Ocrotirea Minorului Prin Părinți. Drepturile ȘI Îndatoririle Părintești ȘI Exercitarea Acestoradocx
=== OCROTIREA MINORULUI PRIN PĂRINŢI. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI ŞI EXERCITAREA ACESTORA ===
OCROTIREA MINORULUI PRIN PĂRINȚI. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI ȘI EXERCITAREA ACESTORA
Capitolul I. Noțiuni introductive
1. Noțiunea sociologică și cea juridică a familiei
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte personaje în care există relații de rudenie. Și soții singuri-fără copii-formează o familie.
În sens sociologic, familia-ca formă specifică de comunitate umană-desemnează grupul de personaje unite prin căsătorie, filiație sau rudenie , care se caracterizează prin comunitate de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale.
În sens juridic, familia desemnează grupul de personaje între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie-inclusiv adopția-precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincide, se suprapun. Sunt însă, situații în care această corespondența nu există. Astfel, de exemplu, in cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, in sens sociologic, incetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relațiile de familie în sens juridic, continuă să existe, de exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile lor comune, dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei. Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între aesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului.
Având în vedere dispozițiile codului familiei, urmează sa considerăm că relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și cele assimilate relațiilor de familie. Este vorba de raporturilor juridice de familie. Codul familiei se referă, însă, și la familia restrânsă format numai din soți sau din aceștia și copii.
Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi deci sensuri special,nu drept comun, din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel potrivit legii nr.114/1996 modificată și completată prin ordonanța de urgență nr.40 din 14 iulie 1997, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreuna-art.17 legea nr.114 din 1996-; în sensul legii fondului funciar nr.18, aliniat final, prin familie se ințeleg soții și copii necăsătoriți dacă gospodăresc impreună cu părinții lor; potrivit legislației civile, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzând pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv și soțul supravețuitor art.659,669-679 cod civil; art.1-5 legea nr.319 din 1994. În sensul legii nr.64/1995 privind ajutorul social, familia desemnează soțul, soția și copii lor minori care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursul la zi, în instituții de invățământ potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără să depășească vârsta de 25 de ani, respective 26 de ani in cazul celor care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani.
Rezultă că, potrivit dispozițiilor codului familiei, familia desemnează fi pe soț, fie pe aceștia și copii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. În acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit codului familiei. În sensul altor reglementari, personale care fac parte din familie diferită de la caz la caz. De aceea, se poate spune ca există o noțiune juridică a familiei de drept comun, in sensul codului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii,la care se referă legile special. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.
2.Noțiunea ocrotirii părintești
Ocrotirea părintească desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori.
Creșterea și educarea copiilor constituie o problema de stat, iar această îndatorire a părinților este prevăzută în mod expres în Codul familiei(art.101)
Dispozițiile legale cu ajutorul cărora se realizează ocrotirea minorului cu caracter imperative și deci obligatoriu, părinții neavând posibilitatea de a se abate de la ele, în sensul de a-și extinde drepturile sau de a-și restrange îndatoririle. De astfel legea nu reglementează separate drepturile și îndatoririle părintești față de copii, ceea ce este firesc deoarece unele se justifică prin celelante și formează un tot unitar.
De reglementarea legală referitoare la ocrotirea părintească beneficiază copii minori,fără a se deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori au fost înfiați, drepturile părintești urmând a se exercita numai în interesul lor(art.76 si 97 alin.1 din acelasi cod). Aceste sarcini de răspundere care revin părinților față de copii minori, cuprinse in Codul familiei prezintă o importanță deosebită deoarece copii au nevoie în permanența de afecțiunea, îngrijirea, sprijinul și îndrumarea ambilor părinți, familia având un rol educative nu numai față de membri acesteia indiferent dacă sunt minori sau majori, ci și față de societate.
3. Durata ocrotirii părintești
Ocrotirea părinteasca se acordă pe tot timpul minorității. Chiar minorul este pus sub interdicție,potrivit art. 150 Cod familie, el rămâne sub ocrotirea părinților pana la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părinteasca încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobandește capacitatea deplină de exercițiu(art.8 Decretul nr.31 din 1954). Această situație se poate întâmpla in cazul familiilor, care potrivit art.4 Cod familie, au dreptul să se căsătorească de la implinirea vârstei de 16 ani și în anumite condiții, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin urmare ocrotirea părintească presupune că persoana nu a implinit 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu.
4. Principii de bază în materia ,,dreptul și indatoririlor părintești față de copii minori’’
Principiul similării depline a situației copilului din afara căsătoriei cu situația copilului din căsătorie.
Acest principiu prin care se enunță condiția juridică a copilului din afara căsătoriei, este prevăzută de art.63 C. fam. astfel: copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilita prin hotărâre judecătorească, are față de părinți și rudele acestora, aceiași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie. Potrivit codului civil român din 1865, copilul din afara căsătoriei numit copil natural sau nelegitim, era asimilat cu copilul legitim numai față de mamă, pe când, față de tată, copilul, chiar de bună voie recunoscut, nu avea nici un drept cu singura excepție a legitimării și față de tatăl său(art. 304-307). Legislația ulterioară codului civil și în mod deosebit decretul nr.131/1949 a ameliorat situația copilului din afara căsătoriei, însă asimilarea sa deplină cu situația sa din căsătorie s-a realizat numai prin codul familiei.
Principiul egalității părinților la exercitarea ocrotirii părintești
Atât exercițiul drepturilor, căt și îndeplinirea îndatoririlor părintești, revin părinților în mod egal și aceasta fără deosebire după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiat. Este ceea ce rezultă din dispozițiile expuse ale art.1 alin.4 și art.97 alin.1 din codul familiei.
Art.1 alin.4 ,,în relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale’’
Art.97 alin.1 ,, Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, fără deosebire după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, sau înfiați’’
Iar în aplicarea acestui principiu, art. 98 alin. 1, codul familiei prevede că ,,măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți de comun acord’’
Codul civil roman prevedea că puterea părintească aparține ambilor părinți, însă mai prevede totodată că în timpul căsătoriei numai tatăl avea dreptul s-o exercite, iar în privința copilului din afara căsătoriei, puterea părintească aparținea întodeauna doar mamei sale(art. 326-327 și 337).
Potrivit art. 97 alin.2 Codul familiei părinții trebuie să exercite drepturile lor părintești ,,numai in interesul copiilor’’
Interesul copilului trebuie însă apreciat prin luare în considerare a scopului ocrotirii părintești acela de a crește, educa și pregăti copilul pentru viață astfel încât el să se poată încadra armonios în societate și să fie folositor acesteia, adică atât ca interes personal nedespărțit de interesul obștesc.
Din cuprinsul reglementător codului civil român din 1856 se desprinde constatarea că puterea părintească nu se exercită numai în interesul copiluli, ci și în interesul familiei, pentru păstrarea averii în familie și mai ales în interesul tatălui copilului. Este ceea ce rezultă cu prisosință și din reglementarea uzufructului legal al părinților asupra bunurilor copiilor lor minori(art. 338-3341).
Principiul independenței patrimonile dintre copil și părinții săi
Acest principiu este prevăzut de art. 106 C. familiei în exprimarea: ,,părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la intreținere’’
Aceasta înseamnă că patrimonial copilului este distinct de patrimoniile părinților săi. Iar faptul că părinții au potrivit art. 105 C. fam. dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor nu duce nici la contopirea patrimoniului copilului cu cel al părinților și nici la nașterea vreunui drept real al părinților asupra bunurilor copilului, cum era dreptul de uzufruct legal al părinților în dreptul nostrum anterior.
Codul civil roman din 1865 n-a conceput și n-a reglementat independența patrimonială dintre copil și părinții săi. Dimpotrivă prin reglementarea dreptului de uzufruct legal al părinților asupra bunurilor copilului minor, codul a consacrat lipsa de independență a copilului față de părinții săi.
Principiul exercitării ocrotirii părintești sub supravegherea și controlul autorității tutelare
Conform dispozițiilor art.158 c. fam. atribuțiile de formă tutelară se exercită, după caz, de către birourile și comitetele executive ale consiliilor populare comunale, orășenești, municipale și ale sectoarelor muicipiului București.
Atribuțiile de autoritate tutelară ale birourilor consiliilor populare privesc și ocrotirea minorilor, printe care și a celor aflați sub ocrotirea părintească ceea ce constituie o garanție că drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate în interesul copilului și în conformitate cu politica educativă a statului nostru democrat. Aceste atribuții sunt de supraveghere și controlate, de decizie și de sesizare a instanței judecătorești.
Ca organe de supraveghere și control, autoritatea tutelară trebuie să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului minor scop în care, delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuința sa, să se informeze de felul cum părinții se ingrijesc de creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.
Ca organ de decizie autoritatea tutelară îndeplinește o serie de atribuții(art. 62 alin.2, 72-73, 78 alin.3, 99, 102 și 111 C.fam) printre care și pe aceea de a rezolva prin decizie motivată, neînțelegerile dintre părinți referitoare la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești(art.99 C.fam)
Ca organ de sesizare a instanței judecătorești, prin acțiunea în justiție, autoritatea tutelară are și atribuția de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii, precum și decăderea părinților din drepturile părintești(ar.44 alin.1 si 109 C.fam.).
Pentru a putea decide, în unele cazuri instanța judecătorească trebuie să ia și concluziile orale sau scrise ale autorității tutelare.
5. Persoanele cărora le revin drepturile și îndatoririle părintești
Codul familiei prevede că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori (art.97). În această dispoziție legală se reflectă, deci principiul potrivit căruia în exercitarea drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale (art.1 alin. 4 din acelaș cod). În consecință, toate măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului minor, trebuie să fie luate de comun accord (art.98 alin.1). În caz de neînțelegere cu privire la exercitarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor față de copil, autoritatea tutelară după ce-i va asculta pe părinți, va hotărâ potrivit cu interesul acestuia.
Dacă unul din părinți este decedat, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție, sau din orce altă imprejurare, se află in neputimță de a-și manifesta voința, celălant părinte va exercita singur aceste drepturi. Aceeași soluție se impune în cazul în care unul din părinți este declarat mort prin hotărâre judecătorească (art.16-18 din decretul nr.31/1954). Dar cu toate că legea se referă la situația în care unul din părinți se află in neputință de a-și manifesta voința, credem că necesitatea de a ocroti pe minor în aceleași condiții trebuie admisă și în caz de dispariție a părintelui, sau dacă nu rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, fără ca exercitarea drepturilor părintești de căte celălant părinte să fie condiționată de trecerea unui an de la data dispariției ori de la constatarea ei pe cale judecătorească.
De asemenea, deși ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, totuși în ipoteza în care căsătoria a fost declarată nulă din alt motiv decât minoritatea, iar mama este minoră la data nulitații, drepturile și îndatoririle părintești vor reveni numai unuia dintre parinți, deoarece prin declararea nulității căsătoriei, mama având capacitatea de exercițiu restrânsă pentru că nu implinise vârsta de 18 ani, nu va putea să exercite drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului. Aceste drepturi și îndatoriri vor fi exercitate de părintele care are capacitatea deplină de exercițiu adică de tată, iar mama care a implinit vârsta de 14 ani, va avea în cadrul ocrotirii părintști numai drepturile referitoare la persoana copilului.
Capitilul II. Analiza drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana minorului
1. Aspecte introductive
Ocrotirea părintească este reglementată în dreptul român pentru a fi exercitată în interesul copilului minor. De aceea în conținutul ei prevalează că importanța îndatoririlor părintești față de copiii lor minori, drepturile părintești, fiind concepute numai ca mijloace de punere în valoare a acestei îndatoriri.
Printre drepturile și îndatoririle părintești cele privitoare la persoana copilului minor prezintă importanța cea mai mare, deoarece în concepția legiuitorului nostru finalitatea principală a ocrotirii părintești este creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului.
Enunțarea îndatoririlor părintești privitoare la persoana minorului este făcută diferit de către autori, fiecare dintre ei folosid formule diferite. După părerea noastră, reglementarea legală a ocrotirii părintești, stabilește în sarcina părinților îndatoriri destinate referitoare la persoana minorului.
Desigur diversitatea de opinii manifestată în legătură cu precizarea îndatoririlor părinților privind persoana copilului lor minor, nu are corespondent într-o adversitate similară de apreciere a conținutului acestor îndatoriri în general toți autorii sunt de acord supra aspectelor esențiale pe care le implică asigurarea de către părinți ori creșterii, educării, învățăturii și pregătirii profesionale a minorului. Deosebirea de păreri între ei privește aspecte neesențiale ale problemei, anume dacă îndatorirea de a crește copilul trebuie considerată ca având un caracter complex, preupunând la rându-i mai multe obligații adiacente, sau dimpotrivă această îndatorire trebuie pusă pe același plan cu unlele dintre obligațiile pe care înfăptuirea sa le presupune ca necesare.
Am adoptat acest ultim punct de vedere, considerând ca artificială înglobarea în conținutul îndatoririi de a crește copilul, a altor îndatoriri-anume obligația de supraveghere și aceea de întreținere a minorului – de vreme ce legiuitorul consacră aceste obligații, expres sau implicit, prin texte distinct nu numai în cadrul reglementării legale a ocrotirii părintești, ci chiar in cadrul altor instituții juridice (instituția obligației de intreținere, instituția răspunderii civilr ) stabilind consecințe specific pentru cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii lor necorespunzătoare de către părinți.
2. Drepturile și indatoririle părinților de a îngriji de sănătatea și dezoltarea fizică a copilului minor.
Convenția cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990)
Art24:
Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă si de a beneficia de serviciile medicale si de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
Statele părți vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept și în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru:
Reducerea mortalității infantile și a celui în rândul copiilor;
Asigurarea asistenței medicale și a ocrotirii sănătății pentru toți copii cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătății;
Asigurarea ocrotirii mamelor în perioada pre și post natală;
Asigurarea că toate segmentele societații, în mod deosebit părinții și copiii, sunt transformate cu privire la sănătatea și alimentația copilului, avantajele alăptării, igienei;
Crearea serviciilor de medicină, de îndrumare a părinților și de planificare familială și asigurarea educației în aceste domenii;
Statele părți vor lua toate măsurile eficinete corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiționale care dăunează sănătății copiilor.
Obligația de a asigura sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului este dublu dimensionată. Ea este pe deoparte, obligație pozitivă, de a face și presupune asistență continuă tuturor trebuințelor copilului în conformitate cu particularitățile stadiului de dezvoltare și nevoile speciale ale copilului.
Pe de altă parte ea reprezintă o obligație negativă, de a nu face care se referă la protecția copilului împotriva abuzului fizic, psihic și emoțional, a neglijenței, a unor practici care ar putea dăuna sănătății copilului. Această obligație nu este nici ea in afara orcărei discuții. Unii partizani ai autodeterminării, susțin că de multe ori acest drept sau obligație a părinților intră în conflict cu drepturile copiilor, în special în ce privește vârsta la care se poate recurge la avort fără consimțământul părinților, la tatuaje etc.
Această obligație a părinților nu trebuie de asemenea interpretată numai în sensul satisfacerii unor trebuințe de ordin biofiziologic ale copilului. Sănătatea mentală a copilului este dependentă de afecțiunea și relațiile cu ambii părinți, de climatul familial, socio-afectiv deschis, pozitiv. Pentru îndeplinirea acestui tip de obligații părinții, sunt de regulă, foarte puțin pregătiți. Nu ne naștem gata învățați să fim părinți- trebuie să învățăm, observa W. Galston. Din inițiativă publică sau privată au inceput să funcționeze și in România centre de consiliere și sprijin pentru părinți- H.G.nr 117/1999 prevederea în acest sens obligația autorităților administrației publice locale de a înființa astfel de centre.
În îndeplinirea acestei obligații părinții beneficiază de asistență și sprijin din partea statului. El se manifestă atât sub forma reglementării acestei obligații, cât și a unor politici sociale în domeniul asigurării stării de sănătate a populației.
Constituția Româmiei garanteză dreptul la ocrotirea sănătății-art 33 alin 1.
Prin dispoziții constituționale se inerzice expolatarea minorilo, folosirea lor în activități care le-ar putea dăuna sănătății, moralității care le-ar pune în primejdie viața ori dezoltarea normală( Constituție, art.45 alin.3). persoanele handicapate se bucură de asemenea, de protecție civilă(Constituție art.46).
Părinții au dreptul și obligația de a lua măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul este bonlav, părinții au obligația de a-i ingriji și solicita asistență medicală de stat. Părintele angajat în muncă are dreptul la ajutor de boală și la îngrijirea copilului bonlav, prin măsurile de asigurare de stat. Potrivit art.97, Legea nr.3 din 10 iulie 1978, privind asigurea sănătății populației, părinții sau ceilalți ocrotitori legali au obligația, la orce solicitare a unităților sanitare să prezinte copilul pentru examinare medicală și aplicarea măsurilor profilactice.
De asemenea, examenul medical este obligatoriu, la admiterea în liceu, școli profesionale, ucenicie și învățământ superior, pentru orientarea profesională a tinerilor(art.90 Legea nr.3 din 10 iulie 1978).
Legea nr.120/1997 prevedea asigurarea unui concediu plătit pentru îngrijirea copilului până la împlimirea vârstei de 2 ani (art.2). Pe toată durata concediului pentru ingrijirea copilului se acordă o îndemnizație reprezentând 87% din salariul de bază(art.3 alin.1). Legea prevedea că de acest concediu poate beneficia opțional fiecare din părți(art.6).
În ce privește obligația negativă a părinților sau a altor ocrotitori legali de a nu abuza fizic, emoțional și psihic de copil, ea este de asemenea reglementată prin dispoziții constituționale.(art.22 alin1) din Constituție garantând dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei.
Îngrijirile medicale se efectuează cu acordul bolnavului sau al persoanelor potrivit legii, sunt îndreptățite a-și da acodul.
În cazuri grave, în care salvarea vieții minorului, precum și a persoanelor lipsite de discernământ este necesară o îngrijire medicală de urgență, iar consințământul sau încuvințarea persoanelor în drept nu se poate obține în timp util, îngrijirea medicală va fi efectuată de medic pe propria răspundere. Este interzisă prelevarea de țesuturi și organe de la aceleași persoane. Transplantarea de țesuturi și organe la minori se poate face cu consințământul părinților sau al celorlanți ocrotitori legali(art.136 Legea nr.3 din 10 iulie 1978). Un alt aspect al acestei îndatoriri este cel privior la îngrijirea copilului minor pus sub interdicție. În conformiate cu art. 149 Codul familiei, tutorele este obligat să îngrijească de persoană celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață; autoritatea tutelară, de accord cu serviciul sanitar și ținând seama de împrejurări, va hotărâ dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară.
3. Drepturile și îndatoririle părinților de a îngriji de educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului minor Codul familiei include principiul potrivit căruia căsătoria și familia trebuie ocrotite, iar statul apără interesele mamei și copilului manifestând o deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații, drepturile părintești exercitându-se numai în interesul copiilor. Acest principiu si-a găsit reflectarea în numeroase texte din cod cum sunt: îndatorirea părinților de a crește copilul(art.101 alin.2), asigurarea condițiilor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională (art.107 alin.1) și decăderea lor din drepturile părintești în cazul în care sănătatea și dezvoltarea copiilor este periclitată (art.109 alin.1 din cod).
Art.101 alin.2 din codul familiei nu poate fi înțeles în adevărata lui semnificație, dacă în privința educării, învățăturii și pregătirii profesiomale a copilului nu avem mereu prezente toate acele trăsături noi și caracteristci ale școlii din orânduirea noastră democrată. Cunostințele însușite în școală se împletesc cu exemple pe care copilul trebuie să le găsească în familie. E vorba ca, prin acțiunea îmbinată a familiei și a școlii să se pregătească cu o înaltă calificare profesională.
Aceste multiple obligații reprezintă aspecte ale îndatoririi de creștere și educare a minorului pentru a fi folositor societății nostre democratice. Ele presupun nu numai asigurarea nivelului de trai corespunzător ci, în același timp, pauză, supraveghere continuă și pregătire profesională.
Prin educație se înțelege ansamblu de măsuri pe care cel ce exercită ocrotirea părintească le aplică minorului în mod sistematic în vederea dezvoltării însușirilor intelectuale și fizice pentru a deveni util societății.
În afară de educția pe care o face școala, care are sarcina de a înarma tânăra generație cu, cunoștințe științifice și tehnice, deprinderi practice, educație prin muncă, un rol important în educare revine familiei care, în colaborare cu educația primită în școală, organizată sub diferite forme (comitete de părinți, adunări cu părinți, vizitele cadrelor didactice la domiciliul elevilor etc.) contribuie la atingerea scopului mai sus arătat. Corectarea modului de comportare a miorului în familie ori în societate are loc, în primul rând, prin puterea exemplului oferit de părinți și explicarea acestora. O comportare violentă față de minor nu numai că nu este de natură să-l convingă pe acesta de greșeala săvârșită și deci să aibă consecință corectarea lui ci, dimpotrvă, să contribuie la deformarea cracterului minorului.
Acesta nu exclude admonestarea (dojana) care constă în atregerea atenției în mod serios a faptei săvârșite și care trebuie să exprime, în mod convongător, în ce constă abaterea, modul de comportare a celui dojenit și urmările ale faptei săvârșite.
Pe de altă parte, în statul nostru, ostil metodelor de educație întemeiată pe violență, care pot fi primejdii în dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copilului, nu sunt îngăduite rele tratamente aplicate de către părinți ori de către persoanele cărora copilul a fost încredințat spre creștere și educare. Sunt, de asemenea, excluse rele tratamente (bătăi etc) de orce fel aplicate minorului deoarece sunt în natură să pună în primejdie dezvoltarea lui fizică, intelectuală și morală.
În țara noastră dreptul la învățătură face parte din dreptul fundamental al cetățenilor.acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo îngrădire ce ar putea să constituie discriminare. Învățământul de stat este gratuit. Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la învățătură, statul organizează sistemul burselor de stat precum și alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazarea în cămine, case de copii, masă, manuale și alte cărți, transport gratuit, îngrijirea sănătății, odihnă în tabere, excursii.
În țara noastră dreptul la învățătură a devenit o realitate care este în acord cu prevederile actelor intrnaționale în această privință.
Conveția cu privire la drepturile copilului prevede in art.28* obligația statelor părți de a asigura deptul la educație tuturor copiilor aflați sub jurisdicția lor, în mod progresiv și pe baza egalității șanselor.
În România dreptul la învățătură este garantat de Constituție (art. 32). El este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucții și de perfecționare.
Prin Legea 86/1995 s-a reglementat organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ. În acord cu dispozițiile legii din România învățământul constituie prioritate națională (art.2 din Legea nr.84/1995). Prevederile din legea nr.84/1995 creează premizele armonozării educației și învățământului din România cu standarele și valorile universale în materia dreptului omului – inclusiv cu drepturile copilului. Finalitățile, principiile organozării și funcționării învățământului românesc – reglementate prin lege – ilustrează mutațiile semnificative intervenite la nivelul filozofiei construcției sistemului educațional. Între acestea sunt reglementate:
a) egalitatea șanselor și non-discriminarea pe baza condiției sociale, materiale, a rasei, a sexului, naționalității, apartenței politice sau religioase [art.5 alin.(1)];
b) educația deferențiată pe baza pluralismului educațional [art.5 alin.(2)];
c) învățământul general obligatoriu (art. 6);
d) gratuitatea învățământului de stat (art. 7);
e) dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă[art.8 alin.(2)];
f) posibilitatea cultelor recuoscute oficial de stat de a organiza un învățământ specific, corespunzător necesităților de pregătire a personalului de cult [art.9 alin(2)];
g) asigurarea dreptului la educație și formare profesională a persoanelor cu nevoi speciale (art. 41-46) ect.
Dreptul la educație iulstrează poate cel mai bine modalitățile de colaborare între stat, familie și copil în asigurarea dezvoltării și autodeterminării treptate a copilului. Statul este titularul dreptului și obligația de a reglementa organozarea și funcționarea sistemului de învățământ; părinților și tutorilor le revin dreptul și obligația de a alege felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului; odată cu împlinirea vârstei de 14 ani legiuitorul prezumă că minorul are suficientă maturitate intelectuală și discernământ astfel încât să-și dea seama singur și să opteze pentru schimbarea feluli învățăturii și pregătirii profesionale.
În conformitate cu dispozițiile Codului familiei, părinții stabilesc inițial felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului (art. 101 Codul Familiei). Sancționând maturitatea copilului de 14 ani legiuitorul îi dă acestuia posibilitatea să-și schimbe, cu încuvințarea autorității tutelare, felul învățăturii și pregătirii profesionale stabilite de părinți (art.102 Codul familiei). Tot în acelși scop copilul de 14 ani poate, cu încuvințarea autorității tutelare, să aibă locuința pe care o are desăvârșirea învățături ori pregătirii sale profesionale. Pe această cale, respectând principiul interesului superior al copilului, legiuitorul soluționează conflictul potențial între drepturile părinților și cele ale copilului. Conflictul real rămâne însă.
De mule ori, părinții, fără a-și consulta copii, decid în numele lor, îi obligă chiar să urmeze o anumită formă de pregătire școlară sau profesională.
4. Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma și supraveghea pe copilul minor
Creșterea copilului minor implică dreptul și îndatorirea de a exercita îndrumarea și continua supraveghere a acestuia. Copilul este un adult în devenire, o persoană în formare și dezvoltare, iar trăsăturle sale de caracter, comportamentul lui, depinde în cea mai mare măsură de modul în care părinții îl îndrumă și supraveghează de promptitudinea și eficiența cu care îi corectează greșelile la care trebuie adăugat exemplul personal al parinților.
Supravegherea copilului reprezintă un drept și totodată, o obligație a părinților. Paza și supravegherea decurg din celelalte drepturi și obligații ale părinților referitoare la creșterea copilului, la îngrijirea sănătății și dezvoltării sale. Fără de a beneficia de o reglementare specială, această obligație este menționată de doctrina. Ea rezultă din colaborarea principiului interesului superior al copilului cu interpretarea dispozițiilor art. 101 Codul familiei.
Individualizarea sa între îndatoririle ce revin părinților, în cadru mai larg de a crește copilul, reflectă explicit interferența dimensiunilor psihobiologice ale dezvoltării cu preocuparea legiuitorului de a se asigura că în orce moment minorul este protejat de orce i-ar putea periclita sănătatea, integritatea fizică, psihică și morală. Paza și supravegherea impun obligații de asistență și protecție diferențiate în funcție de vârsta copilului și nevoile sale. Pe măsura dobândirii maturității intelectuale și morale, a discernământului, paza și supravegherea se diminuează sprea a favoriza și face loc consultării cu copilul în orice decizie care-l privește și ulterior a autodeterminării.
Dreptul de îndrumare este facultatea pe care o are parintele de a orienta actele copilului său, de a le imprima direcția, si, în final, de a decide potrivit legii, cu privire la tot ceea ce interesează sănătatea și dezvoltarea fizică, educarea, învățăura și pregătirea profesională a copiluli. Acest drept are o finalitate identică cu dreptul păriților de a-și ține copilul, ceea ce nu determină însă o completă identitate între cele două drepturi, fiecare dintre ele exprimându-și conținutul prin exteriorizări specifice.
Dreptul de îndrumare se concretizează într-o serie de manifestări, sau mai exact, într-o serie de facultăți ce corenspund unor aspecte diferite ale raporturilor juridice dintre părinți și copiii lor minori:
a) Astfel, părintele are facultatea de a hotărâ cu privire la felul învățăturii sau pregătirii proesionale ale minorului, precum și facultatea de a decide intrarea acestuia în școala unde iși desăvârșește învățătura.
b) De asemene, părintele este îndreptățit să hotărască cu cine anume poate veni în contact copilul minor și totodată să interzică contactele pe care le apreciază ca fiind contrare intereselor lui; el poate da îndrumări minorului cu cine anume să lege prietenii și în acelaș timp, să se opună legării anumitor prietenii. Firește, această îndreptățire nu poate fi exercitată în mod nelimitat; părintelui nu-i este îngăduit să abuzeze de prerogativele pe care le are potrivit legii, în cadrul ocrotirii părintești.
Modul cum le exercită acele prerogative este opus controlului autorității tutelare care va lua măsurile necesare, în vederea curmării oricărui abuz ori de câte ori va constata că ocrotirea părintească este exercitată cu nesocotirea intereselor minorului, contrar finalităților ei.
c) În fine, părintele are și facultatea de a examina corespondența pe care o poartă copilul; el este îndreptățit să ia cunoștință atât de conținutul scrisorilor primite de minor, cât și de conținutul scrisorilor expediate de acesta. Suntem de părere că părintele are nu numai dreptul ci chiar obligația de a cunoaște conținutul corespondenței minorului, un asemenea drept și o asemenea obligație constituind nu numai o expresie a dreptului de îndrumare, ci și o formă de manifestare a îndatoririi de supraveghere.
Când este necesar părinții vor putea recurge la măsuri de corecție, chiar și mai severe, pentru a asigura conduita copilului în familie si în societate, prin care s-ar primejdui dezvoltarea fizică, intelectuală sau chiar sănătatea copilului.
O comportare excesiv de autoritară, în care domină tonul de comandă, forma brutală de prezentare a cerințelor și violența ca replica la greșelile copilului, pot contribui la deformarea caracterului minorului, punându-ți amprenta negativă asupra personaltății copilului.
De aceea, când măsurile folosite, prin natura și gravitatea lor prezintă pericol pentru persoana copilului, mediul familial nemaifiind o garanție a dezvoltării sale normale, se poate dispune fie plasamentul familial, fie încredințarea copilului unei persoane, familii sau instituții de ocrotire (art.42 Codul familiei; art.7-14 din Ordonanța de urgență nr. 26/1997), iar în privința părintelui, decăderea din drepturile părintești(art.109 Codul familiei) ori în situații extreme, el va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de rele tratamente aplicabile minorului.
5. Dreptul părintelui de a consimți la înfierea copilului său minor
Potrivit art.70 alin.1, din Codul familiei încheierea familiei este condiționată, prin altele și de consimțământul părinților înfiatului, dacă acesta este minor. Consimțământul lor este necesar și pentru stabilirea înfierii. Astfel art.79 din codul familiei dispune ca înfierea cu efectele filiației firești poate fi încuvințată de autoritatea tutelară numai la cererea comună a tuturor celor îndreptățiți să consimtă la înfiere, deci inclusiv a părinților celui înfiat.
Dreptul părintelui de a consimți sau de a se opune la înfierea copilului său minor este o expresie a ocrotirii părintești. Într-adevăr, prin efectul înfierii,drepturile și îndatoririle părinților firești cu privire la persoana copilului minor trec la cel ce inițiază. Ca urmare părinții firești, ai celui înfiat, în calitate de titulari ai drepturilor și obligațiilor respective, sunt chemați să decidă, în primul rând ei înșiși, dacă le păstrează în viitor sau nu, precum și cel ce înfiază este în măsură să exercite acele drepturi și să indeplinească acele îndatoriri în armonie cu interesele înfiatului. Tocmai de aceea art.80 alin.1 din Codul familiei dispune că instanța judecătorească poate hotărâ, la cererea orcărui dintre părinți, desfacerea înfierii care s-a încheiat fară consimțământul părinților înfiatului, dacă va constata că este în interesul acestuia din urmă să se reîntoarcă la familia lui firească. Și de data aceasta legiuitorul situează pe prim plan interesul copilului minor. Concluzia se desprinde și din conținutul alin.2 al art.80 din Codul familiei, potrivit căruia înfiatul a împlinit vârsta de 10 ani, se va cere și consimțământul lui la desfacerea înfierii încheiată fără consimțământul părinților săi firești.
Protejarea intereselor copilului minor legitimează sancționarea lipsei consimțământului părinților firești la înfiere – chiar dacă acest consimțământ reprezintă una din condițiile de fond ale înfierii- într-un mod diferit decât s-ar părea a fi normal. Într-adevăr când este vorba de alte acte juridice, decât înfierea,legiuitorul sancționează neîndeplinirea oricărei dintre condițiile de fond cu nulitate abslută a actului juridic neregulat întocmit. Ori, în cazul înfierii, în lipsa condiției de fond, numită consimțământul părinților înfitului, nu este sancționată cu nulitatea actului juridic al înfierii, ci numai prin reglementarea posibilității desfacerii înfierii de către instanța judecătorească la cererea părinților înfiatului, cu condiția ca o asemenea soluție să corespundă intereselor minorului.
6.Dreptul părinților de a avea legături profesionale cu minorul
Ca o consecință a obligației pe care părintele o are de a crește, educa și supravegherea copilul minor rezultă dreptul acestuia de a avea legături personale cu copilul, care se realizează prin faptul că minorul locuiește împreună cu părinții săi.
Dacă părinții nu mai locuiesc împreună ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț sau copiii au fost încredințați unor rude ori altor persoane cu consimțământul acestor sau unor instituții de ocrotire (art.42 alin.2 Codul familiei), instanța judecătorească este obligată să ia această măsură odată cu pronunțarea divorțului, chiar dacă nici unul dintre soți nu au formulat o asemenea cerere.
Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creșterea, educarea,învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art.111 din Codul familiei).
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta drept, care urmează să fie exercitat în așa fel încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării copilului și cu respectarea condițiilor normale în privința întreținerii acestor legături. Dar pentru a i se da posibilitatea de a-și exercita efectiv dreptul care îi este în interesul copilului, se impune să nu fie stânjenit eventual de prezența celuilant părinte, comunicarea dintre el și copii trebuie să aibe în mod firesc, fără nici o restrângere, bineînțeles dacă nu există o cauză justificată de opunere, situația în care urmează să se pronunțe instanța.
Considerăm util a preciza că deși, potrivit legii, ori de câte ori se ivește neînțelegerea cu privire la exercitarea drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, autoritatea tutelară hotărăște în concordanță cu interesele copilului (art.99 din codul familiei) totuși cererea privind stabilirea modalității de a se exercita dreptul părintelui, căruia nu i s-a încredințat copilul, de a avea legături personale cu acesta, fie că a fost făcută in cadrul procesului de divorț, fie pe cale de acțiune separată, are caracter accesoriu în raport cu măsura încredințării copiilor. Prin urmare, încredințarea copiilor spre creștere și educare, în caz de desfacere a căsătoriei prin divorț, fiind de competența instanțelor judecătorești, înseamnă că și cererea părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul pentru stabilirea modalității de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu acestea și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, este tot de competența instanțelor.
Dacă părintele căruie i s-a încredințat copilul a luat măsuri de creștere și educare care nu sunt în concordanță cu prevederile legii, celălant părinte poate cere instanței judecătorești să i se încredințeze copilul, după cum poate cere decăderea din drepturile părintești în caz de purtare abuzivă, neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte sau needucarea copilului în conformitate cu țelurile menționate în art.101 din Codul familiei (ar.101 si 109 din Codul familiei).
În cazul când, fără nici un drept, copilul este deținut de alte persoane, părintele are voie să ceară înapoierea copilului (art.103 din același cod). Această cerere poate fi respinsă de instanță atunci cănd înapoierea este contrară intereselor copilului și dacă dezvoltarea sa fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească. Instanța are însă obligația să dispună efectuarea unei achete sociale atât la domiciliul părinților, cât și la cel al persoanei la care se află copilul, pentru a fi în măsură să aprecieze în deplină cunoștiință de cauză dacă înapoierea copilului este sau nu contrară intereselor acestuia.
La stabilirea interesului real al copilului trebuie să se ia în considerare nu numai situația materială și locativă ci, în special, climatul moral pe care parinții îl asigură în familie, în raport de acela pe care l-ar putea asigura personal cei care îl țin pe copil.
Părintele decăzut din drepturi urmează să fie obligat să păstreze întreținerea față de copii, deoarece prin decăderea din drepturile părintești raporturile de filiație dintre părinte și copil nu dispar.
Simpla împrejurare că intre minor și bunici există strânse legături afective nu este suficientă pentru a-l înlătura pe tatăl firesc de la dreptul și obligația legală de a îngriji și educa direct pe copil dacă nu există nici un indiciu că mediul din familie ar înfluența negativ dezvoltarea sa fizică și psihică. Acest drept nu poate fi nesocotit chiar dacă părinții sunt de acord ca minorul să fie încredințat bunicilor deoarece o atare învoială nu leagă instanța care este ținută să aibă un rol activ și să-și bazeze soluția numai pe probe obiective.
Măsura rîncredințării copiilor minori pentru creșterea și educarea de la un părinte la celălant poate fi dispusă numai atunci când se stabilește că interesele minorului o cer întrucât părintele în îngrijirea căruia se găsesc nu le asigură condițiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare atât sub aspect material, cât și sub aspect moral afectiv. Așa cum am mai arătat, schimbarea parțială a condițiilor de viață, care în ansamblu, au determinat că minorul să fie încredințat unuia dintre părinți nu trebuia să atragă neapărat și revenirea asupra acestei măsuri cât timp există elementele de fapt hotărâtoare care confirmă că măsura luată în interesul minorului să fie menținută. Luarea copilului de la părintele căruia i-a fost încredințat trebui să aibă,deci o temeinică justificare bazată pe motive concrete care să demonstreze că rămânerea copilului la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare bunei sale dezvoltări.
În cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copiul nu permite celuilant părinte să-si exercite acest drept urmează să hotărască instanța judecătorescă. Opunerea poate fi considerată uneori ca fiind justificată dacă, de exemplu, boala de care suferă părintele este de natură să împiedice exercitarea dreptului în condiții normale și, prin luarea copilului la domiciliul lui, să prezinte un risc pentru acesta.
În cadrul acțiunilor de desfacere a căsătoriei, instanțele judecătorești au îndatorirea să-și exercite rolul activ, în egală măsură, atât cu privire la stabilirea temeiniciei cererii de divorț, a culpei soților în legătură cu destrămarea relațiilor de familie, cât și referitor la condițiile pe care le oferă unul sau altul dintre părinți pentru încredințarea copiilor minori în raport cu interesele acestora, soluționarea temeinică a tuturor capetelor de cerere fiind la fel de importantă și urmând a se face pe baza unui material probator complet.
,, Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinti sau de unul dintre ei, de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului’’ (Convenția cu privire la drepturile copilului art.9 alin.3)
7. Îndatoririle părinților de a întreține copilul minor
Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în art.27 alin(2) responsabilitatea părinților și a orcărei persoane care are în îngrijire un copil de a asigura în limita posibilitaților și a mijloacelor lor financiare condițiile de viață dezvoltării sale fizice, mintale, spirituale, morale și sociale.
îndatorirea părinților de a întreține copii minori este reglementată de art.107 C.fam. din textul art.107 C. fam. alin(9) rezultă că părinții au această îndatorire doar dacă minorul nu are un venit propiu îndestulător. În acest caz părinții au obligația de a asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea,învățătura și pregătirea sa profesională.
De la această regulă legiuitorul a instituit, în art.42 C. Fam., o excepție. În caz de divorț, instanța judecătorească trebuie să stabilească contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuelile de creștere, educare, învățătură și educare profesională a copilului, chiar dacă părinții n-au cerut aceasta.
În ce privește durata obligației de întreținere, art.86 alin.(3)C.fam. prevede că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, orcare ar fi pricina nevoii în care se află. Deci, regula generală prevede majoratul ca vârstă maximă până la care părinții sunt obligați să-și îndeplineasă obligația de întreținere față de toți copiii lor minori, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara ei. Jurisprudența a promovat însă în mod constant soluții apreciate ca o excepție de la regula generală instituită de Codul familiei, care extind limita obligației de întreținere până la vârsta de 25 de ani dacă copilul, devenit major, se află în continuare la studii. În decizia nr.2 din 20 februarie 1971 fostul Plen al Tribunalului Suprem prevede că,, părintele este obligat să dea întreținerea copilului devenit major, dacă se află în continuare de studii, până la terminare acestora, fără a depăși vârsta de 25 de ani. Pentru a beneficia de întreținere, copilul trebuie să dovedească stăruință în continuarea studiilor și obținerea unor rezultate corespunzătoare.
,,Obligația de întreținere îsi are temeiul în art.86 alin(1) C.fam, care prevede că ea există, în afară de alte persoane anume determinate, între părinți și copii, fără să facă vreo mențiune din care să rezulte că s-ar limita doar la copiii minor, precum și în dispoziția din alin.(2) care precizează că are drept de intreținere acela care se găsește în stare de nevoie, neavând putința unui câștig de muncă. Starea de nevoie în care se găsește o persoană constituie o chestiune de fapt, care se apreciază in concret”.
Cu privire la cuantumul obligației de întreținere, din prevederile art.107 C.fam. rezultă că, în timpul căsătoriei, părinții se pot înțelege cu privire la felul și modalitățile executării, precum și la contribuția fiecăruia fără a avea nevoie de încuviințarea cuiva. Și în cazul divorțului, părinții se pot de asemenea înțelege cu privire la contribuția fiecăruia la întreținerea copiilor minori. Însă, pentru ca înțelegerea intervenită într-o atare situație să producă efecte juridice ea trebuie să fie încuviințată instanța judecătorească art.42 alin.4.
Parteneriatul familiei-stat există și în domeniul asigurării dreptului copilului la un standard de viață suficient. Prin intermediul unor măsuri legislative care visează asistență și protecția socială a familiei și a copilului, statul contribuie și el la îndeplinirea obligației de întreținere a minorului. Între astfel de măsuri legislative se numără: Legea nr.61/1993 privind educția de stat pentru copii, Legea nr.119/1997 privind alocația suplimentară pentru familie cu copii, H.G.nr.445/1997 privind stabilirea criteriilor generale de acordare a burselor și a altor forme de sprijin material pentru elevii, studenții și cursanții din învățământul de stat, cursuri de zi etc.
8. Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil
Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil nu este reglementată de lege. Deși în doctrina judiciară nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept, se admite că el decurge și este o forma de manifestare a grijii față de copil, a dreptului părinților de a-și educa copii, inclusiv prin folosirea unor metode disciplinare. Acest drept sancționează însă o tradiție contradictorue. Cel puțin două imagini, diametral opuse, se suprapun peste „dreptul” părinților de a lua anumite măsuri față de copil. Ea este o lege bazată pe iubire, întemeiată pe un sentiment interiorizat al indentității, responsabilității, loialitații și reciprocității. Copilul este „parte din cine sunt eu” și atunci nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a-l crește și ocroti. „Ție o viață mie o moarte” spune părintele.
Cealaltă imagine, este un cosmar din care abia am început să ne trezim. Cu cât ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca aceștia să fie uciși, abandonați, maltratați și abuzați sexual. Familia este instituția socială primară cea mai importantă pentru creșterea, educarea și protecția copiilor, dar ea poate adeseori devine o arenă a suferinței și violenței. Peste tot in lume, milioane de copii suferă între „zidurile” private ale familiei, sunt maltratați, mutilați, uciși. Cei mai inocenți și fragili membri ai societații sunt cei mai culnerabili și cei mai victimizați. „Cele mai << negre pagini>> ale statisticii criminle includ violența domestică împotriva femeilor și copiilor”.
În timp, a devenit predominant doar o singură imagine. Locul relației de iubire, responsabilitatea și loialitatea dintre părinți și copii, a fost luată de-o legătură convențională, bazată pe intrese.
9. Dreptul de a stabili locuința copilului
Creșterea și ocrotirea copiilor minori nu sunt posibile decât dacă aceștia locuiesc împreună cu părinții lor. Art. 100 C. Fam. consacră această cerință, stabilind că minorul locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, ei vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul. În caz de nînțelegere între părinți conform dispozițiilor art.100 alin. (2) C. Fam., instanța judecătorească ascultând autoritatea tutelară, precum si pe copil dacă acesta a omplinit vărsta de 10 ani, va decide, ținând seama de interesele copilului.
Trecerea treptată de la paternism la autodeterminare este sancționată de legiuitor prin recunoașterea posibilităților copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a avea, la cererea sa si cu încuvințarea autorității tutelare, locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. Fam.)
10. Dreptul părinților de a cere înapoierea copilului de la orcine l-ar deține fără drept.
Creșterea copilului reprezintă un drept și o obligație ce revin personal părinților. De aici decurge și dreptul părinților de a cere, în condițiile art.103 C. Fam., prin instanță judecătorească, înapoierea copilului de la persoana care-l deține fără drept. Instanța decide ținând cont de interesul superior al copilului. Acesta va fi ascultatdacă a împlinit vârsta de 10 ani [art. 103 alin.(2) C. Fam.]. În stabilirea în concret a interesului superior al copilului, instanța va dispune efectuarea anchetei sociale atât la domiciliul părinților, cât și la cel al persoanei care-l deține. Instanța judecătorească poate respinge cererea dacă înapoierea este contrară intereselor copilului [art. 103 alin. (2) C. Fam.].
Capitolul III. Analiza drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului mior
Explicație preliminară
În sistemul Codului familiei, părintele este supus aceluiași regim juridic ca și tutorele în ceea ce privește administrarea bunurilor copilului său minor. Asimilarea sub acest aspect a situației părintelui cu aceea a tutorelui își găsește explicația în principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și minori ; ea este consfințită prin art. 105 C. Fam. care, după ce în alin. 1 și 2 reglementează dreptul și totodată îndatorirea părintelui de a administra bunurile copilului, în alin.3 stabilește printr-o formulă generală că în această materie primesc aplicare prin asemănare dispozitiile legale referitoare la tutela minorului, așa fiind, părintele la fel ca tutorelui, nu-i este îngăduit să se folosească de bunurile copilului minor; poziția juridică a părintelui care administrează nu diferă din acest punct de vedere de poziția juridică a tutorelui care administrează ; și unul și celălant este numai administrator. În ambele cazuri accentul cade pe administrare, iar nu pe calitatea aceluia care administrează.
Legiuitorul concepe administrarea, nu ca un arbitru al ocrotirii părintești, ci ca o îndatorire, iar prin prisma acestei optici, părintele care administrează este considerat înainte de toate administrator și nu părinte.
Identitatea dintre situația părintelui administrator si aceea a tutorelui administrator nu este totusi completă.Potrivit art.138 alin.2 Codul familiei,tutorele va fi indepartat daca săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care il fac nevrednic de a fi tutore ,precum si dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina.Practic este posibil ca și parintele să se facă vinovat de abuzuri si neglijențe în adiminstrarea bunurilor copilului minor ,art.109 din Codul faimiliei ce reglementează decăderea din drepturile părintești – sancțiune comparabilă cu aceea înlăturări tutorelui – nu lasă nici o indoială că pentru asemenea fapte acesta nu poate fi decăzut din drepturile părintesti. Și e normal să fie așa, deoarece administrarea efectuată de către părinte se înfăptuiește in cadrul ocrotirii părintești ,iar,raportat la finalitățile acestuia,sancțiunea decăderii părintelui din drepturile sale nu poate fi echivalată cu cea a îndepărtării tutorelui.Dacă interesul copilului are ca administrarea de către părinte să fie asimilată cu adiminstrarea de către tutore,apoi tot interesul copilului impune ca cea dintâi să păstreze față de cea de-a doua un minim de specificitate grație căruia să se excludă riscul lipsirii copilului de ocrotire părintească.
Dreptul și îndatorirea părintilor de a administra bunurile copilului minor.
După cum am văzut, art.105 alin.1 Codul familiei face vorbire despre „dreptul și îndatorirea” părintelui de a administra bunurile copilului minor. Din dispozițiile pe care vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta că termenul „administrare” este luat, în cuprinsul art. 105 alin.1 din Codul familiei, precum și în cuprinsul altor texte din Codul familiei care folosesc acest termen, într-un înțeles larg. Este vorba, desigur, despre actele de administrare propriu-zise (acte de administrație). Dar este vorba și despre acte de conservare, după cum este vorba – în conditiile și cu restricțiile stabilite de lege – și despre acte de dispoziție (intrând după cum vom vedea, în categoria actelor de administrare a patrimoniului). Ceea ce art. 105 alin. 1, are în vedere, când se referă la administrarea bunurilor, reprezintă în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea. Este precizarea de la care ar trebui să pornim dacă vrem să avem o înțelegere exactă a îndatoririi părintelui de a administra bunurile copilului minor.
Din economia art. 105 C. Fam. rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincție în funcție de vârsta minorului ; ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani, față de acela pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.
a) În cazul copilului mai mic de 14 ani îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia comportă următoarele precizări :
– Administrarea se face in mod curent și prin acte de conservare. Codul familiei nu face vorbire expresă despre actele de conservare dar nici nu era nevoie. Înțeleasă în sens larg (și nu ar putea fi înțeleasă altfel din moment ce include, potrivit dispozițiilor legii, și unele acte de dispoziție ), administrarea cuprinde, în mod necesar, și acte de conservare. Așa fiind, ori de câte ori sunt în discuție acte, trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui, și care nu comportă decât cheltuieli reduse față de valoarea drepturilor ce se conservă, părintele are și îndatorirea și îndreptățirea de a le săvârși. Actele de conservare intrevin exclusiv spre apărarea minorului. Nu implică nici un risc. Prezintă numai avantaje. Interesul minorului reclamă ca ele sa fie permise părintelui. Nu e cazul să insistăm.
În categoria actelor de conservare se includ orce acte necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru stingerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă.
În principal admiterea se înfăptuiește însă prin acte de administrare propriu-zisă. „Administrarea” bunurilor minorului cuprinde, însă pe lângă actele de conservare, și actele de administrare propriu-zise (acte de administrație). Legea însăși recunoaște tutorelui și, deci, și părintelui, dreptul de a săvârși astfel de acte. E ceea ce se stabilește prin dispoziția art. 129 alin.2 din Codul familiei, care face vorbire despre „dreptul de administrare”. Dar dacă e evident că dreptul de a administra cuprinde șidreptul de a săvârși acte de administrație, nici un test din Codul familiei nu lămurește în ce constă actele de administrare propiu-zise (acte de administrație). Așa fiind vom reține distincția dintre actul de administrație și actul de dispoziție și, vom examina de la caz la caz, în funcție de prevederile exprese ale legii ori de natura actelor, dacă în prezența unui act, trebuie să se decidă că actul e de dispoziție sau numai de administrație. În tăcerea legii, în literatura de specialitate s-a apreciat că sunt acte de administrare propiu-zise acele acte care sunt destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor ce bunul produce ori a sumelor de bani la care minorul are dreptul.
În afara actelor de conservare și de administrare propriu-zise, părintele este îndreptățit și chiar obligat să facă și unele acte de dispoziție, adică acte ce cuprind un element de înstrăinare sau care potrivit legii și față de consecințele lor posibile sunt asimilate acestora .
Este ceea ce prevede art.129 alin.2 din Codul familiei,text la care ne-am mai referit, care se ocupă de împuternicirile tutorelui dar, prin efectul dispozițiilor art. 105 alin. 3 și de împuternicirile părintelui și care constituie sediul materiei. După cum am văzut art. 129 alin.2 menționeză p serie de acte privite ca acte de dispoziție și precizează că pentru săvârșirea acelor acte e necesară prealabila încuviințare a autorității tutoriale. Este vorba despre anumite acte de dispoziție și anume : înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia și în general încheierea orcăror acte care depășesc dreptul de administrare care pot fi făcute valabil de către părinte, numai cu încuvințarea prealabilă a autorității tutelare. Alte asemenea acte, cum sunt : înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a bunurilor devenite nefolositoare pentru minor dacă valoarea lor nu depășește suma de 250 lei după cum precizează art. 129 alin.4 din C. Fam. pot fi făcute în mod valabil de către părinte, fără încuvințarea realabilă a autoritățiitutelare, art.126 alin.2 C.Fam. asimilează actele de dispoziție prevăzute de art.129 alin.2 C.Fam. plata creanțelor pe care le au față de minor tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă sau frații sau surorile tutorelui. Situația este aceeași și în ce privește plata creanțelor pe care le au față de minor părinții acestuia ori frații și surorile lor.
În literatura de specialitate s-a apreciat că fac parte din categoria actelor de administrare, și că deci pentru valabilitatea lor nu este necesară încuviințarea autorității tutelare, următoarele operațiuni frecvent întalnite în practică : reparațiile de intreținere și reparațiile radicale efectuate la imobilul proprietatea minorului ; primirea de sume de bani cuvenite minorului: cum ar fi încasarea veniturilor produse de bunurile acestuia, sau incasarea unor sume ce se cuvin minorului cu alte titluri decât cele de venituri; plata datoriilor minorului, în măsura în care legea nu consideră că asemenea acte nu depășesc limitle dreptului de a administra, cheltuielile referitoare la întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale; introducerea de acțiuni in fața instanțelor judecătorști sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni, ceea ce presupune că părintele ar puterea de a pleda singur în numele minorului, adică de a-l reprezenta în justiție, aât ca reclamant căt și ca pârât în orce fel de procese, încheierea pe un tremen mai lung de 3 ani a unui bun imobil ce aparține minorului.
Reparații făcute la u imobil al minorului.
Socotim că ar fi vorba despre reparații de întreținere, fie că ar fi vorba de reparații radicale, suntem în prezența unor acte de administrație. Ele sunt menite a împiedica ruinarea imobilului. Apără minorul de pagubele pe care l-ar putea încerca. Sunt destinate a permite folosirea imobilului. Nu există un element de „înstrăinare”.
Primirea de sume de bani cuvenite minorului.
Considerăm că în tăcerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului (plăți față de minor) intră în cadrul actelor de administrație și este supusă , prin urmare, regimul juridic al actelor de administrație (nereclamând cualte cuvinte, încuviințarea prealabilă a autorității tutelare). Soluția nu poate face nici o îndoială în privința încasării veniturilor produse de un bun al minorului. Este o manifestare indiscutabilă a calității de administrator. Ni se pare, însă, că soluția trebuie să fie aceeși chiar în cazul încasării unor sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât cel de „venituri”. Încasarea sumei nu cuprinde, prin ea însăși nici un element de „înstrăinare”. Elementul de „înstrăinare” ori de gravitate ar putea apărea de-aia cu prilejul întrebuințării sumelor astfel încasate, moment, însă subsecvent. Încasarea ca atare nu reprezintă, după părerea noastră, un act de dispoziție în înțelesul Codului familiei. Mai exact, ea nu „depășește dreptul de a administra”. O îndoială s-ar putea naște totuși față de redactarea art.131, alin.1 din Codul familiei care dispune: „sumele de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu pot fi ridicate decât cuîncredințarea autoritățiitutelare”. Rezultă din acest text că primirea de sume de bani cuvenite minorului în cadrul executării obligației de restituire ce incubă casei de păstrare în temeiul contractului de depozit (plată față de minor) nu este posibilă fără încuvințarea autorității tutelare. Deși textul are in vedere un caz specialși bine determinat, s-ar putea susține că aceasta trebuie sa fie o solutie generală pentrutoate primirile de sume de bani (plăți față de minor) indiferent de izvorul obligației ce se execută prin plată. Socotim totuși că aplicarea textului este limitată la cazul expres pe care îl prevede. Încuvințarea la care se referă art. 131 alin.1, nu este, socotim noi, propriu-zis o încuvințare pentru primirea de sume de bani, ci încuvințarea de care părintele are nevoie pentru ca sumele de bani aparținând minorului să poată fi întrebunțate.
Legea a cerut totuși această încuvințare pentru ridicarea sumelor dintr-o preocupare de ocrotire a interesului minorului, deoarece sumele găsindu-se depuse, desigur că ridicarea lor se face tocmai în vederea întrebuințării, adică în vederea săvârșirii unor acte pentru care este nevoie de încuvințarea prealabilă a autorității tutelare. În orce caz, o precizare pe cale de lege ar fi poate utișă spre a se evita eventualele discuții cât privește înțelesul exact al art. 131 alin.1.
Plata datoriilor minorului.
Nici de data aceasta nu credem că este vorba, în ințelesul codului familiei, despre un act care „depășește dreptul de a administra”. Din moment ce, prin ipoteză, minorul datorează suma și din moment, ce, pe cale de consecință, neplata datoriei ar fi de natură a-l expune la urmări prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de bună administrare. Chiar dacă, prin raport la actul plății privat izolat, nu am fi in prezența unui act deaadministrație, ,ni se pare, în orce caz, în prezența unui „act de administrare a patrimoniului”, adică a unui act de dispoziție folositor pentru buna gestiune a patrimoniului. Este, așadar, sub o forma sau alta, un act care nu „depășește dreptul de a administra”. E ceea ce ni se pare că rezultă, de altfel, și din dispozițiile art. 126, alin.2 din Codul familiei. Textul se ocupă de anumite plăți pentru care are aprobarea autorității tutelare. Înseamnă, deci, credem (nu ca singurul argument dar ca un argument in plus) că celelante părți nu sunt supuse încuviințării prealabile a autorității tutelare, adică nu sunt considerate ca acte „care depășesc dreptul de a administra”.
Cheltuielile privitoare la întreținerea minorului.
Nu credem că s-ar putea contesta părintelui dreptul de a proceda singur la asemenea cheltuieli sub cuvânt că ele ar depăși „dreptul de a administra”. Cu condiția respectării dispozițiilor art. 127 alin.1 din Codul familiei referitoare la fixarea unei sume de bani anuale pentru cheltuieli, nu se vede ce interes al minorului ar fi prejudiciat și prin urmare, ce asigurări speciale ar trebui să fie luate. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale, să i se asigure întreținerea și să se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor. Satisfacerea acestui drept neputând fi refuzată, nu s-ar înțelege pentru ce actul prin care dreptul ar fi satisfăcut ar reprezenta un act ce ar „depăși dreptul de a administra” al printelui, adică ar reprezenta un act care să nu poată fi desăvârșit decât cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Este, de altfel, după părerea noastră, soluția care se desprinde și din dispozițiile art. 131 alin.2 din Codul familiei.
Introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni.
Determinarea caracterului introducerii acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau a figurării ca pârât în asemenea acțiuni constituie o problemă mai greu de rezolvat. Sub imperiul codului civil, art.408 prevedea : „Nici un tutore nu va putea intenta acțiunea în numele minorului, având de obiect un drept asupra vreunui imobil, nici a încuviința la o asemenea cerere făcută în contra minorului, fără autorizarea consiliului familiei”. De aici se deducea că în afară de acțiunile imobiliare, tutorul avea puterea de a pleda singur în numele minorului, adică de al reprezenta în justiție atât ca reclamant căt și ca pârât, în orce fel de procese. Art.408 Cod Civil a fost însă abrogat. S-ar putea susține că, față de posibilitatea ca un litigiu dedus în fața instanțelor judectorești să se rezolve în defavoarea minorului, deci cu pierderea, de către minor, a dreptului asupra unor bunuri mobile, fie asupra unor bunuri imobile, soluția cea mai corespunzătoare preocupării de ocrotire a interesului minorului ar fi de pârât în astfel de acțiuni „depășesc dreptul de a administra” și acesta fără a deosebi după cum bunurile în litigiu ar fi mobile sau imobile. Nu credem, însă, că această soluție (care sub imperiul Codul Civil nu de dăde, de altfel, decăt pentru acțiunile imobiliate) ar fi astăzi potrivită ori necesară față de condițiile schimbate în care justiția populară își îndeplinește sarcinile sale. Interesul minorului nu trebuie să fie ocrotit în atare cazuri pe cale încuvințării prealabile a autorității tutelare. Există o serie de alte mijloace care, credem noi fac inutilă o asemenea încuviințare. Întradevăr, nu trebuie să uităm că, în concepție ca și în realitatea socială, procesul civil a încetat de a fi o simplă „chestiune de drept” lăsată exclusiv la dispoziția părților. Rolul activ al judecătorului ca principiu fundamental al procesului civil constituie o garanție puternică în sensul că instanța va veghea la apărarea eficace a interesului minorului.
Pe de altă parte, posibilitatea larg recunoscută procurorului prin art. 5 lit. d ,din Legea nr.6 din 19 iunie 1952 „pentru înființarea și organizarea procuraturii”, de a interveni în calitate sa de organ de supraveghere a legalității, în orice proces civil, constituie de asemenea, cât privește ocrotirea minorului, un mijloc de o deosebită însemnătate. În sfârșit Codul de procedură civilă prin dispozițiile art.322 prevede, printre cazurile de revizuire a hotărârilor judecătorești la pct.6, și pe acela în care „incapabilii…nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere”. Coroborat cu toate celelante dispoziții la care ne-am referit, este un text a cărui utilitate e manifestată. Există prin urmare, în legislația noastră actuală suficiente garanții de ordin procesual care, după părerea noastră, conduc fără a se primejdui în nici un fel interesul minorului, la soluția de a se considera că introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni sunt acte ce ne depășesc dreptul de a administra și ca atare, acte ce nu reclamă încuviințarea prealabilă a autorităților tutelare. De altfel o încuviințare prealabilă pentru introducerea acțiunii în justiție nu ar avea nico o eficacitate cât privește ocrotirea minorului dacă nu ar funcționa celelante mijloace procesuale pe care le-am amintit mai sus și care, în cursul desfașurării procesului iar nu la pornirea lui, asigură o reală apărare a interesului minorului.
Darea în locațiune a unui imobil pe termen mai lung de 3 ani.
Darea în locațiunea de către părinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al minorului ne apare ca un act ce „depășește dreptul de administrare”. Desigur că pentru darea în locațiune a unui bun mobil sau pentru darea în locațiune a unui bun mobil pe o durată până la 3 ani nu poate fi nici o îndoială. De aceea, nici nu ne-am ocupat în mod special de asemenea locațiune. Suntem în prezența unor acte de administrație. Dacă însă, închirierea unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba despre un act de dispoziție. E ceea ce rezultă și din prevederile art.711, pct.9 Cod procedură civilă, care supun astfel de închirieri la formalitatea transcrierii.
De asemenea s-a considerat că depășesc limitele dreptului de administrare și pot fi făcute în mod valabil de către părinte numai cu încuviințarea autorității tutelare următoarele acte: acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, împrumutul contractat în numele minorului.
Acceptarea unei moșteniri
Ocupandu-se de dreptul minorului cu capacitatea de exercițiu restrânsă de a săvârși singur actele reprezentând acceptarea unei moșteniri, prof. Dr. Traian R. Ionașcu scrie: „în cadrul noțiunii de administrare a patrimoniului (minorului), s-ar putea susține că întrucât potrivit dispozițiilor art.19 al Decretului nr. 40 din 22 ianuarie 1953 privitor la procedura succesorială notarială, notarul procedează la cererea oricărui interesat, sau chiar oficiu, la înmatricularea inventarului succesiunii – minorul cu capacitate restrânsă ar putea, personal și fără nici o încuviințare, face valabil acceptarea expresă a moștenirii la care este chemat. Căci, printr-o asemenea acceptare el nu si-ar diminua patrimoniul său, deoarece, fiind socotită imperativ ca făcută sub beneficiu de inventar, iar inventarul întocmit împiedicând confuziunea, și în fapt între bunurile succesorale și cele proprii ale minorului; el nu va fi obligat să plătească sarcinile și datoriile moștenirii decât în limitele valorii bunurilor mostenite. Același minor însă nu ar putea fără prealabila încuviințare acceptă tacit moștenirea pentru care nu s-a întocmit încă inventar, în cadrul procedurii succesoriale ; aceasta, întrucât ar exista riscul ca, din pricina confuziei ce s-ar putea ivi în fapt între bunurile sale și cele succesoriale, el să se vadă obligat la plata pasivului succesorial peste limitele valorii exacte a activului ei. Dar, chiar acceptarea expresă, sub beneficiu de inventar, a moștenirii – obligând pe moștenitorul acceptat la raportul donațiilor ce a primit de la defunct – nu s-ar putea face de minor fără încuviințare, deoarece este posibil ca, dacă donațiile depășesc valoarea părții din succesiunea la care e chemat, minorul să aibă interes de a nu fi obligat să raporteze aceste donații, și deci, să renunțe la moștenire; renunțarea pe care „însă, nu o va putea face decât cu încuviințarea prealabilă a părților sau tutorelui, precum și cu aceea a autorității tutelare.” Concluzia este: „Așadar, întrucât acceptarea moștenirii, în atare ipoteză, ar fi potrivnică intereselor minorului, iată pentru ce această acceptare nu opate fi făcută de cel cu capacitatea restrânsă, fără încuviințare.
Am reprodus întreg raționamentul pentru rigoarea cu care ni se pare că este condus. Ceea ce arată pentru minorul cu capacitatea de exercițiu restrânsă e valabil și pentru minorul lipsit de capacitatea de exercițiu, minor pentru care moștenirea este acceptată de către părinte. Acceptarea unei moșteniri nu s-ar putea face decăt cu încuviințarea autorității tutelare. Este un act care „depășește dreptul de a administra”.
Întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului
Întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului ni se pare că trebuie privită ca un act dintre acelea „care depășesc dreptul de a administra.” Este vorba, întradevăr, despre bunuri care, printr-o greșită întrbuințare, s-ar putea pierde. Interesul minorului este amenințat. E, prin urmare, nevie de acea măsură specială de ocrotire pe care o reprezintă încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Socotim că dispozițiile art. 130 din codul familiei nu poate fi invocate în sprijinul unei concluzii diferite. Într-adevăr acest text ocupându-se de vânzarea bunurilor minorului, prevede că autoritatea tutelară poate indica tutorelui (părintelui) modul în care să întrbuințeze sumele de bani opținute. Este vorba despre o facultate recunoscută autorității tutelare. Acesta o poate folosi sau nu.dar în cazul în care autoritatea tutelară nu ar uza de această facultate și nu ar da indicații în privința modului de întrebuințare a sumelor de bani obținute prin vănzare, nu înseamnă că părintele ar putea proceda, singur la întrebuințarea sumelor. O altă concluzie, ni se pare, exclusă față de dispozițiile art.131 alin.1 care impun tutorelui (părintelui) obligația de a depune la o casă de păstrare de stat sumele de bani ce întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale. Iar sumele de bani astfel depuse nu vor putea fi ridicate decât cu încuvințarea autorităților tutelare. Aceasta este, interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor Codului familiei, interpretare, în concordanță cu preocuparea de ocrotire a interesului minorului.
Socotim ca solutia la care ne-am oprit este confirmată și de noua reglementare privitoare la drepturile făcute pe numele minorului la C.E.C, reglementare intervenită prin Decretul nr.371 din 19 august 1958 „privind organizarea și funcționarea C.E.C.” și prin statutul C.E.C ce face parte integrată din acest decret. Într-adevăr, potrivit art. 18 din statut: „sumele depuse de părinți sau de tutori pe numele minorilor se restituie de către C.E.C.a României, astfel:
-până când minorul împlinește 14 ani, părintelui sau tutorelui;
-după ce a împlinit vârsta de 14 ani, minorul însăși cu acordul părintelui sau al tutorelui (alin.1). Sumele depuse de alte persoane pe numele minorului pot fi ridicate de părintele sau tutorele acestuia, în măsură în care restituirea nu este împiedicată de o eventuală condiție stabilită de depuător la efectuarea depunerii (alin.2). Minorul care a împlimit vârsta de 14 ani și care a făcut depuneri pe numele său, poate retrage personal orice sumă, dacă se întreține el însuși. Textul reprodus mai sus se deosebește de art. 19 din decretul nr.387 din 7 octombrie 1949 „pentru organizarea, funcționarea și administrarea Casei de Economii și Consemnațiuni” (decret abrogat prin decretul nr.371/1958). În conformitate cu art. 19 din Decretul nr.387/1949 pentru a se dispune de depunerile făcute pe numele minorului, pe libertate de economii, nu se cerea „prezentarea autorizațiilor speciale din partea organelor de tutelă.” Rezultă deci că prin nementinerea ultimului alineat al art.19 din Decretul nr.387/1949 în situațiile prevăzute de art. 18 alin.1 lit.a și b și alin.2 (din Decretul nr.371/1958) încuvințarea autorității tutelare va fi necesară. Cât privește situația prevăzută în ultimul alineat al art.18 , minorul va putea retrage personal sumele depuse, în condițiile prevăzute de text, fără a fi necesară încuvințarea autorității tutelare (tocmai fiincă se face vorbire despre o retragere săvârșită personal), de data aceasta, aflându-se în prezența unei dispoziții derogatorii instituită de lege, pentru a încuraja depunerile la C.E.C.
Împrumutul contractat în numele minorului
Printre actele „care depășesc dreptul de a administra” trebuie socotit, credem și împrumutul contractat în numele minorului. E vorba într-adevar, despre un act care poate avea repercusiuni în numele minorului. Interesul minorului poate fi primejduit prin contracte de împrumuturi. E, deci, nevoie de intervenția autorității tutelare care, pe calea încuviințării prealabile, să fie in măsură a-și exercita atribuțiile de ocrotire a interesului minorului. O îndoială s-ar putea naște, totuși, față de redactarea art.129, alin 2 din Codul familiei, care prevede necesitatea prealabile încuviințări a autorității tutelare, printre alte cazuri, și în cazul în care este vorba despre „înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului”. De aici printr-un argument prea contrario, s-ar putea trage concluzia că împrumuturile negarantate cu gaj nu ar fi acte pentru care părintele trebuie să ceară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. După părerea noastră însă, o alta interpretare nu ar ține seama în măsură îndestulătoare de interesul minorului.
Prin urmare, singura soluție cu interesul minorului, rămâne, credem, aceea de a considera împrumutul contractat în numele minorului ca un act care depășește dreptul de a administra și deci, supus prealabil încuviințării a autorității tutelare.
În sistemul Codului familiei, părintelui îi este interzis încheierea anumitor acte juridice, și anume: acte de natură să pericliteze interesele minorului, precum și actele considerate de lege deosebit de păgubitoare, sau de grave pentru minor. Astfel potrivit art. 128 alin.1 C. Fam. coroborat cu art. 105 alin.3 C. Fam. rezultă că părintele nu poate în numele minorului săvârși anumite acte juridice, ca și săvârșirea unor asemena, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia.
Nerespectarea de părinte a interdicției de a săvârși asemenea acte fără încuviințarea autorității tutelare (atunci când legea condiționează posibilitatea săvârșirii lor de o astfel de încuvințare) este sancționată după cum rezultă din Art. 128 alin. 3 C. Fam. cu anulabilitatea acelor acte. Este vorba deci de o nulitate relativă care are ca finalitate protejarea intereselor minorului. Tocmai de aceea ea poate fi invocată de către minor după împlinirea vârstei de 18 ani, precum și de autoritatea tutelară și procuror până când minorul împlinește vârsta de 18 ani.
b) În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, îndatorirea părintelui referitoare la administrarea bunurilor acestuia prezintă unele aspecte deosebite. Potrivit art.133 alin.1 din C. Fam. minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de art.132 și 152 lit.c cu încuviințarea prealabilă a curatorului. Prin alin.2 art. 133 C. Fam. se stabilește că în cazul în care minorul încheie acte din categoria acelora pe care tutorele nu le poate săvârși decât cu încuviințarea autorității tutelare, va fi necesară și prealabila încuviințare a acestuia. În fine, alin.3 al aceluiași text dispune că minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviințarea donații și nici să garanteze obligația altuia. Actele săvârșite cu încălcarea dispozițiilor art.133 alin.1,2 și 3 sunt anulabile. Secția civilă a Tribunalului Suprem a decis într-o speță că, deși un asemenea minor are capacitate de exercițiu restrânsă, pe baza căruia își exercită singur drepturile și iși îndeplinește obligațiile numai cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui; el poate totuși să facă singur, fără această încuviințare, acte de conservare precum și acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune.
Art.141 alin.2 din C. Fam. instituie răspunderea tutorelui pentru paguba pricinuită minorului prin culpa sa cu ocazia administrării bunurilor acestuia. Acest principiu este aplicabil și în raporturile dintre minor și părinte. Răspunderea părintelui decurge deci din lege, este delictuală și, ca urmare, îi sunt aplicabile regulile specifice răspunderii delictuale.
În afara îndatoririi de administrare, părintele mai are și alte îndatoriri, referitoare la bunurile copilului minor, dintre care menționăm :
-întocmirea inventarului, în cazul în care copilul are și alte bunuri decât cele de uz personal;
-să ceară autorității tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru întreținerea minorului și întreținerea bunurilor lui(art.106 și 127 C. Fam);
-să depună unele dintre sumele de bani ale minorului, precum și hârtiile de valoare aparținând acestuia la o casă de păstrare de stat; totodată să prezinte dări de seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părintești.
Toate aceste obligații revin tutorelui; ele nu prezintă aspecte specifice cu referire la părinte; de aceea analiza lor este mai potrivit să se facă în capitolul despre ocrotirea minorului prin tutelă, sens în care, pentru amănunte trimitem la acest capitol.
3. Dreptul și îndatorirea părinților de a-l reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviința actele juridice
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul fiind lipsit de capacitatea de exercițiu, va fi reprezentat în acte civile de părinții săi.
După împlinirea vârstei de 14 ani si până la dobândirea capacității deplină de exercițiu el își exercită singur drepturile și obligațiile, însă cu încuviințarea prealabilă a părinților.
În cazul în care apar interese contradictorii între părinți și copilul minor, la fel ca în cazul contrarietății de interese între tutore și minorul aflat sub tutelă, autoritatea tutelară va numi un curator care să-l reprezinte sau, după caz să îl asiste pe minor în actele sale juridice.
Referitor la exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu. Practica judiciară a stabilit că minorul trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, părinții sau tutorele asistându-l pe parcursul procesului, nefiind suficientă doar încuviințarea prealabilă a acestora.
Dreptul de reprezentare sau încuviințarea actelor copilului minor se exercită de ambii părinți dacă aceștia sunt în viață și îndeplinătatea drepturilor și îndatoririlor părintești.
Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți este de competența autorității tutelare. Față de decizia favorabilă a autorităților tutelare, participarea părintelui care s-a împotrivit încheierii actului respectiv este inutilă. Actele juridice încheiate de minor cu încălcarea dispozițiilor legale privind reprezentarea prealabilă a părinților sunt sancționate cu nulitatea relativă.
Capitolul IV. Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești
1. Aspecte generale
Sancțiunile care potrivit legii, se pot aplica pentru nîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești se clasifică, fie după ramura de drept căreia îi aparțin: sancțiuni de drept penal, sancțiuni de drept administrativ, sancțiuni de drept civil, sancțiuni de dreptul familiei, fie după cum ele intervin pentru îndeplinirea îndatoririlor privitoare la persoana copilului sau privitoare la bunurile sale.
2. Sancțiuni pentru nîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului minor
2.1. Sancțiuni de dreptul familiei
2.1.1 Decăderea din drepturile părintești
Decăderea este sancțiunea care se aplică în situațiile în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor [art.109alin.(1) C. Fam.]. Decăderea din drepturile părintești se pronunță de către instanța de judecată la cererea autorității tutelare. Citarea parților precum și a autorităților tutelare este obligatorie. [art.109 alin.2 C. Fam.]. decăderea din drepturile părintești poate fi ptonunțată doar împotriva unuia dintre părinți, situație în care drepturile și îndatoririle părintești se vor exercita de cealaltă parte (părinte) în conformitate cu dispozițiile art.98 alin.(2) C. Fam.
Sunt însă situații în care sănătatea, integrarea fizică și mobilă a copilului este periclitată ca urmare a comportamentului abuziv sau neglijenței ambilor părinți. În astfel de cazuri instanța poate dispune decăderea din drepturile părintești a ambilor părinți.
Ca mijloc de protecție a drpturilor copilului instanța poate institui tutela (art. 113 C. Fam) sau poate încredința copilul unei familii sau persoane [art.8 alin 1 din O.U.G nr.26/1997].
Această măsură urmărește ocrotirea în primul rând acelor minori a căror creștere și educare are de suferit datorită neglijenței și lipsei de interes a părinților, dar în acelaș timp ea are caracterul unei sancțiuni pentru culpa părinților în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
Instanțele de judecată sunt competente să dispună minorilor unor rude, sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile părintești și în cazul în care filiația din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, iar aceștia nu snt în măsură a asigura creșterea și educarea copilului minor
Comisia pentru protecția copilului poate să ia această mpsură în cazurile prezentate de ordonanța de urgență nr. 26/1977, atunci când sănătatea, dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului sunt primejduite în familie.
Ordonanța de Ugență nr.26/1977 mai arată că serviciul special pentru protecția copilului sau menținerii plasamentuluiîn regim de urgență. Acestă comisie urmând să sesizeze instanța de judecată pentru decăderea părinților sau a unuia din aceștia din drepturile părintești.
Prin urmare ordonanța de urgență nr.26/1977 aduce modificari în ptivința decăderii din drepturile părintești:
-în privința motivelor sau a cauzelor de decădere;
-se instituie imediat și prealabil decăderii din drepturile părintești, plasamentului în regim de urgență;
-decăderea din drepturile părintești o cere Comisia pentru protecția copilului;
-pe perioada plasamentului în regim de urgență și a încredințării copilului se suspendă exercițiul drepturilor pe care le au părinții față de copil (art.14 alin.4).
Copilul, chiar dacă a împlinit vârsta de 10 ani, nu trebuie ascultat deoarece, pe de o parte, legea nu prevede ascultarea sa, ceea ce a prevăzut expresori de câte ori s-a voit, și, pe de altă parte, faptele grave comise de părinți împotriva copilului nu pot fi absolvite de acesta din urmă prin eventuala sa declarație că se opune la decăderea părinților din drepturile părintești.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părintști cu privire la persoana și bunurile minorului, precum și a îndatoririlor părintești, cu excepția îndatoririi de a da întreținere copilului (art. 110 C. Fam.)
Autoritatea tutelară poate da încuvințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale, dacă prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu ar fi în primejdie.
Decăderea din drepturile părintești atrage și unele efecte secundare prevăzute de Codul Familiei:
-incapacitatea de a fi tutore (art. 117 lit.b);
-incapacitatea de a adopta;
-incapacitatea de a consimți la adopția copilului său firesc.
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea și nu mai există nici o primejdie pentru minor, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare sau a părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorității tutelare poate reda părintelui decăzut exercițiul drepturilor părintești (art.112 C. Fam.)
2.1.2 Declararea judecătorească a abandonului de copii
Exercitarea drepturilor și indatoririlor părintești presupune o relație continuă, prezența constantă a părinților lăngă copii. Ocrotirea și grija ca elemente esențiale ale dreptului și obligației părinților de a crește copilul, chiar dacă ia forme diferite în funcție de trebuințele și nevoile de dezvoltare ale copilului trebuie să se exercite permanent.
De altfel, principiul fundamental de la care se pornește în reglementarea ansamblului de instituții socio-juridice referitoare la protecția drepturilor copilului este acela conform căruia copilul nu poate fi lipsit în nici un moment de ocrotire (art. 115 C. Fam.)
Abandonul de copii sancționează tocmai încetarea imputabilă a orcăror legături între părinți și copii, legături care să dovedească existența unpr raporturi părintești normale [art.1 alin.2 din Legea nr.47/1933] cu privire la declararea judecătorescă a abandonului de copii. Abandonul sancționează dezinteresul vădit, pe o perioadă mai mare de 6 luni, al părinților față de copilul aflat în grija unei instanțe de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei pesoane fizice [art.1 alin.(1) din Legea nr.47/1993]
Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedit prin orce mijloc de probă. Abandonul nu va fi declarat dacă, înăuntrul perioadei de 6 luni ori în timpul judecării procesului, o rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se incredințeze copilul spre creștere și educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul copilului. În astfel de situații, copilul care a împlinit 10 ani va fi asciltat în instanță (art. 3 din Legea nr.47/1993).
Cererea pentru declararea abandonului este făcută de conducerea instanței unde se află copilul părăsit ori de către procuror, în termen de 3 luni de la data împlinirii termenului de 6 luni de când părinții au încetat legăturile cu copilul. Competența soluționării cererilor de declarare a abandonului revine tribunalului județean, sau după caz, al municipiului București, pe raza căruia se află sediul instanței de ocrotire ori domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat sarcina îngrijirii copilului. La cererea pentru declararea abandonului se va anexa ancheta socială efectuată de autoritatea competentă. Ea trebuie să conțină date referitoare la: condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psiho-fizică a copilului, gradul de instruire și educare a copilului.
Autoritatea tutelară își va exprima, în cadrul anchetei sociale, punctul de vedere cu privire la cererea de abandon [art.2 alin.(2) din Legea 47/1993]. Participarea procurorului la proces este obligatorie, de asemenea și citarea părților, a autorității tutelare și a persoanei, rudă până la gradul IV inclusiv, care a cerut să-i fie încredințat copilul. Când există o astfel de cerere, făcută chiar în timpul procesului, abandonul nu va fi declarat.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat de instanță. Pentru copii care la data intrării în vigoare a legii s-au aflat în instituțiile de ocrotire socială sau medicale de stat, părăsiți de peste 6 luni, sesizarea instanței s-a putut face imediat.
Odată cu declararea abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituției private legal constituie sau după caz altei persoane, în condițiile legii.
La cererea părinților sau a unuia dintre ei, instanța competentă poate decide oricând redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului. Dacă copilul a fost adoptat în condițiile legii instanța nu mai poate reda exercițiul drepturilor părintești.
Abandonul ar trebui să fie o soluție de ultimă instanță. În cazul declarării judecătorești a copilului ca fiind abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimțământul părinților părți la adopție nu mai este necesar.
Abandonul „rezolvă” doar juridic problemele copilului, în sensul că din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorști de declarare a abandonului, el poate deveni subiectul unor măsuri de protecție și de ocrotire cu caracter temporar (tutelă, încredințare) sau permanent (adopție). Practica asistenței sociale evidențiază însă că de multe ori interesul superior al copilului a fost mai bine servit prin intermediul programelor de prevenire a abandonului și de rintegrare a copilului în familia de origine.
Număr copii menținuți în familia biologică sau în familia adoptivă națională:
-beneficiari privind abandon (cazuri 18 649 100% active la 31 martie 2001)
-copii reintegrați în familia naturală 13 002 69,72%(ianuarie-martie 2001)
-din familii substitutive – 485; din centre 2 348 12,59% de plasamente publice și private – 989; din plasament în regim de urgență – 874)
-adopție definitivă și irevocabilă 3 299 17,69% (1999-martie 2001); (1999 – 1710; 2000-1291; ianuarie-martie 200-1298).
2.2. Răspunderea civilă a părinților pentru fapte ilicite ale copiilor (art.1000 C. Civ.)
2.2.1. Prevederi generale
Răspunderea civilă a părinților pentru fapte ilicite ale copiilor este reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod Civil, care dispune că: „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, ce locuiesc cu dânșii”.în contextul consacrării egalității bărbatului și femeii, textul citat trebuie înțeles în sensul că răspunderea revine ambilor părinți ai copilului, în solidar. Această soluție este întemeiată pe dispozițiile art.97 alin.1 din Codul Familiei.”
2.2.2. fundamental răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor.
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori a fost instituită ca măsură de protecție a victimelor unui asemenea prejudiciu întrucât de cele mai multe ori copiii nu dispun de mijloace necesare a repara prejudiciul.
Principiul potrivit căruia răspunderea operează în temeiul culpei își găsește o deplină aplicare și în cadrul acestei răspunderi. Premiza acesteia constă în prezumția neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către părinți a unor îndatoriri ce le revin față de copii.
Prin dispozițiile art.1000 ali.2 Cod Civil,este instituită o triplă prezumție legală, declanșată de dovadă făcută de victimă cu privire la existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate:
-prezumția faptei ilicite a părinților, constând în aceea că în exercitarea îndatoririlor ce reveneau părunților față de copilul lor, au existat abateri de natură a angaja răspunderea lor;
-prezumția de cauzalitate între nîndeplinirea îndatoririlor părintești și comiterea de către minor a faptei prejudiciabile;
-prezumția culpei părinților, de obicei în forma neglijenței, în îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce le reveneau.
Această prezumție constituie un avantaj pentru victimă în sensul reducerii sarcinii lor probatorii.
În ce privește fundamentul acestei răspunderi, practica și doctrina au nuanțat principiul răspunderii pentru culpă. Astfel printr-o primă opinie, se consideră că părinții răspund pentru lipsa de supraveghere a copilului, lipsă care a permis săvârșirea faptei prejudiciabile.
Într-o altă opinie, părinții răspund aât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât si pentru neîndeplinirea obligației de a educa pe copil.
Alți autori consideră că părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului cât și pentru neîndeplinirea obligației de a crește copilul așa cum această obligație este prevăzută de Codul Familiei.
Potrivit Codului Familiei (art.101 alin.2) obligația de a crește copilul cuprinde un ansamblu de îndatoriri: de educare, de învățătură, de supraveghere, de îngrijire a sănătații și dezvoltării fizice a copilului, paza exercitată asupra copilului etc.
Această nuanțare a fost necesară pentru a se putea explica angajarea răspunderii părinților și în ipoteza când nu exercită supravegherea efectivă a minorului (deoarece acesta se află în vizită în altă localitate ori vagabondează). Culpa părintelui în îndatorirea de creștere se dovedește acoperitoare pentru asemenea ipoteze.
Dispozițiile înscrise în art. 1000 alin.2 sunt aplicabile părinților din căsătorie sau din afara căsătoriei, adoptatorului cu efecte depline sau restrânse. Ele nu se aplică tutorilor, curatorilor ori altor instituții de ocrotire întrucât sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse și la alte cazuri. Aceștia vor putea eventual răspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul minor în condițiile cerute pentru răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 Cod Civil).
2.2.3. Condițiile răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.
Pentru angajarea răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori se cer îndeplinite o serie de condiții generale și speciale.
Condițiile generale privesc existența și proba faptei ilicite a minorului, a prjudiciului suferit de victimă, și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită a minorului și prejudiciul produs. Nu se cere condiția ca minorul să fie acționat cu vinovăție. Dacă victima dorește să angajeze atât răspunderea minorului cât și răspunderea părinților acestuia trebuie să facă și dovada culpei minorului. De îndată ce aceste dovezi au fost făcute, pot fi invocate și cele trei prezumții legale: existența faptei ilicite a părinților constând în nîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești, existența raportului de cauzalitate dintre această faptă și comiterea de minor a faptei prejudiciabile și existența culpei părinților pentru îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
Tot o dată sunt necesare alte două condiții speciale: copilulu să fie minor și să locuiască la părinții săi.
Prima condiție, a minorității copilului, trebuie să existe la mămentul săvârșirii faptei.
Părinții nu răspund dacă minprul dobândește capacitatea de exercițiu înainte de vârsta de 18 ani.
În ce privește condiția ca minorul să locuiască la părinții săi, trebuie să distingem mai multe situații. De regulă locuința minorului coincide cu domiciliul său legal. Precizăm că potrivit art. 100 alin. 1 din Codul familiei „ copilul minor locuiește la părinții săi” , iar potrivit art. 14 ain.1 din decretul nr.31/1954 „domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic.” Când aceste domicilii nu coincid, ca urmare a încredințării minorului unei terțe persoane, se va avea în vedere, locuința și nu domiciliul minorului, care rămaâne tot la părinții săi.
În general se pornește de la premisa că ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minori chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuință.
Dacă minorul fuge de casă, părinții nu pot invoca propria vină spre a se exonera de răspundere, întrucât trebuie să depună toată diligența pentru readucerea minorului la locuința lui, asfel că răspunderea lui va fi angajată.
Dacă minorul a părăsit locuința fără voia părinților și în timp ce era fugit a săvârșit o faptă cauzatoare de prejdicii,părinții vor răspunde delictual, în temeiul culpei în supraveghere, educare și creșterea minorului.
Când minorul se află temporar în vizită la rude sau la prieteni, răspunderea părinților nu este înlăturată.
Dacă minorul este internat în spital și în această perioadă comite fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, majoritatea doctrinei susține culpa părinților, pe prezumția creanței în educațiea acordată minorului, înlăturând lipsa temporară a locuinței comune.
În situția în care minorul se află internat într-o școală de muncă și reeducare și fuge de acolo vagabondând, dacă săvârșește fapte ilicite, prejudiciabile, părinții răspund pe temeiul creanțelor în educarea și creștere a copilului.
Dacă la data săvârșirii faptei ilicite de către minor, părinții se aflau în executarea unei pedepse private de libertate ori erau arestați preventiv, părinții sunt exonerați, întrucât părinții se aflau în imposibilitatea de a supraveghea minorul. Cu toate acestea unii autori rețin culpa părinților întrucât nu au acordat o educație corespunzătoare minorului care ar fi prevenit săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
În sitațiile când părinții nu au locuința comună fiind divorțați, despărțiți în fapt, etc. în principiu urmează a răspunde pentru faptele minorului părintele căruia acesta a fost încredințat. Totuși când minorul se află temporar la celălant părinte și săvârșește o faptă prejudiciabilă, acesta va răspunde în temeiul art.998-999 Cod Civil, împreună cu părintele căruia i-a fost încredințat minorul.
2.2.4. Înlăturarea prezumțiilor legale privind răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori.
Tripla prezumție de răspundere a părinților pentru faptele prejudicialbile ale copiilor lor minori instituită de art. 1000 alin.2, poate fi înlaăturată în condițiile prevăzute de art.1000 alin.5 care dispune că părinții sunt apărați de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.”
În consecință pentru a se exonera de răspundere, părinții trebuie să rădtosrne prezumția de culpă în supraveghere, educare și creștere.
Obiectul probei trebuie să fie acela că părinții și-au îndeplinit ireproșabil îndatoririle ce le reveneau și că nu se poate reține o conexiune cauzală între modul cum și-au îndeplinit îndatoririle părintești și fapta prejudiciabilă comisă de minor. Eventual părinții pot proba existența unui fapt exterior copilului, pentru care nu sunt ținuți a răspunde, care a determinat cauza săvârșirii faptei prejudiciabile (caz de forță majoră, caz fortuit, fapta unui terț) sau lipsa de discernământ a minorului.
2.2.5. Efectele răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copii minori
Părinții răspund integral pentru fapta copiilor minori. Dacă minorul a împlinit 14 ani victima se poate îndrepta fie în potriva minorului, fie în potriva părintelui, fie în potriva ambilor, care vor răspunde solidar.
Părintele care a reparat prejudiciul cauzat de minorare acțiune în regres împotriva acestuia pentru recuperarea a ceea ce a plătit pentru el.
2.3. Răspunderea contravențională
Unele fapte constituie contravenții, fiind sancționate ca atare. Asfel, potrivit Legii nr.61 din 27 septembrie 1991 modificată și apoi republicată, pentru sancțioonarea faptelor de încălcare a unor norme de conveețiuire socială, a ordinii și liniștii publice, următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții:
-constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârșirii de acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și a normelor de conviețuiere socială precum și actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupări;
-alungarea din locuința comună a soțilui sau soției, a copiilor, precum și a oricăror alte persoane aflate în întreținere;
-apelarea în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă, precum și determinarea unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte;
-manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de către părinți sau persoanelor cărora li s-au încredințat spre creșterea și educarea un minor până la 16 ani ori sub un alient sau debil mintal sub interdicție, pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;
-darea de bunuri alcolice spre consum, într-un local sau în alt loc public, de către o persoană unui minor;
-îndemnul sub orice formă al minorului la săvârșirea de contrvenții.
Aceste contravenții potfi săvârșite de părinți sau de copii lor minori și au o influență negativă asupra ocrotirii părintești. Ele sunt sancționate cu inchisoare contravențională sau amendă.
Conform legii închisoarea contravențională se poate aplica minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani, în acest caz limitele prevăzute de lege se reduc la jumătate (art.4 alin.1 din Legea 61/1991).
În cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani se aplică dispozițiile Ordonanței de Urgență nr.26/1997 privind protecția minorului aflat în dificultate.
Contravenitului minor trebuie să i se asigure asistență juridică în condițiile legii, iar participarea procurorului la judecarea cazurilor în care sancțiunea amenzii este apreciată de agentul constatator ca neîndestulătoare este obligatorie. Instanța va dispune citarea părților sau a reprezentantului legal al minorului.
2.4. Răspunderea penală
Legea penală incriminează ca infracțiuni neîndeplinirea obligațiilor sau abuzul în exercitarea drepturilor părintești. Între faptele care aduc atingerea gravă drepturilor copiilor la protecție și ocrotire speciale, incriminate ca infracțiuni, se numără: abandonul de familie (art.305 C.pen.); rele tratamente aplicate minorului (art.306 C.pen.); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art.307 C.pen.); punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art.314 C.pem.); interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșitii de infrcțiuni (art. 364-65).
Convenția cu privire la drepturile copilului
Art.9 „(1) Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele taratamente sau exploatare , inclusiv abuzul sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanților legali sau orcărei persoane căruia i-a fost încredințat”
(2) „Aceste măsuri de protecție vor cuprinde proceduri eficiente pentru stabilirea unor programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor care le-a fost încredințat, precum și pentru instituirea altor forme de prevenire și pentru identificarea, denunțara, acționarea în instanță, anchetarea, tratara și urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicabile copilului, descrise mai sus, și dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară”.
2.4.1. Interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii de infracțiuni
Printre pedepsele complementare prevăzute de Codul Penal se află și interzicerea drepturilor părintești. Astfel pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci și a drepturilor părintești, se aplică facultativ atunci când pedeapsa este de cel puțin doi ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului; această pedeapsă este necesară, și obligatoriu când legea prevede espres această pedeapsă.
Instanța poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi în cazul săvârșirii infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art.360 C.penal, prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art.329 Cod Penal.
Interzicerea drepturilor părintești ca pedeapsă complementară începe după executarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră executată prin grațiere sau prescripția executării. Ea este temporară, durata trebuind să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătorești de cumulare.
Spre deosebire de pedepsele complementare art.71 Cod penal prevede interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal, printre care sunt și drepturile părintești ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia și gravitatea faptei comise.
Aplicarea acestei pedepse accesorii – interzicerea drepturilor părintești și a drepturilor de a fi tutore sau curator, este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cazul în care se dispune executarea pedepsei încgisorii la locul de muncă.
2.4.2. Abandonul de familie
Portivit art.305 C.penal, această infracțiune constă în săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întrținere, a unueia din următoarele fapte:
-a) părăsirea, alungarea sau losarea fără ajutor, expunându-i la suferințe fizice și morale.
-b) neîndeplinirea cu rea credință a obligației de întrețineri prvăzută de lege.
-c) neplata cu rea credință, timp de 2 luni, a pensei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Abandonul e familie este prevăzut in trei forme. „În prima sa formă [art,305 lit.a) C.pen.] abandonul de familie presupune sub aspectul elementului material, părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere. Părăsirea constă în abandonarea celui îndreptâțit la întreținere. Părăsirea constă în abandonarea celui îndreptățit la întreținere [..]. Alungarea constă în izolarea celui îndreptățit la întreținere [..]. În cazul lăsării fără ajutor făptuitorul are o atitudine de pasivitate, el nu pleacă de la domiciliu și nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptățit la întreținere, ci, continuând să stea împreună, nu-i mai furnizează mijloacele necesare de trai”.
În cea dea doua alternativă prevăzută de art.305 lit.b) C.penal., infracțiunea de abandon de familie se realizează prin neîndeplinirea cu rea credință, a obligației de întreținere prevăzută de lege. „Dacă obligația de întrținere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că și neîndeplinirea obligației, de întreținere va avea un caracter de continuitate, abandonul de familie, în această formă, fiind o infracțiune continuă”.
Forma infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art.305 lit.c) C.penal se realizează printr-o inacțiune, respectiv prin neplată, cu rea crediță, în timp de două luni, a pensiei de întrținere stabilită pe cale judecătorescă.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de abandon de familie se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Procedura lasă deschisă calea refacerii relațiilor de familie. În acest sens art.305 C. Penal prevede posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, dacă în cursul judecății inculpatil își îndeplinește obligațiile iar instanța a stabilit deja vinovăția.
De legea ferenda, apreciem că suspendarea condiționată a executării pedepsei ar trebui să fie de aplicabilitate mai largă. Având în vedere obiectul social juridic special al infracțiunii, respectiv protecția relațiilor de familie, precum și a obligației legale de întreținere reglementată de art.86 C.fam, suspendarea condiționată a executării ar da posibilitatea inculpatului să își îndeplinească efectiv această obligație. Oricum ea nu poate fi executată dacă persoana ispășește o pedeapsă privată de libertate.
2.4.3. Rele tratamente aplicate minorului
Între drepturile și obligațiilor părinților se află și acela de a veghea la sănătataea copilului. Această obligație presupune, așa cum observam mai sus, atât o acțiune pozitivă de îngrijire a copilului, necesară menținerii stării de sănătate a acestuia, cât și una negativă, de abținere de la orice act care ar putea dăuna integrității fizice, psihice sau morale a minorului. În scopul protecției drepturilor copilului la viață, supravețuire și dezvoltare legiuitorul a incriminatorice faptă a părintelui său al orcărui alt ocrotitor legal care ar putea pune în primejdie gravă dezvoltarea minorului. „Faptele care constituie infracțiune de rele tratamente minorului au un grad de pericol social mai ridicat decât cele sancționate cu decădere din drepturile părintești. (art.109 C.Fam.)”
Articolul 306 C.penal, definește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ca fiind: „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.”
„caracterizând elementul material al infracțiunii, legiuitorul a folosit o expresie cuprinzătoare, măsuri sau tratamente de orice fel pentru a include tote mijloacele sau actele care pot fi folosite împotriva minorului – loviri sau violențe, neasigurarea hranei, a îmbrăcăminții, a condițiilor corespunzătoare de locuit.”
2.4.4. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
Fapta părintelui de a reține copilul minor, fără consințământul celuilant părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, precum și fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături permanente cu copilul minor, în condițiile stabilite de părți, sau de organul competent constituie infracțiune. (art.307 C.pen.).
În alin.1 se vorbește de minorul încredințat „potrivit legii” iar în alin. 2 de minorul încredințat prin „hotărâre judecătorească”.
În aceste condiții se pune problema dacă, potrivit art.307 alin.2 C. Penal, constituie infracțiune de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului numai fapta persoanei căreia s-a încredințat minorul „prin hotărâre judecătorească” de a împiedica în mod repetat pe ricare dintre părinți să aibă legături personale cu mnorul, încondițiile stabilite de părți sau de organul competent, sau asemenea infracțiune o constituie și fapta persoanei căreia copilul a fost încredințat de Comisia pentru protecția copilului săvârșită cu îndeplinirea restului cerințelor legale.
Răspunsul afirmativ pare că se impune și în consecință, în cazul ambelor fapte prevăzute de art.307 alin.1 și 2 Cod penal, doluția urmează a fi aceeași fiind vorba de nerespectarea, în condiții specifice, a măsurii încredințării minorului dispusă în modul prevăzut de lege.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală (art.307 alin.3 C. Penal).
2.4.5. Punerea în ptimejdie a unei persoane în neputință de a se apăra
Această infracțiune este prevăzută de art.314 Cod penal și constă în părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod a unui copil sau a unei persoane care nu are putință de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punândui-se în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală.
Infracțiunea nu poate fi săvârșită decât de părinți sau de cel care are sub pază, îngrijire sau educare un minor, sau o persoană în neputință de a se îngriji. Persoana care după săvârșirea faptei, își reia de bunăvoie îndatoririle este apărată de pedeapsă.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji se pune în mișcare din oficiu.
3. Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile copilului
3.1. Răspunderea civilă pentru rea administrație (art. 105, alin.ultim și art. 141 C. Fam.)
În calitatea lor de administratori, părinții răspund, ca și tutorele pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor. În acest caz sunt aplicabile principiile răspunderii civile delictuale reglementate de art.998 și art.999 Cod civil.
Dacă părinții administrează împreună și de comun acord bunurile minorului, răspunderea lor este solidară, cum sunt obligațiile născute dintr-un act săvârșit de mai multe persoane art. 1003 și 1039 Cod civil.
3.2. Răspunderea penală a părinților pentru gestiune frauduloasă (art.214 C. Pen.).
Dacă paguba este rezultatul relei credințe în administrarea bunurilor atunci răspunderea părintelui se angajează în temeiul art.214 C.penal „pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea credință cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepsește cu inchisoarea de la 6 luni la 5 ani.”
Capitolul V. Concluzii
Așa cum am precizat, relația dintre părinți și copii este ierarhică, părinții având un drept de dispoziție în ceea ce îi privește pe copii. Fundamentul acestui drept de dispoziție îl reprezintă lipsa capacității de exercițiu a copiilor. Întinderea acestui drept a variat de-a lungul vremii, de la un absolutism parental la forma actuală. Familia română a cunoscut inițial absolutismul drepturilor părintești prin atribuirea lui pater familias a lui ius vitae necisque.
Odată cu evoluția socială, drepturile părintești au suferit transformări importante. Dacă în epoca de început aceste drepturi erau absolute, pe măsură ce societatea a avansat, puterea părintească s-a diluat, pattern ce poate fi regăsit inclusiv în propria noastră cultură. Dreptul lui pater familias se exercita independent de vârsta membrului familiei sale și se extindea și asupra descendenților acestora. Nu doar legătura filiației naturale intră sub patria ptestas, ci și rudenia civilă, distingându-se între cognațiune și agnațiune dar și între copi născuți în căsătorie și cei din afară căsătoriei. Doar o cauză de utilitate publică putea sustrage, în parte, puterii părintești, un descendent calificat prin sex masculin, stare de libertate și cetățenie romană. Astfel, militarul era protejat de stat împotriva laturii radicale a drepturilor părintești, putând deține peculium castrenses și având drept de a-și transmite bunurile prin testament. deși nu apare menționat expres, este foarte probabil ca pater familias să nu-și poată exercita dreptul săi de vitae nacisque împotriva militarului chemat să se înroleze ori aflat în campanie, deoarece persoana acestuia intră în puterea consului, a tribunului militar și, ulterior, a împăratului.
Puterea părintească avea o importanță relevanță publică dar puterea comandantului militar viza însăși supraviețuirea statului și, o dată instituită, avea prioritate față de celelante raporturi juridice. Prioritatea puterii părintești asupra puterii comandantului apare ca ilogică și ar fi fost o excepție importantă de la raționalismul sistemului juridic roman iar, dacă așa ar fi stat lucrurile, cu siguranță ar fi fost menționată de textele vremii sau de cele ulterioare. Drepturile părintești nu sunt enumerate deoarece puterea părintească era văzută ca absolută. Totu-și, Titus livius arată că instituția cenzurii a avut, pe lângă organizarea referendumului, atribuții referitoare la păstrarea moralității și a bunei slujiri a zeilor. Prin urmare, putem deduce că pater familias era obligat, în exercitarea drepturilor sale părintești, să acorde o anumită educție „politically correctness” descendenților săi, neavând posibilitatea aceea ce azi numim „opțiune multiculturală”.
Bibliografie
Acte normative (legislative)
Codul Familiei
Codul Civil
Codul Penal
Literatura de specialitate
Ion P. Filipescu – Tratat de Dreptul Familiei, ed. All, București, 2001
Ștefan Cocoș – Dreptul Familiei, ed.Lumina Lex, București, 2003
T.R.Popescu – Dreptul Familiei, Tratat vol. II, ed. Didactică și Pedagogică București,1965
I.Albu – Dreptul Familiei, ed. Didactică și Pedagocică, București 1975
A.Pricopi – Dreptul <familiei, ed. Fundația România de Mâine, București 1996
A.Bacău, C.Hageanu, V.Dumitrache – Dreptul Familiei ed. All. Beck,1999
A.Ionașcu, M.N.Costin – Filiația și Ocrotirea minorilor, ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1980
E.Barasch, J.Nestor,S.Yilberstein – Ocrotirea Părintească, ed. Științifică, București, 1960
E.Florian – Dreptul Familiei, ed.Lumina Lex, București 1998
A.pricopi – Călătoria în dreptul Român, ed. Lumina Lex, București 1998
Practică judiciară
Hotărâri judecătorești citate din revistele de specialitate:
Justiția Nouă
Revista Română de Drept
Revista Dreptul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ocrotirea Minorului Prin Părinți. Drepturile ȘI Îndatoririle Părintești ȘI Exercitarea Acestoradocx (ID: 118835)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.