Occitania Intre Monarhia Franceza Si Regatul Aragonului In Secolele al Xii Lea Si al Xii Lea
Occitania între monarhia franceză și regatul aragonului în secolele al XII-lea și al XII-lea
Disertație
Sumar
Introducere
I. O scurtă istorie a Occitaniei
II. Relațiile Occitaniei cu Aragonul, alianțe și conflicte
III. Trubadurii, influență culturală și implicare politică
IV. Catharii, pretextul pentru invaziei
V. Lupta occitanilor pentru independență
Încheiere
Anexa
Bibliografie
Introducere
Anexarea Occitaniei face parte, din punct de vedere istoric, din problematica mai amplă a centralizării regatului Franței. Accesată regiune, aflată la sud de fluviul Loire, a reprezentat tot timpul o tentație pentru monarhia franceză în încercarea acesteia de a-și consolida puterea.
Ceea ce se numește Occitania este un conglomerat de regiuni din sud vechii Galii romane, vorbitoare de limbă d’oc, limbă care prezintă numeroase dialecte. Această parte a Franței de astăzi și-a revendicat din cele mai vechi timpuri o anumită diferențiere față de francezii din nord, la care nu a renunțat de bunăvoie niciodată, în ciuda presiunilor la care a fost supusă. De-a lungul timpului, occitanii au opus o rezistență îndârjită, fie cu arma în mână, fie prin cultură, la încercările de asimilare venite din partea francezilor. Această luptă a unei populații supusă atacurilor din toate părțile a atras atenția istoricilor francezi care i-au consacrat numeroase lucrări. Tematica acestor lucrări a constituit-o, de cele mai multe ori, limba occitană, un idiom bogat și divers care are nu mai puțin de șase dialecte: limousin (în care au scris majoritatea trubadurilor), vivaro-alpin, provensal, occitan central, auvergnat și gascon (bearnez). Această dispersare lingvistică este, oarecum, o ilustrare a fărâmițării politice de care a suferit întotdeauna Occitania. Un alt subiect des abordat care se referă în subsidiar și la Occitania, este cel al poeziei trubadurilor. În sfârșit, catharii reprezintă o altă temă care atinge istoria Occitaniei. Pentru lucrarea de față, foarte utile a fost volumele Civilizația Occidentului Medieval de Jacques Le Goff, care tratează detaliat situația ivită în Galia după prăbușirea Imperiului Roman de Apus și Educație și cultură în Occidentul barbar, secolele VI-VIII, de Pierre Riché, care subliniază rolul decisiv pe care l-a avut în istoria sudului Galiei (pe teritoriul căreia va apărea Occitania) gradul ridicat de romanizare prezent aici. Această aderare masivă la valorile lumii romane, accesul larg la cultura și educația romană, a permis societății occitane să atingă un nivel de dezvoltare (material și spiritual) și de toleranță care nu mai fusese atins la acea dată în Europa Occidentală.
În România, problematica Occitaniei nu a constituit o preocupare pentru istoricii români. Există câteva lucrări care tratează separat, câteva dintre elementele-cheie ale identității culturale și religioase a Occitaniei: poezia trubadurilor (care s-a născut și a înflorit pe teritoriul occitan) și erezia cathară care s-a dezvoltat și ea nestingherită (o vreme) în mijlocul unei societăți prospere și foarte tolerante. Printre lucrările care abordează, fie și tangențial, spațiul occitan, trebuie să amintim volumul Gnozele dualiste ale Occidentului al regretatul Ioan Petru Culianu, care consacră un subcapitol din această excelentă istorie a ereziilor religioase, catharilor occitani. Există, de asemenea câteva excelente antologii de poezii ale trubadurilor realizate de Teodor Boșca sau Sorina și Victor Bercescu ori cartea despre muzica trubadurilor scrisă de către Doru Popovici. Răzvan Theodorescu analizează și el în câteva pagini într-un volum al său poezia trubadurilor și presupusele relații ale acestora cu ereticii cathari. Cea mai importantă lucrare despre trubaduri realizată în spațiul românesc este probabil cea a doamnei Luminița Ciuchindel, intitulată: Esthétique et rhétorique dans la poésie lyrique des premiers troubadours („Estetică și retorică în poezia lirică a primilor trubaduri“) În această lucrare se acordă o atenție deosebită analizei literare a poeziei trubadurilor, a tehnicilor poetice practicate de către inventatorii poeziei europene, așa cum sunt considerați trubadurii.
Spațiul occitan mai este menționat și în lucrări de istorie literară în care este tratată, pe scurt sau pe larg, literatura populară veche (de la noi sau din alte părți) care a fost influențată de erezia cathară (sau de cea bogomilă) prin intermediul scrierilor apocrife. Occitania apare bineînțeles și în lucrările de istorie a religiei creștine, de unde ereziile medievale nu pot lipsi. Dintre istoricii religiilor care amintesc de spațiul occitan îi enumerăm pe Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu sau Stelian Manolache. Mai sunt și câteva articole despre felibrii, despre relațiile lor cu românii, cu poetul Vasile Alecsandri.
În lucrarea noastră, am încercat să oferim o imagine cât mai completă asupra Occitaniei medievale. Toate lucrările enumerate mai sus, le-am utilizat în demersul nostru pentru deslușirea resorturilor unei civilizații atât de complexe precum a fost cea occitană și le-am menționat la Bibliografie.
Pe parcursul lucrării noastre, ne-am străduit să abordăm Occitania din perspectivă istorică, dar și culturală. Astfel, am tratat problemele politice grave cu care s-a confruntat regiunea, amenințarea franceză și cea aragoneză, dar în același timp am căutat să evidențiem și faptul că a fost un tărâm al prosperității, culturii rafinate și toleranței. Numai într-un astfel de loc, foarte avansat și modernist în concepții, în comparație cu restul Europei de la acea vreme, putea să se nască poezia trubadurilor sau să se dezvolte, practic nestingherită, erezia cathară.
Primul capitol al lucrării, tratează, foarte pe scurt, istoria Occitaniei, din Antichitate, când a fost inclusă în Imperiul Roman ca făcând parte din Galia, până în Evul Mediu (secolul al XIII-lea) când o bună parte a ei a fost anexată statului francez. Am căutat să subliniem faptul că regiunea Occitaniei a fost foarte puternic romanizată, iar acest lucru ia permis să reziste mult mai bine (din punct de vedere cultural, nu și politic) invaziilor barbare, decât partea de Nord a Galiei. În Occitania, moștenirea romană s-a păstrat mai bine și vreme mai îndelungată decât în alte părți, iar acest lucru a avut rolul său în crearea climatului propice culturii și toleranței de mai târziu.
Capitolul al doilea al lucrării se ocupă de relațiile complexe pe care Occitania le-a avut cu spațiul hispanic, cu Regatul Aragonului mai exact. Cele două regiuni, aflate de-o parte și de alta a Pirineilor erau înrudite prin limbă, cultură, mentalitate și gradul ridicat de romanizare. Ele vor face parte, pentru o vreme, din aceeași structură politică, în cadrul Imperiului Carolingian. Având o istorie comună timp de mai multe veacuri, era firesc ca locuitorii din Occitania și Aragon să interacționeze. De la familiile aristocrate care s-au aliat (dar și războit) încheind și desfăcând căsătorii, până la simplii păstori care plecau în transhumanță cu animalele din apropiere de Toulouse sau Carcassonne și ajungeau până la Valencia sau Lerida, în Catalonia, chiar și în secolul XIV, oamenii au tot circulat de ambele părți ale Pirineilor. O dată cu oamenii, au circulat și ideile. Poezia trubadurilor a migrat astfel peste Pirinei, așa cum o va face și peste Munții Alpi, ajungând nu doar în Spania ci și în Italia și Germania. Capitolul al treilea al lucrării, este, de altfel, consacrat trubadurilor. Am încercat să descriem, din punct de vedere literar, poezia trubadurilor și în același timp, să arătăm care a fost, în general, poziția acestor reprezentanți emblematici ai poporului occitan, față de invazia franceză care a avut loc în Occitania la începutul veacului al XIII-lea. Așa cum era de așteptat, mulți dintre trubadurii contemporani cu așa zisa cruciadă împotriva albigenzilor, au criticat cu vehemență distrugerile provocate de cruciații veniți din toată Europa Apuseană (nu doar din Nordul Franței) care au pustiit o bună parte din Occitania. În capitolul al patrulea al lucrării ne ocupăm pe larg de cathari, ereticii din cauză cărora Occitania a fost invadată. Catharismul, erezie gnostică venită din Estul continentului nostru, unindu-se cu filoanele religioase contestatare locale, a reprezentat pretextul utilizat de Papalitate și apoi și de regii Franței, pentru a ataca teritoriul occitan. În capitolul rezervat acestor eretici, facem o descriere a doctrinelor lor, insistând chiar pe deosebirile dintre diferitele grupări, în ciuda faptului că această erezie era privită și tratată în general ca un tot unitar de către adversarii ei. Am făcut acest lucru pentru că și în cazul catharismului a existat un oarecare particularism occitan care s-a prelungit până în primul sfert al veacului al XIV-lea. Istoria catharismului, se confundă practic cu istoria Occitaniei, cel puțin pentru un secol, un secol și jumătate (a doua jumătate a secolului al XII și întreg secolul al XIII-lea.) Ultimul capitol al lucrării se ocupă de altfel, de lupta occitanilor pentru păstrarea independenței. Cruciada împotriva albigenzilor a prilejuit vechilor adversari ai occitanilor, francezii, să intervină brutal în regiune și să o ocupe în cea mai mare parte. Rezistența occitanilor a fost îndârjită, dar zadarnică. Marcată de numeroase disensiuni, trădări și lașități în tabăra proprie, de cruzime și cinism din partea adversarilor, această luptă nu putea avea decât un singur deznodământ, în ciuda eroismului și cavalerismului împins la extrem al unora dintre occitani. În acest ultim capitol se menționează însă și faptul că, deși înfrântă în luptă, Occitania s-a opus în continuare integrării ei de facto în spațiul francez, exprimându-și în primul rând refuzul integrării culturale într-un mediu care era considerat (cu îndreptățire) inferior celui occitan. Așa cum vom preciza și la sfârșitul capitolului respectiv, va trebui să treacă multă vreme până când Occitania să fie considerată pe de-a întregul franceză. De exemplu, dacă declinul limbii occitane, divizată (și din cauza condițiilor politice) în mai multe dialecte a început încă din secolul al XVI-lea când este eliminată din administrație, ea va dispărea aproape total de abia în timpul Revoluției Franceze din 1789. Atunci statul a reprimat crunt orice element local în încercarea sa disperată de a-și zdrobi orice inamic, real sau imaginar, care atenta la cuceririle revoluționare. Concluziile ce se desprind din această scurtă privire aruncată asupra Occitaniei, se găsesc însă la sfârșitul lucrării, în încheiere, așa cum este normal.
Este probabil ca alegerea unui asemenea subiect, care aparent nu are nicio legătură cu spațiul românesc, să ridice unele întrebări. Trebuie să precizăm însă că au existat contacte între spațiul românesc și cel occitan. Astfel, între Occitania și România au existat conexiuni culturale, încă din veacul al XIX-lea. Poetul Vasile Alecsandri a avut legături cu mișcarea felibrilor provensali În 1878 el primește din partea Societății pentru studiul limbilor romane, formată din felibri, premiul pentru poezia Cântecul gintei latine. În 1882, Alecsandri îl vizitează în Franța pe Frédéric Mistral, șeful poeților felibri și inițiatorul mișcării de renaștere națională a Occitaniei. Cei doi poeți se întâlnesc la Montpellier la 7 mai 1882. Bonaparte Wyse (1826-1892) poet de origine franco-irlandeză și important membru al mișcării felibrilor, își exprimă dorința de a învăța limba română. Tot el scrisese în 1881 o odă intitulată On occasion of Romania constituting himself as a kingdom („Pentru celebrarea constituirii regatului României“) care a fost tradusă atât în franceză, cât și în provensală. Unui alt poet provensal, Auguste Fourès (1848-1891), i se publică în anul 1882 o poezie scrisă în dialect occitan în gazeta românească Portofoliul român condusă de către Bonifaciu Florescu După 1883 s-au tradus în provensală mai multe poezii ale reginei Elisabeta a României (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva) iar suverana, în sès (1848-1891), i se publică în anul 1882 o poezie scrisă în dialect occitan în gazeta românească Portofoliul român condusă de către Bonifaciu Florescu După 1883 s-au tradus în provensală mai multe poezii ale reginei Elisabeta a României (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva) iar suverana, în semn de recunoștință a decorat mai mulți felibri (Frédéric Mistral, B. Wyse, Joseph Roumanille) cu ordinul Coroana României.
În anul 1927, când Elena Văcărescu susține mai multe conferințe despre România în orașe din sudul Franței, (Avignon, Toulon și Marsilia), numele lui Alecsandri inspira încă multă admirație în rândul occitanilor. După cum putem constata, au existat relații culturale (chiar dacă firave) între România și Occitania.
Un alt motiv pentru care am ales acest subiect este acela că Occitania a fost o regiune romanică, persecutată, defavorizată, aflată între state mai puternice care încercau să o ocupe, ca și România. Aș putea adăuga faptul că sunt interesat problema ereziilor, a catharismului în special și am început să studiez despre Occitania pentru a înțelege de ce a prins atât de bine erezia în acest spațiu, poate și de ce au apărut aici și trubadurii. Era o zonă de confluență a mai multor culturi și religii.
Consider că istoria Occitaniei ne poate oferi numeroase exemple, atât negative disensiunile, trădările dintre occitani cât mai ales pozitive cum ar fi efervescența extraordinară a mișcării de renaștere cultuală occitană din veacul al XIX-lea. Cred că se poate face o paralelă între această renaștere occitană și mișcarea de renaștere națională, politică, economică și culturală care a cuprins România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau chiar cu Școala Ardeleană a românilor din Transilvania de la sfârșitul secolului XVIII. Este și acesta un alt motiv pentru care am ales Occitania, cunoscută azi de români, din păcate, doar prin zona sa turistică, respectiv Provence. Sper că am reușit să demonstrez că Occitania înseamnă mai mult decât atât.
Capitolul I
O scurtă istorie a Occitaniei
Occitania este denumirea generală a regiunilor din Franța aflate la sud de fluviul Loire în care se vorbește și limba occitană, alături de franceză. Ea mai înglobează și mici teritorii din Spania (Val d’Aran), statul Monaco și văile alpine (sau occitane) din vestul regiunii Piemont din Italia. Numele de Occitanie provine de la occ, (oc însemnând da în vechea limbă vorbită de localnici), în opoziție cu langue d’oil vorbită la nord de Loire, iar itanie este probabil o deformare a numelui Aquitaine, al unei provincii din sud-vestul Franței.
Regiunea care va fi cunoscută în Evul Mediu drept Occitania, a făcut parte în Antichitate din Galia Romană. Teritoriul de la sud de Loire se va diferenția în cadrul Franței prin limbă, obiceiuri, cultură și (la un moment dat) chiar religie. La fel ca întreg teritoriul galic, el era locuit de către triburi celtice. După cucerirea ei de către romani, aceștia împart Galia într-un mod foarte riguros. Astfel, apare Gallia Aquitania în sud-vest, ocupând inițial regiunea dintre Munții Pirinei și râul Garonne, fiind mărginită de Gallia Lugdunensis, Gallia Narbonensis și Hispania Tarraconensis. În timpul lui Augustus, Gallia Aquitania a devenit o provincie imperială, sub comanda unui fost praetor, dar neavând nici o legiune cantonată pe teritoriul ei. Odată cu reorganizarea provinciilor de către Dioclețian, Gallia Aquitania a fost împărțită în trei provincii: Aquitania Prima, Aquitania Secunda și Aquitania Tertia sau Aquitania Novempopulania (astăzi Gasconia). În anul 417 d.H., împăratul roman Honorius își răsplătește federații vizigoți dându-le pământ în Aquitania unde să se stabilească. Aceste așezări au format nucleul viitorului regat vizigot, barbarii revărsându-se apoi peste Pirinei în Peninsula Iberică. Gallia Lugdunensis a fost o altă provincie pe teritoriul viitoarei Occitanii. Numele ei provine de la capitala Lugdunum (astăzi Lyon), poate cel mai mare oraș roman la vest de Italia, cu o importantă monetărie imperială. Inițial, ea se întindea de la râurile Sena și Marna în nord-est, unde era granița cu Gallia Belgica, până la râul Garonne în sud-vest, care formează granița cu Gallia Aquitania. Tot în timpul împăratului Augustus, Gallia Lugdunensis a fost redusă în dimensiuni – partea dintre fluviile Loara și Garonne a fost transferată Galliei Aquitania, iar părțile central-estice au fost cedate noii provincii Germania Superior. A fost o provincie imperială, considerată suficient de importantă pentru a fi guvernată de un proconsul. Gallia Narbonensis a fost o provincie aflată în zona Languedocului și Provenței de astăzi, din sudul Franței. A mai fost cunoscută și sub numele de Gallia Transalpina (Galia Transalpină). Romanii o numeau și Provincia Nostra („provincia noastră”) sau simplu Provincia, un nume care s-a păstrat în denumirea modernă a regiunii, Provence. Învecinându-se direct cu Italia, controlul asupra provinciei oferea statului roman anumite avantaje, precum controlul asupra rutelor terestre dintre Italia și Peninsula Iberică fiind în același timp și un obstacol împotriva atacurilor asupra Italiei din partea triburilor din Galia. Deținerea controlul asupra rutelor comerciale aducătoare de profit ale văii Ronului, prin care circulau bunurile între Galia și centrul comercial de la Massalia, (astăzi Marsilia) era foarte important pentru romani. Zona a devenit provincie romană în 121 î.H., inițial sub numele de Gallia Transalpina. Acest nume a fost ales pentru a o deosebi de Galia Cisalpină. Transalpină înseamnă „de dincolo de Alpi“, în timp ce Cisalpină înseamnă „de partea aceasta a Alpilor”. Galia Cisalpină se afla în partea estică a lanțului Alpilor, în Italia de nord de astăzi, cuprinzând și unele zone din Franța; Galia Transalpină se afla mai la vest, în sud-estul Franței de astăzi. Împreună, ele formau regiunea Gallia. Provincia Gallia Transalpina a fost ulterior redenumită Gallia Narbonensis, după capitala sa, colonia romană Narbo Martius (Narbonne), fondată pe coastă, în anul 118 î.H. Tot acest eșafodaj complicat, construit cu migală de către romani, se va prăbuși după destrămarea Imperiului Roman de Apus.
În jurul anului 370 d.H., triburile hunilor îi împing spre Occident pe ostrogoți și vizigoți, care cer adăpost romanilor, instalându-se pe malul drept al Dunării. Acest lucru accentuează presiunea asupra altor triburi barbare germanice, prezente deja la porțile Imperiului Roman. Printre aceste triburi sunt francii, burgunzii și alamanii. În iarna anului 406, suebii și vandalii traversează fluviul Rin înghețat și năvălesc în Galia. Ei se îndreaptă apoi spre Spania pe care o cuceresc rapid și o împart între ei în mai multe regate. Vizigoții, respinși de către romanii din Răsărit, pătrund în Italia, după care intră însă în serviciul romanilor, ajung în Spania unde îi înving pe vandali și suebi. Așa cum am spus, drept răsplată, romanii le atribuie Aquitania în anul 417. Mai multe triburi se stabilesc în interiorul Imperiului, având statut de federați dar fiind practic independente. În anul 451 hunii, conduși de Attila, pătrund în Galia, dar sunt învinși în bătălia de la Câmpiile Catalaunice de o coaliție formată din romani și germanici (vizigoți, burgunzi și franci) condusă de generalul Flavius Aetius. Treptat însă, federații își extind teritoriile, în a doua jumătate a secolului V, în dauna a ceea ce mai rămăsese din Imperiu. Astfel, francii, conduși de regele Clovis (ccc. 466-511) din dinastia Merovingiană, stabiliți inițial pe teritoriul Belgiei de astăzi, intră în Galia și îl înving în anul 486 la Soissons pe generalul galo-roman Syagrius care controla partea nordică a teritoriului galic. Francii obțineau controlul asupra întregului teritoriu aflat la nord de Loire. Două decenii mai târziu, același Clovis îi supune pe alamani și îi învinge apoi pe vizigoții din regatul de Toulouse (în anul 507 în bătălia de la Vouillé) cucerind cea mai mare parte a Aquitaniei. Regatul de Toulouse va trece în mâinile francilor, dar vizigoții vor păstra orașul Narbonne și Septimania: această regiune este ultima parte din Galia care a fost stăpânită de goți și ea va păstra numele de Marchizatul Goției mult timp. Clovis obține totuși controlul asupra aproape întregii Galii și își stabilește capitala la Paris. Între timp, în 496, Clovis trecuse de la creștinismul arian la cel catolic, fiind botezat de către arhiepiscopul de Reims. Se înlesnea în acest mod integrarea francilor germanici și coabitarea lor cu populația galo-romană. Germanicii, cu toate că dețin puterea politică, se află în minoritate. Deși alcătuiesc o aristocrație puternică, având propriile ei legi, păstrează, în general, modul de funcționare al societății romane. De altfel, în Galia meridională civilizația urbană a reușit să supraviețuiască. Populația barbară era foarte redusă numeric iar francii nu au supus niciodată cu adevărat provinciile sudice. Chiar dacă orașele sunt mai mici, porțile, arcurile de triumf, amfiteatrele, sunt încă în picioare iar termele și apeductele funcționează încă. Provence, (cucerită de franci în 536) nu avea practic populație germanică. La fel Aquitania și Auvergne, lucru atestat de arheologia și toponomia locurilor. Până la mijlocul secolului al VIII-lea, francii îi desemnează pe locuitorii Aquitaniei cu numele de romani. La rândul lor, aceștia sunt mândrii de non-apartenența lor la lumea barbară.
Toate aceste regiuni au fost bastioane ale rezistenței culturale înverșunate galo-romane în fața germanicilor. Din anul 561, Auvergne a făcut parte din același regat cu Provence și mai mulți locuitori ai săi au fost trimiși ca funcționari la Marsilia. Acest lucru a favorizat menținerea obiceiurilor romane în ținuturile de la sud de Loire. Francii nu au transformat nici aici instituțiile politice, unde găsim încă patricieni și rectori, inscripții datate după anii consulari și monede de tip roman. Legăturile dintre Italia și sud-estul Galiei explică în parte aceste urme solide de civilizație romană. Are încă loc un trafic intens de călători și mărfuri, fie pe uscat pe Via Domitia sau Via Aurelia, fie pe mare. Marsilia și Arles sunt două porturi mari care asigură drumul Italia, Spania sau chiar Orient. Din acest motiv ele sunt aprig disputate de către regii merovingieni. Narbonne își păstrează vitalitatea economică și intelectuală și caracterul cosmopolic și în secolul al V-lea. Aici, la sfârșitul veacului al VI-lea chiar, evreii, grecii și sirienii formează o parte importantă a populației.
Nici orașele Galiei septentrionale sau ale celei orientale nu au dispărut toate. La Trier, Reims, Metz, monumentele romane împodobesc încă piețele. Aceste orașe însă, nu mai au aceeași influență și forță economică și culturală. Aici, la nord de Loire, influența barbară predomină. Asta și din cauza faptului că civilizația galo-romană din aceste locuri a trebuit să înfrunte invaziile barbare încă din secolul al III-lea, invazii care au zdruncinat-o puternic. În anul 276 avusese marele raid al alamanilor, francilor și al altor popoare germanice care devastaseră Galia, Spania și Italia de Nord, ca un preambul al marelui iureș din veacul al V-lea.
În secolul al IV-lea deja, Ausonius nu mai citează nici un profesor la nord de Loire iar legea reorganizării învățământului în Galia dată de împăratul Gratianus în anul 376 a rămas probabil fără nici un efect. Chiar dacă nu au ocupat în întregime aceste regiuni septentrionale, francii au făcut să dispară în bună parte amprenta, moștenirea, civilizației romane. În plus, această Galie pe care o numim barbară în opoziție cu Galia romană din sud, este larg deschisă unor noi penetrări germanice de dincolo de Rin. Drept urmare, acolo fuziunea romano-barbară s-a făcut în detrimentul elementului roman. De aceea, urmele romanizării se ștergeau încet iar populația acestor țări se întorcea la păgânism și la viața de clan. Are loc concomitent o încetinire a schimburilor comerciale și declinul marilor orașe. De reținut că Biserica a jucat un rol important în păstrarea tradițiilor romane. Organizarea sa în dioceze și provincii ecleziastice copiază împărțirea administrativ-teritorială a Imperiului. Tot Biserica este cea care încearcă să păstreze folosirea limbii latine literare.
La moartea lui Clovis, teritoriul stăpânit de el, a fost împărțit între cei patru fii ai săi: Theuderic, Chlotdomer, Childebert și Clotaire. Se nășteau astfel patru regate pe teritoriul vechii Galii (regate ce aveau centrele la Reims, Orleans, Paris și Soissons) și totodată se inaugura o epocă de instabilitate și conflicte violente între frați. Cel care a câștigat aceste lupte a fost Clotaire I (cca. 497-561) care conducea regatul cu centrul la Soissons și care a reușit prin 558 să controleze aproape toate teritoriile deținute de franci în Galia. În anul 534 el cucerise și Regatul Burgundiei, învingându-l pe Godomar, ultimul rege al acestora și și-a extins puterea și spre est, cucerind o parte din Germania de azi. (Saxonia și Bavaria). Imediat însă după moartea sa, a avut loc o nouă împărțire a teritoriilor între fii lui Clotaire, în număr de patru. Aceștia s-au luptat între ei, divizând și mai mult teritoriul în încercarea de a-și atrage sprijinul aristocrației. Astfel, Dagobert I (629-639), a numit un sub-rege pentru Aquitania în chiar anul în care a urcat pe tron. Subminată de conflictele interne și de regii incompetenți care au lăsat conducerea regatelor în mâinile unor funcționari (așa numiții majordomi ai palatului sau prefecți), dinastia Merovingiană este răsturnată de la putere în 751 de către Pepin cel Scurt (751-768) care se încoronează rege al francilor la Soissons, după ce la detronat și trimis la mănăstire pe Chilperic al III-lea, ultimul rege merovingian. La moartea lui Pepin, regatul său, care cuprindea teritoriile Franței și Germaniei de astăzi, a fost împărțit între cei doi fii ai săi, Carloman și Carol. Cum însă Carloman moare peste numai doi ani, Carol va deveni singurul rege al francilor. El va intra în istorie sub numele de Carol cel Mare, domnind singur între 771 și 814, fiind considerat drept fondatorul Imperiului franc, continuator al Imperiului Roman de Apus. Mare războinic, (cucerește teritorii în Germania, nordul Italiei și Spania) este încoronat împărat la Roma în anul 800 de către Papa Leon al III-lea. După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul revine singurului său fiu legitim supraviețuitor, Ludovic I cel Pios (814-840). Situația devine complicată însă în timpul lui Ludovic care are patru fii din două căsătorii: Lothar, Ludovic și Pepin din prima căsătorie și Carol din a doua căsătorie. Ludovic cel I cel Pios dorește să lase Imperiul lui Lothar, fiul cel mai mare, iar ceilalți trei să primească câte un regat ce va rămâne sub autoritate imperială. Fii din prima căsătorie nu sunt de acord cu această împărțire (care nu ținea cont de cutuma succesorală a francilor ce prevedea că un teritoriu trebuia împărțit în mod egal între fii la moartea tatălui) și se revoltă împotriva părintelui lor, atacându-l și deposedându-l de putere. Lothar devine noul împărat, dar izbucnesc conflicte între cei patru frați. Se ajunge până la urmă la un compromis: împărțirea imperiului. Tratatul de la Verdun ( încheiat în 843) stipula împărțirea imperiului în trei părți. Astfel, partea centrală (Francia de Mijloc) revine primului născut, Lothar, care pierde titlul imperial, dar păstrează cele mai importante orașe, (Aix-la-Chapelle și Roma numărându-se printre ele) și stăpânește nordul Italiei, Burgundia și regiunea dintre Escaut și Rin care îi va purta numele (Lotharingia). Partea orientală a Imperiului francilor, situată la est de fluviul Rin (Francia Orientală), îi aparține lui Ludovic Germanicul, al doilea născut, iar regatul vestic, situat la vest de fluviile Meuse și Ron, (Francia Occidentală) îi rămâne lui Carol cel Pleșuv, cel mai mic dintre fii legitimi ai lui Ludovic cel Pios. După împărțirea imperiului între cei trei nepoți ai lui Carol cel Mare, dinastia numită acum a carolingienilor a continuat să rămână la tron o perioadă în toate cele trei state create.
Regiunea care va forma în timpul Evului Mediu Occitania, va face parte, cu excepția Provenței (înglobată în Francia de Mijloc) din Francia Occidentală. Astfel, în stăpânirea lui Carol cel Pleșuv se găseau teritorii meridionale precum Aquitania, Gasconia, Gothia, (sau Septimania), Catalonia și comitatul Toulouse. După cum putem constata, din Occitania vor face parte și teritorii aflate dincolo de Munții Pirinei. Acest lucru se datora faptului lui Carol cel Mare care trecuse munții și îi învinsese pe arabi, continuând lupta lui Charles Martel care oprise avântul invadatorilor la Poitiers în 759.
Occitania a început să se diferențieze de restul Galiei prin gradul ei mai înalt de romanizare (și urbanizare). Un alt element de diferențiere a fost limba vorbită în această regiune, limba occitană (sau limba d’oc). În Galia romană se vorbea limba latină, la fel ca în întreg imperiul. Dacă latina literară era limba scrisă, limba de stat, cea vorbită, latina vulgară, suferă numeroase variante regionale. Cât timp Galia a făcut parte din Imperiul Roman, aceste variante regionale nu se diferențiază semnificativ între ele. După dispariția Imperiului însă, situația se schimbă iar limba latină vorbită de locuitorii romanizați ai Galiei suportă influențe puternice din partea invadatorilor germanici sau arabi. Latina vulgară se fragmentează treptat în diverse graiuri și dialecte locale, lipsite de modelul latin comun (latina literară sau clasică). La nord de fluviul Loire, în Bazinul parizian, graiurile france le-au influențat mai mult pe cele romanice iar limba vorbită aici se va numi la langue d’oil, după cuvântul care însemna „da”. La sud de Loire însă, într-o regiune foarte puternic romanizată, francii adoptă idiomurile romanice. Aici limba vorbită se va numi la langue d’oc, după același principiu, cuvântul care desemna afirmația. Se apreciază că limba occitană s-a născut în secolul al VIII-lea. Primele atestări documentare scrise în întregime în această limbă au apărut în secolul al X-lea, dar mai înainte unele cuvinte pur occitane se găseau în textele latinești. Între secolele al X-lea și al XV-lea a fost limba dominantă în sudul Franței în cultură, administrație și știință, concurând cu latina și depășind franceza, fiind vorbită și în regiuni învecinate precum Catalonia, Navarra sau în Piemont. Poezia trubadurilor, care a fost scrisă în această limbă, i-a conferit occitanei prestigiu și recunoaștere în toată Europa Occidentală. Timp de trei secole (XI-XIII) limba occitană (sau provensală cum era cunoscută mai degrabă în acele vremuri) a jucat un rol important în istoria culturală a Europei.
Revenind la istoria propriu-zisă, trebuie să spunem că cele trei regate apărute în urma Tratatului de la Verdun vor avea o evoluție diferită. Francia Orientală se va germaniza din ce în ce mai mult iar conducerea ei va fi preluată (după stingerea dinastiei carolingiene în anul 910) de către ducele Saxoniei, Henric Păsărarul și va deveni în cele din urmă Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic. Acesta va îngloba în secolul al X-lea și teritoriul dintre fluviile Escaut și Rin (ce purta numele de Lotharingia) ce aparținea Franciei de Mijloc și se va extinde tot mai mult spre est pe teritoriul german. Din Francia de Mijloc va rămâne doar Regatul Italiei (din nordul Peninsulei Italice) și Regatul Burgundiei (proclamat în 879 de către Boson) din care va face parte și Provence. Francia Occidentală va constitui nucleul viitorului regat al Franței. Condus din 987 de o nouă dinastie, cea a familiei Capet, al cărui prim monarh a fost Hugo Capet (987-996), se va impune cu autoritate pe scena politică europeană în ciuda dificultăților cu care se confruntă. Occitania la rândul ei, va avea de înfruntat multiple amenințări. Populația din acest conglomerat de teritorii, diferită de restul spațiului galic, așa cum am mai spus, prin gradul ridicat de romanizare și urbanizare, prin cultură și limbă, va încerca să își păstreze libertatea și specificul local. Trebuie să precizăm că Occitania nu a fost niciodată o entitate politică unitară. Aristocrația locală era divizată, profund măcinată de rivalități interne. Marile familii senioriale occitane, conții de Toulouse, de Foix, de Comminges, viconții de Béziers, viconții de Baux, rareori și-au unit eforturile pentru a-i respinge pe dușmani. Situația era foarte complexă pentru occitani. Regiunea lor era râvnită de monarhia capețiană, dar și de către regii Aragonului care pretindeau anumite drepturi asupra unor teritorii aflate la nord de Pirinei. Vom detalia în capitolele următoare rețeaua de alianțe și rivalități care îi cuprindea pe aragonezi și occitani. Mai trebuie să adăugăm, pentru a vedea și mai bine cât de complicată erau lucrurile, că englezii dețineau partea de sud-vest a Aquitaniei iar Provence era disputată nu doar de aragonezi ci și de Sfântul Imperiu, căruia îi aparținea formal, căci o parte din Regatul Burgundiei (din care făcea parte și Provence) este integrat în veacul al XI-lea în acest stat. Înconjurați astfel din toate părțile, occitanii vor trebui să își apere independența cu arma în mână. O vor face în decursul secolelor, alternând însă lupta cu diplomația. Vom urmări această epopee a Occitaniei care se va sfârși tragic la mijlocul veacului al XIII-lea. După ce își va pierde independența, teritoriul cunoscut sub numele de Occitania, va fi integrat în statul centralizat francez. Acest lucru va necesita o perioadă îndelungată de timp și importante resurse materiale și umane in partea ocupantului francez.
Popor care nu a avut niciodată un stat propriu, occitanii merită studiați pentru curajul și demnitatea lor, pentru rolul lor important în istoria culturală a Europei.
Capitolul II
Relațiile Occitaniei cu Aragonul,
alianțe și conflicte
Legăturile dintre Occitania și Aragon sunt foarte vechi. Ambele regiuni au făcut parte din Imperiul Roman, fiind intens romanizate. După prăbușirea Imperiului Roman, Peninsula Iberică a fost ocupată de vizigoți. La începutul secolului al VI-lea, vizigoții încearcă să cucerească și teritoriul aflat la nord de Pirinei dar sunt înfrânți de franci în bătălia de la Vouillé în anul 507.Totuși, Ataúlfo, primul conducător vizigot, domina teritoriile de azi din Sudul Galiei (Narbonne, Tarascon) iar fiul său stăpânea Barcelona. Catalonia era astfel legată de Galia. În secolul al VIII-lea musulmanii cuceresc rapid statul vizigot hispanic năvălind impetuoși apoi peste Pirinei pe teritoriul francez de azi din care ocupă o bună parte. Arabii sunt învinși la Poitiers de către Charles Martel în 739 și obligați să se retragă. Vor păstra în stăpânirea lor însă Languedoc și Roussillon, regiune ce va fi cunoscută sub numele de Septimania. Francii nu se împacă cu această situație iar Pepin cel Scurt (fiul lui Charles Martel) începe o campanie în 751 pentru alungarea arabilor peste munți. În 755 campania se încheie cu victoria francilor care cuceresc Narbonne, capitala Septimaniei arabe. Pepin cel Scurt își continuă ofensiva spre sud iar în 757, musulmanii sunt nevoiți să îi cedeze o porțiune din nord-estul peninsulei ce va fi cunoscută sub numele de Aragon. Succesorul lui Pepin cel Scurt va fi Carol cel Mare care va continua politica de cucerire spre sud, atacând teritoriile musulmane și încercând să consolideze stăpânirea francă în Aragon. Atacat de saxoni, el este obligat să se întoarcă în nord și să abandoneze Septimania. Carol revine însă repede cu o nouă armată, reocupă Septimania și o organizează în comitate și abații .În 793 are loc însă un nou atac al arabilor asupra sudului Franței. Ajunși în fața Narbonnei, ei sunt opriți de Guillaume, duce al Septimaniei. Carol cel Mare revine din nou în sud, trece Pirineii și îi învinge pe arabi pe malul fluviului Ebru. Francii rămân stăpâni pe un teritoriu de circa 200 kilometri situat dincolo de munți. Teritoriul este încă o dată organizat în comitate (ca diviziuni administrative) și episcopii (ca diviziuni religioase). Desfășurat între 751 și 793 conflictul pentru Septimania și Aragon dintre arabi și franci se încheie cu victoria ultimilor care controlează teritoriul dintre Narbonne și Barcelona. Carol cel Mare înființează pe teritoriul iberic cinci noi dioceze: Barcelona (ce includea comitatele Barcelona și Penites), Gerona (comitatele Gerona, Pierrelate, Ampurias și Besalú), Urgel (comitatele Urgel, Cerdagne, Pallars), Ausonne (comitatele Ausonne, Mansera și Berga) și Elne (comitatele Roussillon, Conflent, Vallespir). Aceste comitate sunt atașate Septimaniei și împreună cu aceasta formează (în jurul anilor 780) Marca Spaniei, o circumscripție militară menită să apere frontierele sudice ale Imperiului Carolingian. În fruntea comitatelor se află conți numiți de către rege iar șeful întregii Mărci a Spaniei este un marchiz, nominalizat și el de către rege. Vedem astfel cum sudul Franței și Aragonul sunt legate politic, având un destin comun.
În anul 863, Marca Spaniei este separată de Septimania: la nord de Roussillon este Septimania, la sud este Marca Spaniei. În 877, regii franci emit un edict prin care se recunoaște transmiterea ereditară a conducerii comitatelor de către conți deoarece își dăduseră seama că nu îi mai puteau controla în mod real. Astfel aceștia puteau să lase moștenire urmașilor lor titlurile și proprietățile de care dispuneau. Acest edict a permis în timp apariția dinastiei catalane, conții de Barcelona devenind după 1137 regii Aragonului. În 985, regele carolingian al Franciei Occidentale, Lothar (954-986), a lăsat fără răspuns o cerere de ajutor împotriva musulmanilor adresată de către contele de Barcelona. De atunci, conții de Barcelona se consideră independenți, comitatul Barcelonei dominând politic teritoriile răsăritene ale Mărcii Spaniei, inclusiv Cerdagne și Roussillon.
Deși formal sunt separate, Septimania și Marca Spaniei, în fapt Occitania și Aragon, păstrează legături strânse. Ele vor fi unite în continuare de o întreagă rețea de căsătorii și alianțe între casele senioriale occitane și cele aragoneze. Regele Alfonso al VI-lea (Leon 1065, Castilia 1072-1109) s-a căsătorit prima dată cu Ines, fiica lui Guillaume de Aquitania iar din 1080 cu Constanța, fiica lui Robert, duce de Bourgogne, el fiind cel care a introdus reprezentanți ai unor case senioriale străine în Leon și Castilia. Din secolul al XI-lea contele de Barcelona, Ramon Berenguer el Viejo (1034-1067) stăpânește teritorii din sudul Franței, cum ar fi Carcassonne, Razès, Toulouse, Narbonne, Comminges, ș.a., moștenite de la bunica sa Ermesinda, fiica lui Roger I, conte de Carcassonne. O altă Ermesinda, fiica lui Bernard Roger, conte de Foix-Bigorre, s-a căsătorit în 1036 cu Sancho Ramirez, ce va deveni cunoscut sub numele de Ramiro I primul rege al Aragonului domnind între 1035-1063. „O parte a Peninsulei Iberice se simțea <<soră>> cu partea meridională a anticei Galii.” Clima, rasa, moștenirea comună celtică, grecii stabiliți atât la Marsilia cât și la Rosas ori Ampurias, constituiau câteva dintre motivele acestei apropieri. Astfel, căsătoriile între nobilii spanioli și cei occitani erau frecvente, aproape de sfârșitul secolului al XI-lea, având loc mai multe astfel de mariaje la nivel înalt. De pildă, Ermesinda, fata contelui de Narbonne, s-a căsătorit cu un senior din casa de Lara, iar Jeloira (Elvira 1082?-1151)), fiica nelegitimă (mama ei era concubina Jimena Muñoz) a regelui Alfonso al VI-lea de Leon și Castilia (1040-1109) se căsătorește în 1094 cu Raymond al IV-lea (1041 sau 1042-1105) conte de Toulouse, numit și „Cruciatul” pentru că a participat la prima cruciadă (va și muri în Țara Sfântă).
Dar relațiile dintre cele două părți nu au fost tot timpul numai „lapte și miere”. Chiar fiul lui Raymond al IV-lea și al Elvirei, numit Alfonso Jordan (în franceză Alphonse Jourdain) conte de Tripoli și de Toulouse (1103-1148) va avea mari probleme. Alfonso s-a născut în orașul Tripoli din Libanul de astăzi primind și numele de Jordan pentru că a fost botezat în râul Iordan. El a trebuit atunci când s-a întors în Europa să se confrunte mai întâi cu Guillaume al IX-lea conte de Poitiers, care revendica titlul (și domeniul) de Toulouse în virtutea dreptului de soț al Philippei de Toulouse, fiica lui Guillaume al IV-lea de Toulouse, fratele lui Raymond al IV-lea. Cu alte cuvinte, dreptul lui Alfonso era contestat de unchiul său. Apoi el se luptă în 1125 cu Ramon Berenguer al III-lea cel Mare, conte de Barcelona, care îi disputa controlul asupra Provenței. Ramon Berenguer al III-lea era căsătorit din 1112 cu Douce (sau Dulcia) contesă de Provence. Mama ei era Gerberga (1065-1115) care fusese căsătorită cu Gilbert I de Gévaudan (nobil asasinat în 1111). Douce a moștenit de la mama sa titlul de contesă. Dar Douce îi cedează în anul 1113 soțului său toate drepturile sale asupra Provenței. Acest lucru a provocat un conflict cu casa de Toulouse care își vedea interesele sale din Provence amenințate de către dinastia catalană de Barcelona. Casa de Toulouse încearcă să ajungă la un acord cu casa de Barcelona semnând în 1125, cu puțin timp înainte de decesul lui Douce un acord prin care cele două case senioriale împărțeau practic Provence. Prin acest acord lui Alfonso Jordan i se recunoștea titlul de marchiz de Provence și stăpânirea mărcii Provence ce cuprindea nordul teritoriului, de la cursul inferior al râului Durance până pe malul drept al Ronului, incluzând și castelele din Beaucaire, Vallabrègues și Argence. Casei de Barcelona, reprezentată de Ramon Berenguer al III-lea, îi revenea teritoriul dintre Durance, Ron, Alpi și Mediterana. Decesul contesei în anul 1127 a aruncat însă toată situația în aer creând o stare de incertitudine în tot sudul Franței. Situația era foarte complicată deoarece Douce avea o soră mai mică, Stephanie, care s-a căsătorit cu Raymond de Baux, amestecând astfel și această familie puternică în conflict. Trebuie să spunem că mariajul lui Douce cu Ramon Berenguer a fost, probabil, făcut la îndemnul Bisericii, care era atunci în conflict cu casa de Toulouse. Conflictul dintre Biserică și conții de Toulouse era mult mai vechi. În 1076 Raymond al IV-lea de Toulouse a fost excomunicat pentru că îl sprijinise pe Aicard, episcopul de Arles destituit de Papă. Când Raymond al IV-lea a plecat în prima cruciadă, Biserica a profitat de această oportunitate și a încercat să schimbe balanța de putere din regiune, persecutând casa de Toulouse și favorizându-i pe rivalii acesteia. Căsătoria lui Douce cu Ramon Berenguer se înscria în această politică de subminare a casei de Toulouse dusă de Biserică. Alfonso Jordan însuși este amenințat cu excomunicarea la 21 iunie 1121 de către Papa Calixt al II-lea pentru faptul că, împreună cu alți nobili, a atacat mănăstirea de la Saint-Gilles, alungându-i pe călugării de acolo care îi sprijiniseră pe inamicii contelui. Un an mai târziu (la 22 aprilie 1122), o altă bulă papală îl excomunică pe contele rebel care recidivase în acțiunile sale violente.
Raymond de Baux s-a amestecat și el în conflictul cu aragonezii, așa cum am spus, fiind susținut de casa de Toulouse. Ramon Berenguer al III-lea moare în 1131 iar interesele casei de Barcelona sunt preluate de către fii săi Ramon Berenguer al IV-lea ( 1113/4-1162) conte de Barcelona și fratele său mai mic Berenguer Ramon I (1115-1144) proclamat conte de Provence în 1131 după moartea tatălui său. Ramon Berenguer al IV-lea se căsătorește cu Petronilla, fiica regelui Aragonului, Ramiro al II-lea succedându-i acestuia la tron în 1137. Acesta reprezintă începutul uniunii catalano-aragoneză când conții de Barcelona devin regi ai Aragonului, întărind poziția catalanilor în conflict. Lor li s-au alăturat unii nobili occitani precum viconții de Carcassonne, Béziers și Nîmes. De partea casei de Toulouse, alături de Raymond de Baux au venit conții de Foix, de Arles și Republica Genova (aceasta din urmă era implicată în conflictul dintre occitani și aragonezi din motive economice, dorind să obțină supremația economică în vestul Mediteranei). Toulouse împreună cu aliații săi îi atacă pe catalani în 1144 la Melgueil (localitate între Montpellier și Lunel, aproape de țărmul mării) iar în cursul luptei Berenguer Ramon I este ucis. De parcă lucrurile nu erau destul de complicate, Raymond de Baux apelează la Conrad al III-lea rege al Germaniei și al Burgundiei (1093-1152). Teoretic Burgundia avea niște drepturi asupra Provenței (vezi capitolul O scurtă istorie a Occitaniei) dar practic nu exercita nici o influență. Conrad recunoaște în 1145 drepturile lui Raymond de Baux și a Stéphaniei de Toulouse asupra Provenței, înfuriind partida catalană. În ciuda sprijinului oferit de Gernova și Conrad, războiul este mai favorabil casei de Barcelona decât celei de Toulouse iar Raymond de Baux este nevoit să ceară pacea. Un acord de pace se semnează în 1150 la Arles, Raymond de Baux moare în același an iar cei patru fii ai săi rezultați din căsătoria cu Stéphanie (Hugo, Guillaume, Bertand și Gilbert) sunt recompensați pentru a renunța la drepturile lor moștenite de la Gerberga.
Stéphanie însă nu s-a împăcat cu acest armistițiu care reprezenta de fapt o înfrângere pentru ea, iar în 1155, conflictul este redeschis. Hugo de Baux, fiul cel mare al familiei, obține un succes diplomatic în 1155 când drepturile sale sunt recunoscute de către împăratul Sfântului Imperiu Roman, Frederic Barbarossa. Dar, ca și în cazul recunoașterii de către Conrad al drepturilor părinților săi, acest lucru nu îl ajută pe Hugo și pe plan militar. El este zdrobit de catalani iar în 1156 este forțat să renunțe la castelul Castillon ca și la alte fortărețe. Cinci ani mai târziu, Ramon Berenguer al II-lea, conte de Provence, însoțit de unchiul său Ramon Berenguer al IV-lea de Barcelona, obține recunoașterea drepturilor sale asupra Provenței de către Frederic Barbarosa pe care îl întâlnește la Torino. Hugo de Baux protestează vehement, îi amintește lui Frederic de recunoașterea anterioară a drepturilor familiei sale (de către Conrad și Frederic) dar împăratul german nu se răzgândește. În anul următor, familia de Baux încearcă din nou să recucerească teren, dar este învinsă clar.
În 1166 Ramon Berenguer al II-lea de Provence declanșează un nou război cu Genova dar moare în timp ce asedia orașul Nisa. Văduva sa, Richeza de Polonia ( fiica regelui exilat polonez Ladislau I cu care se căsătorise în 17 noiembrie 1161) se recăsătorește cu contele Raymond al V-lea de Toulouse. Fiica lui Ramon și a Richezei, Douce II (1165-1172) este proclamată contesă de Provence. Ea este însă imediat contestată și detronată de către vărul ei, regele Aragonului (și conte de Barcelona) Alfonso al II-lea cel Cast (1157-1196) care preia controlul asupra Provenței și devine conte de Provence sub numele de Alfonso I. El va ceda titulatura de conte de Provence fratelui său Ramon Berenguer (1158-1181) ce va fi al III-lea conte catalan de Provence.
Întorcându-ne la Alfonso Jordan, care deținea controlul asupra nordului Provenței el are o viață agitată în continuare. În 1139, Alfonso invadează (având aprobarea arhiepiscopului Arnaud de Lévézou) vicomitatul de Narbonne, profitând de faptul stăpâna de drept al acestuia, Ermengarde (1127/1129-1197) era minoră. Ermengarde se refugiază la Vallespir, în teritoriul controlat de vărul ei, Ramon Berenguer al IV-lea de Barcelona. În 1141 Alfonso Jordan este presat de regele Franței Ludovic al VII-lea care asediază orașul Toulouse, fără a reuși să îl cucerească. Ludovic era soțul la acea dată al celebrei Aliénor de Aquitaine și încerca să ocupe orașul Toulouse în virtutea drepturilor soției sale. Aliénor era nepoata Philippei de Toulouse, soția lui Guillaume al IX-lea de Poitiers, cel care îi contestase de la început drepturile lui Alfonso. În 1142 Alfonso Jordan se aliază cu cetățenii rebeli din Montpellier care se răsculaseră împotriva seniorului lor, nemulțumind din nou Biserica și fiind iarăși excomunicat.
Tot în 1142 contele de Toulouse care tocmai rămăsese fără soție (nu este clar dacă aceasta murise ori fusese repudiată) solicită mâna tocmai celei pe care o alungase câțiva ani mai devreme, Ermengarde de Narbonne. O astfel de căsătorie, care ar fi adus definitiv sub autoritatea casei de Toulouse vicomitatul de Narbonne, ar fi înclinat în mod decisiv balanța puterii în regiune. Reacția nobililor occitani este promptă ei coalizându-se imediat sub conducerea lui Roger al II-lea de Béziers, (viconte de Carcassonne, Béziers, Albi și Razès) împotriva lui Alfonso Jordan. Un an mai târziu coaliția formată împotriva sa îl învinge pe contele de Toulouse, iar pentru ca lucrurile să fie clare, Ermengarde este căsătorită cu Bernard de Anduze, un vasal al lui Roger al II-lea de Béziers. Alfonso, luat prizonier, este nevoit să ceară pace și să returneze vicomitatul noului cuplu. În cele din urmă, în 1146 se împacă cu regele Franței Ludovic al VII-lea și pleacă împreună cu el în 1147 în Orient ( debarcând la Acra) în cea de-a doua cruciadă. El va muri anul următor la Cezareea, otrăvit se pare de Aliénor de Aquitaine sau de Melisende, mama regelui Ierusalimului Baldovin al III-lea.
Dar marea epocă a confruntărilor în care vor fi implicate Occitania și Aragonul nu s-a încheiat. Ea va fi cea a secolului următor, al XIII-lea, când vor înfrunta împreună pericolele venite din nord. Strânsele legături de vasalitate, păienjenișul alianțelor de sânge și riscul permanent de a fi striviți de regii Franței, îi vor determina pe regii aragonezi să intervină de mai multe ori în favoarea occitanilor. Dacă la începutul secolului, așa cum vom vedea, aragonezii vor intra pe teritoriul occitan, în a doua jumătate a veacului vor trebui să suporte invaziile francezilor care vor încerca să îi zdrobească, amestecându-se cu orice prilej în treburile interne ale regatului Aragonului. Francezii vor dori astfel să își ia revanșa și să le plătească cu aceeași monedă aragonezilor care încercaseră să îi împiedice să cucerească Occitania. Dar, la început, aragonezii vor fi cei care preiau inițiativa și intră pe teritoriul occitan dorind să tranșeze în favoarea lor lucrurile.
Primul rege aragonez care a fost nevoit să intervină în Occitania pentru a-și apăra vasalii a fost Pedro al II-lea (1174-1213). El a fost rege al Aragonului și conte de Barcelona, fiind fiul lui Alfonso al II-lea de Aragon și al Sanchei de Castilia. Pedro a fost încoronat la Roma în biserica Sfântului Pancrațiu în 1204 de către Papa Inocențiu al III-lea, acceptând suveranitatea Papei asupra Aragonului și fiind supranumit „Catolicul”. În ciuda poreclei sale a fost tot timpul bănuit că îi apără pe ereticii cathari care se aflau în număr mare pe domeniile vasalilor săi din sudul Franței. La 15 iunie 1204, Pedro s-a căsătorit cu Marie de Montpellier, fiica lui Guillaume al VIII-lea de Montpellier și a Eudoxiei Comnena. În 1212 Pedro al II-lea de Aragon face parte din marea coaliție creștină care îi zdrobește pe mauri la Las Navas de Tolosa (pe data de 16 iulie). Armatele lui Alfonso al VIII-lea de Castilia, Sancho al VII-lea al Navarrei, Pedro al II-lea al Aragonului și Alfonso al II-lea al Portugaliei distrug armata califului Almohad Al Nasir. Această bătălie a fost un punct de cotitură în istoria Reconquistei spaniole, marcând declinul inexorabil al stăpânirii arabe în Peninsula Iberică. Meritul învingătorilor este cu atât mai mare cu cât regii iberici erau măcinați de mari rivalități între ei, pe care însă, cu acest prilej, au reușit să le depășească. Prestigiul monarhilor creștini din Peninsulă a crescut enorm.
Pedro însă avea deja la acea dată mari probleme. În 1208 Papa Inocențiu al III-lea (același care îl încoronase pe Pedro în 1204), lansează o chemare la cruciadă împotriva ereticilor cathari din sudul Franței. Papalitatea promite cruciaților că vor putea stăpâni orice bucată de pământ pe care o vor smulge ereticilor sau protectorilor lor. Regele Aragonului nu a primit prea bine această veste întrucât mulți dintre vasalii săi occitani erau bănuiți că acordă protecție catharilor. În 1209, cruciații îl elimină pe Raymond-Roger de Trencavel, viconte de Béziers și vasal fidel al lui Pedro. În locul lui, papalitatea îl numește viconte de Béziers și Carcassonne pe Simon de Montfort, conducătorul cruciaților. Acesta, evident, depune jurământ de vasalitate Papei, nu regelui Aragonului, care vede cum pierde un fief important în Occitania. Ignorarea drepturilor de suzeranitate ale regilor aragonezi asupra vasalilor lor occitani de către Papalitate va crea mari probleme coroanei Aragonului și îl va obliga practic pe Pedro să intervină în cruciada împotriva catharilor, mai întâi diplomatic, apoi și militar. Inițial, el reușește să ia sub protecția sa orașul Toulouse (ce fusese asediat de cruciați în 1211) și să îl convingă (pentru scurt timp) pe Inocențiu al III-lea că marii seniori occitani nu sunt niște eretici înverșunați. Regele face eforturi disperate pentru a opri cruciada care devasta Occitania, dar nu reușește. Atunci, regele Aragonului încheie cu mai mulți mari seniori occitani (conții de Toulouse, de Comminges și de Foix și vicontele de Bearn) o alianță militaro-politică, fiind hotărât să oprească cu armele forțele cruciate (formate din cavaleri francezi din nord și mercenari germani) conduse de Simon de Montfort. Intenția lui Pedro și a aliaților săi era să îi împiedice pe cruciați să ocupe tot Languedoc-ul unde se aflau fief-urile vasalilor regelui aragonez. Regele avea legături strânse de rudenie cu casa de Toulouse: contele Raymond al VI-lea era căsătorit cu Eleonora, una dintre surorile lui Pedro, iar fiul contelui era și el căsătorit cu o altă soră a monarhului aragonez, Sanchia. Pedro al II-lea era astfel cumnat cu amândoi conții, tată și fiu.
Forțele aragonezo-occitane îi înfruntă pe cruciați la 12 septembrie 1213 la Muret, în apropiere de Toulouse. Deși sunt superiori numeric, lupta se încheie într-un mod dezastruos pentru meridionali. Contele Raymond al VI-lea de Toulouse l-a sfătuit pe Pedro să evite lupta, să încercuiască și să izoleze armata lui Montfort, să îi taie căile de comunicații, înfometându-i trupele și obligându-l astfel să capituleze. Dar Pedro a respins aceste sfaturi, considerând că ar fi necavaleresc din partea sa dacă ar proceda astfel. El alege să lupte, dar își va pierde viața în timpul bătăliei, din cauza bravadei sale inutile. Mai exact, regele s-a deghizat în simplu soldat, în timp ce un mic vasal al său îi purta însemnele regale. Acesta a atras atenția adversarilor care au început să îl batjocorească. Furios, Pedro și-a dezvăluit identitatea și i-a provocat pe dușmani strigându-le: „Eu sunt regele! Veniți și luptați-vă cu mine dacă aveți curaj”. Doi cavaleri francezi, Alain de Roucy și Baudouin Florent de Ville, s-au năpustit asupra sa, l-au dat jos de pe cal și l-au ucis… Rămasă fără conducător, armata aragoneză a intrat în derută și-a fost masacrată fără milă de adversari. Contele Raymond al VI-lea de Toulouse reușește să scape și fuge împreună cu fiul său la curtea regelui englez Ioan Fără Țară.
Consecințele înfrângerii de la Muret vor fi dezastruoase pentru aragonezi. Moartea bizară a unui rege catolic, un erou al luptei contra musulmanilor într-o bătălie purtată alături de apărătorii ereticilor a șocat profund Europa creștină. Dar nu numai atât. După Muret se spulberă practic visele de expansiune peste Pirinei ale aragonezilor. De acum înainte, dinastia catalană care se afla la cârma Aragonului va fi obligată la defensivă. Chiar dacă vor mai interveni în Occitania, aragonezii vor fi obligați să respingă, peste nu mulți ani, atacurile francezilor care se vor năpusti la rândul lor peste munți.
După încheierea cruciadei împotriva albigenzilor (terminată în mod oficial în 1229), occitanii, serios slăbiți, vor mai avea câteva încercări de revenire pe la jumătatea secolului al XIII-lea. Ei au fost învinși însă de francezi iar aragonezii se vor confrunta pe propriul teritoriu cu aceștia în curând. Până atunci însă urmașul lui Pedro, Jaime I Cuceritorul (1213-1276) se va îndrepta spre sud, cucerind de la musulmani Majorca în 1229, Minorca în 1231, Ibiza în 1235 și Valencia în 1239.
În anul 1258, la 11 mai, se încheie tratatul de la Corbeil (astăzi Corbeil-Essonnes, în regiunea Île de France) între Franța și Aragon. Regele Franței, Ludovic al IX-lea renunță la pretențiile sale asupra unor teritorii aragoneze (Cerdagne și Rousillon) în calitate de moștenitor al lui Carol cel Mare și al Mărcii Spaniei, iar în schimb, Jaime I de Aragon se angajează să nu mai intervină în Languedoc, (cedând și el teritorii în Occitania) păstrând însă orașul Montpellier. Semnarea tratatului a fost prefigurată de câteva elemente. Este vorba de căsătoria fiicei lui Ramon Berenguer al IV-lea (pe nume Beatrice) cu Charles de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea la 31 ianuarie 1246. Prin această căsătorie Charles de Anjou devenea conte de Provence, dar Jayme nu îi va recunoaște acest titlu decât după semnarea Tratatului de la Corbeil. Charles de Anjou și Ludovic al IX-lea erau la rândul lor copii unui cuplu franco-spaniol: Ludovic al VIII-lea și Blanche de Castilia. De asemenea, căsătoria lui Jeanne, fata contelui Raymond al VII-lea de Toulouse cu Alphonse de Poitiers, alt frate al lui Ludovic al IX-lea, a slăbit și ea poziția aliaților occitano-aragonezi. Prin acest tratat se stipula mai exact că regele Aragonului renunță la o serie de castele fortificate din Occitania (Fenouilledès, Quéribus, Peyrepertuse, Puillorenç etc.) la drepturile sale asupra orașului Toulouse și a altor orașe de peste Pirinei: Narbonne, Albi, Carcassonne, Razés, Béziers, Saint-Gilles și a altor teritorii (Lauragues, Termenès și Minervois, ultimul moștenit de coroana aragoneză în 1179 de la Roger al III-lea de Béziers). Jaime mai renunță și la drepturile sale privitoare la Agde și Nîmes (care aparțineau regilor aragonezi din 1112), la Roergue, Millau și Gavalda (drepturi derivate din moștenirea lui Douce de Provence). A rămas cu vicomitatul de Carladès, senioria de Montpellier și cu senioria de Omelades. Renunțarea la drepturile asupra comitatului Foix a fost respinsă însă de către rege care a refuzat să ratifice documentul la 16 iulie 1258. Asta pentru că stăpânul comitatului, contele Roger Bernard al III-lea de Foix (1243-1302) va depune jurământ vasalic lui Jaime care va putea astfel să folosească fortărețele vasalului său drept avanposturi anti-franceze dincolo de Pirinei. Francezii astfel nu reușeau să își atingă principalul scop al Tratatului, anume acela de a nu mai exista enclave ale celuilalt de o parte și alta a Pirineilor.
Noua frontieră dintre Aragon și Franța rezultată în urma tratatului de la Corbeil.
Hartă preluată de pe site-ul histoiredurousillon:
http://histoireduroussillon.free.fr/Histoire/TraiteCorbeil3.php
Tratatul mai prevedea și căsătoria Isabellei de Aragon, fiica lui Jaime, cu Philippe, fiul lui Ludovic al IX-lea și viitorul rege Philipe al III-lea al Franței. Căsătoria va avea loc la 28 mai 1262 la Clermont în Franța. În ciuda acestei alianțe matrimoniale, relațiile dintre casa de Aragon și monarhia capețiană au rămas în continuare tensionate. În 1272, Jaime I va fortifica regiunea Sabarthes, în munții Pirinei, amenințată de francezi. Aceste tensiuni vor exploda doi ani mai târziu în 1274 când are loc războiul generat de succesiunea la tronul Navarrei.
Să spunem mai întâi câteva cuvinte despre Navarra. Acest mic regat din nord-vestul Peninsulei Iberice ocupa un loc strategic important, fiind de-a lungul timpului disputat cu înverșunare de către francezi și spanioli. Navarra era populată de vasconi (basci) în momentul în care a fost cucerită de romani. Teritoriul a făcut parte dintr-o serie de provincii romane, iar la destrămarea Imperiului, regiunea a fost cucerită succesiv de suevi, vizigoți și arabi, dar nici unii dintre ei nu au ajuns să o controleze total. În 778, regiunea este cucerită de francii conduși de Carol cel Mare, care încearcă astfel să stăvilească influența maurilor, mai exact a Califatului de Cordoba care amenința constant trecătorile din Pirinei. Expediția lui Carol este descrisă în Cântecul lui Roland, una dintre cele mai vechi opere literare franceze care va inspira cântecele de gestă (Chansons de geste) ulterioare. Conducătorii franci au trebuit să facă față unor serii de revolte ale populației, atât creștine cât și musulmane, ce dorea independența și nu respecta autoritatea impusă de Imperiu. În anul 824, o răscoală condusă de Íñigo Arista reușește să înfrângă definitiv armata francilor, iar Arista devine rege de Pamplona. În 887 dieta de la Trebur recunoaște independența regatului, iar acesta este extins succesiv de către urmașii lui Arista. Totuși, între 931-1035 acest regat al Pamplonei este unit cu Aragonul. La moartea lui Sancho al III-lea cel Mare (1004-1035), regatul său, care cuprindea mare parte din teritoriile din nord-vestul Spaniei, este împărțit între trei state: Navarra, Castilia și Aragon. Regatul Navarrei își păstrează independența pentru scurt timp, dar aflat între Castilia și Aragon, rămâne un stat mic. Între 1076-1131 este unit din nou cu Aragonul sub conducerea lui Alfonso I. Acesta lasă însă țara prin testament ordinelor militare religioase dar nobilii nu acceptă și îi aleg pe fratele lui Alfonso (care va domni sub numele de Ramiro al II-lea) în Aragon și pe Garcia Ramirez ca rege în Navarra, consfințind o nouă separare a celor două regate iberice. Regele Sancho al VI-lea (1150-1194) este primul rege care renunță la titulatura de rege al Pamplonei în favoarea celei de rege al Navarrei. El este antrenat în conflictele dintre Franța și Anglia, în urma căruia pierde regiunile Bayonne și Labourd. Când Sancho al VII-lea, urmașul său, moare, în 1234, deși el îl numise ca moștenitor al regatului pe Jaime I de Aragon, nobilii navarrezi ignoră acest lucru și îl aleg ca rege pe contele Thibaut (Teobaldo pentru spanioli) de Champagne, fiul surorii lui Sancho, Blanche de Navarra, căsătorită cu un conte de Champagne.
În 1274, regele Navarrei Henric I moare fără urmași de sex masculin. În timpul vieții, Henric I reușise să convingă Cortes-urile (Parlamentul) Navarrei să jure credinței fiicei sale Juana și să o recunoască drept moștenitoare a coroanei. Din păcate, micuța avea doar 18 luni atunci când Henric a murit, așa că văduva lui, Blanche de Artois, și-a asumat regența în numele Juanei. Regatele vecine, Aragonul și Castilia încearcă să profite de vidul de putere și să anexeze Navarra. Jaime I de Aragon (1213-1276) îl trimite pe fiul său Pedro ( viitorul rege Pedro al III-lea cel Mare) în fața Cortes-urilor navarreze amintind de vechile legături dintre cele două regate și cerând unirea lor, promițând să respecte obiceiurile și cutumele juridice locale. Nobilimea navarreză era divizată, o parte înclinând să accepte propunerile aragoneze, cealaltă dorind mai degrabă o uniune cu Castilia. Neînțelegerile din cadrul Cortes-urilor navarreze nu au făcut decât să tărăgăneze lucrurile și să amâne oferirea unui răspuns clar. Văzând nehotărârea navarrezilor, Alfonso al X-lea al Castiliei se hotărăște să acționeze și el. Regele castilian trimite trupe conduse de fiul său Fernando de la Cerda la frontiera cu Navarra declanșând mai multe atacuri asupra statului vecin. Venirea iernii îi obligă însă pe castilieni să înceteze hărțuielile. Confruntându-se cu ostilitatea celor două regate hispanice, Blanche de Artois cere protecția vărului ei, regele Franței Philippe al III-lea și se refugiază în Franța împreună cu fetița-regină. O parte a nobilimii navarreze nu acceptă această intruziune franceză și protestează. Philippe al III-lea, în calitate de protector al regatului îl numește vicerege și guvernator al Navarrei pe Eustache de Beaumarchais, un militar dur și energic care curățase de tâlhari provinciile franceze Poitou și Auvergne. El își adună trupele la Toulouse apoi intră în Navarra ajungând în capitala regatului, orașul Pamplona. Între timp, situația se complică în Castilia. Fernando, fiul cel mare al lui Alfonso al X-lea moare la 25 iulie 1275 în orașul Villa Real în timp ce se pregătea să respingă o invazie musulmană din Andaluzia. Puterea este preluată în Castilia de al doilea fiu al regelui, Sancho, (cu acordul lui Alfonso), lucru neacceptat însă de o parte din nobilii castilieni. Franța și Aragonul profită imediat de situație susținându-i pe rebelii castilieni. Pentru a evita un război cu Franța, Alfonso al X-lea propune un armistițiu pe 15 ani cu Navarra și normalizarea relațiilor comerciale (cele două state se șicanaseră și pe tema taxelor vamale). Propunerea este acceptată de nobilii navarrezi, nu însă și de guvernatorul francez care a considerat atitudinea navarrezilor drept o trădare. Relațiile dintre trupele franceze ale lui Beaumarchais și navarrezi se deteriorează, izbucnesc lupte violente, francezii fiind percepuți acum drept „ocupanți”. Navarrezii nu reușesc totuși să îi scoată pe francezi din Pamplona și apelează la Alfonso al X-lea al Castiliei care pregătește o armată care să intervină în Navarra. Regele Philippe al III-lea al Franței trimite la rândul lui o armată formată din 10.000 de cavaleri și 20.000 de pedestrași care trece Pirineii și ajunge la porțile Pamplonei la 6 septembrie 1276. Francezii conduși de contele Robert al II-lea de Artois (fratele regentei Blanche de Artois) resping trupele castiliene venite în ajutorul navarrezilor, iar după un asediu scurt reușesc să ocupe Pamplona. Orașul este incendiat și jefuit cumplit, locuitorii sunt măcelăriți, cuceritorii purtându-se cu multă cruzime față de învinși. După ocuparea Pamplonei, francezii întreprind o sistematică cucerire a orașelor și fortărețelor importante din Navarra care cedează rapid rând pe rând. Nobilii navarrezi care se opun sunt declarați rebeli și deposedați de avere, în ciuda unui acord de amnistie convenit la 7 noiembrie 1276 cu regele Castiliei. Philippe al III-lea numește până la moartea sa în 1285 doar persoane de origine franceză în pozițiile cheie ale administrației Navarrei, controlând în mod riguros regatul. Totuși, din 1281, Cortes-urile Navarrei încep să opun o rezistență înverșunată conducătorilor străini. În 1285, Juana se căsătorește cu fiul și moștenitorul tronului Franței, Philippe al IV-lea, Navarra intrând într-o uniune personală cu coroana franceză până în 1328. Ulterior, ea va trece în stăpânirea casei franceze de Évreux, iar apoi, din cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea în cea a contelui de Foix. Spaniolii vor reuși de abia în secolul al XVI-lea să reia controlul complet asupra Navarrei.
La finalul acestui conflict, monarhia capețiană reușește să impună un regim-marionetă în Navarra, înfrânge rezistența locală și trupele intervenționiste castiliene. Aragonul a fost doar spectator la acest război. După înfrângerea de la Muret, politica Aragonului s-a orientat spre sud, așa cum am mai spus. Jaime I nu a reușit să se impună, lăsând castilienilor rolul principal în acest conflict. Fiul său, Pedro al III-lea cel Mare (1276-1285), se va confrunta și el cu francezii și Papalitatea. La moartea lui Jaime, regatul Aragonului a fost împărțit între doi dintre fii săi: Pedro a luat Aragonul propriu-zis și Valencia, iar Jaime al II-lea a primit regatul de Majorca ce cuprindea Insulele Baleare dar și posesiunile aragoneze din sudul Franței, Cerdagne și Rousillon. Pedro se căsătorise în 1262 cu Constance, fiica și moștenitoarea lui Manfred de Hohenstaufen, rege al Siciliei (1258-1266), în ciuda protestelor Papei Urban al IV-lea și a regelui Ludovic al IX-lea al Franței. În 1282, după așa numitele ”Vecernii Siciliene” (revolta sicilienilor împotriva regelui francez Charles de Anjou care stăpânea Sicilia din 1266), Pedro invadează insula și este proclamat la 4 septembrie 1282 la Palermo rege al Siciliei sub numele de Pedro I. El promitea sicilienilor să redea vechile privilegii pe care aceștia le aveau sub stăpânirea normanzilor, drepturi pe care francezii le suprimaseră în mod brutal. Proclamarea lui Pedro drept rege la Siciliei determină reacția vehementă a Papalității care îl excomunică pe Pedro (la 9 noiembrie 1282), proclamă o cruciadă împotriva Aragonului și oferă lui Charles de Valois, fiul mai mic al lui Philipe al III-lea (la 21 decembrie 1283) regatul Aragonului și Valencia. Philippe al III-lea anunță public la 2 februarie 1284 oferta Papei pentru fiul său. Trebuie spus că Papa Martin al IV-lea care a decis toate aceste măsuri era un francez, Simon de Brie pe numele său laic..Se declanșează astfel ceea ce va rămâne în istorie drept „cruciada aragoneză” (sau „cruciada împotriva Aragonului”).
În 1284 începe efectiv această cruciadă. Conflictul s-a transformat rapid într-un fel de război civil, deoarece fratele lui Pedro, regele Jaime al II-lea al Majorcăi, s-a aliat cu francezii. Jaime moștenise, așa cum am spus comitatul Roussillon, avându-și o parte dintre teritorii între cele ale monarhilor francezi și aragonezi. Pedro s-a opus inițial moștenirii lui Jaime, care-i era frate mai mic și care-i încălca astfel dreptul medieval al primului născut, rivalitatea aceasta fiind transferată în mod oficial în cadrul cruciadei. Jaime, la rândul său, refuzase timp de trei ani să recunoască suzeranitatea lui Pedro.
În vara lui 1285, o armată franceză sub conducerea lui Philippe al III-lea, însoțit de fiul său, Charles de Valois, a intrat în Roussillon. Această armată numeroasă era susținută de o flotă puternică aflată în porturile din sudul Franței. În ciuda sprijinului de care se bucura această armată din partea lui Jaime, populația locală s-a răsculat împotriva invadatorilor. Orașul Elne a fost apărat cu vitejie de fiul lui Nuño Sánchez, fostul conte de Roussillon (1212–1242). Până la urmă, orașul a fost cucerit, iar catedrala orașului a fost incendiată, în ciuda prezenței în oraș a legatului papal, care a încercat să oprească devastările. Forțele franceze au avansat astfel în teritoriul aragonez. De la 25 iunie, Philippe al III-lea asediază orașul Gerona și în ciuda unei rezistențe îndârjite și acest oraș a fost ocupat de francezi la 5 septembrie 1285. Înainte de a se întâmpla acest lucru, Charles de Valois fost încoronat rege al Aragonului de către cardinalul Jean Cholet. Încoronarea s-a făcut fără o coroană adevărată, pe creștetul lui Charles cardinalul așezând propria pălărie. Charles avea să fie numit în derâdere de către inamicii săi „roi du chapeau” (”regele cu pălărie”).
Situația lui Philippe al III-lea s-a agravat însă brusc atunci când amiralul catalan al lui Pedro al III-lea, Roger de Lauria, a câștigat bătălia navală de la Les Formigues în largul coastelor Cataloniei (la 4 septembrie 1285) reușind să distrugă o întreagă flotă franco-genoveză, capturându-l chiar pe amiralul francez Guillaume de Lodève. El debarcă apoi la Rosas, în apropiere de Pirinei, blocând principala cale de aprovizionare a armatei franceze. În plus, tabăra franceză (inclusiv regele) a fost afectată de o epidemie de dizenterie. Regele Philippe al III-lea ordonă retragerea la jumătatea lunii septembrie. Văzând că forțele franceze se află într-o situație disperată, moștenitorul tronului Franței, viitorul rege Philippe al IV-lea cel Frumos a negociat cu inamicii tatălui său pentru a asigura libera trecere a familiei regale înapoi peste Munții Pirinei. Armatei franceze nu i s-a asigurat însă dreptul la liberă trecere și a fost decimată în bătălia de la Col de Panissars (la 30 septembrie-1 octombrie 1285 în Pirinei) iar Jaime al II-lea de Majorca a fost nevoit să se recunoască drept vasal al fratelui său Pedro. Regele francez Philippe al III-lea a murit la 5 octombrie la Perpignan (unde era capitala lui Jaime al II-lea) în sudul Franței și a fost îngropat în Narbonne. Pedro al III-lea a murit și el la scurtă timp la 2 noiembrie 1285 la Villafranca del Penedès. Un istoric descria cruciada împotriva Argonului ca ”poate cea mai nedreaptă, nenecesară și catastrofală acțiune întreprinsă vreodată de monarhia Capetiană.”
Această cruciada s-a încheiat cu eșecul francezilor și al Papalității. Occitania a devenit, așa cum am văzut, din nou un câmp de luptă între francezi și spanioli. Integrată însă în regatul francez încă din 1270, ea nu a mai contat ca entitate politică independentă. A rămas doar problema regiunilor Rousillon și Cerdagne însă aceasta nu se va rezolva decât în veacurile următoare. Să mai amintim, ca epilog al acestei nefericite cruciade, că fiul lui Pedro, regele Alfonso al III-lea (1285-1291) a anexat Majorca, Ibiza și Minorca timp de câțiva ani. În 1291 Tratatul de la Tarascon îl recunoaște în mod oficial pe Alfonso drept rege al Aragonului, iar în 1295, prin Tratatul de la Anagni i se înapoiază lui Jaime al II-lea de Majorca teritoriile anexate anterior de aragonezi.
De acum înainte politica Aragonului se va concentra spre est (Sicilia, Sardinia, Italia continentală) și spre sud până la unirea cu Regatul Castiliei și cucerirea Emiratului Granadei la sfârșitul veacului al XV-lea. Teritoriile deținute dincolo de Pirinei vor mai fi pretext de conflict cu Franța, dar Occitania în ansamblul ei, nu va mai constitui o prioritate pentru Aragon, după ce a fost atâta vreme râvnită și disputată prin războaie și alianțe matrimoniale ori vasalice. Pentru occitani, Aragonul nu va mai fi decât refugiul disperat al ultimilor eretici cathari din vârfurile Pirineilor, vânați cu asiduitate de Inchiziție în primul sfert al veacului al XIV-lea.
Ca să încheiem istoria acestei relații zbuciumate, trebuie să spunem că ultimul rege al Majorcăi, Jaime al III-lea (1324-1349), refuză să depună jurământ vasalic regelui Franței Philippe al VI-lea pentru Montpellier în 1341 și cere ajutorul lui Pedro al IV-lea (1336-1387) de Aragon. Acesta însă refuză să îl ajute iar în 1343 invadează Insulele Baleare. Un an mai târziu, el ocupă și Rousillon și Cerdagne integrând regatul Majorcăi în cadrul Aragonului. În 1349 Jaime al III-lea, redus la statutul de mic vasal de către Pedro al IV-lea, vinde posesiunile sale de peste Pirinei pe care le mai deținea (vicomitatul de Carlat în Auvergne și senioria de Aumelas) regelui Franței și cu banii primiți ridică o armată și încearcă să recucerească Insulele Baleare de la regele Aragonului. Este înfrânt însă de acesta la 25 octombrie 1349 în bătălia de la Llucmajor, când își pierde și viața. Rousillon și Cerdagne vor rămâne în stăpânirea Aragonului până în 1462 când disputa dintre regele Juan al II-lea de Aragon cu fiul său Carlos de Viana, îi permit regelui Franței Ludovic al XI-lea să intervină și să ocupe aceste provincii (care au fost ipotecate de Juan francezilor). Ele vor fi evacuate însă de trupele franceze în 1493 în urma unei înțelegeri între Charles al VIII-lea și regii catolici spanioli (Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia). Situația celor două ținuturi va fi tranșată definitiv de abia în 1659 când în urma Tratatului Pirineilor, Rousillon și o parte din Cerdagne revin Franței. Au trebuit deci să treacă șase secole până când Occitania să devină în sfârșit, din punct de vedere politic, integral franceză.
Capitolul III
Trubadurii, influență culturală
și implicare politică
Secolul al XII-lea a reprezentat o adevărată Renaștere pentru cultura din Europa Occidentală. Poezia este una dintre artele care au cunoscut o puternică afirmare încă din prima jumătate a secolului precedent, când, o dată cu Guillaume (1071-1126), al VII-lea conte de Poitiers și al IX-lea duce de Aquitaine își fac apariția în istoria culturală a Occidentului, trubadurii. Fenomen aparte ce a marcat profund lirica europeană, poezia trubadurilor a însemnat o veritabilă „explozie” a creației artistice. Trubadurii au apărut în Occitania, regiune din sudul Franței. Ei nu și-au făcut apariția în mod întâmplător aici. Acest ținut întins din sudul Franței cunoaște începând din secolul XI un mare avânt, atât în viața materială cât și în cea culturală, elan determinat de influența convergentă a mai multor factori de ordin economic, politic și cultural. Suferind influența mai multor culturi și religii (catolică, dar și musulmană, venind atât dinspre Spania vecină cât și de pe urma cruciaților întorși din Orient), având o solidă moștenire romano-latină, beneficiind de o clasă politică tolerantă și cultivată, ce a permis existența unei numeroase și prospere comunități iudaice (ce și-a adus aportul ei la dezvoltarea regiunii) și chiar implantarea ereziei cathare, acest ținut a fost un teren ideal pentru revigorarea poeziei. Începând cu Guillaume (1071-1126), al VII-lea conte de Poitiers și al IX-lea duce de Aquitaine ce a fost primul trubadur cunoscut, lirica occitană prinde avânt. Aparent un apanaj al nobililor, (pe lângă Guillaume, deja amintit, alți trubaduri ca Jaufré Rudel și Raimbaut d’Orange au fost prinți iar unii ca Bertran de Born ori Guy d’Ussel erau castelani bogați), creația poetică era, de fapt, accesibilă tuturor. Printre trubaduri găsim bărbați, dar și femei (au supraviețuit până la noi scrierile a șaptesprezece trobaritze, cea mai faimoasă dintre ele fiind contesa de Die), bogați și săraci. Practic, aproape toate stările sociale au contribuit la fenomenul trubaduresc: cavaleri scăpătați, burghezi, negustori, chiar și clerici. Bernard de Ventadour, considerat de mulți cel mai bun trubadur, a fost fiul unor umili servitori de la curtea contelui de Ventadour. Dacă în privința originii acestei poezii, cercetătorii încă nu s-au pus de acord între ei, în ceea ce privește influența acestei lirici, toți sunt de părere că trubadurii sunt predecesorii poeților europeni moderni, că trubadurii au reinventat practic poezia occidentală după hiatusul produs la dispariția Imperiului Roman de Apus. Această poezie s-a răspândit din sudul Franței în toate direcțiile. Ea ajuns în Italia, în Germania, în Spania și Portugalia. În nordul Franței, cei care au creat-o s-au numit truveri și au scris în limba d’oil vorbită în partea septentrională a vechii Galii. În Germania, poeții au căpătat numele de minnesangeri (cântăreți ai iubirii).
Poezia scrisă de către Guillaume de Poitiers este una rafinată „exprimând deja o doctrină poetică bine articulată, ceea ce presupune existența unor poeți anteriori”. De aceea se pune întrebarea care este originea acestei poezii care apare la începutul veacului al XII-lea gata formată? Cercetătorii au avansat mai multe ipoteze, fără a reuși să cadă de acord asupra lor. Prima dintre ele susține că trubadurii s-au inspirat din poezia arabilor din Spania, una foarte dezvoltată, susținută de tratate poetice solide. Deși, așa cum spunea și Henri Marrou: „este cert că s-a exercitat o anumită influență dinspre Islam înspre ținuturile romanice și aceasta nu numai în artele plastice ci și în domeniile poetic și muzical”, tot el recunoaște că: „realitatea acestei influențe arabe rămâne pur ipotetică, nu avem în sprijinul ei o dovadă hotărâtoare.” Faptul că poezia hispano-arabă s-a manifestat cu precădere în sudul Peninsulei Iberice, în Andaluzia și că tehnica folosită de poeții arabi era destul de diferită de cea utilizată mai târziu de către trubadurii creștini și inexistența (deja amintită) a unor dovezi clare, fac ca această ipoteză (îmbrățișată mai ales de către cercetătorii spanioli) să fie respinsă ca neconcludentă. O altă ipoteză avansată de către cercetători se referă la o presupusă influență a muzicii liturgice latine create în secolele IX-X la mănăstiri ca Saint Martial din Limoges sau Saint-Martin din Périgord în care erau incluse piese lirice independente în textul liturghiei. Această ipoteză este susținută de H.I. Marrou (și alți cercetători), dar a fost respinsă și ea pe motiv că argumentele invocate în sprijinul ei țin mai mult de muzică și nu de poezie. Așa cum am spus, cercetătorii nu au reușit să se pună de acord asupra originii poeziei trubadurilor iar această dezbatere durează de mai bine de un veac, avansându-se și alte ipoteze, pe care nu le vom mai aminti aici. Revenind la trubaduri, trebuie să spunem că lirica lor a reprezentat o remarcabilă noutate în lumea romanică din secolele XII-XIII. Printre aceste elemente de noutate se numără faptul că această poezie era scrisă într-o limbă „vulgară”, înțeleasă de toată lumea (nu în limba latină care în acele timpuri devenise apanajul exclusiv al clericilor și cărturarilor), iar autorii versurilor au o identitate cunoscută. Au supraviețuit până în zilele noastre circa 2700 de poezii scrise de 350 de trubaduri care s-au păstrat în mari antologii poetice. Poeziile trubadurilor erau cântate, (au ajuns până la noi doar 264 de melodii) nu recitate. De aceea alături de trubadur apărea întotdeauna și jonglerul cel care îi cânta creațiile. Jonglerul provenea probabil din jaculator-ul din teatrul antic latin, cântăreț, saltimbanc și dansator la bâlciuri și în piețe publice, fiind anterior trubadurilor. Jonglerii duceau cu ei manuscrisele care le alcătuiau repertoriul. Un jongler trebuia să aibă o dicție perfectă și o memorie prodigioasă pentru a putea reține versurile. De asemenea, trebuia să știe să improvizeze în caz că uita versurile. Cu alte cuvinte, trebuia să fie un bun actor. Au existat școli pentru jongleri la Avranches și Fecamp, iar la Arras confreria lor avea chiar și un statut.
Trubadurii, de multe ori personaje aristocratice, doar compuneau versurile și muzica. Au existat însă și trubaduri, de origine socială mai modestă, care își cântau propriile compoziții (de exemplu, Bernard de Ventadour). Poeziile au fost scrise în limba d’oc (numită în acele timpuri și occitană, provensală sau chiar limousină) care s-a impus dialectelor locale din sudul vechii Galii și care avea probabil la bază limba vorbită în jurul orașului Toulouse. Termenul de trubadur provine de la trobar, din latineascul tropare și are sensul de a găsi, a inventa, a crea. Trubadur înseamnă deci, creator, poet. Informații despre trubaduri avem din așa numite Vidas („Vieți”) scurte notițe biografice care nu respectau întotdeauna realitatea istorică, relatând viața poeților occitani, majoritatea fiind scrise de autori anonimi la începutul secolului al XIII-lea.
Tema fundamentală a poeziei trubadurilor este iubirea. Poetul cântă iubirea pentru o femeie, una întotdeauna căsătorită și mai mereu aflată pe o treaptă socială superioară îndrăgostitului. De aceea, această femeie este (aparent) inaccesibilă iar dragostea celor doi este una secretă. Este o iubire interzisă ce are loc în mai multe etape, strict codificate. În prima etapă, trubadurul avea doar dreptul să suspine și să sufere în tăcere după doamna pe care o iubea. În cea de-a doua etapă, îndrăgostitul putea să vorbească și să implore mila iubitei. În etapa a treia, putea să își declare fățiș iubirea față de ea, iar dacă ajungea pe ultima treaptă putea să se socotească amant (cu sensul de iubit). Atunci doamna îl accepta ca vasal al ei și îi permitea să o slujească. Drept mărturiei a încuviințării ei, îi dăruia poetului un sărut, un inel (sau alt obiect care îi aparținea) sau chiar mai mult…
Femeia iubită nu este numită ca atare în poezii, ea primește un pseudonim (Senhal, ce poate fi uneori și masculin) pentru a i se proteja identitatea. Există o serie întreagă de termeni religioși folosiți în poezie pentru a cânta o iubire profană și un număr de termeni din zona juridică a vasalității ce sunt și ei utilizați de către poet. Astfel, Doamna iubită este un senior pentru poet, care se declară umilul ei vasal. Poetul se află în slujba doamna sale precum un vasal în serviciul seniorului său. El îi datorează omagiul doamnei sale, de la care, dacă o va sluji cum se cuvine, va primi o recompensă (de care am amintit deja). Cel care dorește să o cucerească pe doamna sa trebuie să se arate tot timpul loial și curtenitor față de ea, neprecupețind nici un efort în a-i face elogiul. Acest mod delicat de a iubi a primit numele de fin amors (iubire fină), rezervat sufletelor de elită. Femeia ocupă deci un rol privilegiat, ea fiind exaltată, adresându-se un adevărat cult. De regulă această doamnă adorată era soția seniorului la curtea căruia trăia poetul. De aceea și această iubire a mai primit numele de amor curtenesc. Bineînțeles, în cazul unor trubaduri de rang înalt, cum au fost Guillaume de Poitiers, Jaufré Rudel (ce erau prinți) sau a regilor Alfonso al X-lea al Castiliei sau Jayme I de Aragon doamna mult râvnită nu putea fi pe o treaptă socială superioară. Ea era, de multe ori și o idealizare în general a femeii. Fin amors era și un joc poetic în care artistul căuta să își demonstreze virtuozitatea creând un vers îndelung cizelat cu o rimă perfectă. Multe poezii prezintă o dragoste platonică, altele însă celebrează o iubire senzuală.
Complexă și bogată, poezia trubadurilor a dat naștere la multe subgenuri și stiluri lirice. Ea nu s-a mărginit la a cânta iubirea (deși aceasta era, așa cum am spus deja, tema fundamentală) ci a avut și conotații politice, sociale ori filosofice. Principalele genuri lirice pe care le cultivă trubadurii sunt cântecul, sirventesul și tensonul. Cântecul (canso) e genul cel mai răspândit și mai caracteristic, al cărui temă este aproape întotdeauna iubirea. Este alcătuit, de obicei, din șase sau șapte strofe (care pot să aibă de la trei până la patruzeci și două de versuri) și se încheie cu una sau două „închinări” (tornada) în care ni se spune cui îi este „dedicată” poezia. Bernard de Ventadour este un maestru al acestui gen liric. Sirventes-ul e compus de regulă după structura unui cântec, dar are un conținut moral, politic sau religios. Prin intermediul lui erau criticate moravurile clerului sau ale laicilor, corupția sau hoția, se atacau adversarii politici ai protectorului trubadurului sau chiar rivalii poetici ai autorului. Peire Cardenal este considerat cel mai bun reprezentant al acestui gen liric. Planh-ul (cântec funebru, bocet) este un alt gen practicat de trubaduri și este de fapt o poezie scrisă la moartea unui personaj ilustru (de regulă un rege) ale cărui virtuți sunt lăudate de poet. Bertran de Born (la moartea regelui englez Henric al III-lea) sau Gaucelm Faidit (la moartea lui Richard Inimă-de-Leu) au scris asemenea opere remarcabile. Alte genuri lirice practicate de trubaduri au fost tenson-ul, pasturela și alba.
Tenson-ul este o dispută în versuri purtată fie între doi bărbați, fie între un bărbat și o femeie. Subiectele putea fi foarte variate, de la cele elevate, la unele grosolane, poezia transformându-se uneori într-o înșirare de insulte și jigniri. De obicei însă, tenson-ul era punctat de un umor de bun gust. Pasturela era un gen de poezie foarte apropiat de lirica populară. Într-o pasturelă, un aristocrat încerca să cucerească o păstoriță cu promisiuni și vorbe meșteșugite. Uneori reușea, alteori, nu… În sfârșit, alba (sau „cântecul de zori”, alba însemnând „zorii zilei, dimineața”) descrie cu emoție și durere momentul în care, după o noapte petrecută împreună, doi îndrăgostiți trebuie să se despartă. Acestea ar fi cele mai importante genuri lirice practicate de către trubaduri. Ca stiluri sau școli, putem menționa trobar clus („ascuns, închis”, un stil ermetic, în care s-a remarcat Arnaut Daniel), trobar leu (stil „simplu”) și trobar ric (stil „bogat”, ornamentat cu metafore, complicat).
Să spunem câteva cuvinte și despre muzica trubadurilor. În privința melodiilor trubadurești se disting trei grupe: melodii provenite din recitare, melodii simetrice, din cântecul popular sau asemănătoare acestora, și melodii cu obârșie în muzica de dans. Melodiile trubadurești care provin din litanii au linii melodice scurte, repetate la fiecare vers, ca în chanson de geste, sau ample, fără segmente repetate. Astfel, Cântecul la moartea lui Richard Inimă de Leu de Gaucelm Faidit este o melopee larg desfășurată, fără repetări. Și lai-ul – piesă narativă sau pur instrumentală – avea inițial o factură liberă. Numeroase cântece poartă pecetea stilului simplu și ordonat al celui popular, așa cum sunt unele reverdie-uri cu segmente simetrice. Adeseori, cântecele simetrice prezintă repetări de fraze distincte sau fragmente de frază. Unele cântece pot deriva și din muzica de dans, ca estampida (inițial piesă instrumentală fără cuvinte), rondel, virelai, lai și balada, care sunt forme bazate pe alternanța dintre cuplet și refren. În general, liniile melodice simple și clare ale muzicii trubadurești sunt create pe diferite scări: dorian, lidian, mixolidian, dar și pe majorul de astăzi. Ordonarea frazelor și a segmentelor de frază, atât de variate la fiecare gen, sunt încercări de cristalizare a formei. În creația trubadurescă trobar clus circulau unele texte cu semnificații ermetice, adesea ezoterice, știute doar de un grup restrâns. Un alt aspect al acestor creații este acel trobar ric, cu înțeles de cântec îmbogățit cu melisme, care probează legătura dintre practica muzicală bisericească și cea trubadurescă. În unele cântece se resimte influența stilului înflorit al vocalizelor din muzica religioasă. Dacă în unele melodii, ornamentația melodică pare a fi de origine bisericească, în altele putem descoperi figurații melodice, care prefigurează stilul galant francez din prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Apar și încercări de cristalizare a formei prin ordonarea segmentelor de frază și a frazelor, atât de variate la fiecare gen. Acum se configurează viitoarea formă a rondo-ului prin preluarea periodică a refrenului sau a suitei. Bogata imaginație a trubadurilor a rămas încrustată în numeroase genuri de un frumos și variat conținut. Adesea melodiile trubadurești erau însoțite de instrumente, cântărețul fiind în același timp și bun mânuitor al instrumentelor. Unul dintre cele mai frumoase romane curtenești medievale, Flamenca, conține pagini valoroase care descriu diferite ceremonii, printre care și un ospăț dat de regele erou în ziua de Sfântul Ioan. La această petrecere luxuriantă au fost invitați peste 3000 de cavaleri, cu tot atâtea doamne. La castel erau peste 2500 de servitori și menestreli, care au delectat aristocrații cu diferite melodii, acompaniate de viole, lai, harpe, flaute, fluiere, giga, rota, cimpoi, gaida, caval, mandora, psalterion. În alte scrieri literare, mai ales în romanele în versuri din secolul al XIII-lea, sunt menționați menestreli care cântau la violă anumite lai-uri și estampide, celebră fiind cea pe melodia căreia Raimbaut de Vaqueiras a improvizat Kalenda Maia sau laiuri. Viela (instrument cu arcuș, predecesor violei) era preferată de jongleuri și de menestreli.
Trubadurii duceau o existență itinerantă, călătorind de la o curte seniorială (sau regală) la alta, în căutare de protectori. În veacurile al XII-lea și al XIII-lea a existat o mișcare continuă a trubadurilor dinspre Occitania spre teritoriile vecine: Italia, Peninsula Iberică și chiar Anglia. Marile familii senioriale occitane au avut tot timpul trubaduri în serviciul lor: conții de Toulouse i-au avut printre alții pe Aimeric de Peguilhan, Raimon de Miraval și Peire Cardenal. Contesa Ermengarde de Narbonne (1143-1182) îi avea la curtea ei pe Peire Rogier și Salh de Escola. Aliénor de Aquitaine îl duce cu ea în Anglia pe cel mai celebru dintre trubaduri, Bernard de Ventadour. Numeroși trubaduri occitani vor migra în Peninsula Iberică la curțile din Aragon, Castilia sau Navarra (Marcabrun, Pons de Capdeuil, Peire Vidal, Aimeric de Belenoi, Uc de Saint-Circ, Guiraut de Calanso și mulți alții). Unii vor pleca spre est, ajungând în Italia, stabilindu-se la curțile senioriale de acolo (Gaucelm Faidit, Raimbaut de Vaquieras, Aimeric de Peguilhan, Guillem de la Tor). Această migrație a luat amploare după tragedia care a lovit Occitania la începutul veacului al XIII-lea: cruciada albigenză. Sub pretextul eradicării ereziei cathare care îi amenința serios supremația în sudul Franței, Biserica Romano-Catolică va dezlănțui în 1209 un război total împotriva Occitaniei dezvoltate, culte, civilizate și mai presus de toate, tolerante. Purtată inițial cu mercenari din nordul Franței și din Germania, această agresiune va fi sprijinită ulterior și de monarhia capețiană. După două decenii de lupte înverșunate (cruciada a luat sfârșit în mod oficial în 1229 prin Tratatul de la Paris) sudul a ieșit învins și sleit de puteri. Slabele zvâcniri din anii 1240 prin care seniorii occitani încercau să își elibereze teritoriile nu mai puteau întoarce în favoarea lor soarta unui război ce fusese deja pierdut. În 1271, Languedoc-ul este anexat în mod oficial coroanei franceze, dând o lovitură decisivă oricăror pretenții occitane de independență. Lumea occitană, în cadrul căreia trubadurii și arta lor minunată jucau un rol cultural covârșitor, se prăbușește definitiv. Încet, dar sigur, limba, legile, cutumele și obiceiurile celor din nord se vor impune în Occitania. Dacă seniorii occitani, chiar dacă dezbinați și sporadic, nu au rămas pasivi în fața agresiunii franceze și și-au apărat pământurile și libertatea cu arma în mână, trubadurii nu au putut evita nici ei implicarea în această luptă. Ei au combătut, firește, cu armele specifice lor: pana de scris și lira. Un număr de trubaduri, afectați direct de asalturile cruciate asupra sudului au reacționat viguros, criticând în versurile lor distrugerea brutală a ținuturile lor natale. Ei și-au dat seama că, pretextând că vor să-i anihileze pe catharii eretici, francezii voiau să distrugă de fapt întreaga Occitanie. În acest conflict occitano-francez s-au implicat și regii Aragonului care dețineau teritorii însemnate în Occitania. Trubadurii occitani au glorificat în versuri pe seniorii lor, occitani sau spanioli, le-au implorat ajutorul și i-au criticat dur pe francezi. Au existat și trubaduri occitani, puțini la număr, care i-au sprijinit pe francezi. Atitudinea generală a poeților din sud a fost, în general, una de ostilitate față de agresori. Vom trece în revistă pe câțiva dintre acești poeți curajoși, care, prigoniți de Inchiziție, vânați de armatele dușmane, nu au ezitat totuși să își apere țara.
Începem această enumerare a trubadurilor care au protestat împotriva cruciadei albigenze (fără a fi eretici) cu unul dintre cei mai cunoscuți lirici occitani, Raimon de Miraval. Data nașterii sale nu este cunoscută. Estimările variază foarte mult, de la 1135 la 1165 și chiar 1185. Nu se știe exact nici când a murit, avansându-se și în acest caz mai multe date: 1216, 1220 sau 1229. Se știe în schimb că a murit în Spania, cel mai probabil la Lerida, în Catalonia, unde se refugiase după dezastrul occitano-aragonez de la Muret din 1213. Era un mic cavaler sărac care împărțea împreună cu cei trei frați ai săi un castel în Miraval, lângă Carcassonne. A fost poetul favorit al contelui Raymond al VI-lea de Toulouse pe care l-a elogiat în poeziile sale sub pseudonimul de Audiartz. De la Raimon de Miraval au rămas 48 de poezii, dintre care 22 sunt însoțite și de melodii. În 16 dintre acestea este menționat Raymond al VI-lea iar în alte 11 apare vicontele Raymond Roger al II-lea de Trencavel (sub pseudonimul Pastoret). Într-una dintre creațiile sale, Raimon de Miraval îi imploră pe regele Pedro al II-lea și pe contele de Toulouse să îi înapoieze castelul care îi fusese ocupat și distrus de către trupele lui Simon de Montfort, cândva între 1209-1211:
„Spune-i rigăi, poezie,
(lui, scăldat în desfătare),
Cum că-n față-mi el apare
Fără vreo vinovăție;
Crai va fi când, pe luptate,
Montegut l-o fi luat, Carcassonne s-o fi predat;
Fug de el păgânătate
și francezi pe apucate.
Doamnă, dă-mi plinătate
De-a cânta; c-aș fi cântat
Numai când ți-aș fi redat
Miraval, cu-acele sate
Care fostu-mi-au furate.
A zis riga că s-a zbate
Să-l am iar și, totodat’,
Pe Audiartz (om minunat),
Din Beaucaire: plăceri uitate
Vor fi iar de-amanți gustate.”
Poetul vrea să spună probabil că Pedro ar putea să ajungă rege al Occitaniei dacă reușește să recucerească Carcassonne și Montegut, iar păgânătatea care fuge, este cu siguranță o aluzie la musulmanii învinși de Pedro alături de o mare coaliție creștină iberică la Las Navas de Tolosa în 1212. Din păcate pentru trubadur, Pedro al II-lea își va pierde viața în bătălia de la Muret iar poetul nu își va mai recupera niciodată castelul părintesc. El va rămâne în Spania până la sfârșitul vieții, trăind la curtea regelui Alfonso al VIII-lea al Castiliei. Raimon de Miraval a fost un poet al iubirii, poeziile sale sunt pline de prospețime și bucurie. Canso-urile sale celebrează dragostea, prețuind valori ca onoarea, curtoazia și reputația (pretz). Versurile sale sunt simple și directe, poetul fiind un adversar al stilului trobar clus. Fără a fi un mare adversar al cruciaților, poetul, foarte apreciat de către contemporanii săi, a suferit totuși , în mod direct (prin pierderea castelului și exilul în Spania) în urma invaziei franceze. Un alt trubadur deplânge însă în mod deschis ravagiile făcute de cruciați în Occitania:
Bernard Sicart de Maruejols a fost un trubadur din Languedoc care a activat în prima jumătate a veacului al XIII-lea. Din opera sa a supraviețuit un singur sirventes intitulat Ab breu cossire („Cu mare îngrijorare”). Este un violent pamflet antifrancez „un sirventes plin de indignare și durere contra ocupației franceze, a preoților și a ordinelor militare ale Ospitalierilor și Templierilor”. Poetul chiar spune: „nu pot descrie indignarea și tristețea mea când văd această lumea tulburată sau religia coruptă.” Alte versuri descriu oroarea față de ravagiile produse de cruciadă:
„Ah Toulouse și Provence!
Și ținutul din Agen!
Béziers și Carcassonne!
Cum te-am văzut și cum te văd acum!”
Sirventes-ul utilizează o melodie compusă de un alt trubadur, Guillem de Cabestaning, iar ca stilistică amintește de creațiile lui Peire Cardenal. Textul este în același timp și o lamentație (tânguire) plină de tristețe dar și de mânie și ură, emoționantă și sarcastică. Scrierea acestei poezii poate fi datată cu destulă precizie, apreciindu-se că a fost scrisă prin 1230, după încheierea Tratatului de la Paris din 1229 prin care Raymond al VII-lea de Toulouse renunța la drepturile sale asupra unor regiuni din Occitania în favoarea coroanei franceze. Acest sirventes este dedicat regelui Aragonului, Jayme I Cuceritorul, lucru care i-a făcut pe unii cercetători să afirme că trubadurul s-a refugiat la curtea aragoneză. Nu există însă vreo dovadă concretă în acest sens.
Dacă am spus de faptul că sirventesul lui Maruejols amintește din punct de vedere stilistic de Peire Cardenal, trebuie să ne oprim puțin mai mult asupra acestui mare poet occitan, un adversar redutabil al clericilor și al francezilor. A văzut lumina zilei la Puy en Velay, în provincia Auvergne cel mai probabil în anul 1180 (unele surse dau 1176 drept anul nașterii sale) și a avut o viață foarte lungă, moartea sa înregistrându-se undeva prin 1278. (Ultimele sale scrieri datează din anul 1271). Poetul provenea dintr-o familie de nobili, care l-a îndreptat spre o carieră ecleziastică, pe care însă Peire a abandonat-o repede preferând să devină trubadur. Din, probabil, vasta sa operă, au supraviețuit până la noi douăsprezece cântece de dragoste și peste optzeci de sirventes, Peire Cardenal fiind un maestru incontestabil al acestui din urmă gen. În total, din creația sa, avem 96 de poezii.
Poetul a fost între 1204-1208 secretarul contelui Raymond al VI-lea de Toulouse (n.1156-m.1222) și i-a dedicat, în mod firesc, mai multe poezii. Ditirambele violente și repetate ale poetului împotriva clericilor în mai multe creații ale sale, sunt expresia unui atașament față de pământul natal, o exprimare a naționalismului occitan plin de ostilitate față de preoții catolici care au adus cu ei sumbra Inchiziție ce va pustii în următoarele decenii Occitania. Aceste sentimente de ostilitate vor dăinui multă vreme în regiune. De exemplu, poezia lui Cardenal, Clergue si fan pastor („Spun preoții că sunt păstori”), mai era recitată de țăranii din Languedoc chiar în corul bisericii din Pamiers (oraș de reședință al episcopului catolic și al Inchiziției) și în 1330, la mai bine de jumătate de secol de la dispariția poetului și la peste un secol de la declanșarea prigoanei anticathare. Aceasta nu a fost singura poezie în care Peire Cardenal și-a manifestat ostilitatea față de invadatori. În poezia Atressi com per fargar (scrisă după 1212-1213) el îl atacă (numindu-l „hoț” și „trădător”) pe episcopul de Puy, un anume Bertrand de Chalencon care a condus un detașament de cruciați în regiunile Puy și Béziers. Clericii constituie de altfel, principala țintă a lui Peire Cardenal. Papa Inocențiu al III-lea, inițiator al cruciadei împotriva albigenzilor care a dus la anihilarea politică și culturală a Occitaniei, este tratat cu evidentă ostilitate de poet. Un tratament foarte dur îi este aplicat și lui Esteve de Beaumont, canonic la catedrala din Puy en Velay, pe care Cardenal îl prezintă drept hoț, trădător și asasin, în trei sirventes. Se pare că acesta și-a asasinat propria familie (ce era probabil eretică) și a încurajat venirea cruciaților în Languedoc. În ciuda strădaniilor cercetătorilor, acest malefic personaj nu a putut fi identificat cu precizie. Prea multe lucruri nu se cunosc nici despre Arnaud Amalric, numit arhiepiscop de Narbonne în 1212, satirizat feroce într-un sirventes, intitulat chiar „Arhiepiscopul de Narbonne”. Peire Cardenal îl numește „hoț, lacom, trădător și otrăvitor.” În poezia Falsedatz e desmezura ( „Falsitate și lipsă de măsură”) poetul vorbește despre lupta dintre „francezii bețivi” și toulousanii „drepți și adevărați”, o luptă, mai spune el, între zgârcenie și generozitate, între trădare și iubire, între păcat și sfințenie. Într-un alt sirventes, vorbește despre situația complicată în care se regăsea patria sa, atrăgând atenția că Simon de Montfort, conducătorul militar al cruciadei împotriva albigenzilor, vrea să supună lumea și să o prade (sirventes-ul Per fols tenc Polhens e Lombartz). Necruțător se dovedește a fi trubadurul și cu călugării dominicani, (participanți și ei zeloși la cruciadă) în poezia Ab votz d’angel („Cu voce de înger”) în care aceștia, „cu voci de îngeri, pronunție perfectă, și cuvinte subtile ca o pânză englezească, ne spun cum îl vom putea vedea pe Dumnezeu”, sunt foarte criticați. Într-un alt sirventes, Aquesta gens, con son en lur gaieza, el își exprimă deziluzia occitanilor față de inactivitatea regelui englez Ioan Fără Țară în timpul conflictului acestora cu regele francez Phillipe II August. Deși erau aliați, Ioan nu s-a prea omorât cu firea ca să îi ajute pe seniorii occitani..Tot în această poezie, compară curtea rafinată a lui Raymond al VI-lea, conte de Toulouse, cu cea grosolană a lui Ioan.
După moartea contelui Raymond al VI-lea survenită în 1222, trubadurul intră în serviciul fiului acestuia, Raymond al VII-lea (n.1197 – m.1249). Acesta a avut o viață și mai turbulentă decât cea a tatălui său, apărându-și teritoriile cu arma în mână împotriva invadatorilor din Nord. În ciuda eforturilor sale militare și diplomatice, Languedoc-ul (și odată cu el proprietățile conților de Toulouse) va fi anexat în 1271 la domeniile coroanei franceze. Cardenal, în sirventes-ul Ben volgra, si Deus o volgues îi face un portret măgulitor, ultimele trei strofe fiind considerate drept o descriere a unui prinț ideal. De asemenea, poetul își laudă patria, unde limba este grațioasă, iar oamenii au o conduită frumoasă, fiind fără temă și prefăcătorie, în poezia Lo jorn qu eu fui natz („Ziua în care m-am născut”). După moartea lui Raymond al VII-lea de Toulouse, care a fost un protector viteaz și generos, pentru poet începe o perioadă grea. Este nevoit să rătăcească prin toată Occitania fugind de Inchiziție și francezi, care nu îi iertau poziția sa intransigentă din timpul cruciadei albigenze. Ajunge la curtea lui Uc, conte de Rodez (1227-1274), protector și al altor trubaduri (Guiraut Riquier, Folquet de Lunel), trece pe la curțile lui Guiraut de Armagnac, Gaston al VII-lea de Bearn, Roger Bernart al III-lea de Foix. Este foarte probabil să fi ajuns și la curtea lui Alfonso al X-lea al Castiliei, rege cult, rafinat, supranumit de către contemporani „cel Înțelept” În cele din urmă, se stabilește la Montpellier (prin 1270), la curtea lui Jaime I de Aragon (1213-1276) care menținea o curte frumoasă cu trubaduri și jongleri, fiind prezenți aici Guilhem de Montanhagol, Cerveri de Gerona și alți poeți. Aici își petrece ultimii ani din viață acest trubadur occitan, rebel, curajos și patriot.
L-am menționat pe Guilhem de Montanhagol printre trubadurii de la curtea lui Jaime I de Aragon. Și el a fost un trubadur interesant. Guilhem de Montanhagol (1233-1268) a fost un trubadur provensal care a activat în Toulouse, dar a trecut prin peregrinările sale și prin Castilia și Aragon. Din opera sa au rămas șapte cântece, șase sirventes și un tenson cu trubadurul italian Sordello, lucru care sugerează faptul că Montanhagol a trecut și prin Lombardia. Poeziile sale au cântat dragostea, lăudând castitatea și virtutea, pe care poetul le vedea indispensabile pentru a ajunge la iubire. A fost un poet important, unii cercetători afirmând că opera sa reprezintă legătura dintre lirica occitană și cea italiană, fiind o lirică inovativă ce a încercat să îmbine iubirea curtenească cu morala creștină. Între poeziile sale s-a strecurat și un sirventes politic, scris imediat după cruciada ce a devastat Occitania. Cel mai probabil, poetul a fost un oponent al papei Inocențiu al III-lea, nu al Bisericii propriu-zise. El a încurajat convertirea catharilor cu ajutorul vorbelor, a predicilor, nefiind de acord cu reprimarea acestora prin violență.
Un alt poet care a activat în perioada cruciadei albigenze a fost Guillem Augier Novella. Era un trubadur din Vienne, regiunea Dauphinois, care a trăit însă multă vreme în Lombardia unde s-a aflat în prima jumătate a veacului al XIII-lea. La fel ca alți trubaduri occitani (Guilhem Figueira și Aimeric de Pegulhan de exemplu) a petrecut mult timp la curtea împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen. Cea mai importantă operă a sa este un planh intitulat „Un popor ține doliu pentru moartea stăpânului său”. Nu se știe exact când a fost creată această poezie. Inițial s-a crezut că poezia a fost scrisă pentru a deplânge moartea lui Raymond-Roger Trencavel, mort în 1209 în temnița din propriul castel, după ce fusese luat prizonier în mod necavaleresc de către cruciați. Mai recent s-a emis ipoteza că acest planh deplânge de fapt societatea occitană, situația ei privilegiată de dinaintea cruciadei, iar „Stăpânul” nu ar fi un senior anume ci însăși libertatea pierdută a occitanilor, prosperitatea materială și spirituală, cultura occitană. Se poate spune că poezia aceasta reprezintă un fel de anti-cântec de cruciadă, gen ce era prezent în poezia trubadurilor italieni de la acel moment. Pe de altă parte, ea transmite „un sentiment de pierdere personală,” nu „o opoziție la cruciadă, observă o cercetătoare”.
Continuându-ne periplul printre trubadurii occitani care au luat poziție împotriva cruciadei albigenze îl găsim și pe Gévaudan (circa 1195-circa 1225). Acesta a fost un trubadur și în același timp și un soldat ce a luptat alături de conții de Toulouse. Originar din Gévaudan, precum o atestă și numele său, a scris poezii moralizatoare, religioase și politice. Din opera sa au ajuns până la noi zece poezii: cinci sirventes, două pasturele, un canso, un planh pentru o doamnă necunoscută și un cântec de cruciadă. Stilul său a fost unul complicat, ermetic, destul de obscur, combinând elemente din mai multe genuri. Cântecul său de cruciadă, nu a fost datat cu precizie, dar se crede că reprezintă o invocare către întreaga creștinătate pentru ca aceasta să reia Reconquista din Spania. E probabil ca poezia să fi fost compusă în 1195, când regele Alfonso al VIII-lea al Castiliei a fost învins de către musulmani în bătălia de la Alarcos. O singură poezie scrisă de Gévaudan a putut fi datată exact. Este un canso în care poetul îi ia apărarea contelui Raymond al VI-lea de Toulouse scris în 1213: A la plus longa nuech de l'an.(„Cea mai lungă noapte din an”). În poezie, trubadurul se referă la o miliție înființată de către Foulquet de Marseille (trubadur devenit episcop ce i-a persecutat pe eretici), în Toulouse, pentru a-i vâna pe cathari. Este vorba de „Frăția albă”, denumită așa probabil după culoarea ordinului monahal cistercian din care făcea parte și Foulquet. Gévaudan îi numește pe adepții ei „nebuni îmbrăcați în alb” În fine, poetul îl amintește și pe Simon de Montfort, la care se referă ca fiind: „cel a cărui legitimitate a fost retrasă de către stăpânul său”. În ianuarie 1213, Inocențiu al III-lea îl certase pe Montfort, pentru că acesta, sub pretextul restabilirii catolicismului în zonă, cucerise mai multe teritorii pe care le păstrase pentru sine în Comminges și Bearn. Poetul dispare prin 1225, cel mai probabil pierzându-și urmele în Castilia.
Alți doi trubaduri, destul de obscuri, dar curajoși, au fost Tomier și Palaizi (sau Palazi) doi cavaleri din Tarascon ce au activat între 1199-1226. E foarte probabil ca ei să fi fost frați. Cei doi au fost implicați în cruciada albigenză, luptând, se pare, în tabăra occitană. Într-un sirventes scris probabil în timpul asedierii orașului Avignon de către regele Ludovic al VIII-lea în 1226, ei îi critică dur pe cruciați și pe pontif. Aceștia ar fi deviat cruciada ce trebuia să elibereze Sfântul Mormânt comițând astfel „un păcat împotriva credinței.” Cruciada albigenză este descrisă ca o „cruciadă falsă” iar poezia are un refren mobilizator: „Seniori, suntem siguri și încrezători în ajutorul atotputernicului”. Poeții îl învinuiesc în aceeași poezie de lăcomie pe legatul papal de Saint-Ange. Într-un alt sirventes scris în 1216, trubadurii explică faptul că războiul împotriva albigenzilor distruge „infrastructura” (drumurile și porturile) cu ajutorul căreia ar fi putut călători cruciații spre Țara Sfântă. Evident, cei doi au fost declarați eretici de către Biserică.
Dacă nu știm prea multe despre cei doi trubaduri menționați mai sus, în schimb, se cunosc destule lucruri despre autorul celei mai violente contestări a Bisericii Catolice făcute de către un trubadur. Guilhem Figueira (1195-1250) este autorul uneia dintre cele mai virulente apostrofări care i-au fost vreodată adresate Bisericii. Originar din Toulouse, alungat de cruciada albigenză, a petrecut mult timp la curtea împăratului Frederic al II-lea, fiind foarte popular în rândul oamenilor simpli. Fiul unui croitor și practicând el însuși această meserie, Guilhem Figueira s-a exilat în Lombardia, ajungând la curtea lui Frederic. Aici s-a întâlnit cu alți doi trubaduri occitani, Aimeric de Pegulhan și Guillem Augier Novella. Împreună, acești poeți au deplâns în versurile lor situația în care ajunsese Occitania, exprimându-și regretul pentru frumoasele zile de altădată de dinaintea cruciadei. În 1228, Guillem scrie o poezie in care neagă eficacitatea indulgențelor emise pentru cruciați și învinovățește aceste false indulgențe de moartea „bunului” rege Ludovic al VIII-lea (mort in noiembrie 1226 la Montpensier după o campanie militară în sud) care părăsise siguranța și dulceața traiului din Paris. Tonul este, evident, unul ironic, batjocoritor. Opera sa cea mai importantă este însă Sirventes contra Roma („Sirventes împotriva Romei”) scriere vitriolantă împotriva papalității care o va sancționa dur. Violența limbajului poetului poate fi explicată prin condițiile în care a fost scrisă această operă: trubadurul se afla în orașul Toulouse asediat de cruciați în 1228 Poezia era cântată pe melodia unui cunoscut imn închinat Fecioarei Maria, fiind astfel memorizată ușor de către oameni.
Versurile sunt de-a dreptul năucitoare:
„… tu Romă înșelătoare,
Rea călăuzitoare,
Cuib și pisc de stricare,
…………………………….
Înșelătoare Romă și hapsână
De pe mioare tunzi prea multă lână
Duhul Sfânt care se-ntrupă-n țărână
Rugarea mi-o audă
și rupă-ți gura crudă.
Romă, zăludă, pentru noi păgână
Iar pentru greci o iudă.
Păcate mântuiești pe bani
și-ți crești munți de vinovăție
și-amar te osândești”
Poetul face referire și la contele Raymond al VII-lea de Toulouse care se lupta cu cruciații:
„Romă se-adeveri că-n strâmbătate,
Toloza spre-a lovi, iertași păcate.
Mâna-ți mușca-vei și turba-vei poate,
Romă ce-n veci urzești
Doi ani de-ar mai trăi cel conte
S-ar căi Franța de toate
A tale josnicii.
……………………………….
Dârz și cumplit
Cel Sfânt pe conte să-l facă
El a belit francezi și-i tunde dacă
Mi i-a încolțit,
Și-i bate și-i apleacă,
Și aceasta mă-desfată.”
La final, trubadurul amintește de masacrul de la Béziers comis în 1209 de către cruciați:
„Vești vin cum că al tău cap s-a dovedit
Gol pe deplin, că-l razi necontenit;
Eu cred puțin că trebuie golit
De creierii din el:
Bun nume n-ai de fel ( cu cei de la Cistel)
C-ai săvârșit la Béziers crunt măcel.”
Ultimele versuri sunt foarte dure și ele la adresa Papei și a Bisericii:
„Romă…ești un lup turbat
Un șarpe-ncoronat
De-o viperă fătat.
Satana casă cu tine a-ntemeiat.”
Guilhem Figueira a atacat papalitatea nu doar pentru cruciada albigenză și masacrul de la Béziers, ci și pentru eșecul celei de-a patra și celei de-a cincea cruciade, criticând în același timp amestecul pontifilor în politică și păcatele clericilor. Trubadurul susținea că lăcomia a fost principalul motiv al organizării cruciadelor și de aceea ele au eșuat. Poezia lui Figueira a fost interzisă de către Inchiziție iar unii cercetători moderni, analizând textul, (în care se folosesc expresii ca „Roma, mama desfrânării”) au conchis că autorul a fost eretic. Alți cercetători resping categoric această supoziție și atrag atenția că: „poetul era în slujba împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen și nu trebuie luată drept cathară o inspirație care reflectă un atașament ghibelin.”
Guilhem fuge în Italia în 1229 sau 1230. Aici el poate să îl critice liniștit pe pontif, fiind sub protecția lui Fredeic al II-lea. Bineînțeles că poetul critică dur cruciada inițiată de papalitate împotriva binefăcătorului său. El îi încurajează pe creștini să facă pace între ei și să îi ajute pe cruciații din Țara Sfântă. Astfel, într-o poezie mai veche de-a sa, (Totz hom qui ben comensa e ben fenis scrisă prin 1215-1220), trubadurul îl laudă pe Frederic care dorea să meargă să lupte cu necredincioșii în Țara Sfântă. Alte două opere scrise de Figueira care au ajuns până la noi sunt două sirventes-uri în care critică predicile false ale Bisericii (poezie scrisă după 1216) și respectiv, îi îndeamnă pe Papă și pe împărat să facă pace și să trimită oameni în Palestina pentru a elibera Ierusalimul din mâinile musulmanilor (aceasta fiind scrisă în 1244). Dacă Montanhagol a îmbinat în poezia sa tristețea cu furia, Figueira a fost cu siguranță cel mai violent, în limbaj, critic al papalității dintre toți trubadurii occitani care au fost contemporani cruciadei împotriva ereticilor care a însângerat regiunea în veacul al XIII-lea.
Un alt trubadur care a luat atitudine împotriva veritabilei invazii a Occitaniei care s-a petrecut o dată cu cruciada albigenză a fost Bernart de la Barta (sau Labarthe) un poet occitan din La Barthe, localitate care nu a putut fi identificată cu exactitate. Au rămas doar cinci poezii de la el. Cea mai importantă dintre ele, este un sirventtes (Foilla ni flors, ni chatuz temps ni fredura) în care atacă Tratatul de la Meaux din 1229 prin care Raymond al VII-lea de Toulouse cedează o parte din drepturile sale coroanei franceze și Bisericii Catolice, la finalul cruciadei albigenze. Poetul îi atacă pe rege și Biserică pentru că termenii acestui Tratat i se par injusti. Cruciada purtată în numele păcii, a adus însă doar o pace care este „a clericilor și a francezilor”, observă Bernart. Potrivit poetului, o pace impusă cu forța învinșilor este injustă iar contele de Toulouse merita un tratament mai bun.
Încheiem lista trubadurilor occitani care s-au opus francezilor cu Bernart de Rovenac care a scris între 1242-1261. El a fost un trubadur din Languedoc de la care s-au păstrat 4 sirventes. Atitudinea sa singulară poate fi ilustrată cel mai bine de versurile uneia dintre poeziile sale:
„Războiul îmi place mai mult decât pacea
Și armistițiile în care oamenii mint”
(„Aital guerra m'agrada mas que platz, / non tals treguas ont om si'enganatz”)
Se poate spune că el se înrudește cu Bertran de Born, un alt trubadur care a lăudat în versuri războiul. În 1242 el compune o poezie (Ja no vuelh do mi esnenda), care se referă la o revoltă a seniorlor occitani împotriva regelui Franței Ludovic al IX-lea, în Languedoc. În poezie el îi atacă pe regii Jayme I de Aragon și Henric al III-lea al Angliei pentru că nu au venit să își ajute vasalii occitani. Într-un alt poem al său, scris mai târziu, (D'un sirventes m'es gran voluntatz preza), Bernart îi atacă pe amândoi regii pentru că și-au neglijat fief-urile pe care le posedau dar și pe „regele care a cucerit Siria.” („rei que conquer Suria”). Trubadurul se referă în mod sarcastic la Ludovic, care în decursul cruciadei a șaptea a fost învins și capturat de musulmani în bătălia de la Mansurah în 1250. Ludovic a rămas în Siria până în 1254, iar Rovenac scria poezia în speranța că cei doi regi străini vor profita de absența monarhului francez. Pentru că poeziile sale erau foarte nepopulare la curtea din Aragon, trubadurul s-a refugiat la curtea din Castilia al lui Alfonso al X-lea. În anii 1259-1260 el se alătură revoltei împotriva lui Jayme condusă de către nobilul catalan Ramon Folc al V-lea de Cardona. Cu această ocazie scrie un sirventes care nu s-a păstrat, dar care este menționat critic într-o poezie a altui trubadur, Cerveri de Gerona, poate cel mai mare trubadur iberic, care a scris între 1259-1285. Bernart răspunde criticilor lui Cerveri, dar nici această replică a sa nu a ajuns până la noi. Cerveri, la fel ca Bernart, a fost sub protecția lui Ramon Folc de Cardona, dar spre deosebire de trubadurul occitan, a trecut apoi în tabăra aragoneză. De asemenea, gelozia profesională poate fi și ea un motiv al invectivelor în versuri schimbate, se pare, de cei doi poeți. Este cert faptul că cei doi s-au aflat oarecum în competiție, chiar dacă spaniolul își începea cariera atunci occitanul era aproape de finalul activității sale poetice.
Au existat însă și trubaduri care au avut o atitudine favorabilă francezilor și cruciaților. Cel mai celebru dintre ei a fost cu siguranță Foulquet de Marseille (circa 1150-1231). Fiul unei familii de negustori genovezi stabilită la Marsilia și-a început cariera de poet pe la 1170. Trece pe la mai multe curți senioriale și regale, avându-i ca protectori pe Raymond Geoffroy al II-lea de Marseille, Richard Inimă-de-Leu, Raymond al V-lea de Toulouse, ajungând și la curtea regelui Alfonso al II-lea de Aragon. Din opera sa au supraviețuit vreo douăzeci de poezii, între ele remarcându-se mai multe cântece de dragoste. În jurul anului 1195 trece printr-o experiență religioasă profundă care îl determină să renunțe la poezie și să aleagă viața monahală. Intră în ordinul cistercian în mănăstirea de la Thoronet. Ajunge repede abate al acestei mănăstiri iar în 1205 este ales episcop de Toulouse. Odată numit în această funcție, Foulquet devine foarte activ în combaterea ereziei cathare din Languedoc. În anul 1206, el fondează mănăstirea de călugărițe din Prouille pentru a oferi femeilor din zonă o alternativă catolică la casele comunitare cathare care erau foarte numeroase în regiune. De asemenea, participă și la misiunile de convertire ale ereticilor inițiate de viitorul sfânt (și fondator de ordin religios), Dominic de Guzman. La izbucnirea cruciadei albigenze, fostul trubadur își exprimă sprijinul pentru cruciați, devenind o persoană foarte antipatizată de către occitani. La începutul lui 1211 părăsește orașul Toulouse și merge în nordul Franței unde predică în favoarea cruciadei. Se întoarce în sud un an mai târziu pentru a participa la mai multe întruniri ale liderilor cruciaților. Este martor și la bătălia de la Muret din septembrie 1213, în tabăra franceză desigur, și se întoarce în Toulouse abia în 1215. În luna noiembrie a anului 1215 este prezent și la Roma la Concilul IV Lateran. În octombrie 1217 se duce la Paris pentru a se întâlni cu regele Franței, Philippe August. Pe drum convoiul său este atacat de către rebelii occitani (faidits), dar Foulquet scapă cu viață. În următorii ani, el va fi alături de armata cruciată asistând la dezastrele provocate de aceasta în Occitania. La Toulouse se va întoarce de abia în 1229, după semnarea Tratatului de la Paris. Ajută la crearea Universității din Toulouse, dar și la instalarea Inchiziției în zonă. Moare în 1231, fiind înmormântat la abația Grandselves de lângă Toulouse. Deși nu a lăsat o operă poetică semnificativă, rolul lui Foulquet de Marseille în istoria occitană este unul nefast. Ajuns episcop catolic, fostul trubaduri i-a persecutat cu înverșunare pe conaționalii săi, sub pretextul distrugerii catharismului. Este cu siguranță cel mai cunoscut trubadur (sau mai exact ex-trubadur) care a slujit interesele franceze nu doar cu pana ci și, s-ar putea spune, cu sabia, împotriva patriei sale.
Guilhem Figueira va primi o replică neașteptată la sirventes-ul său anti-papal de la o femeie. Gormonda de Monpeslier a fost o trobaritză din Montpellier din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Din opera ei a supraviețuit o singură poezie în care îi dă o replică acidă lui Guilhem de Figueira. În sirvestes-ul ei, (Greu m'es a durar), Gormonda îi învinuiește de eșecul celei de-a cincea cruciade pe „nebunii nelegiuiți”, adică ereticii. Ea justifică cruciada împotriva catharilor spunând că erezia este mult mai periculoasă decât islamul iar ereticii sunt „suflete mincinoase.” În încheierea poeziei sale, Gormonda își exprimă dorința de a-l vedea pe Figueira torturat până la moarte. Să mai spunem că este singura sirventes scrisă de o femeie care a ajuns până la noi și că această poezie radicală a fost catalogată de către cercetători drept „primul poem politic francez scris de către o femeie.”
O poziție favorabilă francezilor a avut-o și un trubadur străin. Este vorba de Lanfranc Cigala, un trubadur italian din Genova care a scris între 1236-1257. Cavaler, magistrat și literat, a fost unul dintre cei mai cunoscuți trubaduri din Italia. Din creația sa au rămas 32 de poezii, în marea lor majoritate poezii de dragoste, dar și câteva sirventes și cântece de cruciadă. Lanfranc Cigala preia, ca și Gormonda, o declarație a lui Inocențiu al III-lea din 1208 (care spusese că ereticii cathari sunt mai răi decât sarazinii) și scrie într-o poezie de-a sa:
„Conte de Provence, va fi eliberat în curând
Sfântul Mormânt, iar dacă asta înseamnă
Că te va inspira …
Eu nu am inima să te îndemn să treci marea
Pentru că este nevoie de tine aici să aperi
Biserica de atacatorii ei.
De cealaltă parte a mării nu se află cei care sunt mai răi decât turcii.”
Această poezie (Si mos chans fos de joi ni de solatz) a fost scrisă în 1244-1245, după căderea Ierusalimului în mâinile musulmanilor. La acea dată, forțele cruciate din Occitania cuceriseră Montsegur-ul și lichidau ultimele focare cathare, iar conte de Provence era catalanul Ramon Berenguer al IV-lea din casa de Barcelona. Poetul deplânge faptul că forțele creștine trebuie să rămână în Europa pentru a lupta împotriva unui inamic din interior, cu nimic mai prejos decât musulmanii, erezia.
O situație aparte o reprezintă Raimon Gaucelm de Béziers. El a scris în perioada 1262-1275 și a făcut parte alături de Joan Esteve și Bernard d’Auriac dintr-un grup de trubaduri originari din Béziers care au avut în timpul cruciadei albigenze o atitudine favorabilă francezilor și ostilă aristocraților occitani care se opuneau invaziei. Nu cunoaștem motivele acestei atitudini pro-franceze. Poate pentru că ei nu erau nobili ci făceau parte din clasa de mijloc a orășenilor. Cert este că Raimon Gaucelm de Béziers a scris în 1268 un canso („Qui vol aver complida amistansa”) în care îl laudă pe regele francez Ludovic al IX-lea iar în 1270 alt canso elogios („Ab grans trebalhs et ab grans marrimens”) și apoi un planh în care deplânge eșecul cruciadei din acel an și moartea regelui. Din această școală așa numită „galicizantă” a făcut parte și Bernart d'Auriac. Acesta a fost un trubadur minor (și el din Béziers) care reține atenția pentru inițierea unui ciclu de cinci scurte sirventes scrise în vara anului 1285. El a scris poezia cu ocazia Cruciadei Aragoneze în timpul căreia forțele franceze au invadat Aragonul. Bernart a scris primul sirventes, în care îl numește pe Philippe al III-lea „regele nostru”, stabilind clar tabăra din care face parte. Trubadurului i-a răspuns prompt chiar Pedro al III-lea, regele Aragonului care își apăra țara. Acestuia i-a replicat trubadurul catalan Peire Salvatge care a fost imediat contrat de către contele Roger Bernard al III-lea de Foix, care era vasal al regelui Aragonului. Ultimul text, a fost scris de un trubadur anonim. De la Bernart d’Auriac au mai rămas două canso (unul dintre ele find dedicat Fecioarei Maria) și o sirventes.
Încheiem șirul trubadurilor favorabili francezilor cu Perdigón (circa 1190-1222). Acesta era fiul unui pescar sărac, fiind originar din Lesperon, în Gévaudan, regiunea Lozere de azi. Au rămas 40 de poezii de la acest trubadur, marea lor majoritate fiind cântece. La începutul carierei sale, Perdigón a fost jongler, cântând la vielă. A avut mai mulți protectori, printre ei numărându-se contele Barral de Marsilia și regele Pedro al II-lea al Aragonului. Informațiile despre Perdigón provin din două versiuni ale biografiei (Vida) sale. Una dintre versiuni spune că, dezamăgit de greutățile vieții și întristat de moartea prematură a mai multor apropiați‚ trubadurul s-ar fi retras la o mănăstire cisterciană. O altă variantă a biografiei sale susține însă că poetul a devenit un adversar hotărât al catharismului și a susținut cruciada albigenză. Biografia susține că Perdigón a încurajat populația să se alăture cruciadei, l-a însoțit pe Folquet de Marseille la Roma pentru ca acesta să obțină permisiunea Papei de a predica împotriva ereticilor și a asistat la masacrul de la Béziers din iunie 1209. El chiar s-a bucurat la moartea lui Pedro al II-lea de Aragon, când acesta a fost ucis la Muret. A făcut acest lucru deși Pedro fusese un protector al său și chiar îl îmbrăcase pe trubadurul sărman care îi cerea adăpost… Biografia îl blamează pe poet pentru faptele sale și spune că Perdigón a ajuns să fie disprețuit din cauza comportamentului său chiar și de către conducătorii cruciați ca Simon de Montfort ori Guillaume de Baux care inițial îi arătaseră prietenia lor. În final, trubadurul nerecunoscător a fost deposedat de bunurile și pământurile pe care le primise drept recompensă pentru serviciile aduse cruciadei de către suzeranul său, Dalfi d’Auvergne, care apoi l-a alungat din ținuturile sale. În cele din urmă poetul și-a sfârșit viața într-o mănăstire, așa cum susține și cealaltă versiune a biografiei sale.
Am lăsat la urmă un caz special. Este vorba despre La chanson de la croisade albigeoise. („Cântec despre cruciada albigenză”). Titlul original este Canso de la crozada („Cântec despre cruciadă”). Este vorba despre un vast poem epic care narează evenimentele care au avut loc în timpul cruciadei împotriva albigenzilor, din martie 1208 până în iunie 1219. Compusă după modelul vechilor cântece de gestă franceze, opera are două părți distincte scrise de autori diferiți. Prima parte este scrisă de către Guillaume de Tudele și tratează evenimentele petrecute până în 1213, din punctul de vedere al cruciaților. Autorul celei de-a doua părți este anonim, asupra identității acestuia avansându-se de-a lungul timpului mai multe ipoteze (Peire Cardenal, Gui de Cavalhon și alții). Acest poet anonim este în mod evident de partea occitanilor, el prezentând faptele așa cum le vedeau aceștia, criticându-i vehement pe cruciați. Scrisă într-o limbă clară, fermă, frumoasă, această operă este un monument al literaturii occitane. Opera a supraviețuit doar printr-un singur manuscris, redactat prin 1275 la Toulouse sau în zona toulousană, manuscris ce a ajuns la un moment dat și în mâinile cardinalului Mazarin. În prezent, manuscrisul se află la Biblioteca Națională din Paris. Prima parte are 2749 de versuri și se încheie relatând evenimentele de la începutul anului 1213. Ea este scrisă, așa cum am spus, de Guillaume de Tudele (Tudela, în Spania), un cleric navarrez stabilit la Montauban, la curtea lui Baudouin de Toulouse. Acesta din urmă era fratele vitreg al lui Raymond al VI-lea de Toulouse și va plăti cu viața pentru că a trădat cauza occitană, trecând în tabăra franceză. În prima parte a poemului este menționat conducătorul cruciaților, arhiepiscopul de Narbonne, Arnaud Amaury și se menționează bătălia de la Las Navas de Tolosa din iunie 1212 dintre musulmani și creștini. Cea de-a doua parte a poemului conține 6811 versuri și este scrisă probabil de un cleric din Toulouse care cunoștea bine regiunea. Descrierea exactă a unor orașe ca Beaucaire și Toulouse ne îndeamnă să credem acest lucru. Acest poet anonim îl critică pe Simon de Montfort și se indignează pentru că unii îl numesc pe acesta sfânt și martir. Îi laudă în schimb pe tânărul conte Raymond al VII-lea de Toulouse și pe Roger-Bernard de Foix care era, se pare, protectorul său. Nu se poate spune că avea simpatii cathare. Îi condamnă pe legații papali și pe Folquet de Marsilia pentru extremismul lor, dar în același timp încearcă să îl disculpe pe Papa Inocențiu al III-lea pentru măsurile dure care s-au luat la Conciliul Lateran IV în 1215 împotriva contelui Raymond al VI-lea de Toulouse. Opera se încheie cu relatările privind pregătirea unui nou asediu al orașului Toulouse de către cruciați, programat să aibă loc în 1219. În text există și descrierea morții lui Simon de Montfort dar și a fratelui său Guy, care a pierit de abia în ianuarie 1228. Acest lucru i-a făcut pe cercetători să presupună că textul care pomenește de uciderea lui Guy de Montfort este o interpolare târzie în cel inițial. Guillaume de Tudele este foarte vehement la adresa ereticilor, dar nu și a seniorilor occitani. Poetul anonim care a scris cea de-a doua parte a poemului, îi ignoră total pe cathari, dar protestează împotriva invadării teritoriului occitan de către cruciați. El este preocupat de probleme juridice și morale cum ar fi deposedarea fiilor nobililor rebeli (Trencavel, Foix, Toulouse) de domeniile și deci de drepturile lor. „De ce să plătească și aceștia dacă ei nu sunt vinovați?”, se întreabă poetul care avea cunoștințe juridice și teologice (vezi relatările sale despre dezbaterile de la Lateran). Per ansamblu, poemul este foarte frumos, fiind influențat stilistic de poezia trubadurilor. El prezintă opiniile divergente ale unui patriot occitan, catolic moderat, (poetul anonim) și ale unui om în slujba francezilor, catolic fanatic (Guillaume de Tudele), lucrarea având „o estetică romană”, aparținând primului autor, respectiv „una gotică”, pentru cel de-al doilea poet. Este, poate, cea mai importantă operă a literaturii occitane medievale.
Încheiem scurta noastră enumerare a trubadurilor care au luat poziție față de cruciada împotriva albigenzilor ce a prilejuit invadarea și distrugerea Occitaniei. Unii au criticat acerb această acțiune, alții au aprobat-o. La jumătatea secolului al XIII-lea, când lucrurile, din punct de vedere politic, erau tranșate, a început și decăderea poeziei trubadurilor. Cruciada anticathară a distrus civilizația occitană și implicit poezia trubadurilor care decade treptat și apoi dispare. Cauza principală: seniorii occitani care îi protejau pe trubaduri au dispărut sub loviturile cruciate, iar regii Aragonului pierd controlul asupra teritoriile pe care le dețineau la nord de Pirinei, în detrimentul Franței. Trubadurii occitani își aruncau zadarnic ale lor sirventes contra ocupanților. Era mecenatului pentru ei, se sfârșise, ca și viața intelectuală a regiunii, aruncată înapoi în semibarbarie, trubadurii rămași în viață răspândindu-se pe unde au putut. Trubadurii ca Peire Cardenal, Aimeric de Peguilhan, Raimon de Miraval, se refugiază în Spania, Guilhem Figueira, Aimeric de Pegulhan și Guillem Augier Novella, fug în Italia după cruciada albigenză. Ultimul mare trubadur, Guiraut Riquier petrece și el mult timp în Peninsula Iberică, înainte de a se întoarce în Occitania. Raimon de Miraval moare în exil în Catalonia, la Lerida, Peire Cardenal la Montpellier, care pe atunci aparținea regelui Aragonului, Jayme I Cuceritorul. Alungați, decimați, împrăștiați, trubadurii duc cu ei cultura și limba Occitaniei care vor străluci încă un veac în Spania și în Italia, influențând profund lirica și cultura acestor popoare. În Spania, poeții castilieni, catalani sau aragonezi au scris vreme de aproape două veacuri în provensală. În Italia, poezia trubadurilor occitani, (binecunoscută de Dante care consacră patru episoade trubadurilor în „Divina Comedie” și de Petrarca, poet care va cita 15 trubaduri în „Triumful dragostei”) trecând prin filtrul „Școlii Siciliene”, va duce la Dolce Stil Nuovo al marilor poeți italieni. În sudul Franței, poezia trubadurilor intră însă într-un declin inexorabil și va dispărea în secolul al XIV-lea, în ciuda eforturilor disperate de resuscitare care s-au făcut. Paradoxal, „francezii vor ajunge să uite până și de existența trubadurilor și au trebuit să îi redescopere, se poate spune însă că aceștia nu au ieșit niciodată din orizontul culturii italiene.” Ei va reveni în forță de abia în veacul al XIX-lea odată cu mișcarea felibrilor și cu marele poet provensal Frederic Mistral care va încerca să reînvie lirica, limba și cultura vechii Occitanii. Dar influența poeziei trubadurilor asupra liricii europene va fi durabilă și decisivă. Aceasta este cu siguranță cea mai importantă moștenire pe care au lăsat-o posterității trubadurii occitani.
Capitolul IV
Catharii, pretextul pentru invazie
La începutul veacului al XIII-lea va avea loc un eveniment tragic care va bulversa pentru totdeauna Occitania: cruciada împotriva catharilor. Ereticii erau deja o prezență veche în sudul Franței, în momentul declanșării represiunii împotriva lor mișcarea lor se afla la apogeu. Implantați serios în orașe și sate, constituiți într-o adevărată Biserică paralelă cu cea Romano-catolică, căreia îi contestau vehement legitimitatea, ei deveniseră un obstacol incomod pentru papalitate. Încercarea Bisericii Catolice de a-i convinge pe recalcitranți să renunțe la erezie a eșuat atunci când s-a apelat la predică. Nu mai rămânea decât soluția armelor. Așa că, din 1209, în Occitania s-a dezlănțuit războiul împotriva „leprei împuțite din sud” cum a denumit erezia Papa Inocențiu al III-lea. Dar cum s-a ajuns aici? Istoria ereziei începe cu câteva secole mai înainte, în cealaltă parte a Europei. Nu vom coborî în timp până la primele veacuri ale creștinismului când apar dizidenții gnostici ai noii religii. Vom face o scurtă incursiune în istoria mișcărilor eretice care au fost considerate a fi direct responsabile de apariția catharismului în vestul Europei. Este vorba de maniheiști, de paulicieni și apoi de bogomili.
Întemeietorul maniheismului s-a născut în anul 216 d.H. într-un sat de pe malul fluviului Tigru, nu departe de Bagdad. Familia lui Mani făcea parte dintr-o sectă iudeo-creștină numită a elchasaiților. Adepții acestei grupări religioase îl considerau pe Iisus Hristos ultimul dintre Mesia ieșiți din Adam. Ei practicau circumcizia și monoteismul strict, erau vegetarieni, țineau sabatul și aveau ca direcție pentru rugăciune orașul Ierusalim. Cel care intra în sectă era botezat în apă pentru a i se ierta păcatele. Elchasaiții acordau de altfel o atenție specială apei care, în opinia lor, purifica totul. La vârsta de 12 ani, Mani primește o revelație prin intermediul unui înger. El va dezvălui această revelație și va începe să propovăduiască o nouă religie abia peste alți 12 ani. Intrat în conflict cu elchasaiții, Mani pleacă din sectă și începe să predice credința al cărei profet și apostol se considera. Mani pretindea că este ultimul dintre marii profeți, după Adam, Zoroastru, Buddha și Iisus. Maniheismul se prezenta ca o gnoză, sprijinită pe o cosmologie foarte elaborată și bazată pe existența a două puteri antagonice, într-o perpetuă luptă: Dumnezeu sau Lumina și Materia sau Întunericul (care reprezintă și poftele neînfrânate). Omul a căzut sub puterea întunericului, acuplându-se și procreând. Sufletul, luminos în sine, rătăcește dintr-o încarnare în alta. Prizonier, el nu își poate obține eliberarea decât prin înfrânarea absolută, renunțarea la orice violență și la orice păcat. Numai cei „aleși”, care își impun o astfel de disciplină, sunt eliberați la moartea lor. La sfârșitul lumii, se va declanșa o conflagrație generală, care va distruge lumea vizibilă. Ultimele particule de lumină se vor întoarce în Dumnezeu, în timp ce forțele răului vor dispărea în neant.
Mani pleacă în India unde încearcă să convertească comunitățile creștine de acolo. Reușește, se pare, să îl convertească pe șahul Turanului care era budist. În anul 242, se întoarce în Iran și se întâlnește cu regele Șapur I (240-273) care îi permite să își predice religia. Mani se stabilește la curtea acestuia, devine unul dintre sfetnicii săi favoriți, îl însoțește chiar, pe rege, în campaniile sale militare împotriva romanilor. Urmașul lui Șapur, regele Hormizd I (273-274) îl protejează și el pe Mani, dar următorul suveran, Bahram I (274-277), la presiunea clerului iranian zoroastrian, îl persecută pe Mani care în cele din urmă este arestat și moare în închisoare, cel mai probabil la 26 februarie 277. Maniheismul se răspândește în toată lumea, în ciuda persecuțiilor dure la care este supus: spre est el ajunge până în China iar spre vest inundă Europa (misionari maniheiști ajung până în Franța și Anglia) și nordul Africii. „Religia luminii” cum o denumeau adepții ei rezistă în Europa până la sfârșitul secolului al VII-lea, în Irak până în secolul al VIII-lea, iar în China până la sfârșitul veacului al XIII-lea. (Marco Polo întâlnește în 1292 în sudul Chinei un grup de maniheiști). Bogomilii și apoi și o parte dintre cathari, vor prelua din maniheism mai multe lucruri: vegetarianismul, respingerea căsătoriei și a procreației, împărțirea adepților în „credincioși” și „aleși” și mai ales, esența credinței maniheiste, existența celor două principii antagonice, Lumina și Întunericul, care se luptă neîncetat pentru a stăpâni Universul. Religie de sorginte intelectuală, maniheismul va seduce de-a lungul timpului, multe minți strălucite (atât creștine cât și musulmane). Sfântul Augustin, de exemplu, a fost vreme de un deceniu un maniheist convins.
Majoritatea cercetătorilor îi consideră pe cathari moștenitorii în mod direct ai paulicienilor și ai bogomililor. Paulicienii au fost eretici gnostici care au apărut în secolul al VII-lea în Asia Mică, pe cursul fluviului Eufrat. După ce în secolul al IX-lea au constituit pentru scurt timp o amenințare militară serioasă pentru Imperiul Bizantin (ei fiind totuși înfrânți în anul 872 de către trupele împăratului Vasile I Macedoneanul), în veacul următor, un alt împărat bizantin, Ioan Tzimesces (969-976) îi strămută în partea europeană a Imperiului. Ereticii sunt aduși în thema Traciei, în jurul orașului Philippopolis în nord-vestul Bulgariei de astăzi. Timp de un secol, ei beneficiază de o relativă toleranță religioasă în schimbul sprijinului lor militar acordat bizantinilor împotriva invadatorilor de la nord. Lucrurile se schimbă în 1081 când soldații paulicieni dezertează din armata bizantină atunci când aceasta se lupta cu normanzii, stârnind reacția împăratului bizantin Alexis I Comnenul (1081-1118). În ciuda persecuțiilor la care a fost supusă, secta va supraviețui până în secolul al XVII-lea când adepții ei vor fi convertiți la catolicism de iezuiți. O parte dintre paulicieni se vor refugia de-a lungul timpului la nord de Dunăre, urmele lor găsindu-se până astăzi în țara noastră (vezi satul ce le poartă numele, Pavlicheni, din județul Călărași).
Din punct de vedere dogmatic, paulicienii resping Vechiul Testament, cultul sfinților, nu recunosc virginitatea Fecioarei Maria, nu consideră crucea un simbol creștin, neagă transsubstanțierea cu vehemență, nu recunosc preoții și mai presus de toate, cred în existența a doi Dumnezei. Unul este creatorul Universului, „tatăl ceresc”, dar care nu are putere în lumea aceasta și mai este un alt Dumnezeu care e creatorul lumii în care trăiesc oamenii. Resping căsătoria și procrearea și nu cred că Iisus Hristos s-a întrupat cu adevărat. O bună parte dintre aceste credințe se vor regăsi mai târziu la bogomili și cathari.
Bulgarii s-au convertit în anul 865 la creștinism. La puțin timp după această convertire este semnalată prezența ereticilor bogomili în țară. Patriarhul Constantinopolului, Theophylact (936-956) îi trimite o scrisoare regelui bulgar Petru (927-969) în care îi cere să ia măsuri împotriva ereticilor, dându-i și sfaturi în acest sens. În ce credeau acești eretici al căror nume provenea de la întemeietorul sectei lor (un preot pe nume Ieremia, ce și-a luat apoi numele de Bogomil de la „bogui mile” – iubit de Dumnezeu în limba bulgară)? Ei respingeau botezul, spovedania, căsătoria, cu alte cuvinte negau sfintele taine ale Bisericii. Nu recunoșteau ierarhia bisericească, se împotriveau cultului icoanelor, erau vegetarieni, condamnau relațiile sexuale. Spuneau că lumea este creația Diavolului, identificat cu Dumnezeu din Vechiul Testament. Ereticii se împotriveau în mod pașnic legilor statului: nu efectuau stagiul militar, nu plăteau impozite, nu depuneau jurământ de credință împăratului sau altor seniori. Morala lor era ascetică, propovăduiau sărăcia și cumpătarea, practicau rugăciunea, doreau o revenire la simplitatea primilor creștini și a Bisericii de atunci. Semnalată pentru prima dată pe la jumătatea veacului al X-lea, secta se răspândește inițial spre Răsărit, adepții ei ajungând în Asia Mică (thema Opsikion), în deceniile următoare reușind să se instaleze la Constantinopol. Același împărat Alexie I (care se va confrunta și cu paulicienii) îi persecută dur și pe bogomili trimițându-l pe rug pe șeful lor, un anume Vasile, după ce acesta refuzase să se convertească la ortodoxie. Din Bulgaria, bogomilii se revarsă, prin Bosnia spre Occident, ajungând treptat, în Italia și Franța. Doctrinar, bogomilii moștenesc mai multe credințe de la paulicieni: encratismul (respingerea căsătoriei), existența celor doi Dumnezei, respingerea ierarhiei bisericești, a cultului sfinților, a procreației, a euharistiei, a întrupării lui Hristos și a botezului. Ei cred că materia este creația Dumnezeului cel rău, a „Arhontelui nelegiuirii” numit Sathanas, cu alte cuvinte a Diavolului. Spre deosebire de paulicieni, bogomilii cred în nașterea auriculară a lui Iisus Hristos, care a intrat și apoi a ieșit prin urechea dreaptă a Mariei (paulicienii credeau că Iisus s-a născut normal iar Maria i-a mai născut și alți copii lui Iosif). Bogomilii sunt vegetarieni, refuzând să consume carne, lapte sau brânză. Este evidentă înrudirea lor cu paulicienii și influența lor asupra catharilor occidentali.
În privința apariției catharilor din Occident, lucrurile sunt mai complicate totuși. Pe lângă credințele moștenite de la bogomili, catharii au adus și multe elemente proprii, preluate probabil din gândirea filosofică occidentală. Există în Europa Occidentală o serie de izbucniri eretice pe care cercetătorii le-au numit „protocathare” și care s-au manifestat înainte ca primii misionari bogomili să fie semnalați în Occident. Astfel, în anul 1000, în Galia, în satul Vertus din comitatul Chalons, un bărbat pe nume Leutard „intră în biserică, smulge crucea și sparge icoana Mântuitorului.” Ține apoi discursuri convingătoare în fața mulțimilor de țărani care îl aprobă, cere să nu se mai plătească dările pentru că e un lucru prostesc iar dintre cuvintele profeților „numai unele sunt folositoare, iar celelalte nu merită să li se dea crezare”. Este adus în fața episcopului locului, care nu reușește să îl aducă pe calea cea bună iar nefericitul se sinucide, aruncându-se într-un puț. În 1017, în Aquitania „apărură maniheiștii care smintiră poporul. Negau sfântul botez, crucea și tot ceea ce constituia sfânta învățătură”. În 1019 un cantor pe nume Theodat de la biserica Saint-Croix d’Orleans îmbrățișase erezia maniheistă, în care va și muri. În 1022, nu mai puțin de zece canonici de la aceeași biserică sunt arși pe rug din porunca regelui pentru „maniheism”. Erezia fusese adusă la Orleans, spuneau unii, de un țăran din Périgord, sau, susțineau alții, de o femeie venită din Italia. Să fi fost această femeie, primul misionar trimis de bogomili? Aceștia erau confundați, ca și mesalienii ori paulicienii, cu mai vechea erezie maniheistă cu care Occidentul se confruntase în primele secole de creștinism. Tot în 1022, episcopul din Arras-Cambrai (nordul Franței) încearcă să aducă înapoi pe calea credinței un grup de eretici din dioceza sa care nu recunoșteau sfintele taine ale Bisericii și sfânta cruce și practicau ascetismul, abținându-se de la “pornirile cărnii”.
Se pare că un rol important în răspândirea bogomilismului și mai apoi a catharismului în Europa Occidentală l-au avut și coloniile bizantine din sudul Italiei continentale și din Sicilia care vor fi cucerite de normanzi pe la sfârșitul secolului al XI-lea. În jurul anului 1082, în orașul Palermo din Sicilia activau deja misionari bogomili. Erezia ajunge repede și în Occitania. Un oarecare monah apostat, Henric Călugărul, venit de la Le Mans, unde provocase deja tulburări, declanșează în 1116 în comitatul Toulouse o puternică revoltă antiecleziastică, revoltă care va cuprinde întreg Languedoc-ul. Câțiva ani mai târziu, prin 1133-1134, un alt predicator extremist, Pierre de Bruis, nu este de acord cu construirea de biserici și respinge Vechiul Testament și cultul crucii, în care vedea doar instrumentul cu care a fost torturat și ucis Iisus Christos. Credințele sale sunt în mod clar de sorginte cathară. De altfel, un deceniu mai târziu, este atestată oficial prima comunitate de eretici cathari, la Koln, în anii 1143-1144, comunitate condusă de un episcop propriu. „Fluviul” ereziei vine din Balcani prin Bosnia și Italia, urcă spre Germania, Flandra și nordul Franței, pentru a coborî apoi spre sud, unde găsește un loc neașteptat de prielnic. Faptul că ei veneau din est este atestat și de numele lor care provine din grecescul „katharos” însemnând „cei puri”.
Ereticii năpădesc Franța, răspândindu-se de la Toulouse până la Rouen. Sfântul Bernard de Clairvaux pleacă în 1145 în sud pentru a combate erezia. Ceea ce găsește acolo îl îngrijorează foarte mult, așa că îi scrie contelui Alphonse Jourdain de Toulouse (1103-1148) care se pare că îi proteja pe eretici: „Bisericile nu mai au credincioși, credincioșii nu mai au preoți, preoții nu mai au credința cuvenită și, în cele din urmă, creștinii nu-l mai au pe Christos.” Această stare de fapt gravă este confirmată în 1177 de către contele Raymond al V-lea de Toulouse care scria abatelui de la Cîteaux: „erezia a pătruns pretutindeni. A semănat discordia în toate familiile, învrăjbind pe bărbat și nevastă, pe fiu și tată, pe noră și soacră. Până și preoții se lasă ispitiți. Bisericile sunt pustii și cad în paragină… Chiar fruntașii ținutului meu s-au lăsat smintiți. Mulțimea le-a urmat pilda și a părăsit credința catolică și de aceea nu cutez și nu pot face nimic.” Situația era într-adevăr foarte gravă pentru Biserica Catolică.
Dar cum de se întâmplau toate acestea? Cum a pătruns erezia atât de ușor și a găsit un teren atât de fertil în Occitania? Cruciadele care avuseseră loc, au înlesnit mult contactele comerciale și culturale dintre Orient și Occident. Bizanțul a stabilit relații comerciale strânse cu orașe italiene ca Genova și Veneția. S-au deschis noi rute de comerț care au ușurat schimburile materiale și deplasarea oamenilor, inclusiv a predicatorilor și ereticilor de tot felul. Există informații că au fost afectați de erezie chiar cavalerii francezi cruciați din primele două cruciade. De ce s-a implantat cu atâta ușurință catharismul în sud? Cauzele sunt multiple și diverse. Am mai vorbit despre gradul înalt de toleranță (inclusiv religioasă), de prosperitatea și cultura rafinată a Occitaniei. Dar nu au fost acestea singurele elemente care au permis instalarea ereticilor aici. Putem spune că toleranța occitanilor față de catharism a fost și o formă de rezistență (și diferență), o încercare de a-și păstra independența față de restul spațiului francez sub toate aspectele: cultural, politic și chiar religios. Din punct de vedere cultural, Occitania a fost o zonă puternic romanizată care a păstrat multă vreme vechile tradiții și instituții romane. Limba vorbită în sud, era, de asemenea, diferită de cea din nord. Comunitatea iudaică (cu vestitele ei școli cabalistice de la Narbonne și Lunel) și influențele musulmane din Spania vecină erau foarte prezente în viața culturală a regiunii. Din punct de vedere politic, Occitania era de facto, la începutul secolului al XIII-lea, independentă, seniorii locali deținând controlul absolut al teritoriilor lor. Dar această independență era una foarte precară. Din nord, pândea monarhia capețiană, din sud, casele senioriale catalane de Urgel și Barcelona își disputau controlul asupra Provenței cu conții de Toulouse. La vest, regii englezi stăpâneau o bună parte din Aquitaine. La est se afla Imperiul Roman de Națiune Germană. Înghesuiți între toate aceste state puternice, seniorilor occitani nu le era deloc ușor să își păstreze suveranitatea. Ei aveau însă două atu-uri: vasalitatea și cartea catharismului. Regele Franței era undeva departe. Influența lui era mai mult teoretică. Și, oricum, conții de Toulouse erau mai bogați și aveau domeniile mai întinse decât el. Aragonul era însă mult mai aproape, deținea teritorii dincoace de Pirineii. Seniorii occitani se vor folosi cu abilitate de acest lucru, declarându-se vasali ai regelui aragonez mai degrabă decât ai celui francez. Acest lucru a întârziat o bună perioadă înaintarea franceză spre sud. Nu era deloc bine ca tu, rege creștin, (francez) să fii văzut atacând vasalii unui rege (aragonez) care dădea lupte grele cu musulmanii. Această stratagemă, punerea sub protecția Aragonului a avut multă vreme succes pentru occitani. Doar dezastrul militar de la Muret din 1213 va curma această alianță trainică occitano-aragoneză, deși regii iberici vor continua să sprijine sporadic revoltele antifranceze ale occitanilor. Catharismul a însemnat o altă opțiune, îndrăzneață și sfidătoare a aristocrației sudiste. Biserica Catolică avea probleme mai vechi cu aristocrații occitani care, pur și simplu, refuzau să îi plătească dările ce i se cuveneau și, mai mult chiar, îi confisca pământurile. Apariția unei noi religii (catharismul) care exalta sărăcia, predica (și practica) renunțarea la bunurile materiale, a fost primită cu satisfacție de către lacomii nobili occitani. Catharii nu dețineau pământuri, nu aveau averi, nu cereau dijme, trăiau în sărăcie și austeritate. Morala lor ascetică, cinstea și conduita ireproșabilă care, cel puțin în perioada de început a sectei, erau omniprezente la eretici, i-au determinat pe nobilii occitani să le acorde protecția și să îi folosească ca pe o „contrapondere” de temut împotriva Bisericii Catolice. În fine, se poate vorbi și de o credință sinceră în catharism, mai alea în cazul femeilor nobile, existând numeroase exemple (Esclarmonde de Foix, Geralda de Lavaur, Ermessinda de Castelbo și altele).
Trebuie să reținem încă un fapt foarte important care a contribuit enorm la succesul ereziei în Occitania: catharii au tradus Biblia în occitană, predicau chiar în occitană, făcându-se astfel înțeleși de către toți locuitorii, indiferent de nivelul lor de cultură ori starea lor materială.
Este util să cercetăm mai îndeaproape doctrina aceasta care i-a sedus pe occitani. Trebuie să spunem că ereticii resping cultul sfinților și al icoanelor, botezul copiilor, euharistia, nu recunosc Crucea drept simbol creștin, cred în transmigrația sufletului și în reîncarnare, condamnă căsătoria și interzic procrearea, acestea fiind câteva dintre punctele importante ale dogmaticii lor, una gnostică, cu influențe bogomile și, probabil, maniheiste. Din Biblie, catharii respingeau în mod hotărât „Geneza”. De asemenea, ei nu recunoșteau scrierile Părinților Bisericii ori actele conciliilor, declarând că acestea proveneau doar de la oameni, nu și de la Dumnezeu.
Catharii își priveau propria Biserică drept adevărata Biserică apostolică, moștenitoarea Bisericii lui Christos „care iartă și este prigonită”, în opoziție cu Biserica Romano-Catolică uzurpatoare „care tunde și jupoaie” propria turmă de credincioși. De aici rezultă o Biserică a catharilor săracă, fără edificii de cult, cu o liturghie austeră. Astfel, „liturghia cathară era extrem de simplă, excluzând orice edificiu sau obiect sacru-biserică sau capelă, altar, relicve, icoane, clopot și clopotniță, cântări sau ornamente liturgice.” Ultimii misionari cathari de la începutul secolului al XIV-lea, occitanii Pierre și Jacques Authier (tată și fiu) confirmă în depozițiile lor în fața Inchiziției această adversitate a ereticilor față de lăcașurile de cult: „Bisericile sunt casele idolilor iar cei care venerează acești idoli sunt niște neghiobi căci le-au făcut ei înșiși cu un topor și alte unelte de fier.” Iconoclasmul catharilor era astfel unul radical, fiind respinse nu doar icoanele ci și bisericile cu totul. Ereticii luau ad litteram textul Bibliei considerându-se ei înșiși „temple ale Dumnezeului celui viu”, potrivit spuselor Sfântului Pavel: „voi sunteți templu al lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi.” (I Cor. 3,16). Ultimul „perfect” cathar, Guillaume Belibaste sintetiza această credință spunând că „Inima omului este adevărata biserică a lui Dumnezeu”. Este lesne de înțeles că Dumnezeu, Iisus, Fecioara Maria sau sfinții nu erau deloc înfățișați prin reprezentări antropomorfice. Singurul obiect sacru care era admis era cartea Evangheliilor. Însemnările despre ritualurile cathare care au scăpat de furia persecutorilor menționează prezența în cadrul liturghiilor ereticilor doar a unei mese pe care se punea cartea, a unui vas pentru spălarea mâinilor și a unui candelabru. Fără icoane, statui ale sfinților, cădelnițe, tămâie, vin sau pâine sfințită. Crucea nu o vedeau decât ca pe un simbol malefic al suferințelor lui Christos. Catharismul a fost o erezie care s-a dispensat de cruce și de euharistie. Pentru un cathar, sacrul aparținea lumii lui Dumnezeu, spirituală, nu acesteia creată și stăpânită de Diavol. Icoanele și statuile aparțineau acestei lumi rele, fiind doar lucruri materiale fără valoare simbolică. Pentru credinciosul cathar, icoanele nu aveau nimic din harul persoanelor sfinte reprezentate, neputând juca rolul de intermediar între om și divinitate. Ele nu ar fi putut avea nici măcar un rol educativ pentru că foarte mulți eretici (cel puțin în perioada de înflorire a sectei când avea destui adepți nobili sau bogați) știau să scrie și să citească. Nu ne surprinde faptul că, iconoclaști absoluți, catharii nu au lăsat reprezentări artistice ale personajelor divine (Dumnezeu, Iisus, Fecioara Maria, sfinții). Nu avem nici picturi, nici statui. Singurul domeniu în care „arta cathară” (dacă îi putem spune așa) se manifesta, era acela al copierii manuscriselor, al Bibliei cu precădere. Unicul exemplar al unei Biblii cathare care a supraviețuit până în zilele noastre nu este ornat cu imagini. Nu apar păsări sau animale. Nici măcar motive vegetale (frunze sau flori) nu se găsesc, arta ereticilor fiind total nefigurativă. Doar motive geometrice abstracte. Singurele excepții o constituie crinul care apare în reperele marginale și peștele care figurează în anluminurile a două letrine. Crinul simbolizează puritatea iar peștele este un străvechi simbol al lui Iisus Christos.
Catharii din Occident au preluat multe dintre doctrinele lor de la bogomili. Dar în interiorul comunităților eretice din Apus au apărut controverse doctrinare. Se pot distinge astfel două curente principale: cel moderat (numit și pseudo-dualist sau monarhian) de sorginte bogomilă și cel radical, inspirat de maniheism. Diferența doctrinară dintre cele două curente se făcea la nivelul cosmogoniei privitoare la crearea lumii. Moderații credeau că Diavolul doar a organizat mai degrabă lumea decât a creat-o, că există un singur Dumnezeu, cel al binelui, principiul răului fiind subordonat acestuia. De aici provine și numele de pseudo-dualist al acestui curent. Pentru adepții acestui catharism, Diavolul nu este o antiteză a lui Dumnezeu, ci un Demiurg, un creator inferior. Acest curent era majoritar în rândul bisericilor cathare din nordul Italiei. Catharii „radicali” credeau în existența a doi Dumnezei, unul bun și altul rău, fiecare având lumea și trinitatea sa proprie. Dumnezeul rău a creat lumea aceasta care este chiar Infernul unde sufletele îngerilor sunt închise în trupurile nevolnice ale oamenilor. Doar Iisus va mântui aceste suflete și le va duce în împărăția Dumnezeului cel bun unde vor trăi veșnic într-o fericire permanentă. Tot catharii radicali susțineau că trupul lui Iisus Hristos a fost o fantasmă, deci el nu a suferit pe cruce, nu a murit și nici nu a înviat. Mântuirea va fi exclusiv a sufletelor angelice, nu și a trupurilor muritoare. Adepții curentului radical erau majoritari în sudul Franței, ei fiind numiți și „albigenzi”, de la orașul Albi unde exista o puternică Biserică a lor. Între aceste două curente principale, se mai afla un mic grup de cathari italieni din orașul Concorezzo numiți „garatiști” („garatenses”) după numele fondatorului acestei Biserici eretice, Garathus, episcop al acestei grupări pe la 1190. Acești cathari erau mai apropiați de bogomilism, fiind și ei pseudo-dualiști, dar nerespectând toate dogmele bogomile. Mai putem adăuga faptul că ereticii aveau o atitudine ambivalentă față de femei în general. Pe de o parte, „perfecții”, elita cathară, nu suportau atingerea unei femei, ei ridicându-se imediat de la masă sau de pe o bancă dacă acolo se așeza o femeie. Pentru ei, orice trup uman era rău, materia aparținând Diavolului care a întemnițat în trupurile oamenilor sufletele nemuritoare ale îngerilor. În opinia lor, nu conta genul temniței trupești care reținea sufletul pur. Diavolul a creat cele două sexe diferite. Totuși, catharismul reprezenta, se pare, în Evul Mediu „cel mai puțin misogin dintre sistemele religioase creștine, deși nu cunoaștem vreo femeie care să fi ajuns episcop sau diacon al Bisericii Cathare.”
Am vorbit despre fărâmițarea doctrinară a catharilor. Trebuie să vorbim și despre organizarea lor internă. Catharii se împărțeau în „credincioși” (credentes) și „aleși” (electi). Credincioșii alcătuiau marea masă a adepților, aleșii constituiau ierarhia cathară. Ereticii aveau o Biserică bine structurată cu o ierarhie definită. Ea avea diaconi și episcopi din rândul „aleșilor”. Din rândurile diaconilor se alegeau cei doi adjuncți ai episcopului: „fiul cel mare” (filius major) și fiul cel mic (filius minor). La dispariția unui episcop fiul cel mare îi urma în funcție, iar fiul cel mic devenea îl înlocuia pe cel mare. Bineînțeles, se alegea un alt fiu mic. În 1167 a avut loc la Saint Felix de Lauragais, la granița dintre comitatul Toulousain și vicomitatul Albi un adevărat conciliu al Bisericilor cathare care au stabilit regulile de funcționare, au trasat granițele parohiilor eretice și și-au ales episcopi. Astfel, sunt confirmați în funcții episcopii de Franța (Robert d’Epernon), de Albi (Sicard Cellerier) și de Lombardia (Marco) și sunt aleși cei de Toulousain (Bernard Raymond), de Carcesses (Guiraud Mercier) și de Agenais (Raymond de Casals). Până la sfârșitul veacului al XII-lea, bisericile din Italia se vor structura și ele: erau cele din Desenzano și Concorezzo care își împărțeau Lombardia, cea din Vicenza, cea din Treviso (în regiune Veneto), cea din Bagnolo (situată între Mantova și Bologna), cea din Florența care controla Toscana și cea din Val di Spoleto a cărei autoritate se întindea și asupra ereticilor din Roma.
La conciliul din 1167 a participat și episcopul bogomil de Bizanț, Nicetas (Nichitas) căruia sursele occidentale catolice i-au atribuit (eronat și nefondat) titlul de „Papă al ereticilor”. Această adevărată demonstrație de forță, arăta cât de puternică era erezia în sudul Franței și în nordul Italiei. În Occitania, ea se va bucura de sprijinul tacit al marilor case senioriale (Toulouse, Trencavel, Foix) iar în Italia va prospera datorită conflictului dintre guelfi și ghibelini, care va împiedica multă vreme luarea unor măsuri represive eficiente.
Am pomenit de mai multe ori cuvântul „perfect” pentru a ne referi la elita cathară. Ei erau membrii inițiați ai ordinului care primiseră consolamentum-ul (consolarea, mângâierea, cu sensul de mântuire). Aceasta era o ceremonie prin care un credincios cathar este practic botezat și își ia angajamentul de a renunța la tot ceea ce ține de această lume materială, creație a lui Satan. El renunță la soție (dacă era căsătorit), regimul său alimentar va deveni strict unul vegetarian (cu excepția peștilor pe care catharii acceptau să îi consume întrucât credeau că se înmulțesc spontan..), nu va avea voie să mintă, să ucidă, să întrețină relații sexuale, să depună jurământ etc., un lung șir de interdicții care îi permit să ajungă un „om bun” (bonnehomme). Acesta este termenul folosit pentru cathari pentru a-i desemna pe cei din elita lor. „Perfecți” (parfaits) este un termen peiorativ, utilizat în mod ironic de către Inchiziție pentru a-i desemna pe acești eretici care doreau să atingă perfecțiunea. Trebuie să precizăm că, până să ajungă „perfect”, un credincios cathar putea să ducă o viață normală, cu nimic deosebită de a celorlalți oameni, neavând nicio restricție. Acest „dublu standard” cum a fost denumit, ce implica libertatea totală pentru adeptul de rând și o rigoare extremă pentru elită, a fost încă o cauză a succesului ereziei. Practic, mulți dintre eretici primeau acest consolamentum pe patul de moarte, când, așa cum observa malițios cineva, nu prea mai este greu să devii un ascet pentru a-ți asigura mântuirea…Acest botez (cu Duhul Sfânt, spuneau catharii), se făcea prin punerea unei cărți (Evanghelia după Ioan) pe capul adeptului și rostirea unei rugăciuni (Tatăl Nostru). Ceremoniile cathare, erau, așa cum am mai spus, foarte simple. O problemă spinoasă pentru catharism a fost așa numitul „endura” („răgaz” în occitană) un post dur, pe care, cel care a primit consolamentum pe patul de moarte este nevoit să îl țină. De multe ori, acest post negru, fără apă și hrană, ducea la decesul bolnavului. Adversarii catharilor i-au acuzat deseori, că endura era de fapt o sinucidere, iar atunci când muribundul dorea totuși să renunțe la post, el era lichidat de către ceilalți eretici „pentru a nu se pierde ceea ce este bun”, adică mântuirea. Aceste acuzații de suicid și crimă vor fi formulate mai târziu și asupra unor secte din spațiul rusesc ca hlâștii și duhoborii. Apărătorii catharilor afirmă, însă, că endura nu implica nimic suicidal și că era doar o cale de-ați asigura mântuirea. Ei argumentează că, dacă bolnavul se însănătoșește, poate să se întoarcă la viața de simplu credincios, având însă nevoie de un nou consolamentum pentru a putea fi mântuit. Anne Brenon oferă un exemplu concret: „Pierre Roger, senior de Mirepoix, primește consolamentum-ul prima dată pe la 1202 de la diaconul din partea locului. El se însănătoșește și își sărbătorește vindecarea oferind un mare ospăț tuturor catharilor din oraș. Câțiva ani mai târziu, grav rănit, cere din nou să fie chemat diaconul Raymond și își dă bunul sfârșit, cu iertarea lui Dumnezeu.” Deci, așa cum am spus, nimic tenebros, suicidal sau criminal.
Exemplul lui Pierre Roger de Mirepoix (personaj istoric) deschide o altă filă care explică succesul enorm al catharismului în Occitania: sprijinul masiv și deloc dezinteresat pe care nobilimea occitană l-a acordat ereticilor. Am menționat în treacăt acest lucru, dar putem veni și cu exemple concrete. Un astfel de exemplu îl oferă Roger al II-lea Trencavel (1149-1194), viconte de Béziers, Carcassonne și Albi, reprezentantul cele mai puternice familii din Languedoc, după cea a conților de Toulouse. El era vasalul lui Raymond al V-lea de Toulouse pentru Béziers și Albi dar și al regelui de Aragon pentru Carcassonne și Razes. Căsătorit cu Adelaide, fiica lui Raymond al V-lea de Toulouse, el a fost un simpatizant cert al catharilor, în ciuda opoziției socrului său. Relațiile lui Trencavel cu Biserica Catolică erau atât de proaste, încât, la un moment dat, îl ia prizonier pe episcopul de Albi și este excomunicat de papalitate. Mai mult, în 1179, după cel de-al treilea conciliu de la Lateran, care condamnă învățăturile „catharilor, patarinilor și publicanilor“, Henry de Marsiac, abate de Clairvaux, inițiază o campanie militară împotriva lui Roger Trencavel și, cu sprijinul lui Raymond al V-lea de Toulouse, cucerește Lavaur. Roger este obligat să își mărturisească erezia și să abjure, ca de altfel toți ereticii din oraș, iar Lavaur, ce făcea parte din dota soției sale Adelaide, revine contelui de Toulouse. Angajamentul luat de Roger al II-lea Trencavel de a a-i alunga pe cathari de pe domeniile sale se dovedește a fi pur formal. Catharii au prosperat pe domeniile familiei Trencavel, iar înainte de moartea vicontelui, acesta îl numește pe Bertrand de Saissac, vasal al său, dar și cathar notoriu, drept tutore al fiului său și administrator al domeniilor sale (până la majoratul fiului său). Acest Bernard de Saissac (1140-1202), când moare în 1197 Pons Amiel, stareț (catolic) al mănăstirii din Alet, se implică activ în alegerea succesorului său. Capitulul mănăstirii îl alesese ca succesor pe Bernard de Saint-Ferrol. Dar această alegere nu este pe placul lui Bernard de Saissac, care atacă mănăstirea, ucide câțiva călugări, dezgroapă cadavrul lui Pons Amiel și îi determină astfel pe călugării înfricoșați să aleagă un alt abate, mult mai indulgent cu ereticii. Bernard de Saissac trimite apoi o sumă de bani frumușică lui Berenguer de Barcelona, arhiepiscop de Narbonne, pentru a confirma această alegere…
Exemplul lui Roger al II-lea Trencavel nu este singular. Numeroase familii occitane execută în a doua jumătate a secolului al XII-lea și în prima parte al celui de-al XIII-lea un „balet” năucitor între catharism și catolicism. Astfel, Bernat Raimond de Roquefort este pe la 1205 episcop catolic de Carcassonne, dar mama, unul dintre frații săi și două dintre surorile sale, sunt eretici. Fiul cel mic al catharei Garsende du Mas este stareț al unei mănăstiri catolice și exemplele pot continua. Așa cum observa și Anne Brenon „în senioriile occitane, pe durata unei întregi generații și chiar mai mult, raportul de forțe este în favoarea Bisericilor cathare, interzicând orice condamnare efectivă.” Această stare de fapt se găsea și la sud de Pirinei, în Catalonia. De exemplu, pe domeniile vicontelui Arnold de Castelbo, catharii activau nestingheriți. Explicația indulgenței vicontelui era simplă: propria sa fiică, Ermessinda, era cathară. Inchiziția nu va reuși multă vreme să pătrundă aici. De abia în 1237 ea intervine în forță și arestează 45 de eretici.
Un alt factor care a încurajat mult răspândirea ereziei în Occitania a fost existența „caselor religioase comunitare” (expresia îi aparține Annei Brenon) înființate de către cathari. Este vorba de case unde se regrupau și trăiau perioade îndelungate (ani de zile) adepții cathari. Ele nu erau niște mănăstiri (așa cum au sugerat unii cercetători), căci dogma cathară nu admitea lăcașe de cult. În timp ce marile mănăstiri cisterciene sau benedictine ale timpului erau împrejmuite de ziduri și se aflau departe de marile aglomerări urbane, casele comunitare ale ereticilor se aflau în mijlocul târgurilor și orașelor. În ele se stabileau cu precădere persoane mature: văduve, văduvi, cupluri care au avut mulți copii și care la bătrânețe se gândesc la mântuirea sufletului, dar nu numai ele. Tinerele fete cathare, sunt crescute într-o asemenea casă comunitară de către mamă sau mătușă. Ele se mărită, reintră în lume și după un număr de ani se întorc în așezământ după ce și-au trăit viața. Acest lucru nu implica o retragere totală din lumea laică.. Adeptul cathar, aflat într-o asemenea casă, rămânea un membru activ al familiei și al societății. Întreaga Occitanie era împânzită de astfel de case comunitare. În regiunea Mirepoix, de exemplu, existau cincizeci de case ale ereticilor, în Villemur între șaptezeci și o sută de asemenea case, conform mărturiilor ereticilor interogați de Inchiziție. Această alternativă viabilă la mănăstirile catolice, mai maleabilă și pragmatică, va constitui, așa cum am spus, un alt motiv al succesului ereziei în sud. În secolul următor, ordinele monahale catolice nou înființate (franciscan și dominican) vor învăța lecția și vor coborî în orașe pentru a predica direct oamenilor, abandonând izolarea, reușind astfel să îi concureze cu succes pe perfecții cathari.
Având legături atât de strânse cu aristocrația occitană, catharii nu puteau să nu se întâlnească cu alte personaje specifice Occitaniei care frecventau și ele casele senioriale: trubadurii. S-a speculat vreme îndelungată despre posibile influențe a doctrinelor eretice asupra poeziei trubadurilor, s-au adus numeroase argumente, pro și contra acestei teze. Cel mai bun argument în favoarea tezei că au existat trubaduri eretici (sau măcar simpatizanți ai ereziei) este acela invocat de Denis de Rougemont, anume că este imposibil ca trubadurii și catharii care au trăit în aceleași castele, în aceleași timp, bucurându-se de protecția acelorași nobili și unii și alții, să nu fi avut relații, să nu se fi intersectat, să nu se fi influențat reciproc. Denis de Rougemont dă exemple concrete de castele, cunoscute drept fief-uri ale catharilor, care au fost vizitate și de către trubaduri: Fanjeaux, Laurac, Gaillac, Saissac, Montreal, toate frecventate de trubadurul Peire Vidal, de exemplu. Raimon de Miraval a fost poetul favorit al contelui Raymond al VI-lea de Toulouse, care a condus lupta împotriva cruciaților ce invadaseră Occitania, până la moartea sa, în 1222. Tot Raimon de Miraval, a fost protejatul vicontelui Raymond-Roger al II-lea de Trencavel, senior al orașului Carcassonne, catolic, dar care tolerase prezența masivă a ereticilor pe domeniile sale. Poetul i-a dedicat mai multe poezii. Despre Miraval se poate afirma cu certitudine că a fost antifrancez (și-a sfârșit zilele în exil în Spania, alungat de cruciada împotriva albigenzilor) lucru ce reiese destul de limpede din poeziile sale, dar nu se pot găsi urme de catharism în creația sa. Și Raimon de Miraval și Peire Vidal au trecut pe la curtea lui Bernard de Saissac, cathar notoriu, așa cum am spus, dar nu avem dovezi că i-au împărtășit credința religioasă. Peire Cardenal, a fost și el un trubadur aflat sub protecția conților de Toulouse și a lui Roger Bernard al III-lea de Foix, protectori cunoscuți ai catharilor. Dar, la fel ca în cazul lui Miraval, nu putem spune că opera sa are accente eretice. Cardenal a fost și el un poet antifrancez și anticlerical, dar cel mai probabil, catolic sincer. De altfel, tot Denis de Rougemont recunoștea că nu există nici măcar o referire clară la erezie în vreuna dintre miile de poezii care ne-au rămas de la trubaduri, aceasta fiind principalul obstacol cu care se confruntă susținătorii tezei că trubaduri au fost eretici sau măcar influențați de aceștia. Dacă Denis de Rougemont, este favorabil ideii menționate mai sus, alți cercetători o resping categoric. Henri Marrou spune că: „nici un document nu ne permite să găsim cea mai mică legătură între trubaduri și cathari. Sunt două mișcări contemporane? De acord, dar secolul al XII-lea occitan a mai cunoscut multe altele! De ce să fi recurs oare erezia albigenză la o atare tactică ezoterică? Până la cruciada din 1209 ea putuse să se manifeste liber și cu o îndrăzneală crescândă în ținuturile din Languedoc.” Marrou își susține în continuare punctul de vedere aducând argumente doctrinare care ilustrează incompatibilitatea dintre cele două mișcări, asupra cărora un vom insista. Deci legături concrete între trubaduri și cathari nu par să fi existat, dar nu puteam să nu amintim și această presupusă conexiune între două elemente esențiale care au marcat viața culturală și politică a Occitaniei.
Începând cu 1209, Papalitatea organizează o adevărată cruciadă împotriva „albigenzilor” (nume sub care mai erau cunoscuți ereticii, de la orașul Albi din sud-vestul Franței, unde aceștia erau foarte numeroși, dar, probabil, și de la Conciliul catolic de la Albi din 1165 în care au fost condamnate dogmele lor). După această cruciadă (1209-1229), Bisericile cathare din sudul Franței au ieșit slăbite. Ele au mai fost active o vreme, reîmprospătându-și forțele din Lombardia și Spania, unde Inchiziția nu era atât de activă. După 1240 însă, când ultimele revolte ale nobililor occitani împotriva francezilor eșuează lamentabil, situația lor se deteriorează dramatic. În martie 1244, marele fief cathar, castelul Montsegur, este cucerit de cruciați iar 210 eretici sunt arși pe rug, în frunte cu episcopul lor, Guilhabert de Castres. În anul 1255, ultima fortăreață cathară, Quéribus, este asediată și cucerită în luna august de către seneșalul de Carcassonnne, Pierre d’Auteuil, la cererea regelui Franței, Ludovic al IX-lea. Castelul nu mai fusese atacat până atunci de francezi iar seniorul său, Chabert de Barberia, a fost nevoit să îl predea. Quéribus era un mic castel, ultimul deținută de seniorii occitani simpatizanți ai ereticilor. Catharismul va mai cunoaște un mic reviriment la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea în comitatul Foix, în Pirineii Orientali. Aici, în sătucuri din văi izolate, se refugiază ultimii eretici. Brațul lung și nemilos al Inchiziției îi va găsi și aici însă, iar în 1321, Guillaume Belibaste, ultimul parfait cathar cunoscut, va fi ars pe rug. Trecuseră aproape două veacuri de când erezia fusese semnalată pentru prima dată pe teritoriul occitan. În acest timp, catharii au cunoscut gloria, dar și decăderea, au fost protejați, dar și vânați. Istoria lor pe plaiurile Occitaniei se încheiase. Rolul jucat de ei a fost, chiar dacă în mod involuntar, unul negativ și dramatic. Folosiți ca o contrapondere, (așa cum am mai spus) pentru a contracara Biserica Catolică, de către seniorii occitani, ei vor pierde partida în fața istoriei, alături de protectorii lor. Agonia sectei cathare, (ca și a poeziei trubadurilor), putem spune fără greșeală, a fost și agonia civilizației occitane. Erezia și independența politică (culturală, religioasă) au dispărut împreună în Occitania, strivite de invazia franceză.
În încheiere, putem spune că ereticii cathari, dacă au contribuit la zestrea culturală și religioasă a Occitaniei, tot ei au fost pretextul pentru distrugerea civilizației occitane. Epopeea lor tragică și-a pus amprenta de neșters asupra istoriei sudului, aducându-i glorie, dar și pieirea. Moștenirea lor va fi revendicată peste secole de către protestanți, care vor încerca să se impună și în Languedoc. Cât despre cathari, câți au mai rămas după raidurile devastatoare ale Inchiziției, se vor refugia în Peninsula Iberică sau în Italia. Unii dintre ei, vor ajunge probabil în Bosnia și în alte teritorii balcanice, amestecându-se în mulțimea pestriță a ereticilor de acolo ce vor supraviețui până în veacul al XV-lea când vor fi înghițiți de mareea islamică. Se încheia astfel un cerc, erezia care zguduise Europa în veacurile al XII-lea și al XIII-lea, întorcându-se din locurile de unde se revărsase spre Occident. Urmele lăsate de ea pe continentul nostru, nu s-au șters nici astăzi din memoria europenilor.
Capitolul V
Lupta occitanilor pentru independență
Regiunea occitană din sudul Franței a făcut întotdeauna o figură distinctă între provinciile franceze și chiar ale Europei de vest. Beneficiind încă din vechime de o clasă politică tolerantă și cultivată, Occitania (teritoriu ce înglobează regiuni ca Auvergne, Bearn, Foix, Gascogne, Languedoc, Limousin, Provence, Roussillon), cunoaște un mare avânt economic și cultural începând cu secolul al XII-lea. Prosperitatea economică și efervescența culturală nu au împiedicat însă fărâmițarea politică. Așa cum observa și Henri Marrou „Occitania nu a constituit vreodată o unitate politică“. Acest lucru avea să fie foarte important în cursul evenimentelor violente care vor răvăși regiunea în secolul al XIII-lea. Societatea occitană, reprezentată de nobilii ei, va duce o luptă înverșunată împotriva agresiunii franceze. Această luptă o vom examina pe scurt și vom vedea rezultatele ei. Trebuie să spunem de la început că, divizați, nehotărâți, nestatornici în deciziile lor, marii seniori occitani nu au reușit să opună o rezistență consistentă și unitară armatelor care, sub pretextul înăbușirii ereziei cathare, le invadaseră domeniile. Este necesar să ținem seama și de faptul că mulți dintre nobilii occitani erau vasali atât coroanei franceze cât și celei aragoneze. Ei au încercat (și au și reușit de multe ori) să tragă foloase de pe urma acestei duble vasalități, cerând în mod repetat unuia dintre suzerani să îi apere de abuzurile celuilalt monarh. Astfel, vom vedea că de-a lungul întregului secol al XIII-lea, regii Aragonului au intervenit în mod constant în sprijinul vasalilor lor occitani, opunându-se prin negocieri sau chiar cu arma în mână atacurilor monarhiei franceze asupra nobililor din sud. Ne vom concentra atenția asupra aristocraților occitani deoarece ei sunt aceia care vor duce greul luptei împotriva invadatorilor. Țăranii și orășenii vor avea o poziție mai degrabă neutră în timpul conflictelor, fiind cel mai adesea victime nevinovate ale luptelor dintre cei puternici, iar clerul din Occitania va fi mai curând favorabil invaziei franceze, din cauza conflictului pe care îl avea cu seniorii locali.
În afară de problema cathară, care fragiliza destul de mult poziția seniorilor occitani, regiunea se confrunta și cu alte dificultăți. Astfel, Occitania era frământată de tensiunile politice care au urmat plecării lui Raymond al IV-lea (1041 sau 1042-1105), conte de Toulouse și marchiz de Provence spre Țara Sfântă, în prima cruciadă, în decursul căreia își pierde viața. Supremația conților de Toulouse în Languedoc era permanent amenințată de ambițiile regilor capețieni ai Franței, ale monarhilor Angliei (care controlau Aquitaine) și ale regilor Aragonului care doreau și ei să își impună autoritatea. Problemelor politice li se adăuga conflictul mocnit, dar intens, al seniorilor occitani cu Biserica Catolică, conflict ce data chiar dinaintea apariției ereziei în zonă. Mai exact, clerul catolic din Languedoc se confrunta cu unele abuzuri din partea aristocrației locale care acapara pământul și dările ce aparțineau Bisericii. Disputele dintre cler și Biserică au favorizat în mod evident răspândirea catharismului, care prin dogma sa ce susținea sărăcia, renunțarea la bunurile materiale, a părut foarte atractiv pentru numeroși nobili occitani, mulți dintre aceștia protejându-i pe eretici. Au existat chiar puternice familii senioriale care aveau adepți ai ereziei printre membrii ei. Așa a fost, de pildă, cea a conților de Foix (de care ne vom ocupa în mod special spre sfârșitul prezentului capitol), cea a seniorului occitan Aimery de Montreal-Roquefort a cărui mamă (Blanche de Laurac) și soră (Mabilla), erau eretice convinse, seniorul Pierre Roger de Mirepoix cathar el însuși, a lui Bernard de Saissac (și el un cathar faimos), și multe altele.
În replică, clerul occitan va lua mai târziu partea invadatorilor francezi, atunci când aceștia vor năvăli în Languedoc. De exemplu, Jacques Fournier, care între 1318-1325 a fost episcop (și inchizitor) de Pamiers, „brațul spiritual al regelui Franței” cum este numit reușește să ajungă Papa între 1334-1342 sub numele de Benedict al XII-lea. El era un occitan din Saverdun, comitatul Foix, dar va combate dur erezia cathară în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIV-lea fiind un caz ilustru de cleric din sud raliat la cauza franceză. Tot Fournier (pe atunci doar cardinal) va asista în calitate de inchizitor la procesele lui Meister Eckhart, misticul german învinuit de erezie și al călugărului franciscan englez nominalist Wiliam Ockham în 1327 la Avignon.
Trebuie să reținem faptul că revolta aristocraților occitani de la începutul veacului al XIII-lea a fost inițial îndreptată doar împotriva Bisericii Catolice, nu a monarhiei franceze. Acest lucru a fost sesizat și de regele francez Philippe Auguste (1165-1223), care, presat și de alte probleme politice, ignoră în perioada 1204-1205 cererile repetate ale papei Inocențiu al III-lea (1161-1216) de a interveni militar în Languedoc pentru a stârpi erezia. Doar când monarhia franceză se va implica direct, sub pretextul anihilării catharismului, în lupta dintre Biserică și nobilii occitani, se va schimba și optica aristocrației de limbă d`oc.
Papa Inocenția al III-lea era îngrijorat de amploarea și influența mișcării cathare în acest spațiul occitan, ereticii dominând acolo din punct de vedere spiritual. În 1204 el îl trimite pe abatele cistercian Arnaud Amaury ca legat papal să combată catharismul în Languedoc. Alături de el sosesc și alți clerici, printre ei aflându-se și Dominic de Guzman, viitorul sfânt și fondator al ordinului dominicanilor. Succesele catolicilor în tentativele de convertire prin predici ale catharilor sunt foarte modeste, astfel încât Inocențiu se hotărăște să îi elimine pe eretici cu forța. El îi cere regelui Franței Philippe al II-lea Auguste să intervină în sud pentru a-i lichida pe cathari. Philippe, care se confrunta cu amenințarea unei coaliții închegată împotriva sa de englezi, flamanzi și Imperiul German, nu este acord cu o asemenea expediție.
Cea mai importantă familie seniorială occitană era familia conților de Toulouse. Dacă Raymond al V-lea (1134-1194) a cooperat, cel puțin declarativ (căci practic nu a făcut nimic…) cu Biserica, pentru a reprima erezia, cu totul altfel vor sta lucrurile cu fiul său. Raymond al VI-lea de Toulouse (1156-1222) reușește să își strice relațiile cu Biserica Catolică după moartea tatălui său. În 1206, Arnaud Amaury îl trimite pe Pierre de Castelnau (numit legat papal) în Provence pentru a încerca să îi convingă pe nobilii occitani să încheie o alianță care să lupte cu catharii. Castelnau îl invită pe contele Raymond al VI-lea de Toulouse să conducă această coaliție. Dar contele nu dorea să îi distrugă pe ereticii atât de influenți și importanți pentru economia domeniilor sale. El respinge ideea unui astfel de război. Castelnau îl excomunică, iar Papa Inocențiu al III-lea ratifică această excomunicare în luna mai a anului 1207. La 13 ianuarie 1208, contele se mai întâlnește o dată cu legatul papal la Saint-Gilles, într-o ultimă tentativă de împăcare. Întâlnirea se termină însă prost, cei doi certându-se și amenințându-se reciproc. În dimineața următoare Castelnau este asasinat pe când pleca din oraș și toată lumea a crezut că ucigașul era un om al contelui. Papa cheamă la cruciadă împotriva „rasei sinistre din Languedoc” și îl acuză pe contele de Toulouse de erezie și complicitate la crimă. Pontiful promite celor care vor participa la această cruciadă privilegii și mai ales orice teritoriu pe care vor reuși să-l smulgă din mâinile ereticilor, teritorii care aparțineau, bineînțeles, nobililor din sud. Conflictul dintre seniorii occitani și Biserică, în ajutorul căreia va veni mai târziu monarhia franceză, era astfel declanșat.
În iunie 1209 armata cruciată se adună la Lyon. Erau probabil 10.000-20.000 de oameni. Printre conducători se numărau ducele de Burgogne, conții de Nevers și Saint Pol și seneșalul de Anjou. Cruciații pornesc spre sud, traversând Provence de-a lungul Ronului. Se întâlnesc cu Arnaud Amaury care este numit șeful spiritual al cruciaților. Luat pe nepregătite, Raymond al VI-lea de Tousouse, bate în retragere, pregătindu-se să se împace cu Biserica. În iunie, el se întoarce la Saint-Gilles, stă desculț înaintea mormântului lui Pierre de Castelnau din catedrala orașului și promite să îi expulzeze pe cathari din Toulouse. Papa ridică excomunicarea sa și contele se alătură cruciadei. Conducător militar al cruciaților fusese numit Simon de Montfort, conte de Leicester (1150/1165-1218), originar din apropiere de Paris). El era unul dintre cavalerii care au răspuns chemării Papei. Montfort fusese dezmoștenit de pământurile sale din Anglia, moștenite de la unchiul său, contele de Leicester, de către regele Ioan Fără Țară în 1207. Simon de Montfort participase la cruciada a IV-a, dar refuzase să ia parte la atacul asupra Constantinopolului în 1202, când cruciada a fost deturnată din drumul ei spre Ierusalim. Oferta Papei a fost probabil foarte atrăgătoare pentru Simon care nu mai deținea decât niște mici proprietăți în regiunea Chevreuse ( departamentul francez Seine et Oise de astăzi) la fel ca și pentru mulți alți nobili francezi din nord.
Armata cruciată ajunge în orașul Montpellier care aparținea regelui Aragonului. Vicontele Raymond-Roger de Trencavel (1185-1209), nepot al contelui de Toulouse, își dă seama că el va fi ținta cruciaților. Deși el era catolic, tolerase prezența ereticilor cathari, foarte numeroși pe domeniile sale din Carcassonne și Albi. Trencavel încearcă să se întâlnească cu Arnaud Amaury la Montpellier pentru „a se preda Bisericii”. Amaury refuză însă să îl primească iar Trencavel se întoarce repede la Carcassonne pentru a-și organiza apărarea.
Cruciații ajung la Béziers la 21 iunie și cer populației să le predea pe catharii din oraș. Catolicii din oraș refuză să facă acest lucru. Catharii erau foarte vechi și puternici în acest oraș. În 1167 ei l-au asasinat pe vicontele Raymond I de Trencavel, seniorul orașului. Acesta executase un cathar drept pedeapsă pentru că ereticul îl ucisese pe unul dintre cavalerii săi. Fiul vicontelui ucis, (Roger al II-lea) se întorsese în 1169 însă și cucerise orașul răsculat, jefuindu-l apoi și răzbunându-se astfel pe locuitorii săi. Tot aici, Dominic de Guzman și Pierre de Castelnau se confruntaseră în 1206 cu ostilitatea populației atunci când încercaseră să predice împotriva catharilor. În după amiaza zilei de 22 iulie, apărătorii orașului au încercat să forțeze o ieșire. Tentativa lor a eșuat și ei s-au întors urmăriți îndeaproape de un grup de cruciați. Aceștia din urmă au reușit să intre în oraș. După ce cruciații s-au găsit în interiorul zidurilor de apărare, orașul a fost cucerit în mai puțin de o oră. A urmat un masacru general fiind uciși circa 10.000 de oameni, cathari și catolici deopotrivă. Se pare că numărul ereticilor din oraș nu depășea 200. Prima bătălie, prima baie de sânge. Masacrul a îngrozit alte orașe mai mici și le-a determinat să se predea fără luptă. Printre cruciați a fost prezent și călugărul cistercian Pierre des Vaux de Cernay care 10 ani mai târziu va scrie cronica sa despre această campanie. Cruciații ajung apoi repede în fața orașului Carcassonne (la 1 august 1209). În oraș erau mulți cathari refugiați din calea armatei cruciate. Pedro al II-lea, regele Aragonului, vine la Carcassonne și încearcă să medieze o înțelegere între Arnaud Amaury și vicontele de Trencavel. Amaury refuză din nou orice discuție și Pedro pleacă furios. Începe asediul și după numai o săptămână cruciații reușesc să le taie asediaților accesul la resursele de apă. Confruntat cu lipsa apei și răspândirea bolilor în oraș, Trencavel dorește să negocieze capitularea orașului. Deși acesta beneficia de un „salvconduct” (act care acordă deținătorului ei drept de liberă trece printr-un teritoriu inamic), cruciații se descalifică, încălcând orice reguli cavalerești și îl arestează pe viconte. Orașul capitulează la 15 august 1209. Trencavel moare la 10 noiembrie același an în închisoarea din propriul castel. Spre deosebire de Béziers, cruciații nu mai comit un masacru dar îi obligă pe cei bănuiți de catharism să plece din oraș „fără a lua nimic cu ei, decât păcatele lor” , cum spune cronicarul cistercian. Soția și fiul lui Trencavel, viitorul Raymond al II-lea se vor refugia la contele de Foix a cărui soră, Esclarmonde, era cathară.
Simon de Montfort revendică stăpânirea pentru Carcassonne, Albi, Béziers și Razes. În schimb, alți seniori francezi din nord, conții de Nevers și Saint-Pol se întorc în toamna lui 1209 acasă la domeniile lor. Ducele de Bourgogne rămâne la Carcassonne până în septembrie cu 300 de oameni. În lipsă de alte preocupări, judecă și arde pe rug în octombrie doi cathari….
Orașe cum ar fi Castelnaudary, Fanjeaux, Montréal, Limoux, Castres, Albi sau Lombers se predau practic fără luptă. Montfort trece prin teritoriile vicontelui de Trencavel și atacă apoi domeniile contelui de Foix (Mirepoix, Foix și Saverdun). Alte câteva orașe se revoltă împotriva lui Montfort: Castres, Lombers, Montréal, etc. Cathari sau faidits (seniori rebeli ce fuseseră deposedați de domeniile lor) se refugiază în zone ca Minerve, Termes ori Cabaret și lansează contra-atacuri împotriva forțelor lui Montfort. Cruciada devenise un război de uzură ce se anunța a fi greu și îndelungat.
În decembrie 1209 Simon de Montfort este recunoscut ca vasal direct al Papalității de către Inocențiu al III-lea. Tot atunci Montfort și ducele de Burgogne atacă Lastour-Cabaret un orășel aflat la 15 kilometri nord de Carcassonne. Seniorul locului, Pierre-Roger de Cabarre (un vasal al familiei Trencavel) adăpostise aici mulți cathari. Apărat de un sistem redutabil de patru fortificații, orașul a rezistat cu brio în fața cruciaților. Mai mult, în timpul unui contraatac, asediații reușesc să îl captureze pe Bouchard de Marly, senior de Saissac, văr și locotenent al lui Montfort. În timpul iernii sosesc prin porturile franceze de la Mediterana numeroși oameni care se alătură forțelor cruciate. Ei vin din Anjou, Frisia, Lorraine, Bavaria, Gascogne, Champagne, Bretagne, Flandra, Normandie, Aquitaine și din alte părți ale vestului Europei. Cruciada va continua astfel cu forțe noi și episoade sângeroase. Astfel, în martie 1210, Simon de Montfort cucerește castelul Bram după doar trei zile de asediu. El mutilează o sută de prizonieri și îi trimite lui Pierre-Roger de Cabaret la Lastours pentru a-l înspăimânta. Oamenilor le fuseseră scoși ochii, tăiate urechile, nasul și limba, cu excepția unuia singur căruia i se lăsase un ochi pentru a-i putea conduce la Lastours. Alături de masacrul de Béziers și asasinarea Geraldei de Lavaur, (o doamnă nobilă occitană pe care cruciații au azvârlit-o într-un puț secat deasupra căruia au aruncat pietre) este una dintre cele mai oribile acte cruzime comise de cruciați.
În iunie 1210 cruciații ajung la Minerve. O fortăreață puternică apărată de Guilhem de Minerve. Acesta nu era cathar, dar îl sprijinise pe Rymond-Roger Trencavel, seniorul său. Cruciații aduc piese de artilerie cu care bombardează violent fortăreața. În noaptea de 26 spre 27 iunie, asediații fac o ieșire nocturnă în timpul căreia reușesc să distrugă o parte din mașinăriile de asediu ale cruciaților. Totuși, castelul se predă 22 iulie, apărătorii fiind răpuși de sete ca și la Carcassonne. Este soarta tristă a multor fortărețe occitane care în timpul acestei campanii sunt cucerite nu atât prin forța armelor ci prin tăierea accesului asediaților la sursele de apă. Din nou Arnaud Amaury refuză orice negociere a condițiilor de predare. Trei femei din oraș, care se convertesc la catolicism, sunt cruțate. Restul, nu mai puțin de 140 de cathari care au refuzat să își abjure credința, sunt arși într-un imens rug colectiv. Este prima ardere pe rug „în masă” din această cruciadă.
În august 1210 Simon de Montfort începe asediul orășelului Termes al cărui senior era un cathar devotat. Asediul a fost îngreunat serios din cauza raidurilor lui Pierre Roger de Cabaret care îi hărțuia pe atacatori. Acesta a reușit să distrugă o parte din mașinile de asediu ale cruciaților iar într-un alt atac a decimat practic aerigarda lui Montfort și a mutilat apoi câțiva prizonieri ca răspuns la fapta lui Montfort. Orășelul a rezistat până în decembrie când asediații au rămas (și aici) fără apă. Seniorul orașului, Raymond de Termes, a fost luat prizonier și aruncat în temnița din Carcassonne unde se pare că a și murit.
Situația se va complica în curând și în cazul contelui Raymond de Toulouse care până atunci asistase pasiv la cruciadă. El îi părăsise pe cruciați și se întorsese la Toulouse după masacrul de la Béziers. În ianuarie 1211 Arnaud Amaury acuză mai mulți cetățeni de vază din Toulouse de catharism. Când Raymond al VI-lea a refuzat să îi predea, a fost din nou excomunicat de legatul papal. Regele Aragonului era prezent la Toulouse când contele Raymond al VI-lea a fost excomunicat. Pedro al II-lea (1178-1213) venise să protesteze împotriva abuzurilor comise de cruciați. În fața atitudinii intransigente a lui Amaury, monarhul aragonez s-a întâlnit cu Raymond și l-a încurajat pe acesta să organizeze o coaliție împreună cu alți seniori occitani pentru a-l alunga pe Simon de Montfort din teritoriile lor. Dar în martie 1211 sosesc noi contingente de cruciați din nordul Franței iar Montfort se pregătește să asedieze din nou Lastour-Cabaret. În fața pericolului, Pierre-Roger de Cabaret acceptă să îl elibereze pe Bouchard de Marly și să își predea fortărețele în schimbul unor feude în regiunea Béziers. În vara lui 1211, în luna iunie, Simon de Montfort, sprijinit de cavaleri cruciați germani, asediază pentru scurt timp orașul Toulouse. La 29 iunie, după doar două săptămâni de asediu, se retrage însă pentru a-și reface forțele, iar orașul este excomunicat. Toamna acelui an aduce însă și prima replică mai consistentă din partea seniorilor occitani care reușesc în sfârșit să se alieze. Raymond al VI-lea de Toulouse împreună cu Raymond-Roger de Foix venit cu o armată de 10.000 de oameni, îl asediază pe Simon de Montfort la Castelnaudary. Forțele lui Montfort începuseră să scadă, numeroși soldați dezertează, sătui de greutățile îndurate în timpul cruciadei. Dar alături de Montfort rămân totuși un număr destul de mare de militari experimentați. Pe de altă parte, Raymond al VI-lea nu are comandanți capabili. Contele de Foix se angajează într-o luptă la câțiva kilometri de oraș cu o armată cruciată condusă de Bouchard de Marly care venea în ajutorul lui Montfort. Acesta forțează o ieșire din oraș, pe care practic îl abandonează și reușește să facă joncțiunea cu Marly. Prinsă ca într-un clește, armata contelui de Foix este învinsă și împrăștiată. Totuși, trupele contelui de Toulouse ocupă Castelnaudary iar Montfort nu îndrăznește să îl atace. Ofensiva occitană continuă iar contele de Toulouse reușește să recucerească 6 fortărețe din mâinile lui Montfort. El nu reușește însă să recucerească importantul punct strategic reprezentat de fortărețele de la Lastour-Cabaret iar ofensiva occitană se stinge încet.
La 12 martie 1212, Beranger de Barcelona (1191-1212), arhiepiscop de Narbonne, acuzat de către Papa de atitudine indulgentă față de cathari, este demis din funcție și înlocuit cu Arnaud Amaury. Beranger era fiul contelui Ramon Berenguer al IV-lea, fratele regelui Alfonso al II-lea al Aragonului (1157-1196) și unchiul regelui Pedro al II-lea (1196-1213). În aprilie 1212, Montfort primește noi întăriri constând în trupe germane și franceze din nord și începe să atace din nou regiunea Toulouse. După un an de campanie susținută, Simon de Montfort supune aproape toate domeniile contelui Raymond, care în 1212 este încercuit la Toulouse. În acest moment, Montfort amenința în mod direct teritoriile vasalilor din Languedoc ale regelui Aragonului, Pedro al II-lea, care era suzeran al orașului Carcassonne și cumnat al contelui de Toulouse. Acesta ia orașul Toulouse sub protecția sa și încearcă să oprească cruciada, fără succes însă. Întors în Spania, Pedro al II-lea obține alături de o mare coaliție creștină iberică o strălucită victorie împotriva musulmanilor almohazi la Las Navas de Tolosa (la 16 iulie 1212). Aureolat de această izbândă, Pedro încheie o alianță, pentru a-și proteja vasalii, cu conții de Toulouse, de Comminges, de Foix și cu vicontele de Bearn, toți acuzați de Biserică de faptul că le acordă protecție ereticilor cathari, stârnind astfel reacția Papalității. În 12 septembrie 1213, la Muret, în apropiere de Toulouse, are loc o bătălie între forțele occitano-aragoneze în fruntea cărora se afla Pedro al II-lea de Aragon și cele papale conduse de Simon de Montfort. Deși sunt superiori numeric, occitanii și aragonezii fac greșeli tactice grave și sunt zdrobiți de cruciați. În haosul care a urmat, regele Pedro al II-lea este ucis pe câmpul de luptă iar Raymond al VI-lea fuge împreună cu fiul său la curtea regelui Angliei, Ioan Fără Țară.
Acuzat din nou (în conciliul ecumenic de la Roma din noiembrie 1213) că a acordat protecție ereticilor, Raymond al VI-lea de Toulouse este deposedat de titlul și domeniul său, care îi revin lui Simon de Montfort. Fiul contelui de Toulouse, viitorul Raymond al VII-lea, urma să moștenească doar marca Provence. Simon de Montfort merge la Paris pentru a fi învestit de regele Philippe Auguste cu titlurile lui Raymond al VI-lea și pentru a lua în stăpânire în mod oficial domeniile acestuia. Se părea că lucrurile se vor sfârși aici, dar nu a fost așa. Papa Inocențiu al III-lea numește un nou legat papal în 1214 care îl înlocuiește pe Arnaud Amaury. Conții de Foix și de Comminges se întâlnesc cu noul legat papal în aprilie și se împacă cu Biserica. Contele de Toulouse rămâne fără sprijin și în imposibilitate de a mai continua rezistența. El fuge în Anglia pentru că Papa a proclamat Toulouse drept fief al regelui Franței, Philippe al II-lea care astfel devine interesat de cruciadă. Aria de interes a lui Philippe se mutase spre sud după ce reușise să îi învingă la Bouvines, la 27 iulie 1214, pe regele Angliei Ioan Fără Țară care încercase să invadeze sud-vestul Franței și pe împăratul german Otto al IV-lea. Acest eveniment l-a făcut monarhul francez să ia în considerare ocuparea regiunile de la sud de domeniul său principal. Astfel că Simon de Montfort reia lupta ocupând mai multe castele și fortificații în Dordogne, abandonate de rebeli și cathari.
În mai 1215 Simon de Montfort intră în Toulouse împreună cu prințul Ludovic, viitorul rege Ludovic al VIII-lea trimis de tatăl său. În toamnă are loc Conciliul IV de la Lateran la care Inocențiu al III-lea confirmă drepturile lui Simon de Montfort asupra comitatului Toulouse. Drepturile lui Raymond al VII-lea asupra Provence nu au fost afectate, el moștenindu-le de la tatăl său. În schimb, Raymond-Roger al IV-lea de Trencavel, fiul în vârstă de 10 ani al vicontelui mort în temnița din Carcassonne, a fost dezmoștenit. A contat poate și faptul că s-a refugiat împreună cu mama lui la o familie cathară declarată (Foix).
În aprilie 1216 Montfort depune omagiu vasalic în fața regelui Franței Philippe al II-lea Auguste la Paris pentru teritoriile pe care le-a obținut, cedând suzeranitatea acestora regatului francez. Acest lucru a accentuat resentimentele față de francezi în rândurile populației din Languedoc, care a primit cu bucurie reîntoarcerea în regiune a contelui Raymond al VI-lea însoțit de fiul său. Cei doi au debarcat la Marseille în aprilie 1216. Multe orașe s-au alăturat cauzei celor doi. Între ele s-a remarcat Avignon-ul care făcuse parte din domeniul contelui de Provence și care acum depindea de Imperiul German. Astfel acest oraș a contribuit cu trupe la cucerirea orașului Beaucaire, locul de naștere al lui Raymond al VII-lea, în 1197. Contele Raymond al VII-lea începe asediul orașului în mai 1216, în timp ce tatăl său plecase după întăriri în Aragon. Simon de Montfort lăsase o garnizoană franceză în oraș condusă de Lambert de Thury. Montfort se grăbește să ajute orașul. Garnizoana franceză a rezistat timp de trei luni până când i s-au terminat proviziile de hrană. În ciuda eforturilor sale, Montfort nu a reușit să depresurizeze orașul care s-a predat. El a trebuit să negocieze predarea garnizoanei. A fost prima înfrângere serioasă suferită de Montfort. Imediat el s-a confruntat cu o revoltă în orașul Toulouse, apoi o alta în regiunea Bigorre. La sfârșitul anului 1216 suferă o nouă înfrângere la Lourdes în Hautes-Pyrennes.
Simon de Montfort începe o campanie în ținutul Foix. Cucerește Montgrenier și ajunge până în Valle Drome. În acest timp, Raymond al VI-lea, profitând de absența lui Montfort trece Pirineii însoțit de puternice trupe aragoneze. El intră în orașul Toulouse la 13 septembrie 1217 fiind primit cu aclamații de locuitorii orașului. Montfort se întoarce și el și începe să asedieze orașul dar trupele sale, puține și lipsite de mașinării de asalt, nu pot cuceri orașul. Încă din primăvara lui 1218 Montfort începe pregătirile pentru un nou asediu asupra orașului Toulouse. Asediul se declanșează în iunie, cruciații aducând mașinării de asalt pentru a distruge zidurile orașului. La 25 iunie, apărătorii întreprind o ieșire în cursul căreia reușesc să distrugă o mașină de asalt. Montfort lansează un contra-atac împotriva lor. În timpul contra-atacului el se oprește pentru a-și ajuta fratele Guy care fusese rănit de o arbaletă. În acest moment a fost lovit de o piatră aruncată dintr-o catapultă mânuită de o femeie. Piatra l-a lovit în cap și l-a rănit mortal pe Simon de Montfort care „cade mort, însângerat și palid”. Fiul lui Montfort, Amaury, asediază orașul încă o lună, dar se retrage în cele din urmă la Carcassonne. În următorul deceniu el va pierde toate teritoriile dobândite de tatăl său în prima fază a cruciadei albigenze. Moartea lui Montfort a schimbat lucrurile în cazul cruciadei. La scurt timp, în iulie, a murit și Papa Inocențiu al III-lea, pe scaunul pontifical urcând Honorius al III-lea (1216-1227). Conții de Toulouse și de Foix profită de degringolada forțelor cruciate și înfrâng în lunile următoare mai multe grupuri ale acestora. Dar conducerea ostilităților va fi preluată de către monarhia capețiană.
Noul papă Honorius al III-lea (1216-1227) face și el apeluri repetate la Philippe Auguste să intervină, dar acesta refuză din nou. De abia un an mai târziu, în 1219, în iunie, prințul Ludovic (viitorul Ludovic al VIII-lea), împreună cu Amaury de Montfort (fiul lui Simon de Montfort) asediază orașul Marmande pe care cruciații încercau să îl cucerească încă din decembrie 1218. Orașul se predă la 3 iunie. Apoi prințul Ludovic se alătură la 16 iunie cruciaților care, sub conducerea lui Amaury de Montfort, asediau orașul Toulouse. Dar, brusc el părăsește asediul și placă în nordul Franței în august 1219. Trupele lui Amaury suferă o serie de înfrângeri și mai multe garnizoane franceze se predau contelui Raymond al VII-lea.
El cucerește Castelnaudary în 1220. În timpul atacului a fost ucis Guy de Montfort, al doilea fiu al lui Simon de Montfort. Amaury vine și asediază și el orașul dar nu reușește să îl recâștige în ciuda unui asediu lung care a durat 8 luni de zile (între iulie 1220 și martie 1221). În februarie 1221 Raymond al VI-lea și contele de Foix reușesc că recucerească Montreal. În timpul asaltului, seniorul locului, Alain de Roucy care fusese unul dintre cei doi cavaleri francezi care l-au ucis la Muret pe regele Pedro al II-lea, a fost rănit mortal. Până la moartea sa, în 1222, Raymond al VI-lea reușise să recupereze o mare parte din domeniile ce îi fuseseră confiscate. În iulie moare contele Raymond al VI-lea de Toulouse. Fiul său va deveni conte de Provence și îi va continua lupta. Tot în 1222 Amaury de Montfort și Raymond al VII-lea îi oferă amândoi suzeranitatea asupra comitatului Toulouse lui Philippe al II-lea, care îi refuză însă. Roger Bernard de Foix și Philippe II mor în 1223. Rege al Franței devine Ludovic, sub numele de Ludovic al VIII-lea care inițial nu îi acordă nici un sprijin lui Amaury de Montfort. Doi ani mai târziu, în 1224, Raymond al VII-lea (1197-1249) îl alungă pe Amaury de Montfort din Carcassonne și apoi din Languedoc. În ianuarie Amaury părăsește Carcassonnne și se retrage în nordul Franței. El oferă ținuturile cucerite noului monarh Ludovic al VII-lea. Spre deosebire de tatăl său, noul rege este dornic de-a exploata avantajele cruciadei și să își extindă domeniul în sud. El va accepta oferta lui Amaury și după alți doi ani, coroana franceză se decide în sfârșit să intervină ferm în sud. Dar până atunci vicontele Raymond al II-lea de Trencavel (circa 1204-1267) fiul vicontelui mort în temnița din Carcassonne, un tânăr de 18 ani, revine din exil și intră în Carcassonne. După 14 ani de lupte, masacre și arderi pe rug situația este aceeași ca cea de dinainte de 1209. În acest moment, cruciada împotriva albigenzilor a eșuat. Amaury de Montfort murise și el în 1224. Noul Papă Honorius al III-lea se pare că nu dorea o prezență franceză puternică în Languedoc și a trebuit să fie convins de către episcopii din sudul Franței să continue cruciada. Raymond al VII-lea de Toilouse a fost astfel excomunicat la conciliul de la Bourges (noiembrie-decembrie 1225).
Regele Ludovic al VIII-lea (14 iulie 1223-8 noiembrie 1226) pornește personal în iunie 1226 în cruciadă în Languedoc. Multe castele și orașe se predau fără luptă. El îl înlătură pe tânărul Raymond al II-lea de Trencavel, viconte de Béziers, Carcassonne și Albi, de pe propriile domenii, care trec în posesia coroanei franceze, iar vicontele se refugiază în Aragon. În vara aceluiași, Ludovic al VIII-lea, în fruntea unei puternice armate cucerește și Avignon și o mare parte din Languedoc, fără să atace orașul Toulouse. Fiind un oraș care aparținea Imperiului German, Avignon-ul a refuzat să își deschidă porțile în fața regelui Franței. După un asediu de trei luni orașul capitulează la 12 septembrie 1226. La 16 iunie orașul Carcassonne se predase și el lui Ludovic al VIII-lea. Ludovic, bolnav, pleacă spre nordul Franței și moare la Montpensier (în Auvergne) la 8 noiembrie 1226. Seneșalul Humbert al V-lea de Beaujeu continuă cruciada. Blanche de Castilia, regentă pentru fiul său, viitorul Ludovic al IX-lea, confirmă poziția lui Humbert de Beaujeu. Luptele vor continua în Languedoc și în anul următor. În 1228, Guy de Montfort, fratele lui Simon de Montfort și unchiul lui Amaury, se întoarce în Languedoc pentru a apăra ce mai rămăsese din cuceririle făcute de Simon. Dar el moare repede, fiind ucis în ianuarie 1228 în timp ce asedia cetatea Vareilles. Raymond al VII-lea de Toulouse fusese declarat eretic, pământurile lui confiscate, iar el excomunicat împreună cu contele de Foix și Raymond al II-lea Trencavel. În timpul verii orașul Toulouse este încercuit de trupele cruciate și îi sunt tăiate căile de comunicații. Populația este înfometată. Pentru a opri această cruciadă parcă fără sfârșit ce provoca atâtea victime, Blanche de Castilia se decide să intervină. În 1229, în urma presiunilor exercitate de ea și de către Humbert al V-lea de Beaujeu (1198-1250), regent al teritoriilor ocupate de francezi în Languedoc, asupra regelui Ludovic al IX-lea (1214-1270, rege din noiembrie 1226) contele Raymond al VII-lea de Toulouse este obligat să încheie Tratatul de la Paris (cunoscut și sub numele de Tratatul de la Meaux, localitate de lângă Paris unde a fost semnat la 12 aprilie 1229). Contele își păstrează părțile de nord și de vest ale comitatului Toulouse fiind nevoit să cedeze o mare parte din domeniile sale, fie regelui Franței, fie Bisericii Catolice. Mai exact, el cedează părți din comitatul Toulouse coroanei franceze, aceste teritorii intrând sub jurisdicția unui seneșal al curții regale, iar Papei marchizatul de Provence. I se anulează excomunicarea iar tatăl său nu mai este considerat răspunzător de moartea legatului papal Pierre de Castelnau, ucis în 1208. Conform acestui tratat Raymond acceptă și să lupte împotriva ereziei cathare, să returneze Bisericii toate proprietățile care aparțineau acesteia, să dărâme zidurile de apărare ale orașului Toulouse, să își predea castelele și să plătească despăgubiri materiale. Se pune la punct și căsătoria fiicei lui Raymond, Jeanne, (pe atunci în vârstă de nouă ani) cu unul dintre frații mai mici ai regelui, Alphonse de Poitiers (1220-1271). Tratatul stipulează faptul că domeniul lor va intra în componența regatului francez, dacă Jeanne și Alphonse mor fără urmași, ceea ce se și întâmplă în 1271. Coroana franceză anexează atunci întregul Languedoc. Un alt punct al tratatului este foarte important: acela care stipula că erezia era considerată o crimă de lese majestate, „puterea civilă putând colabora astfel cu puterea bisericească pentru a-i căuta și condamna pe eretici. Lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică”. Acest tratat marchează de fapt sfârșitul autonomiei politice a Occitaniei.
O altă consecință gravă a înfrângerii occitanilor este și apariția Inchiziției, organism creat în mod special de către Papalitate pentru a combate erezia ce proliferase în sud. Din noiembrie 1229 Inchiziția se stabilește a Toulouse iar din aprilie 1233, ea se instalează în tot Languedoc-ul. Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) sprijină total Inchiziția, permițându-i acesteia să utilizeze tortura și arderile pe rug în mod masiv. Catharii sunt vânați fără milă, mulți dintre refugiindu-se în castelele din vicomitatul de Fenouillèdes sau la Montsegur. Sunt arse pe rug inclusiv persoanele bolnave, bătrânii și chiar trupurile ereticilor decedați sunt exhumate și arse. Excesele Inchiziției au dus la revolte violente în Narbonne, Cordes, Carcassonne, Albi și Toulouse În 1235 un inchizitor este aruncat în râul Tarn în orașul Albi. Alți inchizitori sunt masacrați la Cordes. Până în toamna acelui an inchizitorii sunt alungați din Toulouse, Albi și Narbonne. Contele Raymond al VII-lea se plânge în mod repetat papei Grigore al IX-lea (1227-1241) de excesele comise de inchizitori pe domeniile sale. La sfârșitul lui 1235, contele îi expulzează pe dominicani din Toulouse iar în replică papalitatea îl excomunică din nou. Totuși, între cele două părți au loc negocieri intense, papa, aflat în conflict cu împăratul Frederic al II-lea al Germaniei, avea nevoie disperată de aliați.. El acceptă în 1237 anularea excomunicării contelui și suspendarea pe timp de trei ani a activității Inchiziției în Toulouse.
Trebuie să remarcăm faptul că faza finală a cruciadei albigenze a fost dominată de politica de expansiune a monarhiei capețiene și astfel, în mod paradoxal, mișcarea cathară a pregătit fără voia ei terenul pentru unificarea nordului cu sudul Franței. O altă concluzie ar fi că această cruciadă a slăbit sau chiar a distrus puterea multor nobili din sud, dar nu a reușit să își atingă scopul inițial, acela de a eradica erezia cathară.
În acest timp, vicontele Raymond al II-lea de Trencavel încearcă din nou să își recucerească domeniile din Razes și Carcassonne. Ajutat de cavaleri aragonezi și occitani, el începe să asedieze cetatea Carcassonne, dar intervenția în forță a armatei regale franceze în octombrie 1240 îl obligă să se retragă, devenind el însuși asediat în castelul Montreal din Razes. El este obligat să înceapă negocierile după 34 de zile de asediu. Raymond al VII-lea de Toulouse intervine ca intermediar și reușește să îi asigure retragerea lui Trencavel în Aragon împreună cu rămășițele armatei sale. Armata franceză condusă de Jehan de Beaumont intră apoi în vicomitatul Fenouillèdes iar Peyrepertuse, cea mai mare dintre fortărețele cathare, se predă după un asediu de numai trei zile, la 16 noiembrie 1240. Astfel se sfârșește această revoltă a casei Trencavel.
În 1242 are loc ultima tentativă serioasă a occitanilor de a îi alunga pe francezii instalați pe teritoriul lor. Raymond al VII-lea organizează o coaliție antifranceză împreună cu regele Angliei, Henric al III-lea (1207-1272) și contele de La Marche, Hugo de Lusignan.(1185-1249 ). Lor li se alătură vechii aliați, Roger al IV-lea de Trencavel, conții de Comminges și de Foix. Războiul izbucnește la începutul verii, dar coaliția suferă rapid câteva înfrângeri. La 20 iulie 1242 regele englez Henric al III-lea este învins la Taillebourg de regele Franței Ludovic al IX-lea, fiind nevoit să se retragă în Aquitaine. Hugo de Lusignan capitulează la o lună după înfrângerea englezilor iar Raymond al VII-lea de Toulouse, excomunicat iarăși, se refugiază la Narbonne. În toamnă, este nevoit să capituleze și el ca urmare a destrămării coaliției și a dezertărilor masive din rândul propriilor trupe. Cu acest ultim eșec, rezistența casei de Toulouse în fața monarhiei franceze se încheie.
În afară de această revoltă, în 1242 mai avusese loc un eveniment important. La 28 mai, un grup de luptători din Montsegur se duc la Avignonet și îi masacrează pe inchizitorii William Arnold (dominican) și Stephen de Saint Thibery (franciscan) împreună cu cei nouă însoțitori ai lor. Contele Raymond al VII-lea de Toulouse a fost bănuit că este implicat în aceste crime și va suferi represalii după eșuarea revoltei sale. În ianuarie anul următor, Raynond este nevoit să se supună regelui Franței. Acesta îl iartă pentru rebeliune, dar Biserica Catolică nu, contele rămânând excomunicat din cauza masacrului de la Avignonet. Rebelii, refugiați în castelul de la Montsegur, împreună cu ereticii de acolo, vor fi următorii inamici vizați de trupele franceze. Castelul Montsegur, situat la poalele munților Pirinei, în comitatul Foix, era socotit inexpugnabil. Acest castel, numit de către catolici „sinagoga lui Satan”, constituia de multă vreme un refugiu sigur pentru cathari. Seniorul locului Raymond de Pereille și ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix aveau certe simpatii cathare. În castel erau refugiate circa 500 de persoane, dintre care 150 de soldați și 11 cavaleri. În luna mai 1243, Hugues de Arcis, seneșal de Carcassonne, sosește la Montsegur cu circa 1500 de oameni. El nu începe asediul imediat ci încearcă să taie căile de comunicații celor asediați pentru a-i înfometa. În luna noiembrie, Hugues de Arcis trimite într-o noapte câțiva oameni înarmați ușor pentru a escalada versantul abrupt de vest al muntelui pe care era clădit castelul. Aceștia au reușit să își creeze un punct de sprijin și au început să aducă sus mașini de asediu. Apoi au început să arunce cu ajutorul mașinăriilor bolovani de piatră asupra zidurilor. În februarie 1244, cruciații cuceresc zidurile iar apărătorii se predau până la sfârșitul lunii. La 16 martie 1244 un număr de 210 cathari sunt arși pe rug la baza muntelui. Ereticii cathari primesc astfel o lovitură foarte dură.
Un alt nobil occitan care a avut un conflict violent cu monarhia franceză a fost Guy al II-lea de Auvergne (1194-1222). Regele Philippe Auguste i-a confiscat toate domeniile pe care le avea pentru că a atacat abația regală de la Mozac și prioratul de Morsat. El a avut de suferit atacul trupelor regale conduse de Guy al II-lea de Dampierre care au asediat și au cucerit castelul din Tournoel în decembrie 1212. Acest eveniment marchează anexarea regiunii Auvergne la domeniul regal francez.
Nu toate familiile occitane s-au opus francezilor. Gerald al V-lea de Armagnac (m.1219), viconte de Fezengauet, fiul lui Bernard de Auvergne și al Geraldei de Foix, îl recunoaște în 1215 pe Simon de Montfort ca senior ( în locul lui Raymond al VI-lea de Toulouse ), iar în 1217 îl ajută pe Montfort cu trupe să cucerească domeniile casei de Toulouse, primind teritorii în schimb. Nu a apucat să se bucure prea mult de ele, murind în 1219. Chiar casa de Toulouse a avut membri care au trecut de partea francezilor. Baudouin de Toulouse (după 1165-1214) era ultimul fiu al lui Raymond al V-lea de Toulouse, rezultat în urma căsătoriei sale cu Constance de France (Raymond al V-lea a fost căsătorit de trei ori ). Frate vitreg al lui Raymond al VI-lea de Toulouse, după o ceartă violentă cu acesta, trece de partea lui Simon de Montfort. Participă la campania împotriva lui Raymond și la bătălia de la Muret (12 septembrie 1213) unde are un rol important în înfrângerea coaliției aragonezo-occitane. Câteva luni mai târziu însă, este capturat de oamenii lui Raymond și trimis acestuia la Montauban. Aici, Baudouin este condamnat ca trădător și spânzurat la 17 februarie 1214. Să notăm că Guillaume de Tudele, autorul primei părți din Chanson de la croisade albigeoise a fost în serviciul acestui vlăstar al familiei de Toulouse. Putem să amintim și faptul că trubadurul occitan Peire Cardenal îl critică foarte dur pe Baudouin, într-un sirventes rămas celebru pentru că a trădat cauza occitană. Ca anecdotică, mai putem reține că Baudouin este unul dintre strămoșii direcți ai pictorului modern Henri de Toulouse-Lautrec.
O altă familie occitană turbulentă, deja menționată, este cea a conților de Foix. Evoluția ei este, poate, exemplară pentru multe familii nobile din sud, de-a lungul secolului al XIII-lea. Raymond Roger de Foix (1152-1223) merge cu Philippe Auguste în Țara Sfântă în 1191, participă la asediul orașului Ascalon și la cucerirea orașului Acra. Întors din cruciadă are conflicte teritoriale cu episcopul de Urgel, pe care le pierde, fiind chiar luat prizonier în 1213 și eliberat la intervenția lui Pedro al II-lea de Aragon. A fost toată viața suspectat de catharism, din cauza faptului că soția sa Philippa și sora sa Esclarmonde de Foix erau cathare renumite. În timpul cruciadei albigenze este un susținător al cauzei occitane. Drept represalii, legatul papal îi confiscă lui Foix castelul și i-l dă lui Simon de Montfort. Este alături de Raymond al VI-lea atunci când Montfort asediază orașul Toulouse, iar în 1218 reușește să își recupereze castelul. Până în 1223 când moare, își recâștigă aproape toate domeniile. Fiul său, Roger Bernard de Foix (1195-1241) îi continuă lupta. El se opune lui Simon de Montfort dar și monarhiei franceze care, din 1226, sub conducerea regelui Ludovic al VIII-lea încearcă să cucerească Languedoc-ul. Roger Bernard de Foix trimite o ambasadă regelui, cerând menținerea păcii încheiate în 1224 cu Biserica de către seniorii occitani. Regele respinge însă ambasada, iar contele de Foix intră în luptă. El rezistă timp de un an (din iulie 1226 până în iulie 1227) în Languedoc, câștigând o serie de încăierări fără importanță. După ce Raymond al VII-lea de Toulouse semnează tratatul de pace, contele de Foix, excomunicat și el din 1227, se supune la rândul său. Tratatul îi garantează posesiunile în schimbul renunțării la domeniul Mirepoix. Căsătorit cu o cathară, Ermesinde, vicontesă de Castelbon, s-a opus cu vehemență sosirii Inchiziției pe domeniile sale și a avut, la fel ca tatăl său, dispute cu episcopul de Urgel. Totuși, el nu participă la revolta lui Raymond al II-lea Trencavel din 1240, murind un an mai târziu. Roger al IV-lea de Foix (m.1267), moștenitorul său, prestează jurământ de credință atât lui Raymond al VII-lea de Toulouse, cât și regelui Ludovic al IX-lea, puțin mai târziu la Orleans. Acest lucru nu îl împiedică însă să participe în 1242 la revolta lui Raymond al VII-lea de Toulouse. După capitularea lui Hugo de Lusignan, contele de Toulouse ocupă, din motive strategice, castelul Saverdun, care aparținea lui Roger al IV-lea de Foix. Acesta solicită și obține sprijinul regelui, devine vasal direct al coroanei și își recapătă castelul în decembrie 1243. Vechea problemă a nobilimii occitane, dezbinarea, își făcuse apariția și de această dată.
Spre deosebire de tatăl și de bunicul său, care au fost protectori ai catharilor (din motive mai degrabă politice decât religioase), Roger al IV-lea a fost un bun catolic. El a construit capela abației de la Boulbonne și a favorizat instalarea Inchiziției pe domeniile sale, deși refuzase, tot din calcule politice, să își atace direct vasalii suspectați de erezie. A avut și el o dispută cu episcopul de Urgel pentru valea Andorra, conflict care va fi soluționat de abia în 1278, de către fiul său, Roger Bernard al III-lea de Foix (1243-1302). Acest vlăstar al familiei Foix intră în conflict cu regele Franței, Philippe al III-lea (1270-1285) după ce, împreună cu Gerald al V-lea de Armagnac îl atacă pe seniorul de Sompuy iar acesta cere protecția regelui Franței. Roger Bernard se refugiază în castelul său din Foix iar seneșalul de Toulouse (Thomas de Paris), îi confiscă pământurile. Contele de Foix se pune sub protecția regelui Jaime I de Aragon (1213-1276) care negociază condițiile de pace. Condițiile propuse însă de Foix sunt inacceptabile, așa că regele francez asediază și cucerește rapid castelul din Foix. Roger Bernard, capturat, este închis la Carcassonne. Regele Aragonului intervine în favoarea prizonierului care este eliberat și depune omagiu vasalic lui Ludovic al IX-lea la finele lui 1272. Cu acest prilej Roger Bernard primește înapoi o parte din pământurile care îi fuseseră confiscate. Din acest moment, relațiile sale cu monarhia franceză devin excelente. În 1276, contele de Foix conduce o armată franceză în Navarra și participă la cucerirea orașului Pamplona, pe fondul războiului dintre Franța și Aragon, generat de succesiunea la tronul Navarrei. El rezolvă și problema Andorrei, stabilind un condominium cu episcopul de Urgel, situație ce durează până azi, când locul contelui de Foix a fost luat de președintele Franței.
Devotamentul lui Roger Bernard a fost recunoscut și de regele Philippe al III-lea care îl numea în decembrie 1277, la un an după campania victorioasă a contelui în Peninsula Iberică „cel mai loial și mai credincios vasal al meu”.
În ciuda unor divergențe cu succesorul lui Philippe al III-lea, (regele Philippe al IV-lea cel Frumos, 1285-1314) contele rămâne un vasal stimat și până la urmă apreciat de monarh. Cu tot devotamentul său pentru monarhia franceză, Roger Bernard al III-lea, a fost un senior bun cu supușii săi occitani: țăranii îl regretau pentru că era un adversar înverșunat al dijmelor cerute de preoți de la oameni. Mai mult, se pare că el era un cathar fervent, existând mărturii că înainte de-a muri, la 2 martie 1302, el a primit consolamentum-ul cathar de la episcopul eretic Pierre Authier în castelul său din Tarascon. După moartea acestuia, țăranii suspectați de erezie sunt nevoiți să fugă în Peninsula Iberică, ajungând până în Catalonia sau chiar Valencia.
Epoca turbulentă a revoltelor occitane se încheiase. Următorul conte de Foix, Gaston I (1287-1315) va lupta la Courtrai și Mons en Peleve (1304) de partea Franței și împotriva Flandrei și va îngădui preoților și Inchiziției să își impună regulile. Acum, „lumea franceză stârnește frica dar și înlesnește tranzacțiile comerciale cu ajutorul monedei emise, uneori bună, alteori devalorizată…” cum observa ironic un cunoscut istoric francez. Ultimele zvâcniri ale revoltei occitane avuseseră loc cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Dar eșecurile lui Raymond al II-lea Trencavel din 1240-1241 și a coaliției înjghebate de Raymond al VII-lea de Toulouse în 1242, au slăbit dramatic puterea nobililor occitani, ei fiind apoi aprig persecutați. Ca să scape de represalii, câțiva dintre ei, printre care și Raymond al II-lea Trencavel, pleacă spre Egipt alături de regele Ludovic în cruciada lansată de acesta în 1248. Ulterior, Trencavel avea să fie răsplătit cu înapoierea unora dintre domeniile sale strămoșești.
Raymond al VII-lea de Toulouse, în chiar anul morții sale 1249, este cuprins de un zel catolic și ordonă arderea pe rug a 80 de ereticii la Agen. Este însă prea târziu pentru o reconciliere reală cu Biserica Catolică. Familia conților de Foix, am văzut deja, va ceda și ea și va coopera cu regii Franței.
Așa se încheie, spre sfârșitul secolului al XIII-lea, rezistența occitană. Timp de aproape o jumătate de veac, nobilimea occitană a ținut piept monarhiei franceze, cu ajutorul tacit sau în unele cazuri, fățiș al regilor și al aristocrației din Aragon. Era totodată și sfârșitul unei epoci, al unei civilizații, cea a trubadurilor, a dragostei curtenești, a toleranței și generozității („largueza”) specifică sudului. Aristocraților occitani le vor trebui aproape două sute de ani pentru a se revolta din nou, în secolul al XVI-lea, sub influența Reformei de această dată. Iar amintirea trubadurilor și a seniorilor generoși și viteji cântați de ei va reînvia de abia în secolul XIX, când mișcarea felibrilor va trezi la viață cultura occitană și o va revigora.
Încheiere
Pe parcursul lucrării noastre am încercat să prezentăm situația Occitaniei sub toate aspectele ei. Istoric, ea a fost o regiune puternic romanizată, care a rezistat mai bine decât alte părți ale Galiei și ale Imperiului Roman asaltului popoarelor barbare. Gradul ei ridicat de cultură, populația educată și tolerantă, i-au asigurat de-a lungul timpului o dezvoltare economică și spirituală superioară altor regiuni europene. Din punct de vedere politic, Occitania s-a confruntat cu numeroși inamici puternicii care au încercat să anexeze ținuturile de limbă d’oc. O altă caracteristică a Occitaniei a fost dispersia ei politică, împărțirea între numeroase comitate, vicomitate, marchizate și ducate, de cele mai multe ori, rivale între ele. Această fărâmițare politică avea să constituie un impediment foarte serios atunci când teritoriul occitan a fost invadat de armatele cruciate sub pretextul distrugerii ereziei cathare. Marii seniori occitani au reușit rareori să își conjuge eforturile pentru a-și înfrunta dușmanii. Discordia dintre nobilii occitani a reprezentat o cauză majoră a înfrângerii forțelor occitane, în ciuda sprijinului oferit, în mod interesat, de către aragonezi. Intervenția monarhiei capețiene în Occitania a fost decisivă pentru înfrângerea forțelor meridionale. Teritoriile occitane erau, formal, vasale Aragonului, Franței sau chiar Imperiului German (cazul Provence). În realitate însă, ele erau independente, marii vasali occitani, (conții de Toulouse, conții de Foix, viconții de Trencavel) de multe ori mai bogați și cu domenii mai extinse decât prezumtivii lor seniori (regii Franței sau ai Aragonului) și își urmau politica lor, guvernată de propriile interese. Acest lucru nu a mai fost posibil după cruciada împotriva catharilor și intervenția armatei franceze care a zdrobit la începutul anilor 1240 aproape orice rezistență occitană. Căderea Montsegurului în 1244 sau predarea ultimei citadele cathare, Quéribus, în 1255, nu au mai fost decât episoade marginale, având poate doar o importanță simbolică. „Partida” era câștigată de mult de către francezi care din 1270, data la care Languedoc-ul intră oficial în posesia coroanei franceze, vor avea toate mijloacele legale pentru a desăvârși cucerirea militară. Deja, de mai mult timp, familiile occitane aflate de generații în serviciul nobililor din sud, erau înlocuite în administrație de către funcționari francezi din nord, servitori loiali ai monarhilor aflați la Paris. Acest lucru va perturba și ordinea socială care exista de veacuri în Occitania. Aici, spre deosebire de nordul Franței, relațiile dintre seniori și vasali, dintre nobili și orășeni ori țărani, erau mult mai relaxate. Gradul de interacțiune și toleranță reciprocă al claselor sociale era mult mai ridicat decât în alte părți ale Europei. Singura „stare” care avea reale dificultăți era cea a clericilor. Aristocrația occitană o nedreptățea, se amesteca în treburile Bisericii, îi acapara pământurile și nu îi plătea dările care i se cuveneau. Chiar mai mult, îi proteja pe țăranii care refuzau și ei să își plătească taxele către Biserică, și bineînțeles, îi tolera pe ereticii cathari. De aceea, în general, clerul occitan, așa cum am mai spus, a fost de partea francezilor atunci când aceștia au invadat Occitania. Această atitudine nu a rămas fără reacție, numeroși trubaduri, aflați în slujba seniorilor occitani, să nu uităm, îi atacă și îi satirizează violent în poeziile lor pe clerici.
Dacă rezistența politică armată a occitanilor a fost destul de lesne înfrântă, cea religioasă și mai ales cea culturală, a necesitat în timp mult mai îndelungat pentru a fi lichidate. Catharismul va supraviețui mai bine de un veac de la declanșarea cruciadei împotriva sa (în 1209), ultimul parfait eretic fiind ars pe rug în 1321. Alimentată cu adepți tot timpul din Lombardia și Sicilia, având încă numeroase locuri de refugiu Nordul Italiei, Sicilia, Catalonia sau chiar regiunile balcanice, erezia a rezistat un timp cu brio asalturilor nemiloase ale Inchiziției. Ruinarea și prăbușirea progresivă sau chiar ralierea la cauza franceză a marilor familii occitane care o protejau, i-au dat însă lovituri de grație.
Rezistența armată a Occitaniei a durat câteva decenii (cu ajutorul cărții dublei vasalități jucate excelent de aristocrații occitani) iar cea religioasă, puțin peste un secol, însă cea culturală se va dovedi a fi mult mai acerbă. Zonă aflată la confluența mai multor civilizații, Occitania a absorbit ca un burete influențe creștine, arabe, iudaice și cathare, creându-și astfel o identitate proprie culturală, marcată așa cum am mai spus, de un înalt grad de educație și toleranță al elitelor. Având ca element constitutiv limba occitană cu numeroasele ei dialecte, moștenitoare a tradițiilor galo-romane, cultura occitană a dat Europei acelor vremuri un serios imbold. Aici s-a născut practic poezia europeană, aportul trubadurilor la acest eveniment fiind decisiv. Toleranța religioasă, laxitatea relațiilor între clasele sociale, educația și cultura solidă a elitelor, au fost elementele definitorii ale vieții intelectuale occitane. Toate acestea fiind grefate pe un alt element defnitoru, limba occitană, care a rezistat cu bine asaltului francezei vreme îndelungată și în ciuda multitudinii dialectale. Dacă seniorii lor fuseseră înlăturați, dacă francezii erau peste tot stăpâni, dominând viața politică și economică, dacă Biserica Catolică cu slujbele ei în latină și cu Inchiziția erau omniprezenți, limba occitană a rămas un ultim refugiu pentru învinșii din sud. Datorită, probabil, și acestei rezistențe înverșunate, occitana a fost înlocuită complet în administrație de abia în secolul al XVI-lea iar gascona (dialectul bearnez) a rămas limba Stărilor Generale (Parlamentului local) al Bearn-ului până la Revoluția din 1789.
Occitania nu prezintă însă numai aspecte pozitive. Dezbinarea aristocrației, trădările lor, intoleranța manifestată uneori chiar și de cathari împotriva catolicilor, au existat și ele și au avut rolul lor în prăbușirea (nu doar militară) a Occitaniei. Credem că se pot desprinde, în final, câteva concluzii clare despre spațiul occitan din perioada analizată în această scurtă lucrare (secolele XII-XIII):
Occitania nu a constitut niciodată o unitate politică de sine stătătoare. Era un conglomerat de comitate și vicomitate, marchizate și ducate, cu o populație ce vorbea dialecte diferite și era supusă unor influențe diverse: hispanică, engleză, germanică și chiar arabă (pentru zona Narbonne);
Aristocrația occitană s-a folosit de un sistem complex de alianțe, ce includea căsătorii și recunoașterea vasalității, atât cu Aragonul, cât și cu monarhia capețiană, pentru a-și păstra independența de facto de care beneficia;
Societatea occitană era una prosperă, cultă, rafinată, tolerantă, care accepta în rândurile ei și chiar proteja minoritari ca evreii și ereticii (cathari, valdenzi etc.);
Erezia cathară, prezența masivă a ereticilor pe teritoriul occitan mai exact, a adus Occitaniei sfârșitul său politic, pierderea independenței.
În ciuda atu-urilor enumerate mai sus civilizația occitană s-a prăbușit. Antrenată de dezastrul militar, poezia trubadurilor și-a pierdut suflul, filonul inspirației a secat iar în cele din urmă a dispărut, în ciuda eforturilor lăudabile făcute de occitani în secolul XIV pentru a o resuscita. Lipsită de două dintre elementele ei de bază, trubadurii și catharii, cantonată doar în limitele propriei limbi, civilizația occitană va intra în mod inexorabil în declin. Concluzionând însă, putem spune că rolul jucat de Occitania în Europa secolelor XII-XIII a fost unul eminamente pozitiv. Integrată, mai mult sau mai puțin, în cadrul statului francez „Occitania din veacul al XIV-lea este o neființă politică. Este o corabie mare, cu felinarele stinse, fără o adevărată conștiință de sine.” Va trece multă vreme până când această navă își va regăsi busola și propriul ei drum.
Anexa
1. Creștini și musulmani în Spania între sec. VIII-X.
Hartă preluată din volumul Sellier, Andre, Sellier, Jean, Atlasul popoarelor din Europa de Vest, Andre Sellier, Jean Sellier,editura Niculescu, București, 2007, p.58
2. Apariția și evoluția Aragonului
Hartă preluată din volumul, Atlasul popoarelor din Europa de Vest, Andre Sellier, Jean Sellier, editura Niculescu, București, 2007, p.60
3. Regatul Franței la mijlocul secolului al XI-lea.
Hartă preluată din volumul Atlasul popoarelor din Europa de Vest, Andre Sellier, Jean Sellier, editura Niculescu, București, 2007, p.79
4. Răspândirea ereziei cathare
Hartă preluată din volumul Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu, Yuri Stoyanov, editura Polirom, Iași, 1999 , p.275
5. Răspândirea trubadurilor în Occitania
Hartă preluată din volumul Trubadurii, Henri I. Marrou, editura Univers, București, 1983, p.20
6. Occitania la 1180, înaintea cruciadei împotriva albigenzilor și a cuceririi franceze:
https://www.google.ro/search?q=occitania&source=lnms&tbm=FCartes_Occitanie.png%3Bhttp%253A%252F%252Fcommons.wikimedia.org%252Fwiki%252FFile%253ACartes_Occitanie.png%3B900%3B523
7. Teritoriul occitan integrat regatului francez după 1270:
https://www.google.ro/search?q=occitania&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=YMGwUfjgJImF4gS_6oGoCw&sqi=2&ved=0CAcQ_AUoAQ&biw=1280&
8. Regatul Franței la începutul secolului al XIV-lea.
Hartă preluată din volumul Atlasul popoarelor din Europa de Vest, Andre Sellier, Jean Sellier, editura Niculescu, București, 2007, p.81
9. Dialectele din Franța
Hartă preluată din volumul Atlasul popoarelor din Europa de Vest, Andre Sellier, Jean Sellier, editura Niculescu, București, 2007, p.96
10. Dialectele occitane
https://www.google.ro/search?q=occitania&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=csKwUeSpOYq54ASOpoGoBA&sqi=2&ved=0CAcQ_AUoAQ&biw=1280
Bibliografie
Surse primare:
Anthologie des troubadours, textes choisies, présentes et traduits par Pierre Bec avec la collaboration de Gérard Gonfroy et Gérard Le Vot, édition bilingue, ed. Union Générale D’Editions, Paris, 1979, p.282
Chronicle of Ramon Muntaner, translated by L. Goodenough, Catalan Series, Cambridge, Ontario, 2000
Le livre secret des Cathares. Interrogation Johannis, préfacé d’Emil Turdeanu, Beauchesne Paris, 1980
Livre des Deux Principes, introduction, texte critique, de Catherine Thouzellier, Editions du Cerf, Paris, 1973
The Chronicle of James I King of Aragon, Surnamed the Conqueror, translated by John Forster, London, Chapman and Hall, 1883
Puylaurens, Guillaume de Chronique 1145-1275: Chronica magistri Guillelmi de Podio Laurentii, Paris: CNRS, 1976, éditée par Jean Duvernoy
La chanson de la croisade albigeoise, édition Livre de poche, Paris, 1989, préfacé par Georges Duby, adaptation de Henri Gougaud
Petri Vallium Sarnaii monachi Hystoria albigensis, éditée par Pascal Guebin et Ernest Lyon, ed. H.Champion, Paris, 1930
Poésies complètes du troubadour Peire Cardenal (1180-1278) publiées par Rêne Lavaud, texte, traduction, commentaire, analyse des travaux antérieurs, lexique, ed. Privat, Toulouse, 1957
Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor și a minnesingerilor, în versiunea originală și în traducerea lui Teodor Boșca, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1980
Poezia trubadurilor, traducere de Sorina Bercescu și Victor Bercescu, editura Albatros, București, 1979
Texte secundare:
Aubarbier, Jean-Luc, Binet, Michel, Le Pays Cathare, Editions Ouest-France, Paris, 2001
Aubrey, Elizabeth, The Music of the Troubadours, Indiana University Press, 1996
Aurell, Martin, La Vielle et l’épée. Troubadours et politique en Provence au XIIIe siècle, Aubier, Paris, 1989
Bec, Pierre, Écrits sur les troubadours et la lyrique médiévale, ed. Paradigme, Caen, 1992.
Bec, Piere, La langue occitane, PUF, col. « Que sais-je ? », Paris, 1986
Bartolome Bennassar, Histoire des Espagnols, Robert Laffont, Paris, 1992
Benazzi, Natale, D`Amico, Matteo, Cartea neagră a Inchiziției. Reconstituirea marilor procese, editura Saeculum I.O., București, 2001
Brenon, Anne, Catharii, editura Nemira, București, 2008
Carpentier, Jean, Lebrun, Francoise, Histoire de France, Le Seuil, Paris, 1987
Chaytor, H. J., A History of Aragon and Catalonia, Methuen, London, 1933
Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, editura Nemira, București, 1995
Dejean, Jean-Luc, Les comtes de Toulouse (1050-1250), editura Fayard, Paris, 1979
Duby, Georges, Anul 1000, editura Polirom, Iași, 1996
Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, editura Meridiane, București, 2000
Duby, Georges, Mandrou, Robert, Histoire de la civilisation française, vol. I. Le Moyen Âge–XVIe siècle, Armand Colin, Paris, 1968. (capitolele despre Evul Mediu).
Dulphy, Anne, Histoire d’ Espagne, édition Hatier, Paris,1992
Edward, James, The Origins of France: Clovis to the Capetians 500-1000, Macmillan, London, 1982
Farnell, Ida, The Lives of the troubadours, ed. Strand, London, 1896
Fontanals, Manuel Mila y, De los trovadores en Espana, ed. J.Verdaguer, Barcelona, 1861
Herreros, Susana Lopetegui, Navarra en la órbita francesa. Historia ilustrada de Navarra, Diario de Navarra, Pamplona, 1993
Heresis. Revue semestrielle d’Histoire des Dissidences medievales, nomero 35, Automne-hiver, 2001. Centre d’Etudes Cathares Rene Nelli, Carcassonne, 2001.
Genty, Roger, Les Comtes de Toulouse: Histoire et Traditions, Editions de Poliphile, Dijon, 1987
Graham-Leight, Elaine, The Southern French Nobility and the Albigensian Crusade, Woolbridge , Rochester, 2005
Ladurie, Le Roy E., Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, 2 vol., editura Meridiane, București, 1992.
Lea, Henry Charles A History of the Inquisition of the Middle Ages, Macmillan, London, 1906
Gasc, Jean-Louis, Les Cathares, edition Trajectoire, Paris, 2006
Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, București, Ed. Științifică, 1970.
Lenau, Nikolaus, Albigezii, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1967
Mace, Laurent, Les Comtes de Toulouse et leur entourage: Rivalités, alliances et jeux de pouvoir XIIe-XIIIe siècles, Privat, Toulouse, 2003
Madaule, Jacques, Istoria Franței, editura Politică, București, 1973, 3 volume
Marrou, Henri I., Trubadurii, editura Univers, București, 1983
Manolache, Stelian, Dualismul gnostic și maniheic din perspectivă teologică, editura Paralela 45, Pitești, 2000
Morera, Jean-Claude, Histoire de la Catalogne, L’Harmattan, Paris, 1992
Nelli, René, L’Érotique des troubadours, ed. Privat, Toulouse, 1963.
Paden, William D., Guihem de Montanhagol, în Medieval France: An Encyclopedia, editor William W. Kibler, Routledge University Press, New Jersey, 1995
Paterson, Linda M., The World of the Troubadours: Medieval Occitan Society c.1100-c.1300, Cambridge University Press, Cambridge, 1993
Payen, Jean Charles, Je Histoire de la literature francaise. Le moyen age, nouvelle edition revise, Flammarion, Paris, 1997
Puckett, Jaye, The Troubadours and the Rhetoric of the Later Crusades, Modern Language Notes, Vol. 116, No. 4 French Issue, (September 2001), The John Hopkins University Press
Ross, Archibald, L., The Development of Southern French and Catalan Society, 718-1050, University of Texas Press, 1965
Rougemont, Denis de, Iubirea și Occidentul, editura Univers, București, 1987
Riché, Pierre, Educație și cultură în Occidentul barbar, secolele VI-VIII, editura Meridiane, București, 2001
Runciman, Steven, Vecerniile Siciliene, Editura Enciclopedică, București, 1993
Siberry, Elizabeth, Criticism of Crusading, 1095-1274, Clarendon Press, Oxford, 1985
Städtler, Katharina, The Sirventes by Gormonda de Monpeslier , in William D. Paden, The Voice of the Trobairitz: Perspectives on the Women Troubadours., ed. University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1989
Stoyanov, Yuri, Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu, editura Polirom, Iași, 1999
Tardieu, Michel, Maniheismul, Editura de Vest, Timișoara, 1995
Throop, Palmer A., Criticism of Papal Crusade Policy in Old French and Provençal, Speculum, Vol.13, No.4 (Oct. 1938)
Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice românești, editura Minerva, București, 1982
Zimmermann, Michel, Histoire de la Calalogne, PUF, col. « Que sais-je ? », Paris, 1997
Instrumente de lucru:
Mircea Eliade, I.P. Culianu Dicționar al religiilor, editura Humanitas, București, 1993
Sellier, Andre, Sellier, Jean, Atlasul popoarelor din Europa de Vest, editura Niculescu, București, 2007
Dicționar al Literaturii Franceze, coordonator Micaela Slăvescu, Editura Științifică, București, 1972
Enciclopedia limbilor romanice, coordonator Marius Sala, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
Bibliografie
Surse primare:
Anthologie des troubadours, textes choisies, présentes et traduits par Pierre Bec avec la collaboration de Gérard Gonfroy et Gérard Le Vot, édition bilingue, ed. Union Générale D’Editions, Paris, 1979, p.282
Chronicle of Ramon Muntaner, translated by L. Goodenough, Catalan Series, Cambridge, Ontario, 2000
Le livre secret des Cathares. Interrogation Johannis, préfacé d’Emil Turdeanu, Beauchesne Paris, 1980
Livre des Deux Principes, introduction, texte critique, de Catherine Thouzellier, Editions du Cerf, Paris, 1973
The Chronicle of James I King of Aragon, Surnamed the Conqueror, translated by John Forster, London, Chapman and Hall, 1883
Puylaurens, Guillaume de Chronique 1145-1275: Chronica magistri Guillelmi de Podio Laurentii, Paris: CNRS, 1976, éditée par Jean Duvernoy
La chanson de la croisade albigeoise, édition Livre de poche, Paris, 1989, préfacé par Georges Duby, adaptation de Henri Gougaud
Petri Vallium Sarnaii monachi Hystoria albigensis, éditée par Pascal Guebin et Ernest Lyon, ed. H.Champion, Paris, 1930
Poésies complètes du troubadour Peire Cardenal (1180-1278) publiées par Rêne Lavaud, texte, traduction, commentaire, analyse des travaux antérieurs, lexique, ed. Privat, Toulouse, 1957
Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor și a minnesingerilor, în versiunea originală și în traducerea lui Teodor Boșca, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1980
Poezia trubadurilor, traducere de Sorina Bercescu și Victor Bercescu, editura Albatros, București, 1979
Texte secundare:
Aubarbier, Jean-Luc, Binet, Michel, Le Pays Cathare, Editions Ouest-France, Paris, 2001
Aubrey, Elizabeth, The Music of the Troubadours, Indiana University Press, 1996
Aurell, Martin, La Vielle et l’épée. Troubadours et politique en Provence au XIIIe siècle, Aubier, Paris, 1989
Bec, Pierre, Écrits sur les troubadours et la lyrique médiévale, ed. Paradigme, Caen, 1992.
Bec, Piere, La langue occitane, PUF, col. « Que sais-je ? », Paris, 1986
Bartolome Bennassar, Histoire des Espagnols, Robert Laffont, Paris, 1992
Benazzi, Natale, D`Amico, Matteo, Cartea neagră a Inchiziției. Reconstituirea marilor procese, editura Saeculum I.O., București, 2001
Brenon, Anne, Catharii, editura Nemira, București, 2008
Carpentier, Jean, Lebrun, Francoise, Histoire de France, Le Seuil, Paris, 1987
Chaytor, H. J., A History of Aragon and Catalonia, Methuen, London, 1933
Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, editura Nemira, București, 1995
Dejean, Jean-Luc, Les comtes de Toulouse (1050-1250), editura Fayard, Paris, 1979
Duby, Georges, Anul 1000, editura Polirom, Iași, 1996
Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, editura Meridiane, București, 2000
Duby, Georges, Mandrou, Robert, Histoire de la civilisation française, vol. I. Le Moyen Âge–XVIe siècle, Armand Colin, Paris, 1968. (capitolele despre Evul Mediu).
Dulphy, Anne, Histoire d’ Espagne, édition Hatier, Paris,1992
Edward, James, The Origins of France: Clovis to the Capetians 500-1000, Macmillan, London, 1982
Farnell, Ida, The Lives of the troubadours, ed. Strand, London, 1896
Fontanals, Manuel Mila y, De los trovadores en Espana, ed. J.Verdaguer, Barcelona, 1861
Herreros, Susana Lopetegui, Navarra en la órbita francesa. Historia ilustrada de Navarra, Diario de Navarra, Pamplona, 1993
Heresis. Revue semestrielle d’Histoire des Dissidences medievales, nomero 35, Automne-hiver, 2001. Centre d’Etudes Cathares Rene Nelli, Carcassonne, 2001.
Genty, Roger, Les Comtes de Toulouse: Histoire et Traditions, Editions de Poliphile, Dijon, 1987
Graham-Leight, Elaine, The Southern French Nobility and the Albigensian Crusade, Woolbridge , Rochester, 2005
Ladurie, Le Roy E., Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, 2 vol., editura Meridiane, București, 1992.
Lea, Henry Charles A History of the Inquisition of the Middle Ages, Macmillan, London, 1906
Gasc, Jean-Louis, Les Cathares, edition Trajectoire, Paris, 2006
Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, București, Ed. Științifică, 1970.
Lenau, Nikolaus, Albigezii, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1967
Mace, Laurent, Les Comtes de Toulouse et leur entourage: Rivalités, alliances et jeux de pouvoir XIIe-XIIIe siècles, Privat, Toulouse, 2003
Madaule, Jacques, Istoria Franței, editura Politică, București, 1973, 3 volume
Marrou, Henri I., Trubadurii, editura Univers, București, 1983
Manolache, Stelian, Dualismul gnostic și maniheic din perspectivă teologică, editura Paralela 45, Pitești, 2000
Morera, Jean-Claude, Histoire de la Catalogne, L’Harmattan, Paris, 1992
Nelli, René, L’Érotique des troubadours, ed. Privat, Toulouse, 1963.
Paden, William D., Guihem de Montanhagol, în Medieval France: An Encyclopedia, editor William W. Kibler, Routledge University Press, New Jersey, 1995
Paterson, Linda M., The World of the Troubadours: Medieval Occitan Society c.1100-c.1300, Cambridge University Press, Cambridge, 1993
Payen, Jean Charles, Je Histoire de la literature francaise. Le moyen age, nouvelle edition revise, Flammarion, Paris, 1997
Puckett, Jaye, The Troubadours and the Rhetoric of the Later Crusades, Modern Language Notes, Vol. 116, No. 4 French Issue, (September 2001), The John Hopkins University Press
Ross, Archibald, L., The Development of Southern French and Catalan Society, 718-1050, University of Texas Press, 1965
Rougemont, Denis de, Iubirea și Occidentul, editura Univers, București, 1987
Riché, Pierre, Educație și cultură în Occidentul barbar, secolele VI-VIII, editura Meridiane, București, 2001
Runciman, Steven, Vecerniile Siciliene, Editura Enciclopedică, București, 1993
Siberry, Elizabeth, Criticism of Crusading, 1095-1274, Clarendon Press, Oxford, 1985
Städtler, Katharina, The Sirventes by Gormonda de Monpeslier , in William D. Paden, The Voice of the Trobairitz: Perspectives on the Women Troubadours., ed. University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1989
Stoyanov, Yuri, Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu, editura Polirom, Iași, 1999
Tardieu, Michel, Maniheismul, Editura de Vest, Timișoara, 1995
Throop, Palmer A., Criticism of Papal Crusade Policy in Old French and Provençal, Speculum, Vol.13, No.4 (Oct. 1938)
Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice românești, editura Minerva, București, 1982
Zimmermann, Michel, Histoire de la Calalogne, PUF, col. « Que sais-je ? », Paris, 1997
Instrumente de lucru:
Mircea Eliade, I.P. Culianu Dicționar al religiilor, editura Humanitas, București, 1993
Sellier, Andre, Sellier, Jean, Atlasul popoarelor din Europa de Vest, editura Niculescu, București, 2007
Dicționar al Literaturii Franceze, coordonator Micaela Slăvescu, Editura Științifică, București, 1972
Enciclopedia limbilor romanice, coordonator Marius Sala, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Occitania Intre Monarhia Franceza Si Regatul Aragonului In Secolele al Xii Lea Si al Xii Lea (ID: 151300)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.