Obstacole In Calea Comunicarii Interculturale
CUPRINS
=== OBSTACOLE ÎN CALEA COMUNICĂRII INTERCULTURALE ===
CUPRINS
I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE COMUNICARE 4
1.1. Noțiunea de comunicare 4
1.2. Particularități ale comunicării 5
1.3. Canale de comunicare 6
1.3.1.Comunicarea orală 7
1.3.2.Comunicarea scrisă 8
1.3.3. Comunicarea nonverbală 8
II. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ 17
2.1. Contextul cultural 17
2.2. Cultura de schimb 18
2.3. Cultură și identitate 22
2.3.1. Noțiuni despre cultură 22
Concluzia 25
2.3.2. Identitate 26
III. BARIERELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE 29
3.1. Stereotipuri și prejudecăți 29
3.2. Perspective diferite asupra conceptelor de cultură și civilizație 38
3.3 Diferențe culturale în lume 41
3.3.1 Diferitele moduri de gândire, sentimente, comportament și gesturi 41
3.3.2. Caracteristicile culturale ale unor țări europene 44
3.3.3. Negocierea în patru tipuri de culturi 45
IV. CĂI DE REDUCERE A OBSTACOLELOR ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ 48
4.1. Măsuri pentru reducerea obstacolelor interculturale la nivel internațional 48
4.1.1. Menținerea păcii și prevenirea conflictelor. 48
4.1.2. Industriile culturale. 49
4.1.3. Impunerea pe plan internațional 50
4.1.4. Căutarea diversității și teama de uniformizare 50
Concluzii 53
BIBLIOGRAFIE 62
I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE COMUNICARE
1.1. Noțiunea de comunicare
Toate definițiile date comunicării, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au cel puțin câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, păreri, opinii, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul ; nici un fel de activitate, nu poate fi concepută fără procesului de comunicare.
Înca din antichitate ,comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane. Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină; communis înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a împărtăși ceva celorlalți“(A. de Peretti, J. A. Legrand, J. Boniface, 2001 pag. 21).
Conumicarea exista ori de cate ori o entitate socială poate afecta o alta si modifica reacțiile acesteia prin transmiterea unei informații nu prin acțiune directă. Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, acesta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane.
Eduard O. Wilson (1975/2003) considera comunicarea “o acțiune din partea unui organism care schimbă modelul de probabilitate a comportamentului într-un alt organism într-o manieră adaptativă”.(S.Chelcea,2008,35)
Orcice act comunicațional implică un emițător, un receptot, un mesaj, un canal de comunicare și un efect asociat comunicării. Comunicarea verbală se folosește de facilitațile limbajului, ca formă de relaționare specific umană iar comunicarea nonverbală se folosește de mișcari faciale, posturale, corporale ce sunt comune în lumea umană și animală.
Jean –Jeacques Rousseau spunea in lucrarea sa Discurs acupra originii și fundamentelor inegalitații dintre oameni (1754/1958): ”Primul limbaj la omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic si singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit sa convinga niște oameni adunați la un loc este dtrigatul. Oamenii au înmulțit inlexiunile vocii, adăugand la acestea gesturile, care, prin natura lor, sunt mai expresive si al căror sens depinde mai puțin de o determinare anterioară. Ei exprima deci obiectele vizibile și mobile prin gesturi, iar cele care impresionează auzul le exprimă prin sunete imitative.” (S.Chelcea, 2008, 31). Limbajul uman iși are deci originea in exprimarea sonoră a emoțiilor ca formă a comunicării nonverbale.
Ronald B. Adler si George Rodman (1994/1996) au imaginat un tabel care ne permite sa facem distinctiile dintre „comunicarea vocală” și „comunicarea nonvocală”, pe de o parte, și „comunicarea verbală” și „comunicarea nonverbală”, pe de alta parte. (S.Chelcea,2008, 35)
Imaginea individului nu este cea pe care acesta dorește să o ofere, ci ea va trebui tot timpul consolidată astfel încât să fie pozitivă (P.Anghel,2003,25). Acest lucru depinde de foarte mulți factori cum ar fi : îmbrăcămintea, aspectul fizic, timbrul vocii, elemente care adesea nu au nimic de-a face cu personalitatea reală a persoanei respective.
Comunicarea deține ponderea cea mai ridicată în cadrul activităților pe care le desfășoară în mod curent un individ. În fiecare zi suntem judecați de către cei din jurul nostru deupă modul cum comunicăm sau după modul în care dorim să ne facem înțeleși.În procesul comunicării, ne folosim de limbaj, simbol și semn. Un cuvant poate avea mai multe înțelesuri , la fel cum un gest poate aveam semnificații multiple.
1.2. Particularități ale comunicării
Comunicarea reprezintă un proces complex a cărui analiză necesită luarea în considerare a mai multor particularități, N.Stanton (1995, 36) distingea urătoarele particularitați:
comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;
în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește transmiterea anumitor semnificații și realizarea anumitor scopuri;
orice proces de comunicare are triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
orice proces de comunicare se desfășoară intr-un context și anume într-un anumit spațiu de afaceri, social, cultural, fizic sau temporal ;
procesul de comunicare are un caracter dinamic deoarece comunicarea o dată ce a fost inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă și persoanele implicate în proces;
procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că o dată transmis mesajul, el nu mai poate fi oprit.
1.3. Canale de comunicare
Fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anumit tip de relație dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor.Emițătorul transmite mesajul într-un anumit cod receptorului (în cazul comunicarii verbale, codul este reprezentat de limbajul oral iar în cazul comunicării nonverbale, codul este reprezentat de limbajul corpului, mimica, gesturi, postura).După emiterea mesajului, receptorul decodează mesahul trimis. Codul trebuie să fie comun celor doi parteneri implicați in procesul de comunicare. Mesajul sa fie perceput în ideea în care a fost transmis.
Uneori, când mesajele trec prin mai multe nivele structurale ale organizației au tendința de a se pierde. De exemplu, E.Scannell a stabilit o tabelă care arată în termeni numerici cât din mesajul original se păstrează pe măsură ce traversează ierarhia organizațională :
100% Managementul de top;
66% Vice-președinții;
56% Supervizori generali;
40% Directori de regie;
30% Supraveghetori;
20% Muncitori în producție.
Cel care face comunicare trebuie să anticipeze cum va interpreta mesajul persoana sau persoanele care il primesc și sa-l structureze astfel încât să fie recepționat în forma în care a fost transmis. Dacă o bună recepție ține de eliminarea acelor „zgomote“ care intervin pe traseul dintre emitent și receptor și care țin de canalele de transmisie, buna înțelegere a acestuia ține de codarea de către emitent și, respectiv, decodarea de către receptor a mesajului (S. Prutianu, 1998).
În decursul timpului, numărul și varietatea canalelor de comunicare este foarte mare. Canalele tradiționale încep să-și piardă din importanță, locul lor fiind luat de canale moderne și eficiente. Realizarea unui sistem eficient de comunicare presupune o analiză foarte atentă din partea specialiștilor a tuturor criteriilor, avantajelor și dezavantajelor fiecărei modalități de comunicare precum și a tuturor tipurilor de mesaje care pot fi trimise.
Urmare unor astfel de analize realizate în cadrul mai multor companii s-au desprins câteva condiții considerate esențiale în realizarea unui sistem de comunicare eficient :
informația trebuie transmisă cu o viteză care să o mențină de actualitate;
informația trebuie să fie accesibilă
trebuie avut în vedere costul transmiterii informațiilor
informația trebuie să fie clara și să fie primită în bune condiții.
Plecând de la condițiile prezentate mai sus, distingem o multitudine de modalități de transmitere a unui mesaj folosind un anumit canal de transmitere.
Oral Scris Nonverbal
Discursuri Scrisori Atingeri
Radio Rapoarte Mimică
Telefon Ziare Zâmbetul
Întâlniri de grup Aviziere Privirea
Televiziune Telexuri Apropriere fizică
Filme Faxuri Postura/poziția
Videoconferințe Poștă electronică
1.3.1.Comunicarea orală
Este prima formă de comunicare umană și probabil cea mai răspândită, Cu toate că este cea mai veche formă, comunicarea orală este cea mai eficienta datorită contactului direct și al răspunsului imediat. Problemele se pot clarifica pe loc. In cazul comunicării prin telefon, sau cu ajutorul radioului sau televiziunii, există dezavantajul că lipsește contactul vizual. Un alt dezavantaj este că prin această formă de comunicare discuțiile pot deveni plictisitoare și nu au ca rezultat decât o pierdere de timp.
Comunicarea verbală (prin intermediul limbajului) este considerată un aspect ce diferentiază specia umană in raport cu alte specii.
1.3.2.Comunicarea scrisă
Romanii aveau un dicton : « Verba volant, scripta manent ». Principalul avantaj al acestei forme de comunicare este acela că poate fi arhivată, recitită, se pot face referiri în anumite situații, poate fi folosită în apărare. Astăzi însă, acest avantaj a fost depășit, comunicările orale fiind și ele înregistrate și arhivate. In plus, mai exista dezavantajul de a produce uneori munți de hârtie. Pe de altă parte, lipsa mesajelor nonverbale duce la scăderea expresivității mesajului. Și nu în ultimul rând, comunicarea scrisă nu capătă un răspuns imediat și nu poți fi sigur dacă receptorii au înțeles mesajul(Anghel Petre, 2003)
Comunicarea scrisă se recomandă atunci când nu există posibilitatea comunicării orale, când emitentul nu are aptitudinile necesare unei comunicări orale sau când cultura recipienților acceptă mai bine o comunicare scrisă decât una orală.
1.3.3. Comunicarea nonverbală
Prin comunicarea nonverbală se întelege transmiterea de informații si exercitarea influentei prin intermediul elementelor comportamentale și prin prezența fizică a individului sau a altor unitati sociale (grupuri și comunitați uname), precum și percepția si utilizarea spațiului si timpului (S.Chelcea, 2008, 35)
Ansamblul elementelor nonverlale (mimică, privire, gesturi, postura) intretine comunicarea și dă semnificașie mesajului verbal. În relația de comunicare, elementele nonverbale sunt percepute simultan cu cele verbale si decodificate împreuna. Specific pentru comunicarea nonverbala este faptul că semnalele emise au un caracter involuntar, insa din punctul de vedere al receptorului, informația primita nu este eliberata de intenție, emițarorul purtand responsabilitatea celor transmise.
Considerând elementele cheie ce intervin în comunicare, aceasta poate fi considerată ca un proces de inițiere, transmitere, cu sau fără transformare, recepționare a unui mesaj / enunț la care participă unul sau mai mulți actori, în calitate de emițător – E și receptor — R, ce pot deveni, prin schimbare de roluri, co-emițător și co-receptor.
In cadrul comunicării interumane, indivizii nu conștientizează, în majoritatea situațiilor, complexitatea actului în sine a cărui reușită depinde de capacitatea de codificare a emițătorului-E și de decodificare și descifrare corectă a receptorului-R. Oamenii stabilesc contacte între ei, nu numai prin transmiterea unui mesaj verbal corect, anticipând, că au "accesat" corespunzător canalul comunicării verbale, ci și prin faptul că l-au "pipăit" (tactil), "văzut" (vizual), "mirosit" (olfactiv), "citit" (intuit), adică l-au "simțit" pe semenul de lângă ei. În concluzie, indivizii interacționează și prin alte canale decât cel sonor, care este cel mai des utilizat. De multe ori, așa cum demonstrează și experimentele clasice realizate de specialiștii în comunicare, utilizarea canalului vizual sau a celui tactil în asociere cu cel verbal are un impact mai mare la nivelul receptorului comparativ cu situațiile în care s-ar utiliza numai canalul sonor. În realitate se constată că, într-un proces de comunicare se transmite un mix de mesaje pe mai multe canale. Este cunoscut faptul că, în mod obișnuit, se reține mai mult dintr-un mesaj (cu până la 60%) dacă este însoțit de imagine retiniană sincronă cu mesajul (DPopescu, 2005).
Clasificarea comunicarii nonverbale poate fi facuta dupa modalitațile senzoriale implicate în receptarea semnaleleor. Mark L. Knapp (1990) consideră că domeniu conumicării nonverbale ”include următoarele fapte : 1) cum privin (caracteristicile fizice și îmbrăcămintea)
2) cum auzim (tonul vocii)
3) cum mirosim
4) cum ne mișcăm-individual sau în conjuncție cu alții (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale, proximitatea)
5) cum afectează mediul inconjurător interacțiunile umane șsi cum afecteaza acestea, la randul lor, mediul înconjurator (dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezenta altor oameni, zgomotele ). (S.Chelcea,2008,41)
Tonalitatea, frecvența și ritmul vorbirii sunt, de cele mai multe ori, la fel de importante ca și înțelesul însuși al cuvintelor.
J.R. Darvitz ilustreaza aceste caracteristici lingvistice ale emoțiilor intr-un tabel:
Intervenția mesajului paraverbal peste conținutul mesajului oral poate provoca intensificarea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificației cuvintelor. Folosit cu abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace de influențare și control al partenerilor de negocieri. Mesajul paraverbal poate determina obținerea sau pierderea cu ușurință a autorității și controlului în negociere, poate produce aprobarea sau refuzul problemelor aflate în discuție. Mesajul paraverbal încurajează, intimidează, menține presiunea sau cedează controlul.
În procesul comunicării interumane trebuie să ne concentrăm, în egală măsură, asupra nivelurilor: logic (verbal), paraverbal și nonverbal, în totalitatea lor, așa cum în marketing, analiza, sinteza și decizia sunt globale în cadrul mixului de marketing.
Limbajul nonverbal împreună cu cel paraverbal pot sprijini, contrazice sau chiar atenua impactul mesajului verbal la nivelul receptorului. Mesajului nonverbal ar trebui să i se acorde, conștient sau inconștient, atenția cea mai mare din partea receptorului deoarece este cel mai aproape de realitatea emitentului. Justificarea afirmației constă în faptul că mesajul nonverbal, indiferent de situație, are întotdeauna un impact asupra subconștientului. O mare parte din gesturi, mimică, apar involuntar, fără a fi conștientizate, de cele mai multe ori, oferind, astfel, posibilitatea actorilor implicați în comunicare de a decodifica și ceea ce se află dincolo de mesajul verbal și care nu se dorește a fi transmis(A. Rogojanu, 2003,62)
Așa se explică cauza pentru care adesea interlocutorul susține că spune adevărul, iar noi "simțim" că minte.
Se spune că există "un al șaselea simț" care recepționează informația neexprimată verbal de emitent. Aproape fiecare individ a trecut măcar o dată în viață printr-o situație în care ceva interior, acel "fler" cum este numit în limbaj curent, l-a făcut să "simtă" că, în situația dată, contextul este favorabil sau nu. Ne-am obișnuit să considerăm că femeile au acest „al șaselea simț", capacitatea lor de a intui fiind mult mai dezvoltată decât la bărbați.. Una din explicațiile specialiștilor se referă la faptul că simțurile se dezvoltă foarte mult în perioada de creștere a copiilor, în primii ani de viață, atunci când sunt nevoite să înțeleagă sunetele, gesturile, mimica acestora pentru a putea comunica. Abilitatea de a fi empatic cu copiii, de a se "plia" pe sistemul lor de reprezentare, conferă femeilor maleabilitatea necesară adaptării cu ușurință la sistemele de reprezentare ale persoanelor adulte și să acceseze "acel copil" care există ascuns în fiecare individ. Până în prezent, mijloacele tehnice nu permit analiza și cuantificarea acestui ”al șaselea simț”.
Preferința pentru utilizarea limbajului verbal are la bază ușurința comunicării orale, dar numai după ce acesta a fost bine însușit, adică după ce individul evoluează pe diferite trepte educaționale (absolvirea școlii generale a liceului sau a facultății). Un comportament similar cu o evoluție ascendentă se observă, de exemplu, la utilizatorii de calculatoare. Dacă la început, indivizii "se sperie" să atingă o tastă sau au "rețineri" în a utiliza acest instrument de lucru, necunoscători fiind ai limbajului cod-mașină și al modului de lucru cu calculatorul, se observă că, ulterior, ei devin dependenți de acest canal și instrument facil de comunicare – vezi posta electronica (e-mail sau rețeaua Internet.)
Adesea, în situațiile în care trebuie analizată o problemă importantă se spune că este bine să se apeleze la «comunicarea față în față» și să se evite comunicarea prin telefon.
Explicația este logică și simplă: telefonul blochează comunicarea nonverbală și deformează mesajul paraverbal astfel încât comunicarea devine incompletă și uneori nesigură.
Limbajul corpului influențează impactul comunicării prin expresia feței, mișcarea corpului (gesturi), amplitudinea gesturilor, forma și poziția corpului, tranziția dintre două poziții ale corpului, aspectul general etc. Impactul este maximizat și cu ajutorul comunicării tactile – cum ar fi textura unei stofe, densitatea materialului, frecvența culorii etc., – dar și a celei auditive – foșnetul materialului textil care ne acoperă trupul, siguranța dată de zgomotul produs de un toc de pantof de damă sau bărbătesc sau zgomotul produs de închiderea sau deschiderea unui "diplomat" etc.
Functii ale comunicarii nonverbale
Paul Ekman (1965) a identificat cinci funții ale comunicării nonverbale:
a) repetarea (dublarea comunicării verbale-spunem “da” și dăm din cap de sus in jos și de jos în sus, spunem cuiva ca adresa căutată este pe o strada la dreapta și în același timp arătam cu mana încotro să se indrepte
b)substituirea (înlocuirea mesajelor verbale-o fața posomotată ne spune că persoana în cauză nu se simte bine
c) compltarea ( colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna decodificare a lor )
d) accentuarea/moderarea (punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotrivă, diminuarea celor spuse: cand scandăm sloganuri, ridicam brațul si arătăm pumnul; cad admonetăm un prieten, expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat foarte rău)
e) contrazicerea ( transmiterea de semnale în opozoție cu mesajele verbale-spunem că ne bucurăm că ne-am întalnit cu operoana cunoscuta, dar privim în alta parte cand îi intindem mana, ne văităm că nu avem din ce trai, dar ne afișăm cu bijuterii sau haine scumpe).(S.Chelcea, 2008, 43)
Comunicarea nonverbală cu transmitere pe canalul vizual are în vedere expresia feței, postura, atitudinea etc. Expresia feței include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea buzelor arcuirea buzelor în sus sau în jos, la stânga sau la dreapta, etc.), zâmbetul (prin diferitele sale aspecte – larg, deschis, sincer, rictus sau rânjet etc., utilizate în funcție de context, spațiu și timp) și privirea (contactul energetic al ochilor sau lipsa acestuia; intensitatea privirii, expresia și direcția ei, poate influența decisiv partenerul de discuție). (M. A. Niță, 1999-2000,54)
În funcție de adevăratele trăiri interne se constată că, adesea, zâmbim sau ne încruntăm involuntar, fixăm privirea celuilalt, roșim, micșorăm sau dilatăm pupilele.
Fața este o parte a corpului extrem de expresiva a corpului .Analiza expreiei feței este indispensabilă atat in comunicarea verbală cat și in cea nonverbala. Ochii și partea inferioară
a feței sunt privite mai intens în timpul comunicării. De exemplu, se considera că in procesul de comunicare cu o persoana de sex feminin, analiza privirii, a ochilor este mai important decâr ce se spune in cuvinte.
În cazul femeilor de pildă, machiajul are, uneori, impact mult mai mare decât mesajul verbal în sine. Aceste artificii pot determina apariția unor contradicții între ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim sau să arătam prin machiaj.
Mimica reprezintă acea expresie a feței noastre care comunică mesaje comune sau diferite de la o cultură la alta. Decodificările experimentale ale diferitelor mesaje transmise prin expresia feței, în situații date, au dovedit faptul că, deși se pot identifica expresii considerate standard, ele diferă de la un individ la altul. Astfel, încrețirea frunții poate semnifica mânia, preocupare, frustrare sau avertizarea cu privire la confidențialitatea față de un subiect anume; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere: nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranța, ezitare, ascunderea unor informații,, pregătire pentru răspuns agresiv sa mânie greu reținută etc. Prin controlul conștient al nonverbalului afișat, un foarte bun comunicator poate deveni și un foarte bun manipulator.
Zâmbetul este un gest complex care necesită o interpretare dată într-un context specific. De exemplu, judecătorii, care nu sunt altceva decât escroci sentimentali, sunt foarte buni manipulatori, deci comunicatori remarcabili.
Zambetul și surasul sunt expresia undei bune dispoziții dar și o modalitate de transmitere a ei. Se pare ca ascestă stare de bine pe care o trăim atunci cand zambim , este transmisibila.
Surasul și zambetul pot fi văzute atat ca expresia a unei emotii pozitive cat și ca obligatie profesionala.De emeplu, profesorii ca și vanzatorii zambesc la ivirea potențialilor cumparatori. Zambind mereu, acestia capata o față prietenoasa , ceea ce îi ajută în activitatea lor. Zambetul poate transmite o varietate de informatii despre emoțiile individului decodificate prin : satisfacție, plăcere, încantare, bucurie, cinism sau chiar mister; zambetul Giocondei, de pildă, nu a putut fi descifrat înca, ramanand o enigmă atat pentru contemporanii lui Leonardo da Vinci cat și pentru criticii deastazi.
Privirea reprezintă un proces complex cu o puternică încărcătură emoțională. Fără contactul la nivelul ochilor, oamneii nu simt ca interacționeaza și nu comunică pe deplin. Contactul vizual asigură o reciprocitate desavarșită in relațiile interumane.
În cadrul relațiilor interpersonale, privirea orefa un feedback important despre reacțiile interlocutorului.
Modul în care privim și suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie, dar și cu dorințele și așteptările noastre, dorința fiind o manifestare specifică individului în scopul satisfacerii unei nevoi.
Direcția privirii este un mijloc prin care oamneii pot transmite informații sociale relevante. În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate insemna ostilitate și furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interres față de persoane celuilalt. În general, dacă privirea indreptată spre celălat se prelungește(de ordinul mai multor secunde, chiar zeci de secunde) se instalează disconfortul interlocutorului. De exemplu, în situații critice – revoltă populară, lupte de stradă etc.- jurnaliștii sunt instruiți să evite intersectarea propriei priviri cu aceea a soldatului mânios, a luptătorului răzvrătit sau a grevistului care își cere drepturile.
Contactul intermitent și scurt al privirilor indică uneori lipsa de prietenie, nerăbdarea sau dorința de comunicare. Privitul în sus poate exprima o incercare de amintire a unui lucru; în jos – poate semnifica lipsa de onestitate, rusine, modestie, tristețe sau timiditate. Direcționarea privirii in lateral poate arăta lipsa de interes iar evitarea contactului viyual cu interlocutorul, poate insemna falsitate, vinovație, lipsa de onestitate, minciuna.
Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situații în care se simt amenințați, respectiv vor căuta privirea în situații favorabile; există chiar expresia „a te agăța" cu privirea, ceea ce poate avea ca înțeles fie "a cere ajutor" în situații defavorabile, fie "a susține" cu privirea, interlocutorul devenind deja "partener".
Un alt tip de privire este ceea ce numim curent "a dezbrăca din priviri"; este acea privire agresivă din punct de vedere sexual, care deranjează profund sau induce o stare plăcută; și într-un caz și în celălalt se induce o stare de tensiune internă asupra celui privit.
Privirea constituie un mod „netactil" de a atinge pe cineva, de a comunica ceea ce nu se poate spune prin cuvinte. În realitate este vorba de o "comunicare energetică" – lucrarea de față nu își propune, însă, să dezvolte această formă specială de comunicare.
Pupilele dilatate, fără variația în sens descrescător a intensității luminoase din mediu, indică emoții puternice. Pupilele se măresc, în general, atunci când se privește ceva plăcut față de care există o atitudine de sinceritate. Pupilele se micșorează ca manifestare a necesității, neplăcerii, mâniei. Clipirea frecventă denotă anxietate, teama și chiar riscul pierderii controlului într-o negociere, dacă nu are o justificare obiectivă (pătrunderea în ochi a unor impurități care să jeneze)
Postura sau poziția reprezinta statutul social pe care îl are, crede că îl are sau doreste să afișeze că îl are un individ. Postura corpului poate fumiza informații și despre atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească sau puterea de negociere, inclusiv dispoziția către o comunicare sinceră… deschisă.
De exemplu, în cazul unui schimb de mesaje între două persoane a căror postură este așezat (pe scaun) cea care manifestă tendință de dominare tinde să țină capul înclinat, însuși corpul lăsat ușor pe spate, în timp ce interlocutorul impresionat la nivelul subconștientului, va adopta o atitudine supusă cu capul ușor înclinat în față.
În general, aplecarea corpului în față semnifică interesul față de interlocutor, uneori, însă, neliniște și preocupare.
Comunicarea nonverbală cu transmitere pe canal tactil se manifestă prin frecvența, intensitatea și durata atingerii, prin modul în care se dă mâna, se îmbrățișează, se ia brațul sau se bate pe umăr etc.
Pielea este un organ viu capabil de a recepta si transmite mesaje.Ea reprezinta un element de indentitate rasiale, arata carei culturi apartinem, ce status social avem, stima de sine, starea de sanatate, varsta; de aceea este un element demn de analizat într-o relatie de comunicare.
De exemplu, strangerea mainii, ca salut su gest de desparțire, este un tip de atingere corporală cutanata puternic socializată.
Anumiți indivizi evită orice atingere. Intensitatea și tipul atingerii depind, în mare măsură, de vârstă, statut, tipul relației dintre indivizi, cultură. Astfel, în cultura latină, atingerea unor părți ale trupului în situații publice este considerată a fi ceva normal, spre deosebire de cultura germană unde astfel de gesturi sunt de neconceput- a se vedea modul de aranjare la o "coadă" în cultura latină comparativ cu cea germană.
Îmbrăcămintea, are si ea la randul ei valoare in procesul comunicarii interumane. Îmbracamintea și înfațtișarea sunt simboluri vizibile care influențeaza interacțiunile cu alții.
Hainele sunt un simbol alidentității personale și sociale, ele marcheazăsepararea dintre clasele sociale. Mai mult, hainele, care sunt în egală masură pentru a acoperi goliciunea trupului si pentru exprimarea sinelui, ofera indicii despre caracteristicile psiho-morale ale perosnelor, dar si despre grupurile sociale.
Îmbrăcămintea, in special uniformele, sunt un simbol al puterii sociale, pe care un individ o are la un moment dat.
Deasemenea, vestimentația unei persoane, ne ajută să o localiyam geografic si săstabilim cărei culturi îi aparține. Pornind de le îmbracaminte ne putem da seama și de gustul estetic al acesteia, de firea ei cât și despre mentalitățile peroanei.
În ceea ce privește statutul social, putem spune: dacă haina nu îl face pe om, cel puțin ea îl reprezinta foarte bine ca persoanăcu o anumităpoziție în ierarhia socială.” În Roma antică portau togă doar oamneii liberi (cetațenii), nu și străinii sau sclavii. Toga purtată de tineri era tivită cu roșu.Îmbracau toga alba numai dupa ce împlineau șaptesprezece ani, în cadrul unei ceremonii ce avea loc în Forum.” (S.Chelcea, 2008, 64)
J. Murray (1989) identifică în lumea afacerilor trei tipuri de vestimentație:
1) hainele specifice corporațiilor, purtate mai ales de avocați, directori si bancheri (design simplu, de culoare gri sau bleumarin pentru costumele barbatesti, din stofă flanelată, alb imaculat sau albastru deschis pentru cămăși, iar pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori pânyă de in)
2) haine menite să comunice, utilizate cu precădere de persoanele implicate în marketing, educație, industriile în expansiune (costume și rochii practice, relaxante, semitradiționale, din împletituri și țesaturi cu ochiuri largi cu imprimeuri odihnitoare sau in dungi)
3) haine inovatoare, întîlnite mai ales la artiști, la cei ce lucreaya în domeniul publicitații, la vanzatori cu amănuntul sau la proprietarii de magazine de lux (largi, design excentric, culori țipatoare) (S.Chelcea,2008, 65)
Olfactica:semnalele olfactive
Mirosul este un semnal, și încă unul dintre primele utilizate în evoluția viațiipe pamânt. Însă în comunicarea interpersonală, indivizii se servesc într-o mai mică masură de semnalele olfactive, comparativ cu cele vizuale și auditive.
Mirosul, transmite în mediu mesaje de care indivizii sunt conștienți sau nu. Parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenția într-un mod neadecvat și sugerează fie prostul gust, fie anumite intenții provocatoare.
Mirosurile, parfumurile au puterea de a readuce in memorie (o persoană, un loc,etc.) prin asociatie. Femeile tind sa folosescă un parfum care să le reprezinte, să fie oarecum în concordanță cu fiinta lor.
Obstacolele în comunicarea verbală sunt (A. Rogojanu, 2005,74):
• ambiguitatea mesajului datorită înțelesurilor insuficient exprimate;
• polarizarea – tendința de a privi realitatea în ipostaze contrarii și a o descrie prin cuvinte extreme (alb sau negru, bun sau rău, urât sau frumos, pozitiv sau negativ etc.)
• generalizarea – enunțurile cu caracter general induc o stare de confuzie și ca urmare pot fi deseori generatoare de conflict, mai ales atunci când conțin cuvintele: nicăieri, niciodată, toți, nimeni;
• indiscreția evidentă și repetată (se face referire la convingeri religioase, comportamente sexuale, viață privată etc.);
• logoreea – bombardament verbal fără a ține cont de interesul receptorului;
• egocentrismul – acest comportament induce frustrare și îndepărtează treptat interlocutorii egoiști din comunicare;
• secretomania – are un efect negativ în comunicare și relaționare, deoarece partenerii cărora nu li se fac și confidențe se simt excluși, jigniți, suspectați;
• jargonul – provoacă blocaje în comunicare în situațiile în care auditoriul nu-l înțelege sau nu corespunde statusului ori nivelului de pregătire.
II. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
2.1. Contextul cultural
Neînțelegerile apar atunci când partea A transmite un mesaj în conformitate cu normele specifice culturii sale, în timp ce partea B decodifică mesajul luând în considerare un alt set de valori, corespunzătoare propriei culturi. Asemenea probleme apar pentru că nu se cunosc tiparele unei anumite culturi. De multe ori ignorăm faptul că oamenii ce aparțin altor culturi diferă de noi prin religie, statut, luarea deciziilor, atitudinea față de timp, limbaj non-verbal .
Pe lângă aspectele considerate mai sus, în pregătirea unei negocieri cu un partener extern, mai trebuie luat în considerare și aspectul comunicării interculturale. Întrucât organizațiile de astăzi se extind foarte rapid și dincolo de granițele țării de origine, oamenii trebuie să colaboreze și să urmărească aceleași obiective pentru a crea înaltă performanță; de aceea. ei trebuie să exceleze în domeniul comunicării interculturale (M. Bosche, 1997,82).
Cultura poate fi interpretata ca un sistem împărtășit de simboluri, credințe, atitudini, valori și norme de conduită.Ea reflectă sub toate aspectele modul de viață al unui grup de oameni, popor, societate. Aceasta cuprinde atât moștenirea materială, cât și cea nematerială, aceasta din urmă referindu-se la sistemul de valori, la moștenirea socială (modele învățate de gândire, de percepție, atitudini și comportamente), precum și la moștenirea religioasă.
Cultura influentează atât comunicarea verbala (prin intermediul limbii vorbite), cât și comunicarea nonverbală. Ea determină anumite comportamente non-verbale care reprezintă sau simbolizează gânduri, sentimente, stări specifice ale comunicatorului. La nivel de individ și de subculturi (fac parte dintr-o cultură-mamă) apar anumite diferențe, care determină tipuri de comportament ce sunt înrădăcinate în fiecare membru și pot duce la perturbații în comunicare, în special în domeniul afacerilor internaționale.
În concluzie, datorită specificului fiecărei culturi, există numeroase diferențe în modul de a comunica în mediul internațional. Edward Hali (apud O. Nicolaescu, 2000, 84) susține că există o corelare și o dependență reciprocă între cultură și comunicare. Pe lângă aceasta mai introduce și ideea de efect al contextului cultural asupra atitudinilor și comportamentelor de comunicare, realizând o clasificare a culturilor în funcție de gradul de influență a acestui context, începând cu țările în care influența culturii asupra comunicării este foarte mare și terminând cu cele în cadrul cărora aceste influențe sunt foarte mici:
1.În statele unde este dezvoltat contextul cultural ,comunicarea se realizează pe cale orală , având la bază conduita morală, cultura generală acumulată, puterea de convingere ,mai pe scurt , calitatea de om în ansamblu.. Contează însă și reputația organizației în cadrul comunității bazată pe modul în care ea face afaceri, crearea relației de comunicare înainte de discutarea afacerilor, îndeplinirea unor ritualuri legate de procesul de cunoaștere. Negociatorii, managerii, oamenii de afaceri din aceste țări vor dori să cunoască modul de gândire al partenerilor de discuții și organizația din care fac parte aceștia.O comunicare eficientă în domeniul managementului are la bază o perioadă îndelungată și puterea de a aștepta. Promisiunile făcute se respectă nu atât de frica legii, cât pentru păstrarea bunei reputații personale, a familiei și a firmei.
2. Comunicarea în statele cu un context cultural mai puțin dezvoltat este exact invers.. Accentul se pune pe comunicarea în scris, pe documentația scrisă, pe discutarea amănunțită încă de la început a tuturor aspectelor. Contează doar ceea ce se poate dovedi prin scris și prin lege. Falimentul sau insuccesul nu sunt o rușine sau o întâmplare și se acordă mai multe șanse firmelor care încearcă și nu reușesc.
2.2. Cultura de schimb
Atunci când contactăm o persoană aparținând unei alte culturi și încercăm să comunicăm și să negociem cu ea, apare ceva nou. Apare un tărâm de graniță, numit “cultură de schimb” (Ș.Prutianu,1998).
Cultura de schimb este un fel de “no man’s land” (Ș.Prutianu,1998), adică un ansamblu insuficient definit de reguli, conduite, obiceiuri, tradiții, cutume, tabu-uri și tendințe comportamentale specifice unei culturi, pe care nici una din părți nu le va mai respecta cu exactitate.
De exemplu, dacă cineva poartă negocieri și face afaceri cu un japonez, nu trebuie să devină japonez devină negocieri și fac afaceri cu un japonez,. Totuși contractele pot fi mai fructuoase dacă se aprecieză și respectă cultura japoneză, însă nu trebuie să se renunțe la valorile esențiale ale culturii proprii, ci să caute căuta să înțeleagă și să asimileze ceva din tradiția culturală a partenerului.
In textul care urmeaza voi prezenta cele mai importante erori de comunicare si surse de neintelegere, asa cum se regasesc ele clasificate in cartile de sociologie: respectul, percepția individului asupra timpului și spațiului, tabu-urile, mesajele non-verbale,relatia emitator-receptor, tinuta, , mediul politic și religios, prejudecățile, importanța acordată cuvântului scris, relatia femeie-barbat, eticheta de afaceri, argumentația și puterea de convingere.
Fiecare dintre acestea are puterea de a crea conflicte, stereotipuri si simboluri, uneori chiar enigme.
Mesajul non-verbal este unul dintre cele mai puternice,dupa cuvantul scris si oral,mesaje, deoarece poate fi subliminal si interperetativ.Semnificatia lui este diferita in functie de cultura, zona geografica, statut social etc.De exemplu gestul de a da din cap poate avea semnificații contradictorii în țări și culturi diferite( in Bulgaria, de pildă, a da din cap de sus în jos înseamnă NU, iar a clătina din cap de la dreapta la stânga înseamnă DA, la turci, se semnalizează “NU” lăsând capul pe spate, cu ochii închiși.) Cele mai obisnuite mesaje non-verbale sunt gestica si mimica. In acest sens gasim numeroase exemple in toate culturile de pe glob
Brațul drept încordat, cu pumnul închis, strângând cu cealaltă mână încheietura antebrațului, constituie o insultă sexuală, la noi. Același gest, în Austria, în Tunisia și în țările scandinave, indică forța masculină, adică este un fel de a omagia și nu are nimic obscen.
Relația femeie-barbat, una dintre cele mai controversate relatii ale omenirii, inca din epoca lui Homo Sapiens. Femeia avea un statut bine definit in societatea preistorica, era inferioara barbatului, menirea ei fiind, in principal de a perpertua specia. Evolutia omenirii a dus la schimbarea relatiei femeie-barbat. Desi in secolul XXI se vorbaste de egaliatea intre sexe, in unele culturi mai exista aceasta diferenta intre femeie si barbat.Spre exemplu, intraditia musulmana,sa priveste o femeie in ochi e o jignire, in tarile occidnetale, in timpul unei conversatii daca nu priveste interlocutorul in ochi,denota timiditate sau plictiseala. A deschide ușa pentru a lăsa să treacă o femeie cu rang ierarhic înalt, înainte de intrarea într-o ședință de consiliu de administrație, poate fi considerat un gest ofensator, în mediile de afaceri occidentale.
.
Tabu-urile sunt diverse interdicții cu caracter sacru, cuvinte, expresii și gesturi ofensatoare, altele de la o cultură la alta. Unul din cele mai mari tabu-uri ale umanitatii din toate timpurile a fost cel referitor la actul sexual. In tarile islamice, spre exemplu, carnea de porc este tabu.
În Israel, este tabu sa manaci o mancare in care sa exista carne si un produs lactat( ex. ciorba cu carne nu poate fi mancata cu smantana, deoarece se considera ca nueste cosher)
În China, legea interzice categoric primirea de cadouri, iar florile albe sunt un simbol pentru inmormantari.
Argumentația și persuasiunea
Comunicarea se poate distorsiona prin încredere/neîncredere , asociate vîrstei, studiilor, califiării, sexului, statutului social. Din aceste puncte de vedere, problemele care se ridica privesc gradul de importanță pe care îl au factorii subiectivi în comunicarea interculturală. Într-un dialog cu un musulman fundamentalist, de pildă, nu se va putea trece ușor peste argumentele de ordin religios. A le aduce în discuție, poate fi o greșeală care sa duca la un conflict. Tot in tarile islamice, atunci cand mergi la cumparaturi intr-un bazar sau piata, nu este politicos daca nu negociezi. Daca oferi pretul cerut initial esti considerat un om fara putere de convingere.
Comunicarea scrisa. In cultura asiatica , în scrierea nu poate avea decât caracter oficial. Este, întotdeauna, de foarte mare importanță și luată foarte în serios. Americanii sunt mult mai neconvenționali, din acest punct de vedere. Europenii, la fel. Există corespondență de afaceri purtată formal, cu respectarea unor canoane precise, dar există și o corespondență informală legată de afaceri.
Actele oficiale specifice popoarelor latine accentuează stilul politicos și rămân la nivelul unor concepte generale, imprecise. Documentele germane, de exemplu, sunt concise, sobre și cu un grad ridicat de detaliere. În Japonia , scrierile de acest gen trebuie realizate cu mult tact și multă strictețe, iar acodările onorurilor se fac cu mult fast.
In tarile germanice se tine mult la titlul de “Doctor”. Acolo emblema de onoare este rangul și numele.În Nordul Americii se folosește o singură semnătură în timp ce în Europa două.
Mediul politic și religios. Acest aspect ridica numeroase intrebari: anumite grupuri, separate pe criterii politice sau religioase, pot sau nu să lucreze împreună? Care sunt zilele de sărbătoare în care nu se fac afaceri în țara sa? Aceste întrebări privesc toate culturile. În Spania, spre exemplu, de Paște, de sarbatorile nationale (Santa Lucia) sau alte sarbatori religioasenu se fac afaceri decât, ca excepție, în micul comerț stradal. La fel se intampla si in alte tari Europene sau din America Latina unde religia fundamentala este catolicismul. De sărbătoarea Sabatului, în cultul mozaic, sau cea a Ramadanului, în lumea islamică toate restaurantele se inchid.
Respectul, la fel ca si in exemplele de mai sus, depinde de aria culturala. Poate fi indicat prin daruri, prin tăcere, prin respectarea distanței, a orelor de rugăciune sau siestă, prin gesturi specifice, prin contact vizual, prin postură , etc. Cum se respectă vârsta în Turcia? Dca vrei sa-i arati unui om mai invarsta respectul, fie ca etsi femeie sau barbat, ii saruti mana si o duci la frunte. In cultura occidentala femeile nu saruta mana barbatilor, doar in cazul in care acestia fac parte din ierarhia religioasa
Prejudecățile.Acest punct de vedere, se referă la ce suntem nevoiti sa facem pentru a modifica și corecta părerile pe care alte popoare și culturi și le-au format, în mod eronat.In tarile occidentale, românii sunt vazuti ca fiind nu tocmai loiali și harnici din fire. Această prejudecată s-a format citind ziarele și observand țiganii români care au migrat in aceste tari si supravietuiesc din cersit si talharii.
Românii, percep poporul american ca fiind băutor, fumător, jucător der jocuri de noroc.. În realitate, nu este deloc așa, americani sunt ofensați de fumul de țigară , familisti si au un procent din populatie a alcoolicilor mai scazut decat in tarile europene.
Timpul și spațiul.
Comunicam prin intermediul limbajului, cu ajutorul mâinilor, al expresiilor faciale, al privirii dar comunicam și prin modul in care folosim un anumit spatiu. De exemplu, oamenii politici care țin un discurs apropiați spațial de auditoriu, cu privirea indreptată spre ceo cărora li se adreseaă obțin un alt efect decât cei care, să spunem, se plasează la o distanță apreciabilă față de ei, mențin ptivirea in pamânt, stau cu mâinile în buzunar cand iși rostec discursul.
Referitor la spatialitate, ne privește, în special, distanța fizică care trebuie respectată între partenerii ce aparțin unor culturi diferite. Popoarle arabice pot negocia mult mai bine daca se afla mai aproape unii de altii, spre deosebire de americani, care necesită un spatiu personal mare.
Luând în calcul nu numai distanțele de la carepoate fi receptată vocea(șoaptele, vocea normala și strigătele), dar și posibilitațile de contact cutanat, temperatura, mirosul, detectarea expresiilor faciale, E.Hall, ajunge la următoarele masuratori:
Zonele de distanța Hall (S.Chelcea, 2008, 53)
In ceea ce priveste punctualitatea, stim cu totii, ca la acest capitol exceleaza germanii si englezii.Latinii țin mai puțin la acest lucru. englezii. Locuitorii Asiei respectă ritualuri mai complicate.
Eticheta afacerilor este reprezentata de multe ciudatenii si particulariati culturale.
Alegerea momentului in care se încep discuțiile de afaceri ar putea ridica problema. Pentru americani și europeni nu este nevoie de multe pentru a începe,fiind suficiente câteva cuvinte. În Arabia Saudită, așa ceva ar fi o necuviință; mai întâi, este obligatoriu schimbul de favoruri și daruri, odată cu servitul ceaiului sau cafelei. În general, la arabi, discuțiile au loc înainte de masă, iar la europeni, după.
Dacă în Egipt doi bărbați se plimbă de mână,nimeni nu se uită ciudat pentru că este ceva normal.Pentru chinezi o strângere de mână este des întâlnită,însă o îmbrățișare poate fi catalogată drept penibilă.
În America, de exemplu, chiar și un acord verbal, la telefon este de ajuns. Ceea ce este total diferit de Asia ,unde ritualul primează în fața cuvintelor.
Tinuta. In codul bunelor maniere se spune ca cel mai bine este să ne îmbrăcăm așa cum o facem de obicei cu unele mici exceptii, spre exemplu, nu vom face insa acest lucru într-o situație sau într-o țară în care ar putea fi periculos sau total nepoliticos.
2.3. Cultură și identitate
2.3.1. Noțiuni despre cultură
Un simbol lingvistic cheie, cu o încărcătură conceptuală deosebită, utilizat atât în Europa și nu numai, este cel de "cultură". Ea reprezintă "imaginea realității" dar nu trebuie ignorat faptul că linia de demarcație care separă realitatea obiectivă de conceptele noastre despre aceasta este, practic, imposibil de cunoscut.
Conform documentelor UNESCO, cultura înseamnă un sistem de valori ce presupune valorizarea lui de către membrii cărora se adresează și care este compus dintr-o multitudine de elemente interactive fiind foarte dinamic; un ansamblu de cunoștințe achiziționate și transmise în interiorul unui grup, concretizat în convenții, credințe, reguli și maniere care formează comportamentul individului; o putere de creație, cultura fiind teritoriul unde se nasc noi valori, ajungându-se la forme de expresie din ce în ce mai înalte (V. Cuijenburg, J. J., Scholten, N., Noomen, G.W., 1998).
În cadrul acestui sistem dinamic se pot distinge două mari dimensiuni :
1. Cea dintâi este dimensiunea culturala propriu-zisă caracterizată de: elemente cognitive ( limba, cunoștințe, credințe), elemente normative (valori,norme); elemente afective (sentimente, afinități); elemente etice și estetice (sensul a ceea ce este bun sau nu, savuros sau nu, distractiv sau nu); elemente comportamentale (cutume, moduri de viață).
2. Cea de-a doua este dimensiunea structurală concretizată în : apartenența la grupuri primare ( familie, prieteni, vecini); apartenența la asociații (sindicate, partide politice, religie, cluburi); prestarea de servicii educaționale, medicale, sociale; locul ocupat în societate din punct de vedere juridic, politic, profesional;
În fapt, cultura unei comunități presupune existența și interacțiunea, în cadrul unui tot unitar, a patru mari sisteme:
a) Un sistem de reprezentări cuprinzând ansambluri conceptuale și simbolice prin care diferitele grupări ce constituie colectivitatea tind să se integreze și să interpreteze lumea din care fac parte precum și acele metode sau mijloace cu ajutorul cărora colectivitatea își îmbogățește cunoștințele și practicile acționale.
b) Un sistem de norme cuprinzând tot ceea ce ține de valorizare și prin care sunt apreciate acțiunile și situațiile, sunt justificate acțiunile membrilor precum și regulile particulare ce organizează relaționările umane;
c) Un sistem de expresii reunind modalitățile materiale și formale prin care reprezentările și normele își găsesc întruchipările concrete la nivelul sensibilului;
d) Un sistem acțional alcătuit din medieri tehnice ce permit perfecționarea mediului social și din mijlociri sociale care facilitează organizarea colectivității în vederea administrării propriului destin.
În definirea clasică a culturii, aceasta prezintă trei trăsături importante :
nu este înnăscută ci dobândită
diversele aspecte ale culturii constituie un sistem
cultura este împărtășită (ceea ce îi dă o dimensiune colectivă și, prin aceasta, delimitează, diferitele grupuri culturale).
Cultura nu este numai un ansamblu moștenit social și perpetuat prin conduite și simboluri purtătoare de semnificații, un sistem de reprezentări și un sistem de limbaj care se exprimă sub forme simbolice. Cultura presupune ideea de modificare și de creație.
3. Din încercările de definire a termenului de cultură, prima aparținând lui Taylor (1877), V. Cuijenburg (1998) extrage patru puncte comune:
cultura furnizează răspunsuri pentru toate acțiunile individului asupra problemelor vieții;
oferă mijloace de interacțiune cu mediul înconjurător;
aduce liniște individului și-l orientează printr-un ansamblu de tradiții religioase și folclorice
poate veni cu partea sa de influențe amenințătoare care dau un aspect periculos mediului ambiant.
Astfel, cultura propune o imagine a lumii și un loc al omului în univers și devine, mai ales, sursă de protecție care poate dezvolta inevitabil etnocentrismul.
Cultura cuprinde viața de zi cu zi, modele generale de comportament, cunoștințele comune, convențiile și semnele specifice de identificare împărtășite de membrii unei comunități date și transmise atât conștient cât și inconștient.
Cultura cuprinde atât mediul social și contextul exterior în care au loc preocuparile respective de ordin intelectual sau material cât și imaginea interioară de ansamblu la momentul acela alături bineînțeles de persoanele care le realizează.
Alte abordări, precum cea a lui James Lull, accentuează componenta subiectivă, personală a culturii și a discursului meta-cultural, argumentând că „a vorbi despre cultură înseamnă, în multe privințe, a te referi la forme biologice, materiale, sociale și spirituale relativ stabile, care ne înconjoară și ne influențează de la naștere (…)Conponenta personală isi pune deasemenea amprenta asupra culturii, întrucât moștenim limba, naționalitatea, religia, clasa socială și diferite obiceiuri care compun viața de zi cu zi, precum tipul de mâncare pe care o consumăm și modelele noastre de comunicare verbală și nonverbală.
Cultura reprezinta un mediu ce leagă persoane individuale si grupuri mici cu comunitați mari, experiențe și moduri de expresie comună.Cultura nu inseamna doar lucrurile, valorile, tradițiile, cutumele, modurile de a fi comune ci și modul de interpretare al acestora si implementarea lor in conștiință prim comunicare uzuală.
Pe scurt, acest termen reprezintă modul de comunicare și dezvoltare spirituală a oamenilor prin prisma mediului social,prin modul de a se purta moștenit din generație în generație prin limbaj,și prin dobândirea calității de de om.
Contactul dintre culturi reprezintă o procesualitate deosebit de complexă. Interculturarea este acel ansamblu de procese prin care indivizii sau grupurile interacționează, ele aparținând la două sau mai multe ansambluri ce reclamă culturi diferite sau se pot raporta la culturi. Înțelegerea și apropierea față de alteritate presupune parcurgerea mai multor etape
1.Traducerea unui subiect exprimat printr-un nou cod care are la bază confruntarea celui vechi cu cel nou,dar în același timp asimilarea celui vechi de către cel nou.
2. Subiectul realizează că propriul cod cultural se dovedește incapabil să exprime date ale noii realități. Subiectul intră în codul cultural al altuia și își va apropria noul cod sau acesta îl va apropria pe subiect. Acest tip de apropiere are niveluri diferite: instituțional, relațional, intrapersonal, și poate fi coercitiv sau la libera alegere a subiectului. Subiectul devine un altul prin operarea cu noul cod cu toate că poate reveni oricând la codul vechi care nu dispare complet. Pendularea între cele două coduri poate genera crize.
Dezechilibrul sau conflictul generat prin prezența a două coduri diferite poate implica căutarea unei medieri în scopul realizării unirii celor două coduri.
Cel de-al treilea spațiu cultural se crează din subiectul rezultat din codul vechi combinat cu cel nou uneori fiind vorba uneori și de unul exterior..
Concluzia
– Primul pas reduce pe celălalt la propriul cod cultural și definește poziția etnocentrică sau culturo-centristă.
– În al doilea pas se intră în codul cultural al altuia. Prin implicare subiectul încearcă să devină un altul dar fără ca acest lucru să fie posibil.
– În al treilea pas intervine de-centrarea, prin raportare la coduri culturale diferite, al sinelui și al celuilalt. Codurile au caracter relativ.
– Ultimul pas creează medieri, simboluri comune ce permit deplasări între coduri culturale diferite, prin relaționarea la un spațiu intermediar valabil oricând.
2.3.2. Identitate
Putem afirma, fără îndoială, că identitatea se construiește dar nu știm încă dacă ea este înnăscută sau dobândită. În fapt, identitatea este determinată, în mod esențial de : sex, genealogie, inserția socială a familiei din care face parte individul și de condiția acestuia în contextul existenței sale. La vîrsta adultă, sentimentul identității poate fi reconsiderat dacă și persoana respectivă se implică și dorește acest lucru. Cert este că sentimentul identității posedă și o dimensiune socială care nu trebuie neglijată.
Dimensiunea socială a identității noastre este susținută de sentimentul apartenenței la un grup sau la mai multe grupuri sociale mai mari sau mai mici. Aceste grupuri din care facem parte sunt variabile din punct de vedere cultural și nu numai : clase sociale, națiuni, regiuni, orașe, cartiere, străzi, comunități religioase, comunități etnice, etc.. Din punct de vedere social, apartenența unui individ la cel puțin o parte din grupurile sociale este predestinată și deseori se întâmplă ca cel în cauză să răstoarne tiparele pentru a-și contura o nouă identitate. Astfel, identitatea se schimbă permanent, este dinamică, pluralistă, interactivă (N. Stanton., 1995, 94).
1. Identitatea individuală este înțeleasă ca identitate a sinelui, subiectul aflându-se în centrul interesului. Identitatea individuală constituie acea structură subiectivă, suficient de stabilă, pe care o posedă subiectul ca efect al recunoașterii de sine. Chiar dacă identitatea include elemente repetitive (tendințe, atitudini, sentimente, reprezentări), această constanță trebuie să aibă puterea de a integra și noul.
Henri Stahl relevă faptul că identitatea prezintă mai multe fațete(S.Chelcea, 2008, 60):
Identitatea spirituală asigurată, de regulă, prin botezul efectuat conform unor reguli bine stabilite și într-un cadru ceremonial precis;
Identitatea statală asigurată prin înscrierea în registrele de stare civilă a persoanei căreia i se atribuie un nume și un prenume. Nou-născutul va avea astfel o identitate bine stabilită putând fi recunoscut oriunde în lume;
Identitatea etnică asigurată de apartenența la un anumit grup cu un anumit specific, grupul dominând individul.
Identitatea ridică probleme din ce în ce mai diverse și cu un grad de complexitate tot mai ridicat, la cei doi poli situându-se, pe de o parte singularitatea (deconectantă dătătoare de siguranță dar care nu oferă cunoașterea celuilalt), iar pe de altă parte, unitatea globală (ce respectă foarte puțin diferențele sporind starea de confuzie).
Diversitatea etnică și lingvistică omniprezentă presupune analiza noțiunii de identitate, concept polimorf, dificil de înțeles datorită raporturilor care stau la baza rețelelor conceptuale cu care poate fi asociat.
Identitatea poate fi abordată ca „un dat, un fapt aproape natural și se înscrie în limitele unui tezaur care se moștenește”.
La nivel instituțional sunt recunoscute identitatea națională și socială dar nu trebuie neglijată nici identitatea personală. Identitatea națională reprezintă apartenența la o națiune iar naționalitatea conferă un număr de drepturi și de obligații.Termenul națiune este mai mult sau mai puțin sinonim cu cel de stat dar, cu siguranță identitatea națională nu se confruntă cu cea statală. Apartenenți ai unor națiuni diverse sunt cetățeni ai aceluiași stat, cu aceleași drepturi și îndatoriri. Identitatea socială este dată de apartenența la o categorie socială și la un grup dintr-o societate dată.
Identitatea personală este o identitate de valori, de construcție a eului în consens cu o tablă sau ierarhie valorică. Din punct de vedere valoric, putem avea o identitate prescrisă, pusă la dispoziție de instanțe suprapersonale, societale. Cu această referință intrăm permanent în contact și negociem. În același timp, identitatea se prefigurează și în funcție de dispoziții care sunt unice și particulare.
Spre deosebire de identitatea națională și socială, identitatea culturală nu este recunoscută din punct de vedere instituțional. Cultura este înțeleasă nu în sensul restrictiv al unui ansamblu de elemente care țin în principal de arte și litere („cultura înaltă”), ci într-o accepțiune mai largă (antropologică) care să înglobeze și ansamblul produselor rezultate din interacțiunea omului cu mediul său (unelte, habitat, instituții etc.) și cu semenii.
Identitatea culturală „reprezintă un sistem dinamic de sentimente axiologice și reprezentări prin care actorul social, individual sau colectiv, orientează conduitele sale, organizează proiectele sale, construiește istoria sa, caută să rezolve contradicții și să depășească conflicte legate de problemele sale în funcție de diversele determinări ale condițiilor de viață, ale raporturilor de putere în care se află implicat și ale relațiilor constante cu ceilalți actori sociali fără de care el nu se poate defini și nici recunoaște”(W.D.Gouran, 1994, 85).
Nu se poate vorbi de identitate fără apelul la alteritate, al celălalt, aceste două stări sprijinindu-se și alimentându-se reciproc. Renunțarea la "celălalt" sau ignorarea acestuia implică sporirea confuziei în ceea ce privește propria identitate.
Integrarea individului într-o nouă cultură îl obligă să revadă identitatea proprie și, dacă este cazul, să și-o reformuleze. Identitatea este dată de inserția individului într-o ordine de valori recunoscută de către grup sau de comunitate. Identitatea se exprimă nu numai în funcție de ceea ce este individul ci și în funcție de ceea ce ar trebui să fie, deci în concordanță cu valorile grupului.
Identitățile nu pot deveni explicite decât într-un context comparativ, iar contactul cultural este mecanismul sociologic principal care permite această comparație.
Menționez că factori precum integrarea, regionalizarea, globalizarea, influențează puternic viața popoarelor, identitatea națională, cultura, contribuind fie la îmbogățirea lor cu aspecte noi, dezvoltate pe cele vechi, într-o benefică simbioză și convergență, fie la sărăcirea și uniformizarea lor, minimalizându-le aportul în construirea pe baze valorice a identității naționale a individului și comunității. Procesul de globalizare este unul complex cu păreri pro și contra . Cei ce susțin globalizarea aduc ca argumente în favoarea companiilor multinaționale extinse pe întinsul întregului glob consideră benefică pentru economie politica comercială a ușilor deschise ,pentru mari transformări tehnologice,extinderea democrației ca mod de organizare socială favorzând libertatea cuvântului,a credinței,a mass-mediei,și crearea condițiilor pentru promovarea comerțului liber. De cealaltă parte sunt cei ce nu sunt de acord cu globalizarea ,considerând-o un export de valori.Ideea ar fi că s-ar putea ajunge într-un punct în care datorită tuturor schimbărilor de ordin economic,politic,social,tehnologic, o țară nu mai poate fi tratată și analizată separat de ”întreg” și atunci ar începe să se piardă din identitatea națională a unui stat.Aceste sunt,să le spunem așa,tendințele negative ale globalizării.
Ceea ce rămâne însă notabil este faptul că identitatea culturală, deși este un dat, este dinamică implicând o permanentă raportare la alteritate. Ea se construiește în cadrul unei relații de diferență /asemănare cu ceea ce este altul.
III. BARIERELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE
3.1. Stereotipuri și prejudecăți
Este un lucru normal ca modul nostru de a fi și stilul nostru de viață să ni se pară firesc și să privim cu o urmă de incertitudine și radicalitate stilurile de viață și comportamentele diferite.
Mulțimi de refugiați si imigranti se deplasează continuu traversând diferite regiuni ale globului, fie încercănd să evite conflicte, fie din cauza sărăciei, în cautarea unei vieți mau bune. Ajungând într-o altă țară, aceștia descoperă că nu sunt acceptați cu totul în comunitatea în care își doresc să se dezvolte. Așa se întâmpla, de exemplu, cu mulți oameni care vin în Statele Unite, acestea fiind o societate de imigranți; populația originară. Indienii americani mai alcătuiesc sub 1% din întreaga populație a țării. (A.Giddens, 2000, 232)
Etnicitatea se referă la ,,practicile culturale și atitudinile unei anumite comunități de persane, care îi diferențiază de ceilalți’’ (A.Giddens, 2000, 232).
Grupurile etnice au anumite caracteristici pentru a se deosebi între ele, precum limba, istoria strămoșilor, religia și portul. Ideea de ,,rasă’’ a stat la baza multor conflicte sociale. Membrii unui grup minoritar sunt ,,dezavantajați’’ fața de majoritatea populației, aceștia creând așa-numita ,,solidaritate de grup’’. (A.Giddens, 2000, 233)
Printre tensiunile dintre grupurile etnice, cele mai puternice sunt cele pe motive rasiale. De exemplu, un tip des întâlnit, acela de ,,niger’’, se presupune că este îl reprezintă persoanele cu pielea închisă la culoare, păr negru și creț. Astfel că din cauza acestor diferențe, unii oamnei devin motive pentru discriminarea sociala si pentru prejudecăți.
Prejudecățile se referă la ,,opinii sau atitudini manifestate de membrii unui grup față de altul’’, în timp ce discriminarea face referire la ,,comportamentul real față de celălalt grup’’ (A.Giddens, 2000, 235). Deși prejudecățile stau cel mai adesea la baza discriminării, acestea pot exista și separat, în condițiile in care oamenii pot avea atitudini marcate de prejudecăți, dar cărora nu le dau curs.
Opiniile preconcepute ale unei persoane sunt adesea bazate pe convenții verbale și sunt rezistente la schimbare chiar și în fața unor informații noi. Oamenii pot manifesta prejudecăți favorabile despre grupurile cu care se identifică și negative despre celelalte.
Membrii grupurilor minoritare tind să se considere un popor diferit fața de ceilalți. Grupurile minoritare sunt, de opicei, izolate din punct de vedere social. Minoritațile sunt diferite atât etnic, cât și fizic de restul populației. Așa se întâmplă, de exemplu, cu afro-americanii, scinezii sau alte grupuri din Statele Unite. Diferențele fizice, cum ar fi culoarea pielii, sunt considerate de obicei rasiale.
Rasismul ,,este prejudecata bazată pe distincțiile fizice semnificative, din punct de vedere social. O persoană rasială este aceea care crede că, unii indivizi sunt superiori sau inferiori altora, ca rezultat al acestor diferențe rasiale’’(A.Giddens, 2000, 234).
Prejudecățile iși fac simțită prezența prin intermediul gândirii stereotipe, ceea ce inseamnă ,,a gândi în termenii unor norme fixe și inflexibile’’(A.Giddens, 2000, 235). Stereotipia este adesea legată de ideea de substituție, în care sentimentele de ostilitate si furie sunt îndreptate spre obiecte, care nu se află in realitate la originea acestor sentimente.
În formele sale concrete de manifestare, etnocentrismul poate fi de două feluri: pasiv sau activ. Varianta pasivă cuprinde toate acele prejudecăți și stereotipii care le oferă multor oameni avantajul de a face economie de reflecție personală pe tema alterității. Mai cu seamă dacă există niște clișee adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, este extrem de comod ca ele să fie preluate de indivizi ca adevăruri care nu se mai discută, o dată ce sunt împărtășite de un număr semnificativ de membri ai societății.
Stereotipiile se bazează pe tendința general umană de simplificare și raționalizare, căreia îi datorăm pe lângă unele erori de judecată regretabile, și cele mai mari cuceriri ale științei. Doctrine criminale precum comunismul sau nazismul s-au bazat pe astfel de simplificări, menținute în Occidentul democratic în zona stereotipurilor „inofensive”, dar care, o dată activate, au dovedit că pot conduce la tragedii umane de proporții mondiale. Marele pericol al acestor idei constă tocmai în faptul că, aparent neprimejdioase în condiții de pace socială, ele sunt folosite, de îndată ce izbucnește un conflict, ca justificări ale violenței împotriva celor vizați. Ele au așadar o valoare anticipativă, pregătind și prevestind o agresiune viitoare, ca în cazul prejudecăților rasiste.
Privind lucrurile în perspectivă istorică, putem afirma că geneza rasismului a fost una inocentă. La începuturile sale, rasismul s-a prezentat ca o teorie antropologică bazată pe factori obiectivi: deosebirile de aspect exterior dintre reprezentanții diferitelor rase umane sunt vizibile „cu ochiul liber”, așadar incontestabile. Noțiunea de rasă nu a fost creația unor ideologi perverși, interesați în ridicarea unor oameni împotriva altora, ci un concept elaborat de științele omului și, ca atare, la fel de onorabil ca orice altă noțiune vehiculată de acestea. Nimeni altul decât părintele pozitivismului, Auguste Comte, evidenția, încă în 1852, că indivizii aparținând diferitelor rase nu au același creier, fără a trage însă de aici vreo concluzie care să îl facă pasibil astăzi măcar și de cea mai vagă bănuială de rasism.
Nu trebuie să se înțeleagă că disprețul față de alte popoare și rase este o achiziție modernă. Grecii și romanii care îi numeau „barbari” pe toți străinii practicau și ei un etnocentrism pe care l-am putea numi „protorasist”, dar avântul ideilor rasiste se leagă de fenomene specifice secolului al XIX-lea, precum colonialismul, urbanizarea și imigrarea, combinate cu exacerbarea naționalismului. La elaborarea doctrinei rasiste și-au adus contribuția o mulțime de gânditori din cele mai variate domenii: filosofi și teologi, fiziologi și anatomiști, istorici și filologi, pentru a nu-i mai aminti pe scriitorii, poeții și călătorii influențați de teoriile biologice la modă în secolul darwinismului.
În Anglia, unul dintre părinții gândirii statistice, Francis Galton, întemeiat pe ideile lui Charles Darwin, care îi era și rudă, organizează în cadrul Societății de Sociologie din Londra dezbateri despre eugenism la care participă nume de prim plan ale științei și literaturii vremii printre care Max Nordau, Bertrand Russel, Ferdinand Tönnies, George Bernard Shaw sau H. G. Wells. În Germania, ginerele lui Richard Wagner, istoricul și antropologul Houston Steward Chamberlain, fiu de amiral britanic stabilit la Dresda, a încercat să fundeze antisemitismul pe elemente de antropometrie a raselor, motiv pentru care este considerat astăzi drept unul dintre principalii precursori ai nazismului. (Michel Wieviorka, 1994, p.48).
În mod paradoxal, teoriile sale, combătute pe bună dreptate de antropologi, au lăsat urme chiar în gândirea victimelor holocaustului, care continuă să califice drept „rasiste” manifestările antisemite, deși evreii nu sunt și nu au fost niciodată o rasă distinctă, ca, de pildă, negrii sau mongolii. De altfel, nici termenul „antisemitism” (introdus de Guillaume Marr abia în 1893) nu a fost unul fericit ales, o dată ce el nu se aplică decât evreilor, cu toate că, în accepțiunea etimologic corectă, ar trebui să se refere și la alte neamuri semite, ca, de pildă, arabii. S-a putut ajunge astfel ca, în mod paradoxal, unele ziare să califice drept „antisemite” atentatele antiisraeliene puse la cale de palestinieni, deși aceștia sunt ei înșiși semiți.
Ciudată ne apare astăzi și faptul că intelectuali evrei din Franța celui de al doilea Imperiu, influențați de interesul general european pentru studiul unor trăsăturile fenotipice precum dimensiunea craniilor și a oaselor, pigmentarea pielii, culoarea ochilor și a părului, etc., s-au străduit, la rândul lor, să demonstreze cu argumente antropometrice tocmai superioritatea „rasei” evreiești asupra popoarelor indoeuropene (Michel Wieviorka, 1994, p.23).
O dată cu instaurarea nazismului în Germania, termenul de „rasă” și-a extins sfera îmbrăcând formele cele mai aberante. Chiar și țiganii, indoeuropeni sadea, au fost tratați drept o rasă aparte (evident, inferioară și deci pasibilă de eliminare fizică). Ba, mai mult decât atât, politica rasistă a statului a asimilat până și homosexualii și bolnavii mintal unui grup rasial, justificând astfel exterminarea acestora. Nu numai antropologia, ci și medicina, biologia, genetica, etnologia, psihiatria, științele juridice, arheologia și demografia au fost puse în slujba demonstrării superiorității ariene și, pe cale de consecință, a imperativului eliminării reprezentanților celorlalte rase.
Simpla parcurgere a eseisticii și a presei interbelice ne arată cât de obsedantă era ideea de rasă pentru intelectualii și oamenii politici ai vremii. Până și reprezentanții stângii europene, în nici un caz suspectabili de atitudini propriu-zis rasiste, apelau în discursul public la o retorică rasială.
Părinților sociologiei le revine meritul de a fi săpat la temelia edificiului teoriilor rasiste, prin deplasarea accentului dinspre deosebirile rasiale către cele socio-culturale. Reconsiderarea socio-psihologică a raporturilor interrasiale își are însă originea în concepția lui Max Weber, care, a arătat că ceea ce contează nu este atât realitatea obiectivă a rasei, cât sentimentul apartenenței la o rasă anume. „Nu există rasă, afirmă Weber, decât dacă există o conștiință de rasă ancorată într-o apartenență comunitară care poate conduce la acțiuni de tipul segregării, bazate nu pe caracteristici ereditare, ci pe habitus”. Pe aceeași linie, sociologul american William Sumner a atras atenția asupra erorii de a se atribui rasei ceea ce ține de moravuri sau de ethosul popoarelor (M.Weber, 2007, 82)
Se pleacă de la premisa că dacă există conflicte între albi și negri, acestea se datorează nu diferenței de rasă, ci problemelor sociale, faptului că unii au fost stăpâni iar ceilalți sclavi și, ca urmare, excluși apriori din competiția socială.
După abolirea sclaviei, s-a creat un sistem de caste în care raporturile interumane erau reglate de o „etichetă” specifică, un ansamblu de ritualuri, un protocol social conform căruia fiecare individ și fiecare grup făcea exact ceea ce se aștepta de la el. O dată acceptată, noua situație a asigurat un echilibru vremelnic, ceea ce făcut ca nici de această dată problema concurenței să nu se pună, întrucât competitorii prezumtivi continuau încă să alerge pe culoare diferite. Dar treptat, apariția unei pături de intelectuali negri și migrația masivă a oamenilor de culoare dinspre Sudul rural către Nordul industrializat au tins să dezagrege sistemul castelor, antrenând încercări ale albilor de a-i împiedica pe negri să intre în concurență cu ei.
Rasismul se naște din dorința albilor de a-și menține anumite privilegii de ordin social, pe care este însă inevitabil să le piardă cu trecerea timpului, ceea ce va antrena o reducere a importanței deosebirilor rasiale în viața societății americane.
Anii ’30 ai secolului al XX-lea marchează începutul unei noi orientări, evidente mai ales în cercetările lui John Dollard. Acesta, după mai multe luni de locuire într-un oraș american din Sudul îndepărtat, desemnat convențional prin numele fictiv de „Southtown”, elaborează un studiu extrem de amplu și amănunțit al vieții economice, politice și private din această localitate, încercând să evidențieze mecanismele psihologice care stau la baza prejudecăților rasiale. Concluzia sa este că atitudinile albilor față de negri nu decurg din contactul cu ei, ci din contactul cu atitudinea predominantă față de ei. Prejudecățile par să se reproducă fără un motiv obiectiv și, de aceea, Dollard consideră că pentru a le înțelege este necesar să se analizeze formarea personalității celor ce sunt purtătorii și transmițătorii mai departe ai acestor prejudecăți. (L.Berger, si T.Luckman, 1999, 217)
Preocupările lui Dollard pentru substratul psihic al prejudecăților rasiste au fost reluate, într-o nouă formă, de Theodor Adorno. Acesta a analizat rasismul în general și antisemitismul în particular ca produse ale unui anumit tip de personalitate: autoritară, conservatoare, antidemocratică, etnocentristă. Reprezentant al școlii de la Frankfurt, amestec paradoxal de marxism și freudism, Adorno susținea că un atare tip psihologic nu poate fi decât produsul unei copilării frustrante, rod al educației religioase care ar impune supunerea necondiționată față de părinți, dar o supunere lipsită de dragoste, un fel de identificare superficială cu modelul paternal, grevată de un la fel de puternic resentiment față de opresiunea exercitată de aceștia. Rezultatul ar fi o combinație explozivă de conformism și dorință de a distruge stâlpii autorității tradiționale a instituțiilor consacrate. Adăugându-se la aceste tendințe și aceea a transferării propriilor slăbiciuni și defecte asupra altora se obține portretul caricatural al nazistului a cărui distrugere în efigie constituia un obiectiv de bază al neo-marxiștilor din Școala de la Frankfurt.(S.Chelcea, 2006, 62)
Termenul antisemitism este el însuși de dată relativ recentă. Nu orice agresiune la adresa unor evrei poate fi calificată drept antisemitism. Egiptenii antici, asirienii sau romanii au măcelărit mii de iudei, dar nu au făcut-o pentru că ar fi fost antisemiți. Motivele masacrării evreilor erau de aceeași natură cu acelea care au stat la baza tuturor războaielor și represiunilor consemnate de istorie: dorința de a acapara teritorii și bogății sau interesul de a-și menține dominația asupra unor popoare subjugate care încearcă să-și recucerească libertatea. Pot să îți displacă evreii la cum îți pot displace rușii, americanii, germanii sau turcii, dar atâta vreme cât atitudinea ta se justifică prin motive de ordin economic, ideologic, social sau religios care te-au adus în conflict cu indivizii sau cu comunitatea detestată nu este încă vorba despre antisemitism, chiar dacă diferendul ajunge să îmbrace forme violente.
Antisemitismul se deosebește de antievreism întrucât presupune un raționament răsturnat, în care concluzia precede demonstrația. Prejudecata ține loc de motivație, iar justificarea teoretică este întotdeauna una aposteriori. Violența antievreiască, oricât de crudă ori nedreaptă, se întemeiază pe acuzații concrete, indiferent dacă ele sunt reale sau fabricate. Antisemitismul, în schimb, nu se justifică. Comportamentul concret, fie el nobil sau josnic, al evreului nu îl poate influența, deoarece ura împotriva acestuia nu își are sorgintea în evaluarea unei stări de fapt, ci în „ideea” fixă că însăși apartenența la neamul lui Israel este o crimă și că deci nu poate exista nici o altă soluție a problemei în afara exterminării membrilor comunității respective.
Dacă Inchiziția i-a prigonit pe evrei, a fost nu din pricina apartenenței lor la o rasă ori etnie diferită (cu atât mai mult cu cât era vorba chiar de aceea a Mântuitorului și a apostolilor), ci pentru același motiv pentru care îi persecuta și pe creștini: erezia. Exista bănuiala, de altfel nu o dată confirmată, că evreii convertiți (maranii), se botezaseră numai pentru a obține avantaje de ordin social sau material și că își continuau în secret vechile practici iudaice. Ei se abăteau prin aceasta de la dreapta credință, întocmai cum o făceau și ereticii sau vrăjitoarele și, de aceea, „meritau” să aibă soarta acelora. O convertire sinceră îi scotea însă de sub acuzație, ceea ce însemna că, cel puțin în principiu, aveau șansa salvării. Or, antisemitismul veritabil le refuză această opțiune. Pentru autoritățile hitleriste, evreul creștinat nu era cu nimic mai puțin „vinovat” decât cel de religie mozaică, o dată ce „vina” se afla înscrisă în propriul său sânge.
Un defect major al acestui concept de antisemitism este însă acela că el, ca și noțiunea de „popor ales”, tinde să creeze o falsă excepție. Se lasă impresia că ura împotriva evreilor este de o natură radical diferită în raport cu cea împotriva tuturor celorlalte etnii sau națiuni, ceea ce plasează poporul evreu într-o poziție cu totul aparte, fără echivalent pe scena istoriei. Or, realitatea este că și reprezentanții altor neamuri au fost sau continuă să fie disprețuiți ori discriminați pentru unicul motiv al apartenenței lor la națiunile respective. Așa cum există români sau maghiari antisemiți există și români antimaghiari și maghiari antiromâni, iar atitudinea acestora din urmă nu diferă principial de a celor dintâi. Ambele sunt la fel de iraționale, întrucât „justificarea” lor nu are nici o legătură cu comportamentul, concepțiile sau credința celuilalt, ci exclusiv cu originea sa etnică. Acuzația este în acest caz absurdă fiindcă nu îi lasă „învinuitului” nici o posibilitate de ispășire a „vinei”. Cât timp ceea ce i se reproșa putea fi schimbat exista pentru el o șansă de „recuperare”. Dacă gândea altfel decât noi, putea fi convins să renunțe la ideile proprii și să le adopte pe ale noastre. În schimb, dacă ceea ce i se impută este faptul de a fi de alt neam, atunci, cum această caracteristică nu poate fi schimbată, rezultă că nu i se oferă nici o alternativă, iar condamnarea sa este una fără drept de apel.
După Michel Wieviorka, rasismul cunoaște patru niveluri, progresiv tot mai bine consolidate, pe măsura organizării sale într-o ideologie coerentă:
Infrarasismul apare ca un fenomen minor și dezarticulat. El se prezintă sub forma unor prejudecăți și opinii personale, mai degrabă xenofobe decât rasiste, care nu sunt împărtășite de marea masă a populației. De aceea tentativele de discriminare bazate pe ele și actele izolate de violență cărora le dau naștere sunt repede stigmatizate de societate, neajungând să ia proporții.
Rasismul fragmentat se exprimă cu claritate sub forma unei doctrine difuzate prin publicații și prin vocea unor lideri de opinie sau a unor grupuri de influență. Nivelul său poate fi evaluat obiectiv cu ajutorul sondajelor. Actele de violență se înmulțesc. Tendințele de segregare și discriminare sunt tot mai marcate.
Rasismul politic presupune apariția unei mișcări, a unui partid care să și-l înscrie ca principiu în programul său de acțiune. Această forță politică va capitaliza și orienta prejudecățile rasiale, mobilizând și antrenând segmente importante ale populației. Un număr de intelectuali autentici vor fi atrași în mișcare, pe care o vor legitima din punct de vedere teoretic, „demonstrând” totodată că ea se înscrie într-o tradiție națională respectabilă. Mișcarea va solicita imperativ adoptarea de măsuri politice discriminatorii și va elabora un proiect de segregare rasială popularizat prin dezbateri publice.
Rasismul de stat reprezintă ultimul nivel al spiralei rasiste. El marchează momentul în care statul însuși se organizează pe principii rasiste, punând în aplicare programe de excludere, discriminare masivă și sistematică și chiar distrugere fizică a grupurilor socotite indezirabile. Se poate vorbi de un rasism total din clipa în care toate instituțiile statului sunt mobilizate în scopul îndeplinirii acestui program, care cuprinde componente sociale, economice, juridice, militare, etc. Știința însăși este pusă în slujba ideologiei rasiste și ea suferă, în consecință, un proces de degradare și discreditare întrucât renunță la obiectivitate și își subordonează cercetările intereselor factorului politic. (Michel Wieviorka, Spațiul 1994, pp.67-69.)
Această segmentare a fenomenului în patru „rasisme” relativ autonome pune sub semnul îndoielii unitatea fenomenului rasist și susținerile potrivit cărora ar exista o continuitate perfectă de la cea mai vagă aluzie antisemită până la camerele de gazare. De fapt, păstrând justa măsură a lucrurilor, nu este cazul să se absolutizeze nici autonomia ipostazelor rasismului și nici interdependența lor, întrucât e la fel de exagerat să se afirme că istorisirea unor anecdote cu evrei (ei sunt, de altminteri, primii care le apreciază, atunci când nu sunt chiar autorii lor) ar conduce direct la Auschwitz, dar, totodată, și că vehicularea insistentă prin literatură și presă a unor teze rasiste nu ar avea consecințe periculoase.
Există, de fapt, două tipuri de rasism, mai întotdeauna împletite, primul generând discriminare și cel de al doilea excludere. Cel dintâi pornește de la ideea că singura perspectivă justă asupra lucrurilor este cea a rasei dominante, posesoare a unui sistem de criterii și principii de valoare universală. Aceasta era poziția majorității conchistadorilor la care ne-am referit anterior și a continuat să fie aceea a tuturor colonialiștilor. Din punctul lor de vedere, nu exista alternativă la obligativitatea ca celelalte grupuri umane să se supună rasei „superioare” (Sepúlveda invoca, precum s-a văzut, autoritatea lui Aristotel pentru a argumenta că această supunere constituie o cerință naturală).
A doua poziție pare mai obiectivă, mai rațională și tolerantă. Se acceptă existența unor criterii diferite, corespunzând pluralității culturilor, dar se consideră că existența acestora reprezintă o amenințare pentru identitatea culturală a grupului propriu. De aici o logică a omogenității culturale, a purității rasiale și apeluri la expulzarea elementelor alogene. Dacă prima viziune stimulează inferiorizarea alterității și discriminarea pe criterii de rasă, cea de a doua încurajează respingerea și segregarea, ambele dovedindu-se la fel de nocive, mai cu seamă atunci când se combină între ele, cum s-a întâmplat, de exemplu, în Africa de Sud în vremea apartheidului: autoritățile practicau simultan și discriminarea rasială (în instituțiile de stat, transporturi, școli, spitale, etc.), dar și segregarea (prin gruparea în bantustane a băștinașilor). Lagărele de concentrare naziste au constituit cazul limită al segregării duse până la forma extremă care este nimicirea celor segregați.
Cât privește etiologia violenței rasiste, i s-au propus acesteia mai multe explicații și anume:
Schimbarea de comportament a indivizilor atunci când aceștia se află în mulțime. Psihologia maselor, așa cum a fost ea caracterizată de Gustave Le Bon, presupune predominanța emotivității asupra rațiunii și o tendință marcată către radicalism, care se asociază cu un nivel ridicat de credulitate. De aici și vulnerabilitatea crescută la mesajele manipulatorii ale căutătorilor de țapi ispășitori și sensibilitatea la zvonurile referitoare la crime nedovedite sau, pur și simplu, inventate (omoruri rituale, etc.).
Masificarea societății în sensul distrugerii legăturilor comunitare, având drept consecință o atomizare frustrantă pentru individ, care se simte tot mai alienat și are tendința de a deveni agresiv. Ura acumulată este dirijată către străin și conduce, în circumstanțe favorizante, la manifestări de violență interetnică sau/și interrasiale.
Lezarea unor interese (materiale, sociale, sexuale, de prestigiu, etc.) sau dorința de a atinge obiective în raport cu care există o concurență cu reprezentanții altor grupuri etnice sau rasiale. În acest caz, violența nu este un scop în sine, ci un mijloc de a se obține bunurile jinduite.
Exacerbarea prejudecăților, violența reprezentând forma radicală a acestora. Linșajele, pogromurile, ca manifestări populare nepremeditate, dar și exterminarea sistematică organizată de autoritățile unui stat rasist sunt manifestări violente ale unor prejudecăți acumulate pe parcursul timpului și care și-au atins „masa critică” necesară pentru declanșarea exploziei.
3.2. Perspective diferite asupra conceptelor de cultură și civilizație
Când vorbim despre o civilizație, oricare ar fi aceea, vorbim despre comportamentul uman și stilu de comunicare, religie, limbă, evoluție culturală și nu în ultimul timp percepția asupra timpului.
Ipoteza conform căreia ar exista cineva care să cunoască totul despre o anumită cultură sau civilizație este total eronată . Indiferent că este vorba despre o persoană pasionată care își dedică în întregime timpul acestei activități sau unui om de afaceri care intră în contact cu multe culturi datorită jobului său . Ar fi imposibil !În schimb , o soluție pertinentă ar fi studierea punctelor comune ce influențează comunicarea la nivel internațional. Cunoașterea caracteristicilor unei civilizații ar facilita cu mult legăturile dintre un francez și un brazilian, spre exemplu .
Religia
Religia este un aspect foarte important care poate fi altfel de la un stat la altul. Deși aparent ar putea părea cumva bizară legătura dintre încheierea unei afaceri între doi oameni din două țări diferite, care încheie o afacere și cultul religios al cărui adept este fiecare . Totuși nu este deloc așa . Este adevărat că în majoritatea țărilor există o delimitare clară între religie , politică și stat , fiecare fiind liber să adere la ce religie dorește . Aici religia nu are nimic a face cu politica sau cu încheierea afacerilor. Dar există și țări unde religia, economia și politica sunt într-o perfectă concordanță și atunci este un aspect cât se poate de important ,destul de greu de evitat, să zicem, dată fiind această legătura atât de strânsă. De exemplu dacă se încheie o afacere cu musulmani , ar fi o gafă imensă să li se facă o invitație la vânătoare sau să li se ofere la o masă carne de porc . La fel de importante sunt și sărbătorile, care diferă și ele de la o religie la alta.
Fiecare are dreptul sa facă alegerea pe care o consideră potrivită pentru el, la fel cum fiecare are obligația să respecte alegerea celuilalt.
Limba
Cea mai utilizată limbă a devenit engleza , probabil cea mai importantă limbă de circulație internațională. Această poziție pornește de la faptul că America, asemeni Angliei în secolul al XIX lea ,deține primul loc în tehnologie, cercetare, economie și mass-media. Bineînțeles că orice limbă cunoscută contituie un avantaj .
Nu putem afirma cu precizie că necunoașterea limbii engleze este de neîngăduit, dar lucrurile s-ar complica puțin.
În ajutorul acestei afirmații voi veni cu un exemplu concret. O prietenă a fost în urmă cu ceva timp în vacanță în Turcia, fără a cunoaște nici o limbă străină și a avut nefericita surpriză de a realiza că i s-a furat din camera de hotel geanta cu bani, acte, carduri. Datorită faptului că nimeni nu știa limba română acolo iar ea nu cunoștea la randul ei nici limba engleză,nici turcă a intâmpinat mari dificultăți în a-i face pe cei de acolo să o înțeleagă. Într-un final a reușit să se întoarcă acasă fără bani,fără acte și profund dezamăgită întrucât vacanța ei a costat de trei ori mai mult decât era planificată și pentru că în locul relaxării pentru care mersese a avut parte de nenumărate neînțelegeri, dureri de cap și drumuri la Ambasada României doar pentru a reuși să se înțeleagă cu băștinașii.
De asemeni, întâmplări stânjenitoare pot avea loc și atunci când este vorba despre întâlniri oficiale,traduse de un intermediar. Se pot crea situații absolut dificile care ar putea fi cu ușurință evitate dacă ambii parteneri de afacere ar cunoaște o limbă de circulație internațională.Este destul de greu de gasit un translator care să cunoască atât de amănunțit un domeniu încât să traducă perfect absolut fiecare cuvânt și de aici se pot isca adevărate neînțelegeri.
Ar mai putea fi vorba și despre lipsa traducerii motamo a anumitor cuvinte sau expresii dintr-o limbă în alta.
Timpul
Timpul este o resursă limitată, o secundă trecută este o secundă pierdută definitiv Nu putem produce timpul, trecerea sa fiind ireversibilă. Multe studii ne-au arătat cât de important este timpul, cât de valoroasă este această resursă care nu se definește ci se percepe prin simțuri, fiind o noțiune primară și corelată cu cea de eveniment.
Proverbul american „Time is money” este preluat pe zi ce trece de multe țări, înțelegând cât de important este timpul pentru finalizarea afacerilor. Dacă americanii lasă diplomația la o parte și acceptă comportamentele nepotrivite în afaceri doar pentru a respecta termenele limită, profesioniști de altă naționalitate pun accent mai mult pe aspectele sociale și pe protocol. Întotdeauna americanii doresc să treacă direct la subiect, fiind de multe ori grăbiți și nepoliticoși pentru a respecta acele termene limită. De exemplu, o importantă companie americană a ofensat o firmă din Turcia impunându-le data și ora când avea să se desfășoare întalnirea, aceștia din urmă considerând comportamentul americanilor lipsit de bun simț.
Comportamentul uman
Comportamentul reflectă atitudinile indivizilor iar reactiile celorlalti indivizi sunt influențate de comportamentele acestora. Este o afirmatie universal valabilă în toate culturile,diferentele constand atitudini. Acestea variaza de la o cultura la alta si fiind foarte diferite unele de celelalte de pot părea lipsite de sens, deplasate, socante Orice mesaj nonverbal, gestica, mimica, pot strica într-un singur moment tot demersul facut pentru eforturile depuse până în acel moment pentru a crea o apropiere. Cele mai simple sau banale lucruri pot fi considerate comunicarea interculturală sau internațională, de exemplu expunerea anumitor părți ale corpului utilizarea numerelor sau culorilor. Fiecare țară are astfel de numere aducătoare de noroc sau ghinion. Neluarea în calcul a semnificației cifrelor poate cauza de asemenea confuzii comunicaționale. În unele culturi cifra 13 este ghinionistă in timp ce numerele 7 sau 3 sunt considerate sacre.
Aceste lucruri aparent nesemnificative pot crea situații stânjenitoare. Ele pot fi evitate printr-o documentare prealabila, prin studierea semnificațiilor mesajelor nonverbale dintr-o anumită cultură, înainte de interactiunea cu membrii acelei culturi. Exista multe exemple in acest sens , unul dintre ele se refera la o firmă americană producătoare de pantofi a trebuit să reia o întreagă campanie publicitară desfășurată în unele țări arabe, deoarece a folosit imagini în care erau expuse picioare desculte, iar acest lucru este considerat drept o insultă în aceste țări.
Stiluri de comunicare
Din păcate, foarte multe țări au adoptat stilul american de comunicare scrisă în afaceri, în parte datorită utilizării răspândite a cărților și textelor americane în multe dintre universitățile și bibliotecile din întreaga lume și, de asemenea, datorită utilizării pe scară largă a practicilor de afaceri americane. Lipsa alineatelor la începutul rândului, utilizarea stilului american de scriere a datei (lună/zi/an), utilizarea celor „două puncte” la sfârșitul formulei de adresare (Stimate Domnule…: ), stilul informal și uneori prea-personal utilizat în majoritatea comunicărilor. Fiecare țară doreste sa isi păstreze unele trasaturi specifice legate de traditia in comunicare (stil, tonalitate), iar aceste lucruri, aparținand fiecarei culturi ltrebuie apreciate deoarece le definesc cultura.
3.3 Diferențe culturale în lume
3.3.1 Diferitele moduri de gândire, sentimente, comportament și gesturi
Gesturile și comportamentele umane au o semnificatie arbitrară și poate fi diferită de la o cultură la alta sau chiar de la o perioadă la alta în cadrul aceleiași culturi. Același gest poate avea o semnificație intr-o cultura și o cu totul altă conotație intr-o alta. Ceea ce este nornal intr-o societate poate fi anormal intr-o alta.
Vestimentatia, de pilda, difera de la o cultură la alta, de la un popor la altul fiecare având un port tradițional ce îi reprezinta identitatea națională. Tocmai de aceea, când analizăm vestimentația in contextul comunicării, trebuie sa luăm in considerare determinările geografice, culturale și istorice. “De la Polul Nord la Ecuator, oamneii își protejează corpul împotriva gerului sau a căldurii excesive: îmbracă haine adecvate, diferite în ceea ce privește materialele (blănuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantă sau absorbantă a razelor solare), croiala (strânsă pe corp sau lejeră).” (S.Chelcea, 2008, 59) Istoria, își spune și ea cuvantul, imbrăcămintea din Europa Occidentala de azi, adia dacă mai amintește de cea din Evul Mediu, când majoritatea populației se mulțumea cu un minim de veșminte.
Diferențele vestimentare între culturi sunt evidente , femeile din cultura occidentală își arată buricul, pe care îl impodobesc cu diverse pietre prețioase sau semiprețioase în timp ce in tările arabe, femeile nu lasa privirii nici macar glezna,capul și fața le sunt acoperite de un văl iar corpul, de veșminte lungi și largi; în caz contrar femeile sunt judecate drept imorale și pedepsite aspru.
În Japonia, kimonoul, portul tradițtional japonez le este pus la dispozițe strănilor numai cu ocazii speciale (o cină festivă la restaurant).Kimonoul se cere a fi incheiat neaparat cu partea stangă peste partea dreapta, invers simbolizând ofensă adusă gazdei întrucât numai mortiilor li se leaga kimonoul cu partea dreaptă peste partea stangă.
Gesturi comune precum contactul vizual pot ridica adevărate bariere în comunicarea interculturală. De pildă, in cultura americană, “a nu privi în ochii celuilalt”cînd vorbește poate genera suspiciune și deasemenea, a vorbi cu cineva care poartă ochelari de soare poate crea un disconfort psihic. În alte culturi însă a privi în ochii interlocutorului este considerat o lipsă de respect, mai ales față de persoane cu poziții sociale superioare.În Nigeria, Porto Rico, Thailanda sau Japonia tinerii și copiii nu sunt încurajați sa realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sai în interacțiunile cu alți adulți.În schimb, arabii utilizează numeroase contacte la nivelul ochilor în relațiile interpersonale, cu o durată care ar putea fi stânjenitoare pentru indivizii din alte culturi. În general, populațiile din Asia, Indiile de Vest, ca și portoricanii sau afro-americanii consideră că a privi direct in ochii altor peroane este nepoliticos, o încercare de intimidare sau un semnal având conotație sexuală.
Privirea “ochi in ochi” (asa zisa “holbare”) este considerată un gest îndrăzneț ăn cadrul multor culturi; în Japonia, de exemplu, a privi interlocutorul in ochi este un semn al lipsei de respect, se recomandă a privu “marul lui Adam”.
Un alt comportament unam controversat este “salutul” indivizilor intr-o cultură.Spre exemplu, strîngerea mâinii,este un model de salut , cultural determinat, indivizii își exprimă sentimente adăugând și alte semnale: apropierea spațială, contactul vizual prelungit, zâmbetul, atingerea antebrațului sau a umărului.“În unele culturi (nord-americana sau europeana), copii sunt învățați să-i privescă in ochi pe cei cu care dau mâna.În alte culturi (de exemplu India), copii sunt învățați să plece privirea, să se închine in fața celuilalt, să adopte o poziție de supunere, de rugă chiar”(S.Chelcea, 2008, 85). În Thailanda se practică același ritual de salut, sub numele de wai.
Eschimoșii și vechile populații din Samoa și din Insulele Filipine se salutau atingându+și nasurile, fapt ce ar putea parea fără sens dacă nu am ști că semnalele olfactive servesc la recunoașterea similaritații genetice. R.E. Axtell susține că populația maori din Noua Zeelandă, exprimă chiar și azi bucuria reîntîlnirii celor dragi frecându-și nasurile (S.Chelcea, 2008, 85). Atingerea nasurilor reprezintă mai mult decât un gest de salut, prin miros, persoanele in cauză se identifică și se recunosc unele pe celelalte ca făcând parte din același grup.
În cultura musulmană, adesea ducerea mâinii drepte la piept , reprezinta tot o formă de salut.
Tiparul frumuseții feminine este perceput diferit în culturi, în cea europeana, o femeie frumoasa este slabă și se apropie de tiparul 90-60-90, pe cand în cultura musulmană, cu cât o femeie este mai voluptoasă, cu atât este mai apreciată.
Semnificația semnului cunoscut sub numele de “OK”, este diferita de la o cultura la alta. Atingerea vârfului degetului mare cu cârful degetului arătător,formând un cerc, pastrând celelalte degete drepte si palma orientată spre spectator, traduce cuvintele “all correct”(este in regula). OK-inițialele transcrierii greșitea cuvintelor “all correct” s-a răspandit in toată lumea. Aceasta este o expresie “mcdonalizării” comunicării nonverbale. Același gest, înseamnă “nimic”, “zero”. În Japonia, acest semn sugerează cuvântul “bani”. În unele țari mediteraneene, precum Grecia sau Turcia, respectivul semn, indică “homosexualitatea” sau o invitație sexuală vulgară, iar în statele arabe,expima ostilitatea și este o insultă dacă este insoțit de arătarea dinților.
Un alt gest cu semnificații culturale diferite, este descrierea unui cerc în jurul urechii cu degetul arătător întins si celelalte degete strânse. Aceste comunica în unele țări ( de exemplu, Argentina și România), intentia de a telefona (amintind de telefoanele cu disc) iar în alte țări ca America de Nord , Germania, Franța si Rusia, gestul, sugereaza interlocutorului un mesaj cu semnificația: “Esti nebun !”
Introducerea degetului mare îintre arătător și degetul mijlociu, cu pumnul strâns, transmite la români o înjuratură gravă cu o conotație sexuale, în timp ce in Brazilia, același gest are simbolistica unei urări “Noroc”.
Gesturile de mișcarea a capului de la stranga la dreapta si de la dreapta la stanga , care în majoritatea culrurilor substituie negația “nu”; și aplecarea și didicarea repetată a capului, care substituie o aprobare “da”, în țări precum Bulgaria, Turcia și Grecia, semnificația gesturilor este inversată: miscarea capului de la stanga la dreapta și de la dreapta la stanga înseamna “da”, iar aplecarea și ridicarea repetată a capului înseamna “nu”.
Dacă în majoritatea culturilor occidentale, comercializarea și consumul de carne de porc sși a bauturilor alcoolice este un lucru normal, în unele culturi musulmane (Arabia Saudită), acestea sunt subiecte tabu șsi sunt ilegale.În majoritaea țărilor, saptamana de lucru incepe lunea și se termina vinerea (sau sambata ca in unele state din America) însa în unele țări arabe ( de exemplu, Arabia Saudită), saptamana de lucru incepe sâmbata și se termină miercurea, iar vinerea nimeni nu are voie să muncească intrucât este considerată ziua sfanta a musulmanilor. În acestă lume arabă, mâna stângă este considerată a fi “murdară” iar gesturi ce sunt facute cu aceste mâna, ce in alte culturi sunt normale, pentru musulmani sunt ofense și jigniri aduse la adresa islamului.
Dacă în culturile europene barbatilor le este permis să poarte podoabe, acest fapt fiind considerat normal, în lumea arabă este interzis barbaților să poarte lanțuri. Daca un barbat este observat pe stradă purtând lanț, este arestat, fie el și un simplu turist.
3.3.2. Caracteristicile culturale ale unor țări europene
Pe baza cercetărilor sale, S. Ronen a oferit o scurtă descriere a caracteristicilor culturale ale țărilor studiate de Hofstede.
Belgia. Accentul este pe îndeplinirea datoriei, dar toleranța față de risc este scăzută. Important este să fii descurcăreț; este mai puțin important să fii tolerant sau gânditor. Belgienii au un grad ridicat de evitare a incertitudinii, sunt moderați în ceea ce privește masculinitatea și au o puternică distanțare față de putere.
Germania are o toleranță față de risc scăzută, accentul fiind pus pe realizarea de sine, conducere și independență ca obiective în viață. (Vest) Germanii sunt foarte competitivi, acordând o mică importanță răbdării și încrederii. Masculinitatea este ridicată, iar distanța față de putere este redusă.
Olanda. Olandezii sunt preocupați de specializări și sarcini de serviciu, fiind mai puțini interesați de realizarea de sine. Au un grad ridicat de toleranță a riscului și preferă să fie mai degrabă reactivi decât activi, cu accent pus pe a fi descurcăreț.
Franța. Francezii pun mare accent pe logică și rațiune, ținând seama de opiniile individuale. Stilul și energia sunt esențiale prin succesul organizațional. Este important să fii în aceeași măsură descurcăreț, matur, stabil și om de încredere. Comunicarea într-un singur sens este relativ acceptată. Autopercepția este una de toleranță a conflictului. Franța are un grad ridicat de evitate a incertitudinii, un grad redus de masculinitate și o puternică distanță față de putere.
Italia are un grad redus de toleranță a riscului și un grad ridicat de evitare a incertitudinii. Italienii sunt receptivi la afecțiune și căldură, dar prezintă totuși un grad ridicat de masculinitate. Sunt competitivi, dar preferă să folosească deciziile de grup și prezintă un grad moderat de distanță față de putere.
Danemarca, ca și celelalte țări scandinave, se situează deasupra mediei toleranței față de risc; cu accentul pe maturitate și stabilitate și un premiu oferit pentru toleranță și sociabilitate. Feminitatea este combinată cu o slabă evitare a incertitudinii și o distanță față de putere redusă.
Marea Britanie. În această țară există puternice tradiții ale claselor sociale. Securitatea este un obiectiv de bază, deși plăcerea este prezentată ca un scop în viață. Inventivitatea, logica și adaptabilitatea sunt considerate importante; britanicii sunt foarte competitivi. Prezintă un indice al distanței față de putere și al evitării incertitudinii destul de redus, un puternic individualism și o masculinitate relativ ridicată.
3.3.3. Negocierea în patru tipuri de culturi
Sfaturi pentru oamenii de afaceri care negociază cu parteneri de afaceri din alte țăr(J.M. Hiltrop, 1998, 116):
Culturi orientate spre realizări
Asigurați-vă că dumneavoastră sau altcineva din echipa de negociere deține suficiente cunoștințe și experiență pentru a convinge cealaltă parte că propunerea dumneavoastră va funcționa foarte bine.
Respectați plăcerea celeilalte părți de a părea puternică, competentă și experimentată. Provocarea adusă profesionalismului lor este posibil să producă resentimente și răzbunare.
Folosiți-vă de calificările și titlurile profesionale pentru a sublinia competența și realizările dumneavoastră personale.
Culturi orientate spre statutul social
Asigurați-vă că echipa dumneavoastră are suficienți membrii în vârstă sau importanți, cu roluri formale și statut bine stabilit în societate. Trimiterea unui tânăr, chiar foarte inteligent, ca reprezentant în unele negocieri în India sau China, se va percepe ca o insultă gravă la adresa negociatorilor indieni sau chinezi.
Așa cum Trompeaars a arătat, este foarte deranjant pentru unii oameni din culturi ce pun accentul pe statut să negocieze cu tineri agresivi, care își etalează cunoștințele ca și cum ar fi un gen de muniție, în fața cărora cealaltă parte este așteptată să se predea.
Respectați linia ierarhică a celeilalte echipe de negociere. Nu subminați credibilitatea celui mai vârstnic membru al echipei (care deseori este și persoana care vorbește), chiar dacă îl suspectați că nu are pregătirea necesară. Nu uitați că în multe părți ale lumii, când se negociază cu cineva de același nivel sau nivel superior se obișnuiește să se spună public că cealaltă persoană ar dori mai degrabă să audă decât să ofere informații.
Folosiți titluri și simboluri pentru a indica statutul dumneavoastră în societate. Din acest motiv, japonezii întotdeauna își prezintă cărțile de vizită înainte de a începe conversația.
Folosiți o ținută conservatoare. Nu apelați persoanele folosind prenumele. Abțineți-vă de la glume. Evitați negocierile la telefon sau prin poștă; este considerat mult mai politicos și mai eficient să tratați afacerile prin contact direct.
Culturi orientate spre viitor
Evitați să vă afișați nerăbdarea. Așteptați și acceptați perioadele în care nu se discută nimic concret pe parcursul negocierilor. Americanii, fiind în mod special preocupați de orizonturi scurte de timp, se așteaptă ca negocierile să dureze o perioadă minimă de timp. Acest spirit de grabă îi dezavantajează comparativ cu partenerii mai puțin grăbiți din culturi cu orientare pe termen lung, cum ar fi Brazilia, Singapore și Taiwan. De exemplu, o companie braziliană a invitat un grup de negociatori americani pentru a discuta reînnoirea unui contract cu o săptămână înainte de expirarea acestuia, știind că americanii vor face mai multe concesii întrucât se vor grăbi.
Acordați mai mult timp relațiilor interpersonale pe parcursul negocierii. Oamenii proveniți din culturi cu orientare pe termen lung deseori au încredere în prietenie și respect personal, mai degrabă decât în sistemul legislativ atunci când este vorba de adoptarea unui contract. Ei pun accent pe relația dintre oameni, nu pe înțelegerile scrise. De aceea, gândiți-vă la propunerea dumneavoastră în perspectiva unei relații pe termen lung cu cealaltă parte.
Reciprocitatea salutului, cadourilor și favorurilor personale este un ritual social foarte important în culturile cu orientare spre viitor. Preocupările legate de costuri, câștig și salvarea aparențelor sunt în general subordonate menținerii relațiilor interpersonale.
Culturi orientate spre evitarea incertitudinii
Nativii din țările cu puternică orientare spre evitarea incertitudinii (cum ar fi Germania, Belgia și Franța) se simt amenințați de situațiile ambigue și necunoscute. Atunci când cumpără ceva, ei se așteaptă ca acel lucru să fie prezentat într-un anume mod și să fie descris în detaliu. De aceea când se negociază cu oameni ce provin din astfel de culturi ar fi înțelept să fiți pregătiți, având toate detaliile la îndemână.
Nevoia sentimentală de reguli și reglementări într-o cultură orientată spre evitarea incertitudinii solicită un spirit considerabil de punctualitate. Nu uitați de întâlniri, programați-le în avans și nu întârziați. Discutați doar un subiect o dată. Evitați întreruperile și întârzierile
În aceste culturi există și o nevoie acută de formalități. În Germania, Japonia și alte țări este potrivit să vă adresați oamenilor folosind titlurile lor formale. Comentarii critice referitoare la situații, condiții și oameni nu se fac niciodată în public. Astfel de remarci vor insulta profund simțul de proprietate și auto-prețuire al persoanelor respective.
Oamenii aparținând culturilor orientate spre evitarea incertitudinii au reputația de a negocia greu. Ei folosesc din obișnuință cereri deschise și fac foarte greu concesii. Tocmeala este obișnuită și este așteptată ca fiind o parte esențială a jocului.
IV. CĂI DE REDUCERE A OBSTACOLELOR ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
4.1. Măsuri pentru reducerea obstacolelor interculturale la nivel internațional
4.1.1. Menținerea păcii și prevenirea conflictelor.
La nivel international politicile interculturale au ca scop mentinerea pacii, ceea ce reprezinta un mod pozitiv de convietuire a civilizatiilor de pe intreg globul pamantesc, pacea ducand la dezvoltarea popoarelor din punct de vedere social, economic si spiritual.
S-a demonstrat de-a lungul timpului ca pacea poate fi obtinuta si mentinuta doar in situatia in care aspectul cultural nu este ignorat de catre populatie.
Atat la nivel multilateral cat si la nivel bilateral exista dorinta de cunoastere reciproca a civilizatiilor prin schimbul de cunostinte si informatii in legatura cu obiceiurile si stilul de viata social, politic si economic, ceea ce determina diminuarea conflictelor si dobandirea unui respect mai mare intre civilizatii.
Din dorinta de a mentine pacea la nivel international au fost create mai multe organizatii si consilii care au ca rol cooperarea culturală si sociala. Dintre cele mai importante, vom aminti Franta si Germania care au ales ca fondarea acestora sa se faca din punct de vedere economic, nu cultural, cum au optat alte state membre.
Cultura devine atsefel liantul care creaza legaturi, pentru unele state, care ajuta la stoparea conflictelor.
Comunicarea interculturală , este un alt factor, care are un rol nu lipsit de importanță în cadrul proceselor anti-conflict.. Altfel spus, cultura reprezintă un cadru al acțiunilor politice și al actorilor politici care nu poate fi ignorat.,iar a ajunge la un acord în acest tip de chestiuni poate implica un proces de dialog intercultural, deoarece modul în care factorii de decizie își definesc interesele de securitate derivă din experiențele și punctele de vedere colective istorice sociale și culturale
. Astefel o definitie ar putea fi: „cultura constă din acele credințe, tradiții, atitudini și simboluri, durabile și larg răspândite, care arata modurile în care interesele și valorile unui stat/unei societăți, privind securitatea, stabilitatea și pacea, sunt percepute, articulate și aplicate de către elite și actori politici”.
Un conflict are întotdeauna nevoie de două părți , ceea ce înseamnă că, cel puțin teoretic, conflictul putea fi prevenit prin politici culturale concretizate în dialog intercultural, atât la nivelul elitelor, cât și la nivelul cetățenilor obișnuiți.
In concluzie, cultura este foarte important in mentinerea pacii si in inlaturarea conflictelor inter-statale.
4.1.2. Industriile culturale.
Dezvoltarea economică a schimburilor cultural ear fi un al doilea punct de vedere in pastrarea pacii. Tările dezvoltate au ca rezultat schimburile culturale din ce în ce mai intense, cu o creștere rapidă. Pe Primul loc fiind Statele Unite la exportul cultural, apoi Europa.
Trei milioane de angajați gasim in sectorul cultural numai in cadrul statelor membre UE, dintre care, în domeniul schimburilor internaționale mai mult de jumatate. Schimburilor culturale internaționale au devenit o chestiune economică importantă: statele membre nu pot fi decât preocupate ca balanta sa incline mai mult in partea schimbului cu Statele Unite. O tara care știe să se exporte, va face mai usoara cumpărarea de produse culturale Daca un stat are o cultură atractivă, atunci cu siguranta va avea efecte bune asupra vânzării altor produse.Este important ca intitutiile guvernamentaleele să profite de ocazii pentru a promova cultura tarii lor.
Teama de marginalizare este unul dintre aspectele negative ale dezvoltarii. Inmultirea schimburilor culturele, poate duce la marginalizare și sărăcire. Acestui risc se expun, in principal, țările mai slab dezvoltate. Un mediu stabil, care să le încurajeze,ar fi un mediu de preferat.Deoarece ele nu pot fi supuse regulilor pieței, ele sunt imaginea unui stat în exterior ceea ce înseamnă că trebuie inregistrate în sistemul fiscal national, acest lucru ducand la subventionari importante din artea statului.
4.1.3. Impunerea pe plan internațional
Un mijloc de a obține recunoaștere si de extindere a influentei a fost o alta caracteristica a schimbului cultural. Statele care au hotarat înființarea de dispozitive de promovare culturala, au făcut acesta pentru de a-și spori influenta. Relevant este faptul de a constata că in tarile in care s-a dispus crearea de rețele culturale sunt puterile nationale care au detinut colonii.
Scopul obținerii de influența în relațiile culturale internaționale s-a conturat în în perioadele interbelică și războiul rece si în perioadele de declin politic sau economic titlu de compensație.
Unele state vor dori să foloseasca aceste relații in alte scopuri, spre exemplu politice, doar pentru a fi recunoscute de alte natiuni națiuni. Aici ne referim la state care nu sunt recunoscute juridic si nu sunt cartografiate ca state cu entiate precisa de către majoritatea comunitatea internaționala.
4.1.4. Căutarea diversității și teama de uniformizare
. Una din cele mai triste concluzii la care au ajuns expertii este faptul ca lumea mai foloseste în acest moment doar de 10% din limbile active acum o sută de ani, ceea ce a dus la o pierdere irecuperabila a multor idei , planuri, trairi.
Limba este una din partile cele mai importante in patrimoniul unei tari, prin ea se cladeste viitorul, prin ea se transmit tradiții și idei . Relațiile culturale internaționale sunt greu de definit ,scopurile culturale și sociale fiind mult diferite fata de cele economice sau diplomatice. Acestea sunt un amalgam de stiinte : lingivstica, filosofie, socoilogie etc. Desi sunt greu de cuantificat, importanța lor este foarte mare. Unul din rezultatele pozitive a schimbului cultural este diversitatea , iar unul din minusurile ei este riscul de uniformizare culturală.
Cel mai des utilizitata justificare a schimburilor culturale internaționale este cultura, schimb reciproc de traditii si idei. Societățile închise sunt amenintate de decadentade aceea schimbul este considerat piatra de temelie a culturii. Aceasta nu poate exista cultura fără a fi comparata. Deoarece mizele diplomatice sau economice sunt mai mult exploatate relațiile culturale internaționale, sunti insuficient puse în valoare.
Comunitatea internaționala are o deosebita responsabilitate, ea fiind insarcinata să acorde prioritate dezvoltării socioculturale a populațiilor aflate în dificultat. Interculturalitatea nu poate fi ignorata de relațiile internaționale, politicile educative și lingvistice.
4.2. Politici culturale europene
Nu putem vorbi despre conjunctura politica fără o descindere de la care să începem. Revendicarea a doua răspunsuri,pe deoparte a unuia comun iar pe de alta a unuia cultural are ca bază intrarea Europei în perioada istorică. Destinul comun al acestui continent se dezvolta din 1945 , desi nu este observabil pentru o mare parte din oameni, dar există în profida inegalităților și diferențelor sociale. El determină amenințarea exterminaționismului și totalitarismului, pericole pentru adevărurile culturale,și nevoia de a le face față împreună factorilor de declin și de dezalcătuiere.
Europa are la bază, o doctrină soft power,să-i spunem asa. În general,majoriatea construcțiilor politice de pe întinsul Europei au apărut și au evoluat treptat din inerior,e adevărat, dar pornind de la forțari exterioare, iar când spunem forțări exterioare de referim la acelea provocate de război.
Ceea ce a pornit de la europeni, fară nici un fel de influentă exterioară a fost dorința lor de a schimba,a ridica la un standard mai înalt nivelul de trăi.Și au făcut acest lucru în trei direcții : pe plan economic, pe plan social și pe plan ecologic. Având în vedere faptul că suprafața Europei este cu mult mai mică decât cea a Americii ,Europa având o cca. 10,4 milioane de kilometri comparativ cu America,cca. 41,5 miloane de kilometri,este ușor de înteles de ce pe continentul nostru este o cere ecologică mult mai mare decât in SUA.
Europenii moștenesc o tradiție socială crescuta, motiv pentru care și pretențiile lor de ordin social sunt mult mai înalte decât în alte țări.Și aici este vorba de o multitudine de aspecte,pornind de la modul de alimentație pâna la modul în care sunt afectați de evolutia geneticii.
Europenii nu își doresc o cultură hegemonică ,preferința lor fiind în stransă legatură atât cu modul de comunicare cât și cu etica. Un exemplu ar fi avalansa termenilor din diverse domenii care sunt folosiți însă în toate țările în varianta englezească : dealer, computer ,management, marketing, broker etc.Pe plan cultural , Europa se află la un nivel ridicat și atunci ar trebui să-și pastreze individualitatea. Nu este nevoie să importam stilul de viată sau valorile americanilor din moment ce le avem și noi pe ale noastre.
4.2.1. Excepția culturală și diversitatea culturală
Distribuția bunurilor culturale ar putea însemna pe deoparte controlul anumitor companii multinaționale asupra pieței mondiale. Însă ar fi total greșit să reducem cultura la bunurile sale materiale. Cultura trebuie privita ca simboluri spirituale și nu materiale și experiența ce ține de planul existențial. Pentru a o pastra neștirbită este nevoie de fapte nu doar de discursuri politice fără nici o urmare concretă.Vorbim aici despre necesitatea de a recupera și pastrare tradițiile ce formează acea cultură non-occidentală,cultura noastră individuala. Este adevarat că am ajuns într-un punct în care importam extrem de multe de la americani,pe scurt întregul lor mod de viată, însă cultura noastră este cea care trebuie să ramană intactă. Aceasta este cea mai importantă excepție,singura poate.Iar globalizarea amenință pierderea de-a lungul timpului a identitații culturale. Bunurile culturale sunt păstratoarele identitatii fiecărui popor în parte ,a ideilor și a valorilor sale.
Conform proverbului “peștele mare îl înghite pe cel mic” ,cultura globală,o cultură atemporala și “lipsită de memorie” ar putea să acapareze la un moment dat cultura fiecarei țari . Acest lucru trebuie evitat cu orice preț.Prin promovarea culturii individuale a statelor.
Manuel Castells (1997,13) surprinde foarte bine nevoia păstrarii identitații culturale :“Nu putem accede la modernitate decât mergând pe propriul nostru drum, cel care ne-a fost trasat de religia, istoria si civilizatia noastra “
Concluzii
Prin lucrarea de față am dorit crearea unei imagini de ansamblu asupra aspectelor referitoare la comunicarea interculturală și încercarea de a o îmbunătăți prin prisma economiei.
Este lesne de înțeles interdependența dintre identitatea personală(orice persoană) sau colectivă(un popor) și comunicare, datorită continuității dintre ele.Este aproape imposibil să măsurăm comunicarea interculturală la nivelul continentului nostru.Asta nu înseamnă că firmele de cercetare nu realizează foarte multe sondaje și chestionare pe această temă pentru stabilirea unor statistici, însă validitatea lor este greu de determinat. Singura afirmație pe care o putem face fără nici un dubiu este aceea că pentru a putea dezbate pe tema comunicării interculturale este sunt necesare atât bunurile culturale cât și persoanele care să le pună în mișcare. Iar această mișcare ar putea fi, în cele din urmă, măsurată.
Putem vorbi de comunicarea interculturală în două sensuri : cel de funcționalitate sau comunicare și cel normativ care se referă la partea spirituală ,la întrepătrunderea armonioasă. Este ,deci , vorba de cantitate dar mai ales de calitate.
Cantitativ,vorbim despre ceea ce am mentionat și mai devreme ,legătura dintre persoane și bunurile culturale la nivelul Europei ,având în vedere : legăturile pe plan economic ale marilor firme europene, persoanele care preferă să lucreze altundeva decât în țara în care s-au născut și au crescut sau altfel spus cei ce și-au găsit un loc de muncă altundeva decât în țara de origine, numărul foarte mare de adolescenții ce aleg facultățile din alte state,la fel și cadrele didactice ce profesează în alte state, de asemeni nu putem omite turismul la nivelul Europei,în special cel cultural , cumpărarea și vânzarea bunurilor culturale pe teritoriul continentului și bineînțeles cuantumul colaborărilor la nivelul întregii culturi europene.
Referitor la datele calitative, trebuie luat în considerare nivelul la care se fac toate aceste ”schimburi” enumerate mai sus, dacă ritmul lor este alert și dacă această comunicare este eficientă.Datorită globalizării comunicarea interculturală a devenit inevitabilă. Trebuie urmărit dacă toate acțiunile enumerate mai sus au efectul scontat.
Stabilirea calității comunicării interculturale se face și în funcție de durata relațiilor dintre două sau mai multe culturi și de tendința acestor schimburi, spre ce anume se îndreaptă legăturile respective.
Totul este în stânsă concordanță cu identitatea, fără de care comunicarea ar fi inexistentă. Nu putem omite nici identitatea individuală, dar nici identitatea culturală.
Comunicarea interculturală există de foarte mult timp , important este să înțelegem că lucrurile au evoluat enorm de la începuturile ei și aceasta se face acum la un cu totul și altul alt nivel.
În această lucrare am încercat evidențierea rolului extrem de important al comunicării interculturale, acela de a preveni neînțelegerile , greșelile,erorile de comunicare și situațiile conflictuale atât la nivelul Europei cât și la nivelul întregului Glob și oferirea unei perspective asupra importanței de necontestat al acesteia.
Studiu de caz
I Justificarea cercetarii :
Înca din antichitate ,comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane. Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină; communis înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a împărtăși ceva celorlalți“(A. de Peretti, J. A. Legrand, J. Boniface, 2001 pag. 21).
Comunicarea există ori de cate ori o entitate socială poate afecta o alta și modifică reacțiile acesteia prin transmiterea unei informații nu prin acțiune directă. Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, acesta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane.
Comunicarea interculturală se definește prin interferarea limbajului verbal și nonverbal a indivizilor ce provin din societăti, ce sunt asociate unor culturi diferite.
Cultura influențează atât comunicarea verbala (prin intermediul limbii vorbite), cât și comunicarea nonverbală. Ea determină anumite comportamente non-verbale care reprezintă sau simbolizează gânduri, sentimente, stări specifice ale comunicatorului. La nivel de individ și de subculturi apar anumite diferențe, care determină tipuri de comportament ce sunt înrădăcinate în fiecare membru și pot duce la perturbații în comunicare, în special în domeniul afacerilor internaționale.
Din prisma experienței mele cu persoane care aparțin unei culturi diferite față de a mea pot spune că deși se vorbește despre o “mecdonalizare” a sociatații pe plan mondial există totuși diferențe lingvistice, comportamentale, educaționale și religioase care acționează ca bariere în procesul comunicării interculturale.
În prezent în Romania se regăsesc o varietate de minoritați culturale, printre care se identifică și cultura islamică, ce s-au adaptat fondului cultural autohton. Practica Islamului în România este legată de stabilirea, pe teritoriul României, încă din secolul al XIII-lea a populației turco-tătare.
Islamul este un set de legi, ritualuri și credințe prezentate ca pe o sumă socială și religioase, ce acoperă o multitudine de forme și practici care sunt incluse prin modalități complexe, uneori invizibile în existența socială zilnică.
Prin prezenta cercetare am încercat să demonstrez că gesturile considerate comune în societatea europeană pot avea o seminificatie și interpretare diferită față de cultura islamică, acestea ducând la distorsionarea mesajului ce se vrea a fi transmis acționând astfel ca un impediment în calea comunicării dintre indivizi și implicit culturile lor.
II.Obiectivele cercetării:
Obiectivul general al cercetării este identificarea barierelor verbale și nonverbale dintre cultura europeană și cea islamică.
Obiectivul specific este de a raspunde la următoarele întrebări :
Cum s-au adaptat arabii intr-o țară majoritar creștină?
Care este percepția arabilor despre comportamentul indivizilor din societatea românească?
Care este percepția românilor despre comportamentul indivizilor care aparțin culturii islamice?
Ce diferențe există din punct de vedere al comunicării verbale și nonverbale între cultura islamică si cea românească?
III. Ipotezele cercetării:
Cercetarea iși propune următoarele ipoteze:
Limbajul nonverbal are aceeași semnificație atât în cultura românească cât și în cea islamică.
Familia este importantă atât în cultura musulmană cât și în cea românească
Indivizii aparținând culturii muslmane nu se pot integra într-o societate majoritar creștină.
IV. Eșantionarea
Pentru elaborarea cercetării au fost intervievați un număr de opt persoane cu vârste cuprinse între 20 și 24 de ani, patru fete și patru băieti. Două dintre fete și doi dintre băieți aparțin culturii musulmane, iar celelalte două fete și ceilalați doi băieti sunt de origine română. Interviul a avut loc în zile diferite în sediul organizației A.R.C.A ( Str. Austrului, nr 28 ).
V. Metode și tehnici folosite
Pentru realizarea obiectivelor propuse a fost folosită ancheta sociologică, iar ca tehnică, interviul. Procedeul de lucru s-a desfășurat pe baza ghidului de interviu.
Interviul conține 15 întrebări cu răspuns deschis. Întrebările deschise au fost interpretate prin intermediul analizei de conținut.
În vederea realizării obiectivelor propuse am abordat cercetarea fundamentală pură, a cărei metodologie are valoarea generală și ca obiectiv obținerea de cunoștințe noi.
VI. Prezentarea rezultatelor
Referitor la întrebarea: Care este ocupația ta?
Toti subiecții au răspuns că sunt studenți în cadrul unor facultăți din București.
La intrebarea: “Ce crezi despre români(cum te-ai integrat)?” Subiecții intervievați, de origine arabă, au raspuns că românii sunt persoane sociabile și primitoare, singura dificultate a fost invățarea limbii române.
La întrebarea: “Ce parere ai despre musulmani?” Băietii de origine română, intervievați au raspuns că musulmanii sunt persoane retrase datorită normelor religioase, iar fetele au raspuns că arabii sunt persoane foarte sociabile și comunicative.
Referitor la intrebarea:”Ce reprezintă familia? “, atât subiecții de origine musulmană cât și cei de origine română au raspuns că familia are o importanță foarte mare pentru ei.
În ceea ce privește întrebarea: “Cât de importantă este tradiția pentru tine?” Toți subiecții români au raspuns că tradiția face parte din viața lor, însa fără a avea o importanță majoră iar subiecții de origine musulmană au raspuns că tradiția este foarte importantă întrucât reprezintă un ghid obligatoriu de conduită morală.
La intrebarea:”Ai intrat vreodată într-un conflict verbal cu părinții tăi?” , subiecții intervievați de origine română au raspuns afirmativ, pe când subiecții intevievați de origine islamică au răspuns că acest lucru nu se cuvine într-o familie musulmană.
La intrebarea:”Care sunt modalitățile de salut pentru tine?(EXEMPLE pentru prieteni,persoane în vârstă,parinți)”toți subiecții de origine arabă au explicat că se salută cu prietenii de același sex prin sărutatea obrajilor de trei ori,iar cu persoanele în vârstă și cu părinții prin sărutarea mâinii, însă cu persoanele de aceeași vârstă și sex diferit prin aplecarea capului și salut verbal.
Subiecții bărbați de origine română au răspuns că salută prin strângerea de mână la bărbați, indiferent de vârstă,pentru persoanele de sex feminin de aceeași vârstă prin sărutul pe ambii obraji, iar pentru persoanele de sex feminin în vârstă prin salutul verbal politicos("sărut mâna")
Referiror la intrebarea:”Obișnuiești să-ți privești în ochi interlocutorul?”, pot spune că toți subiecții de origine musulmană au răspuns că numai dacă este o persoană de aceeași vârstă, în cazul persoanelor mai în vârstă, privirea în ochi reprezentând o jignire în cultura musulmană.
Subiecții români au răspuns că este normal și respectuos să te uiți în ochii persoanei cu care vorbești, completând că în acest caz, privitul în altă direcție denotă dezinteres sau lipsă de sinceritate.
La întrebarea: “Ce stil vestimentar adopți?”, subiecții români au răspuns că se îmbracă in funcție de modă, iar subiecții de origine arabă au explicat că adoptă stilul clasic, haine care acoperă mare parte din corp, femeile musulmance, acoperindu-și chiar și părul și jumătate din față cu un voal.
La întrebarea: “Obisnuiești să iesi in cluburi? Cat de des?”, subiecții intervievați de origine româna au raspuns afirmativ, explicând că ies in club cel puțin o dată pe lună, însă subiectii musulmani au răspuns că nu ies niciodată în club întrucât nu se cuvine din punctual de vedere al normelor lor religioase.
Referitor la întrebarea: “ De câte ori ați consumat alcool?”, subiecții români au răspuns că sunt consumatori ocazionali de băuturi alcoolice, iar subiecții ce aparțin culturii islamice au răspuns că nu consumă niciodată alcool întrucât este un lucru interzis de religia lor.
În ceea ce privește întrebarea: “Ce semnificație are pentru tine semnul cunoscut sub numele de 'OK'? “ subiecții intervievați de origine română au răspuns că înseamnă “ în regulă, corect “, însă subiecții aparținând culturii musulmane au explicat că pentru ei acest gest simbolizează o insultă.
La întrebarea: “Dacă esti invitat la cină care este primul gest pe care îl faci când te ridici de la masă?”, atât subiecții de origine română cât și cei aparținând culturii arabe au răspuns că fac un gest de mulțumire întrucât așa se cuvine.
În ceea ce privește întrebarea: “Ce semnificație are pentru tine gestul sărutului pe buze între parteneri ?”, putem spune că atât subiecții aparținând culturii române cât și cei aparținând culturii musulmane percep la fel acest gest, întrucât, toți au răspuns că reprezintă un gest de afecțiune între parteneri.
VII. Vlalidarea sau invalidarea ipotezelor cercetării
Având în vedere informațiile prezentate mai sus, prima ipoteză, și anume “Limbajul nonverbal are aceeași semnificație atât în cultura românească cât și în cea islamică” este infirmată deoarece s-a observat că anumite gesturi nu sunt percepute cu aceeași semnificație în ambele culturi.
Cea de-a doua ipoteză “Familia este importantă atât în cultura musulmană cât și în cea românească.” , este confirmată întrucât atât subiecții aparținând culturii arabe cât și cei ce aparțin culturii române au răspuns că familia are o importanță foarte mare pentru ei.
Referitor la cea de-a treia ipoteză: “Indivizi aparținând culturii muslmane nu se pot integra într-o societate majoritar creștină.”, putem spune că aceasta se infirmă întrucât subiecții aparținând culturii musulmane intervievați îi consideră pe români persoane sociabile și primitoare, mărturisind că singura dificultate pe care au întampinat-o in procesul integrării a fost învățarea limbii române.
VIII. Concluzii
Datorită culturilor mixte existente în prezent în societatea româneacă, se întâmplă uneori ca mesajul comunicării, transmis prin limbajul verbal sau nonverbal să fie perceput cu semnificații diferite între doua culturi distincte.
Acest lucru poate duce la percepția eronață a mesajului și implicit la o barieră a comunicării între indivizii aparținând unor culturi diferite.
Ghid de interviu
1. Cum te numești?
2. Câți ani ai?
3. De ce religie ești?
4. Care este ocupația ta?
5. Ce crezi despre români(cum te-ai integrat)?/Ce parere ai despre musulmani?
6. Ce reprezintă familia pentru tine?
7. Cât de importantă este tradiția pentru tine?
8. Ai intrat vre-o dată intr-un conflict verbal cu parinții tăi?
9. Care sunt modaliațile de salut pentru tine?(EXEMPLE pentru prieteni,persoane învârstă,parinți)
10. Obișnuiești să-ți privești în ochi interlocutorul?
11. Ce stil vestimentar adopți?
12. Obișnuiești să ieși în cluburi? Cât de des?
13. De câte ori ai consumat alcool?
14. Ce semnificație are pentru tine semnul cunoscut sub numele de 'OK'?
15. Daca esti invitat la cină care este primul gest pe care îl faci cînd te ridici de la masă?
16. Ce semnificație are pentru tine gestul sărutului pe buze între parteneri ?
BIBLIOGRAFIE
Anghel, Petre. (2003). Comunicare transculturală . Bucureșt. Editura Cartea Românească
Anghel, Petre.(2003). Stiluri și metode de comunicar. București. Editura Cartea Românească
Anghel, Petre. (2005). Strategii eficiente de comunicare. Bucureșri. Editura Cartea Românească
Berger, L.Peter, Luckman, Thomas.(1999). Construirea sociala a realități .București. Editura Univers
Bosche, Marc.(1997). Le Management interculturel. Paris. Editura Nathan
Castells, Manuel.(1997). The Power of Identity. Oxford. Editura The information Age:Economy,Society and Culture
Chelcea, Septimiu. (2006). Psihosociologie.Teorie și aplicații. București. Editura Economică
Chelcea, Septimiu. Ivan, Loredana și Chelcea, Adina. (2008).Comunicare nonverbală: gesturile și postura. București. Editura Comunicare.ro
Cuijenburg, Van J. J., Scholten, N., Noomen, G.W. (1998). Știința comunicării. București. Editura Humanitas
Giddens, Anthoni. (2000). Sociologie. București. Editura All
Gouran, D., Wiethoff, W. E., Doegler, J. A. (1994). Mastering Communication. Boston. Editura Allyn and Bacon
Hiltrop J.M. și Sh. Udale. (1998).Communication. Editura Homdale
Nicolaescu O.(2000). Comunicare interculturală. București. Editura Polirom
Peretti Andre de, Jean Andre Legrand, Jean Boniface.(2001). Tehnici de comunicare. Iași. Editura Polirom
Niță, Mircea Aurel.(1999-2000). Comunicarea în afaceri-suport de curs-SNSPA.București. Facultatea de Relații Publice”David Ogilvy”
Popescu, Dan. (2005). Comunicare în afaceri . București. Editura ASE
Prutianu, Ștefan.(1998). Comunicare și negociere în afaceri. Iași , Editura Polirom
Rogojanu, Angela. (2003). Doctrinele comunicării. București. Editura ASE
Stanton, N. (1995). Comunicarea economică. București. Editura Societatea Știință & Tehnică SA
Wieviorka, Michel. (1994). Spațiul rasismului. București. Editura Humanitas
Stanton, N. (1995). Comunicarea. București. Editura Societatea Știință & Tehnică SA
Weber, Max.(2007). Etica protestantă și spiritul capitalismului. București.Editura Humanitas
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obstacole In Calea Comunicarii Interculturale (ID: 105935)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.