Ocrotirea Persoanei Fizice Prin Mijloace de Drept Civil

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

CUPRINS

CAPITOLUL I

Privire generală asupra subiectelor de drept civil

1. Definiția generală a subiectului de drept civil

2. Categoriile subiectelor de drept civil

3. Capacitatea persoanelor

A. Capacitatea civilă a persoanei fizice

B. Capacitatea civilă a persoanei juridice

CAPITOLUL II

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

1. Ocrotirea minorului

A. Ocrotirea părintească

B. Tutela minorului

C. Curatela minorului

2. Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicția judecătorească

A. Definiția interdicției judecătorești

B. Condițiile de fond cerute pentru punerea sub interdicție

C. Procedura punerii sub interdicție

D. Efectele punerii sub interdicție judecătorească

E. Ridicarea interdicției judecătorești

3. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

A. Felurile curatelei

B. Cazuri de instituire a curatelei

C. Procedura instituirii curatelei

D. Conținutul ocrotirii prin curatelă

E. Încetarea curatelei

CAPITOLUL I

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA SUBIECTELOR
DE DREPT CIVIL

1. DEFINIȚIA GENERALĂ A SUBIECTULUI
DE DREPT CIVIL

Ordonarea comportamentului uman printr-un sistem de reguli meniit, în ultimă instanță să asigure cadrul necesar realizării și ocrotirii intereselor esențiale ale tuturor membrilor societății și ale fiecăruia în parte este rațiunea existenței dreptului.

Dreptul este o creație umană și are în centrul său omul. Cu toate acestea, accentul se pune nu atât pe existența biologică a ființei umane, cât pe aptitudinea sa de a reacționa responsabil în societate, în raporturile cu semenii.

Existența biologică reprezintă premisa dobândirii personalității, înțeleasă ca aptitudine de a avea drepturi și obligații civile. Pentru dreptul civil indivizii umani priviți izolat sau în asocieri relevante, sunt persoane.

Persoanele au o voință și interese, sunt titulare de drepturi și obligații și au puterea de a acționa intrând astfel în raporturi unele cu altele. Se relevă astfel calitatea lor de subiecte de drept și în particular de subiecte ale raporturilor juridice civile. Termenul subiect provine de la latinescul subjectus, el însuși derivat din subjicio al cărui înțeles este de a spune.

În prezent, orice individ uman este o persoană și poate fi titular de drepturi și de obligații, deci are calitatea de subiect de drept.

Există două categorii de persoane: persoanele fizice și persoanele juridice care constituie subiectele raportului juridic.

Așa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noțiunea de „subiect de drept civil” reprezintă diferența specifică în raport cu noțiunea „subiect de drept”, care este genul proxim.

Pe baza acestei precizări se poate formula definiția generală a subiectului de drept civil.

În consecință, prin subiect de drept civil se înțelege acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică și persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective și obligații civile.

2. CATEGORIILE SUBIECTELOR DE DREPT CIVIL

Subiectele de drept civil, adică participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi subiective civile și de obligații civile); se împart în două categorii:

– persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil.

– persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil. Expresia echivalentă este de “persoană morală”

Fiecare dintre aceste două mari categorii de subiecte de drept civil comportă unele subdiviziuni ori subcategorii, astfel:

A. În categoria persoanelor fizice pot fi deosebite următoarele subcategorii:

a) După criteriul vârstei (respectiv al existenței unui anumit discernământ, care să permită manifestarea voinței subiectului de drept în deplină cunoștință de cauză), distingem:

– minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu;

– minorii între 14 și 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă;

– majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de exercițiu.

b) După criteriul cetățeniei, persoanele fizice mai pot fi categorisite în:

– persoane fizice care sunt de cetățenie română și

– persoane fizice care sunt de cetățenie străină; includem aici și persoanele fizice fără cetățenie – numite apatrizi și pe cele cu dublă cetățenie (din care nici una nu este română).

Clasificare în discuție prezintă importanță juridică și pentru dreptul civil, spre exemplu în privința schimbării numelui pe cale administrativă (potrivit art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice) poate fi solicitată de cetățenii români și apatrizii domiciliați în România.

c) Într-o altă clasificare putem face distincție între:

persoane fizice cu domiciliul în România;

persoane fizice cu domiciliul în străinătate;

Această clasificare prezintă importanță juridică, de exemplu, în ceea ce privește adopția, schimbarea numelui și cartea de identitate.

B. În categoria persoanelor juridice, de asemenea, putem distinge următoarele subcategorii:

a) După criteriul formei dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, pot fi deosebite:

– persoanele juridice de stat; din această subcategorie fac parte: statul, organele de stat, ale celor trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), instituțiile de stat, unitățile administrativ-teritoriale, regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat;

– persoanele juridice private sau particulare; din această subcategorie fac parte toate persoanele juridice – cu excepția celor de stat, cooperatiste și mixte –, precum societățile comerciale, cele agricole, cultele religioase, asociațiile de locatari;

– persoane juridice cooperatiste ori obștești; din această subcategorie fac parte: cooperativele, organizațiile obștești (partide politice, uniuni, asociații, ligi, sindicate);

– persoane juridice mixte; aici se încadrează societățile mixte, adică cele înființate prin participarea de asociați români și străini.

Această clasificare prezintă interes sub aspectul înființării și al regimului juridic al bunurilor din patrimoniu.

b) După criteriul naționalității lor, deosebim două subcategorii:

– persoane juridice române;

– persoane juridice străine.

c) După sediul lor, distingem două subcategorii de persoane juridice:

– cele cu sediul în România;

– cele cu sediul în străinătate.

d) După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în:

– persoane juridice cu scop patrimonial;

– persoane juridice cu scop nepatrimonial.

3. CAPACITATEA PERSOANELOR

Personalitatea juridică (capacitatea) reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept , deci aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații.

Personalitatea juridică este unică, adică una singură pentru fiecare subiect de drept (persoană fizică sau juridică), însă există prin capacitățile din diferite ramuri de drept. Așadar, o parte a capacității juridice este capacitatea civilă.

Este necesar să înfățișăm mai întâi câteva noțiuni elementare privind capacitatea subiectelor de drept civil, de asemenea noțiuni fiind nevoie pentru înțelegerea problemelor ce urmează.

Capacitatea civilă – expresie care de-semnează capacitatea de ramură, adică de drept civil – se înfățișează ca o noțiune sintetică generală: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu alcătuiesc împreună capacitatea civilă a persoanei.

A. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înțelegem acea parte a capacității juridice ce constă în aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi subiective civile și în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile, prin încheierea de acte juridice civile.

În raport cu componentele ori elementele sale, distingem:

a) Capacitatea de folosință a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea generală și abstractă a omului de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații civile; aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și obligații în general.

Capacitatea de folosință a persoanelor – care, de regulă, apare odată cu nașterea persoanei fizice sau cu înființarea persoanei juridice – nu exprimă decât calitatea potențială a acestora de a intra în raporturi juridice.

De la această regulă există însă o excepție, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se va naște viu – infans conceptus pro nato habetur de comodis eius agitur.

Această excepție, care este cunoscută în doctrină și sub numele de capacitatea de folosință anticipată a persoanei fizice, își găsește aplicare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

– să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligații civile pentru acesta;

– copilul să se nască viu (nu însă neapărat și viabil), fiind deci suficient ca respectivul copil să fi respirat cel puțin o dată.

Dispozițiile legale referitoare la recunoașterea capacității de folosință în favoarea copilului conceput trebuie coroborate cu art. 412 C. civ., care reglementează timpul legal al concepției, care este cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului.

Art. 412 C. civ. instituie două prezumții legale:

– prezumția celei mai lungi gestații și celei mai scurte gestații, care este o prezumție legală absolută irefragabilă;

– prezumția că este posibilă concepțiunea în oricare din zilele cuprinse în intervalul (de 121 zile) situat între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii, care este o prezumție legală relativă, în sensul că este admisibilă proba care tinde a dovedi că era posibilă concepțiunea numai într-o anumită porțiune a intervalului de 121 zile.

Dovada decesului persoanei fizice. Potrivit Codului civil, capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede că dovada decesului persoanei fizice se poate face numai în baza actului de deces, întocmit, de regulă, de autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială s-a produs decesul, pe baza declarației verbale făcute de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul, și a certificatului medical constatator al decesului. Dacă însă nu este posibilă constatarea fizică a decesului, deoarece cadavrul nu poate fi găsit ori nu poate fi identificat, actul de deces se va întocmi numai în baza unei hotărâri judecătorești declarative de moarte, rămase irevocabile.

Așadar, în dreptul nostru este exclusă, în principiu, dovada decesului unei persoane (ca și a altor elemente de stare civilă) cu alte mijloace de probă decât cu actul de stare civilă respectiv cu actul de deces și certificatul eliberat în baza lui. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 53 C.civ. „cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă”, chiar dacă decesul acestuia ar fi fost probabil, deoarece ar fi dispărut în împrejurări care îndreptățesc a se presupune decesul (incendiu, accident, cutremur, război etc.).

De la regula dovedirii stării civile cu actele de stare civilă și certificatele eliberate pe baza acestora există excepții și anume în cazurile când poate interveni reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă (Legea nr. 119/1996):

– nu au existat registre de stare civilă;

– registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;

– nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;

– întocmire actelor de stare civilă a fost omisă sau refuzată.

În toate aceste cazuri, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă, inclusivai mult cu cât potrivit art. 53 C.civ. „cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă”, chiar dacă decesul acestuia ar fi fost probabil, deoarece ar fi dispărut în împrejurări care îndreptățesc a se presupune decesul (incendiu, accident, cutremur, război etc.).

De la regula dovedirii stării civile cu actele de stare civilă și certificatele eliberate pe baza acestora există excepții și anume în cazurile când poate interveni reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă (Legea nr. 119/1996):

– nu au existat registre de stare civilă;

– registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;

– nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;

– întocmire actelor de stare civilă a fost omisă sau refuzată.

În toate aceste cazuri, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv martori.

b) Dreptul civil reglementează însă și modalitatea concretă prin care o persoană își poate valorifica direct, ea însăși, această calitate potențială, în condiții de deplină „egalitate”.

Această reglementare constă în instituirea capacității de exercițiu a persoanei fizice, definită ca fiind acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a-și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice.

Pentru punerea în valoare a capacității de folosință în mod direct și personal, prin săvârșirea de acte juridice, este necesar să existe un anumit discernământ care să permită manifestarea voinței subiectului de drept în deplină cunoștință de cauză.

Dacă maturitatea persoanei nu este o condiție a existenței sale ca subiect de drept – a existenței capacității de folosință –, ea este însă o condiție indispensabilă a exercitării drepturilor prin încheierea unor acte de voință – cum sunt actele juridice.

Așadar, dacă toate persoanele au capacitate de folosință, nu toate au capacitate de exercițiu.

Sub acest aspect, persoanele fizice pot fi: persoane deplin capabile (persoana devenită majoră la împlinirea vârstei de 18 ani; prin căsătoria sa, femeia sub 18 ani dobândește deplina capacitate de exercițiu); persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul care a împlinit vârsta de 14 ani); persoane lipsite de capacitate de exercițiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicție).

B. capacitatea civilă a persoanei juridice

În raport de componentele ori elementele sale:

a) Capacitatea de folosință a persoanei juridice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile.

Această capacitate se dobândește de la data înregistrării sau de la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol).

Caracterul juridic distinct al capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și care cuprinde posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea numai acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.

b) Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea sa de a-și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.

Potrivit art. 209 alin. 1 C. civ.: „ Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.”

Așadar, atâta timp cât nu au fost constituite încă aceste organe, persoana juridică poate exista, având deci capacitate de folosință, însă ea nu va avea deocamdată capacitatea de exercițiu.

Capitolul II

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE

PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situații speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaților și debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoși, precum și a unor persoane fizice care, deși au capacitate de exrcițiu deplină, se află în anumite situații deosebite, prevăzute de lege.

Într-o prezentare sintetică, categoriile de persoane fizice și mijloacele de drept civil pentru ocrotirea lor sunt:

– minorii, a căror ocrotire se realizează prin: a) părinți;
b) tutelă; și c) curatelă;

– alienații și debilii mintali, pentru care există interdicția judecătorească (urmată de instituirea tutelei ori a curatelei);

– persoanele aflate în situații deosebite, se realizează în principal, prin intermediul curatelei.

1. OCROTIREA MINORULUI

A. OCROTIREA PĂRINTEASCĂ

a) Noțiunea ocrotirii părintești

Prin ocrotirea părintească se înțelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și la bunurile minorului se exercită, respectiv, se îndeplinesc, de către părinții săi.

Ocrotirea părintească este reglementată pentru a apăra drepturile copilului, întrucât drepturile părintești pot fi exercitate numai în interesul acestuia (art. 483 alin. 2 C.civ.).

De menționat că, sub aspect juridic, noțiunea de „părinți” cuprinde atât pe părinții firești (de sânge), cât și pe părinții adoptatori. Adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului.

Prin adopție, adoptatorii își asumă obligațiile și răspunderea ce revin părinților firești. Aceasta înseamnă că adoptatorii, la fel ca și părinții firești, au obligația să asigure ocrotirea minorului.

b) Principiile ocrotirii părintești

Într-o exprimare sintetică, aceste principii sunt:

– drepturile părintești se exercită și îndatoririle părintești se îndeplinesc numai în interesul copilului (art. 483 alin. 2 C.civ.; art. 18 pct. 1 teza finală din Convenția privind drepturile copilului).

– părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori (art. 483 alin. 3 C.civ. și art. 503 C.civ., care deci consacră principiul egalității părinților în privința exercitării ocrotirii părintești).

– conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție (art. 448, 483 alin. 2 și 503 C. civ.).

– părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintești, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art. 500 C.civ.).

c) Modalități de exercitare

Regula este cea a exercitării ocrotirii părintești de către ambii părinți.

În acest sens, art. 503 C.civ. prevede: „(1) Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. (2) Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.”.

Excepția o constituie exercitarea ocrotirii părintești de către unul din părinți.

În acest sens, art. 507 C.civ.. dispune că: „ Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.”.

Anumite particularități ale exercitării ocrotirii părintești există în caz de: divorț, încredințare a copilului unei terțe persoane, încredințare a copilului unei instituții de ocrotire.

În adevăr, în aceste cazuri drepturile și îndatoririle părintești revin numai în parte părinților, în sensul că acestea sunt împărțite între părinți și alte persoane sau instituții de ocrotire, anume atunci când, în urma desfacerii căsătoriei prin divorț ori a anulării căsătoriei, precum și în ipoteza copilului din afara căsătoriei, copilul nu este încredințat unuia dintre părinți, ci unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire.

d) Conținutul ocrotirii părintești

Ocrotirea părintească se exercită atât cu privire la persoana copilului, cât și cu privire la bunurile acestuia.

Ocrotirea părintească are, în conținutul ei, două laturi: personală și patrimonială.

Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului.

Latura personală a ocrotirii minorului interesează, preponderent, raporturile de dreptul familiei; în consecință, aici ne mulțumim să evocăm prevederile art. 487 C.civ..: „ Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”.

Latura educativă a ocrotirii persoanei minorului este foarte importantă în angajarea răspunderii civile delictuale a părintelui pentru fapta ilicită a minorului.

Latura patrimonială se referă la: 1) administrarea bunurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice civile; 2) încuviințarea actelor juridice civile ale minorului de 14 ani.

Latura patrimonială a ocrotirii minorului interesează, preponderent, raporturile de drept civil. Conținutul ei este stabilit de art. 501 C. civ.: „(1) Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz. (2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.”.

Unul din principiile ocrotirii părintești este cel al separației patrimoniului în raportul dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul de moștenire și întreținere (art. 500 C.civ.).

d) Încetarea ocrotirii părintești. Răspundere

În principiu, ocrotirea părintească încetează atunci când minorul dobândește deplina capacitate civilă de exercițiu, deci, după caz, la împlinirea vârstei de 18 ani, la data la care femeia mai mică de 18 ani se căsătorește sau la ridicarea interdicției după ce persoana în cauză a împlinit 18 ani.

În mod execpțional, ocrotirea părintească poate înceta și înainte de acest moment, anume în cazurile în care urmează a se institui tutela minorului.

Pentru neexercitare sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părintești poate fi angajată răspunderea penală, contravențională sau civilă a părinților, astfel:

Decăderea din drepturile părintești reprezintă cea mai severă sancțiune civilă aplicată părinților pentru exercitarea abuzivă a drepturilor părintești sau neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte (art. 508-512 C.civ.), fiind totodată o măsură de protecție a copilului.

B. TUTELA MINORULUI

a) Noțiune și reglementare

Prin tutela minorului se înțelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească.

Interzicerea drepturilor părintești este o sancțiune penală, fie ca pedeapsă complementară, fie ca pedeapsă accesorie (art. 64-66 și art. 71 C. pen).

Codul civil de asemenea, reglementează tutela minorului în art. 110–163.

În noul context juridic, creat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, tutela copilului este, potrivit art. 39 alin. 2 din Lege, alături de măsurile de protecție specială și adopție, o formă a protecției alternative, la care are dreptul orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

b) Principii

Tutela minorului este cârmuită de următoarele principii:

– tutela se exercită exclusiv în interesul minorului; în acest sens, art. 133 C. civ. prevede: „ Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile acestuia.”; Pentru satisfacerea prin tutelă, a interesului superior al copilului, în fiecare caz în parte, instanța de judecată este obligată să evalueze, prin administrarea de probe, atât situația concretă în care se află fiecare copil în parte, cât și granațiile morale și condițiile materiale concrete pe care le prezintă o anumită persoană, ce poate fi numită tutorele unui anumit copil. Altfel spus, în temeiul acestui principiu, la instituirea tutelei, trebuie avută în vedere atât situația individualizată și personalizată a copilului, cât și a tutorelui.

– autonomia patrimonială; art. 500 C. civ., după cum am arătat, conține principiul independenței patrimoniale dintre minor și părinte; deci, nici minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului.

– tutela se exercită sub un permanent control; în acest sens, art. 151 C. civ. prevede: „(1) Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia. (2) În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz.”.

c) Deschiderea tutelei minorului

Cazurile de deschidere a tutelei minorului

Generic, tutela se deschide „când minorul este lipsit de ocrotire părintească”.

Din analiza art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 și art. 110 C.civ., instituirea tutelei este circumscrisă îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:

– copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau, pentru protejarea intereselor sale, să nu poată fi lăsat în grija, astfel, se prevede că tutela se instituie dacă ambii părinți se află în una dintre următiarele situații: sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți. De asemenea, același articol 110 prevede că tutela se poate institui la încetarea adopției, dacă instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea acesteia.

– instituirea tutelei să fie în interesul minorului (art. 133 C.civ.).

Termenul interes trebuie înțeles în sensul de avantaj sau folos, pe care copilul îl obține ca urmare a exercitării drepturilor sale subiective, inclusiv prin intermediul tutelei. Prin instituirea tutelei, drepturile subiective, recunoscute copilului, vor fi astfel exercitate încât vor aduce acestuia avantaje cantitativ și calitativ mai mari decât prin exercitarea lor în alt mod. Spre exemplu, în timpul tutelei, copilul va beneficia de un trai mai bun, întrucât tutorii prezintă garanții mai mari că vor asigura copilului condiții de viață mai bune pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.

– prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în educarea copilului (art. 39 alin. 2 din Legea nr. 272/2004). De fapt, această condiție are două componente, și anume: prima se referă la educația propriu-zisă a copilului, iar a doua are în vedere originea copilului.

Continuitatea în educarea copilului trebuie să fie, însă circumscrisă cerinței ca aceasta să permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii și personalității copilului. Altfel spus, dacă educația primită anterior de copil este contrară dezvoltării aptitudinilor și personalității sale și, în general, interesul superior al acestuia, nu se mai pune problema continuității ei, dimpotrivă, a schimbării acesteia în consecință.

A doua componentă este complementară primei, fiindcă, de principiu, orice demers educațional nu poate face abstracție de originea etnică, religioasă, culturală și lingvistică a copilului.

– copilul în vârstă de 10 ani să fi fost ascultat, în prealabil, în legătură cu instituirea tutelei (art. 24 alin 1 din Legea nr. 272/2004). Se instituie regula conform căreia copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. Ne aflăm, de fapt, în prezența unui drept subiectiv civil de natură nepatrimonială, recunoscut copilului cu discernământ. Pe cale de consecință, copilul care nu este capabil de discernământ nu beneficiază de acet drept.

– tutorele să prezinte garanții morale și să îndeplinească condițiile materiale pentru a primi un copil în îngrijire (art. 117 C.civ.);

Numirea tutorelui

Potrivit art. 114 alin. 1 C.civ. „Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.”

În lipsa unui tutore desemnat, competența numirii tutorelui aparține instanței de tutelă, potrivit art. 118 C.civ..

Poate fi numit tutore orice persoană fizică cu capacitate de exercițiu și cu bune purtări, afară de excepțiile expres prevăzute de art. 113 C. civ. (minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească; cel decăzut din drepturile părintești; cel pus sub curatelă ; cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești ; cel declarat incapabil de a fi tutore ; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească ; cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească ; cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158 C.civ. ; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei ; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească).

Încheierea de numire a tutorelui se comunică de către instanța de tutelă, în scris, persoanei numite tutore și se afișează la sediul instanței de tutelă și la sediul primăriei de la domiciliul minorului. Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării. Până la acest moment, instanța de tutelă poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului, de exemplu poate numi un curator.

Capacitatea de a fi tutore

Ca și în alte domenii, și aici regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea. Generic, are capacitatea de a fi tutore orice persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu și bune purtări. Fiind excepții, incapacitățile de a fi tutore sunt prevăzute, expres, de art. 113 C. civ.

d) Conținutul ocrotirii minorului prin tutelă

Ca și ocrotirea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conținutul său cele două laturi: personală și patrimonială.

Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului.

Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde: 1) administrarea bunurilor minorului de până la 14 ani; 2) reprezentarea, în actele civile, a minorului sub 14 ani; 3) încuviințarea prealabilă a actelor civile ale minorului de peste 14 ani.

Administrarea bunurilor minorului

Implică următoarele obligații pentru tutore:

La deschiderea tutelei aceste obligații sunt următoarele:

– în prezența tutorelui, un delegat al autorității tutelare întocmește un inventar al bunurilor minorului;

– instanța de tutelă stabilește suma anuală, necesară pentru întreținerea minorului și pentru administrarea bunurilor sale.

Pe parcursul tutelei minorului se iau următoarele măsuri:

– anual, tutorele trebuie să prezinte autorității tutelare o dare de seamă despre modul cum a îngrijit de bunurile minorului;

– instanța de tutelă verifică socotelile privind veniturile minorului și cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt bine întocmite, se dă descărcare tutorelui.

La încetarea tutelei minorului se iau următoarele măsuri:

– tutorele trebuie ca, în cel mult 30 de zile, să prezinte autorității tutelare o dare de seamă generală;

– bunurile se predau, după caz, fostului minor, moștenitorilor lui, noului tutore;

– după predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă dă tutorelui descărcare de gestiune.

 Reprezentarea legală, în actele civile, a minorului sub 14 ani

Potrivit art. 143 C.civ..: „ Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani.”.

Sub acest aspect, distingem următoarele categorii de acte juridice civile:

– acte pe care tutorele minorului sub 14 ani le poate încheia singur, fără încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă; din această categorie fac parte actele de conservare și actele de administrare a patrimoniului;

– acte pe care tutorele minorului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă; din această categorie fac parte actele de dispoziție;

– actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu încuviințarea instanței de tutelă; această categorie de acte este circumstanțiată de art. 147 alin. 1 și 144 alin. 1 C.civ. Potrivit art. 147 alin. 1: „Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte”. Art. 144 alin. 1 dispune că: „ Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului ”.

 Încuviințarea și autorizarea actelor civile de către tutorele minorului între 14 și 18 ani

Potrivit art. 146 C. civ.: „ (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului. (2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie. (3) Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia. (4) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) – (3) sunt lovite de nulitate relativă, dispozițiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător. ”.

e) Încetarea tutelei minorului

Încetarea tutelei minorului se poate datora unor cauze care privesc persoana tutorelui (când vorbim despre „încetarea funcției tutorelui”), sau unor cauze care privesc persoana minorului (când vorbim despre „încetarea tutelei”).

Cauzele din prima categorie (încetarea funcției tutorelui) sunt: 1) moartea tutorelui; 2) îndepărtarea de la tutelă; 3) în locul tutorelui minorului este numit „tutorele interzisului”; 4) la cererea sa, tutorele este înlocuit.

Cauzele din a doua categorie (care privesc persoana minorului) cuprind: 1) dobândirea deplinei capacități de exercițiu; 2) stabilirea filiației față de cel puțin unul din părinți; 3) ridicarea decăderii din drepturile părintești; 4) ridicarea interdicției judecătorești pentru cel puțin unul dintre părinți; 5) reapariția a cel puțin unuia dintre părinții declarați dispăruți ori morți; 6) moartea minorului.

f) Răspunderea tutorelui minorului

Tutorele este răspunzător pentru felul în care asigură ocrotirea persoanei minorului și îngrijește de interesele patrimoniale ale lui.

Tutorele poate avea o răspundere penală și una civilă, după caz.

Răspunderea penală este angajată, în condițiile art. 214 C. pen., pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă.

Răspunderea civilă poate fi nepatrimonială (care se concretizează în „îndepărtarea de la tutelă”, potrivit art. 158 C. civ.), ori patrimonială (este angajată ca o răspundere civilă delictuală, în condițiile art. 1349 C. civ.).

C. CURATELA MINORULUI

a) Noțiune

 Definiția curatelei minorului

„Curatela minorului” este mijlocul juridic, temporar și subsidiar, de ocrotire a minorului.

Deci, ca și ocrotirea părintească și tutela. „curatela minorului” este tot un mijloc juridic de ocrotire. Se deosebește, însă, față de ele prin caracterul său temporar și subsidiar.

 Natura juridică a curatelei minorului

Prin finalitatea sa, curatela minorului este o tutelă ad-hoc. Aceasta înseamnă că, în esență, curatelei minorului îi sunt aplicabile regulile tutelei minorului.

 Procedura instituirii curatelei minorului

Ca și tutela, curatela minorului se instituie de instanța de tutelă de la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la cererea oricărei persoane dintre cele menționate de art. 111 C. civ.

 Conținutul ocrotirii minorului prin curatelă

Și ocrotirea minorului prin curatelă privește atât persoana cât și bunurile minorului.

Pentru dreptul civil este importantă latura patrimonială a ocrotirii care cuprinde: 1) administrarea bunurilor minorului; 2) reprezentarea minorului până la 14 ani în actele civile; 3) încuviințarea prealabilă a actelor civile ale minorului între 14 și 18 ani.

 Încetarea curatelei minorului

Potrivit art. 185 C. civ.: „ Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111”.

b) Cazuri de instituire a curatelei minorului

Codul familiei reglementează patru cazuri de instituire a curatelei minorului:

– cazul contrarietății de interese între minor și reprezentantul ori ocrotitorul legal (art. 150 alin. 1 C. civ.);

– cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu alt tutore, în caz de moarte a tutorelui ori de îndepărtare a acestuia (potrivit art. 159 C.civ.: „ Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 și 158, instanța de tutelă poate numi un curator special.”);

– cazul punerii sub interdicție a minorului (art. 167
C. civ.);

– cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori a tutorelui minorului de a-l ocroti (art. 150 alin. 2 C. civ.).

Întrucât curatelei minorului i se aplică – mutatis mutandis – regulile de la tutela minorului, curatorul are răspunderea ce revine tutorelui minorului.

2. OCROTIREA BOLNAVULUI PSIHIC PRIN
INTERDICȚIA JUDECĂTOREASCĂ

A. DEFINIȚIA INTERDICȚIEI JUDECĂTOREȘTI

Interdicția judecătorească este măsura de ocrotire de drept civil, care se ia de către instanță față de persoana fizică, lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienației sau debilității mintale, constând în lipsirea de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei.

Așa cum este prevăzut în art. 164 alin. 1 C. civ., „persoana care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție.”

Întrucât poate fi dispusă numai printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă de instanța de judecată în cadrul unei proceduri contencioase, este înlăturată posibilitatea oricăror erori și a arbitrariului, astfel încât măsura sub interdicție este considerată ca fiind instituită în beneficiul bolnavului, nicidecum în detrimentul acestuia.

Persoana pusă sub interdicție este considerată total lipsită de capacitate de exercițiu și în consecință nu-și mai poate exercita singură drepturile civile, motiv pentru care este numit un tutore, care devine de drept reprezentantul său legal.

Din definiție rezultă trăsăturile caracteristice ale interdicției:

– este o măsură de ocrotire de drept civil (prin aceasta asemănându-se cu ocrotirea părintească, tutela și curatela);

– este judecătorească; numai instanța are competența de a hotărî punerea alienatului ori a debilului mintal sub interdicție (prin aceasta, interdicția se deosebește de tutelă și curatelă, care se instituie de autoritatea administrativă).

B. CONDIȚIILE DE FOND CERUTE PENTRU PUNEREA SUB INTERDICȚIE

Condițiile de fond cerute pentru ca o persoană să poată fi pusă sub interdicție judecătorească rezultă din redactarea art. 150 C. civ..

Trei sunt condițiile de fond necesare pentru punerea sub interdicție:

– persoana să fie lipsită de discernământ;

– cauza lipsei de discernământ să fie alienația ori debilitatea mintală; conținutul noțiunilor „alienație mintală” ori „debilitate mintală” este stabilit de medicul de specialitate;

– lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se îngrijească de interesele sale; fiind o stare de fapt, îndeplinirea acestei condiții poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

C. PROCEDURA PUNERII SUB INTERDICȚIE

a) Cine poate cere punerea sub interdicție judecătorească

Punerea sub interdicție judecătorească poate fi cerută de oricine are interes, inclusiv de cel ce urmează a fi pus sub interdicție, de persoanele apropiate minorului, precum și de administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul; de serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și de notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; de instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești; de organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană..

Este soluția ce rezultă din art. 165 C. civ., care dispune: „ Interdicția poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.”.

În literatura juridică s-a adus în discuție situația în care se invoca alienația mintală sau debilitatea mintală ca motiv de divorț. Într-o opinie, s-a susținut că se impune ca instanța de judecată învestită cu acțiunea de divorț să ceară, din oficiu, autorității tutelare fie punerea sub interdicție a soțului bolnav pârât, pentru a fi reprezentat printr-un tutore, fie să numească un curator care să-i apere interesele în acest proces. Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, s-a argumentat că interdicția poate fi cerută de instanțele judecătorești numai cu prilejul pronunțării unor măsuri privative de libertate, ceea ce înseamnă că instanța de divorț nu este în măsură să ceară punerea sub interdicție, căci altfel și-ar exercita rolul activ cu depășirea limitelor legii.

b) Instanța competentă

În lipsa unei dispoziții speciale, se aplică regulile generale în materie, ceea ce înseamnă că este competentă judecătoria în raza căreia se află domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se cere.

c) Fazele procedurii

Potrivit art. 168 C.civ., „ Soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.”.

Procedura punerii sub interdicție urmează două faze obligatorii: prima, necontradictorie, iar a două contradictorie.

În faza necontradictorie sunt pregătite elementele necesare celei de a doua faze:

– după ce s-a primit cererea de punere sub interdicție, președintele instanței ia măsuri ca aceasta, împreună cu înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului;

– procurorul dispune efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare; procurorul este obligat să ia părerea unei comisii de medici specialiști; dacă cel a cărui punere sub interdicție se cere se află internat într-o unitate sanitară, trebuie să se ia și părerea medicului sub supravegherea căruia se află;

– dacă e cazul, se va face aplicația art. 167 C. civ.: „În caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia”;

– după ce primește rezultatul cercetărilor procurorului și avizul comisiei de medici specialiști, precum și, dacă este cazul, părerea medicului curant, președintele instanței fixează termen de judecată, dispunând citarea părților și comunicarea cererii și a tuturor înscrisurilor celui a cărui punere sub interdicție este cerută.

Faza contradictorie îmbracă formele unui proces civil obișnuit.

Ascultarea celui a cărui punere sub interdicție se solicită este obligatorie.

În jurisprudență s-a decis că, „procedura punerii sub interdicție implică în mod necesar avizul scris al unei comisii de medici psihiatri, precum și luarea interogatorului celui vizat, prin consemnarea în scris a întrebărilor și răspunsurilor”.

Aprobativ, și în literatura juridică s-a subliniat că, „pentru a constata starea mintală a pârâtului, nu este suficient ca instanța să asculte și să înregistreze ceea ce pârâtul a înțeles să explice, ci este necesar ca instanța să asculte persoana vizată sub formă de interogatoriu, care să cuprindă o arie largă de împrejurări, deoarece numai în acest fel se pot reține elementele concludente cu privire la starea sănătății pârâtului”.

Pe baza probelor administrate, după deliberare, instanța va da hotărârea de admitere ori de respingere a cererii.

D. EFECTELE PUNERII SUB INTERDICȚIE JUDECĂTOREASCĂ

Punerea sub interdicție judecătorească produce două efecte: lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei interzisului, urmată de organizarea unei supravegheri medicale permanente.

a) Lipsirea de capacitate de exercițiu

De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, cel pus sub interdicție este prezumat a nu avea discernământ, cu caracter de continuitate, urmând să încheie actele juridice civile prin reprezentantul său legal.

b) Tutela interzisului judecătoresc

Potrivit art. 170 C. civ.: „Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114 – 120 se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit art.171 C. civ.: „ Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.”.

Art. 174 C. civ. stabilește conținutul ocrotirii interzisului prin tutelă astfel: „(1) Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecătorească. (2) Instanța de tutelă, luând avizul consiliului de familie și consultând un medic de specialitate, va hotărî, ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție judecătorească va fi îngrijit la locuința lui sau într-o instituție sanitară.(3) Când cel pus sub interdicție judecătorească este căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia.”.

c) Data producerii efectelor punerii sub interdicție

În această privință, dispozițiile art. 169 C. civ. prevăd că: „(1) Interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă. (2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale.”.

E. RIDICAREA INTERDICȚIEI JUDECĂTOREȘTI

Potrivit art. 177 alin 1 C. civ.: „ Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei.”.

Cererea se va putea face de cel pus sub interdicție, de tutore, precum și de toți cei prevăzuți în art. 111 C.civ.

Hotărârea care pronunță ridicarea interdicției își produce efectele de la data când a rămas definitivă.

În aplicarea acestor dispoziții legale, rezultă că menținerea interdicției se justifică, exclusiv, în ipoteza păstrării cumulative a condițiilor cerute de Codul civl. Adică existența, în continuare, a discernământului abolit, datorită alienației mintale ori debilității mintale și, corelativ, păstrarea imposibilității persoanei respective de a se îngriji de interesele sale.

Ca urmare, încetând cauza care a provocat interdicția, dispare și fundamentul legal al unei asemenea măsuri, gravă prin efectele sale.

3. OCROTIREA PERSOANEI FIZICE
PRIN CURATELĂ

Curatela, astfel cum este definită în literatura juridică de specialitate, este o instituție de ocrotire juridică a intereselor persoanelor fizice în viață, lipsite de capacitate de exercițiu, având capacitate de exercițiu restrânsă sau deplină.

A. FELURILE CURATELEI

Din dispozițiile legale care formează sediul materiei rezultă că există două feluri de curatelă:

– curatela incapabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (la care ne-am referit în secțiunile 1 și 2) și

– curatela capabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplină, dar aflată în anumite situații speciale.

Distincția între curatela capabilului și curatela incapabilului este esențială în ceea ce privește regimul juridic aplicabil fiecăruia.

Într-adevăr, pe când curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat, curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă.

B. CAZURI DE INSTITUIRE A CURATELEI

a) Cazurile de instituire a curatelei prevăzute de art. 178 din Codul civil

Potrivit art. 178 C. civ.: „ În afară de cazurile prevăzute de lege, instanța de tutelă poate institui curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.”.

b) Alte cazuri

Aici se încadrează curatela succesorală notarială, cu referire expresă la prevederile art. 1117 C.civ., potrivit cărora, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor succesorale sau în cazul în care conservarea buunurilor succesorale necesită cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviințarea notarului, de un custode sau un curator numit notar, pentru administrarea bunurilor. Ca urmare, curatela succesorală notarială constituie un mijloc de conservare a bunurilor succesorale notariale, fiind o măsură pe care notarul o dispune exclusiv cu scopul de a proteja aceste bunuri și care încetează la data finalizării procedurii succesorale.

C. PROCEDURA INSTITUIRII CURATELEI

Instituirea curatelei se face fie la cerere, fie din oficiu.

Potrivit art. 182 alin. 1 C. civ.: „ Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111.”

În alin. 2, art. 182 dispune: „ Curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat.”.

D. CONȚINUTUL OCROTIRII PRIN CURATELĂ

Conținutul curatelei capabilului este dat de următoarele reguli:

– întrucât, potrivit art. 183 alin. 1 C. civ.: „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat”, înseamnă că ocrotirea , ca și conținut, este exprimată în puterile încredințate de persoana reprezentată;

– potrivit art. 183 alin. 2 C. civ.: „ instanța de tutelă poate stabili limitele mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.”.

E. ÎNCETAREA CURATELEI

Măsura curatelei încetează, prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o. În acest sens, art. 185 C. civ. prevede că: „ Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111”.

Se subînțelege că, în caz de deces al persoanei ocrotite, curatela încetează.