Ocrotirea Copiilor In Servicii de Tip Rezidential
=== ea96de983f5fb85f05e249c01f8d0a3aa7b05284_498510_1 ===
Introducere
Centrele sociale de zi sau de tip rezidențial destinat copiilor ocupă un loc deosebit în sistemul social actual. În aceste centre, asistenții sociali au menirea de a substitui într-o oarecare măsură copiilor, familia, de a crea condiții adecvate copiilor, privați afectiv, educațional, social..
Calitățile vieții copiilor care provin din familii afectate de șomaj sau venituri foarte mici, sau alte situații dramatice. Anumiți factori interni disturbatori la nivel intrafamilial cât și factori externi sociali, economici, educaționali, nefavorabili își pun amprenta asupra calității vieții copiilor care provin din familii afectate de șomaj sau venituri foarte mici sau alte situatii dramatice. In asemenea condiții apare necesitatea ocrotirii și consilierii copiilor ce provin din familiile sărace. În situațiile fericite, o parte din acești copii sunt integrați în programele centrelor sociale de zi.
Copilul, care a fost educat și crescut în afara familiei, pe parcursul tuturor perioadelor de dezvoltare a societății a constituit un fenomen negativ și nenatural.
Majoritatea copiilor instituționalizați sunt privați de posibilitatea de a se dezvolta normal, asemenea copiilor din familiile tradiționale.
În cadrul familiilor cu risc social cauzat de sărăcie sau probleme sociale ca și factori socioeconomici, generează constrângerea familiei de a nu putea asigura satisfacerea nevoilor primordiale propriilor copiii.
Interesul pentru copil ca fiind ființă umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la evoluția umanității. Nimic mai firesc pentru un secol care la începuturile sale se anunța ca fiind secolul copilului. A existat o unanimă recunoaștere a nevoii speciale de protecție a copilului datorită vulnerabilității sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacități, prin urmare copilul a fost tratat mai curând ca obiect al actelor de caritate decât ca o ființă umană individuală, cu propriile sale drepturi.
În trecut elaborarea deciziilor cu privire la copil au fost luate de cele mai multe ori în absența copilului. Problemele referitoare la copil au fost considerate în mod frecvent ca nepolitice, lipsind astfel din agenda deciziilor politice.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înțelegere al nevoilor psihologice ale copiilor și de recunoaștere a copilăriei ca o valoare în sine. În același timp, a apăru evident faptul că, uneori, interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi, mulți copii fiind supuși unor tratamente inacceptabile în chiar familiile lor.
Capitolul 1
Familia și ocrotirea copilului de către aceasta
Familia – cadru general
Familia reprezintă un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relațiile sociale și biologice în care are loc circulația eredității biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generațiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societății.
Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influențează direct procesele demografice prin funcția sa reproductivă și astfel asigură continuitate societății, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor și familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.
Familia realizează la nivel primar acțiunile pedagogice care care ”fixează” în individ primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială.
În trecut familia era constituită dintr-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații, de care aparțineau și alte persoane, cum ar fi rude necăsătorite, servitori, ucenici și asociați. Mai târziu, acest sistem s-a schimbat făcând loc familiei patriarhale care cuprindea rudele de același sânge, unde raportul dintre părinți și copii, precum și relația față de bunici și alte rude oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună, caracterizându-se prin valori educative și morale comune.
Familia de astăzi nu are foarte mulți membrii, cel mai frecvent este una foarte mică compusă doar din părinți si copiii lor, a căror viață este în mare parte separată din punct de vedere al activităților profesionale, părinții lucrând și fiind împreună la sfârșitul zilei, după terminarea programului sau la sfârșitul săptămânii și în concedii. De asemenea, s-a schimbat poziția femeii în societate, aceasta fiind angajată puternic în activități profesionale, nemaifiind preocupată doar de creșterea și organizarea familiei. Toate aceste aspecte au condus la faptul că familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor, mulți părinți abdicând de la funcția educativă și neglijându-și copiii sau manifestând atitudini egocentrice față de viață.
La ora actuală, are loc o denuclearizare a familiei, care implică o serie de schimbări: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială.
Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele. Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului migrației externe favorizat de șomaj și sărăcie. Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.
Familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt în primul rând faptul că oferă un model lingvistic și influențează dezvoltarea gândirii, precum și un model de dezvoltare armonioasă a copilului.
Ambii părinți au un rol esențial în educație, mama fiind pentru copil primul intermediar cu lumea, copilul înțelegând lumea la fel ca și mama, iar absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit. Prezența mamei este crucială în perioada pubertății și adolescenței, când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, mama fiind cea care influențează primele convingeri ce stau la baza caracterului și comportamentului uman. Tatăl are un rol mai redus în prima copilărie, ajungând ca la vârsta de 7 ani a copilului cele două roluri să aibă importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult.
Este important ca părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat, la baza unei educații eficiente stând următoarele aspecte: satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecții fizice emoționale pentu copil; explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil.
Climatul familial în care se dezvoltă copilul are un rol important în modelarea armonioasă a personalității acestuia, astfel că o atmosferă de familie plină de tensiune, lipsită de afecțiune reciprocă, marcată de certuri și violențe, reprezintă pentru un copil un mediu traumatizant și defavorizant, fiind, totodată, o sursă de producere și perpetuare a agresivității.
1.2. Structura familiei
În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor și cibernetica au avut un cuvânt important de spus, ca și în alte domenii științifice, preluându-se ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Un sistem este mai mult decât suma părților lui, iar aplicat la familie, aceasta este mai mult decăt suma membrilor ei componenți, contând și interacțiunea dintre aceștia, realizată după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să își mețină un anumit echilibru.
Sistemele se pot clasifica ăn sisteme închise, care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător, și sisteme deschise, care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător. Similar, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții, etc., putând fi mai închise, având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare, sau mai deschise, cele cu multe relații de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.
Familia folosește și mecanisme de feedback prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic, acest feedback putând fi atât pozitiv, cu rol evolutiv, cât și negativ, care semnalizează existența unei perturbări și necesitatea de a reechilibra sistemul.
Structura familială reprezintă un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează, pe baza unor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute, ele având rolul de a regla comportamentul membrilor familiei, astfel că definesc unicitatea fiecărei familii, fiecare membru al familiei contribuind la dezvoltarea lor.
Structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare, dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea, fapt realizat prin intermediul subsistemelor familiale.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soț – soție), aceste formându-se după criterii variate cum ar fi generația căreia membrii îi aparțin, sex, interese, funcții. Subsistemul adulților are ca rol principal modelarea intimității și angajamentului. Subsistemul parental apare atunci când se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii familiei extinse, cum ar fi bunicii, având ca rol principal creștea copiilor, întâmpinând o serie de dificultăți, datorită rolului dublu al adulților, de partener în cadrul diadei maritale și de părinte pentru copil, funcții care nu se întrepătrund întotdeauna eficient. Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali, ei învățând negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni, preiau roluri și poziții în familie, care se dovedesc semnificative pentru evoluția lor ulterioară în viață.
Fiecare subsistem necesită granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta, putându-se defini cine participă și cum. Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: granițele rigide sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme, indivizii putând fi izolați sau forțați să acționeze autonom; granițele clare se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz, promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor în cadrul familiei; granițele difuze sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme, permițând o intimitate minimă și o interacțiune maximă.
După criteriul numărului de părinți care formează familia, există: familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul, aceștia venind cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni. Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor, cum ar fi neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca "înlocuind-ul" pe cel natural; copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală; neacceptarea copilului de către părintele vitreg; conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare.
Familiile monoparentale sunt familiile în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte, lipsa unui părinte putându-se datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener și sunt formate cel mai adesea din mamă și copil (copii).
După criteriul numărului de copii, se pot întâlni: familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii; familia cu un singur copil este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. După criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri, există: familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul; familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. După criteriul apartenenței culturale al partenerilor întâlnim: familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit; familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite.
1.3. Funcțiile familiei
Familia îndeplinește o funcție economică, care presupune asigurarea resurselor materiale și financiare necesare existenței familiei, de a cărei realizare deăind în mare măsură și celelalte funcții ele familiei. Funcția economică este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/ sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.
Funcția de socializare a familiei presupune transmiterea atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social, fiind o funcție de educare, având scopul de integrare a copilului în societate. Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual, familiile având diferite grade de manifestare a acestei funcții.
Funcția de solidaritate urmărește asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. În ultima perioadă, această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.
Funcția sexual-reproductivă presupune ca cei doi soți să se ssatisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii, unele familii punând accent pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor, în funcție de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. În societățile dezvoltate economic, cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.
Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial, putând vorbi de un rol conjugal, de partener, de soț/soție, care vizează relaționarea cu soțul/soția, de un rol parental, vizează relaționarea cu copiii și de un rol fratern, care vizează relaționarea cu frații. În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale, care pot consta în: exacerbarea rolului sau minimalizarea rolului familial.
1.4. Caracteristicile vieții de familie
Familia este un sistem dinamic, care manifestă transformări permanente, membrii ei dezvoltându-se și evoluând împreună. De asemenea, familia este un sistem deschis, viu, cu influențe multe și diverse din partea mediului și numeroase tipuri de interacțiuni cu acesta. Sistemul familial se schimbă de la un moment la altul în funcție de evenimentele care apar în interiorul și exteriorul familiei, restructurându-se și reorganizându-se în funcție de apariția sau dispariția unora dintre membrii ei, creșterea și dezvoltarea membrilor sau apariția unor evenimente așteptate sau neașteptate.
Transformările care au loc într-un susbsistem familial influențează și celelalte subsisteme, schimbările prin care trece o familie făcându-se în salturi, presupunând și zguduiri stresante. Ciclul de viață familială presupune parcurgerea mai multor stadii sau etape, dintre care putem menționa: constituirea cuplului, familia cu copii mici, familia cu copii școlari și adolescenți și familia cu copii mari.
Sociologii Evelyn Duval și Reuben Hill au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor din anii 1940, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt: etapa cuplului fără copii, etapa familiei cu copii de vârstă școlară, etapa familiei cu copii deveniți adulți și etapa familiei omului singur (văduvia).
Orientarea multigenerațională recunoaște pattern-uri culturale diverse și are în vedere și etape care nu sunt neapărat specifice, cum ar fi divorțul și recăsătoria, fiind vorba de șase etape distincte: inițiativa tânărului adult, căsătoria, familiile cu copii mici, familiile cu adolescenți, inițiativele copiilor și părăsirea căminului, familia la bătrânețe.
În cadrul familiei au loc numeroase procese și fenomene familiale, cum ar fi intercunoașterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiția, negocierea, formarea unor coaliții, manipularea etc. Alături de comunicare, intercunoașterea stă la baza formării și evoluției cuplului și familei. Autodezvăluirea și dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimității în cuplu și familie. Comunicarea este foarte strâns legată de intercunoaștere, fiind mijlocul prin care aceasta din urmă se realizează. de aceea, o bună comunicare va stimula intercunoașterea, care la rândul ei va contribui la satisfacția și împlinirea comunicării. Stilul și modalitățile de comunicare se învață în primul rând în familie, apoi sunt modelate în grupuri și societate. Familia și relațiile familiale reprezintă principalul izvor al vieții afetive a omului. Relația afectivă a copilului cu mama și tatăl său vor fi modelul de bază al dezvoltării sentimentelor față de sine și ceilalți.
Rolul familiei în dezvoltarea psihologică a copiilor
Familia se caracterizează prin integritate, un mediu moral și afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate și afirmare deplină a ființei umane, un mod de intermodelare și sincronizare, unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea și menținerea echilibrului psihic, este un grup de statute, roluri și valori necesare unor importante scopuri sociale.
În familie se formează personalitatea copiilor, ea fiind și un factor de perfecționare a personalității părinților, chiar dacă funcția esențială este asigurarea securității membrilor săi și educarea copiilor, ei formându-și personalitatea și trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării și identificării cu părinții. Dezvoltarea copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluția ulterioară a membrilor săi.
Autoritatea excesivă este tot atât de nefastă ca și neintervenția, în primul caz creându-se situații frustrante, care produc agresivitate refulată și anxietate, iar în al doilea caz se ajunge la insecuritate, lene și răsfăț. Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, în măsura în care este un mediu afectiv și protector.
Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neînțelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate. Un mediu familial marcat de tensiuni constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copilului, deoarece în aceste medii copiii devin ”niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în circulație la adolescență dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive”.
Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute trebuințele fundamentale, fiziologice și de securitate, nevoile psihice, de proprietate și stimă, de apreciere, cognitive și estetice, metanevoile, ca împlinirea sinelui, a căror implementare determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare și tensiune ce afectează echilibrul individual și armonia diadei.
Un climatul familial caracterizat prin coerență, echilibru și securizare satisface trebuințele de siguranță, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenență și prestigiu. Evenimentele stresante afectează unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie, dar acestea pot fi depășite prin resursele de coeziune ale relațiilor interpersonale.
Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și conativă a personalității copiilor, motiv pentru care carențele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influențează negative dezvoltarea psihocomportamentală și social a copiilor, mai ales când aceste carențe generează un mediu instabilizat și agravat de tensiune și conflict, de desertism familial, prezent în familiile problemă și în formele severe ale familiilor dezorganizate. În general, copiii cu rezultate slabe la învățătură provin din familii cu climat psihologic deteriorat.
Familia ca unitate educativă urmărește nu atât acumularea de cunoștințe de tip enciclopedic, ci prioritar, cum ar fi dezvoltarea facultăților de comunicare: a asculta, a înțelege, a se exprima, concomitent a unor facultăți intelectuale, formarea personalității copiilor, pregătirea lor pentru școală, indiferent de gradul său, depistarea unor predispoziții, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor etc. Acestea și altele vor fi urmărite apoi în școală, stimulate, cultivate și dezvoltate gradual, sistematic, științific și desăvârșite alături de familie.
Climatele familiale carențiale defavorizează sau împiedică evoluția normală a copiilor, dintre tipurile de climate familial conflictuale remarcându-se următoarele: rigid – sever, închistat; libertin – liberal, în afara unui control riguros; anxiogen – neliniștit, îngrijorat; naiv – nevinovat, simplu, ingenuu; conflictual – produs de un conflict, animozitate; dezorganizat – neorânduit.
Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul dintre părinți sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine, disciplină și duce la statornicia respectării normelor de familie și chiar asigură unitatea și echilibrul acesteia, severitatea putând fi constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor bune intenții și credințe ale spiritului de discernământ, ale inteligenței sau pe fondul dragostei altruiste. Aspectul negativ îl constituie excesul de severitate pe fondul orgoliului, autoritarismului ori rigidității ce poate duce la o atmosferă de tensiune, opoziție, suspiciune sau conflict, copilul putând deveni timid, suspicios, anxios, lipsit de încredere în sine ori în ceilalți sau poate ajunge o persoană revoltată, care ripostează sau se opune prin tăcere.
Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvențională, concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenți și detașați, se acceptă reciproc și adoptă, în general, atitudini tolerante, această comportare după bunul plac putând duce la neglijare, în final, la refuzul obligațiilor de conviețuire familial. Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă a părinților pentru ei înșiși încât sentimental de apartenență față de familia de origine se poate transforma într-unul de jenă, în condițiile unui abandon aparent datorita unei conviețuiri formale, ce afectează echilibrul biologic și fizic, esențial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenență familial.
Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare și suspiciune, de permanent neliniște cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereușita școlară/ profesională, de relații nedorite cu alții etc. Această ambianță creează și accentuează timiditatea, poate prelungi starea de dependență a copiilor, duce la neîncredere în sine și în ceilalți și poate favoriza înclinația spre melancolie și reverie.
Climatul familial naiv este creat de părinții insuficient maturizați social pentru a-și asuma obligațiile conviețuirii în cuplu și responsabilitatea creșterii și educării copiilor. În general, aceste relații se destramă frecvent prin desființarea căsătoriei sau prin divorț, iar lipsa autonomiei materiale prin dependența de părinți și, în cazuri limită, refuzul de a munci, creează neînțelegeri și conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor, care sunt neglijați, abandonați, existența le este amenințată și de cele mai multe ori rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredințându-i spre creștere sau educare altor persoane sau spre instituțiile de ocrotire.
Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînțelegeri din familie determinate de diferite aspect, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relațiilor conjugale, inconsecvența în educația copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viață dificil, neglijent, tensionat, traumatizant, cauzele dezorganizării familiei putând fi decesul, despărțirea, divorțul. Copiii implicați în neînțelegerile și conflictele familiale adoptă poziții în favoarea unuia sau altuia dintre părinți, iar când aceștia se despart, manifestă regret sau se bucură datorită evitării unui climat violent. Tensiunile și conflictele intens trăite de copii conduc la derută și demobilizare, decepție și revolt. Mai mult, în colectiv se simt timorați, complexați, fără dispoziția de a învăța sau a se juca.
Este importantă îndeplinirea cu success a funcțiilor familiei, responsabilităților acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerințe, dintre care preocuparea continuă a părinților pentru a-și stăpâni rolul, constituirea, consolidarea și afirmarea familiei ca un colectiv unit care să dispună de forța socioeducativă necesară, studierea și cunoașterea de către părinți a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie și în afara ei, implicarea părinților în realizarea pregătirii psihopedagogice, antrenarea copiilor în viața și munca variată a familiei, sprijinirea copiilor în activitatea de învățare, orientarea părinților în domeniul acordării sancțiunilor pozitive și negative în așa fel încât ele să contribuie la optimizarea activității educative, asigurarea condițiilor și mijloacelor indispensabile copiilor. Părinții trebuie să colaboreze permanent cu educatorii de profesie și să participe la acțiunile organizate de școală.
Familia reprezintă factorul principal al formǎrii și socializǎrii copilului, fiind primul și cel mai important intermediar în relațiile copilului cu societatea. Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influența în viața copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele de integrare socialǎ. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului în fața pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viața în colectivitate.
Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate și este bine ca, educatul să aibă și mica sa viață socială extrafamilială, camarazi obișnuiți, să intre în contact și în competiție cu cei de vârsta lui și tovarăși a căror existență nu o împărtășește în întregime. Un motiv pebtru care copiii de vârstă apropiată sunt importanți, rezidă în faptul că ei furnizează unui copil sentimentul de a aparține unui grup, sunt ca un barometru fidel a acelor aspecte de mod de viață și care definesc noțiunea de a fi sau a nu fi în grup.
În cursul dezvoltării și devenirii sale ca ființă umană, copilul intră în contact cu alte forme de organizare comunitară în afara familiei sale. Dacă familia este rampă de lansare pentru evoluția ulterioară, atunci instituțiile și organizațiile cu care intră în contact îi definesc cadrul social, limitele devenirii și jalonează existența propunându-i niște norme general valabile. În comunitate există instituții și organizații guvernamentale care-i oferă individului servicii de diferite tipuri: sanitare (spital, policlinică), educaționale (grădinițe, școli, licee, universități), protecție socială, transport etc.
Toate mijloacele educative succesive și simultane aplicate în cursul creșterii converg spre același țel, al întâlnirii copilului cu el însuși, al meditației asupra propriei persoane, așadar, la posibilitatea pentru copil de a contribui la propria educare, la formarea prin sine însuși. Discuțiile în grup, cele de familie, urmǎrirea programelor educative la televiziune sunt cǎi pentru a dezvolta convingerile unui copil care trebuie sǎ înțeleagǎ cǎ alți oameni pot avea valori diferite fațǎ de ale lui și cu toate acestea trebuie sǎ le respecte și sǎ încerce sǎ le înțeleagǎ.
Modelul familial este foarte important, deoarece copilul chiar dacǎ va afla cǎ nu este bine sǎ facǎ un anumit lucru, dacǎ-l va vedea fǎcut de pǎrinții sǎi, îl va face și el la rândul sǎu, cu toate cǎ va ști cǎ lucrul respectiv nu este acceptat de societate. Copiii trebuie implicați în activitǎți obișnuite cu oameni obișnuiți, folosind toate șansele pentru a deveni o parte a comunitǎții, ceea ce presupune a stabili contacte cu alții, a încerca noi activitǎți, noi lucruri, dar sǎ continue sǎ se bucurie și de activitǎțile și lucrurile vechi.
Stabilitatea și acțiunile familiei depind, în mare mǎsurǎ, de relațiile de comunicare și interacțiunea membrilor sǎi. Interacțiunea pǎrinți-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normal a copilului, familia este un sistem de comunicare și mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viațǎ. Aceastǎ interacțiune pǎrinți-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relațiilor intrafamiliale, care asigurǎ funcționalitatea și stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relația dintre mamǎ și copil este cea mai important, trebuie sǎ se ținǎ seama și de celelate relații ale copilului, și anume de relația cu bunicii. Odatǎ cu apariția unui copil, se realizeazǎ și o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎții poate duce la dezechilibrare, mama are tendința sǎ-și neglijeze relația cu soțul, sau sǎ facǎ apel la alți membri ai familiei.
Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a inițiativei, copilul așteptând totul de la ceilalți. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine și, ori de câte ori va fi despǎrțit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de neliniște, tensiune).
În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii: copiii stabilizeazǎ și consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea și îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ cooperarea și competiția fireascǎ a partenerilor și de a atenua conflictele dintre ei; existența și pesonalitatea cuplului dobândește verticalitate doar prin copii; copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv și educogen necesare unei familii.
Funcția educaționalǎ se referǎ la influențele educaționale exercitate de cǎtre pǎrinți asupra copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate. Aceastǎ funcție are urmǎtoarele subfuncții: instrucțional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi și aptitudini; psihomoralǎ, care se referǎ la modelele oferite de pǎrinți, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi și atitudini morale; social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini și sentimete estetice, a unui spirit critic, precum și a unor sentimente religioase; cultural-formativǎ; psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea și susținerea afectivǎ, de acest climat depinzând trebuințele de siguranțǎ și apartenențǎ. Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcții este influențatǎ de motive obiective (acestea țin de societate-locuințǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) și de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament).
Educația este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎții. Ea reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, își aduce contribuția specific important la formarea și dezvoltarea personalitǎții, în interacțiune cu ceilalți factori – ereditate și mediu. Datoritǎ funcției și subfuncțiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menționǎm: caracterul organizat, conștient, intențional, cu un conținut selectat și îndrumat de specialiști anume formați pentru instrucție și educație, nu întotdeauna când este vorba despre familie, educației îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacțiunea factorilor dezvoltǎrii și formǎrii personalitǎții.
1.6. Distribuția rolurilor familiale
Rolurile sunt seturi coerente de comportamente așteptate de la o persoană în virtutea poziției pe care o are într-un sistem, grup, societate. Dacă vorbim de familie, atunci rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale: rol conjugal (de partener, de soț/soție) – vizează relaționarea cu soțul/soția; rol parental (de părinte) – vizează relaționarea cu copiii; rol fratern (de frate) – vizează relaționarea cu frații.
Problema este că nu există comportamente clare, stabilite și acceptate de toată lumea pentru fiecare dintre aceste roluri. Fiecare dintre noi consideră că anumite comportamente trebuie să existe la un partener, la un părinte, la un frate, dar, totuși, putem extrage câteva elemente comune.
Rolul conjugal presupune cunoașterea de sine și a partenerului, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu, susținere reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei, modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii și stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.
Rolul parental presupune creșterea și educarea copiilor, formarea identității sexuale a copiilor și stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copii.
Rolul fratern presupune învățarea traiului alături de egali (prin afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflict, negociere), completarea identității de sine și a celei sexuale și susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații.
În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale. Acestea pot consta în exacerbarea rolului, adică de exemplu, soțul sau soția să se dedice exclusiv rolului conjugal, ceea ce poate duce la sentimente de sufocare, de culpă și control în partener și la ignorarea copiilor; exagerearea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest lucru, făcând din maternitate scopul de a exista, un scop în sine, punând totul, chiar și pe ele, pe planul doi întotdeauna; hipertrofierea rolului fratern apare în situațiile în care un frate își poate îndrepta întreaga atenție, grijă și viață spre frații săi, ignorând propriile nevoi și scopuri (de exemplu la copii parentali).
O altă problemă este minimalizarea rolului familial. De exemplu, minimalizarea rolului conjugal și îndreptarea spre relații extraconjugale, activități profesionale, rol parental sau fratern, etc.; minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu și le pot îndeplini, ceea ce lasă urme în dezvoltarea personalității lor; acest fenomen apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și psihice grave, la cei care își resping propria sexualitate (mame care își resping feminitatea, tați care nu manifestă masculinitate), părinții dependenți (de alte persoane – părinți sau parteneri, de substanțe etc.), părinți dominatori și agresivi, părinți instabili. Minimalizarea rolului fratern apare atunci când frații se ignoră unii pe alții, sau există multiple tensiuni și conflicte între ei.
În lucrarea “Cuplul modern între emanciapre și disoluție” autorul Cristian Ciupercă sugerează faptul că pentru a înțelege cum s-a ajuns la renunțarea la modelul familiei nucleare specific societăților moderne și postmoderne trebuie să se țină cont de anumiți factori identificați de diverși autori. Printre cei mai importanți factori îi enumerăm pe următorii modificarea continuă și bruscă a valorilor specifice unei familii, apariția, acceptatrea și accentuarea individualismului în diverse forme, adaptarae la cerințele societății contemporane, emanciparea femeii etc.
Interesant de observat este faptul că așa cum susțin și specialiștii, familia nucleară a reprezentat renunțarea la tradiție, la opinie publică, mai simplu spus indivizii unui cuplu își desfășură viața după propria știință, propriile reguli și standarde. Renunțarea la opinie publică se datoreauă proceselor de urbanizare, industrializare și modernizare, apărând ceea ce numea Emile Durkheim (1983), unul dintre cei mai importanți reperezentanți ai sociologiei universale, fenomenul ”slăbirii supraveghierii colective” care se explică astfel: creșterea numărului populației va conduce la scăderea rolului și forței opiniei publice locale, dar și generale. Acelaș autor era convins de capacitatea societății de a determina individul de a alege alte forme de conviețuire, ca alternative la căsătorie. Mai mult decât atât, aceste posibilități vor genera într-un moment sau altul anumite stări de anomie în cadrul relațiilor de cuplu.
O altă analiză a acestei transformări este explicată de profesorul Ilie Bădescu (1994) care susținea faptul că renunțarea la modelul de familie nucleară a presupus „trecerea de la tradiționalism la modernitate, progresul diviziunii muncii și scăderea rolului conștiinței comune”.
Alți analiști au ajuns la concluzia că însăși individualismul reprezintă o cauză a abandonării modelului nuclear al familiei. Explicația pe care o oferă aceștia este următoarea. Indivizii doresc să trăiască după propriile reguli, considerându-i pe cei de lângă ei o modalitate prin care pot să renunțe la singurătate, dar și una de afirmare a propriei individualități și personalități. Această explicație este motivul pentru care au apărut și s-au manifestat uniunile libere, cuplurile fără descendenți etc.
Societatea contemporană devine tot mai complexă. Aceasta se caracterizează prin economie de piață, viață cotidiană destul de agitată și stresantă, relații interpersonale multiple, competențe profesionale ridicate. Cel din urmă indicator specific societății contemporane presupune perioade mai mari acordate studiului, pregătirii profesionale. Astfel că accentul nu mai cade pe întemeierea unei familii.
Un alt factor important pus în evidență de autori este reperzentat de emanciparea femeii. Femeia a început să fie preocupată și de alte lucruri decât cele legate de formarea și menținerea unei gospodării, de îngrijirea copiilor, a soțului și al altor rude. Aceasta devine interesată de crearea unei cariere, de obținerea unei independențe, mai ales cea financiară. Acest lucru nu înseamnă neapărat că abandonarea modelului de familie extinsă s-a datorat bărbatului odată cu declanșarea industrialismului, prin migrația spre orașe,iar renunțarea la modelul nuclear emancipării femeii.
Dacă mai sus au fost prezentate cauzele abandonării modelului nuclear în continuare voi descrie consecințele acesteia . Autorii I. Mitrofan și C. Ciupercă în 1998 menționează ca și consecințe schimbări la nivelul nașterilor-scade numărul lor cu aproximativ jumătate de procente la nivelul țărilor membre ale UE în perioade diferite și implicit renunțarea la modelul nuclear și apariția familiei restructurate și anume: cuplul fără descendenți, familia monoparentală, celibatul și coabitarea, familia reconstituită și reorganizată și căsătoriile deschise.
Cuplul fără descendenți este întâlnit la populația tânără. Statistic este demonstrat că din totalul adulților căsătoriți, procentul de 10-20 % din aceștia reprezintă familii fără copii. Din acest procent- arată Ioan Mihăilescu (1993) – majoritatea cuplurilor sunt întâlnite în mediul urban și în cazul în care femeile urmează o carieră profesională. Motivația acestei alegeri – mai menționează autorul- nu reprezintă obiectul compătimirii, că nu pot avea copii și nici cel al dezaprobării, că nu vor să aibă copii.
Familiile monoparentale se referă la un singur părinte și la copii acestuia. Cauzele posibile care generează acest tip de familie sunt multiple: divorț, abandon, decesul unui părinte, adopție realizată de o singură persoană, creșterea copiilor în afara căsătoriei. Putem menționa aici și anumiți ”factori biologici, naturali, economic (sociali- venituri, satisfacerea nevoilor, creșetrea copiilor) și facori culturali (tradiții, obiceiuri, prejudecăți).”
Putem vedea partea pozitivă a constituirii unui astfel de familii. Ea pune accent- așa cum afirma și Petru Iluț (1995)- pe eliminarea traumelor și suferințelor pe care le pot resimți în mod constant copii din aceste familii : „Este mai bine pentru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.”
Celibatul reprezintă și el o alternativă la căsătorie. Noțiunea de celibat are semnificații diferite în perioade diferite. Cauzele sunt diverse – faptul că oamenii se căsătoresc mai târziu, spre exemplu de anii 1960, rata ridicată a divorțurilor, moartea unuia dintre parteneri. În prezent – descrie Anthony Giddens – există un procent mai mare de tineri între 20-30 de ani care nu sunt căsătoriți, în schimb între 30-40 de ani s-a înregistrat un număr mai mic de persoane singure. Spre deosebire de această constatare numărul cel mai mare de persoane celibatare se înregistrează în rândul persoanelor văduve cu vârsta de peste 50 de ani. Alte cauze ale alegerii celibatului ,conform studiului realizat de Peter Stein in 1980, intervievând 60 de indivizi singuri, ar fi: concentrarea pe cariera profesională, diversitatea experiențelor sexuale, libertate totală, autonomie. Surprinzător este faptul ca respondenții recunoșteau ca efecte negative ale celibatului izolarea și singurătatea, acordând mai multă credibilitate căsătoriei.
În studiul prezentat de A. Giddens, se arată că majoritatea cuplurilor vor locui împreună după zece ani, două treimi se vor căsători, doar 8 % aleg coabitarea ca pe o formă de ”căsătorie de probă”, iar pentru o treime dintre cazuri relației se încheie.
Aceasta se aplică în principiu mediului urban. În mediul rural, în unele țări europene situația se schimbă. Astfel că în țările nordice rata coabitării este ridicată – în Suedia de la 1 % in anii 1960 la aporape 40 % în prezent – pentru că aceasta se bucură de recunoaștere legitimă, pentru ca atunci când ea se încheie, legea să permită împărțirea între indivizi a bunurilor și a pensiei alimentare. Membrii aceleași societăți ajung să se căsătorească după o perioadă de timp sau dacă aceștia au copii.
Analiza alternativelor de conviețuire nu se reduc doar la cele patru tipuri descrise mai sus. De aceea trebuie să tinem cont și de celelelte tipuri și anume de căsătoriile deschise, de familiile reconstituite și cele reorganizate. Astfel că prognoza în legatură cu familia din Romania poate fii sintetizata în urmatoarele două fragmente. Pe fundalul contextului politic, social, economic și cultural special pot vorbi despre ratele nupțialității, a vârstei la prima căsătorie și nașterile extraconjugale. Astfel se formează specificul familiei în spațiul românesc de atunci și de acum. În anii 1980 România era printre fruntașe în ceea ce privește frecvența căsătoriilor și nu excela la capitolul vârsta ridicată la prima căsătorie sau la promovarea nașterilor extragonjugale. În anii 2000 crește numărul divorțurilor, indivizii se căsătoresc mai ales atunci când apare un copil, iar uniunile consensuale devin pentru tineri o alternativă de conviețuire și de testare a compatibilității partenerului.
Așa cum am amintit mai sus, România după tranziție suportă importante schimbări de mentalitate și de comportamente familiale datorate în mare măsură integrării în Uniunea Europeană. Drept urmare specificitatea modelului familiei românești se poate reduce la următoarele constatări și anume la : scăderea cu trei ani a vârstei la prima căsătorie și a fertilității față de restul indivizilor din EU25, predomină familiile extinse, rolurile gospodărești sunt tradiționale, îmbătrânirea populației cu 38 % față de doar 17% în EU.
1.7. Rolul familiei în creșterea și dezvoltarea copiilor
Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relațiile sociale și biologice în care are loc circulația eredității biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generațiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societății.
Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influențează direct procesele demografice prin funcția sa reproductivă și astfel asigură continuitate societății, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor și familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.
Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială.
În trecut familia mică și familia de bază erau integrate în mare parte într-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații. Aici aparțineau și rude necăsătorite, sclavi și servitoare sau ucenici și asociați. Mai târziu, aceasta s-a transformat într-o familie patriarhală cuprinzând rudele de același sânge. Aici raportul dintre părinți și copii precum și relația față de bunici, rude și angajați oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună. Munca și timpul liber, ziua de lucru și duminica, copilăria, vârsta mijlocie și maturitatea erau, din punct de vedere al trăirii, strâns legate una de alta. Educația, morala aveau un loc în mare parte în această comunitate care era caracterizată de aceleași scopuri și valori. Acest mănunchi de relații pluriforme avea un rol de ușurare atât pentru părinți cât și pentru copii.
Familia de astăzi nu este una imensă cu foarte mulți membrii, dimpotrivă este una foarte mică compusă doar din părinți si copiii lor. Viața acestora este în mare parte separată, referindu-ne la activitățiile profesionale. Deoarece părinții lucrează, iar împreună sunt la sfârșitul zilei după terminarea programului sau la sfârșitul săptămânii și în concedii. O altă carecteristică este poziția schimbată a femeii în societate. Angajările masive a femeilor în activități profesionale, și nu doar cum erau înainte preocupate cu creșterea și buna organizare a familiei. Familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor.
Simțindu-se depășiți de exigențele societății de astăzi, numeroși părinți abdică din funcția educativă fiind determinați să-și neglijeze copii. Diferitele caracteristici ale familiilor de astăzi contribuie la faptul că diverse modele de familie pot sta alături. În mod corespunzător cu aceasta este diferită și relația dintre părinți și copii. Motivele de decizie pentru o formă sau alta de familie sunt diferite. Atitudini materialiste față de viață, pretenții față de propria viață, convingeri personale, modele valorice sociale, puncte de vedere privind îngrijirea și educația copiilor, viața deosebită harăzită de soartă și multe altele pot juca un rol hotărâtor în acest domeniu.
Schimbările prezente în familia modernă sunt vizibile cu ochiul liber. Asistăm în această perioadă la ceea ce unii numesc o nouă dezordine amoroasă care desfigurează echilibrul și armonia existentă în societate, instaurând starea de criză. Familia, deși rămâne o realitate vie care nu își pierde sensul sacru, este supusă cu violență dezordinii cotidiene a profanului, traversând criza manifestării. Denuclearizarea familiei la care asistăm astăzi implică următoarele schimbări între sexe: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială.
Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele. Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului migrației externe favorizat de șomaj și sărăcie. Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.
Formele concrete prin care familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt: în prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic și a mediului familial ce influențează dezvoltarea gândirii; în perioada școlarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în direcția dezvoltării armonioase, normale a copilului.
În cadrul educației la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinții amândoi și anume: mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea, este un permanent exemplu de cum să trăiască și cum să se poarte, copilul vede și înțelege lumea, așa cum o vede și cum o exprimă și mama. Absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit. În perioada pubertății când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, prezența mamei este absolut necesară. În adolescență când se produc numeroase modificări de valori morale, comportamentale, influența mamei este hotărâtoare. Primele convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se formează sub influența mamei. Rolul tatălui, deși redus la prima copilărie merge crescând în aceași măsură în care cel al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult.
Pentru o educație bună și eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest lucru contează cel mai mult, părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat. Campbell R. spune că la baza unei educații eficiente stau patru pietre ca temelie și anume: satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecții fizice emoționale pentu copil; explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil.
Un rol important în modelarea armonioasă a personalității copilului îl are climatul familial în care acesta se dezvoltă și trăiește. O atmosferă de familie veșnic frământată, veșnic în tensiune, uitată de ceea ce înseamnă lipsă de afecțiune reciprocă, plină doar de certuri și acte violente, aceasta reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat și defavorizat pentru un copil în formare. O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate continuă și foarte ridicată, devine un focar de producere și răspândire socială a agresivității. Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică se pune în mișcare o reacție de apărare.
Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieții pentru a-și satisface nevoile elementare copilul depinde în întregime de părinți cu care are și primele relații sociale. Dacă este privat de aceste relații el nu-și formează nici o deprindere, nu învață să vorbească, nivelul său mental rămâne extrem de redus.
O foarte mare importanță o are relația copilului cu mama, dacă este lipsit de îngrijirea și iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate, stagnează în creștere, așa că relațiile copil-mamă sunt decisive și de neînlocuit în dezvoltarea normală a omului. Afecțiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul și de care depinde întreaga influență nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului și prin care îl modelează, îl educă.
Familia devine astfel un spațiu de educare și formare un loc al acceptării și intimității. Având exemplul părinților, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă concret iubire și parteneriat. După felul în care se regăsesc părinții reciproc, se formează și atitudinea copiilor față de dragoste, fidelitate și încredere față de viață.
Acolo unde copiii sunt părăsiți sau lipsiți o perioadă lungă de timp de părinți, când sunt dați în fel și chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă copilărie, vor reuși cu greu să spună da propriilor lor părinți.
Iubirea care lipsește nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu pot cumpăra dragostea, respectul și cinstea.
1.8. Ocrotirea părintească
Prin noțiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Instituția ocrotirii părintești este tratată în art. 483 din NCC, privind drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori. Ea înlocuiește instituția “puterii părintești” din vechea legislație (art. 325-341 Cod civil) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat.
În aceasta noțiune se cuprindeau: dreptul de supraveghere și de corecție, care reveneau în primul rând tatălui, dar și datoria de a întreține copilul. Părinții aveau de asemenea dreptul de uzufruct sau de folosință legală asupra patrimoniului copiilor lor.
Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educări a copiilor minori. Astfel concepută, instituția ocrotirii părintești este în strânsă legătură cu funcția educativă a familiei, de educare și formare pentru viață a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii părintești este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea vizând nu numai drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.
Prin ocrotirea părintească se îndeplinește în același timp un scop personal ce constă în creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor, și un scop social, acela al creșterii și al educării copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială. Ocrotirea părinteasca se exercită tot timpul cat copiii sunt minori, cu excepția cazului în care minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin casatorie (art. 8 alin. 3 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei.
România a ratificat o serie de convenții internaționale în materia protecției copiilor și a căror dispoziție se aplică în baza art.11 alin2 și art.20 alin.2 din Constituție, din care amintim următoarele: Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei , încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 101/1991; Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 100/1992 și care are ca obiect înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant, precum și de a face să se respecte efectiv celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant; Convenția asupra jurisdicției, legilor aplicabile, recunoașterea, impunerea și cooperarea cu privire la responsabilitățile părinților și la măsurile de protecție a copiilor semnată la Haga la 19 octombrie 1996, prin care s-a revizuit Convenția de la Haga din 1961, dar care nu a fost încă ratificată de România.
Începând cu 1995, când România și-a depus candidatura pentru a adera la Uniunea Europeană, sistemul de protecție a copilului a devenit un subiect important în contextul aderării României, datorită faptului că respectarea drepturilor copilului este unul dintre criteriile politice pentru integrarea europeană. Reforma a demarat în 1997 și a condus la descentralizarea sistemului administrativ de protecție a copilului. De asemenea, scopul acestei reforme a fost acela de a preveni abandonul și de a crea servicii alternative, precum: centre de ocrotire de tip familial, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere, rețele de asistenți maternali, etc.
Conform Raportului de Țara 2004, în ceea ce privește drepturile copilului s-au înregistrat progrese continue în reforma sistemului de protecție a copilului, prin închiderea unor instituții mari de tip vechi și crearea de servicii alternative. Numărul total al copiilor din centrele de îngrijire este de 37.000. Aproximativ 85 de instituții mari funcționează încă, multe dintre ele fiind furnizori de educație specială instituționalizată. În general, condițiile de viața sunt corespunzătoare. Ar trebui acordata o atenție deosebită exercitării drepturilor parentale și facilitării contactului dintre copiii aflați în îngrijire publică și părinții lor, în cazul în care acesta este în interesul copilului.
Prevederile art. 483 din NCC definesc autoritatea părintească ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Beneficiarul drepturilor și îndatoririlor părintești ce intră în cuprinsul autorității pintești este numai copilul, adică persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit anterior acestei vârste capacitate deplină de exercițiu.
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor. Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea material și spiritual a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor persoanale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
Există situații în care părinții sunt morți, decăzuți din drepturile părintești, dispăruți necunoscuți sau puși sub interdicție, care au drept consecință faptul că ocrotirea minorului se va realiza prin alte mijloace legale, prin tutelă, prin curatelă, prin încredințarea copiilor unor persoane, familii sau instituții de ocrotire. Procedurile legate de exercitarea autorităților părintești necesită urgență, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu exercită autoritatea părintească.
Autoritatea părintească reprezintă, pentru părinți, o obligație și un drept cu conținut complex, ce au ca finalitate asigurarea condițiilor materiale și spirituale necesare pentru creșterea, îngrijirea, educarea și pregătirea profesională a copilului. Acest principiu se desprinde din prevederile art. 48 alin. (1) din Constituție și din dispozițiile art. 508 și urm. din NCC, care reglementează decăderea din drepturile părintești.
Art. 487 din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „conținutul autorității părintești”, dispune că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului. Ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
În ceea ce privește independența patrimonială a bunurilor, părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere. În prezent, acest principiu este prvăzut de art. 500 din NCC, iar anterior de art. 106 din Codul Familiei.
Art. 490 din NCC, sub titlul marginal „drepturile părintelui minor”, dispune că părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani, are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului [alin.(1)]. Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii [alin. (2)]. Per a contrario, până la vârsta de 14 ani, un asemenea părinte nu are drepturi și îndatoriri pintești. Oricum, acest text evocă ideea că părintele, pentru a exercita autoritatea părintească, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Constatăm că art. 485 din NCC, cu titlu de noutate absolută în sistemul de drept român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-și respecta părinții.
Facem precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are semnificația de atitudine sau sentiment de stimă, considerație sau de prețuire deosebită a unei presoane față de o altă persoană. În lipsa unei semnificații speciale stabilite de legiuitor, termenul „respect” are aceeași semnificație și în limbaj juridic. Instituind pentru copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinți o multitudine de obligații, legiuitorul a creat un dezechilibru juridic între aceștia fiind semnificând regimul special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor copilului.
În cazul bunurilor copilului, potrivit art. 502 din NCC, drepturile și îndatoririle părinților sunt aceleași cu cele ale tutorelui. Cu toate acestea, părinții nu au obligația de a întocmi inventarul prevăzut de art. 140 din NCC, dar numai în cazul în care copilul nu are și alte bunuri decât cele de uz personal.
1.9. Principiile ocrotirii părintești
La baza reglementării legale a ocrotirii minorului prin părinții săi stau unele principii fundamentale, principii prevăzute de dispozițiile Codului civil și de alte acte normative.
Există mai multe principii care guvernează exercitarea ocrotirii părintești. Părinții trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească îndatoririle lor părintești numai în interesul copilului. Părinții au drepturi și îndatoriri fața de copilul lor minor.
Noțiunea de interes al copilului include un interes superior obștesc, căci părinții sunt obligați să crească pe copil, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității (art. 483 C. Civ.). Potrivit art. 44 alin. 1 Constituție, părinții au dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
Exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorității tutelare. Autoritatea tutelară are conform legii îndatorirea permanentă de control și îndrumare a modului cum se exercită ocrotirea părintească. Conform legii, atribuțiile autorității tutelare aparțin organelor executive și de dispoziție ale consiliilor locale comunale, orășenești, municipale, sau de sectorul municipiului București.
Independența (separația) patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia asupra bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art. 106 C. fam.).
Conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopție. Acest principiu este o consecință, pe de o parte, a asimilării depline a situației legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și, pe de altă parte, a faptului că drepturile și îndatoririle părinților trec, prin adopție, asupra adoptatorului (art. 21 alin. 2 si art. 22 alin. 4 din OU nr. 25/1997).
Egalitatea părinților cât privește drepturile și îndatoririle fața de copilul minor (art. 483 NCC). Este un aspect al egalității în drepturi dintre femeie și bărbat (art. 44 din Constituție).
Toate aceste principii trebuie privite într-o strânsă independență. Ele se presupun unele pe altele, se determină reciproc. Așa, de exemplu, principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copiii lor minori este consecința, urmarea firească, a principiului potrivit cu care drepturile părintești se exercită exclusiv în interesul minorului.
În principiu, ca o expresie a egalității depline între bărbat și femeie, astfel cum art. 483 NCC prevede expres, drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinți.
Încuviințarea actelor copilului precum și reprezentarea sa, atât în cazul actelor de drept material, cât și al celor de drept procesual trebuie să se facă expres, iar actele trebuie să slujească interesul minorului.
Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității sau de contestare a filiației, nu suspendă exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești, ele trebuind a fi exercitate pe tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare acțiune a fost admisă.
În regula generală, dacă părinții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, hotărăște autoritatea tutelară, după ce-i ascultă pe părinți. Activitatea autorității tutelare trebuie înțeleasă în sensul că ea nu se substituie voinței părinților, ci are menirea ca, prin propuneri, sugestii și analizarea împreună cu părinții a diferitelor soluții, să ajungă la înlăturarea neînțelegerilor dintre aceștia. Textul folosește totuși noțiunea de hotărâre, ceea ce înseamnă că, atunci când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a părinților, va adopta o soluție care, în opinia noastră, deși în literatura juridică nu aceasta este opinia împărtășită, poate fi alta decât cele avansate de părinți, atunci când nici una dintre acestea nu este în interesul minorului. Părinții sunt însă datori ca, după ce hotărârea a fost luată, să-și îndeplinească îndatoririle de așa natura ca ea să-și atingă finalitatea.
De altfel, autoritatea tutelara poate încuviința copilului care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul sau, schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale hotărâte de părinții săi sau să aibă o locuința diferită pe care o cere desăvârșirea pregătirii sale profesionale. Aceasta demonstrează că autoritatea tutelară în viziunea legiuitorului poate hotărî și diferit de voința părinților în acele cazuri de excepție când între ei, sau între ei și copii există neînțelegeri.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către părintele căruia i s-a încredințat copilul, dar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Întrebarea care se pune este daca în acest caz pot exista neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Credem că răspunsul este afirmativ. Este adevărat că măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de părintele căruia i s-a încredințat copilul, dar dacă ulterior celalalt părinte nu este de acord cu măsura luată de el se va putea adresa autorității tutelare care urmează sa hotărască.
Instanța judecătorească poate, pentru motive temeinice, sa încredințeze copilul, o data cu divorțul, altor persoane sau unui serviciu public specializat pentru protecția copilului. În acest caz, drepturile privitoare la persoana copilului vor fi exercitate de către persoana sau serviciul cărora li s-a încredințat copilul. Și într-o atare situație, dacă unul sau ambii părinți nu sunt de acord cu măsurile luate, se vor putea adresa autorității tutelare care va hotărî.
Instanța trebuie sa stabilească, în acest caz, care dintre părinți va exercita dreptul de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Dacă celalalt părinte nu este însă de acord, ulterior luării, în această privință, a unor măsuri, se va putea adresa autorității tutelare care va hotărî.
In anumite situații, neînțelegerile dintre părinți privind măsurile ce trebuie luate în legătură cu copilul se soluționează de către instanța judecătorească. Sunt de competența instanței judecătorești următoarele categorii de litigii: litigiile privind întinderea, felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere a părinților nedivorțați față de copilul minor (art. 501 NCC). La soluționarea unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea părinților și a autorității tutelare; litigiul părinților cu privire la încredințarea copilului minor cu ocazia divorțului; litigiul părinților în caz de divorț, cu privire la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare, învățătură și pregătirea profesională a copilului minor; litigiul ivit între părinții divorțați referitor la modul în care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul va păstra legătura cu acesta. Se va asculta și în acest caz autoritatea tutelară și copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani; litigiul dintre părinți cu privire la stabilirea locuinței copilului minor daca părinții nu locuiesc împreună. Și în acest caz se va asculta autoritatea tutelară și copilul, dacă a împlinit 10 ani.
În mod obiectiv, în cazul morții fizic constatate a unui părinte sau a morții declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de către ambii părinți, se va exercita de părintele rămas în viață. În acest caz este vorba desigur de minorii concepuți până la data decesului, care în situația morții declarate judecătorește este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească și nu aceea a rămânerii definitive a acesteia. Copiii concepuți între data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morții și data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiți de părintele aflat în viață, ipoteza când unul din părinți, “…din orice împrejurare se afla în neputința de a-și manifesta voința”. După hotărârea judecătorească de declarare a morții, acești copii nici nu mai beneficiază de prezumția de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu mai este socotit tatăl lor. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a morții, ocrotirea părintească se va exercita de părintele aflat in viață, potrivit aceluiași text, dar în ipoteza morții unuia dintre părinți. În cazul reapariției celui declarat mort și a anulării hotărârii judecătorești prin care a fost declarat mort, acesta își recapătă drepturile și îndatoririle părintești.
Așa cum rezultă din prevederile art. 503 NCC, dacă drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitate astfel încât este primejduită sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului sau dacă educarea sau pregătirea profesională nu se fac în spiritul moralei și al ordinii de drept, se poate pronunța decăderea unuia sau ambilor părinți din drepturile părintești. Decăderea din drepturile părintești nu stinge însă drepturile copilului față de părintele sau, ceea ce înseamnă ca și obligațiile părintești corelative acestor drepturi rămân în ființa. Se menține astfel, potrivit art. 483, îndatorirea de a întreține minorul. Părintele îi păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, afara numai dacă prin asemenea legături creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduite.
Punerea sub interdicție a unuia din părinți face ca ocrotirea părintească în totalitatea ei sa fie exercitată de celălalt părinte. În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia și în această ipoteză, la fel ca în cazul decăderii din drepturile părintești, părintele pus sub interdicție va putea fi obligat la pensie de întreținere, argumentându-se în sensul că soluția oate fi extinsă și la părintele pus sub interdicție. Chiar dacă nu există pentru acest caz un text care să consacre menținerea acestei obligații, principiile ce se desprind din Codul Civil sunt suficiente în acest sens.
S-a exprimat însă și opinia contrară potrivit căreia părintele pus sub interdicție nu poate fi ținut la întreținere în favoarea copilului său întrucât situația celui pus sub interdicție este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părintești, iar, pe de altă parte, câtă vreme pentru aceasta ipoteză nu există un text care să o consacre la fel ca în cazul decăderii din drepturile părintești, a considera ca obligația există, înseamnă a adăuga la lege. În ce ne privește, considerăm că și părintele pus sub interdicție poate fi obligat la pensie de întreținere în favoarea copilului său, cu condiția, evident, de a avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligații, ci legătura de filiație pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligație.
Daca până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a fost instituita,o curatelă provizorie pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui pus sub interdicție, precum și pentru administrarea bunurilor lui, în această perioadă ocrotirea părinteasca se va exercita de celalalt părinte singur, întrucât, cum s-a precizat “cel care are nevoie el însuși de ocrotire nu poate asigura ocrotirea efectivă a altei persoane”. Exercitarea în această situație a ocrotirii părintești, de un singur părinte își are temeiul, în ipoteza vizată de art. 98 alin. 2 Codul familiei, când celălalt părinte se afla, din orice împrejurare, în neputința de a-și manifesta voința.
Dispariția unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părintești de către părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, fie că dispariția este numai o stare de fapt.
Contrarietatea de interese dintre minor și unul dintre părinți – această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor și îndatoririlor părintești, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a generat contrarietatea de interese, situație în care drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate de celalalt părinte sau dacă și acela este în imposibilitate de a-și manifesta voința, autoritatea tutelară va numi un curator.
Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act in interesul minorului: această împrejurare este reglementată distinct: “dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează”, autoritatea tutelară va putea numi un curator. Astfel, cum s-a subliniat in literatura de specialitate numirea curatorului se va face numai în cazul în care ambii părinți sunt împiedicați să-l reprezinte pe minor ori să-i încuviințeze un act, în caz contrar celalalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi și obligații privind copilul minor. Boala gravă și de lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedica pe părinte sa-l reprezinte pe minor sau sa-i încuviințeze actele, ci ea este o cauza de împiedicare a exercitării ocrotirii părintești în totalitatea ei.
Condamnarea unui părinte la o pedeapsa privativa de libertate: privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat, de societate și de familia sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi exercitată de celălalt părinte.
Noțiunea de scindare a ocrotirii părintești reunește cazurile în care, fie că părinții exercita ocrotirea în mod inegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de câtre părinți, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare. Dacă, de regulă, așa cum este și firesc, ocrotirea părintească este exercitată de ambii părinți, există situații când, deși părinții sunt în viață, în mod obiectiv ei nu mai pot exercita în aceeași măsură drepturile și îndatoririle părintești. Astfel de situații sunt următoarele:
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, pot apărea două situații de scindare a ocrotirii părintești: încredințarea copilului unuia dintre părinți și încredințarea copilului unor rude sau altor persoane străine, ori unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat. Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită în privința acestuia drepturile părintești. Celalalt părinte, păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul și îndatorirea de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. In situația în care încredințarea copilului s-a făcut unor rude, unei persoane străine sau unei instituții de ocrotire, drepturile și îndatoririle vor reveni ambilor părinți.
In literatura juridică s-a precizat de asemenea că și îndatorirea de a crește copilul rămâne în această situație în sarcina ambilor părinți, căci se vorbește în cazul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul, de dreptul acestuia de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia. Divorțul nu are și nici nu trebuie sa aibă, prin el însuși, o legătura cu raporturile dintre părinți și copii.
Îndatorirea de a crește copilul rămâne în caz de divorț și în sarcina părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul întrucât a împărtăși o opinie contrară ar însemna că acest părinte este decăzut din drepturile părintești, ceea ce nu este de acceptat. Totuși, trebuie sa remarcăm că, oricum, divorțul are implicații asupra modalităților în care se înfăptuiește îndatorirea de a crește copilul care, pentru părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, nu mai sunt aceleași ca înainte de desfacerea căsătoriei. Scindarea ocrotirii părintești presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul poate să-și îndeplinească îndatoririle. Astfel dreptul de îndrumare, care este corelativ îndatoririi de a crește copilul nu va fi exercitat decât în mica măsură de părintele căruia nu i s-a încredințat copilul și în mai mare măsură de celălalt părinte. Dreptul de a-și ține copilul, care aparține părinților, în acest caz este pierdut de părintele căruia nu i s-a încredințat copilul. Dacă în timpul căsătoriei măsurile necesare pentru creșterea și îndrumarea copilului sunt luate de către părinți de comun acord, după desfacerea căsătoriei, aceste măsuri se iau distinct de către fiecare părinte, iar, în cazul când între ei apar dezacorduri în privința măsurilor luate de către fiecare în parte, la cerere, va interveni autoritatea tutelară. Dacă este posibil, evident, nu există nici un impediment ca părinții divorțați să decidă de comun acord în privința măsurilor ce se impun a fi luate.
Părintele căruia nu i s-a încredințat are, mai întâi, dreptul de a avea legături personale cu minorul. In cazul în care se nasc neînțelegeri între părinți în această privință, fie că părintele căruia nu i s-a încredințat copilul exercita abuziv dreptul de a-l vizita pe copil, fie că celălalt părinte nu-i îngăduie să întrețină relații personale cu copilul, instanța judecătorească va stabili perioadele în care copilul poate fi vizitat sau luat la domiciliul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul. In practica judiciară s-a recunoscut nu numai părintelui dreptul de a avea legături personale cu copilul său, dar și bunicilor acestuia. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul să ceară reîncredințarea acestuia, fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane. Reîncredințarea copilului poate avea loc, s-a precizat în practica judecătorească, în cazul schimbării împrejurărilor esențiale care au fost avute în vedere de instanță la adoptarea primei hotărâri. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul are și dreptul de a cere autorității tutelare ca celălalt părinte să fie sancționat în situația în care nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle ce decurg din ocrotirea părintească. Dreptul de a consimți la adopție este păstrat, indiferent dacă părinții sunt divorțați, iar copilul este încredințat unuia dintre ei.
Scindarea ocrotirii părintești, ca urmare a divorțului și a încredințării copilului unuia din părinți încetează în următoarele cazuri: în cazul morții părintelui căruia copilul i-a fost încredințat; în cazul decăderii acestuia din drepturile părintești; în cazul punerii sub interdicție a acelui părinte; în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu-i poate, din orice motive, exprima voința. În aceste cazuri, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul redobândește exercițiul deplin al puterii părintești. Daca însă interesele minorului se opun revenirii sale la acest părinte, instanța judecătorească, va putea hotărî încredințarea copilului altor persoane sau unui serviciu public specializat.
Întrucât in caz de declarare a nulității casatorii, urmează a se aplica, in privința copiilor minori, dispozițiile legale din materia divorțului, soluțiile preconizate mai sus sunt valabile si pentru copiii rezultați dintr-o casatori desființata.
În cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, sunt guvernate prin asemănare de dispozițiile legale privind copilul în caz de divorț.
In literatura juridică s-au semnalat însa și anumite aspecte specifice in privința copilului din afara căsătoriei, cu privire la care nu există unitate de vederi. Un prim aspect este acela în legătură cu dreptul de a ține copilul. Referitor la acesta, într-o primă opinie, se susține ca aparține ambilor părinți, atâta vreme cât nu s-a dat o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului unuia din părinți. In consecință prezumția de răspundere creată prin art. 1000 alin.2 Cod civil, susțin autorii acestei opinii, se referă nu numai la părintele la care locuiește copilul, ci și la celălalt părinte. Exercitarea dreptului de îndrumare și îndeplinirea îndatoririlor de a crește copilul, se susține de aceiași autori, are loc daca nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului minor, ca și atunci când ocrotirea părintească nu este scindata.
Intr-o alta opinie se susține, dimpotrivă, ca prezumția de culpa instituită de art. 1000 alin.2 Cod civil, funcționează față de ambii părinți, numai în situația în care aceștia locuiesc împreună cu copilul. Daca, însă, copilul locuiește doar cu unul dintre părinți, prezumția amintită va funcționa numai față de acesta. Valabilitatea acestei prezumții este condiționată nu de existența unei hotărâri judecătorești de încredințare a copilului, ci de împrejurarea dacă acesta locuiește efectiv cu amândoi părinții sau numai cu unul dintre ei. Ocrotirea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei este scindata prin forța împrejurărilor întrucât, de regulă, părinții copilului nu locuiesc împreună, uneori ei căsătorindu-se chiar cu alte persoane, astfel că de fapt dreptul de îndrumare și îndatorirea de a-l crește se exercită de părintele la care el se afla, deci, la fel ca în cazul copilului rezultat dintr-o căsătorie desfăcută, astfel că pentru aceste motive legiuitorul a prevăzut, că se vor aplica prin asemănare dispozițiile legale privitoare la copil din materia divorțului.
Măsura încredințării unei terțe persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat, privește pe copilul rezultat dintr-o căsătorie existentă, dintr-o căsătorie desființata, desfăcută sau care a încetat, precum și pe copilul din afara căsătoriei, copil care trebuie să se afle în dificultate.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizica sau morală, este periclitata. Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecția ăi asistența revine, în primul rând colectivității locale din care face parte, sprijinită de stat.
Competența de a dispune încredințarea sau plasamentul minorului către o persoana, familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat aparține de regula, Comisiei pentru protecția copilului. Instanța judecătoreasca rămâne competentă în acest sens numai când se pronunța desfacerea căsătoriei; decăderea din drepturile părintești, precum și atunci când, stabilindu-se filiația copilului din afara căsătoriei față de ambii părinți, se constată că aceștia nu sunt în măsura a asigura creșterea și educarea copilului minor.
Încredințarea copilului unei alte persoane, familii sau serviciu public specializat sau plasamentul său sunt masuri de excepție ce pot fi luate de instanța judecătorească numai pentru motive temeinice sau de Comisia pentru protecția copilului când copilul se află în dificultate. Persoana, familia sau serviciul public specializat care primesc copilul pentru creștere și educare dobândesc față de acesta numai drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana minorului. Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului încredințat și a dreptului de a administra bunurile copilului revin Comisiei pentru protecția copilului (art. 10 alin.4, alin.5 O.U.G. nr. 26/1997).
Părinții pot sa păstreze legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie, daca este respectat interesul superior al copilului și îi mențin toate drepturile și obligațiile față de copil, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu măsura luată (art. 11 si 13 din O.U.G. nr. 26/1997).
Rezultă, deci, că in sarcina părinților rămâne obligația de întreținere a copilului minor. Aceeași concluzie se desprinde și din art. 42 alin.3 Codul familiei. Din modul de redactare a art. 42 alin.3 Codul familiei rezulta că și îndatorirea de a crește copilul rămâne tot in sarcina părinților, iar literatura juridică mai veche a concluzionat că soluția contrară ar echivala cu decăderea părinților din drepturile părintești.
Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997 care reprezintă in prezent sediul materiei pentru ocrotirea copilului aflat in dificultate, cuprinde insa anumite limitări ale drepturilor părintești care par a contrazice concluzia prezentata anterior. Astfel, se prevede ca, pe durata plasamentului in regim de urgenta si a incredintarii copilului unei persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat, se suspenda exercițiul drepturilor pe care le au părinții fata de copil. In cazul celorlalte masuri de protecție a copilului, părinții mențin dreptul la legături personale cu copilul, putând avea cu el un contact permanent si nemijlocit prin efectuarea de vizite sau prin corespondență. Domiciliul copilului este la persoana căreia i-a fost încredințat ea având dreptul de a ține copilul și de a reclama înapoierea lui de la cei care îl țin fără drept.
Consimțământul părinților decăzuți din drepturi la adopția copilului lor, nu este necesar (art.7 alin.2 din O.U.G. nr. 26/1997). Exercitarea drepturilor și a obligațiilor, referitoare la persoana și la bunurile copilului, diferă după cum măsura este dispusă de instanța, in baza dispozițiilor Codului civil sau de Comisia pentru protecția copilului în baza Ordonanței nr.26/1997.
1.10. Durata ocrotirii părintești
Din textele ce reglemetează ocrotirea părintească rezultă că aceasta există numai pe timpul cât copilul este minor: ea durează de la nașterea copilului pana la vârsta majoratului aceststuia. Chiar minorul pus sub interdicție continuă să rămână sub ocrotirea parintească până la data când devine major, fără a i se numi un tutore, dacă la momentul punerii lui sub interdicție beneficia de o asemenea ocrotire. Ocortirea părintească incetează in privința minorului care se căsătorește, deorece acesta dobândește capacitate deplină de exrecițiu(art. 8 Decretul nr. 31 din 1954).
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetarii ei prin deces, soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani își menține capacitatea deplină de exercițiu, căci nu exista nici o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde- portivit art. 6 Decretul nr. 31 din 1954, capacitatea deplină de exercițiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege- și, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părintești asupra acestuia.
Soluția nu mai este aceeași în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei, dacă acestea intervin intrun moment în care acel soț nu a împlinit vârsta de 18 ani. În această situație trebuie deosebit după cum soțul care nu are vârsta de 18 ani a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. În primul caz, nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât privește pe soțul de bună-credință, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorț. Ca urmare, capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie se menține și nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părintești, asupra soțului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l privește pe soțul sub 18 ani, în cauză, de rea-credință. În consecință, nu se pune problema menținerii capacității depline de exercițiu si deci în privința acestui soț de rea-credință, revine ocortirea părintească.
Capitolul 2
Copilul aflat în dificultate
2.1. Cadru general
Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului definește termenul “copil” ca acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu.
De regulă minorul nu are capacitate deplină de exercițiu. Art. 4 C. fam. permite căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, moment în care acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu, dar nu devine major. Astfel, legea prevede două cazuri: persoana să fie minoră, adică să nu fi împlinit vârsta de 18 ani; persoana să nu aibă capacitate deplină de exercițiu, cu alte cuvinte minorul să nu fie căsătorit.
Ocrotirea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și îndatoririlor care revin părinților față de copiii lor. Drepturile și obligațiile părintești revin, de regulă, ambilor părinți în egală măsură, atât cele referitoare la persoana minorului din căsătorie, cel adoptat sau cel rezultat din afara căsătoriei.
Ocrotirea părintească este exercitată numai în interesul copilului, drepturile și obligațiile părintești fiind îndeplinite de comun acord de către părinți. În situația în care se ivesc neînțelegeri între aceștia cu privire la exercitarea drepturilor părintești, potrivit art. 99 C. fam., autoritatea tutelată, după ce ascultă părinții, hotărăște potrivit cu interesul superior al copilului.
Copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată. Astfel, se pot distinge două situații: copii a căror dezvoltare fizică și morală le este primejduită, deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și obligațiile lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovați de neglijență în exercitarea ocrotirii părintești, dar fără caracter de abuz. Dacă părinții se fac vinovați de neglijențe grave sau purtare abuzivă în exercitarea drepturilor părintești se va institui o măsură de protecție a copilului și apoi se va solicita decăderea din drepturile părintești; copii a căror integritate, fizică sau morală, este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească pentru aceleași motive ca și în primul caz.
Copilul se află în situația de a fi amenințat în dezvoltarea sa fizică și intelectuală și în următoarele situații: părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți ori decăzuți din drepturile părintești, deci copilul este lipsit de îngrijirea părintească; instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea copilului unei persoane sau familii, în condițiile legii.
Din cele expuse rezultă faptul că dezvoltarea fizică sau morală a copilului se poate datora unor motive independente de voința părinților sau lipsei de îngrijire părintească datorită neglijenței părinților fără gravitate sau datorită abaterilor grave ori abuzive ale părinților în exercitarea ocrotirii părintești.
Copilul care a săvârșit fapte penale, dar nu răspunde penal – regulile de la Beijing prevăd că înțelesul noțiunii de capacitate penală trebuie să fie definit în mod clar și că vârsta răspunderii penale nu trebuie fixată la o limită prea mică, ținând cont de gradul de maturitate emoțională, psihică și intelectuală a copilului. Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să țină seamă de capacitatea, abilitățile de dezvoltare și experiență contextuală ale unui copil. Potrivit art. 40 alin. 3 lit. (a) din Convenția cu privire la drepturile copilului, statul parte trebuie să stabilească o vârstă minimă a responsabilității penale, sub care copiii nu pot fi trași la răspundere pentru presupusa comitere a unei infracțiuni.
Legea penală română în vigoare este în deplină concordanță cu aceste prevederi, în Codul penal stabilindu-se limitele răspunderii penale și prevăzându-se faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Copilul cu dizabilități – dizabilitatea reprezintă afectarea la nivel acțional, personal a capacității naturale a individului de adaptare la cerințele mediului fizic și social. Dizabilitatea se poate instala în urma unei deficiențe, dar acest fapt nu este obligatoriu.
Convenția cu privire la Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România menționează faptul că pentru copiii cu dizabilități fizice și/sau mentale trebuie să se asigure o viață plină de decență în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să faciliteze participarea lor activă la viață colectivități.
Toți factorii implicați în munca de sprijin a copiilor cu dizabilități, profesioniști și părinți, sunt de acord că a venit momentul ca România să se alăture țărilor care fac eforturi notabile pentru a oferi acestor copii, condiții optime de creștere și dezvoltare prin promovarea unor politici sociale care să constituie răspunsul la problemele lor, nu să ridice probleme adiționale.
Conform art. 46 din Lg. nr. 272/ 2004, „copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale". El are dreptul Ia educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale. Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv, și fără discriminare, al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor.
Copiii cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani, aflați în întreținerea familiei, beneficiază de alocația de stat pentru copii în cuantumurile prevăzute de lege, majorate cu 100%; de alocația de stat pentru copii beneficiază și copiii cu handicap ai căror părinți nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege pentru acordarea alocației.
2.2. Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi
Perioada comunistă a marcat protecția copilului prin Lg. nr. 3/ 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Acest act normativ avea să reformeze la acea vreme sistemul social, reglementând o formă rudimentară a plasamentului din ziua de azi.
Pe plan internațional Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 a consacrat distinct drepturile copilului într-un document internațional, protecția drepturilor copilului devenind astfel o prioritate declarată. Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. prin Lg. nr. 18 din 27 septembrie 1990.
Ca urmare a ratificării Convenției a fost elaborat un act intern, astfel că Lg. 3 din 1990 a guvernat sistemul protecției copilului până în anul 1997, reprezentând intrarea în vigoare a O. U. G. nr. 26 din același an. Urmare a republicării în anul 2001 a Lg. nr. 18 din 1990 și a contextului internațional, vorbind aici de integrarea României în Uniunea Europeană, s-a impus o noua reglementare.
Legea 272/ 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu dispoziții pliate pe cele ale Convenției O.N.U., stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și a persoanelor fizice și persoanelor juridice responsabile de protecția copilului, de a respecta, promova și garanta drepturile copilului. Protecția alternativă a copilului este reprezentată de tutelă, de măsurile de protecție specială a copilului lipsit de ocrotirea părinților și de adopție. Vom avea în discuție doar măsurile de protecție specială, tutela și adopția nefăcând obiectul acestei lucrări.
Reprezentanții persoanelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil sunt obligați să colaboreze cu reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și să ofere toate informațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Autoritatea pentru Străini vor ține evidența copiilor cetățeni străini aflați pe teritoriul României, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane. Aceștia vor fi ocrotiți prin plasament la un centru propus de Autoritatea pentru Protecția Drepturilor Copilului, măsură provizorie ce durează până la returnarea copilului în țara de reședință a părinților ori în țara în care au fost identificați alți membri ai familiei dispuși să ia copilul. Numai în situația in care copilul nu este returnat, acesta beneficiază de protecția specială prevăzută de lege.
Potrivit definiției legale din art. 50, protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grijă acestora.
Măsurile de protecție specială sunt, potrivit art. 55, plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Serviciile, organizate în vederea prevenirii separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de protecția părinților săi sunt, conform art. 107, de trei tipuri: servicii de zi – prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea duce la separarea copilului de familia sa (art. 108); servicii de tip familial — prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau a unei familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului (art 109); servicii de tip rezidențial – adică centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgență, centrele maternale, prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat de părinții săi, temporar sau definitiv, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului (art 110-111).
Cât privește prestațiile, sunt vizate prestațiile financiare excepționale de care se face vorbire în cuprinsul art. 121-123. Este o prerogativă recunoscută primarului localității de a acorda așa-numite prestații financiare excepționale", fie în numerar, fie în natură – constând, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale și rechizite ori echipamente școlare, acoperirea cheltuielilor de transport sau a celor medicale – în situația în care familia care îngrijește copilul se confruntă temporar cu probleme financiare determinate de o situație excepțională și care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului. Au întâietate copiii ale căror familii nu au posibilitatea sau capacitatea de a asigura îngrijirea corespunzătoare, sau care au nevoie de susținerea unor cheltuieli particulare în vederea menținerii legăturilor cu familia.
Reținem așadar, că protecția specială a copilului nu se exprimă exclusiv prin aplicarea vreuneia din măsurile de protecție specială, plasament, plasament în regim de urgență, supraveghere specializată, care totuși rămân formele cele mai incisive de manifestare a acestui tip de protecție alternativă, fiindcă, afară de măsura supravegherii specializate, intervin în viața familială a copilului așa cum este ea rânduită și au drept consecință transferul copilului într-un mediu proiectiv substituit celui familial.
Datorită fermității lor, măsurile de protecție specială sunt concepute ca soluții de ultimă instanță în care, separarea copilului de părinți este inevitabilă. După cum am văzut, acordarea prestațiilor, ca formă de înfăptuire a protecției speciale, este motivată, în primul și în primul rând, prin efortul de a menține copilul în familie pe calea sprijinului material oferit acesteia; apoi, serviciile de zi sunt destinate prin excelență prevenirii separării copilului de familia sa. Desigur, fiecare din mijloacele de protecție specială au finalitatea clar indicată de însăși calificarea legală, însă nu sunt de neglijat deosebirile de fond dintre cele trei tipuri de mijloace – măsuri, prestații, servicii, precum și unele nuanțe care diferențiază între ele mijloacele de același tip – serviciile de zi de serviciile de tip familial sau de cele de tip rezidențial, plasamentul în regim de urgență – explicabile prin diversitatea de situații în care interesului superior al copilului reclamă un sprijin venit și din afara familiei, mai mult sau mai puțin discret, mai mult sau mai puțin categoric, în funcție de circumstanțele concrete care o legitimează. Date fiind deosebirile de cauză și, mai ales, de conținut, feluritele mijloace de protecție se întrepătrund, se completează, bineînțeles, în măsura compatibilității lor. Măsura plasamentului, ca și cea a plasamentului în regim de urgență, poate fi dispusă la un serviciu de tip familial sau, ultima dintre opțiuni, la un serviciu de tip rezidențial [art. 58 și art. 64 alin. (2)]. De asemenea, în cuprinsul art. 81 referitor la măsura supravegherii specializate legiuitorul, enumerând exemplificativ obligațiile ce ar urma să fie stabilite de Comisia pentru Protecția Copilului sau, după caz, de instanță, în sarcina copilului menținut în familie, indică și utilizarea unor servicii de îngrijire de zi. La fel de bine, măsura plasamentului ar putea fi secondată de acordarea prestațiilor – a căror menire este și aceea de a acoperi unele cheltuieli particulare destinate menținerii legăturii copilului cu familia sa [art. 121 alin. (2)].
Nu pot fi dispuse cumulativ, serviciile de zi, destinate prin definiție prevenirii separării copilului de familia sa [art. 108 alin. (1)], cu una din măsurile speciale prin care s-a dispus tocmai separarea copilului de părinți – este cazul plasamentului și al plasamentului în regim de urgență, ambele dispunându-se de preferință la un serviciu de tip familial (dacă plasamentul copilului în familia extinsă nu este posibil).
Protecția specială a copilului se stabilește și se înfăptuiește, după caz, pe baza planului de servicii sau a planului individualizat de protecție.
Planul de servicii este, potrivit definiției legale din art. 4 lit. f) documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor și a prestațiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa. Cum se poate observa, planul de servicii are în vedere doar servicii și prestații, nu și aplicarea vreuneia din măsurile de protecție specială, iar obiectivul vizat este preîntâmpinarea separării copilului de familia sa; dacă după acordarea serviciilor și prestațiilor se constată că menținerea copilului alături de părinții săi nu este posibilă, planului de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială [art 35 alin. (5)].
Planul de servicii se întocmește și se pune în aplicare de către Serviciul Public de Asistență Socială organizat la nivelul municipiilor și orașelor, precum și de persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ teritorială unde se află copilul, respectiv, în cazul municipiului București, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la nivelul fiecărui sector; planul de servicii se aprobă prin dispoziția primarului (art. 35). Depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie – adică a situațiilor în care trebuie intervenit prin mijloacele specifice protecției speciale – sunt de competența Serviciului Public de Asistență Socială [art. 34 alin. (1)]. Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public sau, în cazul municipiului București, ai direcției generale, au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul în care sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, la nevoie acordând îndrumările necesare; când în urma vizitelor efectuate se constată că este primejduită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală morală sau socială a copilului, va fi sesizată de îndată Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (art. 36).
Cât privește planul individualizat de protecție, acesta este, potrivit art. 4 lit e), documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psiho-sociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil. Așadar, planul individualizat de protecție privește copilul care a fost separat de părinții săi și are ca obiectiv asigurarea unui mediu familial stabil, în primul rând prin reintegrarea copilului în familie sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin plasamentul copilului în familia extinsă. Decizia se ia cu consultarea obligatorie a părinților și a membrilor familiei extinse care au putut fi identificați [art 54 alin. (3)]. Plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial poate intra în discuție numai dacă nu a fost cu putință instituirea tutelei, nici plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie [art. 54 alin. (3) și (4)].
Întocmirea planului individualizat de protecție cade în sarcina direcției generale pentru asistență socială și protecția copilului, imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției a dispus plasamentul în regim de urgență [art. 54 alin. (1)]. Aceeași direcție are obligația de a sesiza instanța judecătorească ori de câte ori apreciază că sunt întrunite condițiile pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților sau a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești [art. 36 alin. (3)].
Deși cadrul legal privind protecția copilului are originile separate, practica internațională actuală este eterogenă. Deosebiri majore sunt întâlnite în ceea ce privește autoritatea care asigură copiilor protecția specială. Chiar dacă în România legea prevede posibilitatea ca protecția să fie asigurată și prin intermediul O.N.G.-urilor, acest fapt este rar întâlnit. În statele dezvoltate din Europa, protecția nu este legată de sectorul bugetar.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.
În cazul în care minorul lipsit de supraveghere refuză să se prezinte spre a fi ascultat în instanță, este necesar a se identifica mai întâi toate mijloacele adecvate ce pot schimba decizia acestuia, determinându-l să conștientizeze importanța opiniei sale în procedura pendinte și, numai dacă aceste metode nu dau rezultat, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului, să se procedeze la judecarea cauzei, expunându-se în considerentele hotărârii împrejurările ce au determinat pronunțarea soluției.
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc de către Comisia pentru Protecția Copilului numai atunci când există acordul părinților, precum și consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, exprimate în fața membrilor comisiei. Pentru aceasta, în fața comisiei vor fi chemați părinții, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, persoana, familia sau reprezentantul organismului privat acreditat care dorește să îi fie dat în plasament copilul, precum și orice alte persoane care pot da relații în cauză.
Părinții pot să păstreze legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisia pentru Protecția Copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului; serviciul public specializat pentru protecția copilului sau, după caz, organismul privat autorizat va crea condițiile necesare pentru aceasta, potrivit legii.
Legea nr. 272/ 2004 prevede, de asemenea, situațiile în care competența pentru instituirea măsurii de protecție specială aparține comisiei, respectiv instanței de judecată, după caz. În cazul în care se constată că o cerere a fost în mod greșit îndreptată către instanța de judecată, competența revenind, potrivit legii, comisiei pentru protecția copilului, având în vedere că aceasta reprezintă un organ cu activitate jurisdicțională, instanța își va declina competența în temeiul art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 1 C. proc. civ.
Drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt exercitate și respectiv îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Ipotezele în care poate fi instituită măsura de protecție alternativă a tutelei sunt expres și limitativ enumerate de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Lg. nr. 272/ 2004, și anume: în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau Ii s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele.
Tutela minorului reprezintă ansamblul dispozițiilor legale prin care se înfăptuiește ocrotirea acestuia când este lipsit de ocrotire părintească.
Exceptând situația cu caracter particular în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele, toate celelalte ipoteze prevăzute de art 40 alin. (1) din Lg. nr. 272/ 2004 se regăsesc în art. 56 lit a) din același act normativ, care se referă la una dintre categoriile de minori care beneficiază de măsurile instituite de legea specială.
Interpretându-se sistematic dispozițiile legale menționate, rezultă că ipoteza avută în vedere de art. 62 alin. (2) este numai aceea în care în persoana copilului sunt îndeplinite toate condițiile pentru a fi instituită măsura tutelei, respectiv ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți.
Această interpretare este în concordanță cu prevederile art. 62 alin. (4) din Lg. nr. 272/ 2004, conform cărora modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești cu privire la persoana și la bunurile copilului aflat în situația prevăzută la art. 56 lit. c) și d), respectiv la art. 56 lit. b) și e) se stabilește de către instanța judecătorească.
Prin urmare, apreciem că soluția primei instanțe, în sensul delegării exercițiului drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești către șeful centrului de plasament, se încadrează în prevederile art. 62 alin. (4) din Lg. nr. 272/ 2004 și este corectă, instanța nefacând o aplicare greșită a legii, ci apreciind asupra modalității concrete de exercitare a drepturilor părintești într-o manieră cât mai favorabilă intereselor minorului.
Părinții copilului aflat în situația prevăzută de art. 56 lit. c) din Lg. nr. 272/ 2004, chiar dacă nu au fost decăzuți din drepturile părintești, nu sunt în măsură să își exercite sau să îndeplinească în mod corespunzător drepturile și obligațiile ce le revin în această calitate, având în vedere împrejurările concrete care au determinat necesitatea instituirii măsurii de protecție, exemplificând lipsa de interes față de minor ori abuzurile de orice natură săvârșite asupra acestuia.
Într-o asemenea ipoteză, instanța de judecată este suverană în a desemna persoana ori instituția care să exercite temporar drepturile și obligațiile asupra minorului, putând proceda chiar la scindarea acestora, cu privire la persoana, respectiv bunurile copilului, după cum apreciază a fi în interesul superior al copilului.
Cu toate acestea, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile de decădere din drepturile părintești, părinții rămân titularii drepturilor și obligațiilor ce le incumbă în virtutea calității lor, numai exercițiul efectiv al acestora este delegat persoanei, familiei sau șefului instituției de ocrotire care primește copilul în plasament și/sau reprezentantului autorității locale, părinții păstrând, chiar și în acest interval, acele drepturi ce nu sunt incompatibile cu măsura de protecție, cum ar fi, de pildă, dreptul de a vizita minorul, al cărui exercițiu nu poate suferi îngrădiri decât în anumite situații, când ar contraveni interesului superior al minorului. Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 272/ 2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane fată de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Codul Civil german, în secțiunea 1666 prevede că, în cazul în care bunăstarea unui copil este pusă în pericol, Curtea de Familie poate limita sau retrage răspunderea părintească, dacă acest lucru este necesar pentru copil. 9 ) In such cases the court has to appoint an Ergänzungspfleger (curator) where specific aspects of parental custody are restricted.În astfel de cazuri, dacă răspunderea este parțial suspendată, Curtea are obligația a de a numi un Ergänzungspfleger. In case of the complete withdrawal of parental responsibility, the court has to appoint a Vormund (guardian).În caz de retragere completă a răspunderii părintești, instanța trebuie să numească un Vormund. In practice, most cases lead only to a partial withdrawal of parental responsibility.În practică, cele mai multe cazuri, duc numai la o retragere parțială a răspunderii părintești.
Găsim abordări similare și în alte sisteme juridice continentale ca Austria, Elveția, Belgia și Olanda. În anul 2001, în Austria, o reformă a adus modificări în terminologie cu fostele instituții de tutelă și curatelă fiind înlocuite de "transfer de drepturi de libertate", dar nici o modificare, în practică, nu poate fi observată.
Capitolul 3
Plasamentul
După cum am văzut, măsurile de protecție specială se stabilesc și se aplică pe baza planului individualizat de protecție întocmit de Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului, imediat după primirea cererii Serviciului Public de Asistență Socială de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției generale a dispus măsura plasamentului în regim de urgență.
Măsura se dispune, după caz, la un asistent maternal, la o persoană sau familie sau la un serviciu de tip rezidențial licențiat.
3.1. Măsura plasamentului la o familie
Plasamentul familial reprezintă încredințarea unui copil aflat în dificultate, în principiu temporar, unei familii, alta decât familia biologică.
Familia de primire poate fi compusă, în anumite cazuri, din membri ai familiei lărgite sau ai comunității locale din care face parte copilul, consimte și prezintă condițiile morale, materiale și sanitare necesare. Acesta împărtășește viața familiei primitoare, care își asumă responsabilitatea pentru creșterea și educarea lui. Din punct de vedere juridic, el continuă să aparțină familiei biologice.
Alături de plasamentul la un asistent maternal profesionist, plasamentul familial reprezintă găsirea de alternative de tip familial pentru copiii care au o măsură de protecție.
În legea română, prin plasament familial în sensul internațional sunt definite două noțiuni: plasamentul familial în sensul românesc, aprobat de către delegația permanență a consiliului județean sau al municipiului București, prin intermendiul organului de asistentă socială, cu acordul părinților sau al tutorelui (plasament familial voluntar în sensul internațional); încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, de către Comisia pentru Protecția Copilului, fără acordul părinților sau al tutorelui (plasament familial forțat în sensul internațional). În funcție de caracterul său familial și în calitatea sa de măsură de protecție. Nu este de preferat plasamentului la un serviciu de tip rezidențial licențiat.
Beneficiarii serviciului sunt: copiii care au o măsură de protecție; familia, familia extinsă, persoana/familia de plasament, familia (potențial) adoptatoare, persoanele de referință sau alte persoane importante pentru copil.
Dificultatea plasamentului familial constă în faptul că, minorul primit în plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continuă să aparțină familiei de origine. În practică situația se prezintă nuanțat, în funcție de instituția abilitată să soluționeze cazul. Astfel, dacă lipsește consimțământul reprezentanților legali, instanță suspendă drepturile părintești. Dacă există consimțământul, Comisia pentru Protecția Copilului stabilește această coexistență a celor două familii. Situația trebuie să fie pe deplin acceptată de familia de primire, făcând și obiectul verificărilor efectuate de persoanele de intervenție.
Este recomandat ca plasamentul familial să fie avut în vedere în cazul copiilor care îndeplinesc condițiile pentru a fi adoptați, atunci când adopția corespunde interesului lor, iar planul individualizat de protecție are ca finalitate această măsură. El trebuie considerat, în acest caz, ca o măsură de tranzit, pentru evitarea instituționalizării pe perioada necesară formalităților de adopție.
De fiecare data când copilul are nevoie de o măsură de protecție, în special când este plasat la un serviciu de tip rezidențial licențiat, trebuie luată în considerare posibilitatea plasamentului la o familie sau la un asistent maternal profesionist. Această măsură nu constituie un scop în sine, ci o tranziție către o soluție familială permanență (reintegrare în familia de origine sau adopție).
Familiile care își propun să primească un copil în plasament familial trebuie să facă obiectul unei selecții și unei pregătiri adecvate. Apoi cea mai potrivită familie trebuie găsită pentru fiecare copil în mod special, în funcție de caracteristicile personale ale acestuia.
Programul de intervenție specifică pentru reintegrare/ integrare în familie, se elaborează în bază planului individualizat de protecție, care este întocmit de managerul de caz, în conformitate cu prevederile standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului.
Responsabilul de Programul de intervenție specifică reevaluează și, după caz, revizuiește programul cel puțin o data la trei luni sau de câte ori este necesar, colaborând cu toți actorii sociali implicați în vederea implementării obiectivelor.
Nici o reintegrare/ integrare în familie nu are loc fără pregătirea prealabilă a clienților implicați în cazul respectiv. Pe perioada plasamentului, persoanele de intervenție trebuie să sprijine familia de primire și să mențină legătura cu familia de origine, luând toate măsurile posibile pentru a permite reintegrarea copilului in familia de origine.
Familia ce primește un copil în plasament familial deține informații relevante privind istoricul copilului din punct de vedere social, medical, educațional, psihologic.
Dacă această măsură se dovedește a fi nerealizabilă, după o anumită perioadă de timp persoanele de intervenție vor lua în considerare adopția copilului, care poate fi realizată fie de familia de primire fie de o altă familie.
Chiar dacă măsura de protecție a plasamentului copilului este asigurată de un membru al familiei extinse, se impune a fi întrunite condițiile materiale și morale necesare pentru a-i asigura minorului o bună dezvoltare fizică și psihică, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului având îndatorirea ca, odată cu sesizarea instanței de judecată, să prezinte toate elementele (anchetă socială, raport privind garanțiile persoanei, raport psihosocial, declarații, rapoarte de vizită etc.) privitoare la garanțiile pe care le oferă membrii familiei extinse vizați, precum și să învedereze instanței orice împrejurare de natură să modifice situația dedusă judecății.
Nu pot fi considerați membri ai familiei extinse, în accepțiunea textului legal, rudele presupusului tată al copilului, față de care filiația nu a fost în mod legal stabilită, însă această împrejurare nu poate împiedica instituirea unei măsuri de protecție în condițiile art. 58 alin. (1) lit. a) din Lg. nr. 272/ 2004, dacă respectivele persoane îndeplinesc cerințele materiale și morale pentru a se ocupa în mod corespunzător de creșterea și îngrijirea minorului și își exprimă disponibilitatea în acest sens, apreciindu-se astfel că măsura satisface interesul superior al copilului.
3.2. Măsura plasamentului la un asistent maternal profesionist
Decizia de plasare a copilului ține cont de rezultatul evaluării nevoilor copilului, în special de originea etnică, culturală și lingvistică a acestuia; în luarea deciziei se va urmări întâmpinarea acestor nevoi prin originea etnică, cultura și limba asistentului maternal. Decizia va lua în considerare nevoile de dezvoltare ale copilului, dizabilitățile și sexualitatea; procesul de identificare a asistentului maternal va urmări ca acesta să aibă deprinderile, cunoștințele, abilitățile și contextul social și personal cel mai adecvat satisfacerii nevoilor copilului.
Asistentul social ia în considerare posibilitatea plasării copilului la un asistent maternal în afara comunității copilului numai în cazul în care asistenții maternali locali nu corespund nevoilor copilului.
Responsabilul de caz ține cont cu prioritate, la recomandarea măsurii de protecție, de posibilitatea plasării copilului cu surorile acestuia, în cazul în care aceasta nu contravine interesului superior copilului.
Decizia de plasare a copilului la asistentul maternal se face pe baza evaluării nevoilor, luând în considerare interesul superior al copilului, ținându-se cont de opinia copilului in funcție de capacitatea lui de înțelegere, acolo unde este cazul, de opinia familiei copilului.
Asistentul maternal este evaluat și atestat înainte de a-i fi plasat un copil. Copilul plasat la asistentul maternal trebuie să aibă întocmit un plan de permanență și toate activitățile propuse în acest plan vor fi implementate; planul individualizat de protecție este revizuit periodic, orice modificare a planului fiind realizată numai după revizuire. Trecutul etnic, cultural și lingvistic al acestuia trebuie să fie consemnat și păstrat cu acuratețe, acceptat și respectat; planul individualizat de protecție, toate deciziile cu privire la plasarea, precum și reevaluările periodice ale măsurii de protecție includ și țin cont de trecut.
În cel mult două săptămâni de la plasarea copilului, copii ale planului individualizat de protecție se transmit următoarelor persoane: copilului, familiei acestuia și asistentului maternal; pe această cale părțile vor fi informate că există întâlniri de revizuire regulate și că acestea reprezintă modalitatea de a propune schimbări în planul de permanență.
Plasarea copilului la asistentul maternal profesionist se realizează numai în urmă unui atent proces de potrivire a copilului cu asistentul maternal, astfel încât nevoile și preferințele copilului să fie satisfăcute.
Asistentul social al copilului realizează potrivirea în baza planului individualizat de protecție și a celor mai recente evaluări ale nevoilor copilului și, respectiv, a abilităților și competențelor asistentului maternal, implicând în procesul de potrivire copilul, familia acestuia, asistentul maternal și familia sa, alți copii aflați în plasament la asistentul maternal, precum și alți specialiști.
Beneficiarul are propria identitate, asistentul maternal și asistentul social al copilului acționând în virtutea valorizării și promovării respectului de sine.
Asistentul social transmite copii ale evaluării nevoilor copilului familiei copilului, asistentului maternal și oricărei alte persoane relevante, implicate în protecția și îngrijirea acelui copil; orice nemulțumire a celor mai sus menționați cu privire la conținutul evaluării se consemnează și se atașează la dosar; dacă este cazul, o copie a evaluării nevoilor este transmisă și copilului.
Casa, curtea și împrejurimile nu expun copilul la riscuri de accidente, locurile periculoase fiind clar marcate și asigurate ținându-se cont de vârsta copilului. Copilul plasat dispune de propriul pat și dulap, iar casa corespunde din punct de vedere al nevoilor de intimitate și spațiu ale copilului.
La orice deplasare a copilului, însoțit sau nu de asistentul maternal, asistentul social desemnat de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de către organismul privat autorizat se asigură că transportul se realizează în condiții de siguranță.
În cazul în care se impune încetarea măsurii de protecție mai repede decât era prevăzut în planul individualizat de protecție sau se identifică o situație care ar conduce la acest lucru, asistentul social al copilului va convoca o întâlnire de revizuire de urgență a planului individualizat de protecție pentru stabilirea măsurilor de sprijin și asistență necesare atât pentru copil, cât și pentru asistentul maternal.
În Germania sunt întâlnite varietăți în ceea ce privește îngrijirea unui copil fața de care s-a instituit o măsură de protecție. Într-o primă variantă, îngrijirea este scindata între “tutorele profesional” și “guardian”. Deoarece s-a avut în vedere responsabilitatea de administrare a proprietății unui copil, cererile de întreținere și aspecte administrative, To comply with these demands, guardians had to be trained in accountancy and law, while social and educational qualifications were not regarded as necessary.tutorii profesionali au trebuit să fie instruiți în contabilitate și în drept, în timp s-a considerat că aspectul social și educațional nu este necesar. Gardieni rareori au avut contact personal cu copilul. Cu alte cuvinte există o separare strictă între administrație și îngrijire personală. It enables guardians to manage a high number of cases, ranging up to several hundred. Acest sistem permite tutorilor gestionarea unui număr mare de cazuri. O practică similară este întâlnită și în Austria.
Asistentul maternal profesionist este o persoană fizică, atestată în condițiile Hot. nr. 679/ 2003, care prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul asigură creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament.
Pot fi atestate ca asistent maternal profesionist numai persoanele care îndeplinesc următoarele condiții: au capacitate deplină de exercițiu; prin comportamentul lor în societate, starea sănătății și profilul lor psihologic, prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi; au în folosință o locuința care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igienă, educație și odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiți în plasament sau în încredințare; au urmat cursurile de formare profesională organizate de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.
Nu poate fi asistent maternal profesionist: persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni; părintele decăzut din drepturile părintești sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă; persoana care suferă de boli cronice transmisibile.
Persoanele care solicită să devină asistent maternal profesionist vor adresa o cerere de evaluare a capacității lor serviciului public specializat pentru protecția copilului din județul, pe teritoriul căruia își au domiciliul sau unui organism privat autorizat să desfășoare activități de protecție a copilului.
Cererea de solicitare va fi evaluată de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de organismul privat autorizat, în termen de 90 de zile de la data înregistrării. Evaluarea cuprinde elementele sociale, psihologice și medicale ale capacității solicitantului.
Pe perioada evaluării solicitantului, serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat este obligat să organizeze pentru acesta cursuri de formare profesională ca asistent maternal profesionist.
După efectuarea evaluării, solicitantul adresează comisiei pentru protecția copilului de la domiciliul său o cerere de eliberare a atestatului de asistent maternal profesionist. Cererea se soluționează în termen de 15 zile de la data înregistrării.
Ținând seamă de cererea formulată de solicitant, propunerea de eliberare a atestatului va menționa numărul maxim de copii pe care acesta îi poate primi simultan în plasament sau în încredințare, grupa de vârstă și sexul copiilor, precum și capacitatea solicitantului de a îngriji copii cu handicap/dizabilități, infectați HIV sau bolnavi SIDA.
În urma analizării documentației înaintate și a audierii solicitantului, Comisia pentru Protecția Copilului decide cu privire la acordarea atestatului.
C.P.C. poate cere și audierea altor persoane, precum și orice informații suplimentare pe care le consideră necesare. Atestatul de asistent maternal profesionist se eliberează pentru o perioadă de 3 ani. Activitatea persoanelor atestate ca asistent maternal profesionist se desfășoară în baza unui contract individual de muncă, care are un caracter special, specific protecției copilului, încheiat cu un serviciu public specializat pentru protecția copilului sau cu un organism privat autorizat care are obligația supravegherii și sprijinirii activității desfășurate de asistenții maternali profesioniști.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat care supraveghează activitatea asistenților maternali profesioniști este obligat să prezinte comisiei pentru protecția copilului rapoarte trimestriale referitoare la evoluția copiilor încredințați sau dați în plasament asistenților maternali profesioniști.
În exercitarea atribuțiilor de supraveghere și sprijin al activității asistenților maternali profesioniști ce revin serviciului public specializat pentru protecția copilului sau organismului privat autorizat, aceștia sunt obligați să efectueze vizite și întâlniri periodice, precum și o evaluare anuală a activității desfășurate de fiecare asistent maternal profesionist.
Reprezentanții comisiei pentru protecția copilului au drept de control asupra activității asistenților maternali profesioniști.
3.2.1.3 Măsura plasamentului la un serviciu de tip rezidențial licențiat
Serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial au drept misiune generală furnizarea sau asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
Art. 60 precizează că plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Prin excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate.
Este obligatoriu ca în cadrul serviciilor pentru protecția copilului de tip rezidențial, pe lângă activitățile de găzduire si îngrijire să se desfășoare activități de educație non-formală și informală, sprijin emoțional, consiliere, precum și dezvoltarea majorității deprinderilor de viață independentă și a unora dintre activitățile legate de reintegrarea sau integrarea familială. Copiii/ tinerii beneficiază de serviciile și activitățile desfășurate în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial numai dacă acesta poate răspunde nevoilor lor individuale de îngrijire, educație, socializare etc., stabilite printr-o evaluare inițială.
Accesul la aceste activități este asigurat și monitorizat de serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial în responsabilitatea căruia se află copilul și care îi asigură găzduire, acesta având responsabilitatea să redacteze, să multiplice și să înmâneze fiecărui copil beneficiar un ghid de prezentare a serviciului care cuprinde cel puțin: misiunea și obiectivele serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial; modul de organizare și funcționare a serviciului; serviciile oferite; un sumar al drepturilor și responsabilităților beneficiarilor; informații practice despre cum își poate exprima opinia sau face o reclamație.
Copiii beneficiari, părinții și toate persoanele interesate, personalul, precum și profesioniștii din alte servicii/ instituții din comunitate sunt informați și cunosc modul de organizare, funcționare și serviciile pe care copiii/ tinerii le pot primi pe parcursul șederii lor în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial.
Fiecare serviciu pentru protecția copilului de tip rezidențial are la dispoziție o prezentare schematică a sistemului de servicii sociale de la nivel județean sau local al sectoarelor municipiului București, care precizează clar locul ocupat de serviciul în cauză și relațiile de colaborare cu celelalte servicii.
Copiilor li se aduc la cunoștință serviciile și instituțiile din comunitate la care pot avea acces pe parcursul șederii în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial. Tuturor copiilor beneficiari li se aduce la cunoștință despre aceste servicii, într-un limbaj accesibil acestora, ținând cont de gradul de maturitate al fiecăruia. La aceste servicii/ instituții din comunitate au acces părinții și toate persoanele interesate, cum ar fi chiar profesioniștii din cadrul serviciului.
Evaluarea inițială a copilului se realizează de către personalul serviciului public specializat pentru protecția copilului, conform prevederilor în vigoare. Toate documentele din dosarul copilului aflat la serviciul public specializat pentru protecția copilului și înaintat la Comisia pentru Protecția Copilului, se află în copie la serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial în care este admis copilul, prin hotarârea C. P. C. care decide pentru acești copii luarea unei măsuri de protecție.
Fiecare copil este admis în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial în baza hotărârii C.P.C., care se asigură, înainte de luarea deciziei, că serviciul în cauză poate oferi serviciile adecvate. Copilul este sprijinit, cu competență și căldură, să se integreze în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial în care a fost admis.
Planul individualizat de protecție poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie, în condițiile legii.
După admitere, serviciul organizează pentru fiecare copil un program special de acomodare cu ceilalți copii și cu personalul, cu o durată minimă de două săptămâni, fiecărui copil i se prezintă clar, în funcție de gradul său de maturitate, care sunt principalele reguli de organizare și funcționare ale serviciul de tip rezidențial pe care trebuie să le respecte.
Copilului i se asigură un mediu primitor, în care i se respectă identitatea cu toate aspectele ei și este încurajat să-și exprime sentimentele legate de separarea față de părinți sau căminul în care a trăit până la admiterea în serviciul de tip rezidențial.
În cazul unor probleme personale, copiii pot să apeleze la managerul de caz și la oricare dintre membrii personalului.
Copiilor din cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial li se oferă sprijin concret și sunt încurajați să mențină legăturile cu părinții, familia lărgită și alte persoane importante sau apropiate, față de care aceștia au dezvoltată o legătură de atașament. Modalitățile de menținere a contactului și, după caz, restricțiile în acest sens sunt parte integrantă a P.I.P.-ului elaborat și dezvoltat pentru fiecare copil în parte.
Serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial își organizează un spațiu privat, cu o destinație bine stabilită și cu o ambianță intimă pentru desfășurarea vizitelor efectuate de persoanele importante pentru copiii din serviciul de tip rezidențial, inclusiv pentru cazarea temporară, de scurtă durată, a acestor vizitatori.
Restricționarea legăturilor, în scopul protejării copilului, cu excepția celor prevăzute de lege și cuprinse în hotărârea C.P.C., se stabilesc cu consultarea managerului de caz din cadrul serviciului public specializat.
În cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial opiniile copiilor, în raport cu vârsta și gradul de maturitate, precum și ale familiilor acestora și ale altor persoane importante pentru copil sunt solicitate și luate în considerare în luarea deciziilor care îi privesc în mod direct sau indirect pe copii. Fiecare copil este încurajat și sprijinit să participe la desfășurarea activităților din cadrul serviciului și să-și asume responsabilități conform dezvoltării și gradului său de maturitate. Astfel, copiii participă activ la viața cotidiană din cadrul serviciului de tip rezidențial, precum și la luarea deciziilor în privința viitorului lor.
Serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură copiilor dreptul la intimitate, spațiu personal și confidențialitate într-un mod cât mai apropiat de mediul familial. Copiii beneficiind de siguranță, încredere și respect în toate aspectele vieții lor pe tot parcursul șederii lor în cadrul serviciului.
Persoanele juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase, corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ, ținând cont de vârsta, nevoile și preferințele acestora. Totodată, unitatea oferă copiilor posibilitatea de a participa la alegerea alimentelor și a meniurilor zilnice, precum și în activitățile de pregătire și servire a mesei, conform programului de intervenție pentru dezvoltarea deprinderilor de viața independentă, alimentația fiind sănătoasă, hrănitoare, adaptată nevoilor legate de dietă. Totodată, copiii își pot însuși cunoștințele necesare pentru pregătirea meselor, precum și aplicării acestor cunoștințe, în limita vârstei și a gradului lor de maturitate.
Copiilor din unitate le sunt puse la dispoziție îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, echipament pentru uzul propriu, precum și bani de buzunar și, totodată, sunt abilitați să aleagă lucrurile necesare de ordin personal, ținându-se cont de gradul lor de maturitate.
Beneficiarii pot dispune de servicii medicale, stomatologice sau alte servicii de sprijin și promovare a sănătății, au o stare generală bună și sunt educați în spiritul unui mod de viață sănătos
Activitățile de petrecere a timpului liber sunt orientate către cunoașterea mediului fizic și social din jurul copilului, inclusiv a serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial, precum și către cunoașterea și relaționarea cu ceilalți copii, reprezentând o formă de socializare în grup. De asemenea, aceste activități contribuie la formarea unor abilități și deprinderi pentru care copilul manifestă interes, precum și la dezvoltarea și cultivarea unor talente, crearea unor oportunități pentru copii de a avea opțiuni și inițiativă.
Sunt interzise: pedeapsa corporală; deprivarea de hrană, apă sau somn; penalitățile financiare; orice examinare intimă a copilului dacă nu are o rațiune medicală și nu e efectuată de personal medico-sanitar; confiscarea echipamentelor copilului; privarea de medicație sau tratament medical; pedepsirea unui grup de copii pentru comportamentul unui copil din grup; implicarea unui copil în pedepsirea altui copil; orice restricționare a contactului cu familia dacă nu există o hotărâre în acest sens, conform legii.
Amplasamentul, dimensiunile și compartimentarea construcției corespund misiunii serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial. Astfel, copiii să folosească o locație deschisă către comunitate, cu caracteristici de tip familial și care răspunde nevoilor individuale ale copiilor.
Serviciul este amplasat într-un loc accesibil pentru toți membrii comunității, ținând cont de mijloacele de transport, de comunicare și de distanța față de alte servicii sociale comunitare, precum și de facilitățile de educație și recreere. Într-un imobil comun (bloc) este permisă amenajarea a maximum 10% din totalul apartamentelor pentru copii aflați în evidența sistemului de protecție a copilului, astfel încât să se evite reintegrarea modelului colectivității instituționale de tip clasic.
3.4. Măsura plasamentului în regim de urgență
Plasamentul în regim de urgență este reglementat de art. 64-67 din legea protecției copilului. Sunt numeroase asemănări între plasament și plasamentul în regim de urgență, de aceea dispozițiile privitoare la persoanele care pot primi în îngrijire copilul, criteriile de selecție a acestora și prioritățile protecției speciale, așa cum sunt stabilite în materie de plasament, sunt incidente [art. 64 alin. (2)].
Particularitățile plasamentului în regim de urgență sunt date de situația specială în care se găsește copilul vizat, care face ca eficiența intervenției protectoare să fie în relație directă cu promptitudinea înfăptuirii ei. Potrivit art. 64 alin. (1), măsura de protecție specială cu caracter temporar a plasamentului în regim de urgență se stabilește în două categorii de situații: copilul este abuzat sau neglijat; copilul este găsit sau abandonat în unități sanitare. Sunt cauze de strictă interpretare, ca atare nu poate fi primită o cerere de plasament în regim de urgență fondată pe temeiuri de fapt străine acestor prevederi, de pildă pe motiv că ulterior decesului tatălui, minorul a rămas în grija efectivă a mătușii paterne.
Înțelesul noțiunilor de „abuz" și „neglijență" este cel indicat prin art. 89 din Lg. nr. 272/ 2004. Abuzul asupra copilului desemnează orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului [art. 89 alin. (1)].
Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului [art. 89 alin. (2)].
Abuzul și neglijarea sunt apropiate prin gravitatea amenințării la adresa persoanei și personalității copilului. În același timp, sunt împrejurări deosebite sub cel puțin două aspecte: abuzul poate fi săvârșit numai printr-o conduită comisivă voluntară, în vreme ce neglijarea presupune o conduită omisivă, voluntară sau involuntară; subiectul activ al abuzului poate fi orice persoană aflată într-o relație de răspundere, de încredere sau de autoritate față de copil, în schimb neglijarea este reproșabilă exclusiv persoanei care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului, desigur fără nicio distincție în funcție de calitatea în care se deține această responsabilitate (în calitate de părinte firesc ori adoptiv, tutore, persoană la care s-a dispus plasamentul copilului, etc).
În situația în care se impune luarea unei măsuri de protecție față de copilul grav neglijat de părinți, din cauza condițiilor precare de trai și a lipsei de interes pentru normala dezvoltare a minorului, plasamentul în regim de urgență se va dispune, în conformitate cu prevederile art. 64 din Lg. nr. 272/ 2004, instanța de judecată fiind sesizată în toate cazurile, potrivit art. 66, pentru a analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și a se pronunța, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa.
Acordul sau opoziția părintelui la instituirea măsurii nu prezintă relevanță sub aspectul determinării competenței instanței, respectiv a Comisiei pentru Protecția Copilului, potrivit art. 61 din Lg. nr. 272/ 2004, situația copilului determinând aplicabilitatea art. 56 lit. c) din lege.
Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de o îngrijire adaptată nevoilor sale, impunându-se luarea unei măsuri de protecție specială și stabilirea unui program special. Părinții care au exercitat în mod neglijent drepturile și îndatoririle ce le revin, permițând copilului să părăsească domiciliul și neoferindu-i acestuia sprijinul moral și material corespunzător stării de sănătate a acestuia, pot fi sancționați cu decăderea din drepturile părintești, atitudinea acestora putând fi calificată drept purtare abuzivă sau gravă neglijență.
Pe perioada plasamentului in regim de urgență sunt suspendate. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Când este sesizată pentru a dispune cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență, instanța este obligată să se pronunțe și cu privire la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești. Dispozițiile art. 64 alin. (3) din Lg. nr. 272/ 2004 sunt aplicabile și în această situație.
În măsura în care se stabilește că minorul a beneficiat anterior de o măsură de protecție specială, situația sa fiind sub monitorizarea altui serviciu public de asistență socială decât acela care a sesizat instanța cu menținerea plasamentului în regim de urgență față de minorul găsit în raza sa teritorială, pe baza verificărilor întreprinse în acest sens care să ateste că măsura de protecție dispusă deja față de minor nu a fost modificată sau înlăturată, se impune încetarea măsurii ulterior dispuse.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului colaborează, pe bază de protocoale sau convenții, cu celelalte direcții generale, precum și cu alte instituții publice din unitatea administrativ-teritorială, în vederea îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, conform legii.
Atunci când este investită, în temeiul dispozițiilor art. 66 alin. (1) din Lg. nr. 272/ 2004, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, instanța de judecată este îndrituită a analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, urmând a se pronunța, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa.
Având obligația de a veghea la respectarea interesului superior al copilului, consacrat cu valoare de principiu de art. 2 din Lg. nr. 272/ 2004, instanței îi revine și obligația de a verifica dacă, față de împrejurările concrete ale speței, este posibilă, în primul rând, reintegrarea în familie a minorului ori dispunerea măsurii plasamentului, care, deși are caracter temporar, este de natură a conferi un grad sporit de stabilitate, prin comparație cu plasamentul în regim de urgență, măsură de protecție cu caracter de excepție și care, date fiind natura și finalitatea sa, va fi luată pentru o perioadă de timp mai redusă.
Verificarea întrunirii condițiilor materiale și morale pentru a se dispune reintegrarea minorului în familie se impune ori de câte ori se solicită aceasta, fie de către reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, fie de înșiși părinții copilului sau acela care exercită drepturile și obligațiile părintești.
Evoluția ulterioară a minorului este monitorizată pe o perioadă de minim trei luni, întocmindu-se rapoarte lunare de către persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale sau de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Persoana sau reprezentantul familiei ce a luat copilul în plasament beneficiază de o alocație lunară de plasament, indexabilă anual. Alocația de plasament se acordă în toate cazurile în care minorul se află în sistemul de ocrotire, indiferent de măsura de protecție specială instituită, cu excepția încredințării în vederea adopției, etapă premergătoare încuviințării adopției interne.
De asemenea, copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști au dreptul la cazarmament, echipament pentru dotare, transport, jucării, materiale igienico-sanitare, rechizite și materiale cultural-sportive, precum și, în unele situații, la sume de bani pentru nevoi personale. După dobândirea capacității depline de exercițiu, copilul devine titularul dreptului la alocația prevăzută la alin. (1) al art. 20 din O.U.G. nr. 26/ 1997, republicată, dacă își continuă studiile, până la absolvirea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Aceste drepturi patrimoniale se acordă prin lege, nefiind necesară menționarea, în cuprinsul hotărârii de stabilire a unei astfel de măsuri de protecție specială, a unei dispoziții exprese în acest sens.
Urgența dispunerii măsurii de protecție este prezumată, măsurile dispuse pe această cale putând dăinui până la înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu plasamentul, decăderea din drepturile părintești, ce are drept consecință instituirea unei alte măsuri de protecție față de minor, cu referire în principal la tutelă, reintegrarea în familie ca urmare a infirmării situației de abuz sau neglijare ce a determinat sesizarea instanței.
Este posibilă ocrotirea printr-o măsură de protecție specială a copilului găsit lipsit fără supraveghere, a cărui naștere nu a fost înregistrata și ai cărui părinți nu au fost identificați. În acest caz obligația de a realiza demersurile pentru înregistrarea tardivă a nașterii revenind serviciului public de asistență socială în a cărui rază teritorială a fost găsit sau părăsit copilul, fiind imperativă efectuarea expertizei medico-legale.
3.5. Cauze și efecte ale instituționalizări copiilor
La etapa actuală, principala modalitate de protecție și îngrijire a copiilor aflați în dificultate rămăne instutuționalizarea. Copii din sistemul instituțional de îngrijire și educație sunt într-o situație dificilă care defavorizează dezvoltarea lor. Criza institutului familiei, ca efect al sărăciei, a condiționat creșterea riscului instituționalizării pentru un număr mare de copii. Într-o societate într-o continuă schimbare, de regula, părinții își mobilizează forțele pentru a se adapta rapid la schimbările socio-economice, dar sunt frecvente cazurile când aceștia nu găsesc resursele necesare și soluțiile cele mai bune pentru a asigura copiilor climatul și mediul de viață corespunzător nevoilor de dezvoltare ale acestora, intrând astfel în categoria familiilor cu risc pentru copil în aceste familii se acumulează o serie de probleme care afectează viața și dezvoltarea copiilor. Aceste probleme se corelează și se completează reciproc.
Analiza situației existente arată că instituționalizarea copiilor este impusă de mai mulți factori, factorul principal fiind sărăcia și problemele asociate ei. Ierarhizarea cauzelor instituționalizării este dependentă de tipul instituției. Pentru copii din instituții auxiliare, pentru copii cu deficiențe senzoreiale, deficiențe motorii ți boli cronice sărăcia este cauza esențială, dar totodată adiacentă, cauza primară fiind deficiența în dezvoltarea psihofizică a copilului. Copii din instituțiile de tip general ( școli-internat, casele de copii, orfelinatele) sunt instituționalizați din cauza problemelor din familie, evident sărăcia fiind cauza primară.
Copii din familiile sărace sunt expuși la: deficiențe în alimentație, subnutriție, malnutriție. Copii malnutriți, calitativ sau cantitativ pot dezvolta caracteristici ireversibile; locuire precară- multe familii sărace nu au locuințe, trăiesc pe stradă, în locuințe improvizate, insalubre, uneori fără curent electric, apă, încălzire sau alte utilități, supraaglomerate, în condiții care afectează dezvoltarea copilului; lipsa unor bunuri elementare: îmbrăcăminte și încălțăminte cărți și rechizite școlare etc.; degradarea stării de sănătate (după acces scăzut la îngrijire medicală corespunzătoare); educație insuficientă, lipsa unei calificări, analfabetism; abandon, copii din familiile sărace se confruntă cu riscul cel mai ridicat de abandon, de plasare în grija serviciilor de protecție a copilului.
Astfel, plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, în ideea că vor asigura astfel supravețuirea fizică a copiilor lor, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung a instituționalizării.
Pierderea mamei sau tatălui este frecvent menționată ca o cauză a instituționalizării. Moartea tatălui poate atrage dificultăți economice care să o determine pe mama să plaseze copilul într-un centru rezidențial, în timp ce decesul mamei poate crea situații în care soțul să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă. Recăsătorirea părintelui văduv- de asemenea – apar probleme care pot avea ca efect instituționalizarea copiilor.
Decăderea din drepturi părintești este cea mai dură sancțiune din Dreptul Familiei aplicată părinților pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii părintești. Părinții pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă: se eschivează de la exercitarea obligațiunilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de întreținere; refuză se ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă, dintr-o instituție de asistență socială sau alta similară; fac abuz de drepturile părintești; se comportă cu cruzime față de copil, aplicînd violența fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului; prin comportare amorală, influențează negativ asupra copilului; suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie; au săvîrșit infracțiuni premeditate contra vieții și sănătății copiilor sau a soțului; precum și în alte cazuri cînd aceasta o cer interesele copilului.
Copilul ai cărui părinți sunt decăzuți din drepturi părintești se pune la dispoziția autorității tutelare care, de obicei, plasează copilul în grija unei instituții rezidențiale.
Internarea într-un centru de reeducare pentru minori este o măsură de instituționalizare pentru minori care au comis fapte mai grave, au comportamente delicvente structurate, care au comis delicate în grup organizat ori în cazul cînd aplicarea celorlalte măsuri educative nu au fost considerate ca eficiente. Centrele de reeducare pentru minori asigură pregătirea școlară și /sau profesională a celor internați. Această măsură se ia pe un timp nedeterminat, dar mai mult decît pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani a minorului. De asemenea în cazul unui comportament corespunzător și dacă minorul a dat dovezi de îndreptare, după trecerea a cel puțin un an de la data internării, se poate dispune eliberarea înainte de majorat sau, dacă în perioada eliberării minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate revoca liberarea.
Un alt factor al instituționalizării este abandonul. Mamele își abandonează copilul încă în maternitate, acestia fiind declarați abandonați în mod oficial și trecuți în sistemul de asistență psihopedagogică al statului, în “leagăn”. De aici, începe lungul și întortocheatul drum al copilului cu treceri dintr-o instituție în alta.
O formă de instituționalizare a copiilor reprezintă școlile speciale sanatoriale pentru copii cu deficiențe fizice, senzoriale, mintale. Părinții acestor copii recurg la plasarea acestora în instituții rezidențiale pentru a se putea angaja în cîmpul muncii. Pe de altă parte copii cu dizabilității necesită o îngrijire specială care poate fi oferită în cadrul unor instituții specializate unde sînt oferite servicii de terapie, kinetoterapie, logoterapie.
Într-o altă clasificare a cauzelor instituționalizării se menționează: doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani; chiar și culturile cu puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji; una din principalele explicații constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale responsabile în selecția copiilor instituționalizați; instituțiile rezidențiale dezvoltă un „efect de atragere”datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost, hrană și educație; plasarea copilului în instituție rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. În cele mai multe cazuri, părinții nu pricep (sau nu vor să se gândească la ) dezavantajele instituționalizării; instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efectele constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăcii.
Instituționlizarea nu reușește să satisfacă nevoile personale ale copiilor și nu le asigură integrarea. Standardele de îngrijire oferite în instituții nu identifică și nu satisfac nevoile individuale ale copilului. Toți copii din aceeași grupă de vârstă sunt expuși unui tratament similar. Există dovezi de necontestat că instituțiile de ocrotire contribuie la retardul mintal, fizic și afectiv al copilului. În cel mai bun caz, copii instituționalizați nu suferă decât de lipsa unei identități personale, în cel mai rău caz, ei sunt expuși pericolului de a suferi de grave probleme afective și comportamentale, printre care se numără și tulburări de personalitate. Copii nu se pot integra în societate și nu își dezvoltă deprinderile de viață și socializare necesare pentru a duce o viață independentă în cadrul comunității.
Efectele negative ale instituționalizării se fac simțite la fiecare etapă de vîrstă lăsînd amprente serioase în toate aspectele ce țin de dezvoltarea personalității.
Vîrsta 0-1, diferența dintre copilul care crește în familie și cel izolat de mamă poate fi observată chiar în primele luni de viață. Micuțul abandonat este în general foarte liniștit cu cerințe minime față de personalul îngrijitor. De obicei stă cuminte în pătucul său privind tavanul cu degețelul mic sau jucăria în guriță. Rareori fața se înviorează atunci cînd ochii se întîlnesc cu cei a educatoarei sau dădacei însă doar pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a reveni din nou la inerție cu privirea fixată într-un singur punct. Lipsa unui sistem de relații afective, substituirea acestuia cu atitudinea formală și superfecială din instituții duce la distorsionarea procesului de diferențiere a emoțiilor pozitive și negative.
Vîrsta 1-3 ani, conform periodicității dezvoltării psihologice, aceasta este vîrsta interacțiunii cu lumea înconjurătoare prin intermediul manipulării directe cu obiecte concrete, dobîndirea autonomiei și independenței este perioada cînd se pune baza formării jocului. În cazul copilului instituționalizat toate acțiunile sunt orientate de adult deși au foarte multe jucării de cele mai multe ori copilul nu știe ce să facă cu ele mai ales că aici nu este permis să le rupi sau să le spargi. Spiritul de inițiativă este mult mai șters manifestă timiditate față de adult este săracă exprimarea verbală.
Vîrsta de 3-6 ani, este vîrsta cînd copilul încearcă să cunoască legitățile de funcționare a obiectelor din lumea înconjurătoare iar adultul are daja un alt rol, este izvorul care oferă cunoștințe și care vine să explice aceste legități. În rezultatul intercațiunii se formează spiritul de compasiune, înțelegere, empatie. Alta este situația în instituții, majoritatea acțiunilor sunt orientate spre a cîștiga cu orice preț atenția și recunoașterea adultului, ei sunt gată să facă orice pentru a fi în centrul atenției și pentru a cîștiga bunăvoința educatorului.
Vîrsta 6-11 ani , este vîrsta școlarității iar activitatea de bază este dobîndirea cunoștințelor. Cercetările au demonstrat că dezvoltarea intelectuală a copiilor instituționalizați se încadrează în limita medie și submedie. Copii din instituție fac cu dificultate față cerințelor de la școală. Se isprăvesc doar cu acele sarcini unde este suficient să urmeze indicațiile stricte ale adultului. Pentru ei este imposibil să rezolve sarcinile mai dificile care cer rezolvarea pe etape.
Vîrsta 11-18 ani, este vîrsta adolescenței este ultima etapă trăită în instituție și perioada cea mai dificilă pentru fiecare om. Concepția de sine a adolescentului care a trecut prin experiența instituționalizării este diferită de cea a unui copil din familie: insuficiența emoțională cronică, dificultățile de comunicare atît cu adulții cît și cu semenii și în sfîrșit povara acestei etichete pe care a fost nevoit s-o poarte dea lungul mai multor ani au distorsionat toate părțile sale componete: reprezentările de sine, atitudinea, imaginea de sine, autoaprecierea, un asemenea adolescent nu va putea spune prea multe despre sine nu doar din cauza vocabularului sărac dar din cauza că nu i s-a oferit posibilitatea de a cunoaște.
Dezvoltarea întârziată a copiilor instuționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.
Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în case de copii – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și – de multe ori – chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instuționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.
Astfel, concluzionînd putem afirma că în procesul de instituționalizare sunt implicați o multitudine de factori, însă copilul n-a participat la luarea deciziei asupra propriei situații în nici unul din cazuri de asemenea, majoritatea copiilor instituționalizați au părinți care din anumite motive nu-și pot asuma responsabilitățile și îndeplini obligațiile parentale. Datorită lipsei de cunoaștere și informare acești părinți nu acordă importanță climatului familial, calității relațiilor de familie, efectelor devastatoare ale separării timpurii a copilului de familia sa, nevoilor afective ale copilului, formarii autonomiei copilului, socializării acestuia, rolului lor în formarea copilului pentru viață.
Capitolul 4
Cercetare
4.1. Designul cercetării
Cercetarea practic-aplicativă, a fost efectuată în cadrul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii din Târgu Frumos, în care sunt instituționalizați copii cu diverse deficiențe mintale (băieți), copii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal (băieți) și modul de reabilitare comportamentală (băieți). Cercetarea de față concentrează atât date de tip cantitativ cât si date de tip calitativ relevante în îndeplinirea obiectivelor cercetării.
Obiectivele cercetării
Această cercetare vizează următoarele obiective:
1. Determinarea particularităților specifice ce caracterizează problemele copiilor instituționalizați cu deficiențe mintale și identificarea acelor pârghii specifice asistenței sociale de remediere a acestor situații de risc în contextul protecției sociale în România;
2. Studierea problemei legată de protecția socială a copiilor instituționalizați cu deficiențe mintale din cadrul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos.
Ipotezele care au stat la baza cercetării
1. Dacă copiii instituționalizați cu deficiențe mintale beneficiază de sprijin profesional, atunci aceștia trăiesc într-un mediu securizant și educativ;
2. Instituțiile rezidențiale au un rol foarte important în creșterea și educarea copiilor cu eficiențe mintale.
Metodologia cercetării
Studierea problematicii abordate s-a realizat prin aplicarea următoarelor metode de cercetare socială:
Analiza documentelor: studierea și analiza unor documente relevante de specialitate în ceea ce privește asistența socială acordată copiilor cu deficiențe mintale instituționalizați în Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos;
Observația externă a comportamentului verbal și nonverbal al copiilor cu deficiențe mintale instituționalizați din Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos – metodă preliminară necesară elaborării studiului de caz ;
Studiul de caz aplicat la nivel individual asupra beneficiarilor direcți ai Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos;
Analiza statistică a datelor relevante temei vizate.
Aria cercetării
Cercetarea în această lucrare s-a desfașurat în Târgu Frumos în cadrul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii.
Complexul oferă condiții optime de locuit copiilor cu deficiențe mintale și sprijin social și profesional pentru aceștia.
Scopul Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos este:
crearea unei atmosfere și a unui regim de viață cât mai apropiate de cele dintr-o familie și care să ofere beneficiarilor, premisele unei dezvoltări psihosociale și fizice optime;
asigurarea unei educații corespunzătoare;
formarea deprinderilor de viață independentă;
evaluarea situației inițiale a potențialilor beneficiari și pe parcursul perioadei de acordare a serviciilor prin prestația unui asistent social;
asigurarea unei mese calde la prânz și o gustare pentru copiii care frecventează centrul.
Copiii instituționalizați centrul de zi provin din familii defavorizate, cu o situație materială precară, copii ai căror părinți i-au abandonat datorită eficienței sau ai căror părinți au probleme deosebite de sănătate. Copiii frecventează școala.
Pentru cercetarea mea am folosit ca metode de analiză studiul de caz, observația externă și analiza documentelor deoarece am considerat că acestea își vor dovedi eficiența în raport cu lotul subiecților investigați și în raport cu nivelul educațional al acestora.
4.2. Analiza și interpretarea datelor calitative
Caracteristicile Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos – mediul organizațional în care a fost desfășurată cercetarea calitativă:
Complexul de Servicii Sociale pentru Copii oferă programe care se adresează nevoilor multiple ale copiilor, ținându-se cont de sănătatea, nutriția, stimularea psihosocială a acestora.
Copiii incluși cu deficiențe mintale instituționalizațin studiu sunt băieți și au vârste cuprinse între 14 și 18 ani.
Figura 1. Vârsta (%)
Sursa: Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos
Relațiile dintre copiii institușionalizați:
De asemenea mi s-a părut importantă relația care există între acești copii care provin din medii defavorizate, sunt instituționalizați și prezintă deficiențe mintale de iverse tipuri.
Alături de psihologul Complexului am coparticipat ca observator la consilierea fiecărui copil în parte, într-un birou pus la dispoziție de asistentul social al centrului. În baza discuțiilor pe care copiii le-au avut cu psihologul, în prima etapă, copiii aveau rețineri în a comunica. Inițial copiii au fost rezistenți la prezența mea alături de psiholog, dar după familiarizarea cu mine au reacționat diferit.
În urma participării la mai multe ședințe de consiliere am observat că un aspect important a fost identificarea idealurilor de viață ale copiilor.
Relația profesioniștilor sociali aflați în contact direct cu copiii instituționalizați aflați la vârsta aolescenței pe parcursul activităților cotidiene desfășurate este una constructivă centrată pe obiective profesionale și pe norme deontologice.
Astfel copiii instituționalizați sunt foarte atașați de membrii echipei multidisciplinare constituită din asistenți sociali, psiholog, medic și personal auxiliar.
Din informațiile sintetizate în analiza documentelor cât și în urma convorbirii cu echipa multidisciplinară și cu familiile copiilor, am constatat că subiecții investigați au o relație de atașament față de personalul specializat, care este reciprocă, copiii răspunzând la stimulii afectivi pozitivi din partea personalului cu afectivitate și atașament pozitiv.
Tot în baza convorbirilor avute cu personalul specializat, am constatat că membrii echipei multidisciplinare sunt atașați de copii, răspunzând în unanimitate afirmativ la întrebarea – Vă simțiți atașați de copiii instituționalizați din Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos?
Din observația externă pe care eu am efectuat-o, am sesizat că copiii manifestă un atașament față de personal, care se preocupă de problemele lor.
4.2.1. Analiza și interpretarea observației externe asupra grupului de copii din Complexul de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos
In Anexa 1 prezentăm grila de observație privind caracteristicile fizice ale grupului de copii studiat la grupa de vârste 14-16 ani.
Anexa 2 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (vestimentația) pe cele 3 luni de studiu.
Din observația externă pe care am ilustrat-o în tabelele anterioare, am constatat următoarele aspecte:
Fig.2 Aspectul vestimentar
In luna octombrie, un procent de 68,75% dintre copiii cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani, au o vestimentație neîngrijită, iar în procent de 31,25% dintre copii, au avut în această perioadă o vestimentație îngrijită.
Fig.3 Aspectul vestimentar
iar în luna noiembrie se poate constata o îmbunătățire semnificativă a vestimentației copiilor incluși în cercetare, deoarece am putut observa că există un procent egal de 50% al celor care au o vestimentație îngrijită, precum și cei care au vestimentația neîngrijită.
Fig. 4 Aspectul vestimentar
În luna decembrie, concluzionăm că există o adaptare în proporție de 87,5%, la normele fizice ale Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos, dar mai există un mic procent de 12,5% al celor care încă nu s-au adaptat.
În cele ce urmează am observat și grupul de copii cu vârste cuprinse între 16-18 ani. In Anexa 3 prezentăm grila de observație la variabila vestimentație pe grupul de vârste 16-18 ani.
Anexa 4 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (vestimentația) pe cele 3 luni de studiu.
Din tabelele ilustrate anterior se pot observa următoarele caracteristici, ilustrate grafic în figurile următoare:
Fig. nr.6 Aspectul vestimentar
În prima lună de observație, doar un procent de 7,14% dintre copii, erau îngrijiți în ceea ce privește vestimentația, iar restul de 92,86% aveau vestimentația neîngrijită și erau foarte nepăsători în ceea ce privește acest aspect.
Situația în luna următoare s-a mai îmbunătățit:
Fig. nr.7 Aspectul vestimentar
astfel că procentul celor care au început să fie conștienți de situația vestimentației lor a crescut până la 35,72%, diferența de 64,28% fiind reprezentată de copiii care încă nu au grijă de felul vestimentației lor.
O creștere semnificativă se poate observa grafic în luna decembrie:
Fig. nr. 8 Aspectul vestimentar
aproape trei sferturi dintre copii, 71,43% au devenit mai conștienți de vestimentația lor, doar un procent de 28,57% au rămas în continuare neglijenți în ceea ce privește vestimentația.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește igiena personală pe grupul de vârstă 14-16 ani. In Anexa 5 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 14-16 ani.
Anexa 6 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 14-16 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (igienă personală) pe cele 3 luni de studiu.
Am interpretat grafic aspectele anterioare astfel:
Fig. nr. 9 Igiena personală
Am putut observa în luna octombrie, doar un sfert dintre copii, aveau o igienă personală îngrijită în timp ce restul de 75% aveau o igienă personală neîngrijită. Fiind luați în atenția Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos, situația lor se poate observa că se îmbunătățește de la o lună la alta.
Astfel că în luna noiembrie situația igienei personale a copiilor cu vârste cuprinse între 7-10 ani, se prezenta astfel:
Fig. nr. 10 Igiena personală
procentul celor neîngrijiți din punct de vedere al igienei personale a scăzut la 62,5% în timp ce procentul celor care și-au îmbunătățit situația igienei personale a crescut la 37,5%.
Luna decembrie a adus o nouă îmbunătățire a situației observate, ilustrată asftel:
Fig. nr. 11 Igiena personală
Se poate observa că aspectul igienei personale a copiilor s-a îmbunătățit semnificativ. Un procent de 81,25% dintre copii au o igienă personală îngrijită în a treia lună de observație, în timp ce doar un procent de 18,75% sunt neîngrijiți din acest punct de vedere.
Același lucru demonstrat anterior l-am observat și în cazul grupului de vârstă mai mare fiind ilustrat în ceea ce urmează.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește igiena personală pe grupul de vârstă 16-18 ani. In Anexa 7 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 16-18 ani.
Anexa 8 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (grad de implicare) pe cele 3 luni de studiu.
Corelațiile anterioare le-am reprezentat grafic, astfel:
Fig. nr. 12 Igiena personală
În prima lună de observație asupra celor cu vârste cuprinse între 16-18 ani, s-a putut observa că doar un procent de aproape un sfert, 21,43% dintre copii au avut o igienă personală îngrijită, în timp ce 78,57% au avut o igienă personală neîngrijită.
În următoarea lună, igienă personală pare echilibrată, deoarece se observă că procentul de 50% al celor îngrijiți din acest punct de vedere este egal cu al celor neîngrijiți adică tot 50%.
Fig. nr. 13 Igiena personală
Luna decembrie înclină balanța, aducând o schimbare favorabilă în partea celor cu o igienă personală îngrijită, astfel că în grupul de copii cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani , 78,57% sunt îngrijiți în timp ce doar un procent de 21,43% au o igienă personală necorespunzătoare.
Fig. nr. 14 Igiena personală
În a doua parte a cercetării am observat și caracteristicile psihosociale ale grupului. Astfel am putut exemplifica ceea ce am observat din acest punct de vedere în grila de observație și tabelele de corelație care urmează.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește gradul de implicare in activitățile complexului pe grupul de vârstă 14-16 ani. In Anexa 9 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 14-16 ani.
Anexa 10 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 14-16 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (grad de implicare) pe cele 3 luni de studiu
Din corelațiile anterioare am putut observa gradul de implicare al grupului în activitățile Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos, ilustrate grafic în cele ce urmează:
Fig. nr. 15 Gradul de implicare în activitățile centrului
În prima lună de observație, doar un sfert, 25% dintre copii au luat parte la activitățile centrului de zi, iar în procent de 75%, adică trei sferturi dintre ei nu participau la aceste activități.
În luna următoare situația grafică se prezenta astfel:
Fig. nr. 16 Gradul de implicare în activitățile centrului
procentul celor care participă la activitățile centrului de zi este de 50% și este egal cu cel al celor care nu participă la aceste activități.
Dar în ultima lună se poate observa o îmbunătățire în ceea ce privește participare la activitățile centrului de zi astfel:
Fig. nr. 17 Gradul de implicare în activitățile centrului
S-a mărit în mod semnificativ procentul celor care participă la activitățile centrului de zi, adică un procent de 75% și doar un sfert dintre copii nu participă la activitățile comune ale centrului.
Am făcut aceleași observații și pe grupul de vârstă 16-18 ani.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește gradul de implicare in activitățile complexului pe grupul de vârstă 16-18 ani. In Anexa 11 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 16-18 ani.
Anexa 12 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (igienă personală) pe cele 3 luni de studiu.
Fig. nr. 18 Gradul de implicare
În prima lună de observație, grupul de copii cu vârste între 16 și 18 ani, participau în număr mic la activitățile centrului de zi. Procentul celor care participau a fost de 14,29% iar diferența de 85,71 % nu au participat la activități în luna octombrie.
Fig. nr. 19 Gradul de implicare
Noiembrie a adus o îmbunătățire a acestei situații, se poate observa că procentul celor care au participat la activități a crescut, ajungând la 35,71% în timp ce copiii care nu au participat, au fost în proporție de 64,29%.
Fig. nr. 20 Gradul de implicare
Efortul asistenților sociali se vede semnificativ în luna decembrie, când procentul celor care participau frecvent la activitățile centrului de zi a fost de 78,57%, în timp ce doar, aproape un sfert, 21,43, nu participau la aceste activități.
Am observat în următoarea parte a cercetării pe care am efectuat-o, caracteristicile psiho-sociale ale grupului de vârstă 14-16 ani referitoare la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește conformarea la norme pe grupul de vârstă 14-16 ani. In Anexa 13 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 14-16 ani.
Anexa 14 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 14-16 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (conformare la norme) pe cele 3 luni de studiu.
În luna octombrie am putut observa:
Fig. nr.21 Conformarea la norme
pe grupa de vârstă 7-10 ani, trei sferturi dintre copii, 75%, nu salutau și arătau respect persoanelor mai mari, în timp ce doar 25% făceau acest lucru.
Fig.nr.22 Conformarea la norme
În luna noiembrie, acest fapt s-a mai îmbunătățit, deoarece procentul celor care nu salutau a scăzut la 31,25%, astfel a crescut procentual numărul celor care salută persoanele mai mari( 68,75%).
Decembrie aduce o schimbare majoră a acestei situații, 93,75% au devenit mai respectuoși și salutau pe toată lumea. Doar un mic procent de 6,25 au rămas în continuare cu această problemă de comunicare.
Fig.nr.23 Conformarea la norme
Cele corelate anterior pot fi observate și pe grupa de vârstă 16-18 ani.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește conformarea la norme pe grupul de vârstă 16-18 ani. In Anexa 15 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 16-16 ani.
Anexa 16 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (conformare la norme) pe cele 3 luni de studiu.
Luna octombrie, este cea în care am început observația, copii erau la începutul programului social, astfel că procentul celor care nu salutau era de 64,29%, în timp ce procentul celor care salutau a fost de 35,71%.
Fig.nr. 24 Conformarea la norme
În luna noiembrie se observă o schimbare semnificativă astfel că aproape trei sferturi dintre copii, au început să salute persoanele din jurul lor, 71,43%, doar un procent de 28,57% mai au această problemă.
Fig. nr. 25 Conformarea la norme
În luna decembrie, procentul celor care nu salutau, din această grupă de vârstă a fost de doar 21.43% în timp ce 78,57% au devenit mai respectuoși cu cei din jurul lor.
Fig. nr. 26 Conformarea la norme
Am observat pe cele două grupe de vârstă și maniera de relaționare a copilului cu personalul centrului.
Primele observații fac referire la grupul de vârstă 14-16 ani.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește relațiile cu educatorii pe grupul de vârstă 14-16 ani. In Anexa 17 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 14-16 ani.
Anexa 16 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 14-16 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (relații cu educatorii) pe cele 3 luni de studiu.
Fig. nr.27 Raporturi interpersonale
Maniera de relaționare a copiilor cu educatorii, cuprinși în aria ce cercetare ilustrată, în luna octombrie s-a prezentat astfel: 81,25% dintre copii nu relaționau în sens pozitiv cu educatorii lor, 18,75% aveau o relație constructivă cu educatorii lor.
Fig. nr.28 Raporturi interpersonale
În luna următoare procentul celor care aveau o relație constructivă cu educatorii a ajuns la 43,75% și puțin mai mult de jumătate, 56,25 aveau încă probleme de comunicare.
Fig. nr.29 Raporturi interpersonale
Raporturile interpersonale ale copiilor cu educatorii s-a mai îmbunătățit în a treia lună de observație astfel: 68,75% au avut relații constructive și doar un procent de 31, 25% au probleme de comunicare.
Am încercat să evidențiez această problemă și pe grupul de vârstă 16-18 ani.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește relațiile cu educatorii pe grupul de vârstă 16-18 ani. In Anexa 19 avem grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 16-18 ani.
Anexa 20 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (relații cu educatorii) pe cele 3 luni de studiu.
Copiii aferenți acestei grupe de vârstă, în prima lună de observație nu au avut o relație constructivă cu familiile lor. Astfel în luna octombrie am putut observa că doar 35,72% au avut relații bune de comunicare cu familia, în timp ce 64,28% au avut probleme de comunicare.
Fig. nr.30 Raporturi interpersonale
În luna noiembrie nu s-a observat nici o îmbunătățire în relațiile din familiile acestor copii. În această lună procentele nu s-au schimbat.
Fig. nr.31 Raporturi interpersonale
Luna decembrie, aduce o schimbare semnificativă a acestei situații, astfel că 85,72% și-au îmbunătățit raporturile interpersonale cu familia și doar un procent de 14,28% mai au probleme de comunicare.
Fig. nr.32 Raporturi interpersonale
Ultima parte a cercetării s-a axat pe maniera de relaționare a copiilor cu alte persoane din exteriorul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos.
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește relațiile cu alte persoane pe grupul de vârstă 14-16 ani. In Anexa 21 avem grila de observație la variabila relațiile cu alte persoane pe grupa de vârstă 14-16 ani.
Anexa 22 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 14-16 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (relații cu alte persoane) pe cele 3 luni de studiu.
În luna octombrie relațiile copiilor cu alte persoane au fost deficitare în proporție de 75%. Și doar un procent de un sfert, 25% nu au avut relații deficitare cu persoanele din exterior.
Fig. nr. 33 Raporturi interpersonale deficitare
În luna noiembrie, a observației mele, balanța s-a modificat în mod pozitiv deoarece procentul celor care aveau relații deficitare cu persoanele din exteriorul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos a scăzut la 56,25%, în timp de 43,75% dintre copii și-au păstrat aceste relații deficitare.
Fig. nr. 34 Raporturi interpersonale deficitare
Decembrie a fost luna în care am observat că raporturile interpersonale ale acestor copii cu persoanele din exteriorul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos s-au îmbunătățit astfel că: 68,75% au evoluat pozitiv iar 31,25% mai au de lucrat la acest aspect.
Fig. nr. 35 Raporturi interpersonale deficitare
În baza fișei de observație, am reprezentat în următoarele tabele, interpretarea datelor calitative în ceea ce privește relațiile cu alte persoane pe grupul de vârstă 16-18 ani. In Anexa 23 avem grila de observație la variabila relațiile cu alte persoane pe grupa de vârstă 16-18 ani.
Anexa 24 cuprinde tabelele de corelație între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului 16-18 ani adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (relații cu alte persoane) pe cele 3 luni de studiu.
Și la această grupă am putut observa probleme asemănătoare. Din cauza problemelor sociale pe care acești copii le au în familiile lor, relaționează foarte greu cu persoanele din exteriorul Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos.
În luna octombrie procentul celor care au avut probleme de comunicare a fost 71,42%. Doar un procent de 28,58% au în această luna o relație bună cu persoanele din jurul lor.
Fig. nr. 36 Raporturi interpersonale deficitare
Noiembrie a arătat o scădere a procentului celor cu probleme de comunicare astfel: 42,85% au probleme la acest capitol, în timp ce 57,15% și-au îmbunătățit modul de relaționare.
Fig. nr. 37 Raporturi interpersonale deficitare
În luna decembrie situația s-a îmbunătățit semnificativ, 71,42% nu mai au probleme de relaționare și doar un procent de 28,58% mai au astfel de probleme.
Fig. nr. 38 Raporturi interpersonale deficitare
La nivelul aprecierilor generale, majoritatea copiilor și tinerilor se declară foarte mulțumiți (38%) sau destul de mulțumiți (47%) de felul în care trăiesc. De partea cealaltă, 8% se declară destul de nemulțumiți iar 3% foarte nemulțumiți, în timp ce 4% au preferat să nu se pronunțe.
Potrivit respondenților, problemele cele mai importante pe care le întâlnește un copil sau tânăr care trăiește într-un serviciu rezidențial privesc 3 domenii majore: condițiile de viață, relațiile interumane și activitatea personalului din cadrul serviciului rezidențial. Legat de condițiile de viață, pe primele trei locuri în răspunsurile copiilor și tinerilor se înscriu calitatea mâncării (13,2% dintre respondenți), veniturile bănești insuficiente (9,6%), condițiile de igienă și curățenie, respectiv gradul redus de libertate/ regulile stricte impuse de conducerea serviciului rezidențial (cu câte 3,6%).
Mai puțin de 2% dintre respondenți reclamă lipsuri materiale, neacordarea permisiunii de a-și vedea familia sau programul încărcat/ lipsa timpului liber. În ceea ce privește relațiile interumane, cele mai importante aspecte negative semnalate de respondenți sunt problemele de comportament ale anumitor copii și tineri (6% dintre respondenți), actele de violență fizică între copii (5,2%), respectiv lipsa familiei sau a afecțiunii părintești (4,8%).
Cele mai neplăcute aspecte ale activității personalului care lucrează în serviciile rezidențiale observate de copii și tineri sunt legate de faptul că aceștia fac diferențe între copii (2%), sunt situații în care nu își fac datoria (1,6%) și nu sunt preocupați să organizeze suficiente activități de socializare și loisir (1,2%).
Alte aspecte importante menționate de participanții la studiu se referă la nesiguranța viitorului (3,2%), dificultăți de integrare în societate/comunitatea locală (1,2%). Un număr important de tineri (32,4%) nu a răspuns la această întrebare (deschisă).
Puși să numească factorii de care depinde rezolvarea acestor probleme, cei mai mulți copii și tineri sunt de părere că rezolvarea depinde atât de factorii responsabili de la nivelul serviciului rezidențial, școlii, primăriei, guvernului, cât și de interesul și implicarea tinerilor (28%), 18,8% consideră că nu depinde de ei, ci exclusiv de factorii de decizie enumerați anterior, 8,4% cred că depinde exclusiv de implicarea tinerilor, iar 42% nu răspund. O bună parte dintre respondenți (44,4%) a ales să nu răspundă sau să spună că nu are idee care sunt măsurile cele mai potrivite pentru rezolvarea de către factorii responsabili (guvern, serviciul rezidențial, primărie etc.) a problemelor identificate. Dintre ceilalți, cei mai mulți (8,8%) consideră că aceștia ar trebui să se implice mai mult în rezolvarea problemelor, 7,6% cred că ar trebui alocate mai multe fonduri serviciilor rezidențiale și 7,2% că trebuie alocați mai mulți bani care să fie la dispoziția tinerilor (alocații, bani de buzunar etc.).
Printre celelalte soluții invocate se numără: îmbunătățirea calității mâncării, mai multă comunicare, oferirea de ajutor și de suport/grijă, luarea de măsuri împotriva celor care fac probleme, un comportament adecvat – mai multă atenție, încredere, răbdare, dragoste – îmbunătățirea condițiilor de viață în centre, sprijin după absolvire.
Invitați să numească principalele trei probleme cu care se confruntă în prezent tinerii din centrele de plasament/ serviciile rezidențiale în care își desfășoară activitatea, educatorii au invocat: lipsa/ insuficiența banilor (24% din răspunsuri), lipsa/ insuficiența legăturilor cu familia (18%) și lipsa dotărilor/ facilităților pentru derularea anumitor activități (de exemplu, atelier, club de activități recreative, parc/ loc de joacă etc. – 16%).
Alte probleme menționate au fost: discriminarea/ marginalizarea/ stereotipiile (14%), accesul limitat la surse/ mijloace de informare (12%), condițiile proaste de viață din centru, deficiențe în inserția pe piața muncii și în integrarea socială a tinerilor, lipsa interesului/ motivării tinerilor (pentru școală, formare profesională etc.), respectiv lipsa materialelor didactice necesare pentru derularea activităților cu tinerii (câte 10%).
Educatorii chestionați consideră că principalele măsuri care ar trebui luate de către factorii responsabili (de la nivelul școlii, serviciului rezidențial, al autorităților locale sau centrale) în sensul rezolvării acestor probleme ar fi: alocarea mai multor fonduri pentru susținerea activității acestor servicii (30%), creșterea accesului tinerilor la programe/ servicii de formare, orientare și ocupare profesională, dezvoltare de relații de colaborare/ parteneriat între instituții, ONG-uri etc. pentru sprijinirea tinerilor (18%), precum și alocare de fonduri suplimentare pentru tineri (de exemplu, burse, bani de buzunar etc.), respectiv organizarea mai multor activități de socializare (14%).
În privința principalelor probleme cu care se confruntă copiii și tinerii care locuiesc în unitățile rezidențiale, atât educatorii, cât și tinerii au pus pe primul plan condițiile de viață din centru (determinate mai ales de lipsa fondurilor necesare pentru asigurarea unui mediu corespunzător, atât pentru desfășurarea activităților educative, cât și a celor pentru asigurarea unui trai decent). În acest sens, calitatea hranei reprezintă cea mai frecvent menționată problemă de către copiii și tinerii chestionați (întrebarea a fost una deschisă). Alte impedimente majore au fost considerate de către educatori a fi lipsa familiei și/sau insuficiența contactelor cu familia sau cu rudele beneficiarilor, respectiv discriminarea și marginalizarea de care se lovesc acești copii și tineri în afara centrelor, în comunitate. Tinerii însă par mai curând afectați de comportamentul nepotrivit al celor din jurul lor (anturaj, alți copii și tineri din unitatea în care locuiesc), decât de lipsa familiei și a afecțiunii părintești.
În privința măsurilor care ar trebui adoptate pentru depășirea acestor probleme, atât tinerii, cât și educatorii invocă în primul rând necesitatea alocării mai multor fonduri, atât pentru susținerea serviciilor (de exemplu, pentru organizarea de activități de socializare), cât și pentru acoperirea cheltuielilor curente ale tinerilor (burse, bani de buzunar etc.). În plus, educatorii accentuează nevoia creșterii accesului tinerilor la programe educative și formare profesională, inclusiv prin dezvoltarea parteneriatelor cu alte instituții și ONG-uri ca mijloc de suplimentare a resurselor existente.
În privința problemelor întâmpinate de tineri în unitățile rezidențiale, o parte dintre subiecți au insistat că mâncarea nu este suficient de bună și că cei care o pregătesc ar trebui să fie mai competenți, însă alții (mai ales cei din apartamente) s-au declarat mulțumiți și conștienți că sunt copii în familii care nu primesc de mâncare nici cât ei. Insuficiența banilor pe care tinerii să îi gestioneze este frecvent amintită.
Un aspect care îi afectează semnificativ pe tineri este comunicarea insuficientă și lipsa afecțiunii din partea celor din jur. Deși realizează că personalul unităților rezidențiale nu poate înlocui familia, ei resimt nevoia unei apropieri mai mari față de angajați și ar dori să vadă o implicare mai mare a acestora în lucrul cu tinerii. În plus, sunt conștienți de faptul că numărul educatorilor este de obicei insuficient (mai ales în centrele cu mulți copii) și acest lucru nu le permite să acorde timpul necesar fiecărui copil.
O altă problemă resimțită de tineri proveniți din centrul de plasament este limitarea accesului la informații (respectiv lipsa accesului la calculatoare și internet). Nemulțumirea este legată mai ales de faptul că nu li se permite accesul nici în cazul în care au inițiative private, fiind considerate acțiuni discriminatorii față de ceilalți colegi care nu își permit. Și alte inițiative ale tinerilor (de exemplu, organizarea unei excursii) au fost ignorate/ anulate de către unele unități de ocrotire.
Faptul că nu sunt lăsați să iasă mai mult în societate este resimțit negativ de către tineri, care interpretează acest lucru ca pe o implicare insuficientă a personalului în dezvoltarea personalității copiilor. Unii tineri au fost de părere că ei nu pot face decât să spună ce au de spus în privința rezolvării unor probleme și apoi să aștepte să se întâmple ceva. Alții au dat chiar exemple despre cum au rezolvat ei anumite probleme, implicându-se mai mult decât atât (de exemplu, un grup de tineri din județul Iași au scris un proiect care a beneficiat de finanțare, prin care au amenajat un spațiu de joacă în interiorul centrului de plasament).
În privința opiniilor exprimate de educatori, comparând rezultatele aprecierilor făcute de tineri și educatori cu privire la problemele pe care le întâmpină un tânăr aflat într-o unitate rezidențială, educatorii au considerat că răspunsurile tinerilor reflectă o oarecare lipsă de maturitate și că importanța acordată de ei problemelor este puțin distorsionată. Spre exemplu, deși a reieșit că este o problemă importantă calitatea mâncării, mai ales în județul Iași, educatorii consideră că tinerii mănâncă după preferințe, iar cantitatea și calitatea mâncării sunt corespunzătoare. Clasarea afecțiunii părintești pe un loc secundar este de asemenea considerată exagerată de către educatori (“probabil că ei nu conștientizează lipsa familiei, dar comportamentul lor este o reflecție a lipsei familiei”). O parte dintre problemele tinerilor sunt, de fapt, aceleași cu ale celorlalți tineri, ba chiar cu cele ale adulților (de exemplu, lipsa/ insuficienta banilor), consideră educatorii. Aceștia sunt de părere că majoritatea tinerilor vor întâmpina probleme serioase în autogospodărire și gestiunea bugetului propriu. Pe de altă parte, educatorii cred că tinerii sunt conștienți că, în mai multe privințe, au în centrele de ocrotire condiții materiale/fizice mai bune decât în familii.
Marea majoritate a copiilor și tinerilor chestionați se declară optimiști în privința viitorului lor. Pe de o parte, momentul părăsirii centrului este catalogat de majoritatea tinerilor ca fiind foarte fericit (31%) sau mai degrabă fericit (24%). Restul îl consideră mai degrabă nefericit (24,4%) sau foarte nefericit (14,4%).
Pe de altă parte, cca. 85% dintre tineri sunt convinși că își pot construi un viitor după părăsirea centrului (42,4% sunt siguri de asta și un procent egal tinde să creadă mai degrabă că pot să o facă). Numai 3,6% nu își acordă nicio șansă de a realiza ceva, în timp ce alți 7,2% sunt mai degrabă neîncrezători.
După părăsirea serviciului rezidențial, cele mai complicate lucruri de rezolvat pentru tineri ar fi legate de găsirea unui loc de muncă (57,2% spun că va fi destul de greu sau foarte greu de găsit un loc de muncă), găsirea unei locuințe (54,4% sunt convinși că va fi greu sau foarte greu), dar și întemeierea unei familii (43,2%). La polul opus se află încrederea în capacitatea lor de a-și face noi prieteni (74,8% cred că le va fi ușor și foarte ușor), precum și autogospodărirea (considerată facilă pentru 65,2% din tineri).
De asemenea, s-a constatat faptul că în privința găsirii unui loc de muncă și a unei locuințe, fetele se declară mult mai pesimiste decât băieții.
Atât în ceea ce privește viitorul tinerilor, cât și în privința percepției tinerilor asupra viitorului lor, educatorii au o viziune sensibil mai pesimistă. Astfel, peste 60% dintre educatorii care au participat la anchetă au considerat că tinerii percep momentul părăsirii serviciului rezidențial ca pe unul nefericit (56% mai degrabă nefericit, 6% foarte nefericit).
Niciunul dintre educatori nu au apreciat că tinerii văd acest moment ca pe unul foarte fericit, și doar 36% dintre ei au considerat că tinerii îl percep ca pe unul mai degrabă fericit. Când este vorba de propriile aprecieri asupra viitorului care îi așteaptă pe tineri după părăsirea serviciului rezidențial, părerile educatorilor devin mai puțin tranșante.
Astfel, în timp ce 44% consideră că tinerii își vor putea face un viitor (din care numai 10% sunt siguri de asta), alți 40% înclină să creadă că aceștia vor întâmpina probleme majore (34% cred că tinerii mai degrabă nu își vor putea face un viitor, iar alți 6% sunt convinși de asta).
În egală măsură, educatorii consideră că cel mai greu le va fi tinerilor să își găsească un loc de muncă (56% cred că le va fi destul de greu și 34% că va fi foarte greu) și o locuință (54% cred că le va fi destul de greu și 36% că le va fi foarte greu). Dar nici întemeierea unei familii (64% cred că le va fi destul de greu și 4% foarte greu), nici autogospodărirea (58% cred că le va fi destul de greu și 4% foarte greu) nu sunt creditate de educatori cu optimism. Doar în privința capacității tinerilor de a-și face noi prieteni se arată educatorii (în proporție de 68%) mai puțin rezervați.
La data anchetei, 91,6% dintre copiii și tinerii intervievați urmau o formă de educație. Cei mai mulți (28%) erau înscriși la gimnaziu (clasele V-VIII), 22,4% la școali de arte și meserii și un număr egal la liceu. Un procent destul de mic al tinerilor era reprezentat de cei înscriși la facultate (6,8%) sau la școli postliceale sau tehnice (1,2%). În școli sau clase speciale erau înscriși 10% dintre respondenți, ceilalți urmând fie ani de completare, fie o școală generală sau un grup școlar tehnic (procente sub 1%).
În privința alegerii școlii, tinerii au decarat că în primul rând a contat opțiunea proprie. Cele mai importante argumente invocate pentru justificarea alegerii lor au fost faptul că pot învăța o meserie care să le asigure un loc de muncă în viitor (25,6%) sau o meserie pe care și-o doresc (14,8%), respectiv credința că așa este mai bine pentru ei (22%). Numai 8,4% au decarat că și-au ales școala pentru că era cea mai bună din zonă/ localitate. Alte motive care au cântărit în alegerea școlii au fost: faptul că școala aparține de serviciul rezidențial în care locuiesc (22,8%) sau că este aproape de serviciul rezidențial (15,2%), opțiunile prietenilor sau colegilor (12%) și recomandarea personalului din serviciul rezidențial (10,4%) sau a profesorilor de școală (8%). Alți 9,2% au declarat că acolo au fost orientați de către ”Comisie”, în timp ce alții au invocat alegerea părinților sau lipsa alternativelor. Doar 2,8% dintre tineri au declarat că nu au planuri de viitor legate de educație. Dimpotrivă, cei mai mulți tineri invocă planuri extrem de ambițioase.
Astfel, dintre cei interesați să își continue studiile, 30,8% au declarat că vor să termine o facultate, 26,4% o școală de arte și meserii iar 16,8% liceul. Atingerea acestor obiective legate de educație nu pare a fi considerată o problemă, de vreme ce 57,6% dintre tineri consideră că le vor atinge destul de ușor sau foarte ușor și doar 30,8% că le va fi destul de greu sau foarte greu.
Și în opinia educatorilor, posibilitatea de învăța o meserie care să le asigure un loc de muncă (44%) sau să le ofere posibilitatea de a profesa în domeniile pe care și le doresc (24%) sunt cele mai importante argumente care stau la baza opțiunii tinerilor pentru o școală sau alta. În plus, în proporție de 28%, educatori consideră că elevii aleg școala unde cred că ”este mai bine pentru ei”, în timp ce doar 2% apreciază că elevii aleg ”cea mai bună școală din localitate/ zonă”. Apartenența școlii de serviciul rezidențial sau amplasarea acesteia în proximitatea unității rezidențiale sunt de asemenea invocate ca argumente de un număr mare de educatori (20%, respectiv 16%). În fine, consilierea oferită de cei apropiați lor pare a juca un rol periferic în orientarea școlară a tinerilor. Dintre aceștia, personalul serviciului rezidențial pare a avea influența cea mai puternică asupra alegerilor pe care le fac tinerii în privința școlii (14% dintre educatori invocă acest argument), urmat de colegii/ prietenii din centru (10%), de foștii colegi de clasă/ școală (8%), respectiv de profesorii de la școală (doar 4% dintre educatori cred că tinerii iau în considerare sfaturile acestora). Potrivit aprecierilor educatorilor, doar cca. 41,26% dintre tinerii cu care lucrează au un plan concret de viitor legat de scoală/ traseul educațional pe care vor să-l urmeze. Din nou, procentul crește semnificativ (57,8%) în cazul tinerilor din unitățile de tip familial, fiind mult mai redus în cazul celor din unitățile de tip clasic sau a centrelor modulate (34,8%).
Puși în situația de a evalua nivelul maxim de educație pe care-l pot atinge tinerii cu care lucrează, educatorii au apreciat că cei mai mulți dintre aceștia (aproximativ un sfert) vor reuși să termine cel mult o școală profesională, 15,82% o școală de ucenici, 14,44% un liceu, în timp ce numai 7,37% vor reuși să termine o facultate și doar 2,15% o școală postliceală sau tehnică. Mai grav, în privința a 16,13% dintre tinerii cu care lucrează, educatorii apreciază că se pune problema să nu termine decât gimnaziul (8 clase). Din nou, procentele aferente nivelelor superioare de educație cresc în mod semnificativ în cazul tinerilor din unitățile de tip familial și scad puternic în cazul celor din unitățile clasice sau modulate. În ceea ce privește ușurința cu care tinerii vor ajunge la nivelul de educație preconizat, 62% din educatori apreciază că acesta va fi atins destul de greu și doar 24% cred că acesta va fi atins destul de ușor (restul sunt non-răspunsuri).
Concluzii
Protecția copilului și structura instituțiilor responsabile în domeniu se află în plină schimbare. Toate aceste schimbări au ca obiectiv primordial alinierea sistemului românesc de protecție și ocrotire a copilului la legislația și sistemele practicate în țările Uniunii Europene.
După naștere, creșterea copilului comportă diferențieri importante, individuale, în raport cu particularitățile proprii fiecărei perioade a copilăriei.
Carența afectivă (lipsa dragostei părintești) își lasă amprenta, atât p0e dezvoltarea intelectuală cât și pe cea emoțională.
Schimbările din societate trebuie să conducă la excluderea obstacolelor și să permită integrarea copiilor cu risc crescut de abandon scolar în societate, prin creearea posibilităților de egală participare la viața activă.
Reacțiile societății față de problematica copiilor cu risc crescut de abadon școlar sunt sistematizate la nivelul reglementărilor specifice al politicilor sociale.
Umanizarea atitudinii societății față de copiii care au nevoi sociale ne obligă să recurgem la modificări esențiale în activitatea profesională a specialiștilor: psihologilor, pedagogilor, educatorilor, lucrătorilor medicali și a asistenților sociali.
Caracteristica distinctă a celor mai multe tipuri de intervenții sociale constau în instruirea unor prestații „speciale”, destinate să reducă pe cât posibil dificultățile întâmpinate de copii cu risc crescut de abandon școlar în mai multe domenii de activitate: sănătate, educație etc.
Toate aceste considerente au determinat oficializarea alternativelor instituționale clasice (case de copii) în instituții specializate în funcție de nevoile specifice ale copiilor aflați în dificultate.
Bibliografie:
Balaur, D., Protecția drepturilor copilului ca principii ale asistenței sociale, Ed. All Beck București, 2003
Barasch, E.A., Ocrotirea părintească : (Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori), Editura Științifică, București, 1960
Berge, A., Mediul Familial, E.D.P., București, 1970
Bontaș I., Pedagogie, Editura All, București, 1995
Boțea, G., Trufa, I., Țiclea, Al., Instituții de drept civ și dreptul familiei, curs selectiv pentru pregătirea examenului de licență, Editura Concordia, Arad, 2005
Bulai, T., Fenomenul migrației și criza familială, Editura Lumen, Iași, 2006
Buzduncea, D., in Zamfir, C., Zamfir, E. (coord.), Pentru o societate centrată pe copil, Editura Alternative, București, 1997
Ciupercă, C., Cuplul modern între emancipare și disoluție. Capitolul Renunțarea la modelul nuclear, Alexandria, Editura Tipoalex, 2000
Cocoș, Șt., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, 2001
Emese, F., Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2016
Feraru, D. P., Costurile sociale ale migrației externe din România, Editura Lumen, Iași, 2007
Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a VII-a, Ed. All Beck, București, 2002
Filipescu, I.P., Tratat de dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2006
Giddens, A., Sociologie. Capitolul 7 Familia, căsătoria și viața personală. București, Editura Bic All, 2001
Iluț P., Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1995
Mănoiu, FI., Epureanu, V.,- Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996
Mănoiu, FI., Epureanu, V.,- Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996
Mihuta, I., Lesviodax, A., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a tribunalului suprem s̨i a altor instanțe judecătores̨ti pe anii 1952-1969, Bucures̨ti, Editura S̨tint̨ifică, 1970
Minuchin, S., Families and Family Therapy, Cambridge, MA., Harvard University Press, 1974
Mitrofan, I., Ciupercă C., Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Alternative, 1997
Neamțu, G., Tratat de asistență socială, Editura Polirim, Iași, 2003
Patulea, V., Notă de practică judiciară, în R.R.D. nr. 4/1972
Pǎunescu C., Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București, 1994
Petroman P., Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara, 2003
Pricopi, A., Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2005
Pricopi, A., Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2000
Simion, M., Familia în Europa între anii 1960 și 2000, Revista ”Calitatea vieții”, 2002
Tomescu, M., Dreptul familiei. Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura All Beck, București, 2005
Tomescu, M., Dreptul familiei. Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura All Beck, București, 2005
Tucicov-Bogdan, A. (coord.), Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România, Fundația „ARMONIA” pentru familiile etnic mixte din România, București, 1996
Voinea, M., Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1993
Anexe:
Anexa 1
Grila de observație la variabila vestimentație pe grupul de vârste 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 2
Interpretarea datelor
Corelația între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (vestimentația)
Tabelul nr.1
Tabelul nr.2
Tabelul nr.3
Anexa 3
Grila de observație la variabila vestimentație pe grupul de vârste 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 4
Corelația între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (vestimentația)
Tabelul nr.4
Tabelul nr.5
Tabelul nr.6
Anexa 5
Grila de observație la variabila igienă personală pe grupa de vârstă 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 6
Corelația între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (igiena personală)
Tabelul nr.7
Tabelul nr.8
Tabelul nr.9
Anexa 7
Grila de observație la variabila igienă personală pe grupul de vârste 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 8
Corelația între vârstă și caracteristicile fizice ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (igiena personală)
Tabelul nr.10
Tabelul nr.11
Tabelul nr.12
Anexa 9
Grila de observație la variabila grad de implicare pe grupa de vârstă 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 10
Corelația între vârstă și caracteristicile psiho-sociale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (participă la activitățile centrului)
Tabelul nr.13
Tabelul nr.14
Tabelul nr.15
Anexa 11
Grila de observație la variabila 2.2. pe grupa de vârstă 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 12
Corelația între vârstă și caracteristicile psiho-sociale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (participă la activitățile centrului)
Tabelul nr.16
Tabelul nr.17
Tabelul nr.18
Anexa 13
Grila de observație la variabila conformare la norme pe grupa de vârstă 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 14
Corelația între vârstă și caracteristicile psiho-sociale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (conformarea la norme)
Tabelul nr. 19
Tabelul nr. 20
Tabelul nr. 21
Anexa 15
Grila de observație la variabila conformare la norme pe grupa de vârstă 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 16
Corelația între vârstă și caracteristicile psiho-sociale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (conformarea la norme)
Tabelul nr. 22
Tabelul nr. 23
Tabelul nr. 24
Anexa 17
Grila de observație la variabila relații cu educatorii pe grupa de vârstă 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 18
Corelația între vârstă și raporturile interpersonale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (maniera de relaționare cu educatorii (constructiva))
Tabelul nr.25
Tabelul nr.26
Tabelul nr.27
Anexa 19
Grila de observație la variabila relații cu educatorii pe grupa de vârstă 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 20
Corelația între vârstă și raporturile interpersonale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (maniera de relaționare cu educatorii (constructiva))
Tabelul nr.28
Tabelul nr.29
Tabelul nr. 30
Anexa 21
Grila de observație la variabila 3.2. pe grupa de vârstă 14-16 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 22
Corelația între vârstă și raporturile interpersonale ale grupului adaptate la normele Complexului de Servicii Sociale pentru Copii Târgu Frumos (maniera de relaționare cu cu alte persoane (deficitară))
Tabelul nr. 31
Tabelul nr. 32
Tabelul nr. 33
Anexa 23
Grila de observație la variabila relații cu alte persoane pe grupa de vârstă 16-18 ani
Interpretarea datelor calitative
Anexa 24
Corelația între vârstă și raporturile interpersonale ale grupului
Maniera de relaționare cu alte persoane (deficitară))
Tabelul nr.35
Tabelul nr.36
Tabelul 37
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ocrotirea Copiilor In Servicii de Tip Rezidential (ID: 118833)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.