Ochiul Optic

Ochiul Optic

Ochiul uman este un dispozitiv anatomic complex care demonstrează minunile arhitecturale remarcabile ale corpului uman. Ca un aparat de fotografiat, ochiul este capabil să refracte lumina și să producă o imagine concentrată care poate stimula răspunsuri neuronale și permite abilitatea de a vedea. Vom folosi înțelegerea noastră de formare a refracției și imagini pentru a înțelege mijloacele prin care ochiul uman produce imagini ale obiectelor îndepărtate și apropiate. În plus, voi investiga unele dintre problemele comune de vedere care afecteaza oamenii și soluțiile obișnuite la aceste probleme.

Cristalinul este o lentilă biconvexă care va forma o imagine reală, răsturnată și mai mică decât obiectul pe care îl privim. In spatele cristalinului, ochiul este umplut cu o substanță transparentă, gelatinoasă, numită umoare sticloasă.

Retina este o membrană subțire ce acoperă doar partea din spate a globului ocular. Nervii ochiului răspândiți în interiorul retinei, transformă retina într-un ecran sensibil la lumină care o ajută să formeze imagini.

Deși obiectul are dispersia luminii în toate direcțiile, numai o mică parte din lumina difuzată ajunge la ochi.

Liniile roz cu săgeți marcate de-a lungul ei se numesc "raze".Acestea reprezintă sensul de deplasare a luminii.Razele indica căile luate de lumina lăsând punctul de sus al obiectului (care ajunge în cele din urmă la nivelul retinei), în timp ce razele indică căile luate de lumina lăsând punctul de jos al obiectului (care ajunge în cele din urmă la nivelul retinei).

Doar două raze sunt afișate lăsând fiecare punct de pe obiect. Această simplificare este de a menține diagrama clar.

Cele două raze desenate în fiecare caz sunt razele extreme, adică cele care abia trec prin sistemul optic numit ochi. Acestea reprezintă, în general, un con de lumină care se propagă tot drumul prin sistemul de obiect la imagine.

Miopia este o cauza comuna de vedere încețoșată. Ea poate fi ușoară, moderată sau severă. Dacă sunteți miop, obiectele în depărtare apar neclare și nefocalizate. S-ar putea privi chiorâș sau incruntat atunci când încearcă să vadă obiectele îndepărtate în mod clar.

Hipermetropia, așa cum este numită medical, este o condiție viziune în care obiectele indepartate sunt, de obicei, dar cei apropiati nu vin în centrul atenției corespunzătoare. Hipermetropia apare dacă globul ocular este prea scurt sau corneea are curbura prea mică, atât de ușor intra în ochi încat nu este focalizat corect.

Precizia de vizibilitate depinde în primul rând de formarea unei imagini perfecte pe retina, care este o membrană, sensibilă la lumină, conectată cu nervul optic. Deși imaginea este inversată, creierul nu conștientizează acest lucru, și fiecare obiect este apreciat în poziția sa normală.

Când o rază de lumină trece oblic din aer prin sticla, apa sau alte medii transparente, ea este refractată și unghiul de deviație se numește indice de refracție. În trecerea de la nivelul retinei, razele de lumină trec prin cornee, un lichid apos (umoarea apoasă) care înconjoară lentila, cristalinului, și un lichid gelatinos (umoarea vitroasă) umplerea posterior două treimi ale globului, toate din care au același indice de refracție. Acest prevede că o rază de lumină, care au o dată trecut prin cornee, nu este refractata in trecerea prin alte mijloace media transparente, cu excepția de curburile de cristalin, care este un obiectiv dublu-convexe situat chiar în spatele pupilei. Razele de lumină nu sunt reflectate în ochi în sine, pentru părțile opace ale globului sunt căptușite cu o membrană negru (coroida), ca tubul de un microscop este înnegrit pentru un scop similar. Practic, curbarea razelor de lumină este produsă de către suprafața curbată a corneei și cele două suprafețe curbate ale lentilei dublu-convexe cristaline. Aceste trei suprafete curbe aduce razele de la un obiect la un accent exact la nivelul retinei la un ochi normal. Când, însă, ochiul este prea lung, accentul este în fața retinei, cu excepția cazului, în vederea de aproape, obiectul fie adus foarte aproape de ochi, iar persoana este miop. Pentru viziunea obișnuită, aceste persoane trebuie să poarte ochelari reglate corect concave pentru a transporta în centrul departe înapoi. Atunci când ochiul este prea scurt, accentul se află în spatele retinei, iar persoana este de departe cu deficiențe de vedere și trebuie să poarte ochelari convexe. Prima condiție se numește miopie, iar al doilea, hipermetropie; dar în cele mai multe persoane care sunt obligate să poarte ochelari convexe în viață avansat, cristalinul a devenit aplatizat și inelastică, diametrul ochiului fiind nealterat. Această condiție se numește prezbiopie, ceea ce înseamnă un defect în viziune din cauza limită de vârstă.

Unul dintre lucrurile minunate despre ochiul este mecanismul prin care o imagine perfecta se formează. Ceea ce se numește zona de vizibilitate distinct este o depresiune în locul galben a retinei, care nu este, probabil, mai mult de 1/36 dintr-un inch în diametru. Acesta este cu acest mic loc să examinăm detaliile minut de obiecte. Dacă primim razele de lumina de la un obiect la un obiectiv dublu-convexe si arunca-le pe un ecran într-o cameră întunecată, imaginea obiectului apare pe ecran; dar în scopul de a face această imagine chiar moderat distinct, este necesar să se adapteze cu grijă obiectivul, sau o combinație de lentile, la o anumită distanță, care este diferit pentru lentile de diferite curburi. In ochiul uman, ajustarea se face cu mai multă acuratețe, aproape instantaneu, pentru orice distanță dorită, nu prin schimbarea distanței dintre cristalinul și retina, dar prin schimbarea curbura cristalinului sine. Modul în care se face acest lucru a fost cunoscut doar în ultimii ani. Obiectivul este elastic, iar într-un calm, sau ceea ce se numește o stare indolent, este comprimat între cele două straturi ale ligamentului pe care le deține în loc. În această condiție, în cazul în care razele de la obiectele îndepărtate sunt practic paralele, deoarece acestea lovesc ochiul, obiectivul este ajustat pentru distanță infinită. Când, însă, vom examina un obiect în apropiere, prin acțiunea unui mic muschi în globul ocular ligamentul este relaxat și obiectivul elastic devine mai convexe. Această acțiune se numește cazare, și este voluntară.

Precizia de vizibilitate depinde de formarea unei imagini perfecte pe retina, care este o membrană, sensibilă la lumină, în legătură cu nervul optic. Că o astfel de imagine se formează, de fapt a fost demonstrat de un instrument, oftalmoscop, care ne permite ne uiteaăm în ochi și a vedea imaginea în sine. Deși imaginea este inversată, creierul nu ia cunoștință de acest lucru, și fiecare obiect este apreciat în poziția sa actuală. Imaginea se formează în ochi în modul în care este produsă și aruncat pe un ecran cu o lanternă magică o imagine.

Nu în ultimul rând minunile ochiului sunt legate de aprecierea de imagini realizate asupra retinei prin anumite părți ale creierului. Este literalmente adevărat că o persoană poate vedea și totuși să nu perceapă. Sa întâmplat, în anumite leziuni ale creierului, pe care o persoană vede și citește cuvintele într-o carte și totuși nu percepe semnificația lor. Aceasta se numește cuvânt-orbire. Într-o porțiune anu- cer- a creierului este o parte care ne permite să recunoaștem faptul că vedem un obiect; dar acest obiect transmite nici o idee. Există două dintre aceste așa-numite centre de viziune, una pe fiecare parte, și acțiunea lor este parțial traversat. Când centrul este distrus pe o parte, jumatatea interioara a unui ochi și jumătatea exterioară a celuilalt ochi sunt orbi. Mai departe înapoi în creier, cu toate acestea, este un centru care ne permite să percepem sau să înțeleagă ceea ce se vede.