Observatii Privind Principalele Boli Si Daunatori din Cultura de Mazare

Observații privind principalele boli și dăunători din cultura de mazăre

Cuprins

Introducere

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1

1.1

1.2

1.3

1.4

1.5

Capitolul 2

2.1

2.2

2.3

2.4

2.5

2.6

2.7

PARTEA a II-a -CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3

3.1

3.2

3.3

3.4

Capitolul 4

4.1

4.2

4.3

4.4

Concluzii

Bibliografie

Lista figurilor

Figura 2.1……………………………………………………………………………………….23

Figura 3.1……………………………………………………………………………………….37

Figura 3.2……………………………………………………………………………………….41

Figura 3.3……………………………………………………………………………………….43

Figura 3.3.1…………………………………………………………………………………….40

Figura 3.4……………………………………………………………………………………….45

Figura 3.5……………………………………………………………………………………….46

Figura 3.6……………………………………………………………………………………….48

Figura 3.7……………………………………………………………………………………….50

Figura 3.8……………………………………………………………………………………….51

Figura 4.1……………………………………………………………………………………….56

Figura 4.2……………………………………………………………………………………….56

Figura 4.3……………………………………………………………………………………….57

Figura 4.4……………………………………………………………………………………….57

Figura 4.5……………………………………………………………………………………….57

Tabelul 1.1……………………………………………………………………………………..10

Tabelul 1.2……………………………………………………………………………………..11

Tabelul 1.3……………………………………………………………………………………..11

Tabelul 1.4……………………………………………………………………………………..12

Tabelul 2.1……………………………………………………………………………………..22

Tabelul 2.2……………………………………………………………………………………..29

Tabelul 3.1……………………………………………………………………………………..35

Tabelul 3.2……………………………………………………………………………………..39

Tabelul 3.3……………………………………………………………………………………..39

Tabelul 4.1……………………………………………………………………………………..55

Tabelul 4.2……………………………………………………………………………………..55

Tabelul 4.3……………………………………………………………………………………..58

Graficul 2.1…………………………………………………………………………………….26

Graficul 2.2…………………………………………………………………………………….30

Introducere

În România, pierderile totale în urma atacului agenților patogeni, buruienilor si dăunătorilor se ridică anual la 2,5 – 3 miliarde de dolari, adică de câteva ori mai mare decât suma necesară pentru achiziționarea produselor de uz fitosanitar, inclusiv si costul lucrărilor pentru executarea tratamentelor.

Ca și în cazul altor culturi și cultura de mazăre este atacată de o serie de dăunători , provocând pagube multiple și importante.

În urma atacului au loc modificări în metabolismul plantelor, mai ales a funcțiilor fiziologice (respirație, fotosinteză, transpirație) ce determină scăderea substanțelor proteice, cantităților de hidrați de carbon, astfel înregistrând-se pierderi de recoltă, atât calitative cât și cantitative.

Pierderile cauzate agriculturii mondiale datorită dăunătorilor animali, a agenților patogeni și buruienilor la diferite culturi și produse agricole se ridică anual la cca 75 miliarde de dolari.

Aceste pierderi reprezinta aproximativ 35 % din producția agricolă mondială si anume: 12,7 % pierderi datorită dăunătorilor; 12,4 % pierderi datorită agenților patogeni; 9,3 % pierderi datorită buruienilor.

Suprafața cultivată cu mazăre pe glob în anul 2005 a fost de 6,5 mil.ha, cu o producție medie de de 1.740 kg/ha (după FAO STAT Database). Suprafețe mai importante sunt în țările fostei URSS (Federația Rusă – 720.000 ha, Ucraina – 320.000 ha, Belarus – 85.000 ha), în China 850.000 ha, India 700.000 ha.

În Europa au fost semanate cu mazăre circa 2 mil.ha, cu o producție medie de 2.250 kg boabe/ha. Franța este cel mai mare cultivator de mazăre din Europa (cu până la 604.000 ha în ultimul deceniu și 316.000 ha în 2005), urmată de Spania cu 145.000 ha, Germania 130.000 și Marea Britanie 59.000.

Producțiile depășesc frecvent 3.400 kg boabe/ha în țările Uniunii Europene (de exemplu Olanda și Belgia) iar Franța a obținut 4.720 kg/ha în 1995, 5.400 kg/ha în 1994 și 4.123 kg/ha în 2005.

În România, suprafețele ocupate cu mazăre au înregistrat diferite valori: 30.000 ha în perioada 1931-1938, 109.000 ha în 1951, doar 11,7.000 ha în 1978, aproape 100.000 ha în 1988. În ultimii ani, cultura de mazăre a fost diminuată, ajungând la doar 21.000 ha în 1992, cu o producție medie pe întreaga suprafață de 1.500 kg boabe/ha, și 20.000 ha în 2005, cu o producție medie de 1.840 kg/ha; există însă si exploatații agricole care recoltează în medie 2.500- 3.400 kg boabe/ha.

În România, suprafețe ocupate cu mazare mii/hectare, perioada 2007 – 2012

Producția agricolă vegetală (mazăre) /mii tone, perioada 2007 – 2012

Producția principalelor produse agricole/Legume/pe locuitor, perioada 2007 – 2012

CAPITOLUL I

STADIUL CUNOAȘTERII ÎN DOMENIU

Importanța culturii de mazăre Pisum sativum L

Principala valoare a culturii de mazăre constă, în primul rând, în conținutul ridicat în proteină al semințelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată. Conținutul proteic din boabe depășește de 2 – 4 ori pe cel al cerealelor. Raportul dintre proteina brută și componentele neproteice este la mazăre 1/2,8.

Boabele de mazăre sunt folosite si in stare nematură, ca legumă dar și în stare matură (boabe uscate), decorticate și transformate în făină, care apoi pot fi preparate sub formă de piure sau supe. Consumul boabelor mature de mazăre are tradiție în țările Europei Centrale și de Vest; în Estul si Sudul Europei, mazărea este înlocuită în alimentație cu năut, linte sau fasole.

Importanța agronomică a mazării este deosebita, cultura fiind mecanizabilă în întregime. În plus, mazărea părăsește terenul devreme, lasăndu-l îmbogățit în azot și substanță organică, fără resturi vegetale, curat de buruieni, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu și în condiții bune. Mazărea este o premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor și o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

Datorită recoltării foarte timpurii, trebuie avută în vedere și posibilitatea amplasării după mazăre a unor culture successive.

Pe lângă proteine, semințele mazărei conțin hidrați de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară. În alimentația oamenilor, de la acestă cultură se folosesc păstăile și boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve.

În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se folosește în amestec, în anumite proporții, cu cereale, cărora le îmbunătățește valoarea alimentară, îndeosebi a tineretului. Se folosește în componența amestecurilor furajere, alături de secară sau ovăz (borceag de toamnă sau de primăvară), consumate ca fân sau nutreț verde.

Resturile vegetale (tecile și vrejii), având un conținut în proteină de circa 3 ori mai mare comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea animalelor.

Compoziția chimică a boabelor de mazăre (g/100 g s.u) Tab. 1.1

În agricultura ecologică plantele leguminoase dețin un rol deosebit de important. În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare cunoscându-se încă din Antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogățind solul cu 100 – 300 kg azot la ha și realizând o importantă economie de energie convențională. Azotul rămas în sol după leguminoase se găsește sub formă organică, ușor accesibil, având o acțiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei succesoare. Mazărea are mare putere de solubilizare pentru fosfați și pune la dispoziția plantelor succesoare acest element într-o formă mai accesibilă.

Deoarece toate părțile mazării sunt mult mai bogate în azot decât alte plante de cultură, se pot folosi ca îngrășământ verde pentru fertilizarea solurilor.

Răspândire, suprafețe, soiuri.

Se considera că mazărea este o cultură agricolă veche, probabil la fel de veche ca grâul și orzul – originară din regiunea de est a Mării Mediterane, Africa de Nord – Est și Orientul Mijlociu (Afganistan). Mai târziu, mazărea s-a extins spre Vest în Europa, spre Sud în Africa și spre est în India și China. Una din cauzele pentru care mazărea s-a răspândit a fost valoarea alimentară și conservabilitatea ridicată a semințelor. A fost utilizată în alimentație la început în China și mai târziu aceasta forma de utilizare a fost preluată în Europa. În timp, mazărea verde s-a răspândit treptat, chiar în defavoarea mazării uscate.

Suprafața cultivată pe glob cu mazăre pentru semințe uscate era în anul 2009 de 6,15 mil. ha, cu o producție medie de 1.686 kg/ha (după FAOSTAT 2010).

Prin comparație, mazărea verde (legumă) se cultivă pe glob pe 2,11 mil. ha, îndeosebi în Asia (1,59 mil. ha) și mai puțin în Europa (208 mii ha). România a cultivat în ultimul deceniu anual circa 5 mii ha cu mazăre de gradină.

Suprafețe mondiale cultivate cu mazăre Tab. 1.2

Suprafețe și producții cultivate cu mazăre în România Tab. 1.3

Producția medie la hectar la cultura de mazăre (kg/ha) din anii 2007 – 2012 Tab. 1.4

Mazărea cultivată aparține genului Pisum. Speciile importante ale genului Pisum sunt: Pisum sativum (mazărea comuna), cu flori mari, albe și Pisum arvense (mazărea furajeră), care se recunoaște prin florile roșii-violacee și prin inelul violaceu de la baza stipelelor.

Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăți, diferențiate după mărimea semințelor, aspectul suprafeței și culoarea tegumentului semințelor.

Sortimentul de soiuri de mazăre în câmp include 4 soiuri românești, și anume: Aurora creat la INCDA Fundulea, Dorica creat la SCDA Turda, Magistra Liv creat la SCDA Livada, Vedea TR creat la SCDA Teleorman; 3 soiuri străine: Athos, Atika și Austin (de creație franceză).

Soiurile Dorica și Aurora, creații ale amelioratorilor români de mazăre, aparțin tipului “afila” și sunt incluse în sortimentul de soiuri aflate în cultură.

Particularități biologice

La cultura de mazăre perioada de vegetație, de la semănat la maturitate, este de 100 – 200 zile, iar germinația este hipogeică ceea ce împrimă o mai bună putere de străbatere, permite un semănat mai adânc, mai bine structurat.

Rădăcina este pivotantă, ramificată și ajunge până la 1 m adâncime. mazăre perioada de vegetație, de la semănat la maturitate, este de 100 – 200 zile, iar germinația este hipogeică ceea ce împrimă o mai bună putere de străbatere, permite un semănat mai adânc, mai bine structurat.

Rădăcina este pivotantă, ramificată și ajunge până la 1 m adâncime. Pe rădăcina se formează nodozități mici, numeroase, de Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea semințelor, înainte de semănat. Nodozități mici, foarte numeroase în primii 30 cm adâncime se formează mai ales pe ramificațiile laterale ale radăcinii.

Tulpina înaltă de 65 – 150 cm are creștere nedeterminată. În primele faze de vegetație pînă la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă, apoi, pe măsură ce se formează păstaile și boabele, planta se culcă sub greutatea acestora, deoarece țesuturile mecanice ale tulpinii sunt puțin dezvoltate.

La subsuoara fiecărei frunze se diferențiază câte un mugure, primii formați fiind muguri vegetativi, dacă ei se dezvoltă vor da naștere la ramificații.

Frunzele sunt paripenat compuse, cu 1-3 perechi de foliole, cu stipele la bază și cârcei la partea superioară. La soiurile de tip “afila”, foliolele sunt înlocuite cu cârcei, în cazul acesta fotosinteza este asigurată de stipelele foarte mari, precum și de celelalte părți verzi ale plantei.

La aceste soiuri, plantele se susțin între ele datoritâ cârceilor și nu se culcă la pământ la maturitate. Pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici și , în plus, foarte important, lanul poate fi recoltat dintr-o singură trecere cu combina.

Florile la cultura de mazăre înfloresc devreme, începând din luna mai, florile sunt albe având constituția specifică leguminoaselor și sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara frunzelor. Se formează de regulă, 2-3 flori pe un etaj, îndeosebi la primele 4-7 etaje (noduri) bazale, care sunt și cele mai productive.

Fructul este o păstaie ce conține de regulă 3-6 boabe. Păstăile sunt ușor dehiscente la maturitate, ceea ce crează dificultăți la recoltare și poate determina pierderi mari de boabe prin scuturare.

Semințele (boabele) au MMB-ul de 200 – 350 g și MH 75 – 80 kg, ele se sparg cu usurință la recoltare și la orice manipulare mecanică.

Cerințe față de clima și sol

Mazărea este o plantă a climatelor mai umede și răcoroase, la germinat având cerințe reduse față de căldură 1-4 (grade celsius) temperatura minimă de germinat și cerințe mari față de apă (100 – 120% apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă, temperaturi negative, de -3…-6 (grade celsius).

Mazărea are pretenții mari sau foarte mari față de umiditate. Coeficientul de transpirație este de 600-700 (prin comparație cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între faza premergătoare a înfloritului (circa 2 saptămâni) și aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.

Mazărea prefera solurile mijlocii, luto-nisipoase, bine drenate, cu o bună capacitate de reținere a apei bogoate în humus, calciu, potasiu și fosfor, cu reacție neutră (pH= 6,5 – 7,5), bine structurate.

Nu sunt potrivite solurile grele, acide, argiloase, cu exces de apă sau cu stagnarea apei, și nici cele nisipoase, mazărea fiind considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favoravile pentru grâu.

Zona foarte favorabila pentru cultura de mazării se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin precipitații bine repartizate și temperaturi favorabile în perioada de fructificare.

1.5 Tehnologia de cultivare a mazării

Rotația

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permițând lucrarea mai timpurie și cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale și buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obțin după cereale păioase și după unele culturi prășitoare cu recoltare timpurie și în condițiile în care au fost combătute foarte bine buruienile.

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof, rapiță (cu rezultate destul de bune). Se recomandă de altfel ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenței (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării și amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi nerațional să se renunțe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă și, ca atare, monocultura este exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe același teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă în principal prin tulburări bruște de creștere, absența formării nodozităților pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor și a tulpinii.

Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei și de excesul de apă, datorate compactării solului și drenajului defectuos. În monocultură se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli și dăunători, astfel că producțiile scad considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe același teren după 3 – 4 ani, fără risc, cu condiția tratării semințelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi și o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influență favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn și se poate ara în condiții bune, în sol rămânând o cantitate apreciabilă de materie organică și de azot (circa 1,5 t substanță uscată și 30 – 100 kg N/ha). În condițiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de toamnă.

Sunt situații când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până toamna.

Fertilizarea

Se consideră că, pentru o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în medie, 65 kg N, 8-9 kg P2O5, 31 kg K2O, 26 kg CaO, 6-7 kg Mg.

In ceea ce privește conținutul de azot, în condiții normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (43 – 76%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului, din remanența îngrășămintelor aplicate plantei premergătoare.

Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrășăminte cu azot; administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producțiilor și a continuțului boabelor în proteine. Azotul, în cantități mai mari, are o serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor și a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este influențată nefavorabil formarea nodozităților și fixarea azotului de către bacteriile din nodozități.

Administrarea îngrășămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiții de cultivare mai puțin favorabile: pe solurile mai puțin fertile, cum sunt cele nisipoase sau cele acide, care oferă condiții mai puțin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 21 – 52 kg N/ha, în funcție de situația concretă; întreaga doză este aplicată la pregătirea patului germinativ.

Un alt compus chimic de bază este fosforul. El este important în dezvoltarea mazării, influențând favorabil formarea nodozităților, deci fixarea azotului și determină un înflorit mai bogat și o legare mai bună a boabelor. Deși consumul de fosfor este moderat, totuși trebuie reținut că mazărea reacționează puternic la insuficiența fosforului.

Ca urmare, în toate situațiile se recomandă administrarea îngrășămintelor cu fosfor, dozele fiind de 26 – 34 kg P2O5/ha pe terenurile fertile și de până la 45 – 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace sau slabe în compoziția chimică.

In ceea ce privste potasiul, pe solurile ușoare, superficiale, administrarea lui poate fi necesară. Dozele, în asemenea, situații sunt de 41 – 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură (ca îngrășăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrășăminte complexe).

Administrarea îngrășămintelor cu microelelemente, îndeosebi a molibdenului, manganului, este menționată frecvent de către specialiști. Microelementele contribuie la îmbunătățirea condițiilor de fixare a azotului și în general la o mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrășămintele cu microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat chiar și în vegetație, prin stropiri pe frunze.

Lucrările solului

Semănându-se primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenții față de lucrările de pregătire a terenului.

Dezmiriștirea. După recoltarea plantei premergătoare și eliberarea terenului de resturile vegetale, trebuie să se efectueze o lucrare de dezmiriștit, având scopul de a mărunții buruienile, a resturilor vegetale (miriștea), a stratului superficial al solului.

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la o adâncime de aproximativ 24 – 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă să se are mai adânc decât pentru alte culturi; preponderent pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizează o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.

Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează) , lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunțiți bulgării și sunt distruse buruienile care răsar, reducând astfel rezerva de buruieni din sol.

Arăturile efectuate după planta premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi efectuate încă din toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obișnuit, se susține necesitatea grăpării și nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede și mai uniform și se poate semăna mai devreme; fiind mai des folosit de câtre cultivatorii de mazăre în zonele secetoase preferănd acest mod de lucrare a solului.

Pe anumite terenuri, și în special în zonele cu soluri grele unde cad cantități mari de precipitații în sezonul rece, nivelarea și grăparea terenului în toamnă pot duce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta uscându-se mai greu în primăvară și rezultând o întârziere a semănatului. În asemenea situații, de cele mai multe ori este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.

În primăvară terenul se lucrează cât mai devreme posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleași raționamente, trebuie redus cât mai mult cu putință numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole.

Grăparea. De obicei, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului și o a doua lucrare, realizattă chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colți și lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit obținerea unui teren foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime și ca distribuire a semințelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate este foarte importantă pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

Sămânța și semănatul

Sămânța de mazăre folosită pentru semănat trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată , fără atac de dăunători, să aibă puritatea fizica minimum 97% și capacitatea de germinație minimum 70- 80%.

Tratarea semințelor înainte de semănat, împotriva agenților patogeni care produc fuzarioza (Fusarium sp.) și antracnoza (Ascochyta pisi), este obligatorie. Specialiștii recomandă preparate pe bază de tiofanat tiram+metil (Tiramet 60 PTS, 2,0-2,5 kg/t de sămânță). Tratamentele sunt efectuate cu circa 1-2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu miscșora eficacitatea preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se realizează chiar înainte de semănat sau in același timp cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conține bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2- 4 flacoane pentru cantitatea de sămânță semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea se seamănă primăvară cât mai devreme, atunci când se poate pregăti terenul în condiții bune (solul este zvântat bine), fără a se tasa. Calendaristic, în România, culturile de mazăre sunt relizate în perioada lunii martie (în prima jumătate a lunii martie în sud și în a doua jumătate în restul zonelor); spre zona de nord și în unii ani cu desprimăvărare mai târzie, sunt situații în care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.

Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 – 120 zile cu vreme favorabilă mazării, sub aspectul condițiilor de umiditate, temperatură și lungime a zilei (lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în condiții bune umiditatea acumulată în sol în sezonul rece și care garantează germinarea semințelor și creșterea tinerelor plăntuțe.

Semănatul întârziat duce de regulă la diminuarea importantă a producțiilor; se vorbește chiar despre pierderi de producție de 50-55%, la o întârziere de 15-20 zile față de perioada optimă de semănat. Sunt afectate toate componentele de producție și în special numărul de boabe formate pe o plantă.

Densitățile de semănat folosite în România sunt de 120 – 140 boabe germinabile/m2, pentru a se realiza 100 – 130 plante recoltabile/m2. În mod frecvent se estimează un procent de răsărire în câmp de 75-80%.

Mazărea posedă o anumită “suplețe“ sub aspectul densității lanului și poate compensa parțial, prin ramificare, densitățile foarte mici. Cu cât zona de cultivare este caracterizată de un climat mai moderat, sub aspectul regimului termic și pluviometric, cu atât se poate semăna cu densități mai mici, iar întârzierea semănatului are efecte negative mai puțin pronunțate. Cu cât zona de cultivare prezinte aspecte mai secetoase, cu atât trebuie semănat mai devreme lucrându-se cu densități mai mari. Cantitățile de sămânță corespunzătoare densităților optime sunt de regulă de 240 – 300 kg/ha.

Mazărea se semănă în rânduri dese (12,5 cm), prin care este asigurată o mai bună distribuire a semințelor. Semănatul mazării în cărări oferă avantaje certe, permițând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor și dăunătorilor, foarte uniform și până în faze de vegetație mai avansate.

Datorită cerințelor mari față de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie semănată mai adânc; în condițiile din România se seamănă la circa 5- 6 cm adâncime.

Semănatul superficial este dăunător deoarece conduce in mod automat la un răsărit neuniform și poate spori pagubele produse de atacul păsărilor.

Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a semințelor în curs de germinare este insuficientă, se amplifică atacul de boli și, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.

Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că în zonele unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat și s-a semănat devreme, lanul este uniform și cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu buruienile. Totuși, la începutul vegetației, mazărea este o plantă sensibilă la concurența buruienilor, care pot diminua considerabil producțiile și pot crea dificultăți la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale și perene, cele mai frecvente și mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetație a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid, 2 – 2,5 l/ha), când plantele de mazăre au 8 – 10 cm înălțime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă. Se poate utiliza și imazetapir (Pivot 100 LCRV, 0,6-0,75 l/ha), pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale.

Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta poate fi combătut prin tratamente în vegetație, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 1,5 – 2 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,8 – 1,5 l/ha) administrate postemergent, când plantele de costrei au 20 – 30 cm înălțime.

În zonele umede și răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în asemenea situații se pot face tratamente cu fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,7 – 1,0 l/ha), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.

Mazărea furajeră se elimină prin plivit, lucrarea fiind dificil de realizat și destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operațiune să fie efectuată corect în loturile semincere.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi este gărgărița mazării (Bruchus pisorum), foarte distrugătoare în câmp, dar mai ales în depozite. Adulții hibernanți apar în câmp în cursul lunii mai și își depun ouăle pe păstăile în curs de formare. Larvele consumă conținutul semințelor. La coacere, larvele rod în învelișul semințelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea adulților, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 1,5-2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 1,5-2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 6 – 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor. După recoltare și înainte de depozitare este obligatorie tratarea semințelor în spații ermetic închise; se folosește fosfura de aluminiu (Agroxin, 3-5 tablete/t de sămânță), deltametrin (K-OBIOL DP2, 0,5 kg/t de sămânță) sau malation (Fumitox 10, 3-10,5g/m3 spațiu).

Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării prea curând pe același teren; tratarea seminței înainte de semănat. În situații extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată țara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente aplicate în vegetație.

Tratamentele se fac la avertizare, după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, imediat după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului și după formarea primelor păstăi. Se utilizează mancozeb (Mancozeb 800, 1,5-2,0 kg/ha) sau preparate pe bază de oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 2,0-2,5 kg/ha).

Recoltarea

Recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eșalonată a boabelor și a păstăilor; dehiscența păstăilor și scuturarea cu ușurință a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea foarte ușoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 3 – 5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate față de alte culturi. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat, curat, fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat și 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase și boabele sunt întărite. De regulă, maturarea și recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele răcoroase și umede și în unii ani mai ploioși, se întârzie până la prima decadă a lunii iulie.

În România recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima fază plantele sunt tăiate sau smulse cu mașina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafețe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă și efectuându-se o serie de reglaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turației aparatului de treier la mai puțin de 500 rotații/minut; mărirea distanțelor dintre bătător și contrabătător; reglajele se refac de 2 – 4 ori pe zi.

Dificultățile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de preferat dimineața devreme, și spre seară.

Treieratul se desfășoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 17 și 20%; sub 15% boabele se sparg ușor, iar la peste 21-22% treieratul se face cu dificultate.

Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situații, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).

Imediat după recoltare și înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse operațiunilor de condiționare (gazarea contra gărgăriței, eliminarea impuritățile, uscarea boabelor până la 14-15% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obține producții între 2.500- 3.000 kg boabe/ha. Din producția totală, boabele reprezintă 30 – 50%.

Adunarea resturilor vegetale și eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată și sunt adunați ușor, prin presare, folosind o presă pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 – 3 t vreji/ha.

CAPITOLUL II- DESCRIEREA CADRULUI NATURAL ȘI

ORGANIZATORIC

2.1 Monografia județului Botoșani

Județul Botoșani este situat în extremitatea nord-estică a țării noastre, învecinându-se la sud cu județul Iași, la vest cu județul Suceava, la nord cu Ucraina și la est cu Republica Moldova. Are o suprafață de 4.985 km2 ceea ce reprezintă 2,2% din suprafața țării.

Ca poziție geografică, județul Botoșani este încadrat în următoarele coordonate: 

Tab. 2.1

Figura 2.1 Harta județului Botoșani

Județul Botoșani este poziționat în colțul de nord est al țării, la granița cu Ucraina și Republica Moldova, între paralelele 47°26’ și 48°16’ latitudine nordică și între meridianele 26°06’ și 27°23’ longitudine estică. Județul Botoșani este situat între râurile Siret și Prut, în extremitatea de nord – est a țării, la granița cu Ucraina (la nord) și Republica Moldova (la est), la vest cu județul Suceava iar la sud cu județul Iași. Suprafața totală a județului Botoșani este de 4.968 km2 reprezentând 2,1% din suprafața țării.

La data de 1 iulie 2009, populația stabilă a județului Botoșani a fost de 448.423 locuitori din care 186.806 sunt din mediul urban (reprezentând 41,70%) și 261.617 sunt din mediul rural (reprezentând 58,30%). Densitatea populației este de 89,94 locuitori/kmp

2.2 Relieful

Teritoriul județului Botoșani se integrează în ansamblul Podișului Moldovei, cu o alcătuire geologică relativ simplă, cu o mobilitate tectonică redusă, cu structură și litologie destul de uniforme. Relieful este dezvoltat pe roci sedimentare, respectiv argile și marne sarmatice cu alternanțe subțiri de nisipuri fine. Relieful actual derivă dintr-o veche câmpie marină ce s-a înălțat ușor fiind urmată de retragerea mării sarmatice, vechiul relief fiind înlocuit cu un relief de dealuri și coline mai joase separate de văi largi. Morfologia reliefului teritoriului pune în evidență altitudini ce se desfășoară între valorile de 32 m – în zona șesului Prutului, și 240 m cota maximă, în general predominând altitudini medii de 100 și 150 m.

Luncile au lățimi variabile: 0,2 – 2,5 km și sunt alcătuite din depozite aluviale și aluvio – coluvio – proluviale, cu grosimi de 3 – 20 m, mai nisipoase în bază, cu lentile de prundișuri și argile nisipoase spre suprafață. Cele mai dezvoltate sunt șesurile Prutului, Jijiei, Miletinului.

Relieful este reprezentat în jumătatea nordică printr-o parte deluroasă a depresiunii Jijiei, cu coline domoale care nu depășesc 200 m. altitudine. Spre partea de est se întinde o zonă de câmpie în lungul Prutului, iar spre partea de vest, o zonă de terase înalte de pe malul stâng al Siretului, care fac parte din zona sud-estică a podișului Sucevei, cu înălțimi mai mari de până la 300 m. Ele culminează în sud-vest cu prelungirea nordică a culmii Dealu Mare care atinge altitudinea maximă de până la 594m.

2.3 Clima

Teritoriul județului Botoșani aparține zonei de climat temperat –continental pronunțat, fiind situat sub influența anticiclonilor atlantic și euro-asiatic. Radiația solară globală, cu valori cuprinse între 116 kcal/cm2 având o distribuție neuniformă în cursul anului. Aproximativ 40% din total revine perioadei de vară (iulie = 17 kcal/cm2), în timp ce in perioada de iarnă se realizează doar 10% (ianuarie = 2,2 kcal/cm2).

Temperatura medie anuală este cuprinsă între 9°C și 10°C. Cele mai mari valori medii lunare se înregistrează în luna iulie (17°C – 20°C în zonele înalte), iar cele mai mici valori se înregistrează în luna ianuarie (între -2°C și – 4°C). Durata de strălucire a soarelui atinge 2.075 ore anual.

Caracterul continental este evidențiat de valorile extreme ale temperaturilor aerului. Temperaturile de peste 5°C încep de la 23 martie și au loc până spre 11 noiembrie, iar cele ce depășesc 10°C se înregistrează între 11 aprilie și 20 octombrie (181 -186 zile), aceasta fiind și perioada de dezvoltare optimă a culturilor agricole. O caracteristică termică specifică intervalului noiembrie – martie este înghețul, care se produce în medie toamna în luna octombrie și primăvara în luna aprilie, numărul mediu al zilelor cu îngheț fiind de circa 105 zile. Cel mai timpuriu îngheț s-a înregistrat în județul Botoșani la 10 septembrie, iar cel mai târziu la 20 ale lunii mai. În mod curent, primul îngheț se produce în jurul datei de 13 octombrie, iar ultimul la 20 aprilie. Numărul mediu al zilelor cu îngheț este 105.

În perioada caldă a anului se înregistrează în aproximativ 85 zile de vară cu temperaturi maxime egale sau mai mari de 25°C și 22 zile tropicale cu temperaturi maxime egale sau mai

mari de 30°C.

Umezeala relativă a aerului are valori medii anuale de 70 – 75 %. Cele mai mari valori

lunare depășesc 85 – 90 % iarna, iar cele mai reduse ajungând până la 60 – 65% vara. Este important de evidențiat este deficitul de umiditate din aer care se înregistrează în aprilie – mai (67 – 66%), influențând in mod negativ dezvoltarea vegetației.

Nebulozitatea este in mod direct influențată de temperatura și umezeala aerului, valoarea medie anuală variind de la 5 zecimi la 6,5 zecimi, cele mai mari valori medii lunare înregistrându-se

iarna (peste 7 zecimi).

Precipitațiile atmosferice care cad pe teritoriul județului variază de la 450 – 550 mm în medie pe an la limitele de nord – est și sud. În timpul anului, regimul precipitațiilor este de asemenea neuniform, înregistrându-se cantități mai mari în lunile mai și iunie, uneori și iulie (64 – 75 mm în medie) și mici în lunile decembrie – martie (25 – 35 mm în medie). În proporție de 70% ele cad sub formă de ploaie, cu excepția intervalului din ultima decadă a lunii noiembrie, până în ultima decadă a lunii martie, când se înregistrează 34 – 43 zile cu ninsoare. Din totalul precipitațiilor, 35 – 40% cad

, 23 – 30% primăvara, 17-23% toamna și 11-17% iarna.

În cursul unui an sunt în medie, 191 de zile fără precipitații, iar gruparea lor în perioada

vegetativă a culturilor, are influențe negative asupra recoltelor. Precipitațiile sub forma de ninsoare din perioada rece a anului înregistrează un număr mediu de 32 zile.

Grafic 2.1. Frecvența anilor normali, ploioși și secetoși în perioada 1962-2006 în județul Botoșani

Vânturile care bat pe teritoriul județului se caracterizează prin fluctuații mari de

direcție și viteză, fiind influențată atât de circulația generală a maselor de aer cât și de orientarea

reliefului. Cele mai mari frecvențe medii anuale le au vânturile dinspre NV (28 %) urmate de vânturile dinspre N (13 %), S (11 %), SV (10%) și SE (9%). Cele mai mici frecvențe le au vânturile dinspre NE (2%).

2.4 Rețea Hidrografică

Densitatea medie a rețelei hidrografice din județul Botoșani are valori între 0,42-0,63 km /km. Apele curgătoare au în cea mai mare parte direcția de curgere nord-vest, sud-est și sunt formate din Siret, Jijia, Prut -cu afluenții lor importanți. Râurile, și iazurile sunt puternic influențate de caracteristicile climei temperat – continentală, având volum mare primăvara, când, se topesc zăpezile ori vara și toamna, în perioadele de ploi abundente.. La nord de localitatea Oroftiana, intră pe teritoriul țării noastre pe o distanță de 705 km, din care în județul Botoșani circa 193 km.
În zona Stânca-Costești (comuna Ștefănești) pe râul Prut, a fost construit un important nod hidrotehnic realizându-se una din cele mai mari acumulări din țară cu un volum de 1,5 miliarde m.c. de apă, o suprafață de 6.000 ha și o lungime de 71 km, care produce 30 MW energie electrică, asigură apa necesară irigațiilor și alimentarea așezărilor din Câmpia Moldovei, având totodată deosebita importanță pentru regularizarea râului Prut în aval și ferind de inundații mii de hectare de teren agricol. În cazul ruperii barajului suprafața zonei inundabile este de circa 250 km.p. 

Timpul de ajungere a viiturii la localitatea Ștefănești este de 20 min, la localitatea Românești de 50 min, iar la localitatea Santa Mare este de 80 min.
Râul Siret izvorăște din Carpații Păduroși are pe teritoriul țării noastre o lungime de 577 km, intră pe teritoriul județului Botoșani la Văscăuți, limitând periferia vestică a județului pe circa 108 km. Cursul său se caracterizează printr-o vale lungă, cu caracter de culoar, cu puternice tendințe de devagare. .
Pe râul Siret s-a construit acumularea de apă Bucecea cu un volum maxim de 8 milioane m.c. apă și acumularea Rogojești cu un volum maxim de 9 milioane m.c. apă. Suprafața inundabilă în cazul ruperii barajelor este de circa 350-400 kmp. Timpul de ajungere a viiturii la principalele localități este de: 20 min la localitatea Bucecea, 50 min la localitatea Huțani, 100 min la localitatea Corni, 120 min la localitatea Icușeni, 140 min la localitatea Jold ești, 150 min la localitatea Tudora.
Râul Volovăț izvorăște din culmea Darabanilor, are o lungime de 46 km și se varsă în Prut, iar pe cursul său se află câteva iazuri, din care mai importante sunt cele de la Adășeni și Pădureni. Râul Bașeu izvorăște din culmea Darabanilor, are o lungime de 106 km, fiind cel mai mare râu din Câmpia Moldovei , după Jijia.

Pe cursul său există numeroase iazuri și acumulări a căror suprafață este de peste 1000 ha. Râul Jijia cu afluenții săi drenează partea central- vestică a județului. Debitul său este destul de redus 8mc/s din cauza izvoarelor sărate. Pe cursul principalilor afluenți ai Jijiei (Sitna, Miletin, Dresleuca) există numeroase iazuri, a căror suprafață trece de 800 ha, culminând cu iazul Dracșani, care are o suprafață de 500 ha, fiind cel mai mare iaz din Podișul Moldovei.

2.5 Resurse naturale

Rezultat al structurii geologice, resursele naturale ale județului sunt reprezentate în principal de nisipuri fine, prelucrate  Miorcani (Rădăuți Prut), unice în România prin compoziție și puritate.

În partea estică a comunei Păltiniș se găsesc depozite de ipsos, iar depozite de sulf se găsesc în Păltiniș, pe Valea Ursoaia.

Solul județului conține resurse materiale foarte importante pentru construcții: nisipuri (Stâncești, Baisa), balast (Corni, Săveni), pietriș (Dersca), calcar (Ștefănești, Hudești, Vorona).

2.6 Solurile

Din punct de vedere pedologic pe teritoriul județului Botoșani se întâlnesc soluri ce su caracteristici deosebite și cu pretabilități diverse, identificându-se următoarele categorii:

antrisoluri, aproximativ 4,10% din teritoriu.

cernisoluri, aproximativ 62,13% din teritoriu;

hidrosoluri, aproximativ 2,41% din teritoriu;

luvisoluri, aproximativ 0,07% din teritoriu;

pelisoluri, aproximativ 0,09% din teritoriu;

protosoluri, aproximativ 29,85% din teritoriu;

salsodisoluri, aproximativ 1,36% din teritoriu;

Printre procesele geomorfologice cele mai frecvent întâlnite pe teritoriul județului se identifică în principsal eroziunea solului și alunecările de teren care se întâlnesc pe terenurile în pantă și fenomene de depunere cu acumulări ce se găsesc pe văi și lunci.

Din punctul de vedere al potențialului de fertilitate, solurile se grupeatză astfel:

Soluri cu potențial ridicat de fertilitate în care se includ toate tipurile de cernoziomuri și unele aluviosoluri, când nu sunt afectate de factori limitativi. Aceste soluri se pretează pentru diverse utilizări agricole (culturi cerealiere, pajiști, plantații viti-pomicole).

Soluri cu potențial moderat de fertilitate sunt faeoziomurile și preluvosolurile, rendzinele, majoritatea aluviosolurilor, precum și cele slab – moderate din prima categorie (cernoziomuri).

Soluri cu potențial scăzut de fertilitate cuprind solurile erodate și slab dezvoltate (erodosoluri și regosoluri) cu pretabilitate redusă pentru pajiști, plantații viti-pomicole și forestiere, apoi unele luvosoluri, pretabile pentru pajiști, plantații pomicole și unele culturi de câmp, gleiosolurile și solurile gleice, adecvate pentru fânețe.

Pe baza studiilor pedologice și agrochimice executate pe teritoriul județului, au fost identificate: Tab.2.2

Fenomenele de teren (eroziunea, alunecările, excesul de umiditate), dar și unele aspecte de chimism (starea de reacție , de aprovizionare cu elemente nutritive) sunt fenomene dinamice.

Suprafețele de teren cu degradări moderate, puternice și foarte puternice totalizează pe județ 209.250 ha. 

Structura principalelor suprafețe de teren agricol în ha Grafic 2.2

2.7 Vegetația și fauna

Vegetația

Diversitatea condițiilor pedo-climatice și hidrografice ale județului Botoșani, au determinat instalarea unei vegetații diversificate, cu elemente floristice bogate și de origini diferite, ca urmare a interferenței pe acest teritoriu a provinciei central-europene est-carpatice cu provincia ponto-sarmatică.

Vegetația naturală spontană și-a restrâns aria de răspândire ca urmare a extinderii terenurilor cultivate, fiind reprezentată prin elemente ce aparțin silvostepei, răspândite în Câmpia Moldovei pe arii restrânse, cât și prin păduri de foioase care ocupă înălțimile Podișului Sucevei și ale Podișului Central Moldovenesc. Zona de silvostepă este caracteristică Câmpiei Colinare, dar se întâlnește și în sectoarele mai joase ale podișului din sud, unde climatul este de un continentalism mai accentuat, iar solurile sunt cernoziomice sau cenușii.

Vegetația naturală a silvostepei este reprezentată prin pâlcuri de pădure (șleauri) și pajiști, puternic transformate și modificate antropic. Pădurile silvostepei sunt formate din șleauri de gorun și stejar, alături de care se întâlnesc: carpenul (Carpinus betulus), teiul (Tilia cordata), arțarul (Acer platanoides), Jugastru (Acer campestre), ulmul (Ulmus glabra), cireșul (Prunus avium) și, mai rar, stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpinița (Carpinus orientalis), teiul pucios (Tilia cordata), arțarul tătărăsc (Acer tataricum). Stratul de arbuști, dezvoltat mai ales la periferia pădurilor este constituit din aceleași esențe ca în cazul pădurilor de stejar (Quercus robur) și gorun (Quercus petraea) ale zonei forestiere, la care se adaugă: vonicerul pitic (Evonymus nana), migdalul pitic (Prunus tenella), caragana (Caragana arborescens), cireșul pitic (Prunus fruticosa), scumpia (Cotinus coggygria), verigariul (Rhamnus catharctica).

Pajiștile silvostepei sunt formate din asociații de păiuș (Festuca rubra), Colilie (Stipa pennata), firuță cu bulb (Poa bulbosa), firuță bărboasă (Andropogon ischaemum), obsigă (Brsecalinus), peliniță (Artemisia austriaca), laptele câinelui (Euphorbia cyparissias), etc.

Vegetația specifică luncilor este formată din asociații de pir târâtor (Agropyron repens), iarba câmpului (Agrostis alba), firuță de câmp (Poa pratensis), păiuș (Festuca rubra), zâzanie (Lolium perenne), coada vulpii (Alopecurus pratensis) etc. Izolat, se întâlnesc pâlcuri de pădure (zăvoaie) formate mai ales din esențe moi: salcie (Salix alba), răchită (Salix fragilis, Salix incana), plop (Populus tremula). În lunca Prutului se mai întâlnesc și păduri de esențe tari: stejar (Quercus robur), ulm (Ulmus carpinifolia), frasin (Fraxinus excelsior).

Vegetația naturală a județului a fost intens modificată de intervențiile antropice. Defrișările și desțelenirile practicate, uneori fără discernământ, în vederea extinderii culturilor agricole, au diminuat suprafețele ocupate de păduri și pajiști. Aceste acțiuni au declanșat reacții negative asupra celorlalte componente naturale: creșterea gradului de continentalism, reducerea debitelor apelor subterane și de suprafață, creșterea torențialității și a eroziunii, declanșarea de alunecări de teren, etc.

Fauna

Fauna este strâns legată de specificul învelișului vegetal, distingându-se elemente care trăiesc în pădurile de foioase, în zona de silvostepă, în luncile râurilor și în apele râurilor și lacurilor. Fauna pădurilor este întâlnită în masivele forestiere din vest și sud și este mai bogată în specii fiind reprezentată de mamifere, păsări, amfibieni, etc. Fauna silvostepei și stepei este mai săracă, fiind mult diminuată în urma expansiunii activităților umane.

Mamiferele cele mai reprezentative sunt din grupul rozătoarelor: popândăul, cățelul pământului, șoarecele de stepă, șoarecele de câmp, șobolanul de câmp, hârciogul, iepurele, iepurașul de vizuină. Mai pot fi amintite, dihorul, nevăstuica, bursucul (sau viezurele), vulpea, iar uneori, în apropierea zonelor forestiere, căprioara, mistrețul.

Păsările caracteristice silvostepei și stepei sunt: prepelița, potârnichea, ciocârlia, fâsa de câmp, presura, sticletele, cinteza, graurul, turturica, guguștiucul, pupăza, cucul, câneparul, porumbelul, mărăcinarul, vrabia, rândunica, lăstunul, cioara. Dintre păsările răpitoare menționăm șorecarul comun, gaia.

Amfibienii sunt legați de un mediu acvatic sau mai umed și umbrit, mai reprezentative fiind: broaștele, buhaiul de baltă. Fauna luncilor nu se deosebește prea mult de cea din stepă. De remarcat este totuși prezența în lunca Prutului a câinelui enot și a vidrei, ultima fiind în prezent o raritate.

Fauna acvatică are o distribuție sub formă de areale reduse, legate de apele stagnante sau curgătoare. Dintre mamiferele mai comune menționăm șobolanul de apă și chițcanul, iar cu mod de viață strict acvatic și destul de rar, vidra. Păsările sunt numeroase și variate, multe prezentând interes cinegetic. Dintre cele mai frecvente menționăm: rața mare, rața mică, rața cârâitoare, rața sulițar, rața roșie, gâsca de vară, gârlița mare, gârlița mică. Fauna piscicolă este de asemenea bogată și variată atât în lacuri, cât și în apele curgătoare, speciile mai importante fiind: crapul, cleanul, bibanul, scobarul, mreana somnul, caras, etc. Recent, în iazuri și acumulări au fost introduși crapi chinezești care s-au adaptat bine și cu rezultate promițătoare.

PARTEA a II-a

CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL III – SCOP, OBIECTIVE, MATERIAL ȘI METODE

3.1 Scopul și obiectivele propuse

Scopul cercetării este acela de a determina cu cât mai multă exactitate dăunătorii care afectează in mod frecvent culturile de mazăre din județul Botoșani, măsurile de prevenire si combatere care se impun, cunoașterea faunei din culturile de mazăre și modul de protejare a acesteia. De asemenea, în funcție de mai mulți indici (frecvența atacului, intensitatea, pagubele produce, etc.) se stabilește momentul aplicării tratamentului si produsele utilizate.

Obiectivele propuse sunt:

Cercetările privind fauna dăunătoare din culturile de mazăre.

Identificarea speciilor dăunătoare care atacă în cultura de mazăre.

Stabilirea densității numerice a atacului și pagubelor pe care le pot produce dăunătrii semnalați în cultura de mazăre.

Studiul despre prognoză și avertizare pentru protecția fitosanitară a culturilor de mazăre.

Aprecirea eficacității tratamentelor efectuate

Pentru a îndepli obiectivele propuse, au fost făcute mai multe activități și anume:

studiul bibliografic a literaturii din domeniu, la noi în țară;

efectuarea de analize pentru a afla și a cunoaște anumiți indicatori, si anume: gradul de dăunare, frecvența atacului, intensitatea atacului;

determinarea speciilor și calculul unor indici ai populațiilor de dăunători.

Pe lângă aceste observații o bună cunoaștere si un rol important îl au următoarele:

momentul de aplicare a tratamentelor împotriva dăunătorilor pentru o mai buna protecție

tehnologia de cultură aplicată și tratamentele chimice aplicate pentru combaterea bolilor și a dăunătorilor.

Principalul dăunător la cultura de măzăre întălnit cel mai des, atât pe plan național, cât și pe plan local, în ferma agricolă SC COMCHIM SRL, cu sediul în Orașul Săveni județul Botoșani, fiind Gărgărița mazării (Bruchus pisorum L.).

Au fost folosite o serie de insecticide în vederea combaterii celui mai de temut dăunator din cultura de mazăre.

În anul 2013 în buletinul de avertizare au fost recomandate următoarele produse: Decis 25 WG, Karate Zeon și Fastac 10 EC. Tratamentul chimic aplicându-se în 7-8 zile.

Înfluența unor insecticide aplicate pe vegetație în combaterea gărgăriței mazării (Bruchus pisorum L.) Săveni 2013 Tab.3.1

Din aceste cercetări reiese că cea mai bună eficacitate a avut-o produsul Sumi-Alpha 5 EC, obtinându-se o producție de 2570 kg/ha.

Eficacitatea cea mai mică din produsele chimice folosite pentru tratat a avut-o produsul Karate Zeon cu o producție de 2147 kg/ha.

Pentru tripsul mazării și păduchele verde, executarea tratamentelor s-a făcut cu Decis Mega (2ml-10/l.apă), Actara 25 WG (1,5 g în 7,5-l/apă), Mospilan 20 SG (1,5 în 3,7-l/apă).

Material și metode

În anul 2013 în cadrul fermei agricole SC COMCHIM SRL s-a cultivat mazăre pe o suprafața de 30 de ha, soiul ANGELA,  un soi timpuriu, cu o perioadă de vegetație între 78-93 zile. Talia plantelor este mediu-înaltă, ajungând până la 85 de cm. Boabele sunt galbene, mari, rotunde, cu un conținut foarte ridicat de proteine – peste 25%, MMB peste 260 g.

Principalele avantaje sunt rezistență la principalele boli, făinare (Erysiphe polygoni) și antracnoză (Ascohyta pisi), precum si rezistență la secetă și arișiță. Soiul prezintă o stabilitate mare, și un randament ridicat, pierde usor apa din bob la maturitate, având o versatilitate mare, putere mare de adaptare la conditii variate de sol si clima.

Cantitate de sămânță folosită la ha este de 210-270 kg/ha, cu un potențial de producție până la 4300 kg/ha.

Au fost urmăriți dăunătorii care au apărut în cultura de mazăre, au fost făcute observații directe asupra plantelor, s-au făcut colectări ale materialului entomologic prin mai multe metode si anume: colectarea direct cu mâna, folosind fileul entomologic, metode mecanice, prin frapaj, cu ajutorul capcanelor de sol de tip Barber.

Răspândirea dăunătorilor

Din literatura de specialitate mayărea este atacată de următoarele specii de dăunători:

Gărgărița mazării – Bruchus pisorum L.

Gărgărița dungată a leguminoaselor – Sitona lineatus L.

Gărgărița dungată și păroasă a mazării – Sitona crinitus Hb.

Gărgărița punctată a mazării – Tychius quinque punctatus L.

Păduchele verde al mazării – Acyrtosiphon pisum Harris

Tripsul mazării – Kakothrips robustus Uz

Musculița galicolă a florilor de mazăre – Contarinia pisi Winn.

Molia mazării – Cidia nigricana F.

3.3.1 Gărgărița mazării – Bruchus pisorum L.

Sin. : pisi L., salicis Scop., intermedius Matsch

Fig.3.1

Gărgărița mazării o specie foarte des întâlnită, fiind răspândită în toată Eurasia și în S.U.A. În România este întâlnită începând din zona de stepă până în zona pădurilor de fag. În anii de invazie, procentul boabelor atacate poate ajunge la 60%. Prezența gărgăriței a fost semnalată de Bieltz (1817), Petri (1912), Panin (1951), iar pagubele cauzate au fost prezentate de Rădulescu (1938), Manolache și colab. (1968), Moldovan (1957).

Descriere. Gărgărița are corpul de 4-4,5 mm lungime, oval alungit, de culoare neagră, acoperit cu o pubescență deasă cenușie-roscată. Primele patru articule antenale, tibiile anterioare și tarsele picioarelor anterioare și mijlocii sunt de culoare roșcată. Protoracele sunt aproape conice, la bază fiind mai lungi; în această regiune are o pată albă. Elitrele au dungi longitudinale paralele și mai multe pete albe; ele nu acoperă complet abdomenul.

Pigidiul este albicios și cu două pete ovale de culoare negricioasă. Oul este alungit, de 1,5 mm lungime și 0,6 mm lungime, fiind de culoare alb-gălbuie. Larva neonată este de tip crisomelid, respectiv cu capsulă cefalică și 3 perechi de picioare toracice; la completa dezvoltare ea are 6 mm lungime, este de tip curculionid; capsula cefalică este brună, iar restul corpului alb-gălbui.

Biologie și ecologie. Cercetări sistematice asupra bioecologiei acestui dăunător au fost întreprinse de Moldovan și colab. (1956)., Adriano (1960), Manolache și colab. (1968) și alții. Cercetările întreprinse au stabilit că gărgărița se înmulțește o dată pe an, hibernând ca insectă adultă, în majoritatea cazurilor în liziere sau în păduri, sub scoarța pomilor, sub mușchi și licheni sau sub frunze căzute, în crăpăturile solului, în magazii și poduri; o parte din gărgărițe iernează în câmp, în boabele scuturate după recoltare sau în magazii, în boabele depozitate.

După C. Manolache o singură femelă poate depune până la 150-200 ouă. Ouăle sunt lipite de substrat printr-o materie cleioasă care în contactul cu aerul se întărește. Incubația dureayă 7-10 zile, după care iau naștere larvele. Larvele îndată ce apar perforează cuticula pastăii, formează o galerie în țesutul acesteia, până ce întălnește un bob de mazăre, apoi pătrunde ân interiorul lui. Locul de intrare în peretele păstăilor se cicatrizează în scurt timp.

De obicei, insectele părăsesc boabele curând după ce acestea au fost depozitate și se retrag spre locurile de iernare. La sfârșitul lunii aprilie, când temperatura aerului depășește 14ºC, insectele apar în natură, zborul lor în masă având loc atunci când temperatura aerului este cuprinsă între 25 și 27ºC. Migrarea adulților pe culturile de mazăre coincide cu faza de înflorire a plantelor. În perioada preovipozitară femelele consumă petale și polen din florile de mazăre, fiind active în timpul zilelor însorite.

În această perioadă are loc și copulația, iar după 8-10 zile de hrănire, ponta. Depunerea ouălor coincide cu formarea păstăilor. Ouăle sunt depuse pe păstăi tinere sau ascunse la o creștere maximă; ele sunt depuse izolat, fiind lipite de peretele păstăii.

Pe o păstaie pot fi depuse 15-20 ouă. O femelă depune 100-140 ouă. Ponta se eșalonează de la sfârșitul lunii mai și până la sfârșitul lunii iunie. După 7-9 zile de la incubație apare larva, care roade peretele păstăii, apoi tegumentul bobului și pătrunde în interior. Larva ajunsă aici năpârlește, devenind apodă și eucefală.

La bob larva roade o galerie a cărei dimensiuni cresc paralel cu dezvoltarea ei. În cursul dezvoltării, larva trece prin 4 vârste și ajunge la maturitate după 40-45 zile.

Înainte de împupare ea roade în tegumentul bobului un opercul circular. Stadiul pupal durează 14-25 zile. Practic, apariția noilor adulți coincide cu faza de pârgă și, respectiv de recoltare a mazării; de aceea împuparea are loc, de obicei, în locurile de depozitare a boabelor.

Un procent relativ mic de insecte devin adulte înainte de recoltarea mazării; în acest caz gărgărițele părăsesc boabele fie înainte de recoltare, fie după recoltare, cealaltă parte rămânând să hiberneze în boabele depozitate. Insectele ieșite din boabe, fie în aer liber, fie în condiții de depozitare a boabelor, se retrag pentru hibernare.

Tabelul 3.2

Observații privind biologia speciei Bruchus pisorum L. în condițiile SC COMCHIM SRL, în anul 2012

Tabelul 3.3

Observații privind biologia speciei Bruchus pisorum L. în condițiile SC COMCHIM SRL, în anul 2013

Paraziți și prădători. Trichogrammatidul Lathromeris senex Grese adesea parazitează ouăle de gărgăriță. Braconidul Triaspis thoracicus Nees., parazit al larvelor, a fost pus în evidență, în repetate rânduri, în țara noastră . Acest parazit distruge 30-81% din larvele gărgăriței .

Plante atacate și mod de dăunare. Insecta atacă, diferitele soiuri de mazăre cultivată, precum și mazăre sălbatică. Pagubele cauzate de gărgăriță au fost subliniate de Rădulescu (1938). S-a stabilit că boabele gărgărițate pierd 1/5 din greutate, iar frecvența atacului acestora variază între 12 și 85%. Din datele publicate rezultă că adesea se înregistrează pierderi din recoltă apreciate la 300-400 kg/ha.

De asemenea, se înregistrează pierderi și în perioada de depozitare a mazării, întrucât gărgărițele continuă să se hrănească încă o perioadă de 30-35 zile, reducând astfel greutatea boabelor cu 5-20%. Boabele gărgărițate pierd capacitatea de germinare, iar embrionii străbat cu greu stratul germinativ, respectiv germinează numai 20% din boabele atacate și răsar doar 6-13% din ele.

Gradul de dăunare al diferitelor soiuri de mazăre depinde de precocitatea acestora, de epoca de însămânțare, de intensitatea înfloritului plantelor, de lungimea axului floral și chiar de culoarea boabelor. Soiurile semitardive și semănatul mazării în prima epocă conduc la reducerea accentuată a procentului de boabe gărgărițate.semănatul în vară, ăn miriște, al mazării previne atacul de gărgăriță. S-au evidențiat aspectele biochimice ale rezistenței soiurilor de mazăre la atacul gărgăriței, stabilind că hrănirea larvelor pe seama boabelor unor soiuri rezistente determină o creștere însemnată a activității fermenților alfa și beta-amilază.

Modul de atac al speciei Bruchus pisorum L. la boabele de mazăre

Figura 3.3.1

3.3.2 Gărgărița dungată a leguminoaselor – Sitona lineatus L.

Sin. Sitona griseurs Marsh.

Fig. 3.2

Gărgărița dungată a leguminoaselor este răspândită în culturile de leguminoase din toată Europa și S.U.A. În România produce pagube culturilor de mazăre, trifoi, lucernă.

Descriere. Adultul are corpul de 3,5 – 5,0 mm lungime. Dorsal tegumentul prezintă solzi deși și alungiți, de culoare cenușie sau roșcat-brunie, pe protorace formând trei benzi mai deschise, ce se continuă pe interstriurile impare ale elitrelor, cu dungi de aceeași culoare. Perii de pe elitre sunt foarte scurți, cei de pe regiunea capului, fini și albicioși.

Rostrul este transversal, prevăzut cu un șanț median îngust, care se prelungește pe frunte. Protoracele are lățimea cea mai mare în partea posterioară, fiind punctat fin și des. Elitrele sunt alungite și paralele, striate fin și punctate des. Oul la depunere este alb-gălbui iar după 1-2 zile devine negru. Este de formă oval-alungită, de 0,38/0,30 mm. Larva are corpul alb-gălbui, foarte arcuit, cu capsula cefalică galbenă sau brună, de 5 mm lungime.

Observând specificațiile privitoare la dimensiunile adulților reiese faptul că în general masculii sunt mai mici decât femelele.

Biologie și ecologie. Gărgărița are o singură generațiepe durata unui an. În țara noastră iernează în stadiul de adult. Se menționează și iernarea în stadiul de larvă sau în stadiile de pupă și ou.

Primăvara, adulții hibernanți apar, de obicei, în a doua jumătate a lunii martie, mai rar în prima jumătate a lunii aprilie.

Migrarea spre locurile de hrană se face prin zbor, la înălțimea de 1,5 – 3 m, când temperatura medie a aerului depășește 11,5ºC. După o perioadă de hrănire își maturează organele reproducătoare și începe copulația. Împerecherea durează 2 – 12 ore și se repetă de câteva ori. Faza preovipozitară este de cel puțin 20 zile.

Primele ouă sunt depuse în decadele a doua , a treia a lunii aprilie. Ouăle sunt depuse pe frunze sau pe sol, cu 2-3 săptămâni mai târziu decât la alte specii de Sitona, deoarece solicită temperaturi mai ridicate în activitatea de hrănire și copulație. După T. Săpunaru numărul mediu de ouă depus de o femelă ajunge până la 1400 ouă. Se menționează faptul că prolificitatea scade la femelele hrănite cu lucernă.

Durata perioadei de pontă este de 35-40 zile și corespunde cu decada a II-a a lunii aprilie-sfârșitul lunii mai. Incubația se petrece în 9-22 zile la temperaturi cuprinse între 10-11ºC. Larvele neonate apar în prima decadă a lunii mai și sunt foarte active. O larvă neonată consumă câte 3-6 nodozități. Ajunse la ultima vârstă se hrănesc pe rădăcini mai groase, pe care produc galerii longitudinale sau circulare.

După o perioadă de 25-35 zile de hrănire, larvele se transformă în pupe, ceea ce corespunde fenologic cu sfârșitul înfloritului la mazăre și formarea boabelor în păstăi. Înainte de a se transforma în pupe, larvele își construiesc câte o celulă de pământ cu pereți netezi, la o adâncime de 5-12 cm. Pupele apar frecvent în prima decadă a lunii iunie. Durata stadiului de pupă este de 6-16 zile.

Adulții din generația nouă apar în decada a 2-a a lunii iunie. Noii adulți încep să se hrănească pe culturile de mazăre, măzăriche și linte, timp de 31-50 zile. Temperaturile ridicate de la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august determină intrarea gărgărițelor în diapauza estivală, care se continuă cu diapauza hiemală.

Atacul gărgăriței se reduce prin parazitare naturală produse de braconidele: Perilitus rutilus Nees; Microctonus aethiops Nees; Pygostolus falcatus Nees. și Lioprion lituratus Hal. De asemenea, reducerea atacului produs de larve se datorește infestării cu ciuperca Beauveria sp.

Plante atacate și mod de dăunare.

Sitona lineatus L. se hrănește preponderent pe culturile de mazăre, măzăriche de primăvară, lucernă în primul an de vegetație; se întâlnește frecvent și în culturile de trifoi alb, lucernă și trifoi, fiind semnalată și în culturile de bob, fasole, soia, ghizdei, sparcetă, sulfină etc.

Atacul adulților este periculos în perioada de răsărire a plantelor din culturile de leguminoase. Larvele se dezvoltă pe rădăcini, iar la atacuri mari reduc densitatea culturilor și stagnează dezvoltarea normală a plantelor.

3.3.3 Gărgărița dungată și păroasă a mazării – Sitona crinitus Hb.

Sin. Sitona dispersus Muls

Fig. 3.3

Sitona crinitus Hb. Este o specie răspândită în toată Europa, în Africa de Nord, Egipt, Asia Mică, Siria, Turkestan, Caucaz. În România este frecventă în culturile de mazăre, lucernă, trifoi anul I și măzăriche, fiind dăunătoare în perioada de răsărire datorită atacului produs de adulți.

Descriere. Adultul are corpul de 3-4 mm lungime. Dorsal tegumentul prezintă solzi ovali și alungiți, deși, cenușii sau gălbui ce formează pe protorace trei benzi mai deschise, iar pe interstriile elitrale 5-7, câteva macule dispuse alternativ, mai deschise sau mai întunecate.

Elitrele au culoare gri, iar interstriile impare sunt prevăzute cu peri pe jumătate ridicați și albicioși, vizibili pe toată suprafața. Antenele, femurele, tibiile și tarsele sunt de culoare galbenă sau roșiatică. Rostrul este turtit longitudinal, cu un șanț median, care se prelungește pe frunte și se oprește la nivelul median al ochilor.

Ochii sunt puternic convecși, prevăzuți cu cilii lungi. Protoracele prezintă puncte dese. Oul, la depunere, este galben-albicios și după 1-2 zile devine negru. Larva este gălbuie, cu capsula cefalică brună, de 3-6 mm lungime.

Biologie și ecologie. Această specie, ca și precedenta – S. Lineatus L.; prezintă o singură generație anuală. Iernează în stadiul de adult sau ca larvă. Larvele hibernante se transformă în pupe la mijlocul lunii aprilie, iar adulții apar la mijlocul lunii iulie. Adulții din noua generație depun ouăle în septembrie-octombrie.

Când iernează în stadiul de adult, aceștia apar în a doua jumătate a lunii martie și mai rar în prima jumătate a lunii aprilie. Insecta migrează în zbor, când temperatura aerului depășește 11,5ºC. Faza preovipozitară durează 20 zile și primele ouă se depun în decadele a 2-a și a 3-a a lunii aprilie. Ouăle sunt depuse pe plante sau pe sol.

O femelă depune, în medie, 660 ouă și durata perioadei de depunere este de 35-40 zile. Larvele neonate apar în luna mai și se hrănesc cu nodozități, în ultimele vârste trecând pe rădăcini, în care rod galerii longitudinale. Larvele mature își construiesc o celulă de pământ, unde se transformă în pupe.

Durata stadiului de pupă este de 6-16 zile. În decada a 2-a a lunii iunie apar adulții generației noi, care se hrănesc pe mazăre, măzăriche sau linte, timp de 30-50 zile și apoi intră în diapauza estivală ce se continuă cu diapauza hiemală. Populația adultă a gărgăriței este diminuată prin parazitarea produsă de braconidele : Microctonus aethiops Nees. și Pygostolus falcatus Nees.

Plante atacate și mod de dăunare. Insecta adultă se hrănește preferențial pe mazăre, măzăriche de primăvară și lucerna în primul an de vegetație. În aceeași măsură se hrănește și pe speciile de Vicia cracca L., V. lathyroides L. și Trifolium pratense L.

3.3.4. Gărgărița punctată a mazării – Tychius quinquepunctatus L.

Sin. Aoromius quinquepunctatus

Fig. 3.4

Gărgărița punctată a mazării este o specie răspândită în toate țările din Europa, în estul Siberiei, nordul Africii, Orientul Apropiat și Mijlociu.

Descriere. Adultul are culoare arămie și este de 3-4 mm lungime. Rostrul, antenele și picioarele sunt brun-roșcate. Oul este oval-alungit, de culoare albă. Larva complet dezvoltată este de culoare alb-gălbuie și are 3,5 mm lungime.

Biologie și ecologie. Specie monovoltină, care hibernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10-15 cm. Apariția adulților are loc eșalonat, la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Ponta este eșalonată din mai până în iunie. Ouăle sunt depuse în ovarul florilor sau pe păstăile tinere ale unor leguminoase pentru boabe.

Incubația durează 6-10 zile. Dezvoltarea larvară durează 24-40 zile, la temperaturi medii zilnice de 15,1-24,6ºC și umidatea relativă a aerului de 45-98%. Larva matură părăsește păstaia printr-un orificiu circular, pătrunde în sol și se împupează într-un cocon. Stadiul de pupă durează 9-15 zile. Începând din a doua decadă a lunii iulie, până în septembrie, apar adulții din noua generație care rămân pe loc și continuă hibernarea.

Plante atacate și mod de dăunare. Sunt atacate leguminoasele anuale (mazăre, măzăriche, bob, fasole, soia), daune mari fiind produse în special culturilor de mazăre. Adulții rod frunzele și organele florale ale plantelor gazdă. Larvele pătrund în păstaie și se hrănesc cu conținutul semințelor. O singură păstaie poate fi atacată de mai multe larve. Soiurile tardive de mazăre sunt mai puternic atacate decât cele precoce.

3.3.5 Păduchele verde al mazării – Acyrtosiphon pisum Harris

Sin. A. Onobrzchis B.d.f.; Macrosiphum pisi Kaltb.

Fig. 3.5

Paduchele verde al mazării este răspândită pe toate continentele. În Romănia se întâlnește pretutindeni unde se cultivă diferite leguminoase, îndeosebi mazăre.

Descriere. Femelele aptere din primăvară au corpul de 2,3 – 2,4 mm lungime, de culoare verde, iar cele din vară, de culoare brună deschis-roșcată. Femelele aripate au corpul de 2,2 – 3,5 mm lungime, de culoare verde. Antenele sunt lungi, de culoare verde-gălbui. Picioarele sunt verzi, iar tarsele sunt negre.

S-a stabilit existența a două populații de afide : o populație de culoare verde și alta de culoare roșie, mai numeroasă fiind populația verde; numai către sfârșitul perioadei de vegetație procentul afidelor roșii crește până la 40-50%.

Biologie și ecologie. Specie nemigratoare. Iernează în stadiul de ou, pe tulpinile plantelor de lucernă, trifoi și alte leguminoase. Primăvara, din ouăle hibernante, apar larve care evoluează în femele fundatrigene care, pe cale partenogenetică și vivipar dau naștere la o generație de femele fundatrigere aptere. La rândul lor, acestea se înmulțesc pe aceeași cale, în mai multe generații aptere și aripate.

Formele aripate migrează pe alte plante leguminoase pe care se înmulțesc, tot pe cale partenogenetică și vivipar, în mai multe generații virginogene aptere. Spre sfârșitul verii apar formele sexupare, apoi cele sexuate care, după copulație, depun ouălele de iarnă. Ambele populații ale afidului – verzi și roșii – au aceeași perioadă larvară. Populația de culoare roșie are o perioadă de reproducere ceva mai lungă, iar prolificitatea sa este mai mare (95-135 larve).

Întrucât perioada de reproducere la populația de culoare roșie este mai lungă, prolificitatea ambelor forme este inversă; populația de culoare verde, chiar la o prolificitate ceva mai mică (75-120 larve), dă naștere la populații mai numeroase de larve, pentru că perioada de reproducere a sa este mai scurtă. Așa se explică și dominanța populației de culoare verde. Întrucât durata dezvoltării unei generații este de 21-25 zile, în perioada de vegetație se succed mai multe generații.

În unii ani se înregistrează un indice foarte ridicat de mortalitate a ouălor hibernante, acestea atingând 70%.

Factorii climatici joacă un rol hotărâtor în apariția populațiilor de o culoare sau alta. Populația afidului adesea este diminuată de activitatea parazitului polifag Aphidius ervi Hall. care, uneori distruge până la 87% din afide. Speciile Praon dorsale Hall., P. Volucrae Hall. și P. Barbatum Mack. (Aphidiidae) sunt principalii paraziți care contribuie la reducerea populației afidului. Activitatea prădătorilor din rândul coccinelidelor de asemenea reduce mult populațiile afidului.

În culturile de mazăre din Moldova, Mustață M. (1977) a pus în evidență 13 specii de himenoptere parazite, 10 specii parazite ale acestui afid; dintre speciile parazitoide un rol important îl joacă himenopterul Aphidius ervi Hall. și Praon volucrae Hal., iar dintre cele prădătoare sirfidul Epistrophe balteata De Geer. și Coccinella 7-punctata L.

Plante atacate și mod de dăunare. Insecta atacă diferite leguminoase cultivate și spontane, ca : mazărea, măzărichea, lintea, lucerna, trifoiul. Atât, insectele adulte, cât și larvele înțeapă și sug sucul celular din frunze, păstăi, flori, muguri. Plantele atacate stagnează în creștere și dezvoltare. Frunzele cad, florile avortează și fructifică slab. S-au efectuat numeroase cercetări cu privire la rezistența plantelor de mazăre, trifoi și lucernă la atacul afidului.

Aceste cercetări au stabilit că afidul se întâlnește sub diferite biotipuri, față de care diversele soiuri de plante se comportă diferit (Markkula și Roukka, 1971; Harper și Lilly, 1966; Cartier și colab., 1965).

3.3.6 . Tripsul mazării – Kakothrips robustus Uz

Fig. 3.6

Kakothrips robustus Uz, este o specie răspândită în toată Europa, fiind dăunătoare, în general, plantelor leguminoase și, în special, culturilor de mazăre și bob. În România, tripsul este răspândit pretutindeni, însă, în general, în general nu se înregistrează pagube importante.

Descriere. Femela are corpul ușor turtit, de 1,1 – 1,5 mm lungime subțire, de culoare aproape neagră. Capul este ceva mai lat decât lungimea lui. Antenele sunt formate din opt articule : primele două articule, precum și articulele 5 – 8 sunt de culoare cafenie-negricioasă, al treilea este galben, iar al patrulea gălbui, mai ales la bază.

Picioarele sunt de culoarea corpului, tibiile anterioare în parte sunt gălbui, iar tarsele galbene; tarsele anterioare sunt prevăzute cu un dinte mic. Aripile sunt înguste, cu nervurile distincte, franjurate, colorate mai deschis. Aripile anterioare au câte 25-30 peri. Al 8-lea segment abdominal este prevăzut cu cu două croșete laterale. Masculul are corpul de 1 mm lungime. Antenele sunt de culoare mai deschisă. Al 8-lea segment abdominal prevăzut median cu un apendice îndoit. Sternitele 4-7 abdominale cu câte o depresiune transversală.

Oul este reniform, de 0,35 mm lungime, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, la eclozare de 0,7-1,0 mm lungime, de culoare albă, iar după 6-8 zile, începând din vârsta a doua, capătă culoare portocalie. La completa dezvoltare are corpul de 1,6-1,8 mm lungime și de culoare portocalie.

Biologie și ecologie. Specie monovoltină, care iernează în stadiul de larvă, mai rar ca nimfă, în stratul superficial al solului. În cursul lunii aprilie are loc transformarea larvelor în nimfe, apoi în insecte adulte. Apariția insectelor are loc în cursul lunii mai, înaintea înfloririi plantelor. În perioada preovipozitară insectele se hrănesc pe seama organelor florale. Deși există ambele sexe, la apariție, femelele fiind în dominanță, insecta se poate înmulți și pe cale de partenogeneză.

Femela depune ouăle în țesuturile staminelor sau a păstăilor tinere, într-o stamină fiind depuse mai multe ouă. Incubația durează 7-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu țesuturile organelor florale, boabelor în formare, precum și cu frunzele plantelor.

Dezvoltarea larvelor poate să dureze între 14-20 zile, după care, părăsind organele atacate, acestea pătrund în sol la o adâncime de 5-25 cm, unde intră în diapauză și hibernează.

Înmulțirea insectei este favorizată de un climat călduros și uscat; de asemenea, solurile ușoare oferă condiții favorabile de înmulțire a tripsului.

Dintre dușmanii naturali, calcidoidele Tripoctenus brui Wnitl. și T. Kulleri Ferr. Parazitează larvele și nimfele, iar speciile prădătoare Chrzsopa vulgaris Bschn., Aeolothrips fasciatus L., Coccinella septempunctata L., Adalia bipunctata L. și Syrphus spp. Distruge fiecare câte 5-45 din larve pe zi.

Plante atacate și mod de dăunare. În afară de mazăre insecta atacă diferite specii de leguminoase cultivate (bobul, măzărichea, fasolea, lucerna) și spontane (Coronila sp., Ajuga sp., Astragalus sp. ș.a.), precum și graminee.

Sunt dăunate foarte intens soiurile de mazăre zaharată, în special cele a căror înflorire coincide cu apariția în masă a insectelor. Sunt atacați lăstarii fragezi, florile, frunzele tinere, și păstăile.

Lăstarii atacați stagnează în creștere, frunzele se ofilesc, prezintă perforații cu contur cafeniu; florile atacate se chircesc și devin brunii sau avortează, iar păstăile nu se dezvoltă, rămânând mici și deformate; suprafața păstăii atacate devine argintie și prezintă pete brunii.

3.3.7 Musculița galicolă a florilor de mazăre – Contarinia pisi Winn.

Fig. 3.7

Musculița galicolă a florilor de mazăre a fost semnalată în culturile de mazăre din Transilvania, atacul la flori fiind de 5-10 %, iar la păstăi de 10-15%.

Descriere. Adultul are corpul gălbui sau cafeniu-gălbui și lungimea de 2 mm. Oul este de culoare albă, alungit, având lungimea de 0,2 mm. Larva este mică, viermiformă, apodă și eucefală, de culoare alb-gălbuie, având 2 mm lungime.

Biologie și ecologie. Insecta are mai multe generații anuale, din care una poate fi parțială. Iernează ca larvă, la 5-8 cm adâncime în sol. Dacă în luna mai sunt precipitații suficiente (peste 15-20 mm) are loc transformarea în pupe și apoi în adulți. În caz contrar, diapauza se prelungește până în anul următor. Zborul adulților este semnalat la înflorirea plantelor de mazăre, de obicei în ultima decadă a lunii mai.

Femelele depun ponta la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie. Ouăle se găsesc grupate în floare, pe frunze tinere sau pe mugurii unor leguminoase pentru boabe ca, măzărichea, mazărea, bobul. Într-o floare pot fi depuse până la 30 de ouă. Incubația durează 4 zile, larvele dezvoltându-se la baza ovarelor sau pe frunze. Dezvoltarea larvară durează 10-15 zile, după care larvele cad pe sol, unde, în straturile superficiale, își construiesc un cocon.

O parte din larve rămân în diapauză până în primăvara viitoare, iar altă parte se împupează. Din aceste pupe apar, după 10-13 zile, adulții care trăiesc 4-6 zile. Larvele din generația de vară se dezvoltă în interiorul păstăii, împiedicând formarea boabelor.

Ca paraziți ai acestui dăunător menționăm: Scotogaster pisi Forst., Inostema boscii Jur. (Scelionidae) și Pirene graminaea Hal. (Pteromalidae).

Plante atacate și modul de dăunare. În urma atacului mugurii se deformează, florile avortează, iar păstăile rămân mici și cu boabele șistave.

3.3.8 Molia mazării – Cidia nigricana F.

Sin. Grapholitha, Laspeyresia nigricana F.

Fig. 3.8

Molia mazării are o largă răspândire în zona palearctică. În România este extinsă în Câmpia Dunării și Transilvania.

Descriere. Adultul are anvergura de 1,2-1,5 cm. Aripile anterioare sunt brun-închise, marginile superioare fiind prevăzute cu 3-5 dungi. Aripile posterioare au culoarea asemănătoare cu a celor anterioare. Larva are corpul albicios, cu capul castaniu și are 12-13 mm lungime.

Biologie și ecologie. Este specie monovoltină și hibernează ca larvă (cocon) la 2-3 cm adâncime în sol. Primăvara când temperatura medie depășește 8ºC are loc, în 10-30 zile, transformarea în pupă.

Apariția adulților coincide cu înfloritul mazării (sfârșitul lunii mai-începutul lunii iunie). Ponta este depusă (izolat sau în grupe mici) pe sepale sau foliole. O femelă poate depune între 236 și 363 ouă.

În funcție de temperatură, incubația durează 5-15 zile. După ecloziunea ouălor, larvele pătrund în păstaie unde se hrănesc cu sămânța în formare.

Larva matură părăsește printr-un orificiu păstaia și pătrunde în sol, unde la 2-5 cm adâncime își construiește pentru hibernare un cocon mătăsos acoperit cu particule de pământ. Diapauza hiemală durează până în primăvară.

Ca paraziți ai dăunătorului sunt citate speciile: Ascogaster quadriden – Tatus Wesm., Glypta haesicator Grav., Hemiteles ridibundus Grav., Trichogramma evanescens Westw. etc

Plante atacate și mod de dăunare. Este atacată în special mazărea dar dezvoltarea poate avea loc și pe leguminoase spontane ca Vicia, Latyrus etc. Soiurile tardive de mazăre sunt mai sensibile la atac.

Boli întâlnite în cultura de mazăre 

Principalele boli întâlnite în cultura mazării :

Antracnoza – Colletotrichum lindemuthianum ;

Rugina mazării -Uromyces pisi ;

Antracnoza mazării este o boală specifică care mai poartă și numele de ascochitoza mazării, este cunoscută în toate țările cultivatoare de mazăre, în zonele cu climat umed și în perioadele cu precipitații bogate. În țara noastră cea mai mare frecvență a atacului (40 %) s-a înregistrat în județul Hunedoara (Tatiana Seșan, 1980). Simptome. Frunzele, tulpinile șipăstăile infectate prezintă pete mici de 1-2mm, la început decolorate, apoi brune cumargini mai puțin delimitate sau precis delimitate.

Zonele centrale uscate ale petelor cutimpul devin cenușii și prezintă micipuncte negre. Atacul pe tulpini este foartepăgubitor, deoarece în dreptul petelorlungi de 1 cm, țesuturile sunt denivelate,tulpina se strangulează și partea superioarăa plantei se usucă. Păstăile atacate au pete circulare, brune sau cafenii-cenușii,adâncite, cu puncte mici negre. Cu cât atacul pe păstăi se instalează mai devreme,cu atât pagubele sunt mai mari și chiar dacă se formează boabe, acestea au tegumentul zbârcit, cu pete galbene sau cafenii și prezintă o germinație scăzută.

Plantele apărute din boabele infectate pier în în scurt timp după răsărire sau rămân debile.

Antracnoza este favorizată de umiditatea ridicată (peste 90 %), de temperaturile cuprinse între 25-30oC și se manifestă puternic pe plantele cultivate în terenuri îngrășate prea puternic cu azot.

Soiurile omologate în țara noastră manifestă o rezistență medie la antracnoză cu excepția soiului Victoria care s-a dovedit a fi rezistent.

Prevenire și combatere. Se recomandă cultivarea de soiuri rezistente, folosirea de sămânță sănătoasă și îngrășarea echilibrată a solului. Înainte de semănat se va aplica un tratament seminal cu amestec de Metoben 2 kg/t+ T.M.T.D. 2 kg/t. În timpul vegetației, la avertizare se pot aplica 3 tratamente: la începutul ramificării tulpinilor, înainte de înflorit și al treilea după înflorit cu: Turdacupral-0,5 %; Dithane M 45-0,2 %; Zineb-0,3 % sau zeamă bordoleză 0,5-0,75 %.

Rugina mazării – Boala este cunoscută în toate zonele cultivatoare de mazăre din Europa și America dar nu se înregistrează pagube deosebite decât în anii cu precipitații abundente.

Simptome. Boala se manifestă prin apariția pe frunze și tulpini de pete de decolorare, în centrul cărora apar puncte mici, prăfoase, de culoare brună-deschis. Mai târziu apar pete pe care se deschid grupuri de spori negri, mai numeroase pepartea inferioară a frunzelor. Plantele puternic atacate se usucă prematur și prezintă boabe șiștave în păstăi. Boala este prezentă și pe plantele de laptele câinelui care au frunzele lățite, îngroșate, aproape circulare cu puncte mici, negre (fructificații cu spori mici), pe fața superioară și cupe mici (fructificații cu spori turtiți), portocalii, vizibile pe fața inferioară.

În cursul perioadei de vegetație sporii sunt răspândiți de vânt și picăturile de ploaie, iar transmiterea ciupercii de la un an la altul se face prin intermediul sporilor de rezistență și prin miceliul de infecție din rădăcinile plantelor de laptele câinelui, care odată infectate, câțiva ani la rând, până pier, formează tulpini scurte, pe care se găsesc frunze cu spori .

Prevenire și combatere. Măsurile de igienă culturală, arăturile adânci, amplasarea corectă a culturii și distrugerea plantelor gazdă, asigură prevenirea îmbolnăvirii plantelor de mazăre. În cazul în care avem în cultură soiuri sensibileși atacul este foarte puternic, se poate interveni cu Plantvax WP- 0,2 %.

CAPITOLUL IV – REZULTATE OBȚINUTE

În condițiile anilor 2012 – 2013 în culturile de mazăre de la ferma agricolă SC COMCHIM SRL s-a semnalat prezența următorilor dăunători:

Gărgărița mazării – Bruchus pisorum L.

Gărgărița dungată a leguminoaselor – Sitona lineatus L.

Molia mazării – Cidia nigircana F.

În urma executării acestui studiu au rezultat următoarele concluzii:

datele privind morfologia principalelor stadii ale insectelor cercetate corespund cu cele specificate în literatura de specialitate;

astfel, specia Bruchus pisorum L. prezintă o singură generație pe an. În condițiile anului 2012 primii adulți au fost semnalați pe data de 15 mai, iar în 2013 pe data de 07 mai.

astfel, specia Sitona lineatus L. a prezntat o singură generație pe an. Apariția primilor adulți a fost semnalată pe data de 23 martie 2012 și pe data de 14 martie 2013.

Frecvența plantelor atacate la diferite soiuri si linii de mazăre a avut valori cuprinse intre 1,2 % și 5,0 %. Se poate aprecia că atât în 2012 cât și în 2013, atacul a fost relativ slab.

Aplicare tratamentelor chimice în timpul perioadei de vegetație pentru combaterea principalilor dăunători s-a făcut ținându-se seama de principiile celor 3 criterii: biologie, fenologie, ecologie precum și de pragul economic de dăunare.

Pentru obținerea unor producții ridicate de mazăre se va ține seama de tehnologia de cultivare a acestor specii, punându-se accent pe următoarele verigi:

sămânță sănătoasă și din categorie biologică superioară;

cultivarea de soiuri cu rezistență sporită la atacul dăunătorilor;

recoltarea la timp optim a plantelor evitându-se scuturarea boabelor și asigurarea unor condiții optime de păstrare a semințelor.

4.1 Denumirea societății, înființare, structura culturilor

Ferma agricolă cu denumirea de SC COMCHIM SRL cu sediul în Orașul Săveni, județul Botoșani, a fost înființată de la începutul anului 1994 și a fost înregistrată la Registrul Comerțului în 2003 cu numărul J07/349/2003, și Cod Unic de Înregistrare – RO 6372291 iar pe parcusul anilor aceasta ajunângând la cei 200 de ha pe care îi deține actualmente, firma având și ca domeniu de activitate principal, activități auxiliare pentru producția vegetală, următorul cod CAEN 0161.

Structura culturilor pe 2 ani (2012 – 2013) din cadrul fermei agricole SC COMCHIM SRL: Tab. 4.1

Tab. 4.2

Analizând datele din tabelele 4.1 și 4.2 se observă o creștere a producției 2012<2013 fiind un an favorabil agriculturii și obținând o producție mai ridicată, la toate culturile.

4.2 Dotarea fermei

Pentru exploatarea terenului întreprinderea dispune de aproape toată gama de mașini și utilaje pentru aplicarea unui sistem adecvat de lucrări, în scopul obținerii unei eficiențe sporite, valorificând terenurile în condiții corespunzătoare.

Pentru a produce, transforma și comercializa bunuri și servicii agroalimentare, unitatea din cadrul sectorului agroalimentar utilizează factori de producție (materii prime, capital, forță de muncă). Combinând acești factori după o tehnologie mai bine definită, fiecare va fabrica o gamă de produse sau va furniza servicii. Funcția de producție descrie relația dintre volumul produs dintr-un bun oarecare și cantitățile diferiților factori necesari pentru fabricarea sa.

Figura 4.3 – Tractor John Deere 6930 premium

Figura 4.4 – Tractor Fendt 512

Figura 4.5 – Combină class Dominator

Componența bazei tehnico-materiale Tabelul 4.3

4.3 Resursa umană

Importanța forței de muncă în cadrul sistemului de producție intensiv din agricultură este maximă. Rolul factorului uman este de a combina ceilalți factori de producție astfel încât să conducă la eficiența economică a activităților efectuate.

Particularitățile muncii în agricultură, în special caracterul sezonier al activităților, implică organizarea formațiilor de muncă pe principiul creșterii gradului de utilizare a factorului uman în procesul de producție agricolă. În consecință, dimensiunile și structura acestora trebuie să permită efectuarea lucrărilor conform tehnologiilor stabilite, pentru maximizarea sub aspect cantitativ și calitativ a producției.

Activitățile manageriale din cadrul fermei agricole SC COMCHIM SRL revin în responsabilitatea reprezentantului legal, Chiaburu Dumitru. Operarea utilajelor agricole este asigurată de către 3 mecanizatori iar în campanii se apelează și la forță de muncă sezonieră, recrutată din rândul localnicilor.

4.4 Măsuri de prevenire și combatere a dăunătorilor din culturile de mazăre

Pentru combaterea acestor dăunători se aplică un complex de măsuri de prevenire și combatere ce sunt cuprinse în conceptual luptei integrate. Aceste măsuri se referă la :

planta premergătoare;

starea de sănătate a seminței;

cultivarea de soiuri și linii rezistente;

condiționarea și tratarea semințelor;

epoca de semănat;

stabilirea densității optime;

stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor chimice.

Starea de sănătate a seminței. Deoarece prin sămânță se transmit dăunători ca : gărgărița mazării, este necesar ca la produerea de sămânță să se acorde o mare atenție materialului de semănat, distanțele de la culturile de mazăre.

Cultivarea de soiuri și linii rezistente. Soiurile rezistente sunt foarte indicate a fi cultivate deoarece nu necesită tratamente speciale și dau o recoltă asigurată cantitativ și calitativ.

Soiurile din țara noastră se comportă în mare parte ca mijlociu rezistente, în parte ca sensibile la atacul dăunătorilor.

Condiționarea și tratarea semințelor. Prin condiționare semințele atacate dr Bruchus pisorum L. Sunt mai ușoare și în acest fel se elimină o mare rezervă de dăunători.

Împotriva gărgăriței mazării semințele se tratează Phostoxin tablete (fosfură de aluminiu) câte 30 g la o tonă de sămânță.

Stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor chimice. Stabilirea momentului de aplicare a tratamentelor chimice are în vedere efectuarea unor analize la sămânța depozitată, iar în câmp se stabilește densitatea medie numerică la m/2 la adulți.

Analiza la sămânță se face în septembrie – octombrie și consta în analiza boabelor de mazăre șo stabilirea rezervei biologice.

În acest scop se iau din loturi probe de cîte 1 kg, din care se analizează 1000 boabe. Dacă din acestea se depistează 5 % boabe cu gărgărițe vii sau 10 % boabe cu orificii din care adulții au plecat se consideră că atacul va depăși pragul economic și sunt necesare tratamente.

Tratamentele ce se aplică culturii de mazăre și momentul de aplicare a acestora depinde de faza de vegetație și de dăunător.

Astfel, gărgărița frunzelor de mazăre (Sitone lineatus Lc) atacă plantele de mazăre imediat după răsărire și sunt foarte active mai ales în anii foarte secetoși.

La începutul înfloririi, când adulții de Bruchus pisorum L. depun ouăle pe păstăile de mazăre, se recomandă aplicarea de tratamente cu următoarele produse: piretroide ( Mavrik – 0.05 % ; Decis Mega 50 EW – 0.02 % ; Fastac 10 EC – 0.02 %) sau neonicotinoide : Mospilan 20 SP – 0.025 % ; Calypso 480 SC – 0.02 % .

Tratamentele recomandate în combaterea gărgăriței mazării sunt eficace și pentru ceilalți dăunători. Primul tratament se face la începutul înfloririi iar al doilea spre sfârșitul înfloritului luându-se măsuri de protejare a coloniilor de albine.

În cazul în care mazărea de sămânță nu a fost tratată în câmp sau nu există siguranța că tratamentul a avut eficacitate foarte bună, se recomandă, imediat dipă recoltare, un tratament contra gărgăriței mazării cu Phostoxin, în doză de 30 g/t sămânța în vrac sau în saci.

După introducerea tabletelor se acoperă cu o folie de polietilenă care se etanșează timp de 24 – 28 ore pentru a crea o atmosferă saturată cu produsul toxic, eficiența fiind maximă.

Produsul este foarte toxic și trebuie luate măsuri speciale de protecția muncii în perioada manipulării, dar de descompunere în 3 – 5 zile fără a lăsa reziduri.

Sămânța se aduce la umiditatea STAS (13%), se condiționează prin eliminarea resturilor atacate și se înregistrează în mod corespunzător.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În ultimul deceniu, datorită tuturor modificărilor, structurilor fondului funciar, majoritatea exploatațiilor agricole din țară și mai ales din Moldova, nu au mai facut învestițiile necesare pentru aplicarae tehnologiilor moderne recomandate de specialițtii din unitățile de cercetare și învățământ, fapt pentru care s-au produs grave dereglări bioecologice la pricipalele culturi agricole ți anume:

creșterea gradului de îmburuienare;

apariția potențialului de atac a numeroase specii de agenți patogeni și dăunători;

răspândirea potențialului de atac a numeroase specii de agenți patogeni și dăunători;

creșterea potențialului de atac a numeroase specii de agenți patogeni și dăunători.

Pentru aprecierea atacalui dăunătorilor din cultura de mazăre, au fost calculați o serie de indici și anume:

gradul de dăunare paguba;

abundența;

intensitatea;

densitatea;

frecvența atacului.

Pentru înființarea unei culturi de mazăre si pentru a se obține culturi cât mai bune atât cantitatv cât și calitativ agricultorul trebuie să țină cont de o serie de aspecte.

În primul rând temperatura minimă de germinație, trebuie să se încadreze intr-o medie de 2-50 C având oscilații în funcție de varietate.

În al doilea rând temperatura optimă de dezvoltare și creștere să fie cuprinsă între 15-180 C;

Trebuie să se țină cont de cerințele moderate față de umiditate, în perioada până la inflorit necesitând o umiditate de până la 65-70% din capacitatea din câmp, în a doua parte în perioada de înflorire-fructificare necesitând o umiditate de 75-80%.

În perioadele de secetă atăt din sol cât și din aer, un dezavantaj este reducerea procentului de legare al păstăilor, iar boabele rămân mici.

Cultura de mazăre necesită o fertilizare echilibrată, azotul fiind asigurat în cantități mai mare de către bacteriile fixatoare de azot, preferă solurle fertile, foarte bogate în humus, cu reactie neutră, alcalină, cu un pH cuprins între 7 – 7,5.

BIBLIOGRAFIE

Talmaciu, Mihai, 2003. Protecția plantelor – Entomologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Talmaciu, Mihai, 2005. Entomologie agricolă – Entomologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Ulea, Eugen, Fitopatologie, 2003. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Onisie T., Jităreanu G., 1999. Agrotehnica, Editura "Ion Ionescu de la Brad, Iași

Mogârzan Aglaia, Robu T, Zaharia Marius, 2010. Fitotehnie. Îndrumător

pentru lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Săpunaru, T., 1975. Cercetări asupra morfologiei, biologiei, ecologiei și combaterii speciilor Sitona crinitus Hbst. Și Sitona lineatus L. Reztumatul tezei de doctorat, Institutul Agricol București

Manolache, C., Boguleanu Gh., Pașol P., Nica Felicia, Petrescu Elena, 1969. Contribuții la studiul dinamicii entomofaunei din culturuile de mazăre, Lucrări științifice, Institutul Agronomic N. Bălcescu București, seria A, volumul XII

Bărbulescu Al., Popov C., Mateiaș M.C., 2003. Bolile și dăunătorii culturilor de câmp, Editura Ceres, București

Roman, G.V., Robu, T., Pîrsan, P., Morar, G., Axinte, M., 2011. Fitotehnie, Editura Universitară București

Vîntu, V. (coord.), Moisuc Al., Motcă Gh., Rotar I., 2004. Cultura pajiștilor și

a plantelor furajere, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Teodorescu Soare, Eugen, 2006. Pedologie – Curs, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Sîrbu C., Paraschiv, N.L, 2005. Botanica sistematica, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

www.isubotosani.ro, consultat 15.03.2014

www.revagrois.ro/volum/vol-56-1-2013.pdf, consultat 30.03.2014

www.revista-ferma.ro/articole-tehnologii-agricole/mazarea-furajera.html, consultat 05.04.2014

www.sanatateaplantelor.ro/recomandari/237-gandacul-granelor-o-posibila-amenintare-pentru-cerealele-depozitate, consultat 15.04.2014

www.bayercropscience.ro/daunatori.php?action=categorie&cat=1,

consultat 05.05.2014

www.agroromania.manager.ro/articole/gradina-de-legume/tehnologia-de-cultivare-a-mazarii-cultura-de-mazare-avantajoasa-si-profitabila-465.html , consultat 20.05.2014.

BIBLIOGRAFIE

Talmaciu, Mihai, 2003. Protecția plantelor – Entomologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Talmaciu, Mihai, 2005. Entomologie agricolă – Entomologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Ulea, Eugen, Fitopatologie, 2003. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Onisie T., Jităreanu G., 1999. Agrotehnica, Editura "Ion Ionescu de la Brad, Iași

Mogârzan Aglaia, Robu T, Zaharia Marius, 2010. Fitotehnie. Îndrumător

pentru lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Săpunaru, T., 1975. Cercetări asupra morfologiei, biologiei, ecologiei și combaterii speciilor Sitona crinitus Hbst. Și Sitona lineatus L. Reztumatul tezei de doctorat, Institutul Agricol București

Manolache, C., Boguleanu Gh., Pașol P., Nica Felicia, Petrescu Elena, 1969. Contribuții la studiul dinamicii entomofaunei din culturuile de mazăre, Lucrări științifice, Institutul Agronomic N. Bălcescu București, seria A, volumul XII

Bărbulescu Al., Popov C., Mateiaș M.C., 2003. Bolile și dăunătorii culturilor de câmp, Editura Ceres, București

Roman, G.V., Robu, T., Pîrsan, P., Morar, G., Axinte, M., 2011. Fitotehnie, Editura Universitară București

Vîntu, V. (coord.), Moisuc Al., Motcă Gh., Rotar I., 2004. Cultura pajiștilor și

a plantelor furajere, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Teodorescu Soare, Eugen, 2006. Pedologie – Curs, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Sîrbu C., Paraschiv, N.L, 2005. Botanica sistematica, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

www.isubotosani.ro, consultat 15.03.2014

www.revagrois.ro/volum/vol-56-1-2013.pdf, consultat 30.03.2014

www.revista-ferma.ro/articole-tehnologii-agricole/mazarea-furajera.html, consultat 05.04.2014

www.sanatateaplantelor.ro/recomandari/237-gandacul-granelor-o-posibila-amenintare-pentru-cerealele-depozitate, consultat 15.04.2014

www.bayercropscience.ro/daunatori.php?action=categorie&cat=1,

consultat 05.05.2014

www.agroromania.manager.ro/articole/gradina-de-legume/tehnologia-de-cultivare-a-mazarii-cultura-de-mazare-avantajoasa-si-profitabila-465.html , consultat 20.05.2014.