Obtinerea Uleiului Vegetal din Floarea Soarelui
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Originea și istoria apariției culturii florii-soarelui
Numele de floarea-soarelui provine din cuvântul grecesc ”Helianthus”, “Helios” însemnând soare, iar “anthus” floare.
Floarea-soarelui – simbolul acesteia este asociat cu soarele așa cum sugerează numele, culoarea ei aurie și petalele în formă de raze ca și poziția sa către soare pe măsură ce crește, toate acestea o identifică ca floare solară.
Mult timp s-a crezut că floarea-soarelui provine din Peru, deși nu s-au găsit dovezi care să ateste existența speciei în America de Sud, în epoca precolumbiană. Donadeus (1568) a denumit-o “Floarea de aur a Peru-ului”, întărind ideea originii ei peruviene, origine afirmată apoi în lucrările tuturor botaniștilor vremii.
Consemnarea unei astfel de origini nu trebuie luată “ad literam”, ci doar ca o indicație că planta a provenit de undeva din America, întrucât introducerea florii-soarelui în Europa s-a făcut probabil din Mexic, prin intermediul exploratorilor spanioli,iar apoi din Virginia și Canada, de către englezi și francezi.
Dealtfel, în descrierile primelor specii de floarea-soarelui (Linne,1753; [NUME_REDACTAT],1828), majoritatea erau atribuite ca origine Mexicului, Virginiei, Canadei sau chiar Braziliei.
Astăzi nu mai există nici o îndoială că această plantă de cultură provine din partea vestică a Americii de Nord, inclusiv Mexicul de nord, așa cum au stabilit la sfârșitul secolului trecut Decaisne (citat după Heiser,1951), Pickering și [NUME_REDACTAT](citați după Bukasov,1930). În acest sens converg toate dovezile botanice, arheologice, istorice și etnologice.
În clasificarea genului „Helianthus” (Heiser,1969) se recunosc 68 de specii, împărțite în două mari grupe geografice, bine distincte:
specii nord-americane;
specii sud-americane.
Speciile nord-americane se găsesc răspândite aproape în toate părțile [NUME_REDACTAT], multe din ele extinzându-se în Canada, iar câteva în Mexic. Ele ocupă habitate foarte variate, unele fiind întâlnite în locuri deschise, altele în locuri împădurite, umbrite, altele fiind specifice regiunilor pustii. Cele 50 de specii nord-americane sunt împărțite în trei grupe distincte din punct de vedere ecologic și al relațiilor genetice dintre specii:
anuale;
perene vestice ;
perene estice.
Speciile anuale sunt răspândite îndeosebi în vestul [NUME_REDACTAT], distribuiție care indică originea lor sud-vestică, cu considerabile radiații estice, în special în zonele costale din Texas și Florida. Speciile perene vestice sunt limitate numai în această zonă. Speciile perene estice sunt concentrate în regiunea Appalachiană și în centrele secundare Ozark și Florida.
Speciile sud-americane nu sunt înrudite îndeaproape cu cele nord-americane, formându-se direct în America de Sud, prin evoloție paralelă din genul Viguiera. Vavilov (1931) a găsit floarea-soarelui sălbatică în partea nordică a Mexicului, dar niciodată mai spre sud,în Mexicul central sau sudic. Acesta subliniază faptul că aria de răspândire a florii-soarelui depășește mult granițele Mexicului spre nord,extinzându-se pe teritoriul actual al Americii de Nord. Bukasov (1930) a observat doar plante izolate de floarea-soarelui în câmpurile de porumb din Mexicul de nord, constatând că localnicii din [NUME_REDACTAT] și de Sud nu cunoșteau cultura acestei plante. Originea genului “Helianthus” în America nord-vestică, în marile câmpii dintre Mexicul de nord și Nebraska, este într-o oarecare măsură confirmată de materialul vegetal preistoric găsit la [NUME_REDACTAT] (Colorado), care conține și semințe tipice de floarea-soarelui sălbatică, adunate și prețuite ca hrană de triburile din sud-vestul continentului nord-american (Jones,1948). Incașii au foat primii care au cultivat floarea-soarelui și au sculptat în templele lor imagini enorme în aur ale acestei plante. [NUME_REDACTAT] a editat prima lucrare care conține informații privind cultivarea ei de indienii nord-americani. Numeroase scrieri istorice și etnografice atestă folosirea semințelor de floarea-soarelui sălbatică de către indienii nord-americani ca aliment și condiment și relevă semnificația acestei plante în viața triburilor locale primitive. Indienii obțineau din floarea-soarelui faină, unguent aplicat la tratarea unor boli (inclusiv vindecarea mușcăturilor de șarpe). Planta este prezentă și în diverse ceremonii de cult, mituri, legende și decorații indiene.
1.2.Structura morfologică a seminței de floarea-soarelui
Semințele propriu-zise sunt alcătuite dintr-un înveliș protector mai mult sau mai puțin tare numit tegument sau coajă (pericarp) (care le apără de acțiunile mecanice și biochimice), endospermul (miezul sau albumenul) și embionul viitoarei plante.
Fig1. Structura morfologică a seminței de floarea-soarelui
1-coajă; 2- tegument; 3- miez.
Tegumentul, ca parte protectoare a seminței, este format din mai multe straturi de celule lignificate. El poate fi de diferite culori, gros sau subțire, neted sau zbârcit, reticulat, costat etc. La unele semințe tegumentul prezintă diferite formațiuni pe baza cărora se poate identifica cu ușurință specia respectivă.
Endospermul sau albumenul constituie rezerva de substanțe nutritive ale seminței și formează miezul acesteia. Semințele care conțin endosperm se numesc albuminate și aparțin plantelor din familiile: Euphorbiaceae, Gramineae, Papaveraceae, Solanaceae.
Semințele lipsite de endosperm se numesc exalbuminate și aparțin plantelor din familiile Curcubitaceae, Fagaceae și Leguminoase.
La acestea endospermul este asimilat de embrion în momentul formării seminței. Se cunosc și semințe intermediare sau parțial albuminate care au o cantitate mai mică de endosperm în vecinătatea tegumentului, aparținând plantelor din familiile Cruciferae, Linaceae, Rosaceae.
La unele semințe, ca de exemplu floarea soarelui, endospermul există un timp foarte scurt după formarea seminței și apoi se resoarbe. Acestea se numesc semințe cu albumen-femeraid.
Embrionul conține organele vegetative ale viitoarei plante: rădăcinița, tulpinița, cotiledoanele și mugurașul, care rămân în stare latentă până când sămânța germinează. La semințele
albuminate, embrionul este în general mic în raport cu mărimea seminței, pe când la semințele exalbuminate embrionul este mare.
Tabel1. Compoziția chimică a florii soarelui
Tabel2. Principalele însușiri organoleptice a uleiului de floarea soarelui
Tabel3. Principalele proprietăți fizice și chimice a uleiului de floarea soarelui
[NUME_REDACTAT] cel mai consumat ulei este cel din floarea soarelui, aproape 80 % (conform studiului de cercetare Nielsen realizat pentru anul 2008) din totalul uleiului comestibil comercializat, uleiului de măsline i-au revenit 1,6%, diferența de până la 100% fiind adjudecată de celelalte sortimente: soia, rapița, dovleac, porumb, vegetal.
Ulei de floarea soarelui domină piața consumului în România, Bulgaria și Ungaria, și este preferat datorită prețului redus dar și a lipsei de informare a cumpărătorilor. În țările mediteraneene – Grecia, Italia, Spania, Portugalia – predominant este uleiul de măsline, în Polonia uleiul de rapiță, iar în Slovenia popular este uleiul de dovleac presat la rece, folosit în special la salate. În lume, cel mai mare consum este de ulei de soia, apoi de palmier și de rapiță, uleiul de floarea-soarelui plasându-se abia pe locul al patrulea.
[NUME_REDACTAT] se consumă, în medie, aproximativ 11 litri de ulei pe cap de locuitor, spre deosebire de nemți și austrieci, care consumă anual 6 litri de ulei. Ungurii și bulgarii consumă 7 litri pe cap de locuitor, iar italienii 13 litri de ulei pe cap de locuitor, dar, având în vedere că aceștia consumă ulei de măsline, se schimbă datele problemei.
De pe un hectar se obține o producție evaluată la 4000 – 6000 lei. Profitul este de 2000 – 4000 lei/ha și este de 1,5 – 2,0 ori mai mare față de profitul obținut de pe un hectar de grâu de toamnă și porumb pentru boabe.
1.3. Introducerea culturii florii-soarelui în [NUME_REDACTAT] Europa, floarea-soarelui sălbatică a fost adusă din Mexic ca o plantă trofeu după descoperirea Americii de către exploratorii spanioli. Prima dată ea a înflorit pe continentul european în 1568, în [NUME_REDACTAT] din Madrid, Spania. Grădinarii se lăudau că au crescut flori uriașe pe tulpini înalte, plantele fiind numite “Helianthus”, de la cuvintele grecești “helios” – soare și “anthos” – floare, întrucât aceste flori ce adorau soarele se întorceau în funcție de mișcarea acestui astru de-a lungul zilei pe cerul de vară.
Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede de-a curmezișul continentului european: Franța, Italia, Europa de Nord și de Est, ca o curiozitate botanică. Pentru o lungă perioadă de timp utilitatea ei a fost o enigmă. Germanii au încercat să prepare cafea din semințele prăjite, britanicii au început să fiarbă butoane de plantă pentru feluri de mâncare de legume. În decurs de aproape 250 de ani după introducerea ei în Europa, floarea-soarelui a fost cultivată numai ca plantă ornamentală. După tot acest timp a fost descoperit un nou domeniu de utilizare a florii-soarelui – extragerea uleiului. La începutul secolului al XVIII –lea, Bunyan atrage atenția asupra florii-soarelui ca plantă oleaginoasă, astfel obținând în 1716 patentul Oficiului de standardizare din Londra pentru invenția “Extragerea uleiului din semințele de floarea-soarelui”. Uleiul nu este introdus ca ulei comestibil, ci ca materie primă în industria textilă. Abia peste o jumătate de secol a început cultivarea florii-soarelui în scopuri industriale. În primele decenii ale secolului al XVIII –lea, floarea-soarelui este adusă și în Rusia, răspândindu-se foarte repede pe teritoriul țării. În 1830, agricultorul Danila S. Bokarev din satul Alexeevka,gubernia Voronej, a făcut o adevărată descoperire. El a extras pentru prima dată ulei din sămânța florii-soarelui, folosind o mică presă. Astfel, dezvoltarea producției industriale de ulei de floarea-soarelui a determinat și creșterea rapidă a suprafețelor cultivate cu această nouă plantă oleaginoasă, care a trecut din gubernia Voronej în Caucazul de Nord și Ucraina. La sfârșitul secolului al XIX –lea, emigranții ruși au introdus cultura de floarea-soarelui și producția de ulei în SUA și Canada. [NUME_REDACTAT] Unite au devenit al doilea mare producător al uleiului de floare-soarelui, fiind depășite doar de Rusia. Suprafața cultivată cu floarea-soarelui se extinde substanțial. În a doua jumătate a secolului al XIX –lea, floare-soarelui s-a răspândit și în alte zone limitrofe ca Rusia țaristă, în special în Balcani. În spațiul românesc, floarea-soarelui a fost cultivată pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX –lea în Moldova, în apropierea Vasluiului, de către un rus care a instalat și prima presă pentru semințe. Cultivarea florii-soarelui s-a întețit și s-a extins apoi în Muntenia și în alte regiuni românești, ajungând să se cultive în perioada interbelică mai multe soiuri: floarea-soarelui comună (care se ramifică mult și are flori numeroase), floarea-soarelui indiană (cu puține flori și cu tulpină ramificată) și cea cu o singură floare care nu este ramificată.
1.4. Importanța economică a culturii
Floarea-soarelui, reprezintă una din cele mai valoroase plante cultivate datorită productivității foarte ridicate și multiplelor întrebuințări a produselor sale în alimentația oamenilor, în zootehnie și în industrie. Prin suprafețele mari pe care le cultivă, dar mai ales prin producțiile pe care le realizează, omenirea este în mare măsură dependentă de floarea-soarelui, în asigurarea hranei. Datorită aplicării unor tehnologii tot mai performante, precum și prin crearea de noi hibrizi, s-au întrunit condiții pentru ca producțiile de floarea-soarelui să crească continuu, în unele țări chiar spectaculos. Potrivit datelor statistice ale ONU, astăzi floarea-soarelui este cultivată pe glob pe o suprafață totală de peste 21 milioane hectare. 52,11 % dintre acestea sunt cultivate în țările Europei, 19,63% în Asia, 16,49% în America de Sud, 6,95% în America de Nord și 4,38% în Africa. Lideri printre țări privind suprafețele cultivate cu floarea-soarelui sunt Rusia, Argentina, Ucraina, India, Spania, S.U.A., România, Franța. Floarea-soarelui este considerată una dintre cele mai profitabile culturi de câmp. Având un spectru larg de utilizare, ea nu numai că reprezintă o soluție în aprovizionarea cu ulei vegetal, ci și aduce o mare contribuție la creșterea producției de albumine a produselor organice și minerale. Semințele de floarea-soarelui conțin 33-56 % ulei, cu valoare alimentară ridicată, determinată de prezența acizilor grași nesaturați, reprezentanți în cea mai mare parte de acizii linoleic (44-75%, conținut ridicat) și oleic (14-43 %,conținut mediu), dar și de prezența a mai puțin de 15% acizi grași saturați (mai ales palmitic și stearic). Acest fapt îi conferă stabilitate și capacitate îndelungată de conservare.
Floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă – ca sursă de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul al patrulea dupa soia, palmier și rapiță. Uleiul de floare-soarelui se situează din punct de vedere al valorii calorice și al gradului de asimilare de către organism printre cele mai bune uleiuri vegetale și foarte aproape de nivelul nutritiv al untului. Astfel, 1g de ulei de floarea-soarelui are 8,8 calorii, din care organismul omului asimilează circa 98%. Spre deosebire de celelalte uleiuri vegetale, uleiul de floare-soarelui îmbină în mod ideal valoarea nutritivă ridicată, datorită proporției mari de acid linoleic, cu stabilitatea și capacitatea îndenlungată de conservare, datorită lipsei acidului linolenic. Valoarea nutritivă a uleiului de floare-soarelui este sporită de prezența provitaminelor, a vitaminelor solubile A,D,E, fosfatidelor și a vitaminelor B4, B8, K. Uleiul mai conține steroli (0,5-0,6%) care sunt activați și transformați în vitamina antirahitică D, chiar în semințe, sub influența radiațiilor ultraviolete și tocoferoli care sunt cei mai importanți antioxidanți ai uleiurilor vegetale, manifestând și o importantă acțiune de conservare a vitaminei A. Fosfatidele și lecitina, care se extrag din uleiul de floarea-soarelui, sunt folosite în industria alimentară, în panificație, în prepararea ciocolatei și a prăjiturilor, a mezelurilor, etc.. Uleiul de floare-soarelui obținut fie prin presare, fie prin extracție conține un procent mic de ceruri, în mod normal sub 0,5%, provenit în special din coaja semințelor. Aceste ceruri nu sunt dăunătoare, dar pentru claritatea uleiului rafinat de îndepărtează prin vinterizare sau centrifugare.
Caracteristicile fizice ale uleiului de floarea-soarelui:
densitatea la 20°C este 0,92;
vâscozitatea la 20°C variază între 55-61;
punctul de fuziune este -16°;
punctul de rupere este -5°;
punctul de fumegare: 209 °C;
punctul de inflamabilitate: 316°C;
capacitatea calorică masică este în medie de 0,4 kcal/kg*grd;
conductivitatea termică este de 0,14-0,16 kcal/m*h*grd.
Compoziția chimică și caracteristicile principale ale florii-soarelui:
greutatea hectolitrică: 42-45 kg/hl;
conținutul de coajă: 14-28%;
umiditatea: 9-11%;
ulei: 33-56%;
proteină: 18-20 %;
substanțe extractive neazotate: 10-15%;
glucide, inclusiv celuloză: 23-33%;
substanțe minerale: 2-3 %.
Calitatea semințelor oleaginoase este definită de:
masa hectolitrică;
compoziția chimică;
proprietățile tehnologice;
comportarea în timpul depozitării.
Uleiul rafinat este larg folosit și în industria conservelor. Când uleiul este solidificat pentru fabricarea margarinei, acesta capătă o anumită structură nedorită, care însă poate fi remediată prin diferite procedee tehnologice, astfel încât se poate obține o margarină cu gust și aromă stabilă. Categoriile inferioare de ulei de floarea-soarelui se folosesc la fabricarea săpunurilor, ca adjuvanți ai soluțiilor pesticide, în locul petrolului. Uleiul este folosit și în industrie pentru producerea lacurilor speciale, a rășinilor și a vopselelor de pictură.
Floarea-soarelui ca sursă de proteine pentru hrana animalelor – în urma prelucrării unei tone de semințe de floarea-soarelui pentru extragerea uleiului se obțin în medie 300 kg turte și șroturi, care reprezintă o importantă sursă suplimentară de proteine în rațiile animalelor și păsărilor. Compoziția chimică și cantitatea de proteine din turte și șroturi depinde de calitatea semințelor și de metodele de prelucrare a acestora, fiind foarte apropiată de aceea din făina de soia, sursa cea mai bogată în proteine. Turtele de calitate superioară au 48-50 % proteine, iar șroturile 34-46%. Valoarea nutritivă ridicată a turtelor și șroturilor este determinată de compoziția aminoacizilor din proteine. Aceasta este sporită pe lângă conținutul și calitatea proteinelor și de prezența altor substanțe nutritive: grăsimi, substanțe extractive neazotate, fosfatide, fitină, săruri minerale. Experiențele efectuate la Universitatea din Arkansas, S.U.A., cu șroturi de floarea-soarelui, cu un conținut de 47% proteine, folosite ca supliment în rațiile puilor ”broiler”,au arătat că acestea pot înlocui până la 50% din proteinele furnizate de făina de soia. Făina de floarea-soarelui a dat rezultate foarte bune ca sursă de proteine pentru găinile ouătoare, totuși producția zilnică de ouă pe cap de găină a scăzut ușor când făina de soia a fost înlocuită 100%, de aceea aceasta nu poate fi înlocuită decât parțial cu făina de floarea-soarelui, datorită conținutului mai mic de lizină a acesteia și gustul său mai puțin plăcut. Turtele și șroturile de floarea-soarelui sunt folosite în cantități destul de mari ca supliment de proteine și pentru rumegătoare și pentru creștera și îngrășarea porcilor. Făina de floarea-soarelui , datorită conținutului ridicat de proteine și digestibilității sale mari poate fi folosită cu succes și în alimentația copiilor. Pe lângă calitatea ei remarcabilă, proteina de floarea-soarelui prezintă avantajul că este lipsită de factori antibiologici ca inhibitorii tripsinei sau compuși similari cu gosipolul. Cojile care rămân de la extracția uleiului pot fi măcinate și folosite ca ingredient în rațiile rumegătoarelor, absorbind ușor melasa și dând un gust plăcut amestecului de concentrate. Din coji se poate obține drojdie furajeră, un valoros furaj proteic pentru animale și păsări. Dintr-o tonă de coji se pot obține 150 kg de drojdie furajeră. Se mai poate obține alcool etilic, bioxid de carbon lichid, lignină și se pot utiliza și la fabricarea plăcilor fibro-lemnoase. Prin hidroliza acidă a pentozanilor din coji se obține furfurolul, larg utilizat în sinteza organic, la fabricarae fibrelor artificial, a materialelor plastice, ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor minerale și vegetale.
Capitulele de floarea-soarelui – prezintă un real interes economic, având o bună valoare nutritivă. Capitulele se folosesc în hrana oilor și a bovinelor, iar făina obținută din ele poate fi folosită în rațiile cornutelor mari și ale păsărilor. Capitulele conțin cantități însemnate de pectină (10-27%), de calitate superioară, folosită în industria alimentară la prepararea gelatinelor .
Tulpinile de floarea-soarelui – pot fi ușor prelucrate și decolorate, obținându-se o masă poroasă din care se pot fabrica plăci ușoare, rezistente, cu o bună capacitate de absorbție a sunetelor.
Floarea-soarelui ca plantă furajeră – cultivată în special pentru siloz. Valoarea sa ca furaj însilozat este determinată de conținutul de zaharuri din plantă. Cele mai valoroase sunt frunzele și capitulele la începutul înfloririi. În acest moment, ele conțin circa 14% proteină brută, exprimată în procente din greutatea substanței uscate la aer, 9-12 % celuloză brută, 3,5 – 5 hidrați de carbon, precum și cantități însemnate de vitamina C și provitamina A.
Floarea-soarelui ca plantă meliferă – de pe 1 ha de floarea-soarelui se pot obține, în perioada înfloririi, 20-30 kg de miere de albine de calitate superioară.
Floarea-soarelui ca sursă de energie alternativă – cultura de floarea-soarelui poate fi considerată drept cultură energetică, uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu
combustibilul pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.
Fabricare biodiesel:
procesul de transesterificare este reacția unei trigliceride (grăsime/ulei) cu un alcool din care rezultă esteri și glicerină. Triglicerida are ca bază molecula de glicerină la care sunt atașate trei lanțuri lungi de acizi grași.
Ulei vegetal [NUME_REDACTAT] Biodiesel (Trigliceride)
Biodieselul are un indice de evaporare aproape zero, siguranță în păstrare (punctul de aprindere este de 215°C, comparativ cu 770°C pentru motorină) și conține între 10-15% oxigen, ceea ce duce la ameliorarea combustiei și diminuarea nivelului poluării. Atracția spre producerea și folosirea biogazului, biocombustibililor și biomasei solide, ca energie alternativă regenerabilă se datorează preocupărilor legate de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și creșterea semnificativă a prețurilor la combustibilii fosili și nucleari. Toate acestea au stimulat creșterea producției globale de biogaz, biodiesel, bioetanol și biomasă solidă. [NUME_REDACTAT] în cinci orașe agentul termic necesar încălzirii locuințelor se produce din rumeguș și există fabricant de ulei de floarea-soarelui care își asigură aburul tehnologic prin arderea cojilor de semințe. Chiar dacă momentan se întâmpină anumite dificultăți tehnice în utilizarea uleiurilor vegetale drept combustibili pentru motoarele cu ardere internă, viitorul este al acestor uleiuri precum și al plantelor din care se obțin acestea. Potențialul de a produce substanțe energetice al acestor plante, prin mijloace natural, va trebui să fie perfecționat în viitor prin crearea de soiuri și hibrizi a căror bază genetic să susțină acumularea uleiurilor. Este nevoie de perfecționarea tehnologiilor, precum :
tehnologii de cultivare și tehnică de lucru în câmp pentru creșterea randamentelor cantitative și calitative;
tehnologii și agregate pentru obținerea combustibilului vegetal de calitate, la costuri mici.
1.5. Floarea-soarelui pe plan mondial
În ultimele două decade, sectorul plantelor oleifere a fost cel mai dinamic din punct de vedere al creșterii, astfel că acesta a crescut cu 4,3% pe an, comparativ cu media de creștere de 2,3% pe an a agriculturii totale. Forța majoră a acestei dezvoltări a constituit-o consumul de alimente în țările în curs de dezvoltare, cea mai mare parte fiind sub formă de ulei vegetal, dar, de asemenea, și consumul direct de soia, arahide, etc. precum și sub formă de produse derivate, altele decât uleiul. Totodată, și creșterea cererii de produse proteice pentru hrana animalelor a constituit un factor major în sprijinirea sectorului plantelor oleifere. În plus, politicile de sprijin ale [NUME_REDACTAT] a ajutat la schimbarea structurii culturilor de plante oleifere în favoarea rapiței și a florii-soarelui. Cele mai importante patru culturi de plante oleifere pe plan mondial sunt: palmierul, soia, rapița și floarea-soarelui, reprezentând 75% din producția mondială de uleiuri vegetale. Soia, rapița și floarea-soarelui sunt plante specific zonei temperate, în timp ce palmierul se cultivă în zona tropicală și cultura este în creștere în Asia de Sud-Est.
PRODUCȚIA DE FLOARE-SOARELUI PE PLAN MONDIAL ÎN ANUL 2009
Tabel nr. 4, sursa: [NUME_REDACTAT] de Statistică, Economia mondială în cifre 2011
Ponderea producției de floarea soarelui pe continente, în anul 2009
Africa 4,4% America de Nord 4,6% Oceania 0,2%
America de Sud
9,6%
Europa
63,5% Asia 17,7%
1.6. Floarea-soarelui în [NUME_REDACTAT] țara noastră floarea-soarelui deține, printre celelalte culturi, un loc foarte important. Datorită importanței economice și a condițiilor favorabile, floarea-soarelui va deține și în continuare un loc important în agricultura țării noastre. Producția medie la hectar la nivel național depinde foarte mult de evoluția condițiilor climatice și fertilitatea naturală a solurilor. Valorificarea eficientă a resurselor natural pentru cultura de floarea-soarelui în vederea obținerii unor producții rentabile economic, impune o zonare riguroasă a hibrizilor, în funcție de resursele climatic și cerințele biologice ale acestora. Obținerea producțiilor optime economic este influențată în mare măsură de alegerea judicioasă a celor mai potriviți hibrizi pentru fiecare areal de cultură. Cultura florii-soarelui intâlnește în România, condiții de favorabilitate diferite, în funcție de regimul precipitațiilor și de însuțirile fizice și chimice ale solului, cât și în relație cu evoluția bolilor. In funcție de raportul dintre resursele ecologice și cerințele actualelor forme cultivate în România, s-a delimitat cinci zone de cultură:
Zona I – cuprinde zonele din [NUME_REDACTAT], sudul Dobrogei și [NUME_REDACTAT]. Acestea asigură cele mai bune condiții de creștere și dezvoltare pentru cultura florii-soarelui, întrucât solurile dominante sunt de tip cemoziomic, profunde, cu textură lutoasă, conținut ridicat în elemente nutritive și capacitate sporită de reținere a apei, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina și uneori precipitațiile corespund cerințelor obținerii unor producții ridicate, frecvența unor perioade lungi de secetă și arșiță, determină atacuri.
Zona a Il-a – Câmpia de Vest (județele Timiș, Arad). Suprafețele cultivate în această zonă asigură condiții bune de dezvoltare a culturii florii-soarelui, datorită solurilor cernoziomice, profunde, precum și cantităților mai mari de precipitații. Perioadele de secetă și arșiță sunt mai puțin frecvente decât în partea de sud a țării. Această zonă se caracterizează printr-un atac moderat de putregai alb și cenușiu (Sclerotlnia sclerotiorum și Botrytis cinerea) și un atac mai puternic de pătare brună (Phomopsis helianthi). Se recomanda următorii hibrizi: Felix, Select, Festiv, Fundulea 249, Alex, Romina, Rapid, Performer, Fundulea 206, Favorit, Timiș.
Zona a III-a – zonele neirigate din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] neirigat. Unitățile teritoriale ale acestei zone se află în partea de nord a câmpiei irigate și sunt apreciate ca mijlociu favorabile pentru cultura florii-Soarelui. Condițiile de cultură ale florii-soarelui sunt mai puțin favorabile datorită deficitului de apă și prezenței solurilor brun-roșcate din această zonă a [NUME_REDACTAT]. Această zonă se caracterizează prin perioade lungi de secetî și arșiță, vânturi puternice și un atac moderat de putregai alb și cenușiu (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea), precum și putregai cărbunos (Sclero-tiurh bataticbla), patogen specific zonelor mai aride. Se recomandă următorii hibrizi: Select, Super, Festiv, Fundulea 206, Fundulea 249, Turbo, Favorit, Romina, Rapid, Alex, Justin.
Zona a IV-a – Câmpia de Vest (județele Bihor, Satu-Mare). Suprafețele din aceste județe sunt favorabile culturii florii-soarelui, solurile fiind de tip cemoziomic, cu un regim favorabil de precipitații. Din această cauză se înregistrează, în mod frecvent, un atac puternic de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum) și de pătare brună (Phomopsis helianthi). Se recomandă hibrizii: Select, Festiv, Felix, Fundulea 249, Turbo, Favorit, Alex, Rapid, Romina, [NUME_REDACTAT] a V-a – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Din punct de vedere al condițiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui. Cauza principală este fertilitatea scazută a solurilor datorită procesului de eroziune, care variază de la moderat la excesiv pe toate tipurile de sol. [NUME_REDACTAT] Jijiei și [NUME_REDACTAT], ca factor limitativ se adaugă deficitul de apă din perioada de vegetație, iar în [NUME_REDACTAT] apar adesea excesul temporar de apă, temperaturi scăzute și în unele locuri aciditatea solului. Se recomandă hibrizii:Festiv,Super,Select,Felix,Fundulea 206, Fundulea 249, Alex, Rapid, Justin.
În anul 2009, România deținea 20% din suprafața totală cultivată cu floarea-soarelui din [NUME_REDACTAT], fiind pe locul al doilea, după Spania. Din punct de vedere al producției, România era pe locul 4, cu 16% din total. În același an, producția la hectar a fost sub 1,4 tone, având un randament mai mic cu 20% față de randamentul mediu al [NUME_REDACTAT]. Pentru a-și asigura necesarul de ulei alimentar, România are nevoie anual de circa 1,2 milioane de tone de floarea-soarelui (2 milioane tone conform unei alte estimări). În ceea ce privește consumul de ulei, România este una dintre țările cu cel mai ridicat consum de ulei pe cap de locuitor, de aproximativ 11 litri/an, comparativ cu Ungaria sau Austria, unde valoarea nu depășește 7 litri, respectiv 5 litri. [NUME_REDACTAT] suprafețele cultivate cu floarea-soarelui au crescut spectaculos, țara noastră ocupând în anul 2012, locul 7 în lume ca suprafață cultivată și locul 1 în [NUME_REDACTAT].
SUPRAFAȚA CULTIVATĂ ȘI PRODUCȚIA DE FLOAREA-SOARELUI
Tabel nr.5, sursa: [NUME_REDACTAT] de Statistică, Comunicat de presă nr. 71/2013
În anul 2012 comparativ cu anul 2011 producția a scăzut cu 38,3% ca urmare a scăderii suprafeței cultivate cu 17,6%, cât și a randamentelor la hectar. Scăderile înregistrate ale producției de floarea-soarelui sunt de ̵ 22,4%.
Suprafața cultivată și producția florii-soarelui în România și în principalele [NUME_REDACTAT] cultivatoare ale [NUME_REDACTAT], în anul 2012
Tabel nr.6 , sursa: [NUME_REDACTAT] de Statistică, Comunicat de presă nr.71/2013
Floarea-soarelui se numără printre culturile cu tradiție în România. Din punct de vedere al suprafeței cultivate cu floarea-soarelui în anul 2012, România s-a situat pe primul loc în rândul [NUME_REDACTAT]. Producția realizată, în anul 2012, a clasat țara noastră pe locul 2 după Franța, ca urmare a randamentului mai mic de 18,1% față de randamentul mediu al [NUME_REDACTAT].
CAPITOLUL II
2.1. Tehnologia obținerii uleiului de floarea-soarelui
În procesul de obținere a uleiului de floarea-soarelui, semințele sunt supuse unor tratamente tehnologice care le asigură calități optime în vederea obținerii uleiului cu randamente maxime și cheltuieli minime. Uleiul de floarea-soarelui se poate obține prin următoarele metode :
presarea materiei prime;
extracția uleiului cu solvenți.
În urma procesării semințelor de floarea-soarelui și a uleiului brut se obține uleiuri vegetale rafinate și brute, precum și sediment (reziduri).
2.2. Considerații generale asupra obținerii uleiului prin presare
Presarea este operația prin care se separă sub acțiunea unor forțe exterioare componentul lichid (uleiul) dintr-un amestec lichid-solid (măcinătura). La presare rezultă uleiul brut de presă și brochenul (turtele de presă). Scopul presării este de a exercita o presiune asupra măcinăturii și favorizarea separării uleiului. Măsura în carea are loc separarea uleiului în cursul operației de presare depinde atât de mărimea presiunii exercitate, cât și de structura materialului supus presării. Creșterea presiunii trebuie să se facă gradat, pentru a evita înfundarea capilalelor și împiedicarea scurgerii uleiului. Creșterea presiunii și durata de presare influențează asupra cantității de ulei expulzat numai până la o limită, după care randamentul nu mai este modificat. Operația de presare este cunoscută ca cea mai veche metodă de obținere a uleiurilor vegetale comestibile. În prezent ea se realizează cu prese mecanice de mare randament, cu funcționare continuă, fiind practic abandonată utilizarea preselor discontinue, hidraulice. Prin procedeul de presare se poate obține o separare a uleiului de până la 80-85%, restul uleului fiind obținut prin extracție cu dizolvanți. Din ceastă cauză, în țara noastră sunt supuse procesului de presare numai semințele a căror conținut în ulei depășește 30%. Cele cu un conținut mai mic sunt supuse direct procesului de extracție, deoarece randamentul scăzut nu justifică cheltuielile materiale generate de această metodă de obținere a uleiului brut. Procesul de separare a măcinăturii oleaginoase are loc sub influența forțelor de compresiune ce iau naștere în presele mecanice. În aceste condiții, particulele de măcinătură fiind presate unele de altele, începe procesul de separare a uleiului de faza de gel. La început are loc separarea uleiului reținut la suprafața particulelor de forțele de suprafață ale câmpului molecular, prin canalele ce se formează între particule. La o anumită presiune începe deformarea și comprimarea puternică a particulelor, ceea ce provoacă (în paralel cu separarea în continuare a uleiului aflat la suprafață) eliminarea uleiului ce se găsea înainte în capilarele particulelor. Când spațiul dintre suprafețele particulelor devine atât de mic încât pelicula de ulei este supusă forțelor de reținere exercitate de ambele suprafețe ale particulelor, uleiul nu mai poate fi eliminat, pelicula se rupe în mai multe locuri, iar suprafețele particulelor se ating și începe așa-numita brichetare, adică formarea brochenului (turtelor). Factorii care influențează presarea sunt:
presiunea;
durata;
vâscozitatea uleiului (se micșorează prin încălzirea măcinăturii în timpul prăjirii);
lungimea capilarelor (ce poate fi micșorată prin distrugerea structurii celulare în timpul măcinării și prăjirii).
2.3. Considerații generale asupra obținerii uleiului prin extracție cu solvenți
Extracția este operația tehnologică prin care, dintr-un amestec de substanțe, se separă unul din componenți prin solubilizarea într-un solvent. Este un process solid-lichid, în care amestecul ulei solvent formează o soluție denumită miscelă. Materialul degresat rămas după extracție se numește șrot. În procesul de extracție au loc diferite fenomene, care se deosebesc între ele prin natura fizică și prin mecanismul desfășurării lor. Dintre acestea, fenomenele de difuzie au rolul preponderent. Difuzia este procesul prin care uleiul din măcinătură trece în solvent. La extracția uleiului intervin mai multe forme de difuzie:
difuzie moleculară: moleculele de ulei trec în moleculele solventului, iar cele de solvent între moleculele de ulei;
difuzie prin convecție: prin deplasarea moleculelor datorită amestecării fazei care conține uleiul cu faza ce conține solventul;
difuzie prin membrane celulare: solventul difuzează în interiorul celulelor, dizolvă uleiul și formează o soluție.
Metode de extracție:
metoda sufundării (imersării) materialului în dizolvantul care circulă în contracurent;
metoda stropirii repetate (percolare) cu dizolvant a materialului care se deplasează pe un transportor oarecare;
metoda mixtă în care materialul proaspăt se umectează bine cu miscela concentrată și apoi se degresează pe transportorul extractorului, în continuare prin percolare cu miscela, apoi cu dizolvant prospăt.
Pornind de la analiza caracteristicilor materialului supus extracției, a proprietăților solvenților și interpretându-le pe baza teoriei extracției s-au putut determina condițiile optime pentru desfășurarea procesului de extrcație. Acestea sunt: – umiditatea optimă a măcinăturii; – dimensiunile potrivite ale particulelor de măcinătură; – destrămarea maximă a structurii celulare; – înălțimea minimă a stratului de material supus extracției;
-viteza maximă a solventului; – temperatura maximă a solventului.
Umiditatea cât mai mică a măcinăturii favorizează procesul de extracție, deoarece benzina, fiind o substanță hidrofobă, pătrunde greu în măcinătura cu umiditate prea ridicată. În mod normal, umiditatea măcinăturii supuse extracției variază, în funcție de metoda de extracție, între 6 și 9%. Pentru a mări suprafața de contact între măcinătură și solvent, particulele de măcinătură trebuie să aibă o suprafață specific mare, pe care să o păstreze în timpul extracției. Pentru păstrarea structurii materialului în timpul extracției este necesar să se prelucreze un material mai sărac în ulei, rezultat dintr-o presare prealabilă, pentru ca prin extragerea uleiului să nu se distrugă structura măcinăturii. O măcinătură prea fină nu este potrivită, deoarece duce la infundarea instalației de extracție. Destrămarea avansată a structurii celulelor, obținută prin măcinare și prăjire, este necesară pentru crearea condițiilor optime de difuziune și solubilizare cu solvent. Înălțimea stratului de material influențează, în primul rând, durata procesului de extracție și randamentul de ulei. Cu cât înălțimea stratului de material este mai mică, cu atât procesul de extracție decurge mai repede și mai complet. Realizarea unei viteze mari a solventului produce mișcarea turbulentă a acestuia, ce asigură o diferență suficientă de concentrație în fiecare moment al procesului de extracție. Mărirea temperaturii solventului face să crească energia cinetică a moleculelor și accelerează mișcarea lor. Totodată, are loc scăderea vâscozității solventului și a uleiului. Prin aceasta se mărește sensibil viteza de difuzie. În funcție de temperatura de lucru, extracția se poate desfășura în două moduri:
în regim izoterm, adică fără modificarea temperaturii;
în regim neizoterm, în care temperatura crește treptat, pe măsură ce concentrația miscelei crește.
Extracția neizotermă are avantajul că scurtează durata extracției și, totodată, permite obținerea unei miscele cu concentrație mare în ulei, fapt care determină economii de abur și apă de răcire la distilarea miscelei.
Solvenții ce pot fi utilizați în procesul de extracție sunt:
benzina pentru extracția discontinuă cu interval de fierbere 70…95°C și densitate maximă 0,725 la 20°C;
benzina pentru extracția continuă cu interval de fierbere 65…80°C și densitate maximă 0,730 la 20°C.
2.4. Materii auxiliare folosite în industria obținerii uleiului
2.4.1.Solvenți pentru extragerea uleiului
Benzina de extracție, un amestec de hidrocarburi alifatice, este principalul dizolvant utilizat. Față de alți dizolvanți prezintă unele avantaje: – nu este miscibilă cu apa; – are masă specifică mică; – are un interval de fierbere potrivit; – nu este toxică; – are o mare putere de dizolvare. Benzina este însă inflamabilă și toxică, fapt care impune măsuri de securitate corespunzătoare. În instalațiile de extracție continuă se folosește benzina cu intervalul de fierbere 65…85°C, iar pentru extracția discontinuă cu intervalul de fierbere 70…95°C. Din aceeași grupă face parte și n-hexanul care are un interval de fierbere strâns, 66,1…69,4°C, fiind mai avantajos în ce privește consumul de energie termică și apa de răcire la recuperare. Utilizarea n-hexanului se impune obligatoriu în instalațiile care produc și șroturi pentru scopuri alimentare.
2.4.2.Soda caustică
Soda caustică sau hidroxidul de sodiu (NaOH) este utilizată pentru neutralizarea alcalină a acizilor grași liberi din uleiul brut. Soda caustică are un conținut de 94…98% NaOH și se livrează ambalată în butoaie de tablă.
2.4.3. Materiale decolorante
Eliminarea substanțelor colorante din uleiuri se face prin reținere pe materiale absorbante: pământuri decolorante, cărbune decolorant, silicagel și oxid de aluminiu. Principalele probleme practice la utilizarea materialelor decolorante sunt: – păstrarea materialelor decolorante se face în locuri uscate și răcoroase. Umiditatea reduce puterea decolorantă. – introducerea în consum se face pe baza recomandării laboratorului care a verificat puterea de albire.
2.4.4. Materiale filtrante
Pentru separarea componenților solozi din mediul lichid în mai multe stadii ale procesului de fabricație, se recurge la filtrare folosind materialele filtrante. Pânza de flitru este folosită ca mediu filtrant la filtrele presă. Se utilizează țesătură de bumbac și fibre sintetice tip polivinil sau poliamidă, ca și site din materiale inoxidabile. Materialele care formează stratul filtrant pe filtru sunt: pământul decolorant, kiselgurul și cristal-theoritul. Kiselgurul este o pulbere alb-cenușie produsă din diatomee. Este utilizat ca suport de cristalizare la operația de vinterizare și ca strat filtrant. Structura internă a materialului, sub formă de ace și bastonașe asigură o bună filtarare la debite mari. Kiselgurul trebuie să fie inactiv din punct de vedere chimic și lipsit de impurități pentru a nu imprima uleiului un gust și miros străin. Stratul filtrant format de kiselgur trebuie să fie solid, elastic și permeabil pentru ulei. Cristal-theoritul este format dintr-un amestec de scamă de celuloză cu azbest. Se folosește în operația de vinterizare a uleiului ca suport la formarea stratului filtrant, asigurând o bună porozitate a stratului.
CAPITOLUL III
3.1. Procesul tehnologic de obținere a uleiului de floarea-soarelui prin presare
Cuprinde următoarele operații principale:
• Recepția materiilor prime
• Depozitarea materiilor prime
• Curățirea semințelor de floarea-soarelui
• Uscarea materiilor prime oleaginoase
• Descojirea
• Măcinarea
• Prăjirea
• Tratament hidrotermic și presarea
• Extracția cu dizolvanți și recuperarea dizolvantului
• Rafinarea uleiului brut de presă și de extractive
• Depozitare
• Ambalare
3.2. Schema procesului tehnologic de obținere a uleiului de floarea-soarelui
3.3. Recepția materiei prime
După recoltare, semințele de floarea-soarelui sunt colectate în centrele de recepționare care le dirijează, apoi spre întreprinderile de ulei. La centrele de recepționare se fac atât recepția cantitativă a semințelor cât și recepția calitativă. Transportul materiei prime de la centrele de recepționare către întreprinderile de ulei se efectuează pe calea ferată în majoritatea cazurilor, dar și cu camioane.
Recepționarea cantitativă Această operație constă în cântărirea vagoanelor sau a camionaleor sigilate, și compararea valorii cu ce este prevăzut în fișa de facturare. Toleranțele admise între cantitatea facturată și cea recepționată de către întreprinderea de ulei sunt de plus sau minus 1%.
Recepționarea calitativă Această operație constă în asigurarea aprovizionării cu semințe de floarea-soarelui de calitate, corespunzătoare standardelor în vigoare și are loc în două etape: luarea probelor și analiza probelor (senzorială și fizico-chimică). La recepționarea calitativă a semințelor oleaginoase se fac următoarele determinări:
analize organoleptice;
determinarea masei hectolitrice;
determinarea conținutului de corpuri străine;
determinarea umidității;
determinarea conținutului de ulei.
Recepția materiilor prime
Reprezintă prima etapă a procesului tehnologic de obținere a uleiului.
Se face atât cantitativ cât și calitativ.
3.4. Depozitarea materiilor prime
Depozitarea se fac pentru o perioadă de cel putin 60 de zile.
Depozitele de semințe trebuie să fie prevăzute cu:
– o linie de garaj pentru descărcarea semințelor din vagoane și autocamioane
– instalații mecanice de descărcare și manipulare pentru semințe precum și cu instalațiile necesare uscării, vânturării și purificării acestora, pentru a feri semințele de degradare în cursul depozitării.
Depozitele folosite în fabricile de uleiuri pot fi impărțite după construcția lor, în trei grupe și anume:
– hambare mecanizate
– magazii cu etaje
– silozuri celulare.
Figura nr.7. Silozuri metalice cu fund conic pentru depozitarea floarea-soarelui
3.5. Curățirea semințelor de floarea-soarelui
În timpul depozitării materiile prime pot fi supuse unor procese de degradare cauzate de enzime existente în ele, de diferite organisme vii sau de o serie de procese de transformare chimică. Aceste procese de degradare, care conduc la pierderi cantitative și calitative, sunt mai accentuate dacă masa de semințe conține impurități sau este umedă. Impuritățile existente în masa de semințe pot fi minerale (pământ, praf, pietre, cuie, șuruburi) și organice (paie, pleavă sau sau semințe de buruieni sau alte plante cultivate, semințe seci, carbonizate sau spărturi).
Ca orice organism viu, semințele în timpul depozitării respire. Intensitatea respirației depinde de temperatura și umiditatea masei de semințe. Creșterea temperaturii influențează favorabil respirația, până la 40 °C, după care scade, până la absența respirației. Umiditatea la care se intensifică respirația poartă denumirea de umiditate critică ce are valori de 6-7% pentru floarea-soarelui. Dacă umiditatea crește peste aceste valori, crește intensitatea respirației și se poate ajunge la faza de germinare, când semințele sunt secătuite, prin consumul uleiului și proteinelor și devin inutilizabile. Ca rezultat al respirației mai intense, care secătuiește semințele este și producerea de căldură, care poate atinge valori foarte ridicate, în zonele cu impurități sau umede din masa de semințe, ajungându-se la încingerea semințelor fenomen nedorit, care conduce la desprinderea uleiurilor din semințe, la degradarea lor.
Pentru a evita aceste efecte nedorite se execută:
precurățirea sau curățirea inițială, înainte de depozitare, prin care se elimină circa 50% din impuritățile inițiale;
postcurățirea în urma căreia conținutul de impurități se reduce la 0,3-0,4%
Majoritatea curățitoarelor de semințe separă impuritățile pe baza diferențelor de mărime dintre acestea și semințe(cernere), pe baza diferențelor de proprietăți aerodinamice (separare pneumatică), cât și pe baza proprietăților magnetice ale impurităților feroase (separare magnetică).
În intreprinderile de ulei din țară se folosesc pentru precurățirea semințelor, vibroaspiratorul tip Sagenta și precurățitorul tip Buhler, iar pentru postcurățire, postcurățitorul MIAG și tararul.
Figura nr.8. Separator impurități pe baza de aspirare KOM
3.6. Uscarea semințelor de floarea-soarelui
Uscarea semințelor are scopul de a încetini procesele chimice, hidrolitice și biochimice, ce au loc în timpul depozitării și de a evita germinarea și încingerea lor. În procesul de uscare, apa este transportată din interiorul semințelor la suprafața exterioară a acestora, de unde este preluată cu ajutorul unui agent de uscare. Temperatura masei de semințe nu trebuie să depășească 70 °C. Transportul apei din interiorul seminței spre suprafață este un fenomen complex la care contribuie, în proporții diferite în funcție de natura semințelor, mai multe procese cum ar fi difuzia și curgerile capilare. Un factor important în uscarea semințelor este modul de transmitere al căldurii. Industrial se utilizează transmiterea căldurii prin convecție, conducție sau simultan prin ambele metode. În fabricile de ulei, uscarea se aplică de obicei la cel mult o treime din materiile prime și are un caracter preponderent tehnologic.
Operația de uscare se realizează cu ajutorul următoarelor utilaje: uscătoare rotative, coloana de uscare etc.
Figura nr.9.Uscător pentru orz, rapiță, grâu, floarea-soarelui, soia, porumb cu uscător mobil "[NUME_REDACTAT] C2140A", capacitate de uscare de până la 35 tone/ ora, în funcție de umiditate.
3.7. Descojirea semințelor
Din punct de vedere morfoanatomic semințele de oleaginoase au în componență coaja care au un conținut ridicat de celuloză și contituie un material nedorit atât în procesul de prelucrare cât și în compoziția reziduurilor de prelucrare. De aceea, ori de câte ori este posibil, se impune eliminarea cojii prin operația de descojire sau decorticare.
Descojirea influențează favorabil desfășurarea procesului tehnologic de obținere a uleiului brut astfel:
-crește capacitatea de prelucrare zilnică a instalațiilor folosite;
-se reduce uzura utilajelor, în special a valțurilor și a preselor;
-se reduce pierderile de ulei în șrot;
Sigur, descojirea prezintă și unele dezavantaje:
-pierderile de ulei în miezul antrenat cu coaja;
-sunt necesare instalații suplimentare care să execute această operație;
-un consum de energie în plus.
Pentru ca această operație să se desfășoare cum trebuie este necesar ca să se lase în miez un anumit procent de coajă (aproximativ 8% la floarea-soarelui) care asigură condiții optime de presare și extracție. În general, după separarea cojii de miez, întotdeauna în coajă mai rămâne și un procent de miez, în jur de 0,5% la floarea-soarelui. 18
Procesul de descojire se realizează practic în 2 faze destinate și anume:
-separarea și detașarea cojii de miez;
– separarea cojilor din amestecul rezultat.
În cazul semințelor de floarea-soarelui acest proces se realizează prin lovire. Descojirea prin lovire se realizează practic cu ajutorul tobei de spargere.
Lovirea poate fi împărțită în 2 faze:
-faza I-a- când sămânța este atinsă de paletă și se deformează sau se fisurează în funcție de însușirile reologice ale cojii și miezului;
-faza II-a- când, datorită lovirii, semințele sunt proiectate pe suprafața ondulată a tobei de spargere unde suferă un al doilea impact care favorizează descojirea.
În fabricile de ulei se folosesc separatoare(de tip Vulcan) sau toba de spargere.
Figura nr.10. Toba de spargere
Părți componente:
1-suprafața cilindrică;
2-ax;
3-rozete;
4-palete;
5-ecran de spargere;
6-grăunțar;
7-mecanism.
Figura nr.11. Separator de coji tip [NUME_REDACTAT] componente:
1-cadru de susținere;
2-toba de spargere;
3-cadru cu site;
4-ax cu excentric;
5-site;
6-ventilator;
7-camera de aspirație;
8-canale de aspirație
3.8. Măcinarea semințelor de floarea-soarelui
Este o operație importantă în procesul de pregătire pentru extragerea uleiului, prin aceasta realizându-se o rupere a membranelor și destrămarea structurii oleoplasmei celulare care conține ulei. Din celule deschise uleiul se poate extrage ușor prin presare, în timp ce, din celulele închise uleiul se poate recupera doar prin extractive cu dizolvanți, dar nici în acest mod integral.
Asupra procesului de măcinare influențează umiditatea semințelor și conținutul de ulei. Dacă semințele au o umiditate normală măcinarea se realizează fără dificultăți, iar măcinătura este friabilă și pulverulentă. Iar în cazul creșterii umidității semințelor acestea devin plastice, măcinarea este dificilă, iar măcinătura este cleioasă îngreunând presarea și extracția, deci mărind pierderile de ulei în șrot. Dacă semințele au un conținut ridicat de ulei, la măcinare se separă o cantitate mai mare de ulei ce nu mai poate fi absorbit în totalitate și rezultă o măcinătură cleioasă și pierderi de ulei în șrot.
Din semințele măcinate extragerea uleiului se poate realiza prin presare și extracție cu dizolvanți (la semințele de floarea-soarelui, foarte bogat în ulei).
În fabricile de ulei se supun măcinării materiile prime oleaginoase, turtele de presă și dacă necesar șrotul rezultat la extractive. În acest scop se folosesc concasoarele, valțurile și morile cu ciocane.
Morile cu ciocane, folosite în industria uleiului în special pentru măcinarea șrotului, prezintă avantajul că sunt mai robuste, au gabarit mic și productivitate mare, în comparație cu concasoarele.
Acestea prezintă și unele dezavantaje, cum sunt:
-reglarea atentă a distanței dintre ciocane și sita de cernere în funcție de umiditatea materialului;
– funcționarea cu uzuri mari necesitând supraveghere atentă și permanentă
Pentru brochenul de floarea-soarelui destinat extracției se recomandă o trecere prin concasor și 2 treceri prin valțuri pentru a se obține o suprafață specifică a măcinăturii de 1,1 – 1,6m2/Kg.
Figura nr.12. Moara cu ciocane HM1
Caracteristici tehnice:
3.9.Tratament hidrotermic
Tratamentul hidrotermic sau prăjirea are drept scop modificarea proprietăților fizico-chimice ale componentelor măcinăturii pentru obținerea unui randament maxim de presare.
Aceasta se resimte mai acut la materiile prime care au un conținut de ulei mai mare de 25% unde nu este posibilă recuperarea uleiului numai prin extracție cu dizolvanți fiind necesară și o presare prealabilă. Prăjirea înainte de extracție are drept scop obținerea unei plasticități în vederea prelucrării la valțurile de aplatizare în paiete fine, poroase, stabile, care să nu se sfarme în extractor și să aibă o structură internă favorabilă extracțșiei cu dizolvant.
Tratamentul hidrotermic se execută în 2 faze:
-umectarea măcinăturii până la o umiditate optimă specifică materiei prime folosite;
-încălzire și uscare a măcinăturii până la o umiditate ce determină o structură celulară optimă și parametrii tehnici
În urma umectăriise formează două faze: faza solidă (de gel), formată din proteine cu un pronunțat caracter hidrofil și faza lichidă, formată din ulei și apă.
Datorită încălzirii are loc scăderea tensiunii superficiale a uleiului și a vâscozității acestuia fiind ușor eliberat la presare din capilarele măcinăturii.
Condițiile optime de prăjire și parametrii tehnici în cazul floarea-soarelui:
-presiunea aburului: 4-5 kgf/cm²
-durata prăjirii: 40-45 min
-umiditatea măcinăturii -inițială: 8-9 %
-finală la ieșirea din prăjitor: 5-6 %
-temperatura finală de ieșirea din prăjitor: 115-120 °C
-grosimea stratului de măcinătură: 260 cm
Acești parametrii trebuie controlați și menținuți în limitele optime.
Prăjirea se realizează în prăjitoare cilindrice compartimentate, multietajate, de largă răspândire fiind cele cu 5- 6 compartimente.
Figura nr.13. Utilaj de prăjire-presare
Părți componente:
1-șnec de alimentare,
2-șnec inactivare,
3-prăjitoare,
4-prese mecanice,
5-reductor,
6-burlan de alimentare,
7-tub de scurgere a măcinăturii prăjite,
8-evacuare brochen,
9-tuburi de aspirație,
10-burlan de evacuare vapori,
11-scurgere condensat,
12-registru de reglare a alimentării
Figura nr.14. Prăjitor cu 6 compartimente
Părți componente :
1-compartimentele prăjitoarei, 2-fundul compartimentului, 3-mantaua, 4-racord, 5-racord de vizitare, 6-locaș termometru, 7-ax principal, 8-cuplaj, 9-caneluri circulare, 10-cadru, 11-tub decurgere, 12-pâlnie de alimentare, 13-racord, 14-tijă, 15-supapă rabatabilă, 16-flotor, 17-pârghie, 18-palete, 19-colțar, 20-reazem, 21-buloane, 22-motor electric, 23-indicator de nivel, 24-cuzineți de bronz, 25-mufe de fontă, 26-reductor, 27-manșon elastic, 28-ac, 29-fante, 30-guri de ventilație, 31-gură de descărcare, 32-pârghie, 33-registru, 34-orificii, 35-ax, 36-fluture, 37-tijă, 38-ușă de control, 39-conducte perforate.
3.10. [NUME_REDACTAT] măcinăturii oleaginoase prăjite este operația tehnologică de separare a uleiului din aceasta, cu ajutorul preselor, rezultând uleiul brut de presă și brochetul. Prin presare se poate realiza o separare a uleiului până la 80-85%, restul uleiului fiind separat ulterior prin extracție cu dizolvanți. Din acest motiv, în fabricile de ulei din țara noastră se supun presării numai materiile prime cu peste 30% ulei. Celelalte materii prime, cu un conținut mai mic de ulei, se supun direct extracției cu dizolvanți.
Durata presării trebuie să asigure scurgerea unei cantități cât mai mari de ulei, în condițiile date. Ea depinde de caracteristicile fizico-chimice ale măcinăturii, de caracteristicile constructive și funcționale ale presei și de grosimea brochenului la ieșirea din presă. Durata presării poate varia între 40 și 200 secunde.
În timpul presării măcinătura suferă o serie de modificări dintre care mai importante sunt:
reducerea umidității: cu 0,3-1,2% datorită încălzirii prin transformare în căldură a energiei mecanice consumate pentru învingerea frecării;
trecerea unei părți din fosfatide din faza de gel în ulei;
dizolvarea pigmenților naturali în ulei ceea ce conduce la modificarea culorii acestuia;
crește conținutul de compuși oxidați stabili aceasta fiind însoțită de reducerea indicelui de iod.
Această operație se realizează cu ajutorul preselor, care după construcția lor pot fi hidraulice sau mecanice. În prezent, presele mecanice prezintă o serie de avantaje față de cele hidraulice.
Figura nr.15. Presa ulei cu presare la rece
Detalii produs
Presă de ulei: PU 20 – cu 1 cap
1. Randament: maxim 38-42 litri ulei brut la 100 kg semințe floarea-soarelui (funcție de conținutul de ulei în sămânță )
2. Productivitate: maxim 20 kg semințe / oră
3. Acționare: 220/380V- 50 Hz – 2,2 kW
4. Dimensiuni: 800x400x1200mm
5. Greutate: aprox. 130 kg.
Figura nr.16. Presă mecanică cu melc TPU- 225
Părți componente:
1-suporturi din fontă, 2, 3 – suporturi verticale, 4-reductor, 5-roata de acționare, 6, 7- roți dințate, 8, 9-ax, 10-lagăr de presiune, 11-cuplaje, 12-ax cu șurub elicoidal, 13-camera de presare, 14-dispozitiv de reglare, 15-placă de tablă înclinată, 16-jgheab colector
4.1.1. Extracția cu dizolvanți și recuperarea dizolvantului
1. Extracția cu dizolvanți a uleiului
Prin extracție cu dizolvanți măcinătura, care în prealabil a fost supusă unor operații tehnologice de pregătire, este degresată. În vederea extracției materialul oleaginos se amestecă cu dizolvantul, timp în care uleiul împreună cu dizolvantul formează miscela, iar ceea ce rămâne după extracție, adică materialul degresat, reprezintă șrotul.
Extracția cu dizolvanți se aplică la brochenul de floarea-soarelui. Dacă brochenul de floarea-soarelui are un conținut de ulei de 18-22% acesta se pregătește, înainte de extracție, prin prăjire și paietare. Dacă conținutul de ulei al brochenului este de 13-14% se pregătește numai prin măcinare.
Ca dizolvanți mai des folosiți sunt cei din grupa hidrocarburilor alifatice, dintre care în țara noastră amintim benzina de extracție.
Practic etapele extracției cu dizolvanți sunt următoarele:
1. Umectarea cu dizolvant a particulei de măcinătură și antranarea uleiului ce se găsește liber spre suprafața particulei;
2. Pătrunderea dizolvantului în interiorul particulei și egalizarea concentrațiilor de dizolvant;
3. Deplasarea uleiului din interior spre exterior;
4. Trecerea uleiului de pe suprafața particulei în stratul limită de difuzie ce înconjoară particula;
5. Transportul uleiului prin convecție de la suprafața exterioară a stratului de difuzie în curentul de mișcelă.
În fabricile moderne se folosesc trei metode de extracție continuă și anume:
-metoda scufundării
-metoda stropirii repetate
-metoda mixtă
În intreprinderile de ulei se folosesc extractoare cu bandă „[NUME_REDACTAT]”, extractorul rotativ cu sită fixă (tip Carusel), extractorul rotativ cu sită rabatabilă (tip Rotocel), extractorul cu coșuri, etc.
Parametrii la care se realizează extracția într-o instalație cu funcționare continuă variază în funcție de natura materiei prime, modul de prelucrare al acesteia, tipul instalației folosite. În medie, parametrii mai importanți au următoarele valori:
-umiditatea măcinăturii(paiete)………………..6-9%
-durata extracției…………………………………………15-20ore
-temperatura dizolvantului la intrarea în extractor…50-55°C
-înălțimea stratului de material………………………..0,5-1,5m
-concentrația miscelei…………………………………….18-30%
-dizolvant în șrot la evacuare………………………….30%
-depresiune în extractor………………………………….3-12mm H2O
2. Recuperarea dizolvantului
Ca urmare a desfășurării procesului tehnologic de extracție a uleiului atât în miscelă, pe lângă ulei, cât și în șrot rămân cantități importante de dizolvant care trebuie recuperate. La ieșirea din extractor miscela prezintă o concentrație în ulei ce variază între 14 și 35%, în funcție de instalația folosită. Pentru recuperarea dizolvantului din miscelă se folosește ca principiu de bază volatilitatea diferită a componentelor din acest amestec. În practică aceasta se realizează prin distilarea miscelei, care presupune încălzirea acesteia la temperature de
fierbere a benzinei, când aceasta se evaporă, fiind recuperate ulterior. Au existat preocupări pentru protecția calității uleiului, posibil depreciată prin distilare. Aceasta se poate realiza practice prin reducerea timpului de distilare și reducerea temperaturii de distilare.
Recuperarea dizolvantului din miscelă se realizează în două faze și anume predistilarea și distilarea finală.
Predistilarea: se execută în schimbătoare de căldură multitubulare, denumite economizoare și evaporator. În economizare și primul evaporator, miscela, este concentrată de la 25% la 55-60% ulei, la o presiune remanentă de 400-450mmHg. În al doilea evaporator miscela este concentrată la aproximativ 96% pentru că presiunea remanentă este de circa 200mmHg.
Distilare finală: este operația de recuperare a dizolvantului și se realizează la o temperatură de 95-110 °C și o presiune remanentă de 60 mmHg.
Recuperarea dizolvantului din șrot: după extracție, în măcinătură epuizată în ulei, adică în șrot, rămâne o cantitate mare de dizolvant, reținut în capilarele particulelor și la suprafața acestora, variind între 25 și 50%. Pentru că dizolvantul prezent în șrot este compus, în mare parte, din fracții ușoare, el se poate îndepărta prin încălzirea șrotului. Cealaltă parte a dizolvantului, compusă din fracții grele se poate îndepărta prin introducerea direct în instalație a aburului supraîncălzit. Recuperarea dizolvantului din șrot în instalațiile cu funcționare continuă are loc în uscătoare cu melc sau în toastere.
4.1.2. Rafinarea uleiului
Uleiurile vegetale brute, obținute prin presare sau extracție, conțin o cantitate de 1-4% substanțe străine de trigliceridele naturale denumite substanțe de însoțire. Substanțele de însoțire cuprind mucilagiile, acizii grași liberi, coloranți, ceruri, substanțe odorante. Se găsesc în uleiuri sub diferite forme și anume ca particule insolubile dispersate în ulei, substanțe solubile în ulei și soluții sau suspensii de natură coloidală. Substanțele de însoțire au o serie de efecte asupra uleiurilor și anume: modifică gustul și mirosul, transmit culoarea, determină o serie de procese nedorite în timpul prelucrării și influențează negativ stabilitatea uleiurilor în timpul păstrării.
Pentru a îmbunătății calitatea uleiurilor substanțele de însoțire trebuiesc îndepărtate. Aceasta se face în cadrul operației de rafinare. În funcție de destinația și calitatea uleiului se folosesc metode de rafinare fizice, chimice, fizico-chimice.
Principalele operații la rafinarea uleiurilor comestibile sunt: dezmucilaginarea, neutralizarea, spălarea, uscarea, decolorarea, deceruirea (vintezirea) și dezodorizarea.
4.1.3. [NUME_REDACTAT] se prelucrează semințe înainte de maturitate tehnologică se obțin uleiuri cu un conținut mare de mucilagii care se prelucrează greu la rafinare. De asemenea, dacă uleiurile se obțin prin extracție conținutul lor în mucilagii este mai mare decât la presare. Mucelagiile au o compoziție complex reprezentată în principal de fosfatide, albuminoide, hidrați de carbon, rășini, stearine, etc. Prin dezmucilaginare se obține un ulei de calitate superioară, se reduc pierderile la rafinare, se elimină un factor de instabilitate și se obține un produs foarte valoros “lecitina” care se utilizează în industria alimentară pentru că are capacitatea de a stabiliza emulsiile și mărește valoarea alimentară a produselor.
Îndepărtarea mucilagiilor se poate face prin hidratare, în cazul uleiurilor comestibile și prin tratament acid pentru uleiurile tehnice. Hidratarea se bezează pe faptul că fosfolipidele, albuminoidele și compușii acestora, sub forma de mucilagii, în prezența apei. Pentru activarea hidratării se poate folosi acid citric, soluție 10% în cantitate de 1% față de uleiul brut sau acid fosforic conc. 80% în cantitate de 0,05-2% față de ulei. Este foarte important temperatura care trebuie să fie cuprinsă între 60-75°C.
Separarea mucilagiilor se face prin centrifugare folosind separatoare centrifugale cu talere, supercentifuge tubulare și altele.
4.1.4. Neutralizarea uleiurilor
Pentru obținerea de uleiuri comestibile este absolut obligatorie eliminarea acidității libere, adică neutralizarea. Prin normative s-a stabilit limita maximă a acidității libere. La uleiul de floarea-soarelui aciditatea liberă este de maxim 0,1-0,35%. Eliminarea acizilor grași liberi din ulei se poate face prin mai multe metode și anume:
neutralizare alcalină;
neutralizare prin distilare;
neutralizare prin esterificare.
Folosirea uneia sau alteia dintre aceste metode depinde de aciditatea liberă a uleiurilor, cea mai folosită fiind neutralizarea alcalină. În acest scop se folosesc soluții alcaline. Frecvent se folosesc NaOH iar în urma reacției acestuia cu acizii grași liberi se formează săpunul de rafinare.
Utilajele folosite pentru realizarea amestecului leșie-ulei, în instalațiile de rafinare cu funcționare continuă din țara noastră sunt amestecătorul cu palete Sharples și amestecătorul cu disc [NUME_REDACTAT] Laval.
4.1.5. Spălarea uleiurilor
Spălarea uleiurilor ca și prepararea leșiilor se face cu apă dedurizată, pentru că folosind apă cu duritate ridicată crește conținutul de săpun în uleiul rfinat datorită formării săpunului de calciu, solubil în ulei dar insolubil în apă. De aceea ori de câte ori duritatea apei depășește 5 grade germene este nevoie să fie decalcificată.
Apoi, datorită durității apei pe aparate au loc depuneri care sunt foarte greu de îndepărtat. În această fază temperatura uleiului trebuie menținută între 85-90°C.
4.1.6. Uscarea uleiurilor
După spălare uleiul conține între 0,1 și 0,5% apă precum și urme de săpun. Răcit la temperatura mediului ambient uleiul spălat se tulbură pentru că solubilitatea apei în ulei scade și crește cantitatea de acizi grași liberi. Pentru a elimina aceste neajunsuri uleiul se usucă prin procedeul discontinuu sau continuu. Se folosesc, de regulă, uscătoare cilindrice vertical în care uleiul este introdus prin pulverizare, iar în interior este vid (10-40 mmHg). Conținutul de apă al uleiului uscat este de maximum 0,05%.
4.1.7. Decolorarea uleiurilor
Uleiul destinat consumului trebuie să fie limpede, strălucitor și puțin colorat. Culoarea uleiului este data de pigmenții naturali care se găsesc în cantități mici, dar foarte importanți pentru calitatea uleiului. Uleiul de floarea-soarelui are culoare galben portocalie datorită carotenul și xantofila. În afară de acești pigmenți naturali, în uleiuri apar și pigmenți secundari.
Pentru decolorarea uleiurilor se folosesc diferite procedee grupate în: decolorare prin adsorbție și decolorare chimică.
În practică decolorarea se realizează prin tratarea cu adsorbanți, folosind pământuri decolorante activate cu acizi minerali la care uneori se adaugă cărbune decolorant. Pentru uleiurile comestibile temperatura optimă de decolorare se situează în jur de 80-100°C, iar durata de contact este de 15-20 minute la instalațiile cu funcționare discontinuă și câteva minute la decolorarea în flux continuu. Randamentul decolorării uleiurilor este funcție de
cantitatea de agent care variază în limite foarte largi 0,25-5%, funcție de natura uleiului și de efectul decolorant ce trebuie obținut. La uleiurile colorate mai intens se adaugă și 5-10% cărbune activ. De asemenea, la uleiurile comestibile se folosesc cantități mai mici, respectiv 0,5-1,5 pământuri decolorate.
Fabricile din țara noastră folosesc instalația”[NUME_REDACTAT]” varianta îmbunătățită, care prezintă avantajul unui consum mic de pământ decolorant și pierderi mici de ulei.
4.1.8. Vinterizare (deceruirea)
Deceruirea este operația prin care se elimină din ulei cerurile și gliceridele di și trisaturate ale acizilor grași, care la temperaturi sub 15-20°C se solidifică și produc o tulbureală, care influențează calitatea uleiului. La uleiurile de floarea soarelui conținutul de ceruri depinde de decojire și separarea pielițelor de miez. Prin vinterizare, din acest ulei se separă între 0,5 și 0,8% ceruri. Vinterizarea se poate executa fie înainte fie după dezodorizare și constă în cristalizarea cerurilor și gliceridelor solide, urmată de separarea acestora prin filtrare. Cristalizarea se poate executa în două moduri:
în timp scurt
de durată, circa 38-72 ore
Reducerea duratei de cristalizare se poate realiza prin introducerea germenilor de cristalizare. Deci vintezirea constă în răcirea uleiurilor în vederea precipitării gliceridelor și cerurilor urmată de îndepărtarea acestora prin filtrare.
În instalațiile de vinterizare cu funcționare continua vintezirea decurge astfel: se execută o prerăcire la 20-22°C urmată de o răcire la 5-7°C. Apoi se introduce germenii de cristalizare și se amestecă timp de 4 ore, după care uleiul se reîncălzește la 12-16°C considerată temperatură optimă de filtrare.
4.1.9. [NUME_REDACTAT] ultima fază a rafinării și urmărește îndepărtarea substanțelor ce produc miros și gust neplăcut, specific. Aceste substanțe provin atât din materia primă, ca substanțe de însoțire a gliceridelor, cât și din transformările chimice care au loc în timpul depozitării și prelucrării. Astfel, dacă tratamentul hidrotermic a fost făcut necorespunzător apare în ulei miros de ars. Dacă spălarea este necorespunzătoare uleiul primește gust de săpun, iar dacă durata albirii este prea mare apare mirosul și gustul de pământ.
Dezodorizarea se realizează combinând efectul a trei parametrii tehnologici și anume: temperatură, presiune și vaporii de apă. Temperatura aburului de injecție trebuie să fie cu 30-35°C peste temperatura uleiului. Presiunea remanentă din aparat este de 2-3 mmHg. Uleiul se încălzește pentru aducerea lui la temperatura de lucru și pentru compensarea pierderilor. În instalațiile cu funcționare continuă dezodorizarea se realizează la temperaturi de 200-230°C. La temperatura de 200°C dezodorizarea durează 1-2 ore, iar la 230°C durata este de 0,5-1 oră.
Eficacitatea acestei operații este funcție și de asigurarea unui contact eficient între masa de ulei și aburul de antrenare. Aceasta se realizează în două moduri: prin barbotarea aburului în masa de ulei, prin dispersarea fină a uleiului și curgerea lui în film subțire, pe suprafețe aflate în contact direct cu aburul.
4.1.10. Depozitarea uleiurilor vegetale
4.1.10.1. Depozitarea uleiurilor în rezervoare
La depozitarea uleiurilor mai ales, în cazul uleiurilor rafinate trebuie să se țină seama de faptul că acestea sunt sensibile la influența luminii, a aerului și a umidității. Un depozit corespunzător trebuie să ferească uleiurile de acțiunea acestor factori.
Materialul de construcție a rezervoarelor cel mai indicat este oțelul inoxidabil pentru rezervoare mari și poliester stratificat pentru rezervoarele de mică capacitate.
Introducerea și evacuarea uleiului se face prin conducte, dimensionate în funcție de debitele necesare. Pentru evacuarea uleiului se prevăd, de obicei, două racorduri: unul situat la cota cea mai de jos, pentru golirea rezervorului, celălalt la o înălțime oarecare, pentru a permite evacuarea curentă a uleiului fără antrenarea stratului de sediment de la fundul rezervorului.
În interiorul rezervorului se montează o serpentină pentru abur indirect, în vederea încălzirii uleiului în timpul iernii.
Periodic, rezervoarele se curăță de zațul adunat la partea inferioară. Cantitatea de zaț este mai mare în rezervoarele în care s-a depozitat ulei brut. Există și instalații de spălare cu jet de soluții detergente.
4.1.10.2. Depozitarea uleiurilor ambalate
Uleiurile comestibile livrate în ambalaje de desfacere (butelii de sticlă), introduse în lăzi compartimentate se manipulează paletizat. În depozitele moderne, paletele se așează suprapuse pe 2-3 rânduri. Butoaiele cu ulei se așează pe un rând sau se strivuiesc folosind palate special. Încăperile în care se face depozitarea trebuie să fie răcoroase, întunecoase,
curate și lipsite de mirosuri străine. În depozite așezarea produselor se face pe loturi, după data de ambalare, astfel ca livrarea și consumul lor să se facă în cadrul termenelor stabilite prin standarde:
-ulei de floarea-soarelui îmbuteliat: maximum 4 luni;
-ulei de floarea-soarelui în butoaie: maximum 6 luni.
4.1.11. Ambalarea uleiurilor vegetale
4.1.11.1. Îmbutelierea uleiurilor comestibile
Uleiurile comestibile se îmbuteliază în ambalaje de sticlă de 1 litru și ½ litru,butelii PET de 1 litru și ½ litru, bidoane PET sau metalice de 5-10 litri. Dacă procesul tehnologic a fost bine condus și uleiul rafinat îndeplinește condițiile de calitate impuse, acesta prezintă o bună stabilitate în timp. În funcție de durata și de condițiile de depozitare, un ulei bine rafinat poate, să se oxideze dacă: este prezent oxigenul atmosferic, este prezentă lumina și radiațiile UV și temperatura de depozitare este ridicată ( >30°C).
4.1.11.2. Ambalarea uleiului în butoaie
Uleiurile comestibile destinate consumurilor industriale și colective se ambalează în butoaie metalice cu capacitate de circa 200 l. În mod similar se livrează o parte din uleiurile tehnice. Butoaiele parcurg următorul proces: curățire, control vizual, cântărire “gol”, umplere, cântărire ”plin” și marcare. Uleiurile vegetale hidrogenate pot fi, de asemenea, ambalate în butoaie. Ele se pot turna în stare fluidă, în butoaie de lemn sau de tablă, după procedeul obișnuit. În stare de pasta pot fi încărcate în butoaie de lemn deschise, cărora li se aplică fundul după umplere, sau în butoaie de oțel cu capac demontabil.
4.1.11.3. Expedierea uleiurilor în cisterne
Cisternele destinate transpotului uleiurilor vegetale trebuie să fie curate, fără miros și fără impurități și porțiuni ruginite. O atenție deosebită trebuie dată cisternelor atunci când se încarcă ulei comestibil. În acest caz, curățirea cisternelor se face prin aburire, spălare cu soluții slabe de alcalii, apoi cu apă și, în final, prin ștergerea interiorului cu pânză de filtru îmbibată în ulei. Umplerea cisternelor se face prin pomparea uleiurilor aflate în rezervoare. Descărcarea cisternelor la beneficiari se face, de obicei, prin curgerea liberă în rezervoarele îngropate.
CAPITOLUL IV
4.1. Cercetări experimentale privind extracția uleiului din semințe de floarea-soarelui
4.2. Materii prime și material utilizate
Prin materii prime se înțeleg acele materiale, care, supuse unui process tehnologic specific, se tranformă în produse finite sau semifabricate.Materiile prime oleaginoase uzuale provin din: plante oleaginoase, plante textilo-oleaginoase și diverse deșeuri oleaginoase.
4.3.Etapele cercetărilor experimentale
4.3.1. Pregăriea materiilor prime și analizele uleiurilor brute
Aciditatea uleiurilor testate în laborator este influențată de calitatea materiei prime.Cu cât umiditatea este mai mare,cu atât descojirea se face mai greu favorizând dezvoltarea mucegaiurilor în timpul depozitării.Dacă culoarea este mai mare (de 70.0 Y), rezultă că în rafinărie este folosit pământ de albire, și cu cât culoarea este mai mică cu atât sunt folosiți mai puțini reactivi, iar costurile sunt mai mici.În comparație cu uleiul presat în laborator avem parametrii scăzuți fiind influențați de materia primă folosită și de valorile standard.
Observație ! Uleiul presat la în laborator (la rece) cu presa PUV 7,5 a fost lăsat la decantat în mod natural (câmp gravitațional) ,într-un cilindru gradat cu V= 1000 ml.Închiderea cilindrului la partea superioară nu a fost riguros etanșă (închidere cu capac din plastic).Grosime 0,5 mm (polietilenă semi-permeabilă lavaporii de apă).Din această cauză umiditatea a scăzut la valori mai mici decât umiditatea uleiurilor utilizate ca elemente de comparative.Tot din această cauză aciditatea a ajuns la valoare mai mare (1,95).O importanță deosebită o are procentul de fosfor (17).
4.3.2.Conectarea aparatelor de masură
4.3.2.1.Culoarea (Lovibond )
Culoare galbenă, gust dulce, fin, foarte prețios și sănătos, cu un bogat conținut în vitamina E, mai mare decât în orice alt ulei vegetal, o combinație de acizi monosaturați și polisaturati cu un nivel scăzut de grasimi.
Figura nr.17.[NUME_REDACTAT]
Cu acest aparat putem testa culoarea și ea poate ajunge până la valoarea standard de 70.0 Y.
4.3.2.2.Determinarea umidității
1. Generalități
1.1. Prezentul standard stabilește metodele de determinarea umidității la uleiuri și grăsimi vegetale.
1.2. Pentru determinarea umidității se poate folosi una dintre cele trei metode:
– metoda uscării la etuvă
– metoda antrenării cu solvenți volatili
– metoda [NUME_REDACTAT]
2. Principiul metodei
Proba de analizat se usucă în etuvă, în curent de aer și la presiune atmosferică, în condiții de
temperatură și durată stabilite în funcție de natura și destinația produsului examinat.
3. Aparatură
a. Etuva electrică termoreglabilă, cu circulație naturală de aer și care asigură revenirea
temperaturii la valoarea prescrisă în maximum 30 minute.
b. Fiole de cântărire din sticlă sau metal inoxidabil, cu capac, având diametrul de 50 mm și
înălțimea de 19 mm.
c. Exicator prevăzut în interior cu placă de porțelan sau de metal și cu o substanță
deshidratantă: clorură de calciu, pentoxid de fosfor, silicagel, etc
4. Pregătirea probei
Dacă apa are tendința de a se separa din proba care a fost înmuiată sau topită, proba se
omogenizează.
5. Modul de lucru
5.1. Din materialul pregătit și omogenizat, se iau două probe de câte circa 5…20 g și se
răspândesc repede într-un strat uniform,în două fiole de cântărire, păstrate în exicator și răcite, apoi
se cântăresc fiolele încărcate.
Toate cântăririle se efectuează cu precizie de 0,0002 g.
5.2. Fiolele încărcate cu probe se introduc descoperite, împreună cu capacele lor, în etuva
încălzită în prealabil la temperatura de (101±1)o
C și se lasă pe durata de timp de 15 minute.
Se repetă operațiile de uscare și cântărire până când pierderea de masă nu depășește 0,05%
pentru o perioadă de uscare de 15 minute.
5.3. După terminarea uscării fiolele se acoperă repede cu capacele respective, se scot din etuvă și
se introduc pentru răcire în exicator.
Fiolele nu se vor așeza unele lângă altele în exicator.
5.4. După răcire fiolele se recântăresc cu precizie.
6. Calculul și exprimarea rezultatelor
6.2. Rezultatele celor două determinări paralele se calculează cu două zecimale ,iar ca rezultat
final se ia media lor dacă diferența între ele nu depășesc ±0,06 g pentru 100 g produs.
În caz contrar se fac alte două determinări paralele.
Dacă și de această dată diferența este mai mare decât cea de mai sus ,se calculează media
aritmetică a tuturor celor patru determinări ,cu condiția ca diferența între rezultatele parțiale să nu
depășească 0,50 g pentru 100 g produs.
6.4. Rezultatul final se exprimă în procente cu o zecimală. Fracțiunile sub 0,05 g se neglijează, iar
cele cu 0,05 sau mai mari se rotunjesc la 0,1.
6.5. În caz de litigiu ,dacă unul din cele două rezultate parțiale sau câte un rezultat parțial din cele
două serii de determinării efectuate are o valoare sub limita maximă de umiditate admisă de
standardul, norma internă, caietul de sarcini etc, de condiții tehnice de calitate, în timp ce media
aritmetică a rezultatelor depășește această limită, analiza se repetă, efectuându-se încă două
determinări paralele, iar ca rezultat se ia media aritmetică a tuturor rezultatelor obținute, rotunjite.
7. Mențiuni în buletinul de analiză
În buletinul de analiză se menționează:
o datele necesare pentru identificarea completă a probei; rezultatul obținut;
metoda utilizată și numărul prezentului standard; detaliile de lucru neprevăzute în prezentul standard
și eventualele incidente susceptibile de a fi influențat rezultatul determinării.
Figura nr.18. Etuvă
4.3.2.3. Determinarea acidității
DETERMINAREA ACIDITĂȚII ULEIULUI
Mod de lucru:
Masurati 1 Og ulei brut si turnati-1 intr-un pahar Erlenmayer.
Adaugati 100ml amestec de solventi (alcool etilic plus eter de petrol, 1 :1)
Agitati amestecul prin rotiri usoare ale paharului pentru dizolvarea uleiului.
Titrati cu solutie de NaOH 0.1 N pana la virajul indicatorului (roz-pal persistent)
In momentul virajului notati volumul de NaOH 0.1 N folosit la titrare.
Cuprins
SCOPUL INSTRUCȚIUNII
DESCRIEREA INSTRUCȚIUNII
INREGISTRĂRII
1. SCOPUL INSTRUCȚIUNII
Prezenta instrucțiune conține modul de lucru pentru determinarea acidității uleiului brut.
2. DESCRIEREA INSTRUCȚIUNII
1. REFERINȚE NORMATIVE
Următoarele documente sunt absolut necesare pentru aplicarea prezentului document:
2. DETERMINAREA ACIDITĂȚII ULEIULUI
2.1 Determinarea aciditătii uleiului . [NUME_REDACTAT] metodei constă în titrarea acidității organice libere cu o soluție de hidroxid de potasiu în prezența fenolftaleinei.
Aparatură si materiale:
Balanță analitică;
[NUME_REDACTAT];
Biureta pentru titrare.
2.3.Reactivi
NaOH 0.1 N;
Fenolftaleina soluție alcoolica 1 %;
Amestec de alcool etilic și eter de petrol 1:1;
2.4.Mod de lucru:
Masurați 10 g ulei brut și turnați-1 într-un pahar Erlenmayer.
Adaugați 100 ml amestec de solvenți (4.3.3.) (alcool etilic plus eter de petrol)
Agitați amestecul prin rotiri ușoare ale paharului pentru dizolvarea uleiului.
Titrați cu soluție de NaOH 0.1 N până la virajul indicatorului (roz-pal persistent)
În momentul virajului notați volumul de NaOH 0.1 N folosit la titrare.
3. INREGISTRĂRI
.
4.4.2.4.Determinarea fosforului
Modul de lucru:
cantăriți o masa de proba (5g ulei brut și 10g ulei rafinat) într-un creuzet.
adăugați peste ulei 0.1 g oxid de magneziu.
ardeți uleiul pe foc lent până când obțineți o pastă de consistența lecitinei.
calcinați proba în cuptor la 800°C până la cenușa alba(2h).
lasați să se răcească, dupa care adăugați 10 ml acid azotic diluat (1:1) și dizolvați cenușa (încalziți dacă este necesar).
după răcire transferați conținutul creuzetului într-un balon cotat de 50 ml, clătind creuzetul cu aproximativ 10 ml apă distilată.
adaugați 10 ml soluție de vanadat de amoniu, apoi 10 ml solutie molibdat de amnoiu și aduceți la 50 ml cu apă distilată.
omogenizați și asteptați 20 minute.
transferați soluția într-o cuvă cu drumul optic de 10 mm și apoi se introduce în aparat pentru citire (la lungimea de undă 390nm).
Exprimarea rezultatelor:
Dacă se dorește transformarea în fosfatide se ține cont de faptul că
1 mg de fosfor este echivalentul a 26.2 mg fosfatide.
2.5.2 Dacă eșantionul omogenizat conține apă ( în special în cazul uleiurilor brute, acizilor grași zațurilor ) acesta trebuie deshidratat luând toate precauțiile pentru a evita oxidarea. În acest caz o parte ( cf tabelului de mai jos) din eșantionul omogenizat se menține cât mai mult timp în etuvă la temperatura de 105 °C pentru îndepartarea umidității.
2.5.3 Din proba de analiză se cântăresc cu precizie de 0.0001 lg în vasul conic urmatoarele cantități: -20 g pentru ulei rafinat
-10 g pentru ulei brut,acizi grați și zațuri notându-se masa de proba luată în analiză(mo).
2.5.4.Se adaugă 200 ml solvent peste proba cântarită, se astupă vasul conic și se agită până la dizolvarea completă folosind eventual o baie de apă.Se lasă în repaus 30 min. la temperatura de aproximativ 20°C.
2.5.5. Se filtrează prin hartie de filtru. Aceasta se spală cu porțiuni mici de solvent, cu cantitatea strict necesară până ce filtrantul este lipsit de materii grase.
Notă: Îndepărtarea completă a grasimilor din reziduul insolubil se verifică prinzând pe o hartie de filtru o picătura de filtrat. După evaporarea solventului pe hârtia de filtru nu trebuie să se observe pata de grasime.
2.5.6. Dupa terminarea spălării, hârtia de filtru se introduce in filola adusă la masa constantă. Și se lasă să se evapore solventul la aer. Se usucă apoi la etuva la 103+/-2°C timp de 1 ora, după care se scoate, se închide capacul, se răcește în exicator și se cântăreste cu precizie de O.OOO lg .Se continuă operațiile de uscare, răcire, cântarire până la aducerea fiolei și filtrului la masă constantă. Se noteaza masa creuzetului.
4.4.2.5. Determinarea impuriății
SCOPUL INSTRUCȚIUNII
Prezenta instrucțiune conține metoda de lucru privind determinarea conținutului de impurități insolubil prezente în uleiuri și grăsimi vegetale. Prin impuritati insolubile se intelege cantitatea de substanțe străine insolubile in n-hexan, eter de petrol sau alți solvenți organici în condițiile specificate în această metodă. Acestea se exprimă în procente de masă. Aceste impurități includ: impurități mecanice;substanțe minerale, hidrați de carbon, materii azotoase,diferite rășinii, săpun de calciu, acizi grasi oxidati, lactone ale acizilor grași, săpunuri parțial alcaline,hidroxiacizii grași și gliceridele lor.
DESCRIEREA INSTRUCȚIUNII
2.1 Referințe normative
Urmatoarele documente sunt absolut necesare pentru aplicarea prezentului document:
Principiul metodei:
Tratarea probei de analizat cu un exces de n-hexan sau eter de petrol, sau alt solvent organic, filtrarea soluției obținute, spălarea filtrului și reziduului cu același solvent, apoi uscare la o temperatură de 103°C și cântărire.
Aparatură:
Balanța anlitică
etuvă electrică reglabilă la 103 +/- 2 °C.
exicator conținând un deshidratant eficace.
hârtie de filtru făra cenușă(conținut maxim cenușă 0.01%. în masă, valoare retenție 98% în masă)
flacon Erlenmayer cu dop rodat, 250-300 ml
fiola de cântărire prevazută cu capac
baghetă de sticlă.
pâlnie de filtrare .
2.4. Reactivi:
Se utilizează numai reactivi de grad analitic.
-n-hexan, eter de petrol sau alți solvenți organici(de ex.eter etilic).Reziduul la completă evaporare nu trebuie sa depaseasca 0.002g la 100 ml.
2.5. Mod de lucru:
2.5.1 Se usucă fiola cu hartia de filtru în etuva reglată la 103 +/- 2 °C până la masa constantă, se racește în exicator și se cântarește cu precizie de 0.001 g. Se notează masa fiolei de cântarire împreuna cu hârtia (ml).
CAPITOLUL V
5.1. Documente de referință importante pentru produsul alimentar studiat
Standarde naționale. Uleiuri și grăsimi vegetale
Examenul organoleptic Stas 145/1-78
Prezentul standard stabilește modul și condițiile în care se execută examenul organoleptic
la uleiuri și grăsimi vegetale.
Luarea probelor (conform STAS 145/29-78)
Condiții de încercare
Examenul organoleptic consta din verificarea condițiilor înscrise în standardele de stat sau în normele tehnice ale uleiurilor și grăsimilor vegetale, care poți fi apreciate cu ajutorul simțurilor (aspectul și starea ambalajului, aspectul, culoarea, gustul și mirosul produsului).
Rezultatul examenului organoleptic se înscrie în documentele care se întocmesc în acest scop (buletin de analiza, certificate de calitate, registre de laborator etc.).
c. Efectuarea examenului
Proprietățile organoleptice se vor examina în următoarea ordine:
starea ambalajelor de transport;
aspectul și forma ambalajelor de desfacere;
aspectul produsului;
culoarea produsului;
gustul produsului;
mirosul produsului.
Verificarea ambalajelor
Examinarea ambajelor de transport se face prin verificarea integrității, curățeniei și a
marcării.
Examinarea aspectului și a formei ambalajelor de desfacere se face prin verificarea formei (la pachete), a curățeniei, capsularii, marcării etc.
Verificarea aspectului produsului
Se introduce o cantitate din proba pentru analiza într-un pahar Berzelius, astfel că înălțimea stratului să fie de circa 100 mm. Se așează paharul pe o baie de apă și se încălzește proba, agitând ușor cu termometrul, până la temperatura prevăzută în standardele de stat sau în normele tehnice ale produsului respectiv.
Se lasă în repaus circa 2 minute și se examinează proba prin transparenta, observându-se aspectul produsului, care poate fi limpede, tulbure, emulsionat, cu sediment, cu flocoane, cu impurități mecanice (praf metalic, pământ etc.) în suspensie etc.
În cazul verificării aspectului uleiului la temperatura de 15̊C, se încălzește proba pe baia de apă până la 60̊C și apoi se introduce într-o baie de apă și gheața cu temperatura de 15̊C. Se menține probă la această temperatură, timp de o oră. Se scoate apoi paharul și se examinează proba prin transparenta.
Verificarea culorii
Se introduce o cantitate din proba pentru analiză într-un pahar Berzelius, astfel că înălțimea stratului să fie de circa 100 mm, la probele de culoare deschisă și de circa 50 mm la probele de culoare închisă.
Se examinează prin transparenta nuanța și intensitatea culorii produsului respectiv.
Verificarea mirosului
Se introduce o cantitate de probă pentru analiza într -un pahar Berzelius curat și fără niciun miros, într-un strat de circa 50 mm. Se așează paharul pe o baie de apă și se încălzește la temperatura de 60̊C. Se agita conținutul paharului, prin rotire ușoară de câteva ori, pentru a se produce o concentrare a substanțelor mirositoare în stratul superior și se examinează mirosul apreciindu-se natura și intensitatea, respectiv: fără miros, miros caracteristic semințelor din care a provenit produsul, de rânced, înțepător, străin, metalic , de ulei hidrogenat etc.
Verificarea gustului
Se introduce o cantitate din proba pentru analiza într-o eprubetă, în cazul uleiurilor sau se pune pe o sticlă de ceas, în cazul grăsimilor și se lasa minimu 20 minute la temperatura de 20̊C.
Se degusta o cantitate mică de probă și se apreciază natura gustului care poate fi: neutru, specific semințelor din care provine produsul, de rânced, iritant, amar, înțepător, iute, săpunos, specific uleiului hidrogenat etc.
Determinarea conținutului de substanțe grase Stas 145/20-88
Prezentul standard stabilește metodele de determinare a conținutului de substanțe grase
din următoarele uleiuri și grăsimi vegetale: margarina, ulei hidrogenat, acizi grași de rafinare și zațuri de ulei.
Determinarea conținutului de substanțe grase se face prin:
metoda prin extracție cu solvenți în aparatul Soxhlet, folosită la margarina, ulei hidrogenat și zațuri de ulei;
metoda indirectă, prin determinarea substanței uscate negrase și a apei, folosită la margarină;
metoda prin extracției cu solvenți în pâlnie de separare, folosită la acizii grași de rafinare și la zațuri de ulei.
În caz de litigiu se folosește metoda prin extracție cu solvenți în aparatul Soxhlet, cu excepția acizilor grași de rafinare la care se folosește metoda prin extracție cu solvenți în pâlnie de separare.
[NUME_REDACTAT] în substanță grasă reprezintă procentul de masa obținut după eliminarea apei și a substanței uscate negrase.
Conținutul în substanță uscată negrasa reprezintă procentul de masă a substanțelor determinare după eliminarea apei și extracția grăsimii.
Reactivii folosiți trebuie să fie de calitate pentru analiza sau de calitate echivalentă. Apă trebuie să fie distilata sau de puritate echivalentă.
În buletinul de analiza se menționează:
datele necesare pentru identificarea lotului;
rezultatul obținut;
metoda folosită;
STAS 145/20-88.
Determinarea conținutului de apă și substanțe volatile STAS 145/10-88
Prezentul standard stabilește metodele de determinare a conținutului de apă și substanțe
volatile din uleiuri și grăsimi vegetale (ulei hidrogenat, margarina și acizi grași).
[NUME_REDACTAT] de apă și substanțe volatile reprezintă pierderea de masă a produsului , după încălzirea la 105̊C, exprimată în procente, determinată după modul de lucru indicat în metodele descrise.
Metode de determinare
Determinarea conținutului de apă și subtante volatile se face prin
-metoda prin uscare în etuvă (se aplică la uleiuri, margarina, uleiuri hidrogenate și la acizi
grași);
metoda prin uscare la flacăra ( se aplica numai la margarină);
metoda antrenării cu solvenți volatili (se aplica numai la acizi grași cu conținut de apă și substanțe volatile de minim 1%).
În caz de litigiu se folosește metoda prin uscare în etuvă.
Mențiuni în buletinul de analiza
datele necesaare pentru identificarea lotului;
rezultatul obținut;
metoda folosită;
STAS 145/10-88.
Determinarea punctului de topire STAS 145/7-89
Prezentul standard stabilește metoda de determinare a punctului de topire prin alunecare a
uleiurilor vegetale hidrogenate (plantol, margarina, emulgatori, grăsimi vegetale pentru ciocolatarie etc.)
[NUME_REDACTAT] punct de topire prin alunecare se înțelege temperatura la care coloana de produs solid dintr-un tub capilar se înmoaie și începe să alunece în capilar.
În buletinul de analiza se menționează:
datele necesare pentru identificarea lotului;
dacă analiza s-a efectuat asupra probei ca atare sau numai asupra fazei grase;
rezultatul obținut;
STAS 145/7-89
Determinarea punctului de inflamabilitate SR 145-6/2009
Prezentul standard cuprinde metode de analiza pentru determinarea punctului de
imflamabilitate al uleiurilor din extracție brută.
[NUME_REDACTAT] de inflamabilitate este temperatura cea mai joasă, la presiunea normală (760 tori), la care, în condiții determinate, vaporii degajați din produsul cercetat, în amestec cu aerul de deasupra produsului, se aprid pentru prima oară.
Determinarea culorii SR 145-2/2009
Prezentul standard stabilește metodele pentru determinarea culorii uleiurilor vegetale
comestibile și tehnice.
Culoarea se poate determina prin următoarele metode:
cu scara colorimetrică de iod, în două variante, pentru uleiuri vegetale comestibile și
tehnice;
cu scara colorimetrică Gardner, pentru uleiurilor vegetale tehnice.
Toți reactivii trebuie să fie de calitate analitică recunoscută. Apă trebuie să fie apă distilată sau apă de puritate cel puțin echivalentă.
În buletinul de analiza se menționează:
datele necesare pentru identificarea probei;
metoda folosită;
rezultatul obținut;
detalii de lucru nepravazute în prezentul standard și eventualele incidente susceptibile de a fi influențat rezultatele determinării.
5.1.1.Conceptul de calitate
,,[Conform standardelor internaționale respectiv a standardului ISO 9000 adoptat în România sub denumirea SR EN ISO 9000/2001, calitatea este definita ca: ,,ansamblul caracteristicilor unor entități care conferă acesteia aptitudinea de a satisface cerințele exprimate sau implicite’’.]’’ (MANAGEMENTUL CALITĂȚII PRODUSELOR AGRO-ALIMENTARE – Prof.univ.dr. [NUME_REDACTAT])
5.1.2. Documente care reglementează calitatea
Legislația națională în domeniul uleiurilor și grăsimilor vegetale
Ordinul nr. 454/917/22/2002 pentru aprobarea Normelor cu privire la natura, conținutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, păstrarea și calitatea uleiurilor vegetale și a maionezelor destinate comercializării pentru consumul uman, elaborat de [NUME_REDACTAT], Alimentației și Pădurilor, [NUME_REDACTAT] și Familiei și [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] – Publicat în MO nr.372/3.06.2002.
Ordin comun nr. 495/997/10 MAAP/MSF/ANPC pentru modificarea Ordinului nr. 454/917/2002 privind uleiurile vegetale, grasimile tartinabile și maionezele pentru consumul uman – publicat în MO nr. 181/24.03.2003.
Norma din 22 noiembrie 2001 (Norma din 2001) cu privire la natura, conținutul, originea, fabricarea, etichetarea, ambalarea, marcarea, păstrarea și calitatea uleiurilor vegetale, grăsimilor tartinabile -margarine- și a maionezelor, destinate comercializării pentru consumul uman. Publicată în [NUME_REDACTAT] 372 din 3 iunie 2002 (M.Of. 372/2002).
Ordinul 22/2002, [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] pentru aprobarea Normelor cu privire la natura, conținutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, păstrarea și calitatea uleiurilor vegetale, grăsimilor tartinabile -margarine- și a maionezelor, destinate comercializării pentru consumul uman. Publicată în [NUME_REDACTAT] 372 din 3 iunie 2002 (M. Of. 372/2002).
Ordinul 454/2001, [NUME_REDACTAT], Alimentației și Pădurilor, pentru aprobarea normelor cu privire la natura, conținutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, păstrarea și calitatea uleiurilor vegetale, grăsimilor tartinabile -margarina- și a maionezelor, destinate comercializării pentru consumul uman. Publicată în [NUME_REDACTAT] 372 din 3 iunie 2002 (M. Of. 372/2002).
Ordinul 917/2001, [NUME_REDACTAT] și Familiei, pentru aprobarea normelor cu privire la natura, conținutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, păstrarea și calitatea uleiurilor vegetale, grăsimilor tartinabile -margarina- și a maionezelor, destinate comercializării pentru consumul uman. Publicată în [NUME_REDACTAT] 372 din 3 iunie 2002 (M. Of. 372/2002).
OG nr. 42/1995, republicată 2008, privind producția de produse alimentare destinate comercializării. Publicat în [NUME_REDACTAT], Partea I nr. 686 din 08.10.2008.
Legislația în sectorul controlului calității produselor alimentare și pentru protecția consumatorilor
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2001 pivind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor, Legea nr. 57/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2001;
[NUME_REDACTAT] nr. 42/1995 privind producția de produse alimentare destinate comercializării, aprobată și modificată prin Legea nr.123/1995 și modificată prin [NUME_REDACTAT] 33/1999 aprobată prin Legea nr.183/2001;
Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 357/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea, suspendarea și retragerea (anularea) licențelor de fabricație agenților economici care desfășoară activități în domeniul producției de produse alimentare, modificat și completat prin Ordinul 997/2005;
[NUME_REDACTAT] nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, aprobată prin Legea nr. 11/1994;
Legea nr.37/2002 privind aprobarea [NUME_REDACTAT] nr.58/2000 pentru modificarea și completarea [NUME_REDACTAT] nr.21/1992 privind protecția consumatorilor;
[NUME_REDACTAT] nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare națională în România – aprobată prin Legea nr.355/2002;
[NUME_REDACTAT] nr. 38/1998 privind acreditarea și infrastructura pentru evaluarea conformității, aprobată prin Legea nr. 245/2002;
Ordinul ministrului finanțelor publice și ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr.1013/873/2001 privind aprobarea structurii, conținutului și modului de utilizare a documentației standard pentru elaborarea și prezentarea ofertei pentru achiziția publică de servicii;
Ordinul ministerului industriilor și resurselor nr. 354/2003 privind recunoașterea Asociației de acreditare din România – RENAR – ca organism național de acreditare.
Controlul oficial al alimentelor
[NUME_REDACTAT] nr. 1196/2002 pentru aprobarea Normelor generale privind controlul oficial al alimentelor, abrogat prin H.G. 925/2005;
Igiena alimentelor
Ordin nr. 1.956/1995 privind introducerea și aplicarea sistemului HACCP ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Point) în activitatea de supraveghere a condițiilor de igienă din sectorul alimentar;
Ordin nr. 863/1995 pentru aprobarea Normelor de igienă privind producția, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul și desfacerea alimentelor, abrogat prin ordiunul 976/1998;
Ordin nr. 611/1995 pentru aprobarea Normelor de igienă privind alimentele și protecția sanitară a acestora, abrogat prin Ordinul 975/1998;
Ordin al ministrului sănătății nr. 975/1998 privind aprobarea Normelor igienico-sanitare pentru alimente;
Ordin al ministrului sănătății nr. 976/1998 pentru aprobarea Normelor de igienă privind producția, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul și desfacerea alimentelor;
[NUME_REDACTAT] nr. 1198/2002 pentru aprobarea Normelor de igienă a produselor alimentare, abrogat prin H.G. 924/2005.
Etichetarea alimentelor
[NUME_REDACTAT] nr. 784/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, abrogat prin H.G. 106/2002;
[NUME_REDACTAT] nr. 953/1999 privind modificarea și completarea [NUME_REDACTAT] nr.784/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare abrogat prin H.G. 106/2002
[NUME_REDACTAT] nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, modificată și completată de [NUME_REDACTAT] nr. 511/2004, părți abrogate prin H.G. 173/2006
5.1.3.Documente care prescriu calitatea
STAS 145/29-78: stabilește regulile de luare și formare a probelor de uleiuri, grăsimi vegetale și acizi grași de rafinare, destinate verificării calității produsului, a ambalării și marcării.
STAS 145/21-71: se referă la pregătirea, în vederea analizei, a probelor de laborator luate conform prevederilor din standardele si normele interne pentru uleiuri.
STAS 145/19-90: stabilește metodele de determinare a indicelui de iod al uleiurilor.
STAS 145/15-91: stabilește metodele de determinare a substanțelor nesaponificabile din uleiuri.
STAS 145-51: cuprinde metodele de analiză a uleiurilor și grăsimilor vegetale
Implementare sistem de management al calității ISO 9001/2001 și sistemul de siguranță a produselor alimentare HACCP ISO 22000.
5.1.4.Documente care dovedesc calitatea
Uleiurile trebuie să fie produse, ambalate, etichetate, marcate, plasate pe piață și comercializate în conformitate cu Legea nr. 78 – XV din 18 martie 2004 privind produsele alimentare, Legea nr. 10-VI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătății publice, Legea nr. 105 – XV din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor, [NUME_REDACTAT] nr.996 din 20 august 2003 despre aprobarea Normelor privind etichetarea
produselor alimentare.
Producătorii uleiurilor trebuie să asigure menținerea înregistrărilor care permit trasabilitatea și identificarea materiilor prime utilizate, metodelor și condițiilor de producție, furnizorilor de materii prime, echipelor de producție, loturilor și tipurilor de produse timp de 3 ani și, după caz, să ofere dovezi documentare ale respectării cerințelor de calitate prescrise în prezenta Reglementare tehnică.
Calitatea presupune asigurarea respectării și conformării cerințelor prescrise, igienei alimentare pe parcursul întregului ciclu de producție, de la materia primă până la consumator.
Proveniența, calitatea și inofensivitatea materiei prime și materialelor utilizate se confirmă prin documentele de însoțire.
La plasarea pe piață uleiurile trebuie să fie însoțite de declarația de conformitate prevăzută în Capitolul V al prezentei Reglementări tehnice și avizate sanitar conform Legii nr. 10- XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătății publice.
ULEIURI VEGETALE SRL
CUI RO5560427
Buzău
DECLARAȚIE DE CONFORMITATE
SC BUZĂU SRL, cu sediul social în București, str. Viței, nr.3, înregistrată la O.R.C. București cu nr. J22.3400.2007 și având CUI RO22860427, declarăm și garantăm pe propria răspundere că uleiul din miez de nuci la care se referă această declarație, livrat cu factura nr. 220 din data 02.05.2013, nu pune în pericol viața, sănătatea și este în conformitate cu legislația sanitară, sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor în vigoare.
În condițiile păstrării în ambalajele originale integre, cu respectarea condițiilor de temperatură și umiditate indicate pe etichetele originale, produsele expiră la datele inscrise pe etichete.
Data: 07.05.2014
SC ULEIURI VEGETALE SRL
5.2. Structura unui act normativ de calitate pentru produs
BULETIN DE ANALIZÃ NR. 550
Pentru proba de ulei din semințe de floarea-soarelui în cantitate de 100 ml din partea SC ULEIURI VEGETALE SRL pe baza “Procesului verbal de ridicare probe pentru analize” nr. 2589 din 07.05.2014 care a fost recoltată în conformitate cu prevederile STAS/NTI nr. 145/1-78 dintr-un lot de 100 litri la data de 07.05.2014 și livrat cu actul de expediere nr 470.
Tabelul 6.1.
Proprietăți organoleptice
Concluzii: Proba analizatã conform STAS/NTI nr. 145/1-78 corespunde / nu corespunde
prevederilor.
Examenul organoleptic se efectuează de o comisie constituită în acest scop, compusă din minimum 3 persoane care cunosc bine caracteristicile produselor respective și au organele de simț exersate în acest scop. Rezultatul examenului organoleptic se înscrie în documentele care se întocmesc în acest scop.
Fig. 6.1. Descriere trepte de apreciere
Tabelul 6.2.
Trepte de apreciere
5.3.Implementare HACCP
Avantajele sistemului HACCP
Optimizează resursele umane și tehnice și în plus le ghidează spre activități critice;
Facilitează acțiunile de auto-control, în principal reducând probabilitatea accidentelor sau a fraudelor;
Stabilește un mediu de încredere față de autoritățile oficiale, agenți economici și consumatori în general cu privire la siguranța alimentelor;
Motivează formarea personalului;
Dă o viziune globală și obiectivă asupra a ceea ce se petrece în companie;
Permite reducerea unor costuri privind calitatea, deoarece este bazat pe o filosofie preventivă de reducere a costurilor și a pierderilor;
Este recomandat de [NUME_REDACTAT] a Sănătății (OMS), [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] ale Alimentelor (ICMSF) și Organizația pentru alimente și agricultură (FAO);
Poate fi folosit ca probă în apărarea din cadrul unor procese;
Completează alte sisteme de management, mai exact, sistemele de managementul calității;
Este aplicabil întregii game de produse alimentare;
Poate fi folosit pentru introducerea siguranței alimentare în dezvoltarea de noi produse;
Este un sistem recunoscut ca eficient la nivel internațional;
Promovează schimbarea în politica companiilor de la controlul retrospectiv al calității la garanția preventivă a calității
Etape de implementare
Cele șapte principii ale metodei HACCP pot fi aplicate prin parcurgerea unei secvențe logice care include 12 etape.
Etapa 1
Definirea termenilor de referință și a politicii siguranței alimentare – definirea scopului privind implementarea sistemului HACCP;
Etapa 2
Constituirea și organizarea echipei HACCP;
Etapa 3
Descrierea produsului (specificații despre produs) și identificarea intențiilor de utilizare;
Etapa 4
Elaborarea diagramei de flux tehnologic și verificarea acesteia pe teren
Etapa 5
Identificarea tuturor pericolelor potențiale asociate fiecărei etape
Etapa 6
Evaluarea pericolelor potențiale și analiza riscurilor
Etapa 7
Identificarea punctelor critice de control prin aplicarea arborelui decizional pentru fiecare etapă a procesului
Etapa 8
Stabilirea limitelor critice pentru fiecare CCP;
Etapa 9
Stabilirea sistemului de monitorizare pentru fiecare CCP;
Etapa 10
Stabilirea planului de acțiuni corective;
Etapa 11
Stabilirea procedurilor de verificare a funcționării sistemului HACCP;
Etapa 12
Stabilirea sistemului de stocare a înregistrărilor și documentației
5.3.2. Aplicarea unui arbore decizional pentru determinarea unui punct critic
5.3.3. IDENTIFICAREA RISCURILOR POTENȚIALE
Factori de risc
5.3.4.Determinarea PCC-urilor
5.3.5. Stabilirea sistemului de monitorizare în PCC
5.3.6. Stabilirea procedurilor de verificare a sistemului HACCP
CAPITOLUL VI
6.1.Metode și sisteme de igienizare
6.2.Igienizarea întreprinderilor de procesare a uleiurilor vegetale
Depozitarea în condiții igienice necorespunzătoare și la temperaturi și umidități crescute duce la degradări microbiene și enzimatice a semințelor oleaginoase. Mucegaiurile (predomină Aspergillus glaucus) se dezvoltă pe suprafața semințelor la valori ale umidității relative ale aerului de peste 75%.
La produsele finite depozitate la temperaturi crescute și în prezența luminii apar, de obicei, alterări sub formă de râncezire. Acizii grași eliberați din uleiuri, în contact cu fierul din utilaje formează săpunuri metalice de culoare închisă, care reduc calitatea acestora. Condițiile de admisibilitate pentru uleiuri vegetale prevăd limite maxime admise pentru metale.
Dintre măsurile de igienă, care trebuie respectate pe parcursul procesării enumerăm urmatoarele:
curățirea semințelor atât înainte de depozitare cât și înainte de prelucrare. Prin această dublă operație se elimină pământul, pietrele, paiele și/sau alte corpuri străine care pot constitui surse de contaminare;
uscarea semințelor cu aer cald, în cazul în care umiditatea acestora depășește 14%. Menținerea umidității semințelor sub această limită previne degradarea enzimatică și microbiană a acestora;
rafinarea corespunzatoare, în funcție de sort, pentru a se evita degradările prin creșterea acidității libere, apariția gustului de seu și a culorii închise etc. În cazul unui indice de peroxid de peste 10, pentru eliminarea gustului de rânced, se vor lua măsuri speciale de rafinare;
utilizarea numai a aditivilor legal admiși;
utilizarea la îmbuteliere a ambalajelor de unică folosință (dacă este cazul), în stare corespunzătoare de igienă;
igienizarea prin curățire, spălare, dezinfecție și uscare a utilajelor (după o prealabilă demontare), rezervoarelor și spațiilor, pentru a se îndepărta resturile de ulei și de apă. Este de reținut, că urmele de apă favorizează râncezirea hidrolitică.
6.3. Controlul bacteriologic al mâinilor personalului
Acest control se execută înainte de începerea lucrului și constă în determinarea bacteriilor coliforme/ml lichid de spălare, a salmonelelor /5ml lichid de spălare și a stafilococilor coagulază-pozitivi/4 ml lichid de spălare.
Pentru determinare se folosesc următoarele materiale:
tampoane de vată, cu sau fără tijă;
eprubete cu câte 10 ml ser fiziologic și pipete gradate de 5 ml;
medii de cultură: BBLV în eprubete cu tub de fermentație; mediu cu selenit, Mòller-Kauffmann, câte 20 ml în eprubete, medii selective de izolare pentru salmonele (Istrati-Meitert, Leifson etc.) și pentru stafilococi (agar Chapmann, Baird-Parker etc.).
Recoltarea probelor se face, cu tamponul ușor umectat în ser fiziologic, prin ștergerea feței palmare și a spațiilor interdigitale de la o mână, frecându-se cu tamponul de 3 ori pe același loc.
Se spală apoi bine tamponul în serul fiziologic din eprubetă și se stoarce prin presarea lui pe pereții acesteia. Cu același tampon se execută în același mod ștergerea celeilalte mâini.
Tamponul se introduce în eprubeta cu ser fiziologic și se prelucrează în laborator.
Dupa destrămarea tamponului de vată, prin agitarea eprubetei, se însămânțează câte 1 ml într-o eprubetă cu BBLV, 4 ml într-o eprubetă cu bulion hipersalin și 5ml (restul lichidului plus tamponul) într-un recipient cu 20 ml selenit sau Mòller-Kauffmann.
Incubarea eprubetei cu BBLV se face la 37°±1º C, timp de 48 de ore, iar a celorlalte două eprubete la aceeași temperatură însa timp de 24 de ore. Dupa aceasta, se derulează tehnica de izolare și identificare, stabilindu-se prezența sau absența bacteriilor coliforme/ml, a salmonelelor/5 ml și a stafilococilor/ 4ml lichid de spălare.
6.4. Bilanț de materiale Ulei rafinat de floarea-soarelui
Pentru a determina cantitatea totală de produs finit, respectiv „Ulei rafinat de floare-soarelui”, este necesar să se întocmească bilanțul de materiale pe fiecare fază tehnologică în parte, ținându-se seama de pierderile tehnologice care au loc pe fiecare fază.
Presupunem cantitatea de materie primă recepționată 1000 kg semințe floarea-soarelui/zi.
Recepție:
M0 = M1 + p0 [kg], p0 = 0,1 %
M1 = M0 – p0 = 1000 – 0,1/100 • 1000 = 1000 – 1= 999 kg
În care: M0 – cantitatea de semințe recepționată și intrată la depozitare, [kg];
M1 – cantitatea de semințe rezultată după recepționare, [kg];
p0 – pierderi tehnologice la recepționare, [%].
Depozitare:
M1 = M2 + p1 [kg], p1 = 0,5 %
M2 = M1 – p1 = 999 – 0.5/100 • 999 = 999 – 4,99= 994,01 kg
În care: M1 – cantitatea de semințe intrată la depozitare, [kg];
M2 – cantitatea de semințe rezultată după depoziatre, [kg];
p1 – pierderile tehnologice la depozitare, [%].
Curățire:
M2 = M3 + p2 [kg], p2 = 2 %
M3 = M2 – p2 = 994,01 – 2/100 • 994,01 =994,01– 19,88= 974,13 kg
În care: M2 – cantitatea de semințe intrată la curățire, [kg];
M3 – cantitatea de semințe rezultată după curățire, [kg];
p2 – pierderile tehnologice la curățire, [%].
Uscare:
M3 = M4 + p3 [kg], p3 = 4 %
M4 = M3 – p3 =974,13– 4/100 • 974,13 = 974,13 – 38,96 = 935,17 kg
În care: M3 – cantitatea de semințe intrată la uscare, [kg];
M4 – cantitatea de semințe rezultată după uscare, [kg];
p3 – pierderile tehnologice la uscare, [kg].
Descojire:
M4 = M5 + p4 [kg], p4 = 7 %
M5 = M4 – p4 =935,1– 7/100 • 935,1 = 935,1– 65,45=869,65 kg
În care: M4 – cantitatea de semințe intrată la decojire, [kg];
M5 – cantitatea de semințe rezultată după decojire, [kg];
p4 – pierderile tehnologice la descojire, [kg].
Măcinare:
M5 = M6 + p5 [kg], p5 = 0.5 %
M6 = M5 – p5 = 869,65– 0.5/100 • 869,65 = 869,65 – 4,34=865,31kg
În care: – cantitatea de semințe intrată la măcinare, [kg];
– cantitatea de cartofi rezultată după măcinare, [kg];
– pierderile tehnologice la măcinare, [kg].
Tratament termic (Prăjire):
M6 = M7 + p6 [kg], p6 = 0.1 %
M7 = M6 – p6 =865,31– 0.1/100 • 865,31 = 865,31 – 0,86 = 864,45 kg
În care: M6 – cantitatea de semințe intrată la prăjire [kg];
M7 – cantitatea de semințe rezultată după prăjire [kg];
p6 – pierderile tehnologice la prăjire [kg].
Presare:
M7 = M8 + p7 [kg], p7 = 0,5 %
M8 = M7 – p7 =864,45– 0,5/100 • 864,45= 864,45 –4,32= 860,13 kg
În care: M7 – cantitatea de semințe intrată la presare, [kg];
M8 – cantitatea de ulei brut și brochen rezultată după presare, [kg];
p7 – pierderile tehnologice la presare, [kg].
Cantitatea de ulei brut (80%):
80/100 • 860,13 =688,104 kg
Cantitatea de brochen (20%):
20/100 • 860,13 =172,026 kg
Rafinare:
M8= M9+ p8 [kg], p8= 3%
M9= M8– p8=688,104–3 /100 • 688,104= 688,104–20,64=667,46 kg
În care: M8 – cantitatea de ulei brut intrată la rafinare, [kg];
M9 – cantitatea de ulei rafinat rezultată după rafinare, [kg];
p8 – pierderile tehnologice la rafinare, [kg].
Ambalare:
M9 = M10 + p9 [kg], p9 = 0,1 %
M10 = M9– p9 =667,46– 0,1/100 • 667,46=667,46–0,66=666,8 kg
În care: M9 – cantitatea de ulei intrată la ambalare, [kg];
M10 – cantitatea de ulei rezultată dupa ambalare, [kg];
p9 – pierderile tehnologice la ambalare, [kg].
Tabel nr. 18, Centralizarea datelor bilanțului de materiale
6.5.Calcul economic
ULEI DE FLOAREA-SOARELUI PRESAT LA RECE
Fabrica de ulei Buzău procesează 2400 tone semințe /lună,din care se obțin 360 tone ulei/lună,dacă randamentul producției este de 15%,se lucrează în două schimburi a câte 8 ore/zi respective 22 zile/lună.Capacitatea de producție a întreprinderii este de 1022 sticle/oră,respective 360.000 sticle/lună.
AMORTIZARE
Costurile directe: Materiale prime+ materiale auxiliare=3.600+16160=19.760 lei
Costurile indirecte: amortizare + utilități +cheltuieli personal =11.190,93+21.710+10.970=43.870,93 lei
CT=CD+CI
CT=19.760 lei+43.870,93 lei =63.630,93
Determinarea costului unitar CU
CU=CT/Q
CT – costul total
Q – numărul de produse realizate
CU=63.630,93/16000
CU=3,97 lei/l
[NUME_REDACTAT] alimentară este una din principalele ramuri atât ale economiei naționale cât și a celei mondiale. În cadrul tehnologiilor extractive, un loc important este ocupat de domeniul uleiurilor vegetale care constituie una din componentele de bază ale alimentației umane. Floarea-soarelui, reprezintă una din cele mai valoroase plante tehnice cultivate datorită productivității foarte ridicate și multiplelor întrebuințări ale produselor sale în alimentația oamenilor, în zootehnie și în industrie. Uleiurile vegetale au un rol important în alimentație datorită energiei mari rezultată în urma metabolizarii. Datorită faptului că sunt mai ușor asimilabile decât grăsimile de origine animala, uleiurile vegetale constituie în același timpsi un solventul natural al vitaminelor liposolubile. Un alt rol important îl au datorită conținutului lor în acizi grași esențiali (acidul linoleic, linolenic), care au o acțiune stimulatorie asupra pielii, asupra sistemului nervos și asupra sistemului endocrin. De asemenea, s-a constatat că acizii grași esențiali contribuie la scăderea conținutului de colesterol din sânge. Floarea-soarelui este o plantă uleioasă de mare importanță economică și alimentară. Uleiul de floarea-soarelui este excelent pentru alimentație, având fluiditate, culoare, gust și miros plăcut. Valoarea alimentară ridicată a uleiului de floarea-soarelui se datorează conținutului bogat în acizi grași nesaturați, reprezentați preponderent de acidul linoleic (44-75 %) și acidul oleic (14-43 %), cât și prezenței reduse a acidului linolenic (0,2 %), componente care-i conferă stabilitate și capacitate îndelungată de păstrare, superioare altor uleiuri vegetale. Funcția nutritivă a uleiului de floarea-soarelui este sporită de prezența unor provitamine, a vitaminelor liposolubile A, D, E, fosfatidelor, ca și a vitaminelor B4, B8, K. Uleiul de floarea-soarelui reprezintă unul din produsele alimentare indispensabile vieții și este un preferat al consumatorilor datorită prețului său extrem de bun și calităților sale dietetice. Acesta nu se întărește la frig și se poate conserva la frigider mai mult de un an.
[NUME_REDACTAT] Toma – “Cultura florii-soarelui”, [NUME_REDACTAT], București 1989;
[NUME_REDACTAT] Vrânceanu – „Floarea-soarelui”, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], București 1974;
[NUME_REDACTAT] – „Manualul inginerului de industrie alimentară” Vol.II, [NUME_REDACTAT], București 2002;
[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – „Tehnologii în industria alimentară extractivă. Tehnologia uleiurilor vegetale”, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București 1978;
[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – “Tehnologia uleiurilor vegetale”, [NUME_REDACTAT], București 1980;
http://www.insse.ro;
http://www.crisoil.wgz.ro ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obtinerea Uleiului Vegetal din Floarea Soarelui (ID: 1810)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.