Ocrotirea Parinteasca Continut Si Principii Aplicabile In Socitatea Romaneasca

=== b363c614a5cd78d02624a08d0a02b26c973287bd_597820_1 ===

Cuprins

Introducere–––––––––––––––––––––––––––––––-3

Capitolul 1. Copilul și ocrotirea sa ––––––––––––––––––––––4

1.1. Statutul copilului în sociatatea românească––––––––––––––––– 4

1.2. Relațiile de familie în societatea româneasacă ––––––––––––––––7

1.3. Protecția copilului în România –––––––––––––––––––––-10

1.4. Evoluția atitudinii față de copil în România ––––––––––––––––13

Capitolul 2. Abordări sistemice referitoare la familiile disfuncționale–––––––– 21

2.1. Delimitări conceptuale––––––––––––––––––––––––- 21

2.2. Consiliere individuală și de grup ––––––––––––––––––––-31

Capitolul 3. Studiu de caz privind comportamentul părinților față de neînțelegerile cu copiii –––––––––––––––––––––––––––––––––36

3.1. Metodologia cercetătii ––––––––––––––––––––––––-36

3.2. Rezultatele cerccetării––––––––––––––––––––––––- 39

Concluzii–––––––––––––––––––––––––––––––-47

Bibliografie––––––––––––––––––––––––––––––-50

Introducere

Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercitării drepturilor părintești trebuie să fie precedate de oferirea sistematică de servicii și acțiuni necesare, accentul fiind pus pe consiliere, o informare aprofundată a părinților, pe baza unui plan de servicii. Planul de servicii este realizat și pus în practică de către serviciul public de asistență socială sau de persoanele cu atribuții de asistență socială de la primărie, ca urmare a evaluării situației copilului și a familiei sale.

Planul de servicii are scopul de a împiedica separarea copilului de familia sa, dar poate avea ca rezultat preluarea cauzei de către departamentul general de asistență socială și protecția copilului pentru a solicita măsuri speciale de protecție pentru copil.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului trebuie să informeze instanța judecătorească atunci când constată că au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru excluderea din drepturile părintești ale unuia sau ambilor părinți.

Instanța judecătorească este singura autoritate competentă care se pronunță în ceea ce privește excluderea de la drepturile părintești și restabilirea drepturilor părintești. În literatura de specialitate a existat și opinia potrivit căreia, atunci când se solicită excluderea de la drepturile părintești ca urmare a punerii în practică a unui decret prezidențial de plasare urgentă a copilului, competența aparține instanței de judecată prin prorogarea competenței judecătorești , deoarece această sancțiune este solicitată împreună cu măsuri alternative de protecție a copilului.

Cu toate acestea, există situații în care măsura plasării urgente a copilului este instituită prin dispoziția directorului general al departamentului general de asistență socială și protecția copilului, iar faptele părinților se abțin asupra condițiilor solicitate de lege pentru a solicita excluderea de la drepturile lor părintești.

Capitolul 1. Copilul și ocrotirea sa

1.1. Statutul copilului în sociatatea românească

Studiile științifice au arătat că neglijarea nevoilor emoționale și cognitive în primii ani ai copilăriei duce la perturbări grave, care pot lăsa urme pe tot parcursul vieții, chiar dacă creierul uman este atât de extraordinar de adaptabil

De-a lungul timpului, când controlul nașterii nu exista și multe femei mureau la nașterea copilului, obligațiile părinților nu erau considerate experiențe pozitive. Mortalitatea la copii a fost foarte mare și destul de obișnuită. Mai puțin de jumătate dintre copiii născuți trăiau până la vârsta de 5 ani și un sfert din cealaltă jumătate mureau înainte de vârsta de 10 ani. Speranța de viață era de 30 de ani, iar copiii au fost forțați să înceapă o maturitate prematură la vârsta de 7 ani – în vârstă de 9 ani.

În contrast cu această realitate a Evului Mediu, la începutul secolelor XVI și XVII, Erasmus (1466-1536), Comenius (1592-1670), John Locke (1632-1704) au scris opere importante care au rămas în istorie de filozofie și pedagogie, în care au criticat violența și teroarea angajată cu copii în timpul procesului educațional și au promovat metode personalizate care respectau copilul.

Francoise Dolto a făcut o analiză originală a evoluției poziției copilului în societate, precum și a modului în care copilul a fost văzut nu numai de către familie, ci și de cunoștințele familiale, analizând evoluția imaginii copilului în pictura de la pre-renaissance până în secolul XX.

Copilul, îmbrăcat ca "adult mic", era privit mai mult ca un obiect, un bun de familie și nu ca o persoană independentă. Mai târziu, spre secolul al XVIII-lea, tabloul a început să prezinte proporțiile corpului specific copiilor în funcție de vârsta lor și a început să prezinte fetele într-un mod diferit față de băieți, "îmbrăcat" în haine adecvate vârstei și sexului lor.

Dar schimbarea esențială a recunoașterii internaționale a drepturilor copilului a fost făcută de Jean-Jacques Rouseau cu romanul său "Emil", foarte controversat la acel moment. În acest roman, Rouseau descrie copilăria ca o existență pură, care merită să fie apreciată, iar fericirea și potențialul său de a fi susținute. J. J. Rouseau a mers mai departe și a fost printre primii care au introdus diverse reforme în abordarea copilului, iar educația drept drept al copilului.

În timpul secolului al XIX-lea, programele sociale au început să îmbunătățească situația copilului, însă o schimbare totală a avut loc numai în secolul al XX-lea, dominată de preocupările sociale din jurul primului război mondial. În jurul anului 1920, interesul pentru psihologie a schimbat atitudinea față de copii și dezvoltarea lor.

Cultul copilului și copilăria au devenit predominante în societate, iar educația copilului a devenit tendința secolului, în timp ce abilitățile părinților au început să fie extrem de importante și apreciate. Asistăm, în același timp, la tendințe contradictorii, în special în țările vest-europene: poziția copilului în familie devine "atotputernic"; ajungem la perioada de "rege-copil" ("l'enfant-roi"), care aduce la rândul său distorsiuni importante ale echilibrului familial și ale relației corecte dintre părinți și copii.

În România, copilul și copilăria au urmat în mod istoric aceleași tendințe ca cele menționate mai sus, cu o întârziere în ritmul respectiv din cauza a două cauze importante: izolarea intelectuală, culturală și socială în care România (de fapt familia română) a fost forțată să trăiască în anii comunismului, proliferarea gândirii comuniste, promovând ideea că copilul "aparținea societății" și, prin urmare, depersonalizarea familiei, precum și eforturile de a sparge copilul din familia sa pentru a fi mai bine inoculate în acest fel cu ideologia comunistă și, pe de altă parte, negarea mai lentă a anumitor tradiții de către familie și societate.

După cum se vor arăta și constatările acestei cercetări, tradițiile sunt încă foarte înrădăcinate în familia românească, în special în zonele rurale, fapt ce nu are neapărat o conotație negativă, atâta vreme cât promovează aspecte pozitive ale relației părinte-copil.

Astăzi, în România există o mare nevoie ca părinții să obțină cunoștințe adecvate despre îngrijirea copiilor și copilărie și să identifice cele mai bune canale de informare pentru ele.

Pe lângă progresele reale înregistrate în privința copilului și a copilăriei, influențate în principal de semnarea și aprobarea de către România a Convenției ONU pentru Drepturile Copilului, aspectele îngrijorătoare persistă, fiind evidențiate de studiile realizate în ultimii ani (Mortalitatea copiilor sub 5; Cauze ale abandonului copilului în maternități și spitale pentru copii; Sănătatea reproducerii în România; Educația copiilor de vârstă fragedă în grădinițe).

Părinții trebuie să fie informați și educați pentru ca toți copiii să beneficieze în acest mod de îngrijire corectă pentru sănătatea și supraviețuirea lor, pentru o nutriție adecvată dezvoltării lor fizice și psihologice, pentru evoluția proceselor lor intelectuale și emoționale care ar trebui duce la crearea unei persoane independente.

Toți copiii au nevoie și dreptul de a fi îngrijiți și educați de părinți într-o manieră competentă. Competența părinților este vizibilă în cunoașterea și practica alăptării, nutriției și obiceiurilor alimentare, sănătății și igienei, îngrijirii psihologice și sociale, capacității de a promova atenția copilului, afecțiunea părinților și implicațiile pentru prevenirea abuzului și neglijării copiilor ca discriminare de gen.

Codul Familiei din România indică faptul că numai căsătoria de la biroul juridic garantează drepturile soților. Bărbații se pot căsători la 18 ani, iar femeile la 16 ani și au drepturi egale în căsătorie (Codul Familiei, 1954, 1999).

În România există o preferință înaltă pentru căsătorie și pentru legalizarea relației. Deși rata căsătoriei este în scădere, în anul 2000 fiind 6.1 căsătorii la 1000 de locuitori (cel mai scăzut nivel din ultimii 50 de ani), aceasta este relativ mai mare decât în ​​alte țări din Europa de Est (de ex. Bulgaria 4.3, Ungaria 4.7).

Vârsta medie la căsătorie este relativ mică, deși a crescut în ultimul deceniu. În 2000, aceasta era de 26,9 ani pentru bărbați și 23,6 ani pentru femei. Optzeci la sută din căsătorii sunt primele căsătorii și, în medie, durata căsătoriei este de 22 de ani, ceea ce indică un nivel ridicat al stabilității familiale.

Coabitarea este încă scăzută (6% din totalul sindicatelor) în comparație cu alte țări și tranzitorie (de obicei, până când partenerii au vârsta de 30-35 de ani). Rata divorțului a rămas relativ constantă, la aproximativ 1,3 divorități la 1000 locuitori (în context european, acest nivel este sub medie).

Natalitatea scade de la 16 / 1.000 de persoane în 1989 la 10.5 / 1.000 în 2000. Rata fertilității scade de la 2,2 copii / femei în 1989 la 1,24 în 200. Numărul de copii pe familie depinde de mediul educațional și de partea țării din care provine familia.

Persoanele cu niveluri educaționale superioare și cele care trăiesc în orașe tind să aibă mai puțini copii. Rata avorturilor scade de la 3,15 în 1990 la 1,09 avorturi pentru fiecare nou-născut în 2000. Vârsta femeilor la primul copil a crescut cu 1 an începând cu 1989, de la 22,5 la 23,5 în anul 2000. Din punct de vedere al structurii familiei, statisticile arată că 7% sunt familii monoparentale, 85% dintre acestea fiind familii mamă singure.

1.2. Relațiile de familie în societatea româneasacă

Un sondaj național (Barometrul de Opinie Publica, 2002) privind problemele legate de importanța vieții de familie a arătat că familia ocupă locul întâi pentru 57% dintre persoane (locul doi pentru 26% dintre persoane) urmată de muncă (27,4% ocupat primul loc, iar pentru 25,5% a ocupat locul al doilea). Majoritatea respondenților au raportat că au un partener și că sunt fericiți.

Printre lucrurile care fac o căsnicie fericită, 90% dintre oameni au raportat dragoste, urmată de încredere reciprocă, de sprijin reciproc și de a avea un loc de trai. Chestiunea de a avea un loc de trai este extrem de importantă în contextul românesc, având în vedere faptul că locuințele sunt foarte costisitoare și frecvent la îndemâna tinerilor. Acest factor este și mai important, deoarece familia nucleară este considerată tipul ideal de familie și are astfel un loc personal de trăit este important.

Cercetările asupra conflictului marital indică faptul că cel mai important factor de generare a conflictului între soți este dificultățile economice (lipsa de bani, imposibilitatea de a face față).

Acest lucru este mai răspândit în cuplurile mai tinere decât cele mai vechi, deoarece generația mai veche a reușit să obțină resurse și să aibă mai puține nevoi. Lipsa locuințelor reprezintă una dintre problemele majore din societatea românească postcomunistă, forțând mulți tineri bărbați și femei să locuiască împreună cu părinții lor, până când se căsătorește și de multe ori după căsătorie.

Consecințele acestui fapt includ conflictul dintre generații și lipsa vieții private. Cu toate acestea, sondajul a arătat că rolul familiei în viața oamenilor este foarte important, iar satisfacția față de familie este ridicată, indiferent de dificultățile economice.

Cel de-al doilea factor care a dus la distresul marital a fost reprezentat de dificultățile legate de procesul de creștere a copilului. Acest lucru este mai răspândit în rândul femeilor, ceea ce este de așteptat, deoarece, la fel ca în Occident, femeia este una petrecând cel mai mult timp cu copiii. Pentru generația tânără, părinții au fost considerați o altă sursă de stres. Acest rezultat a fost mai răspândit în situațiile în care noua familie locuiește în același apartament cu părinții, fără a avea resursele necesare pentru a trăi singuri.

Politicile familiei

Politicile de familie sunt destinate să ofere beneficii pentru a sprijini familiile în exercitarea funcțiilor lor. Tranziția de la comunism la democrație a adus schimbări în politica familială și socială. Analiza și dezvoltarea politicilor au fost necesare în ceea ce privește planificarea familială, care a fost aproape inexistentă în timpul comunismului.

Pe măsură ce România încearcă să treacă de la dependența de avort la o utilizare mai largă a contracepției, în 2000 guvernul a aprobat politicile de furnizare a contraceptivelor gratuite grupurilor țintă (de exemplu, șomeri, persoane cu venituri mici, studenți) – grupurile vizate și prin distribuirea lor prin medici de familie din zonele rurale fără clinici de planificare familială.

În acest context, o analiză făcută de Sharma și colab. indică faptul că, din moment ce resursele guvernamentale sunt limitate, eficacitatea programului de planificare familială ar putea fi sporită prin orientarea contraceptivelor libere către cele mai vulnerabile grupuri (cele care nu își pot permite să le plătească).

Organizațiile neguvernamentale (ONG-uri) au, de asemenea, un rol important în sprijinirea inițiativelor și a campaniilor privind educația sexuală și planificarea familială în condiții de siguranță.

O restructurare majoră a avut loc în politicile legate de concediul parental. În 1999, guvernul a introdus o opțiune de pauză de pauză de îngrijire a copilului de 100 de zile plătită în proporție de 100%, care poate fi preluată în primele 8 săptămâni de viața copilului. Mama poate să primească 112 zile de concediu maternal plătit, cu salariu integral. Tatăl și mama pot lua concediu de până la 2 ani pentru îngrijirea copilului, fiind plătită 85% din salariu.

Cu toate acestea, rambursarea redusă, care abia atinge standardul minim de viață, uneori determină părinții să respingă acest lucru și să lucreze cu normă întreagă. Recent, au fost introduse politici financiare pentru sprijinirea familiilor cu venituri mici și familiilor cu venituri mici cu venituri mici.

O altă inițiativă importantă sa concentrat pe prevenirea și eradicarea violenței în familie. Există o lege care protejează împotriva violenței în familie și a fost creată o Agenție Națională pentru Protecția Familiei care să sprijine aceste eforturi. În plus, campaniile naționale de publicitate împotriva violenței în familie au fost sponsorizate. În ceea ce privește protecția copilului, introducerea sistemului de asistență parentală a fost una dintre cele mai noi intervenții, care pare a fi o soluție promițătoare pentru instituționalizarea copiilor.

Trecerea de la o economie planificată la o economie de piață a generat costuri ridicate pentru o mare parte a populației din România, unul dintre ele fiind sfârșitul ocupării forței de muncă totale. În sistemul de asistență socială înainte de 1989 nu a existat asigurare de șomaj și asistență socială, deoarece concepția de bază a bunăstării a fost că fiecare avea dreptul și obligația de a lucra.

Lipsa programelor de bunăstare de bază necesare unei economii de piață capitaliste a apărut ca o problemă socială în timpul transformării, cu o criză a locuințelor, creșterea șomajului, deteriorarea sistemului de securitate socială și dificultățile de a face față creșterii prețurilor consumabilelor de bază.

Sistemul de protecție socială, introdus în 1991, se bazează pe acordarea de indemnizații de șomaj și susținerea indemnizațiilor ca răspuns la creșterea bruscă a ratei șomajului. Situația asigurărilor sociale și a pensiilor din România rămâne nesigură, nu doar din cauza lipsei unui cadru politic mai coerent, ci și datorită faptului că există mai mulți pensionari și contribuitori mai puțini.

Acest subcapitol a oferit o imagine de ansamblu asupra impactului schimbărilor socio-politice și economice asupra familiilor din România. Tranziția de la comunism la democrație, cu atrăgătoarele libertăți civile și piețe libere descentralizate și competitive, a adus și nesiguranță și provocări economice.

În aceste condiții, oamenii din România au dezvoltat strategii de supraviețuire pentru a face față lipsei de resurse. Familiile din România continuă să rămână filtrele transformărilor socio-economice pentru indivizi. Relațiile de familie și educația copiilor sunt foarte apreciate în rândul românilor.

Deoarece schimbările sociale vor continua să fie asociate cu dificultăți, familiile trebuie să găsească modalități eficiente de a sprijini atât copiii cât și adulții în eforturile lor de a avea succes. În acest sens, dezvoltarea de programe și politici de susținere a familiilor în eforturile lor este de maximă importanță.

Prin urmare, trebuie realizată o cercetare sistematică a proceselor familiale în România pentru a oferi cunoștințe de bază despre problemele familiei, ceea ce ar permite dezvoltarea unor strategii și programe care să sprijine membrii familiei în aceste perioade de transformări semnificative.

1.3. Protecția copilului în România

În România, protecția copilului este în prezent o preocupare constantă pentru autoritățile statului că societatea se confruntă în fiecare zi cu probleme cum ar fi: violența domestică, abuzul asupra copilului, lipsa libertății de gândire sau a libertății de religie pentru copii și chiar și femeile sau lipsa de finanțare în studiile sau activitățile culturale.

În ultimii cinci ani, autoritățile române au început să-și manifeste preocuparea față de aceste probleme sociale, deoarece numărul cazurilor de violență în familie și de abuz a crescut.

Legislația românească în acest domeniu a evoluat în timp, ajungând la un nivel european prin prevederile Legii nr.272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

1. O scurtă viziune statistică privind abuzul asupra copiilor și femeilor.

În fiecare an în România, peste 3 000 de cazuri de abuz asupra copiilor sunt raportate autorităților. Vârsta riscului maxim este între 10 și 14 ani. În 2007, Institutul Român pentru Cercetare și Prevenire a Criminalității a raportat 197 de cazuri de abuz asupra copilului în primele două trimestre privind pedepsele fizice și 36 de cazuri de vătămări grave. În 5 cazuri, relele tratamente legate de moartea victimei.

În realitate, se estimează că aprox. 1 milion de copii sunt bătuți de alții abuzați în România în fiecare zi. Moore că 80% dintre copiii din România au primit pedepse fizice. La nivel mondial, numărul este de 40 de ori mai mare.

Unul din zece elevi se confruntă cu violență în școală. Unele dintre aceste victime sunt atât de traumatizate de violența școlară care decide să se sinucidă.

Cel puțin 15% din femeile din întreaga Europă au suferit acte de violență fizică cel puțin o dată pe parcursul vieții lor adulte. Mai mult de 10% dintre femeile europene au suferit violențe sexuale care implică folosirea forței.

În ceea ce privește traficul de ființe umane, numărul estimat de victime ale traficului de ființe umane EU este de peste 100 000 pe an, iar 80% dintre victimele traficului de ființe umane sunt femei și fete tinere.

2. Aspecte privind legislația românească privind protecția copilului.

Principalul instrument juridic în domeniul abuzului asupra copilului în România este Legea nr. 272/2004 privind protecția copilului și promovarea copilului. Această lege are meritul de a proteja nu numai copiii români, ci și copiii fără cetățenie situați pe teritoriul României, copiii refugiați și copiii cu cetățenie străină care se află pe teritoriul României și se află în situații de urgență.

Legea nr. 272/2004 a stabilit principii ca:

• Observarea și promovarea în primul rând a intereselor copilului.

• Egalitatea de șanse și nediscriminarea.

• Protejarea demnității copilului.

• asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului,

ținând seama de contextul etnic, religios, cultural și lingvistic al copilului.

Un alt aspect important în ceea ce privește această lege este acela că, prin ea, statul român a creat Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Misiunea acestei instituții este de a pune în aplicare toate textele juridice cuprinse în Legea nr. 272/2004.

Legea în discuție oferă toate procedurile legale în situații sociale practice, cum ar fi abandonarea de către mamă a unui nou-născut în spital. Potrivit legii, în acest caz, spitalul (sau instituția de asistență medicală) trebuie să raporteze situația Departamentului General al Securității Sociale și Poliției în termen de 24 de ore de la recunoașterea dispariției mamei.

Următorul pas este un raport făcut de spital, Departamentul pentru Protecția Copilului și Poliția în termen de 5 zile de la notificarea inițială.

Dacă copilul o permite, el sau ea va fi pusă în plasament de urgență până când mama nu este identificată. Pentru identificarea mamei, poliția trebuie să efectueze o investigație de urgență în termen de 30 de zile de la data raportului. Identificarea mamei este importantă în declararea copilului și eliberarea certificatului de naștere.

Nu în ultimul rând, Legea nr. 272/2004 conține un capitol privind pasivele și sancțiunile (capitolul XI). Există pedepse pentru acțiuni precum forțarea unui copil de a lucra sau folosirea unui copil în solicitarea de către public a unei caritate. Pedepsele sunt mai mari dacă aceste ilegalități sunt comise de părinți sau de tutorii legali ai copilului.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului – Tipuri de servicii.

Legea 272/2004 stabilește atât tipurile de servicii pentru prevenirea separării copilului de părinți, cât și serviciile de protecție specială a copilului separat temporar sau definitiv de părinți.

Următoarele tipuri de servicii au fost implementate și au devenit operaționale: servicii de îngrijire de zi, servicii de tip familial și îngrijire rezidențială. În prezent, în România funcționează 1718 servicii publice de protecție a copilului, din care 1140 sunt servicii de tip rezidențial.

Creșă

Acest tip de servicii asigură întreținerea, recuperarea și dezvoltarea capacității copilului, precum și a părinților săi, pentru a depăși situațiile care ar putea conduce la separarea copilului de familia sa. Acest tip de servicii include: centre de zi, consiliere și asistență pentru părinți, centre de asistență și asistență pentru reintegrarea copiilor cu probleme mentale și sociale și monitorizare, asistență și sprijin pentru femeile însărcinate care riscă să-și abandoneze copiii.

Beneficiarii acestor servicii și obligațiile asumate de administratorii respectivului serviciu sunt: ​​copiii și părinții care beneficiază de servicii care vizează prevenirea separării; copii care au beneficiat de un anumit tip de protecție specială și care au fost reintegrați în familiile lor; copiii care beneficiază de o anumită măsură de protecție specială; părinții copiilor care beneficiază de o anumită măsură de protecție specială; copiii neînsoțiți de părinți sau reprezentanți legali care solicită un anumit tip de protecție în temeiul dispozițiilor legale privind statutul și regimul refugiaților.

Servicii de tip familial

Acest tip de servicii asigură creșterea și îngrijirea copilului care este temporar sau definitiv separat de părinți; astfel de servicii sunt oferite la domiciliul unei persoane fizice sau al unei familii (familie extinsă, părinți adoptivi și alte familii / persoane). Beneficiarii sunt, de exemplu, copii pentru care urmează să fie instituită tutela juridică, în conformitate cu legea; copiii care au fost eliberați pentru adopție, în conformitate cu legea; copiii care sunt separați temporar sau definitiv de părinții lor, ca urmare a aplicării soluției de plasare, în conformitate cu legea;

Îngrijirea de tio rezidențial

Rolul serviciilor de tip rezidențial este de a asigura protecția, creșterea și îngrijirea copilului care este separat temporar sau definitiv de părinții săi ca urmare a aplicării măsurii de plasament, în conformitate cu legea. Aceste servicii includ centre de plasament (inclusiv module de tip familial), adăposturi de urgență pentru copii, precum și centre materne.

Beneficiarii sunt (de exemplu) copiii care sunt separați temporar sau definitiv de părinți ca urmare a instituționalizării măsurii de plasare în astfel de condiții, în conformitate cu legea; copiii pentru care sa aplicat soluția de plasare în situații de urgență, în conformitate cu legea; Adolescenții cu vârsta peste 18 ani beneficiază de protecție specială, în conformitate cu legea.

1.4. Evoluția atitudinii față de copil în România

Din anul 1990, anul în care a fost inițiată reconstrucția drepturilor omului, România a testat în mod constant diferite modalități de a răspunde în mod adecvat la valorile euro-atlantice în ceea ce privește atitudinea față de copii.

În 1990, România a semnat Convenția internațională a drepturilor copilului, care, ca urmare a ratificării de către parlament, a devenit și legea română. În perioada 1990-1996 au fost adoptate legi izolate și au fost introduse prevederi de politică socială în domeniul protecției copilului.

De exemplu, au fost create noi forme de servicii sociale și educaționale în beneficiul copilului cu handicap. De asemenea, perioada în care concediul de maternitate ar putea fi plătit a fost semnificativ prelungit (de la patru luni la doi ani). Aceasta a fost concepută pentru a întări relația timpurie dintre mamă și copil (pentru a reduce abandonul copiilor în instituțiile de îngrijire a copilului, dar și pentru a reduce stresul șomajului femeilor).

Numeroase ONG-uri au dezvoltat programe pilot, mai ales, dar nu numai, în beneficiul copiilor din instituțiile de îngrijire a copiilor, iar multe dintre aceste proiecte de cercetare pilot au avut succes: au fost create sate SOS; familiile adoptive au fost instruite; instituțiile de stat au fost modernizate; directorii și personalul au fost formate de organizații occidentale și române, sperând că toate acestea ar avea ca rezultat o mai bună îndeplinire a drepturilor copiilor, în special a copiilor care trăiesc în instituții rezidențiale sau care riscă să fie luați în îngrijire rezidențială.

A început cu sistemul juridic privind bunăstarea copilului, care, pas cu pas, corespunde următoarelor reglementări internaționale de bază: Convenția ONU privind drepturile copilului, aprobată de Parlamentul României în 1991 (Legea 26/1991); Convenția de la Haga privind răpirea copiilor (Legea 100/1992); Convenția europeană privind statutul juridic al copiilor născuți din căsătorie (101/1992); Convenția europeană privind adopțiile (15/1993); Convenția de la Haga privind protecția și protecția copilului cooperarea în domeniul adoptării (84/1994).

Ca un prim rezultat, procedurile legale în domeniul adopției au fost aduse treptat în conformitate cu reglementările internaționale. Toate aceste progrese au contribuit și la dezvoltarea cercetării în domeniul bunăstării copilului în România, care a identificat unele dintre punctele sale critice, dar și bunele practici și resursele posibile pentru dezvoltarea viitoare.

Cercetările privind calitatea vieții și problemele legate de sărăcie au relevat procentul semnificativ de copii care nu beneficiază în propriile familii de condițiile de bază pentru o dezvoltare sănătoasă și pentru care nu există servicii sociale specifice. În ultimii 8 ani de la răsturnarea regimului comunist, copiii au fost categoria socială afectată în cea mai mare măsură de sărăcie (chiar mai în vârstă).

Raportul Institutului pentru Calitatea Vieții, intitulat Pentru o societate centrat pe copil, coordonată de C. Zamfir (1997), a arătat că 50% din numărul total de copii trăiesc în cele mai sărace familii ale țării, care reprezintă 30 % din numărul total de familii. 30% dintre cele mai bogate familii au doar 15% din numărul total de copii. Prin reintroducerea avortului în 1990, România speră să reducă numărul copiilor abandonați. Deși numărul copiilor nou-născuți a scăzut cu 38% între 1996 și 1989, numărul copiilor abandonați a crescut.

În România, în 1996, au fost înregistrați 6.122.270 de copii. Potrivit raportului UNICEF și Departamentului pentru Protecția Copilului (1997): 51 621 au fost în grija statului, în instituții rezidențiale ("leagăne" pentru copii și case pentru copii de diferite vârste și spitale pentru persoane cu handicap grav); 14 621 au fost plasați în familii sau adoptați (național sau internațional); 55 010 au fost în diferite școli speciale pentru copiii cu dizabilități; 427 au fost în școli de reeducare (pentru delincvenții juvenili).

Cele mai sărace familii oferă o continuă aprovizionare pentru o sută de mii de copii plasați chiar și în 1998 – egali cu numărul raportat în 1990 – în instituții rezidențiale uriașe (casele de copii).

După cum se poate observa în date, există voința de a reduce numărul de instituții și de paturi pentru copiii mici, dar numărul copiilor instituționalizați crește din nou. În 1997 secretarul de stat al Departamentului pentru Protecția Copilului a făcut mai multe declarații în presă și televiziune despre existența a 100.000 de copii în instituții – un număr considerat o problemă serioasă pentru țară.

Slăbiciunea sistemului de protecție a copilului este evidențiată și de numărul celor 3.262 copii abandonați în spitale, care, în mod normal, ar trebui să fie adăugați la numărul de copii din "leagăne", dar care sunt refuzate din cauza lipsei actelor de identitate sau a locurilor în instituțiile din județul în care au fost abandonate.

O altă problemă a sistemului este numărul de copii proveniți de la 4946 de copii peste 18 ani, crescuți în casele de copii și pentru care nu se găsesc locuințe și locuri de muncă găsite. La toate acestea, raportul coordonat de C. Zamfir a adăugat înrăutățirea indicilor de sănătate ai nou-născuților, datorită malnutriției mamei însărcinate (comparativ cu anul 1989, cel mai grav an înainte de schimbare, au fost născuți încă 1 996 copii subponderali și mai puțin decât înălțimea normală).

Viitorul deziderat al multora dintre "absolvenții" casei copiilor, neglijarea emoțională și, adesea, diferitele tipuri de abuzuri care au loc în îngrijirea rezidențială, precum și numărul tot mai mare de cazuri de abuz dezvăluit în familii, subliniază mai mult și mai mult, necesitatea elaborării unei strategii globale de intervenție pentru maltratarea copiilor.

Modificări structurale în domeniul protecției copilului.

Doar în 1997 au fost acțiunile legislative izolate, urmate de prima schimbare majoră în procedurile legale, care au transformat legea fundamentală a bunăstării copilului în România (fostă legislativă din 1970). Dispozițiile sale includ: în județe vor fi înființate infrastructuri descentralizate, inclusiv serviciile sociale județene, care vor fi responsabile pentru fiecare problemă de bunăstare a copilului din județ; îngrijirea copilului în familie trebuie să aibă prioritate față de îngrijirea instituțională; familia naturală, familia extinsă, familia substitutivă, familia pre-adoptivă sau adoptivă ar trebui să primească sprijin și să beneficieze de servicii; instituțiile de îngrijire a copilului ar trebui reorganizate ca centre de plasament, pe baza unui model familial; șederea copiilor în aceste centre de plasament trebuie să fie cât mai restrânsă în timp și să se planifice integrarea sau reintegrarea familiei; se creează o rețea primară de servicii sociale pentru a preveni riscul de abandon; se creează o rețea de "asistenți maternali" instruiți (părinți adoptivi); serviciile trebuie diversificate pentru a contribui la bunăstarea copiilor și a familiilor acestora; societatea civilă va continua să fie implicată activitățile de protecție a copilului.

Pentru ca noua lege a protecției copilului să funcționeze, guvernul a indicat (în Hotărârea de Guvern 205/1997) și responsabilitățile administrației publice locale în organizarea și monitorizarea serviciilor în domeniul protecției copilului.

Acestea includ: coordonarea implementării strategiei guvernamentale în județ, în toate aspectele care privesc protecția drepturilor copilului; evaluarea și monitorizarea activităților cu privire la drepturile copilului; identificarea și protecția copiilor în situații dificile (copii abuzați sau neglijați); deciziile luate în situații dificile ar trebui să fie în interesul superior al copilului; dezvoltarea unor servicii de sprijin adecvate pentru familiile naturale (pentru a preveni abandonul copiilor, a instrui familiile adoptive etc., pentru a evalua nevoile copiilor) distribuirea sprijinului financiar; cooperarea cu ONG-urile, furnizarea și periodicitatea evaluarea celor care lucrează în domeniul drepturilor copilului.

Acest nou set de reglementări a introdus în cele din urmă baza juridică care poate permite profesioniștilor să acționeze în spiritul Convenției și în interesul superior al copiilor. Cu toate acestea, reforma actuală a structurilor de bunăstare a copilului, pentru a le adapta nevoilor copiilor și familiilor acestora, pentru a corespunde politicilor sociale ale comunităților locale și standardelor profesionale internaționale, este o sarcină foarte dificilă. Este o sarcină inevitabilă, deoarece trebuie să împiedice o dereglementare suplimentară a îngrijirii tinerei generații. De asemenea, reprezintă o șansă unică pentru ca munca socială să-și dovedească valoarea socială, după reînnoirea ei din cenușa proprie.

Probleme și progrese

Pentru perioada de tranziție, specifică nu numai economiei postcomuniste, ci și bunăstării copilului comunist, există anumite probleme specifice legate de drepturile copiilor care trebuie monitorizate. Voi aborda în mod special unele dintre acestea, prezentând problemele existente și progresele realizate până în prezent: dreptul copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare – demonstrat puternic de copiii care trăiesc în sărăcie extremă; dreptul copilului la un mediu sigur, non-violent, protecția lui față de abuz (fizic, sexual sau psihologic); accesul copilului la informație, în special în ceea ce privește drepturile sale, dar și în ceea ce privește viața socială, sexualitatea, sănătatea, drogurile etc .; drepturile copiilor care se confruntă cu sistemul juridic, în ambele calități: ca victime sau infractori; probleme legate de nediscriminare.

Dreptul copilului la viață, să supraviețuiască și să se dezvolte

Asigurarea dreptului copiilor care trăiesc în cele mai sărace familii aflate sub nivelul de subzistență, fără condiții adecvate de locuire, de a-și îndeplini nevoile de bază este o sarcină foarte dificilă pentru Direcțiile județene pentru protecția copilului. Aceștia trebuie să aleagă între îngrijirea în afara familiei sau părăsirea copilului, fără prea mult sprijin, în propria familie. Numărul mare al acestor familii face ca problema să fie și mai severă, din cauza fondurilor limitate ale Consiliului Județean local.

Menținerea copilului în propria familie este adesea periculoasă pentru sănătatea, dezvoltarea și chiar viața. Cea mai mare problemă cu privire la acest nivel al sărăciei sub nivelul de subzistență este că instrucțiunile locale pentru copii nu dispun de mijloace suficiente pentru a îmbunătăți semnificativ situația acestor familii.

Direcționarea copiilor spre familii adoptive nu este posibilă pe scară largă, pentru că România nu are încă o rețea suficientă pentru a instrui, selecta, evalua și oferi sprijin familiilor adoptive. Pentru mulți dintre copiii care se află în această situație, singura alternativă la dificultățile lor este îngrijirea în instituțiile de îngrijire a copilului.

Aceasta este o soluție mai puțin acceptată de comisiile pentru protecția copilului, sarcina lor fiind reducerea numărului de copii instituționalizați. Acesta este motivul pentru care acești copii sunt expuși riscului nu numai pentru neglijarea nutrițională, educațională și de sănătate în propriile familii, ci și pentru a fi neglijați de serviciile de protecție a copilului. Acestea reprezintă o continuă ofertă de recruți nu numai pentru casele de copii, ci și pentru grupurile de copii străzii, vizibile în marile orașe și pentru infractorii juvenili. ONG-urile au încercat, de asemenea, să răspundă la problema sărăciei care afectează copiii, dar programele lor sunt, de obicei, limitate la un număr redus de cazuri.

Majoritatea acestor organizații sunt mici, se bazează pe relații personale, nu pe un consiliu ales în mod democratic, care mediază ajutorul provenind din grupuri de caritate occidentale și nu au personal profesional. Unii dintre aceștia depun eforturi reale pentru a crește gradul de conștientizare a problemelor legate de protecția copilului în comunitățile lor și pentru a interveni în cazurile de sărăcie.

Un program remarcabil este cel dezvoltat de Fondul pentru copii chinezi (CCF), care sponsorizează copiii pe baze regulate, pe perioade lungi de timp, cu vouchere (mai ales pentru mâncare) cu bani proveniți de la un naș-vestic. În 1998, această fundație a dezvoltat o sucursală românească, cu administrație și consiliu autonom, care își dezvoltă propriile servicii profesionale, oferind o gamă largă de sprijin psihosocial familiilor.

Dreptul copilului de a fi protejat de orice fel de abuz

Referindu-se mai ales la abuz, noile reglementări sunt mult mai precise decât cele anterioare referitoare la dreptul copilului de a primi ajutor și de a fi protejat. Fiecare plângere privind maltratarea trebuie să fie investigată de serviciile specializate de protecție a copilului, iar interesul superior al copilului va fi considerat principiul călăuzitor al oricărei decizii luate.

De asemenea, au fost introduse noi reglementări pentru a acoperi situațiile de urgență, atunci când Comisia pentru Protecția Copilului poate decide să scoată copilul din familie dacă dezvoltarea fizică sau psihologică a copilului este în pericol. Conform legii, în cazurile de abuz, un copil trebuie plasat într-un mediu sigur și planurile pe termen lung trebuie pregătite în interesul lui.

În anii de la introducerea acestei legi, Direcțiile de protecție a copilului au trebuit să se ocupe de tot mai multe cazuri de abuz fizic și sexual asupra copiilor. Pentru a putea aplica legea, Direcțiile trebuie să se confrunte cu multe dificultăți, care adesea le împiedică activitatea.

Unele dintre aceste dificultăți se referă la propria lor lipsă de lucrători instruiți, care sunt capabili să investigheze și să intervină la standarde profesionale în cazurile de abuz asupra copiilor. Alte obstacole se datorează procesului judiciar, care este extrem de consumator de timp și în care principiul primului interes al copilului este puțin reprezentat.

Accesul copilului la informație

Cum vor ști copiii despre drepturile lor și cum sunt informați despre problemele care le privesc viața? În ultimii ani, subiectele drepturilor omului și ale copiilor au fost introduse în curricula școlilor generale.

Canalele naționale și celelalte programe de televiziune au prezentat programe menite să îndrepte atenția asupra drepturilor copiilor, așa cum este prevăzut de Convenția Internațională. Mai multe organizații non-profit din România, active în domeniul protecției copilului, și-au asumat sarcina de a răspândi ideile Convenției, atât în ​​rândul copiilor cât și în rândul profesioniștilor (profesori, medici, psihologi și alți profesioniști care lucrează în organizații guvernamentale și neguvernamentale).

De exemplu, Salvați copiii, o organizație română puternică și bine structurată (atașată dar autonomă de la Salvați Copiii) cu sucursale în București și în mai multe județe ale țării, a editat un material bun care oferă informații despre drepturile copilului, despre abuz și neglijență, și privind drepturile copiilor cu nevoi speciale.

Programele de predare au fost organizate cu scopul prevenirii și tratării abuzurilor, unele direct pentru copii, altele pentru profesioniștii din spitale, școli, poliție etc. În ciuda acestor programe, majoritatea profesorilor – cel puțin în Cluj, un mare oraș românesc, unde studiile au fost întreprinse în 1997 și apoi în 1999 – nu cunosc detalii cu privire la conținutul Convenției privind drepturile copilului, nu au clarificat încă noțiunile de abuz și neglijare și nici nu vorbesc despre aceasta cu copiii.

Dar au existat câteva seminarii bine direcționate, cum ar fi: o serie de cursuri pentru adolescenți din trei licee, îndreptate împotriva problemelor de abuz sexual (program dezvoltat de organizația Artemis); o serie de trei clase pentru copiii din clasa a VI-a și a VII-a, în cinci școli generale din Cluj și două școli speciale pentru copii cu dificultăți de învățare în Tg. Mures, privind drepturile copiilor (dreptul la opinie, respectarea, abuzul si informarea), organizat de Departamentul de Asistenta Sociala din Cluj, care implica studentii in timpul lor de practica; Fundația Soros pentru o Societate Deschisă a organizat ateliere de lucru la scară largă pentru copii și tineri în domeniul educației pentru sănătate; metoda de formare a formatorilor a permis ca programul să se răspândească în toate zonele României.

Toate aceste programe au avut un mare succes în rândul copiilor, dar s-au confruntat cu o anumită rezistență din partea profesorilor, care s-au îngrijorat că accentul pus pe drepturile copilului ar crea un dezechilibru între îndatoririle copiilor și drepturile lor.

Copiii și sistemul judiciar

În spiritul Convenției, un copil are dreptul să-și exprime opinia în orice chestiune care îl privește și are și dreptul de a fi ascultat. Acest lucru este deosebit de important atunci când copiii se confruntă cu sistemul judiciar, unde au nevoie de ajutor pentru a putea apăra pentru propriul lor interes.

În sistemul juridic românesc, numai un copil de 14 ani poate să-și exprime opinia valabilă privind pregătirea profesională, locuirea, întreținerea relației cu părinții divorțați și schimbarea cetățeniei, iar la 10 copilul este ascultat în probleme de divorț și consimțământ la adopție. Este de asemenea menționat faptul că un copil ar putea și ar trebui să fie ascultat, atunci când se plânge de tratamentul la care este supus.

Capitolul 2. Abordări sistemice referitoare la familiile disfuncționale

2.1. Delimitări conceptuale

Elevii și școlile se confruntă în prezent cu niveluri fără precedent de nevoi nesatisfacute de sănătate mintală, iar ca urmare a acestui fapt, elevii cu problem emoționale sau de comportament, au rezultate mai slabe la școală. În 2005, 6,86% din școlile publice din România au raportat mai multe incindete grave ce au avut loc în școala lor. Școlile și centrele de sănătate mintală raportează o creștere a copiilor care-și exteriorizeaza problemele de comportament, cu referire la agresiunea fizică și verbală, sfidare, minciună, furt, chiul, delincvență, cruzime fizică și fapte penale. Orice caz de indisciplină sau de violență la școală afectează nu numai persoanele implicate, dar, de asemenea, poate perturba procesul educațional și afecta trecătorii, școala în sine, familiile elevilor și comunitatea din jur.

Majoritatea consilierilor cu care părinții interacționează atunci când au loc acte de violențe în școli sunt consilierii școlari; ca urmare, consilierii școlari pot fi în cea mai bună soluție, pentru a evalua elevii cu probleme, într-un efort de a identifica și de a interveni înainte ca un act de violență să aibă loc. Literatura actuală în domeniul educației provoacă consilierii școlari să-și extindă cunoștințele despre dinamica socială și de mediu a familiei, precum și influențele corespunzătoare ale dinamicii asupra comportamentului violent al elevului. Acest lucru se datorează faptului că rădăcinile comportamentului violent par să se dezvolte în timpul copilăriei, acesta fiind momentul în care indivizii sunt influențați cel mai mult de persoanele din jurul lor.

Tinerii care comit cele mai multe și mai grave acte violente și care continuă actele de violență dincolo de adolescență sunt marcați și influențați de atitudinea dulților din jurul lor din perioada copilăriei. Aparenta influență dinamică a familiei asupra comportamentului violent în rândul tinerilor ar putea explica de ce eforturile pentru a descrie și prezice violența tineretinerilor pe baza trăsăturilor de personalitate sau de caracter s-au dovedit a fi extrem de dificile.

Atunci când un elev este un pericol sau prezintă un comportament agresiv în școală, consilierii școlari sunt încurajați să evite intervențiile care se concentrează doar asupra copilului și minimizează sau de a ignora contextele mai mari, în care el sau ea, s-au dezvoltat. După cum am menționat mai sus, familia este un factor central în dezvoltarea și reducerea comportamentelor antisociale și a delicvenței. În consecință, intervențiile pentru a consolida implicarea familiei pozitive, bazate pe școală par cele mai potrivite pentru a aborda tendințele actuale în domeniul agresiunii tineretului și nevoile de sanatate mintală nesatisfacute. Pentru a aplica prevenirea și intervenția pe baza includerii familiei, asupra violenței la elevi, consilierii școlari trebuie să înțeleagă mai întâi antecedentele de violență ale tinerilor, care își au originea în contextul și structura familiei. Spre promovarea unei astfel de înțelegeri, aceasta perte a lucrarii: vom aborda contextul social al violenței copiilor; vom revizui elementele structurale ale unui sistem familial; vom descrie legătura dintre o structură familiala disfuncțională și agresiunea în tinerețe.

Contextul social

Izolarea socială, dezavantajul socio-economic și cartierele defavorizate sunt factori adverși care au fost legați de agresiunea la copii. Sărăcia în special, pare să treacă peste granițele rasiale și culturale în moduri în care contribuie la tulburări de comportament și interferează cu eforturile de intervenție. Stresul din mediul înconjurător limitează accesul familiei la locuințe adecvate și sigure, la locuri de muncă, educație, asistență medicală și transport. Părinții din familiile cu venituri mici trebuie să lucreze adesea mai multe ore pentru a compensa salariile mici. Este de înțeles că părinții din familiile mai sărace sunt mai puțin prezenți în viața copiilor lor.

Provocările financiare ar putea conduce la îngrijire inadecvată, pentru copiii din familiile cu venituri mici. Dacă sunt forțați să se descurce singuri pentru perioade lungi de timp fără protecție și sprijin parental, copiii din familiile cu venituri mici pot, din necesitate, să dezvolte abilități agresive, în scopul de a gestiona și de a supraviețui mediului lor, potențial periculos. Resursele familiale limitate pot încuraja copiii cu venituri mici să se bazeze pe grupuri, pentru sprijin social și astfel ajung la o stimă de sine scăzută; astfel de grupuri pot cultiva modele de comportament agresiv, care sunt inacceptabile în alte contexte.

Este necesar, însă să se faca distincție între comportamentul agresiv cultural și de alte tipuri de agresiune pentru o evaluare precisă și intervenție eficientă. Capacitatea de a recunoaște diferențele și asemănările dintre familii, clase, rase și circumstanțe culturale, contestă opinia predominantă a diversității ca patologică sau periculoasa și previne interpretarea greșită a comportamentului și caracteristicii, care dețin o relevanță într-un anumit context. Consilierii școlari dețin o perspectivă unică asupra comunităților cat și asupra sistemelor familiale din cadrul acelei comunități, care pot genera o intervenție eficientă.

Timp de mai multe decenii, teoriile sistemelor familiale, au oferit o perspectivă unică asupra influențelor interpersonale asupra copilului și problemelor psihologice și comportamentale din adolescență. Bazându-se pe principiile teoriei generale a sistemelor în științele fizice, teoriile sistemelor familiale s-au mutat departe de punctul de vedere al unui copil ca sursă primară a problemelor sau ca focus singular al tratamentului și au identificat modalități cu care copilul se luptă și care se bazează pe un mediu mai extins și pe cadrul sistemelui relațiilor de familie. Diverse aplicații clinice ale teoriei sistemelor familiale au fost dezvoltate și furnizează o metodologie și terminologie de evaluare care răspunde la influențele complexe familiale și contextuale asupra problemelor psihologice, emoționale și comportamentale ale copiilor.

Terapie de familie structurală pară să aibă o utilitate particulară ca un cadru pentru organizarea înțelegerii noastre, a antecedentelor sistemice ale problemei violenței în rândul copiilor. Terapie de familie structurală este unul dintre cadrele teoretice cele mai frecvent utilizate pentru conceptualizarea și abordarea dinamica a sistemului familial. Utilitatea sa are ca suport familiile cu diverse statute socio-economic, etnie etc.. Conceptul de familie, așa cum este definit în terapia de familie structurală este inseparabil de comunitatea mai mare, sau ecostructura, în care familia are reședința.

În consecință, școlile și familiile sunt strans legate, iar modificările niciodată nu apar în mod independent de celălalt. Terapia de familie structurală ofera o perspectivă asupra proceselor interpersonale unice și persistente între familii și școli și contribuie la un comportament violent în rândul copiilor de școală. În plus, terapie de familie structurală postulează că în rolul de consilier empatia este un ingredient esențial în stabilirea unei relații de colaborare și de facilitare a schimbării. Pentru consilierii școlari, incorporarea acestor procese în proiectarea și executarea inițiativelor de prevenire a violenței și de intervenție, poate oferi o oportunitate puternică pentru efectuarea schimbării pozitive.

Structura familiei se referă la modelele de interacțiune recurente în cadrul unei familii, care definesc modul în care membrii familiei sunt legați unul de altul și de lumea exterioară, tipul de activități în care membrii se angajeaza și modul în care rolurile fiecărui membru joacat în contextul vieții de familie au impact în sistemele exterioare. Chiar dacă nu există două structuri familiale identice, toate împart trei elemente comune, de care consilierii școlari ar trebui să fie conștienți: o ierarhie a puterii, definirea limitelor și aliniamentele funcționale între membrii.

Puterea în cadrul unei familii este definită ca nivelul de influență pe care fiecare membru al familiei îl are asupra funcției familiei și de luare a deciziilor. În mod ideal, puterea în familie este organizată într-o ierarhie de generații în care părinții sau alți adulți au responsabilitatea primară pentru creșterea copilului împărtășesc cea mai mare putere în luarea deciziilor în familie și de stabilire a normelor pentru copii.

Distribuția puterii și responsabilitatea copiilor este apoi compensată respectiv la vârsta lor, astfel încât să permită oportunități maxime pentru succes și dezvotare unei imgini de sine pozitive, prin asigurarea faptului că așteptările de performanță nu depășesc capacitățile. Prin schimbul de informații și coordonarea autorității lor, părinții își cresc probabilitatea de a avea suficient timp, energie și influența pentru a asigura conducerea eficinta a familiei și pentru a stabili o direcția coerenta de sprijin în dezvoltarea copiilor lor.

Granitele sunt definite ca reguli nescrise care determină participarea la diferitele funcții ale familiei și modul în care acestea fac acest lucru. Ele reglează valoarea comunicării între membrii familiei și între o familie și lumea exterioară, inclusiv sistemul școlar. Limite optime ale familiei sunt clare, ele sunt suficient de permeabile pentru a permite noi informații să circule între entitățile individuale din cadrul sistemului și între sistem și mediul său, dar suficient de importante pentru a menține autonomia fiecărei entități și a sistemului în ansamblu.

Atunci când granițele părinte-copil sunt clare, influența părinților asupra copiilor este explicită și mereu prezentă, dar nu atât de arogant încât sa înăbușe dezvoltarea de competențe personale și încrederea în sine a copiilor. Cu direcție și sprijin din partea părinților, aplicate benefic, copiii care trăiesc în familii cu limite clare vor învăța să-și recunoască propriile forțe, să-și accepte limitele și să se adapteze calm și cu încredere la schimbările neașteptate care au loc în zi de zi.

Alianțele se referă la legăturile formate între doi sau mai mulți membri dintr-o familie, în scopul de a combina puterea individuală și de a exercita o influență mai mare colectivă în cadrul familiei ca întreg. Acestea au drept rezultat crearea diferitelor subgrupuri sau subsisteme din cadrul unei familii care sunt adesea necesare pentru îndeplinirea sarcinilor familiale de bază. Printre acestea, între soți și subsistemele parentale, sunt cruciale mai ales pentru sarcina de creștere cu succes a unor copii sănătoși emoțional și psihologic. Un subsistem conjugal viabil este unul în care casatorindu-se (sau altfel de alianță), partenerii adulți au realizat o relație reciproc împlinită unul cu altul. Din acest subsistem copii primesc lecții și modele prin intimitatea funcțională a adulților, angajament, comunicare și rezolvare a problemelor.

Subsistemul parental are responsabilitatea principală pentru sarcinile de instrucție, de protecție, precum și stabilirea unor limite de comportament pentru copii. Prin alinierea sigura cu părinții care sunt prezenți, responsabili și complementari în aceste sarcini, copii construiesc stima de sine pozitivă, înveță să accepte autoritatea și să gestioneze cu responsabilitate puterea și în condiții de siguranță pentru a dezvolta capacități independente de luare a deciziilor și a auto-direcției.

Analizând unele familii, în ceea ce privește caracteristicile lor de bază structurale, se furnizează un mijloc prin care beneficiile asumate față de copii ale unui sistem familial funcțional pot fi identificate mai specific. O vedere structurală a familiei oferă un mijloc similar, pentru o mai bună înțelegere și identificare a prejudiciului potențial pentru copiii care cresc într-un sistem de familie mai puțin funcțional.

Dintr-o perspectivă structurală, există un sistem de familie disfuncțională atunci când o problemă sau mai multe în, ierarhia, limita sau alinierea elementelor structurii sale, au depreciat resursele sale pentru a face față și pentru a se adapta în mod eficient la factorii de stres contextuali. Cu resursele sale adaptive supraîncărcate, un sistem familial nu mai poate face față cu succes factorilor de stres de zi cu zi sau încercărilor de a le oferi hrana în mod adecvat membrilor săi individuali. O astfel de depreciere este în detrimentul copiilor care trebuie să se bazeze pe sprijinul și orientarea familiei pentru supraviețuire și dezvoltare sănătoasă. Pentru speialiștii în domeniul serviciilor sociale, cunoștințele despre disfuncțiile din familie pot oferi o foaie de parcurs pentru programe de prevenire și de intervenție eficiente.

O ierarhie disfuncțională se spune că există atunci când părinții nu reușesc să își exercite responsabilitatea de conducere într-o familie. Motivele pentru eșecul părinților în a-si asuma conducerea într-o familie sunt numeroase; cu toate acestea, abuzul de substanță, bolile psihice, tinerețea, neînțelegerile maritale, oboseala legată de muncă, precum și lipsa abilităților parentale sunt adesea parte a motivelor. Indiferent de motiv, conducerea parentală defectă într-o familie poate predispune copii la agresiune, mai ales dacă include abuz sau neglijare sau în cazul în care, prin modelarea agresiunii în relația parentală, copiii includ agresiune în relațiile lor cu alții.

Copiiilor cu părinți neglijenți li se refuză structura de care au nevoie pentru a se simți în siguranță și competenti. Fără direcție parentală consecventă în sarcinile de zi cu zi, copiii sunt susceptibili de a experimenta eșecuri frecvente și repetate, care vor contribui în cele din urmă la o imagine de sine nepotrivită. Fără o modelare corespunzătoare pentru creșterea copilului și sprijin în fața înfrângerii, ei nu-și pot dezvolta abilitatea de a-i stapanii emoțiile în perioadele de stres emoțional. În acest mod, copiii nu au abilitățile și încrederea necesare pentru a reuși în viața. De asemenea, nu dețin auto-controlul necesar pentru a face față durerii și frustrarii în caz de eșec repetat, copii cu părinți neglijenți au un risc crescut de răspunsuri excesive (inclusiv violențe) către realele și perceputele provocări ale vieții.

Abuzul parental asupra copilului a fost definit, ca modalitate de utilizare a pedepselor de către părinți, pentru a-și exprima mânia și resentimentele, mai degrabă decât ca un instrument pentru modificarea în mod adecvat a comportamentului copiilor lor (Patterson, 1982). Atunci când comportamentul parental amenință siguranța copiilor și bunăstarea lor, copiii suferă și devin confuzi, în sensul că există impulsuri simultane în abordările părinților, iar acest lucru îi face pe copii să nu se mai simtă în siguranță. Aflați în imposibilitatea de a controla condițiile în care să se simtă în siguranță și confruntându-se cu probleme în raport cu apropierea de părinți – copiii abuzați pot reacționa într-un mod dezorganizat, dezorientat, inclusiv manifestând încercări de a compensa pierderea controlului prin exercitarea fizica, uneori violență, asupra mediului apropiat.

Modelarea cu ajutorul rolului negativ.

După cum s-a menționat anterior, printr-o interacțiune cu subsistemul parental, copiii dintr-o familie înveța să accepte autoritatea și, în cele din urmă, să gestioneze în mod corespunzător mai multe măsuri de responsabilitate personală și putere. Cu toate acestea, prin aceeași interacțiune ei pot învăța, de asemenea, să abuzeze de putere atunci când abuzul de putere este modelul proeminent oferit de părinți. Modele de comportament abuziv, precum și disparitățile de putere stereotipe bazate pe gen și prejudecăți rasiale, sunt transmise de la mamă la copil prin procesul de învățare socială. Dovada clară este, scenele de violențe la care copilul asistă sunt asociat cu agresivitate la copii, în special la băieți. Copiii care sunt martori ai amenințărilor și actelor de violență ale părinților lor și între părinții lor sunt cei mai susceptibili de a deveni violenti ei înșiși.

Granițele disfuncționale

Funcționalitatea limitelor familiale este determinată de gradul lor de permeabilitate și de flexibilitate, nu prin gradul de aliniere la o anumită configurație preferată sau optimă. Dând dovada că limitele lor sunt clare, familiile cu configurații practic nelimitate, pot realiza un echilibru funcțional de autonomie și conexiune între membrii și subsistemele lor individuale și cu mediul lor apropiat. Cu toate acestea, excesiv de rigide sau difuze, granițele din cadrul unei familii sau dintre o familie și mediul său poate fi în detrimentul sistemului eficient funcțiomal, mai ales pentru susținerea copiilor în curs de dezvoltare.

Dezangajare

Familiile cu limite între membrii decuplate și subsistemele acestora prezintă un risc crescut de a priva copiii de implicarea adulților, avand nevoie de ei pentru dezvoltarea psihologică și emoțională sănătoasă. În astfel de familii, comunicarea, îndrumarea și sprijinul din partea părinților copiilor vor fi limitate, după cum va fi și oportunitatea pentru schimbul reciproc de afecțiune. De peste 30 de ani, cercetările au indicat că privarea de afecțiunea joacă un rol critic în dezvoltarea tulburărilor agresive în rândul tinerilor. În cazul în care părinții nu sunt capabili să își sprijinul și să îi facă pe copii să se implice emoțional, copiii vor avea un comportament violent doar pentru a le atrage atenția părinților. Astfel ei vor avea un comportament care necesită intervenție parentală imediată și intensă. Întrucât copiii din familii cu limite clare trebuie să faca puțin pentru a primi atenție parentală și implicare, cei din familii dezorganizate, vor ajunge să învețe că legătura parentală este dată ca răspuns la comportamentul lor violent și este de preferat să nu existe conexiune parentală deloc.

Limitele difuze

Familii cu limite difuze (nedefinite) între membrii și subsisteme tind să nu aibă o ierarhie clară între generații. Ca rezultat, copiii și adulții pot schimba cu ușurință rolurile și controlul parental devine adesea ineficient. Părinții cu un control ineficient, sunt mai puțin susceptibili de a disciplina comportamentul deviant al copiilor sau de a-i facesă respecte măsurile disciplinare atunci când acestea sunt luate. Riscul de violență fizică într-o familie crește ori de câte ori amenințările cu disciplina, fără acțiunea corespunzătoare, scade valoarea pedepsei disciplinare. Când amenințarea acțiunii disciplinare nu se realizează, eficacitatea sa ca factor de descurajare a comportamentului neadecvat în viitor este diminuată, iar gravitatea abaterii disciplinare, care rămâne nepedepsită este redefinită la un nivel mai ridicat. Escaladarea în severitate a pedepsei viitoare devine necesară pentru a se potrivi în mod adecvat comportamentului din ce in ce mai grav. Ori de câte ori un astfel de model de escaladare a raspunsului la comportament, devine un mijloc principal de rezolvare într-o familie cu probleme relaționale, comportamentul violent în rândul membrilor săi pare să fie unul previzibil și probabil.

După cum s-a arătat mai sus, familiile trebuie să mențină limite clare cu mediul lor, acceptând o influență din lumea exterioară, astfel încât și adaptarea la schimbările necesare sunt bine informate, dar rezistente la influența externă, care ar pune în pericol integritatea familiei și supraviețuirea acesteia. Familii cu limite rigide la mediul exterior nu vor reuși să recunoască nevoile de schimbare, de adaptare, în timp ce cele cu limite difuze vor fi lipsite de simțul scopului și direcției necesar pentru a efectua modificările adaptative care sunt necesare. În ambele cazuri, familiile care sunt în imposibilitatea de a se adapta la schimbare, vor găsi în curând interesele lor ca fiind în conflict cu cele ale unui mediu mereu în schimbare (școala și comunitate).

Membrii familiilor care percep comunitatea lor ca fiind un pericol și ostilă, sunt mai susceptibili de a se raporta la alte persoane din comunitate într-un mod reciproc. Copiii din aceste familii sunt predispuși să considere comportamentul agresiv ca mijloc de a supraviețui într-o lume în care au fost învățați, ca întotdeauna este care pe care.

Intreruperile în securitatea mariajului, și în aliniamentele părinte-părinte și părinte-copil, dintr-o familie, sunt interdependente și în detrimentul funcției de familie productivă și dezvoltarii sănătoase a copiilor. Atunci când alinierea conjugala este perturbată de conflicte grave, copiii sunt lipsiți de modele pozitive ale adulților, de care au nevoie ca ei să formuleze propriile lor noțiuni cu privire la respectul adecvat pentru adulți, intimitate și rezolvarea problemelor. Atunci când alinierea între părinti este perturbată de tulburările conjugale, copiii sunt expuși unui risc crescut de a se confrunta cu insecuritatea, în relațiile lor cu părinții furioși, distrași. Conflictul parental și separarea nu conduc în mod automat la daune psihologice și emoționale pentru copii. Cu toate acestea, cu excepția cazului în care părinții pot menține o prezență primară, în colaborare și consecventă în viața copiilor lor în timpul și după încheierea conflictelor și separarii (de multe ori o sarcină formidabilă), potențialul de deteriorare este clar. Alienarea, abandonul emoțional și trădarea sunt rezultatele demonstrate de defectele de aliniere părinte-copil, fiecare copil fiind predispus la comportament agresiv.

Alienarea se referă la respingerea unui părinte ca bază sigură pentru protecție, îndrumare și confort, de către un copil. În familiile în care există un dezacord grav, care duce la separarea unui părinte din familie, riscul de înstrăinare a copiilor de părintele absent este crescut datorită în parte, pierderii accesului regulat la acel părinte. Potențialul de înstrăinare este agravat dacă părinții folosesc cuvinte si comportamente contradictorii, în prezența copiilor. În acest caz, copiii sunt presați spre alinierea polarizată cu un singur părinte bun, demonizand și, prin urmare, eliminand celalalt părinte rău, ca sursă de îndrumare și confirmare personală. Furia generalizată și nesiguranța datorata pierderii unui părinte înstrăinat face copilul vulnerabil la excese, răspunsuri încărcate emoțional (inclusiv răspunsuri violente), în perioade de stres interpersonal. Agresivitatea lor apare de obicei ca o reacție spontană deplasată, emoțională, disproporționată în intensitate, la cerințele unei provocări sau amenintari perceputa, întâlnita în viața lor de zi cu zi.

Abandonul emoțional se referă la percepția copiilor, care au fost respinsși de adulții ân perioade semnificative din viața lor. Este un rezultat probabil, dacă părinții resping în mod constant abordări ale copiilor lor catre ei, pentru confort și protecție, precum și un potențial rezultat în cazul în care condițiile care sprijina înstrăinarea, sunt ignorate pentru o perioadă mai lungă de timp. De-a lungul timpului, copiii abandonați își pot pierde toată speranța că, atunci când ei caută îngrijirea părintească ei o vor primi. Din necesitate, ei pot deveni emotional auto-suficienti și desconsidera alinierea ca o sursă de încredere, îndrumare și de confirmare personală.

În lipsa unei confirmări pozitive din partea celorlalți părinți, stima de sine va fi derivată din capacitatea lor de a reuși, și de multe ori în detrimentul altora. Predilecția copiilor abandonați spre ostilitate generalizată și comportament antisocial, pare să aibă două origini: una fiind o manifestare evidentă a resentimentelor îmbogățite cu furie față de nevoile de securitate, iar alta fiind un mecanism prin care se țin la distanță diferite persoane, astfel încât să nu să pună în pericol dorința de autonomie și auto-suficiență. Comportamentul lor agresiv este mult mai probabil să fie intenționat, calculat, și de auto-servire și nu neapărat un răspuns direct la o provocare sa amenințare imediată.

Trădarea se spune ca apare atunci când cei de care depinde securitatea și supraviețuirea încalcă încrederea în vreun fel. Dinamica trădarii în alinierea parinte-copil a fost introdusă mai devreme pentru a descrie o tendință crescută față de violența, a copiiilor care au suferit abuzuri părintești. Copiii abuzați pot suferi de anxietate extremă și frustrare, care de multe ori se manifestă ca ostilitate generalizată și violență, ca urmare a plasarii într-un paradox comportamental, în care impulsurile, de a se îndrepta spre părinți pentru protecție și fuga de părinți de frică, sunt simultan activate. Fără o experiență consistentă și corectă de a distinge pericolul de siguranță, în relația cu părinții lor, copiii trădați vor fi inconsistenți și dezorganizați în răspunsurile lor la interacțiunile sociale ulterioare, și au mai multe șanse de a supra-răspunde agresiv la amenințările presupuse de pericol, în special în relațiile lor cu figuri de autoritate.

Paragrafele precedente ilustrează modul în care structura familiei poate informa consilierii școlari de circumstanțele prezente în viața de familie a elevilor predispunși spre un comportament violent în școală. Examinarea legăturii dintre sistemele familiale disfuncționale și agresiunea la copii prevede căi specifice prin care școlile pot identifica elevii potențial violenți mai rapid și funcționale atât cu acei elevi cât și cu familiile acestora. O abordare sistemică a agresivității școlare nu exclude necesitatea unei munci individuale și de grup cu elevii agresivi. Mai degrabă, aceasta implică eforturi intenționate de către consilieri școlari:

să includă aspecte sistemice și preocupări în intervențiile individuale și de grup, de consiliere cu acei elevi;

să crească abilitarea familiilor să faciliteze și să promoveze implicarea lor și sprijinul elevilor la domiciliu și la școală;

să informeze familiile de resursele comunitare disponibile;

sa modeleze metode eficiente de interacțiune familie-școală-comunitate.

2.2. Consiliere individuală și de grup

Consilierea individuală oferă un mediu pentru construirea și consolidarea relațiilor cu elevii în situații de risc. Pentru a încorpora o perspectivă sistemică în activitatea lor individuală cu elevii, consilierii școalari s-ar apropia de consiliere într-un dialog deschis de colaborare, mod care permite elevilor să împărtășească experiențele lor din familie și de a ilustra interacțiunea complexă dintre preocupările individuale, familie și probleme. Prin angajarea în consiliere cu o dorință sinceră de a înțelege percepțiile studenților și de a dinamiza relația, un consilier poate obține o perspectivă valoroasă în structura funcțională a grupului familial și a unui student, promovând în același dezvoltarea unei relații de respect, de colaborare și de lucru. De exemplu, consilierul ar putea cere inițial unui elev sau familiei sa-și descrie responsabilitățile și rolurile în cadrul familiei. Din această conversație, consilierul poate obține informații importante despre percepțiile elevului asupra siguranței și securitaii permise în structura familiei și în cadrul comunității. Informațiile primite din discuțiile cu elevii despre ierarhie, limitele și aliniamente în familiile lor, pot oferi un prim avertisment asupra factorilor relaționali (de exemplu, dezangajarea, alienarea etc.) și influențelor mediului care ar putea predispune elevul la comportament violent.

Consilierea de grup rămâne o componentă esențială al oricărui program cuprinzător, care să răspundă nevoilor elevilor potențial violenți; ea abordează esența adolescenței. Consilierea de grup capitalizeaza influența grupului între egali, prin infuzarea grupului cu un scop intenționat de a se concentra în comun. Utilitatea în prevenirea violenței și intervenția poate fi îmbunătățită prin încorporarea unei focalizari sistemice. De exemplu, identificarea elevii care se confruntă cu aceste probleme acasă și au impact asupra relațiilor lor cu colegii și profesorii de la școală. Elveii identificați pot beneficia de atenție și practica în consilierea de grup cu privire la dezvoltarea și menținerea unor relații semnificative cu colegii și consilierii, benefice școlii și cu care nu se confruntă acasă. Elevii amenințati de înstrăinare între alte aspecte ale vieții lor, se pot simți mai puțin amenințați și înclinati să se apere la școală, dacă, prin stabilirea unor relații pozitive cu colegii și consilieri școlari, ei sunt capabili să simtă că e școala lor ca un loc sigur și de susținere pentru a fi.

Atitudinea elevilor față de părinții lor va fi, fără îndoială, influențată de atitudinile care le sunt transmise la școală. Atunci când școlile transmit respectul pentru capacitățile părinților, elevii vor fi influențați să facă la fel, întărind astfel ierarhia familiei, prin susținerea respectului pentru conducerea sa. În ochii lor proprii și în ochii copiilor lor, părinții vor fi, de asemenea, împuterniciți și validați în rolurile lor de conducere atunci când au loc probleme referitoare la copiii lor la școală. Acest tip de împuternicire este posibila mai ales atunci când părințiilor le este permisa obținerea unui loc în structura de luare a deciziilor școlii. Sunt identificate șase mijloace specifice prin care școlile pot implica familii în mod productiv în educația elevilor, de la informarea părinților, pur și simplu la utilizarea activă a părinților ca lideri la școală.

Școlile pot să maximizeze mijloacele pentru ca părinții să fie prezenți și să sprijine eforturile de educație parentală profesionistă a copiilor lor și să consolideze alianțe părinte-copil, prin clarificarea respectivelor roluri părinte-copil, stabilirea obiectivelor reciproce părinte-copil, și oferind modele pozitive de comunicare. Aliantele pozitive părinte-copil, pot servi ca o barieră de protecție împotriiva condițiilor de înstrăinare, abandon și trădare, și, prin urmare, poate realiza reducerea potențialului de comportament școlar anxios și agresiv, care poate fi de așteptat de la copii cu istoric de abuz și neglijare.

Școlile astăzi, sunt situate într-o poziție puternică pentru a identifica nevoile de sprijin familial specializat și să promoveze rețele pozitive de conexiuni. Aceasta poziție este valabilă mai ales atunci când consilierii școlari sunt sensibili la antecedentele familiale ale problemei (inclusiv agresive) comportamentului elevilor la școală. Consilierii școlari trebuie să persiste în eforturi creative pentru a ajunge la aceste familii și pentru a încuraja alte servicii comunitare de sprijin să faca același lucru, în cazul în care ei speră să reducă agresiunea școlara a copiiilor din aceste familii. Înțelegând rezistența ca un mecanism de supraviețuire în cadrul unui sistem familial, duce la creșterea empatiei și reduce tentația de a respinge pur și simplu familiile care prezintă rezistență, în favoarea altora care caută de bunăvoie asistență. În plus, susținerea unui angajament pozitiv cu familiile care prezintă rezistență, poate modifica relațiile problematice care persista apupra generațiilor.

După cum s-a menționat mai sus, familiile cu istoric lung al adversității în interacțiunile lor cu comunitatea, nu pot avea încredere și refuză serviciile comunitare (inclusiv școala) pentru a păstra securitatea familiei. În timp ce consilierii școlari văd acest refuz ca un dezinteres, părinții ,,precauți’’ în familiile cu probleme, o pot vedea ca o modalitate de a evita intruziunea în continuu a lumii exterioare, în general ostilă. Școlile care inițiază și persistă în încercări reale de a comunica cu familiile îndepărtate și îi implică în procesul educațional asigura un model puternic si proactiv pentru părinții sceptici, de a discuta problemele, mai degrabă decât să le evite. Succesele mici pot crește, atunci când părinții se simt abilitați prin aceste încercări, să caute mai departe interacțiunea școlară continuă.

Prin modelare, prin acțiunile lor proprii, procedând la angajarea efectivă a familiei catre școală și la rezolvarea problemelor, consilieri școlari pot contribui în mod direct la deschiderea granițelor rigide familie-școală și, indirect, la o comunicare mai eficientă și rezolvarea problemei în cadrul familiei în sine și între familie și comunitatea ei gazdă. Relațiile de colaborare între familii, școli și comunități, au impact direct și pozitiv asupra integrării elevilor în procesul de învățare și capacitatii de a avea succes în școală. Ele pot reduce, de asemenea, înclinația elevilor pentru comportament violent la școală, prin eliminarea relațiilor neproductive familie-școală, care par să contribuie la acesta.

Beneficiul evident al eforturilor școlare de angajare și de consolidare a familiilor elevilor, este o reducere a incidentelor de violență în rândul tinerilor la școală. Este de la sine înțeles că comportamentele violente ale elevului la școală, vor scădea în cazul în care structurile familiale disfuncționale, care inițiaza și sprijină aceste comportamente sunt corectate. Beneficiile mai puțin evidente, dar la fel de importante ale implicării familiilor în cadrul inițiativelor de reducere a violenței școlare includ detectarea precoce a problemelor, având rezultate mai durabile si pozitive decât intervenția, precum și nivelurile reduse de frustrare de muncă și de epuizare în rândul consilierilor școlari.

Identificarea timpurie a potențialului de violență este cheia pentru prevenirea și intervenția eficientă. Elevii cu înclinații agresive, dacă sunt abordați la primele semne, sunt mai susceptibili de a răspunde pozitiv. Din acest motiv, trebuie abordați tinerii cu risc de violență, înainte ca comportamentul lor să o ceară. O conștientizare și examinare a modelelor de interacțiune, aliniamentelor și limitelor în sistemele sociale primare (familia și școala), poate alerta consilierii școlari, cu privire la elevii cu predispoziții sistemice pentru violență.

Această cunoaștere poate fi apoi folosită pentru a ghida furnizarea și coordonarea școlii, și recomandarea intervențiilor de pre-criză adecvate care să permită neutralizarea factorilor de risc înainte ca acești factori să derive în comportament violent al elevilor. Trecerea de la centrarea pe copil la centrarea pe cadrul familial, pentru evaluarea riscului elevilor pentru un comportament violent, extinde în mod semnificativ domeniul de aplicare eficientă a evaluării și, prin urmare, crește probabilitatea ca factorii de risc dominantți din viața unui elev vor fi detectati precoce și abordați cu succes.

Atunci când intervențiile pentru a soluționa problema violenței școlare sunt simple, fără a aborda originile simptomelor comportamentului, este nerealist să se aștepte ca aceste intervenții să aibă un impact de durată. Modificări ale comportamentului care duc lipsă de schimbări semnificative în atitudinile și valorile care stau la baza lui, au fost definite ca modificări de prim ordin și sunt predispuse la un anumit grad de substituție simptomatică, deoarece motivația pentru comportamentele originale rămâne intactă.

Preferabile acestora sunt modificările de ordinul al doilea, care sunt mai persistente în comportament și care sunt bazate pe atitudini și valori modificate, și noi stimulente personale care se comportă într-un mod diferit. Cunoașterea structurii familiei și impactul acesteia asupra comportamentului copilului, permite consilierilor școlari să aplice intervenții personalizate capabile să producă schimbări de ordinul al doilea în modelele relaționale familiale, care predispun comportamentul violent al copiii lor. Eforturile școlii pentru a stabili o abordare non-ierarhică pentru rezolvarea problemelor, o colaborare care respectă, informează, și utilizează resursele tuturor membrilor sistemului școala-familie-comunitate, va crește probabilitatea ca stimulentele elevilor pentru un comportament non-violent la școală să continue să influențeze comportamentul lor atunci când sunt acasă și în alte aspecte ale vieții lor, diferite de școală. Înclinațiile elevilor pentru violența la școală sunt diminuate, atunci când interacțiunea fără violență, este modul lor principal de a se comporta la domiciliu și în comunitate.

Lucrul cu elevii violenți creează un nivel semnificativ de stres asupra consilierilor școlari. În afară de temerile cu privire la siguranța fizică, munca poate fi frustrantă și supusă unor obstacole frecvente din cauza influențelor sistemice asupra comportamentului violent al elevului, care sunt dincolo de controlul lor. În acest context, toți cei care lucrează cu elevii de risc pot beneficia de sprijin și de supraveghere, care să extindă cunoștințele lor legate de structura familiei și impactul acesteia asupra comportamentului individual.

Comportamentul unui elev poate părea inexplicabil, în contextul școlar singur, dar originea acestui comportament ar putea deveni mai clară atunci când este privit în sens mai larg pentru a include contextul familial. În mod similar, rezistența unei familii la implicarea școlii poate fi percepută mai empatic în cazul în care funcția sa de supraviețuire în cadrul unui sistem familial închis este înțeleasă. Ceea ce școlile interpretează ca ostilitate nejustificată a unei familii și rezistența față de ele în special, poate de fapt, să fie caracteristică modelulului unei familii decuplate, în ceea ce privește toate aspectele legate de mediul său.

Capitolul 3. Studiu de caz privind comportamentul părinților față de neînțelegerile cu copiii

3.1. Metodologia cercetătii

Scop

Stabilorea modului în care părinții se raportează și reacționează față de neînțelegerile cu copiii.

Obiective

Stabilirea unui model comportamental părinte-copil, în situații conflictuale.

Contribuția la literatura de specialitate.

Eșantion

În realizarea acestui chestionar am recurs la un lot de 100 de respondenți formați din părinți, din județul Argeș, atât de gen masculin, cât și de gen feminin.

Metoda

În realizarea cercetării de față am recurs la un chestionar semistructurat, care a cuprins 12 itemi cu alegere multiplă.

Distribuția respondenților după nivelul studiilor:

Liceu 10%

Facultate 50%

Masterat 38%

Doctorat 2%

Figura 3.1. Distribuția respondenților după nivelul studiilor:

Distribuția respondenților după vârstă:

Sub 25 ani 5%

25-35 ani 39%

35-45 ani 21%

45-55 ani 33%

peste 55 ani 2%

Figura 3.2. Distribuția respondenților după vârstă:

Distribuția respondenților după mediul de proveniență:

Urban 67%

Rural 23%

Figura 3.3. Distribuția respondenților după mediul de proveniență:

Distribuția respondenților după gen:

Masculin 69%

Feminin 31%

Figura 3.4. Distribuția respondenților după gen:

Distribuția respondenților perioada de când sunt părinți:

Sub 1 an 20%

1-3 ani 30%

3-5 ani 30%

5-8 ani 10%

8-10 ani 8%

peste 10 ani 2%

Figura 3.5. Distribuția respondenților perioada de când sunt părinți:

3.2. Rezultatele cerccetării

De fiecare dată când copilul meu nu înțelege, încerc să îi explic pe înțelesul lui:

Adevărat 50%

Fals 30%

Nu știu. Nu răspuns 20%

Figura 3.6. De fiecare dată când copilul meu nu înțelege, încerc să îi explic pe înțelesul lui:

Dacă copilul meu este încăpățânat și nu înțelege, nu stau la discuție cu el. Eu sunt părintele și trebuie să se conformeze.

Adevărat 17%

Fals 73%

Nu știu. Nu răspund. 10%

Figura 3.7. Dacă copilul meu este încăpățânat și nu înțelege, nu stau la discuție cu el. Eu sunt părintele

Dacă copilul meu insistă și se supără că vrea să îi cumpăr ceva, chiar dacă nu îm bani fac eforturi suplimentre pentru a-i face pe plac.

Adevărat 60%

Fals 36%

Nu știu. Nu răspund. 4%

Figura 3.8. Dacă copilul meu insistă și se supără că vrea să îi cumpăr ceva, chiar dacă nu îm bani fac eforturi suplimentre pentru a-i face pe plac.

Există și situații în care am apelat la bătaie pentru a-mi face copilul să înțeleagă:

Adevărat 30%

Fals 68%

Nu știu. Nu răspund. 2%

Figura 3.9. Există și situații în care am apelat la bătaie pentru a-mi face copilul să înțeleagă:

Cele mai multe neînțelegeri între mine și copii au legătură cu:

Studiile lor 30%

Lipsa lor de dorință de a ajuta la treburile casnice 30%

Insistenețele lor de a le cumpăra anumite obicete 20%

Obrăznicia lor 10%

Nu știu. Nu răspund. 1%

Altele 9%

Figura 3.10. Cele mai multe neînțelegeri între mine și copii au legătură cu:

Numarul total de copii aflați în plasament, în județul Argeș.

2014 – 256

2015 – 270

2016 – 290

Figura 3.11. Numarul total de copii aflați în plasament, în județul Argeș.

Numarul copiilor aflați în plasament la asistentul maternal, în județul Argeș.

2014 – 160

2015 – 180

2016 – 186

Figura 3.12. Numarul copiilor aflați în plasament la asistentul maternal, în județul Argeș.

Numarul copiilor aflați în centre de plasament, în județul Argeș.

2014

2015

2016

Concluzii

Exercitarea necorespunzătoare sau neexercitarea drepturilor părintești, precum și neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești aduc sancțiuni care pot fi aplicate părinților. Prelungirea exercitării drepturilor părintești1 reprezintă cea mai severă sancțiune care poate fi aplicată părinților care nu au exercitat sau nu exercită în prezent, în mod adecvat, protecția părintească, având ca efect pierderea drepturilor părintești.

Stabilirea situațiilor care pot determina propunerea de a aplica această sancțiune – sursa materialului este constituită de art. 109 din Codul Familiei care stabilește următoarele: -În cazul în care sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului sunt puse în pericol de modul în care sunt exercitate drepturile părintești, prin comportamente abuzive sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintești sau dacă copilul învățământul sau pregătirea profesională nu se desfășoară în spiritul devotamentului pentru România, Curtea de Justiție, la cererea autorității tutelare, va pronunța excluderea părintelui de la drepturile sale părintești. Citarea părinților și a autorității tutelare este obligatorie.

Din ideile menționate mai sus rezultă că aplicarea excluziunii părintelui de drepturile părintești este condiționată de faptul că aceste drepturi au fost exercitate prin comportamente abuzive sau prin neglijență severă, ambele putând pune în pericol sănătatea copilului sau dezvoltarea fizică.

În consecință, acest comportament nu trebuie să presupună numai agresiune, violență sau convingere pentru abandonarea familiei, ci și lipsindu-i pe minori de mijloacele de subzistență, care pot pune în pericol sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului.

Cu alte cuvinte, excluderea unei persoane de drepturile sale părintești este destinată părinților numai pentru fapte de un anumit grad de gravitate, când nu există alte posibilități pentru a le determina să-și schimbe comportamentul.

Astfel, codul familiei precizează limitele situațiilor în care declinul din drepturile părintești poate interveni: comportament abuziv sau neglijență severă în îndeplinirea îndatoririlor părintești.

În cazul în care reprezentanții departamentului general de asistență socială stabilesc că există motive întemeiate pentru a susține existența unei situații de pericol iminent pentru copil din cauza abuzului și neglijării, serviciul general de asistență socială și protecția copilului informează instanța de judecată, solicitând emiterea unui decret prezidențial pentru plasarea urgentă a copilului în grija unei persoane, a unei familii, a unui asistent maternal sau a unui tip de adăpost rezidențial.

La 48 de ore de la data adoptării decretului prezidențial, a dispus plasarea urgentă a copilului, serviciul general de asistență socială și protecția copilului informează instanța judecătorească pentru a decide asupra: înlocuirii urgenței plasarea copilului în plasament simplu, excluderea totală sau parțială de la exercitarea drepturilor părintești, precum și exercitarea drepturilor părintești.

Așa cum se poate observa, legea specială aduce mai multe indicii privind definirea abuzului și neglijenței și stabilește de asemenea că reprezentanții departamentului general de asistență socială și protecția copilului au dreptul de a informa instanța de judecată în vederea excluderii din drepturile părintești să aibă loc.

Reunind cele două legi normative, se poate observa că valorile pe care le protejează prin aplicarea de sancțiuni părinților sunt2: viața copilului, integritatea corporală, sănătatea fizică și psihică, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau socială, educație sau formare profesională.

Curtea de Justiție poate fi informată și pentru excluderea din drepturile părintești atât de către reprezentanții autorității tutelare, cât și de către reprezentanții departamentului general de asistență socială și protecția copilului, dar și de către procuror.

Analizând prevederile Codului Familiei și cele ale Legii nr. 272, putem vedea că există situații în care excluderea de la drepturile părintești poate fi încă solicitată de autoritatea tutelară.

Considerăm în special situația în care numai unul dintre părinți manifestă exerciții inadecvate în ceea ce privește drepturile părintești, în timp ce celălalt părinte demonstrează o atitudine adecvată în ceea ce privește gestionarea îndatoririlor părintești. În acest caz, întrucât nu este necesar să se ia măsuri pentru protecția copilului, autoritatea tutelară poate solicita excluderea din drepturile părintești pentru părintele vinovat, fără a implica departamentul general de asistență socială și protecție a copilului.

Cu toate acestea, literatura spune că, indiferent cine este responsabil pentru informarea instanței, este într-adevăr nevoie de un raport referitor la copil, făcut de reprezentanții departamentului general de asistență socială și protecție a copilului.

Considerăm că această opinie este corectă, ca urmare, reprezentanții departamentului general de asistență socială și protecția copilului trebuie să asigure consilierea părintelui pentru care a fost adoptată excluderea de la drepturile sale părintești în vederea recuperării acestor drepturi.

În practică, excluderea părintelui de drepturile sale părintești este o sancțiune recomandată destul de rar și, de obicei, de către reprezentanții departamentului general de asistență socială și protecția copilului și nu de autoritatea tutelară.

În plus, atunci când analizăm par. 3 și 4 ale tehnicii. 94 din Legea nr. 272/2004 cu atenție, observăm că, mai ales atunci când un copil este separat de părinți printr-un decret prezidențial, din cauza pericolului iminent în care se află, în grija părinților, instanța de judecată trebuie să fie notificată pentru excluderea din drepturile părintești ale părintelui / părinților.

Trebuie menționat că, înainte de separarea copilului de părinții săi, serviciul public de asistență socială sau persoanele care au atribuții de asistent social au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a afla situațiile de risc care pot determina separarea a copilului de la părinții săi, precum și pentru a preveni comportamentul abuziv al părinților față de copiii lor.

Bibliografie

Albu, Adriana; Albu, Constatin; Petcu, Ioan, Asistența în familie a persoanei cu deficiență funcționala. Tehnici de îngrijire îi manevrare a bolnavului, Editura Polirom, Iași, 2001;

Bacaci Al., Dumitrache V. C., Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed. All Beck, București, 2005;

Buzducea, Doru, Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași, 2010;

Buzducea, coord. Doru (2011) Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, IașI;

Buzducea, Doru, Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici locale, Editura Polirom, Iaşi, 2009;

Cojocaru, Daniela, Copilăria și construcția parentală, Editura Polirom, Iași, 2008;

Durnescu, I., (edit.), 2001, Manualul consilierului de reintegrare sociala si supraveghere, Editura Sitech, Craiova;

Enache, Rodica, Elemente de psihodiagnoză, consiliere și terapia familiei, Editura Universității Ovidius, Constanța, 2011;

Miley, Karla Kogsrud, O’Melia, Michael şi DuBois, Brenda – Practica asistenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

Neamțu, George (coordonator), Tratat de asistență socială, Iași, Editura Polirom, 2003;

Sorescu, Emilia-Maria, Sistemul de asistență socială, Syllabus de curs, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept și Științe Sociale, Specializarea Asisență Socială;

Sorescu, Emilia, Berilă, Ioan, Asistență socială – sistem și profesie, Editura Universitareia, Craiova, 2005;

Zamfir, E. & Zamfir, C. (coord.) 1995, Politici sociale: Romania in context European, Bucuresti: Alternative;

Zamfir, C., Stoica, L., coord., 2006, O noua provocare: dezvoltarea sociala, Editura Polirom, Iasi;

*** Autoritatea Națională pentru protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Strategia

nationala pentru protectia copilului 2014-2020;

*** Hope and Homes for Children, Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România

– Raport Executiv, Editura HHC România, 2012

***https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_rights_child_RON.pdf;

***https://www.prostemcell.ro/images/stories/download/anexa_1_strategia_nationala_drepturile_copilului_2014-2020.pdf;

***http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr3-4-2011/05-SRadulescu.pdf,