Observatii Privind Evolutia Demografica A Comunitatii Ortodoxe DIN Localitatea

I. PARTEA INTRODUCTIVĂ

1. Despre subiectul și sursele cercetării

Fără îndoială, alegerea făcută de autorul lucrării poate fi considerată și este, dealtfel, una cât se poate de subiectivă, satul Războieni-Cetate (Szekely-Foldvar, Feldioara) fiind localitatea sa de origine. Pe de altă parte, Războieni e o localitate ca oricare alta din Transilvania, pretându-se unui studiu de demografie istorică, cu atât mai mult cu cât sursele existente sunt suficient de bogate pentru a stârni curiozitatea cercetătorului. Și în secolul al XIX-lea ca și astăzi dealtfel, în localitate există două puternice comunități etnice și religioase: români ortodocși și maghiari reformați. Pentru ambele parohii există material documentar, atât în Arhivele Naționale filiala Alba cât și în arhivele locale parohiale. Am ales ca obiect al studiului nostru comunitatea ortodoxă, majoritară, criteriul principal fiind calitatea și cantitatea surselor.

Registrele parohiale ortodoxe din Războieni se află, așa cum am spus, parte la filiala Alba a Arhivelor Naționale, parte la parohie. Un mare avantaj îl constituie faptul că toate cele trei tipuri de registre s-au păstrat cu începere din anul 1814 și prezintă continuitate până astăzi. Excepție face un al patrulea tip: registrul de tocmeli, din care s-au păstrat doar două exemplare, pe perioade de câteva decenii, unul în secolul XIX, altul în secolul XX. Studiul de față a folosit doar sursele din Arhivele Naționale, urmând ca prelucrarea datelor de la parohie să fie făcută ulterior.

Aici se impune o observație privind utilizarea registrelor parohiale în comunitate: Protocolul decedaților care debutează la 1814 înregistrează foarte exact vârsta morților (ani, luni și zile de viață) ceea ce ne face să credem că cel puțin pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea existau registre relativ bine întocmite. Foarte probabil acestea s-au pierdut sau au fost distruse după 1950 când arhiva parohială a început un periplu interesant pe la Sfaturile Populare și Primăriile comunelor la care a fost succesiv arondat satul Războieni. Probabil că niște investigații mai amănunțite în arhivele acestor instituții ar putea conduce la recuperarea și repunerea lor în circuitul istoric, în cazul fericit în care ele mai există. Abia la sfîrșitul anilor ’70 sau începutul anilor ’80 registrele parohiei ortodoxe Războieni au ajuns în custodia Arhivelor Naționale filiala Alba, unde pot fi consultate acum.

Din păcate intervalele acoperite de registrele din arhive nu sunt uniforme, existând diferență de aproape un deceniu între registrele de botez, cele de căsătorie și cele de deces. Astfel, Protocolul botezaților poate fi consultat pe perioada 1814-1908. Un prim registru acoperă perioada 1814-1857, un al doilea perioada 1851-1876 iar intervalul 1877-1908 este contabilizat într-un registru comun. Protocolul cununiilor acoperă perioada 1814-1898, cu două registre: 1814-1886 și registrul comun 1887-1898. În fine, Protocolul decedaților este constituit din alte două registre: 1814-1886 și în registrul comun 1886-1897. Am menționat și existența unui al patrulea registru pentru secolul XIX, un registru de tocmeli acoperind perioada 1855-1886, foarte stereotip, dar excelentă sursă de informații dacă este coroborat cu registrul de cununii al perioadei. La data când ne-au parvenit registrele aflate în custodia parohiei, care dau continuitate celor din arhive, o mare parte din material era deja prelucrat, astfel că am ales să prezentăm în acest studiu rezultatul cercetărilor de până acum, urmând să ne ocupăm ulterior de noile surse spre a oferi o continuitate prezentei lucrări.

Nu putem încheia aceste scurte considerații introductive fără a menționa faptul că nici calitativ registrele nu sunt identice. De departe cel mai bogat în informații este Protocolul botezaților, care permite cercetătorului să întrevadă, pe lângă datele demografice obișnuite și o parte din legăturile sociale ce se stabileau în comunitate sau între membrii comunității ortodoxe și localnici de alte etnii și confesiuni. În ceea ce privește Protocoalele deceselor și ale căsătoriilor acestea conțin la rândul lor date interesante, dar suferă și lipsuri care fac imposibilă abordarea unor chestiuni. Poate cea mai mare lacună o regăsim în registrele de cununii, în care vârsta cununaților nu este precizată decât începând de la sfârșitul deceniului opt și cu numeroase omisiuni. De asemenea, în cazul recăsătoririlor de foarte multe ori nu se precizează care din parteneri se află la a doua căsătorie, lăsându-se loc de interpretări. Alte probleme ridică anul 1814 când se constată un număr neverosimil de mare de căsătorii și decese înregistrate, chestiune pe care o vom dezbate mai jos, în subcapitolele aferente fiecărei problematici.

Să nu acuzăm însă sursele, mai ales că în cazul nostru, cu mici excepții, pot fi considerate mai mult decât mulțumitoare. Pornind de la ceea ce ele ne oferă, vom încerca să reconstituim, în măsura posibilităților și sub semnul relativității modelul demografic al parohiei ortodoxe din satul Războieni Cetate.

2. Repere generale privind evoluția demografică a localității și a comunității ortodoxe în secolul al XIX-lea

O privire generală asupra evoluției demografice și compoziției etno-confesionale a satului Războieni-Cetate este necesară înainte de a iniția studiul proceselor demografice care au caracterizat comunitatea ortodoxă din localitate. Pentru a ușura explicația am recurs și la organizarea datelor din recensăminte în două tabele (ANEXA 1) care surprind compoziția etnică și confesională a satului în intervalul 1829/1831-1910.

În secolul al XIX-lea primele date statistice oficiale despre Războieni provin din anii 1829/1831, cînd este înregistrată ca având statutul de sat, cu o populație de 476 locuitori și două biserici: una ortodoxă și una reformată. Datele sunt puține, dar reținem numărul total al populației, ca și existența în sat a două comunități religioase puternice, care își permit susținerea unei biserici. Mult mai bogat în date și mai util este pentru cercetarea noastră Recensământul din 1850. În acest an regăsim în sat o populație totală de 615 locuitori din care 604 prezenți. Sunt înregistrați 508 români, 75 maghiari, 30 țigani și 2 evrei. Structura confesională se prezintă astfel: 529 ortodocși, 3 greco-catolici, 17 romano-catolici, 64 reformați și 2 izraeliți.

Suprapunerea etnică nu coincide deci perfect cu cea confesională decât în cazul celor 2 locuitori evrei. Cel mai greu încadrabili sunt cei 30 de țigani. Scăzând din numărul total al ortodocșilor și greco-catolicilor (532) numărul românilor (508) putem deduce că 24 din cei 30 de țigani aparțineau acestor confesiuni, restul de 6 fiind romano-catolici și (sau) reformați. Să menționăm aici că, deși sunt o prezență etnică detectabilă în registrele parohiale până în 1908 iar pe teren până astăzi, țiganii nu apar ca etnie decât în recensământul din 1850. Recensământul din 1857 nu înregistreaza date etnice iar începând cu cel din 1880 ei vor fi trecuți, în funcție de limba maternă declarată, la români sau maghiari.

Recensământul din 1850, considerat de demografi ca marcând începutul „perioadei statistice” în istoria Transilvaniei, reprezintă pentru crecetarea noastră un important punct de reper, deoarece, coroborând datele sale cu cele ale registrelor parohiale se poate calcula cu aproximație dimensiunea comunității ortodoxe din Războieni la momentul inițial al cercetării (1814). Ne simțim datori să avertizăm că facem acest calcul demografic regresiv mai mult cu titlul de exercițiu, conștienți de relativitatea inerentă a datelor obținute. Fiind însă una dintre puținele modalități de a obține o cifră (fie ea și aproximativă) a comunității studiate într-o perioadă pentru care lipsesc surse oficiale ne asumăm riscul.

În perioada 1814-1850 registrele parohiale ortodoxe înregistrează 669 nașteri și 417 decese, rezultând un spor natural de 252 persoane. Problema o reprezintă sporul migrator, mult mai greu de calculat. Acest spor migrator poate fi parțial dedus raportându-ne la numărul căsătoriilor exogame, 22 pentru această perioadă. Știm însă că, teoretic, o căsătorie între parteneri din sate diferite ar fi trebuit înregistrată la ambele parohii. În acest caz, cifrei de 252 i se poate adăuga o variabilă cuprinsă între -22 și +22 persoane deoarece nu știm în ce localitate s-au stabilit proaspeții miri. Acestui spor migratoriu „nupțial” trebuie să îi adăugăm încă o variabilă +/- x reprezentând sporul migratoriu cauzat de alte motive și pe care nu avem de unde și cum să îl aflăm. Populația parohiei ortodoxe Războieni la 1814 va fi deci o variabilă P cuprinsă între P1 și P2 unde:

P1 = 529 – (252 + 22 +/- x) = 529 – 274 +/- x = 255 +/-x

P2 = 529 – (252 – 22 +/- x) = 529 – 230 +/- x = 299 +/-x

Trebuie să recunoaștem că a calcula populația unei parohii ca o variabilă între două limite la rândul lor variabile nu e cea mai fericită performanță, însă este tot ce se poate face cu datele de până acum. Pe de altă parte, în cei 36 de ani care despart Recensământul din 1850 de data pentru care am calculat populația nu putem presupune un flux migrator foarte mare. Apoi, chiar dacă luăm în considerare stabilirea în sat a unor bărbați necăsătoriți (variabila +/-x), în 36 de ani aceștia au avut suficient timp să se căsătorească sau să moară, fiind înregistrați astfel în circuitul sporului natural sau al sporului migrator „nupțial”….sau chiar în ambele. Propunem în consecință pentru populația parohiei ortodoxe din satul Războieni Cetate în anul 1814 o cifră cuprinsă între 250-300 de persoane atât români cât și țigani.

Revenim la momentul 1850 și mergem mai departe, în 1857, cînd recensământul înregistrează o populație de 554 persoane, 511 ortodocși, 3 romano-catolici, 39 reformați și 1 unitarian. Observăm modificări sensibile, cea mai importantă fiind scăderea populației cu 61 persoane. Toate confesiunile cunosc diminuări ale numărului membrilor: greco-catolicii și mozaicii dispar, romano-catolicii rămân 3 din 17, reformații 39 din 64 iar ortodocșii 511 din 529. Apare în plus un unitarian. Se poate ușor remarca disproporția procentuală a „pierderilor” suferite de confesiuni: greco-catolicii și mozaicii 100%, romano-catolicii 82,35%, reformații 39,06%, ortodocșii 3,40%. Deși dacă transpunem situația în termeni etnici rezultatele sunt mai echilibrate (38 maghiari+țigani; 21 români+țigani; 2 evrei), pierderile rămân aproape duble pentru maghiari și țiganii de confesiuni și probabil și de limbă „maghiare”. Din cei 21 români+țigani 3 sunt greco-catolicii, astfel încât rămâne să cercetăm registrele parohiale pentru a explica cele 18 persoane în minus în comunitatea ortodoxă. Ne vom ocupa însă de acest aspect atunci când vom studia fenomenul migrator pentru întreg intervalul cercetat.

Următorul document statistic este elaborat în 1880. La această dată în localitate sunt înregistrați 715 repartizați etnic după cum urmează: 527 români, 147 maghiari, 7 germani, 1 slovac, 7 „alte naționalități”, și 26 cu „limba maternă necunoscută”. Structura confesională se diversifică și ea: 562 ortodocși, 7 greco-catolici, 38 romano-catolici, 142 reformați, 8 evanghelici, 5 unitarieni și 13 mozaici. Prima remarcă se referă, evident, la coloratura etnică și confesională mult mai „luxuriantă” decât în 1850 și 1857. În plus, se poate observa foarte ușor saltul demografic făcut de maghiari. De la 75 în 1850 și după puternica recesiune din 1857, numărul lor se dublează (+ 96%) în timp ce numărul românilor crește cu doar 19 persoane (+ 3,74%). Pentru prima dată în recensăminte apar germanii, chiar dacă în număr redus iar structura confesională ne permite identificarea a cel puțin 13 evrei (2-3 famili), după ce în 1850 fuseseră doar 2, care nu mai erau prezenți în 1857. Cel mai „luxuriant” personaj: un slovac. Rămân de asemenea întrebări cu privire la cei 7 de „alte naționalități” și la cei 26 cu „limba maternă necunoscută”. Teoretic aici ar trebui încadrați evreii și țiganii dar, fcadrați evreii și țiganii dar, foarte probabil, existau și reprezentanți ai altor naționalități.

Trei mari cauze stau la originea acestei structuri etno-confesionale. Primul ține de instaurarea în 1867 a regimului dualist și de încorporarea Transilvaniei în teritoriile regatului maghiar. Al doilea, de fapt o consecință a primului, se referă la începerea timidă a procesului de maghiarizare, manifestat și în recenzarea locuitorilor prin încadrarea lor etnică în funcție de limba maternă. În urma acestui fapt, este posibil ca evrei și țigani, dar și alte naționalități, inclusiv români să apară trecuți în recensământ ca maghiari. Ultimul factor și cel mai important în opinia noastră ține însă de realități locale. Prin darea în folosință a gării din Războieni la începutul anilor ’70 localitatea a devenit un punct de atracție pentru sătenii din împrejurimi dar și pentru imigranți veniți de la distanțe mari. Astfel se explică varietatea etnică și confesională apărută într-un interval de 23 de ani (de fapt, foarte probabil, doar în ultimii 10 ani), astfel se explică spectaculoasa creștere a căsătoriilor exogame și, nu în ultimul rând, prezența în localitate a unor persoane din Budapesta sau Pecica Mare.

La 1900 trendul crescător se menține iar numărul locuitorilor ajunge la 952. Structura etno-confesională este însă mult mai simplificată, marcând accentuarea fenomenului de maghiarizare: 630 români, 316 maghiari, 2 germani, 1 slovac, 1 sârb și 2 locuitori trecuți la „alte limbi”. Din nou numărul maghiarilor prezintă o creștere accentuată (115%) iar cel al românilor una modică (19,54%), ce-i drept mult mai semnificativă decât cea din perioada 1850-1880. Structura confesională mai limpezește lucrurile, permițând delimitări etnice mult mai exacte. Astfel cei 593 ortodocși și 52 greco-catolici (creștere de 750%!) depășesc cu 15 numărul celor care au limba maternă română. Considerând că un sârb și cei 2 de „alte limbi” ar fi tot ortodocși sau greco-catolici, rămân 12 persoane, foarte probabil țigani, trecuți cu limba maternă maghiară. Ipoteza se verifică dacă facem un calcul al membrilor celorlalte confesiuni: 60 romano-catolici, 225 reformați, 9 unitarieni și 10 izraeliți sunt în total 304 virtuali maghiari. Dacă îi adăugăm pe cei 12 țigani ortodocși sau greco-catolici, obținem exact numărul vorbitorilor de limbă maternă maghiară: 316. În rest, în sat mai sunt prezenți 2 germani/evanghelici, 1 slovac și 1 adept al „altor religii”.

Nu știm dacă în recenzare s-a ținut cont de numele celor recenzați sau doar de limba declarată. Ridicăm această problemă deoarece registrele parohiale înregistrează începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea cazuri de maghiarizare a numelui între ortodocși, ce-i drept foarte puține: doar șase cazuri, între 1898 și 1903. (vezi ANEXA 2) Alături de acestea, mai trebuie menționat aici și un caz de trecere la altă religie: Vasilie (n. 2 martie 1860) „fiul lui Hertza Gheorghe și Softyina, posesori de pemânt… Pe cum arată scripta oficiului par. Rom. Cath. din Vincțiu de Sus nr. 89 – ’900 a trecut la religiunea rom – catholică”. Chiar dacă sunt puține la număr, asemenea schimbări de nume sau migrații confesionale „ajută” și mai mult la complicarea redării în recensăminte a situației de pe teren.

Cu toate că intervalul cronologic acoperit de cercetarea nostră se oprește la 1908 considerăm că nu greșim întru nimic acordând atenție și situației prezentate în Recensământul din 1910, pentru a completa perspectiva generală asupra comunității studiate. Din cei 1115 locuitori 679 sunt români, 420 maghiari, 8 germani și 8 au altă limbă maternă. Din nou, structurala confesională se dovedește a fi mult mai fidelă realității: 648 ortodocși și 64 greco-catolici includ, pe lângă români și un număr de țigani, între 25 și 33, în funcție de confesiunea celor 8 persoane de alte limbi: 77 romano-catolici, 264 reformați, 22 unitarieni și 28 israeliți nu reprezintă decît 391 din cei 420 maghiari. Patru maghiari mai pot fi eventual recuperați dintre evanghelici (12 evanghelici – 8 germani) însă restul de 25 sunt în mod evident țigani (ortodocși sau greco-catolici) sau aparțin celor 8 de „alte limbi”. Cifrele arată că diferența dintre confesionalii și etnicii români se regăsește la vorbitorii de limbă maternă maghiară. Creșterea etnică față de 1900 continuă și ea în sensul știut: 49 români (7,77%) față de 104 (32,9%) maghiari, deși diferența procentuală s-a redus. Cum structura confesională nu ne permite să avansăm teza unei maghiarizări forțate în masă nu rămân decît două posibilități pe care urmează să le verificăm prin excludere pe parcursul lucrării: fie natalitatea în rândul românilor înrgistrează valori mai reduse și acest fapt e reflectat de registrele parohiale fie maghiarii beneficiază de un important spor migrator.

Am ales să insistăm asupra datelor din recensăminte înainte de a iniția cercetarea fenomenelor demografice în ideea că putem oferi o perspectivă generală asupra evoluției demografice a localității și comunității studiate. Dacă prezentarea pare segmentată prin insistarea asupra datelor fiecărui recensământ și lipsa interesului pentru identificarea unor procese în durată lungă aceasta se datoreză faptului că nu am urmărit identificarea acestor procese. Ele vor face obiectul unui capitol concluziv după studierea fiecărui fenomen în parte. Am preferat acest mod de abordare deoarece, exceptând necesara parte introductivă generalizatoare (rândurile de mai sus), permite autorului să meargă dinspre particular spre general, dinspre eveniment spre fenomen și proces, oferind o viziune permanent susținută și argumentată de constatări precedente.

II. EVENIMENTE, FENOMENE ȘI PROCESE DEMOGRAFICE

1. Natalitatea în parohia ortodoxă Războieni Cetate. 1814-1908

Am decis să abordăm cele trei mari categorii demografice: nașterea, căsătoria și moartea, în ordinea firească stabilită de legile naturale. Prin urmare, în rândurile de mai jos vom urmări natalitatea în parohia noastră pe perioada 1814-1908, deschizând câteva direcții de cercetare: trendul natalității; fenomenul ilegitimității; nașterea ca prilej/pretext de stabilire/întărire a relațiilor intracomunitare.

a. Nașteri și cifre

Am precizat în introducere că Protocoalele botezaților sunt cele mai bogate în date dintre registrele de stare civilă ale parohiei. Recunoaștem că nu am valorificat în întregime aceste date, principalul motiv fiind acela că, recurgând la despuierea nenominativă a registrelor, am impus din start o limită cercetării noastre. Credem însă că abordarea fenomenului pe durata a 92 de ani va compensa lipsa unei „imersiuni în nominativ”.

Înainte de a trece la prezentarea datelor și interpretărilor considerăm necesar să avertizăm că, pentru perioada 1814-1835 datele au fost foarte greu recuperate din registru. În scrisul său, preotul, Popa Elisei, are neplăcuta obișnuință de a „mânca” litere, astfel că este posibil să fi apărut inexactități la stabilirea sexului copiilor, căci acesta nu este marcat ca atare, fiind deductibil din onomastică. Dincolo de virtualele probleme cauzate de acest aspect, o altă mare lipsă este neprecizarea statutului de legitimitate al copilului. Nici registrul nu are o rubrică specială pentru așa ceva, nici preoții nu s-au străduit să menționeze acest fapt și nici protopopii de Turda, care verificau registrul, se pare că nu au insistat. Sau…pentru perioada 1814-1857 nu avem copii ilegitimi, lucru însă greu de crezut.

Primii șase ani cercetați, 1814-1820, sunt caracterizați de o relativă stabilitate a natalității, care însumează 109 cazuri. Deși începe puternic, cu 21 de nașteri în 1814, procesul se stabilizează în anii următori: 14 în 1815, 10 în 1816, 15 în 1817, 11 în 1818, 22 în 1819, 16 în 1820. Se poate remarca o perioadă de aproape un an (oct. 1815-aug. 1816) cu doar două nașteri, probabil ca urmare a unor condiționări externe (foamete, secetă, epidemii), dar și un salt al natalității în 1819 – 22 nașteri. Repartiția pe sexe a nou-născuților îi avantajează pe băieți, 65 față de 44 de fete.

Următoarele două decenii (1821-1840) sunt caracterizate de o ușoară creștere și în paralel de o stabilizare a natalității: avem 172 nașteri în deceniul trei și 176 nașteri în deceniul patru din acestea însă trebuie să scădem 2 născuți morți în deceniul trei și 3 în anii ’30. O scădere mai serioasă a nașterilor avem în anii 1828 și 1839 când se înregistrează doar 11 cazuri și în anul 1836 cu 10 cazuri față de maxime de 23 în 1822 și 25 în 1840. Repartiția pe sexe a nașterilor este puțin curioasă: în anii ’20 se nasc 102 fete și doar 68 băieți pe când în deceniul următor sunt înregistrați 95 de băieți și 78 de fete. Din registrul nașterilor nu reiese ca parohia să fi fost afectată în vre-un fel de epidemia de holeră din 1831. Deși în 1831 avem doar 13 nașteri, acest fapt nu poate fi pus pe seama epidemiei. Mai mult, se poate observa că în lunile august-septembrie 1831, cînd holera a bântuit comitatul Turda, sunt concepuți 6 copii, adică în jur de o treime din numărul total al concepțiilor pe anul 1831.

Anii ’40 cunosc o creștere semnificativă a natalității (puțin peste 20% față de deceniile precedente), în ciuda faptului că, în perioada războiului civil, numărul nașterilor scade dramatic. În total sunt înregistrați 212 nou-născuți din care 2 morți la naștere. Din nou numărul băieților este mai mare: 111 față de 99 fete. Maxima perioadei este atinsă în anii 1843 și 1844 cu 31 nașteri pe an. Cea mai mică valoare o regăsim în 1849: 13 nașteri. Situația pare perfect explicabilă, dată fiind perioada de insecuritate din 1848-1849. Este interesant însă modul în care evoluția natalității în anii 1848-1849 urmează un curs legat de evenimentele politice.

Există o perioadă de aproape un an (oct. 1848 – iulie 1849) în care nu avem nici o naștere, perioadă care se suprapune peste segmentul cel mai fierbinte al evenimentelor. Dacă urmărim însă lunile în care a fost sistată concepția vom avea surpriza să constatăm că acest fenomen începe în decembrie 1847 și continuă până în octombrie 1848. Din octombrie 1848 și până în iulie 1849 avem 21 de concepții. Cu alte cuvinte, nu avem concepții într-o perioada de insecuritate „medie”, în prima fază a evenimentelor, când, deși Transilvania fusese încorporată Ungariei, încă nu izbucnise războiul civil. Cam în aceeași perioadă cu primele ciocniri armate apar concepțiile. Acest prim fapt poate fi o coincidență. Ceea nu mai e o coincidență e numărul ridicat al concepțiilor din cele nouă luni de conflicte. Probabil că, așa cum se întâmplă de obicei în perioadele de război, insecuritatea maximă face ca viața să fie valorizată mai intens în latura ei hedonistă, provocând o creștere a sexualității. Altă explicație nu putem momentan găsi pentru fluxul

concepțiilor de după octombrie 1848, în condițiile în care satul Războieni, situat la câțiva kilometri de Turda și de munții Apuseni a constituit teatrul câtorva confruntări având ca obiect păstrarea liniei de apărare pe râul Mureș. Dealtfel, așa cum vom vedea atunci când vom vorbi despre mortalitate, urmele acestor conflicte au rămas, într-un fel sau altul și în Protocolul decedaților și, bineînțeles, în documentele epocii.

Tabel 1. Evoluția natalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate ( 1814-1907)

Deceniul șase readuce o oarecare normalitate în viața politică a Transilvaniei, fapt vizibil și stabilitatea care cararacterizează fenomenele demografice în această perioadă. În cazul natalității, cifrele variază între 16-22 născuți pe an, cu o singură excepție, anul 1857 când numărul nou-născuților este de doar 12. Maximele sunt atinse în anii 1854 (25 cazuri) și 1855 (24 cazuri), poate nu întâmplător în perioada desființării iobăgiei și a unei oarecare euforii ce este de presupus că a urmat. În total, în cei zece ani s-au născut 199 copii, nici unul mort la naștere, din care 109 băieți și 90 fete. Un mare avantaj pentru cercetător îl constituie menționarea în registre, începând cu 1851 a statutului de legitimitate al nou-născuților. Pentru perioada 1851-1860 nu avem însă decât trei cazuri de ilegitimitate : două în 1857 și unul în 1860 reprezentând un procentaj de 1,5%.

Următorul deceniu cunoaște o și mai ridicată natalitate: 252 nașteri din care 8 născuți morți, 128 băieți și 116 fete. Cifrele anuale ale natalității sunt ridicate, trecând de 20 și ajungând la 30 în 1866. Probabil climatul de siguranță oferit de perioada liberală are și el rolul său în această creștere, însă nu îndrăznim să îi acordăm foarte mult credit ținând cont de faptul că cea mai ridicată natalitate decenală o regăsim în deceniul nouă, în condițiile unui climat politic nu neapărat favorabil. Sfârșitul deceniului aduce un recul al natalității, în 1870 aceasta coborând la 17 cazuri, o cifră foarte scăzută. Ilegitimitatea începe să crească, atingând cifra 19 (7,78%).

În anii ’70 continuă trendul crescător, înregistrându-se 287 nașteri din care un singur caz de născut mort. Repartiția pe sexe continuă să îi avantajeze pe băieți : 153 față de 133 fete. O curiozitate este numărul mic de concepții din perioada octombrie 1872 – ianuarie 1873 (perioada epidemiei de holeră) : doar 11 cazuri, în condițiile în care mortalitatea scăzută nu indică prezența bolii în localitate. Poate fi vorba de efectele unei perioade resimțite ca nesigure, dar poate fi și o simplă fluctuație.Un alt an cu natalitate foarte scăzută este 1878 în care avem 21 nașteri, concepția înregistrând cifre mici în perioada aprilie-noiembrie 1877 : 9 cazuri. Putem presupune o perioadă de insecuritate cauzată de evenimentele politice externe, dar ezităm în a propune această explicație. În definitiv este posibil să avem de-a face cu o recoltă mai slabă în 1876 sau o iarnă mai grea în 1876-1877 sau pur și simplu cu o altă fluctuație întâmplătoare a nașterilor. Ilegitimitatea cunoaște în acest deceniu o ușoară descreștere, existând doar 17 cazuri (5,94%).

Vârful natalității este atins în perioada 1881-1890 cu 336 cazuri din care 4 născuți morți. Situația este similară cu cea din satul Mărgău, cu diferența că în cazul respectiv are loc o revenire după un deceniu de criză în timp ca la Războieni se continuă un trend ascendent. Ilegitimitatea este și ea ridicată: 27 cazuri din care 2 născuți morți (8,03%). Repartiția pe sexe se echilibrează, cu un ușor avantaj de partea feminină: 169 față de 163 băieți. Cele mai multe nașteri au loc în 1885 (43) iar cele mai puține în 1889 (23 din care un născut mort). Deceniul următor aduce un regres al natalității, înregistrându-se doar 267 cazuri din care un născut mort. Cu doar 10 cazuri, ilegitimitatea coboară la 3,74% iar repartiția pe sexe revine la „normal”: 136 băieți și 130 fete. Anii 1898 și 1899 aduc minimele natalității, cu 20 și 15 cazuri. În ansamblu, minusul de aproximativ 70 de nașteri nu a fost cauzat doar de scăderile din anumiți ani ci și de un regres general, manifestat prin coborârea „vârfurilor” natalității anuale. Cele 38 de nașteri din 1891, deși situate cronologic în decniul zece sunt de fapt o ultimă manifestare a fenomenului ascendent care a caracterizat anii ’80. Scăderea bruscă din anul următor, (22 de cazuri) reprezintă începutul unei noi perioade, ale cărei „vârfuri” trec cu greu și foarte rar de 30 cazuri pe an în 1893 și 1894.

Același fenomen demografic poate fi observat și la începutul secolului XX, când, în perioada 1901-1907 se înregistrează doar 182 nașteri (91 băieți și 91 fete). Ilegitimitatea atinge maximul perioadei studiate, fiind înregistrate 16 cazuri ( 8,79%).Cele mai multe nașteri apar în 1907 (33 nașteri) iar cele mai puține în 1906 (20 nașteri).

b. Trendul natalității. Repartiția sezonieră a nașterilor

Prezentarea seacă, decenală, a datelor extrase din registrele parohiale nu poate fi utilă decât prin oferirea la final a unei perspective de ansamblu prin identificarea trendului natalității în comunitatea studiată pe parcursul întregii perioade. Se poate porni în acest sens de la Graficul 1, care surprinde fenomenul natalității în parohia ortodoxă Războieni între anii 1814-1907. Se poate observa sensul ascendent al natalității până în deceniul zece și recesiunea care a urmat. Pentru perioada 1821-1840 este evidentă stabilizarea nașterilor, la fel de evidentă fiind ușoara scădere din anii ’50 față de deceniul precedent. Diferența ar fi fost cu siguranță mai mare dacă nu ar fi existat acea perioadă fără concepție din prima jumătate a anului 1848. Reculul demografic surprins între recensămintele din 1851 și 1857 are drept cauză secundară, după emigrație și această descreștere a natalității.

Un segment bine delimitat pe grafic este acela al anilor 1860-1891, care aduc, în ciuda unor scurte perioade de recesiune semnalate mai sus, o constantă creștere a natalității, maximul fiind atins în anii ’80. Fenomenul are probabil la bază darea în folosință a stației de cale ferată la începutul anilor ’70 și imigrația determinată de acest eveniment.

Graficul 1.Evoluția natalității (1814-1907) și a ilegitimității (1851-1907) în parohia ortodoxă Războieni-Cetate

Descreșterea constatată după 1891 o putem pune pe seama stabilizării imigrației și a “saturației” localității. Să ne gândim că în 1910 se ajunsese la 1115 locuitori în condițiile în care suprafața agricolă (hotarul satului) rămăsese aceeași și nu apăruseră obiective industriale în sat. Mai mult, la sfârșitul deceniului zece sunt deschise la Ocna Mureș Uzinele Chimice Solvay, eveniment susceptibil de a redirecționa fluxul migratoriu din satele învecinate spre această localitate.

Poate fi luată în considerare și o eventuală schimbare a regimului demografic în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. O reducere a numărului copiilor în fiecare familie și deci a natalității în ansamblu nu poate fi însă admisă/respinsă decât după o despuiere nominativă a registrelor parohiale.

În concluzie, putem identifica trei etape în evoluția natalității din parohia ortodoxă Războieni-Cetate. O primă etapă cuprinde perioada 1814-1850 și este caracterizată de un curs ascendent, cu o stabilizare în deceniile trei și patru și un salt sensibil în anii ’40. O a doua perioadă debutează cu un deceniu de regres (1851-1860) dar continuă ascendent până în 1891. O a treia etapă, caracterizată de un regres constant, începe în 1892 iar cercetări ulterioare vor determina care îi este limita superioară.

În ceea ce privește repartiția sezonieră a nașterilor, Tabelul 1 și Graficul 2 lasă să se observe valori mai ridicate ale acestora în lunile februarie, martie și octombrie, deci o concepție mai ridicată în lunile mai, iunie și ianuarie. Mai și iunie sunt la țară perioade ale muncilor agricole mai puțin intense: prășitul și, eventual, prima coasă. Această perioadă este, de asemenea un debușeu concepțional după postul Paștelor. Ianuarie este o lună de repaos, fără interdicții religioase care se constituie de fapt într-un interval de permisivitate între postul Crăciunului și începutul postului Paștelor.

Nașterile sunt mai puține în noiembrie și decembrie (cu lunile de concepție februarie și martie), situație care se pretează la două explicații. Pe de o parte interdicțiile generate de postul Paștelor afectează concepția pentru luna martie și uneori sfârșitul lunii februarie. Pe de altă parte, februarie, deși este lună de repaos lipsită de interdicții religioase, are „neșansa” de a urma lunii ianuarie, care am văzut că este o perioadă preferată pentru concepție. Ori, odată conceput copilul în ianuarie devine evident că luna următoare nu se mai poate bucura de același număr de concepții. Alte luni în care concepția are valori scăzute sunt iulie și octombrie, perioadele în care la țară se aglomerează muncile agricole cele mai solicitante: cosit, secerat, treierat, cules porumbul, tăiat tuleii.

Graficul 2. Repartiția sezonieră a natalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate (1814-1907)

c. Ilegitimitatea

Nou-născutul „ilegitim” primea acest statut în două situații: fie era „copil din flori”, tatăl nefiind cunoscut, fie era fructul unui concubinaj – relație între parteneri neoficializată în fața altarului și sever condamnată de biserică. Din păcate, așa cum am precizat mai sus, registrele nu permit urmărirea ilegitimității decât începând din anul 1851 (Tabel 1, Graficul 2).

Între acest moment și 1907 sunt înregistrați 90 de copii ilegitimi dintr-un total de 1509 nașteri, adică un procent de 5,96%, care situează Războieniul aproape de media ilegitimității din alte parohii transilvănene: Dragu, Iclod, Ardeova sau Așchileul Mic. Acest procentaj nu este egal repartizat pe decenii, variind între 1,5% și 8,79%. Minimul de 1,5% se înregistrează în deceniul șase, pe fondul unui regres al natalității. În anii ’60 constatăm o creștere bruscă la 7,78% urmată de o scădere la 5,94% în deceniul următor. Deceniul „de vârf” al natalității readuce ilegitimitatea la 8,03% fenomenul scăzând odată cu nașterile în anii ’90 la 3,74%. În fine, în primii ani ai secolului XX ilegitimitatea crește din nou, atingând maximul de 8,79%.

Recunoaștem că nu putem explica decât parțial variațiile ilegitimității și traseul sinuos al acesteia. Ceea ce se poate observa cu certitudine este că procentul de copii ilegitimi scade sub 5% în cele două deceni de recesiune: ’50 și ’90. Sunt explicabile de asemena cifrele mari din anii ’80 și de la începutul secolului trecut. În primul caz era normal ca maximul natalității să fie însoțit de creșterea ilegitimității, în al doilea caz avem de-a face cu efectele impunerii în 1894 a obligativității căsătoriei civile și depărtarea de normele bisericești a tuturor celor cărora acestea li se păreau prea strâmte.

Am precizat mai sus că statutul de „ilegitim” putea fi „obținut” în două moduri: prin nașterea într-un cuplu aflat în concubinaj, deci care nu desăvârșise taina căsătoriei în biserică, sau prin nașterea „din flori”, cu tată necunoscut. Ponderea acestor două cazuri este inegală, prevalând „copii din flori” cu 65 de cazuri față de 25 de nou-născuți din cupluri concubine. Aparenta rigiditate a cifrelor nu trebuie să înșele. Nu toți cei 65 erau într-adevăr „din flori”, deși fuseseră trecuți ca atare. Registrul surprinde apariția unor copii de acest fel urmată după diverse intervale de timp de revelarea numelui tatălui sau de apariția concubinului.

În privința recunoașterii ulterioare a copilului, cel mai interesant ni s-a părut cazul lui Pop Ilie soțu legitim al Pop Elenei care înfățișându-se mie preotului Ioan Farca în 6 Decembrie 1873 declara că dânsul voește a se scrie numele ca tată al pruncei Maria Maria era fiica nelegiuită a pop Elenei, născută la 2 oct. 1862. După 11 ani, un bărbat, indiferent că era într-adevăr tatăl ei sau doar cedase insistențelor mamei, acceptă să o scoată din ilegitimitate. Un alt caz de legitimare ulterioară, care însă nu lămurește complet problema, este cel al cuplului Csenia Buta – Imbre Pista. După ce avusese 3 copii „din flori”: Sepfora (1868), Maria (1871) și din nou Marie (1876), Buta Csenie apare ulterior ca mamă a încă doi copii, rezultați din concubinajul cu Pista Imbre, evanghelic reformat: Leonora (1880) și Gavril (1883). Concubinul nu a revendicat paternitatea celor trei fete, cu care nu știm ce s-a întâmplat. Oricum, din repetarea numelui putem deduce că prima Maria a murit destul de repede, același fapt fiind atestat de registru și pentru Gavril.

Existau însă și cazuri în care tatăl era cunoscut doar de către mamă, aceasta dezvăluind sau nu identitatea sa: cazul Paraschivei născută în decembrie 1866, fiica Pelaghiei Crișian, concepută după marturisala ei cu Cuibuțiu Ioan. Uneori existau dubii, se făceau greșeli: Moldovan Ioan, după ce este trecut ca tată al copilului nelegitim Vasilie alături de mama Suciu Ana, gr. ort. pecurariu ,este tăiat ulteriror din registru.

Buta Csenie nu este singura mamă care naște mai mulți copii ilegitimi. În aceeași situație pot fi citate: Buta Maria, Negrea Adolfina, Metea Elena, Popa Sie și lista ar putea continua. O mare parte a lor sunt servitoare sau zilerițe, uneori, ca în cazul Eufrosinei Crisian, fiind trecute ca vagabonda. Inițial sărăcia, ulterior statutul social nu le permiteau acestor femei să își întemeieze o familie, câștigându-și existența în slujba contelui și contesei Zichi sau a Groffoaiei Ecaterina sau chiar lucrând pe la casele țăranilor înstăriți. Mulți dintre copiii lor nu au nași de botez. Alții sunt botezați de stăpâni, Groffoaia Ecaterina, văduvă, („alintată” în registru Kati) fiind de departe cea mai receptivă la asemenea cereri, cu 4 botezuri, față de doar unul al cuplului conte Zichi Istvan și contesa Klebesberg Josefina. Dealtfel, așa cum urmează să vedem mai jos, contele și contesa nășeau des copii ai servitorilor, dar se pare că nu îi agreau în mod deosebit pe cei ilegitimi. O altă persoană care nășea des și pe care o regăsim între nașii copiilor ilegitimi era Gal Erzsi, văduvă. Toți aceștia erau romano-catolici sau reformați. Dintre ortodocșii care au ca fini mai mulți ilegitimi (2-3) îi putem numi pe Popa Eifimie, cuplul Negrea Vasile a lui Ilie – Nemeș Marie, agronomi, sau Damian Teodosie.

După cum se vede, cei care garantau spiritual pentru copiii ilegitimi nu erau neapărat de aceeași confesiune cu ei: regăsim nași reformați, romano-catolici, greco-catolici (în total 17), dar avem și cazuri în care copiii rămân fără naș sau cazuri în care nașa lor este moașa care a ajutat la venirea pe lume (3). Dintre copiii ilegitimi 18,88% au nași de alte confesiuni, ceea ce ne-a determinat să extindem cercetarea, urmărind cât de răspândită era în comunitatea noastră această practică și dacă situația de la nivelul ilegitimilor se regăsește și în ansamblu.

d. Despre nași. Copilul și legăturile intracomunitare

Rolul nașului și al instituției nășiei este de a garanta spiritual intrarea noii ființe în rândul „sufletelor”, al celor supuși bisericii. O multitudine de practici, rituri și ritualuri mai mult sau mai puțin magice însoțesc evenimentul botezului iar nașul are în societățile tradiționale diverse responsabilități față de fin până când sunt inevitabil despărțiți de moarte. Ceea ce ne interesează în cercetarea noastră este însă un aspect mult mai circumscris al problematicii nășitului: cazul nașilor de altă confesiune. Știut fiind că la nivelul discursului rolul nașilor este cel prezentat mai sus, se ridică problema în ce măsură un naș de altă confesiune poate garanta intrarea finului în rândul credincioșilor și care este ponderea celor două roluri: religios și social, ale instituției nășitului. Nu ne propunem să rezolvăm prima problemă, care ar putea face obiectul unor cercetări de o cu totul altă natură, însă vom insista asupra celei de a doua în speranța că putem identifica, pornind de la aspecte ale nășitului, o serie de caracteristici ale relațiilor intracomunitare.

În total, pentru perioada 1814 – 1907 avem 112 cazuri de nași de altă confesiune, adică un procent de 5,15%. Luând însă în considerare faptul că această practică debutează doar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primul caz fiind identificat în 1855, ar trebui să calculăm procentul în funcție de natalitatea din perioada 1851 – 1907, rezultând că aceștia reprezintă 7,42% din numărul nașilor. Dacă am calcula procentajul de nași extraconfesionali doar pentru copiii legitimi am obține o cifră și mai redusă: 6,69%

Devine astfel evident faptul că această practică a nașilor de altă confesiune este răspândită în rândul unei categorii sociale mai „emancipate”, care își permite să ignore directivele bisericii și trăiește mai degrabă social decât religios. „Emancipată” mental, căci social această categorie cuprinde săracii, „marginalii” satului și pe cei care prin munca zilnică intră în contact direct cu alte medii etnice și confesionale. Aceștia sunt cei mai dispuși la stabilirea unor relații cu alteritatea absolută: maghiarul reformat sau romano-catolic.

Practica nășitului și alegerea nașului se înscriu astfel într-o strategie de integrare comunitară: cei aflați la periferia mentală a comunității sunt mai dispuși să treacă frontiera decât cei aflați în centru. Rolul preponderent social al instituției nășitului este relevat și de faptul că nu există „nași de cununie” sau „nuni” de altă confesiune, propria căsătorie fiind deci mai valorizată religios decât botezul unor copii. Vorbim despre cazurile copiilor legitimi, căci la cei ilegitimi taina căsătoriei este total devalorizată. Valorizarea socială și religioasă a tainelor poate fi reprezentată într-un tabel ca cel de mai jos (Tabel 2). La centru, în lumea satului tradițional căsătoria este puternic valorizată, la fel și botezul, cu mici excepții când se recurge la nași de altă confesiune probabil pe criterii de sociabilitate, relații amicale precedente etc. La periferie, acolo unde căsătoria nu pare prea valorizată, botezul este la rândul său mai puțin valorizat religios și mai mult social. Dovadă stau atât trecerea deasă (aproape 1/5 din cazurile de ilegitimitate) a frontierei confesionale în alegerea nașului cât și tentativa de a oferi copilului un naș cât mai bine situat (dacă se poate nobil) în speranța, probabil, a unui ajutor ulterior.

Tabel 2. Valorizarea religioasă a cununiei și botezului în cazul parohiei ortodoxe Războieni – Cetate

Cum s-a ajuns însă la această situație: de la inexistența nașilor de alte confesiuni până la jumătatea secolului al XIX-lea la apariția și intensificarea acestor cazuri după acest moment? În primul rând să observăm că această practică, deși debutează în 1855, ia amploare abia după 1870, deci după ce, odată cu construcția gării, începe un puternic fenomen de imigrație și mai ales de imigrație maghiară. Între 1855 – 1870 avem doar 15 asemenea cazuri față de 28 de cazuri în deceniul următor. Nu putem decât să presupunem că un puternic flux migrator în deceniile opt și nouă a destabilizat normele tradiționale, oferind marginalilor comunității un nou centru la care să se raporteze: comunitatea maghiară în creștere. Aspectele acestei situații de ordin social s-au repercutat și în domeniul religios prin ceea ce am denumit „emancipare” de la normele bisericii (eludarea căsătoriei) și devalorizarea componentei religioase a instituției nășitului.

Nu vom insista acum asupra acestor aspecte deoarece ele merită un studiu mai aprofundat, cu o analiză cantitativă și una calitativă pornind de la verificarea registrelor ambelor parohii și despuierea lor nominativă. (Ideal ar fi cercetarea inclusiv a registrelor romano-catolice, dar acestea nu au fost încă identificate). Rândurile de mai sus dealtfel trebuie privite ca având statut de ipoteză până la definitivarea unei atari cercetări.

Nu putem încheia această incursiune în problematica nășitului fără a aminti câteva cazuri pe care le considerăm deosebite din diferite motive. Ne vom referi în primul rând la nașii extraconfesionali „de profesie”, persoane la care se apela frecvent. Un prim nume este acela al lui Gal Erzsi, care apare fie ca romano-catolică, fie ca greco-catolică (de două ori, probabil greșit). Gal Erzsi văduvă a nășit 7 copii ortodocși în perioada 1855-1870 din totalul de 15 cu nași extraconfesionali. Groffoaia Ecaterina Kunn (Cunn) văduvă ( reformată) nășește nu mai puțin de 14 copii ortodocși între 1866 – 1876. Alte nașe la care se mai apela erau Pap Rozalia (reformată), cu 7 fini, Aleman Ecaterina (Katitza) (reformată) cu 2 fini și, mai târziu, Kis Erzsi domnișoara, gara Kocsard, cu 12 fini. Contele Zichi (romano-catolic) și soția Josephina (reformată) au, împreună sau separat, 8 fini ortodocși. Acești „nași de profesie” contabilizează 50 din cele 112 cazuri ale perioadei, adică 44,64%. Tot ei strâng 9 din cele 17 cazuri de ilegitimi cu nași extraconfesionali, deci mai bine de 50%. Se poate ușor observa că avem de-a face în mare parte cu persoane înstărite sau/și cu văduve și domnișoare bătrâne, probabil ființe cu o mai mare apetență la asemenea gesturi. Cel puțin una dintre persoane, Kis Erzsi, este nou-venită în localitate, dovadă faptul că locuiește în zona gării. Apelul la asemenea nași, dincolo de apartenența lor religioasă, arată că nășitul copiilor era valorizat uneori mai mult din punct de vedere social decât religios.

Alte cazuri speciale, două la număr, sunt acelea care implică o deosebită coloratură etnică și confesională. În iunie 1906 se naște Maria, fiica lui Hoha Moses și Kovacs Anna gr. cat. economi în Feldioara având-o ca nașă pe Otvos Ana. Chiar presupunând că Hoha Moses ar fi fost ortodox, numele său indică cert apartenența etnică iar nașa este, fără dubii, reformată. Cu alte cuvinte, fiica unui evreu și a unei greco-catolice este botezată în biserica ortodoxă având ca nașă o reformată. Un alt caz este acela din 1880 al lui Iulius (Gyula) fiul lui Agostan Janos rom. cath. pandur C.F. și Sentkyrali Ana unitari. care are nași pe Szilagy Marton și Vajna Zsusana ev. ref. căs. Un romano-catolic „imigrant” și o unitariană își botează fiul la ortodocși având ca nași o familie de reformați.

Am dat aceste exemple pentru a arăta în ce măsură mixtura etno-confesională din localitate provoca „devianțe” și cât de fragile erau uneori granițele de acest fel în fața imperativelor sociale. Foarte probabil cei doi copii fuseseră botezați în grabă, pentru a li se asigura intrarea în sânul bisericii iar cum în localitate nu existau decât două biserici (ortodoxă și reformată) s-a ales una din ele. Cu siguranță asemenea cazuri pot fi întâlnite, în număr chiar mai ridicat și în registrele parohiale reformate. Supralicitând putem afirma că genul

2. Căsătoria în comunitatea ortodoxă din Războieni-Cetate. 1814-1895

Registrele parohiale de stare civilă oferă informații și date importante legate de nașterea și moartea membrilor unei comunității, a familiilor care o compun, ca și informații legate de istoria maritală. Căsătoria, o Sfântă Taină pentru Biserică, un contract social pentru puterea laică, implica o serie de evenimente importante (întâlnirea partenerilor, logodna sau buna învoire, strigările din biserică, nunta propriu-zisă, recăsătoria și divorțul), pe care vom încerca să le surprindem cu ajutorul informațiilor extrase din registrele parohiale. Desigur, unele evenimente (întâlnirea partenerilor, nunta propriu-zisă) necesită o cercetate mai amănunțită a folclorului, tradițiilor și obiceiurilor din zona Războieni, ceea ce nu face obiectul acestui studiu.

După cristalizarea opțiunilor maritale ale tinerilor (de multe ori probabil la sugestia și sub influența părinților și a rudelor), strategia încheierii unei căsătorii valide în conformitate cu legislația ecleziastică, implica traversarea unor etape distincte.Prima dintre ele era logodna, cu alte cuvinte angajamentul făcut în biserică în fața parohului, a părinților, a nașilor, a martorilor, prin care bărbatul și femeia își exprimau acordul (verbal sau scris) de a forma un cuplu. Contractul bunei învoiri era un formular standardizat și includea răspunsul la două întrebări: dacă tinerii se căsătoreau de bună voie și dacă nu erau rude de sânge, în care caz era nevoie de dispensă de la episcop. Pentru perioada 1855-1886, registrul parohiei ortodoxe Războieni-Cetate (Szekely-Foldvar, Feldioara), consemnează alături de numărul căsătoriilor contractate cu tocmeli și căsătorii fără tocmeli, precum și tocmeli fără corespondențe în registrul de cununii.(Tabelul nr. 3).

În privința tocmelii sau logodnei, deși era considerată o jumătate de cununie, totuși ea nu atrăgea și obligativitatea realizării cununiei, putându-se uneori desface, astfel explicându-se cele 24 de tocmeli care nu au corespondență și la căsătoriile contractate. Dacă avea loc desfacerea logodnei (tocmelii), indiferent de motiv, cel care o strica era obligat să întoarcă semnele de încredințare (inelul, plocoanele) și toată cheltuiala făcută de cealaltă parte. Dar, în general, “gura satului” condamna pe acela din cauza căruia a trebuit să se desfacă logodna, mai ales când aceasta a trebuit să fie desfăcută numai din cauza unor intrigi sau din cauze materiale.

Un alt pas important către căsătorie avea în vedere înfăptuirea vestirilor, ce trebuiau să se facă în trei duminici sau sărbători consecutive, în biserica din localitatea unde domiciliau tinerii sau în ambele parohii dacă unul dintre mirii era din alt sat. Dacă nu mai existau piedici în calea realizării căsătoriei (legături de rudenie între cei care doreau să se căsătorească, dacă aveau vârsta corespunzătoare pentru căsătorie, dacă s-au efectuat toate cele trei vestiri, dacă nu era perioadă de post), se putea trece la oficierea căsătoriei.

Urmărind distribuția căsătoriilor din comunitatea studiată (Tabelul nr.4) se constată contractatea unui număr de 381 de căsătorii pentru perioada anilor 1814-1898. Repartizarea lor în timp nu a fost uniformă, pentru prima jumătate a secolului constatându-se un număr scăzut de căsătorii, cu o creștere substanțială în deceniile 5 și 6 iar pentru cea de-a doua jumătate evoluția a fost în general ascendentă, doar ultimul deceniu înregistrând sub 50 de căsătorii.

Tabelul nr. 3. Tocmelile înregistrate în parohia ortodoxă Războieni între 1855-1886

Anii 1814-1820, înregistrează un număr de 29 de căsătorii, cel mai spornic fiind anul 1814, cu 14 căsătorii (numărul trebuie privit cu reținere, deoarece este posibilă o adăugare suplimentară din vechiul registru care nu s-a păstrat sau probabil este corect și avem o situație similară cu cea a anului 1868). În anul 1815 avem doar o căsătorie, situația având la bază, probabil, un sentiment de insecuritate provocat de ultimele evoluții în planul relațiilor internaționale. Anii 1816-1817, consemneză un număr de 6 căsătorii, cu toate că este o perioadă de foamete. Următorul deceniu înregistrează cu 2 căsătorii mai puțin, cel mai slab an fiind 1822, fără nici o căsătorie iar cel mai prolific 1821 cu 7 mariaje.

Deceniul 1831-1840, are cele mai puține căsătorii (în anii1832, 1833 și 1834, registrul nu consemnează nici o căsătorie), după cum se observă și din Graficul nr. 3. Situația poate să fie explicată prin numărul mic de nașteri dintre 1814-1820, numărul celor aflați la vârsta mariabilă fiind, în aceste condiții, ceva mai scăzut De asemenea, și numărul morților a fost cel mai scăzut între 1821-1840, înregistrându-se doar o singură recăsătorire.

Graficul nr.3. Evoluției căsătoriilor în parohia ortodoxă Războieni (1814-1898)

Deceniul 5 înregistrează o sporire substanțială a numărului căsătoriilor, dublu față de perioada deceniului 4. Populația satului cunoaște o tendință de creștere, ajungând la 604 locuitori în 1850, față de 476 de suflete în 1829. Deosebit de ridicat a fost și numărul morților și, evident, al recăsătoririlor (13). Evenimentele revoluționare din 1849 au afectat și satul Războieni, teama și nesiguranța au fost principalele motive ale refuzului oamenilor de a întemeia vreo familie în acest an. După ce situația a revenit la normal și numărul celor care au contractat un mariaj s-a stabilizat, ajungându-se în anul 1850 la 6 căsătorii, situație aproape similară cu a anilor anteriori.

Deceniul următor înregistrează o scădere de 6 căsătorii față de perioada anilor 1841-1850 și poate fi o consecință a scăderii numărului de locuitori de la 604 în 1850 la 554 în 1857, inclusiv al celor de confesiune ortodoxă de la 529 la 511 pentru aceeași secvență temporală, precum și a faptului că mortalitatea se menține la aceleași valori, numărul văduvilor care contractează o nouă căsătorie, fiind cu 4 unități mai scăzut față de perioada 1841-1850.

Deceniile următoare înregistrează cel mai mare număr de căsătorii cu toate că satul este afectat de epidemia de holeră din 1866, iar între 1871 și 1880 se înregistrează cel mai ridicat număr de decese din întreaga perioadă investigată. Evident și numărul recăsătoririlor este mare în deceniul 7, peste 30%. Nu trebuie omis nici faptul că între 1871-1872 a fost dată în funcțiune gara din Războieni, care a permis o mai ușoară deplasare a oamenilor, numărul căsătoriilor exogame crescând de la 11 între anii 1861-1870 la 24 pentru deceniul următor.

Indiferent de cauzele care au dus la creșterea numărului de căsătorii, este de remarcat faptul că populația satului a reușit să se replieze după periadele de criză provocate, mai ales,de epidemii și a reușit să refacă echilibrul demic pierdut. Situația este similară cu a altor sate din Transilvania, ca de exemplu Filea de Sus sau Mărgău.

Ultimele decenii ale secolului marchează o perioadă de stabilizare a numărului de căsătorii, cu toate că populația cunoaște o creștere de la 715 locuitori în 1880 la 952 de persoane în 1900, numărul ordodocșilor crescând de la 562 la 593 în aceeași perioadă.

De asemenea, numărul morțior înregistrează un trend descendent și evident și proporția recăsătoririlor. Cu toate că numărul căsătoriilor exogame este destul de ridicat în deceniul 9, pentru perioada ultimului deceniu și această variabilă demografică cunoaște o tendință descrescătoare.

În privința distribuției lunare a căsătoriilor pe luni calendaristice, se observă că cele mai multe căsătorii aveau loc iarna și toamna (Graficul nr.4). Luna cu cele mai multe căsătorii era ianuarie cu 29,9% din totalul de 381, urmată de luna februarie cu 22,8%. Se observă, deci că peste 50% din mariaje aveau loc în lunile de început de an, situație pe care o putem constata și în cazul Ardeovei unde în lunile ianuarie-februarie au avut loc 58,3% din totalul căsătoriilor sau în cazul Brăișorului unde au avut loc 51,5 %, doar că în cazul acestor sate luna februarie este cea care deține cel mai mare număr de căsătorii. Și la nivelul Transilvaniei situația este aproape aceeași, lunile ianuarie și februarie, deținând în anii 1865 și 1877, peste 40% din totalul căsătoriilor oficiate .

Un număr ridicat de căsătorii erau oficiate și toamna în octombrie și noiembrie(27,4%), o lună intermediară fiind mai cu 7, 87% din căsătorii.

Această repartizare corespunde, în linii mari, toamnei târzii și sfârșitului de iarnă, când nu prea existau restricții religiose și lucrările agricole erau încheiate. După ce toamna, spre finalizarea muncilor câmpului, și iarna, în timpul postului Crăciunului, avea loc perfectarea legăturii matrimoniale, se putea trece la legalizarea căsătoriei în fața autorităților bisericești și laice și se putea face nunta. Luna mai este situată imediat după sfârșitul postului Paștelui și într-o perioadă de răgaz scurt între campania agricolă de primăvară și cea de vară, permițând realizarea unor nunți.

Graficul nr.4. Distribuția lunară a căsătoriilor în parohia ortodoxă Războieni

În lunile de vară cele mai puține mariaje au avut loc în lunile iunie și august, fapt pe deplin explicabil dacă ne gândim la calendarul muncilor agricole. Lunile martie și aprilie au însumat un număr destul de ridicat de căsătorii (14) pentru o perioadă ce corespunde postului mare din calendarul cerștin. Oricum, aceste date nu pot să fie considerate cu valoare absolută, deoarece data Paștilor este foarte variabilă. Dar dacă ne uităm la luna decembrie când au avut loc 5 mariaje (lună corespunzătoare postului Crăciunului) este posibil ca și în postul Paștilor să fi fost oficiate căsătorii cu dispensă prealabilă de la oficialitățile ecleziastice.

Tabelul nr.4. Media de vârstă la căsătorie în anii 1877-1886 și 1889-1897.

O variabilă importantă în analiza fenomenului căsătoriei o reprezintă și media de vârstă la care avea loc întemeierea unei familii. Din păcate, registrul parohiei Războieni, “suferă” la acest capitol, vârsta fiind consemnată doar pentru anii 1877-1886 și 1889-1897. Pentru primul interval a fost calculată o vârstă medie de 24,7 ani pentru partea masculină și 21,4 ani pentru cea feminină. Această medie de vârstă este apropiată de cea a bărbaților din Gilău (jud. Cluj), care era de 24 de ani (pentru o secvență temporală de 13 ani) sau a celor din Feleac (jud. Cluj), care era de aproximativ 25 de ani pentru perioada cuprinsă între anii 1870-1889. Vârsta medie a femeilor din Războieni la căsătorie se apropia de a femeilor din Feleac care era de 21,3 pentru perioada cuprinsă între anii 1870-1889. Cea mai mică vârstă la care bărbații au contractat un mariaj a fost în Războieni de 21 de ani și cea mai ridicată era de 45 de ani. În cazul femeilor, cea mai precoce s-a măritat la 15 ani iar cea mai înaintată în vârstă a fost de 43 de ani în momentul căsătoriei( probabil al recăsătoriei) pentru perioada anilor 1877-1886.

Pentru perioada anilor 1889-1897, media de vârstă a fost de 29,6 pentru bărbați și 24,2 pentru femei. Această medie pare destul de înaintată dar este explicabilă prin prisma faptului că multe căsătorii au fost oficiate la vârste înaintate atât în cazul femeilor cât și al bărbaților fiind, probabil, recăsătoriri.

La nivelul întregii Transilvanii, bărbații se căsătoreau la o vârstă de peste 24 de ani, după ce partcipaseră deja la cele trei trageri la sorți pentru armată. Rigoarea legilor militare austriece, dublată de “vigilența” forurilor ecleziastice, a modelat ca vârstă medie la căsătorie pentru bărbații din Transilvania o valoare de 25 de ani, ce a cunoscut ușoare variații, în funcție de particularitățile locale. Pentru femei, vârsta medie la prima căsătorie a variat între 18 și 21 de ani.

O importanță deosebită în rândul fenomenelor demografice a avut-o recăsătorirea. Aceasta intervenea, de cele mai multe ori, după perioade cu mortalitate ridicată, jucând un rolul de regulator demografic având și puternice implicații asupra mentalului țărănesc și a sensibilității colective.

Recăsătoria, “a doua sau a treia nuntă”, era primită cu reținere de către mentalitatea populară, în unele zone astfel de persoane nici nu erau considerate căsătorite.Indiferent de mentalitatea populară, de atitudinea celor din jur, mulți dintre cei care își pierduseră anterior un partener alegeau să se recăsătorească pentru a putea asigura creșterea copiilor rămași orfani, pentru a avea cu cine să împartă greutățile și puținele bucurii ale vieții.

Tabelul nr. 5. Recăsătoririle încheiate în parohia ortodoxă Războieni (1814-1898)

Și recăsătoria a fost riguros reglementată prin normele ecleziastice ale bisericii ortodoxe. Inițial, biserica greco-orientală era ostilă recăsătoririlor pe care le asimilau cu poligamia iar a treia sau a patra recăsătorie erau inadmisibile. Ulterior această atitudine intransigentă se schimbă, conform canoanelor ortodoxe, recăsătoria era văzută ca o slăbiciune umană, fiind totuși impusă o perioadă de doliu de un an care trebuia respectată.

Și cel de-al treilea mariaj a fost acceptat, în cele din urmă de către biserica ortodoxă, dar cel care îl contracta trebuia să suporte cinci ani de penitență religioasă. A patra căsătorie era interzisă de biserica ortodoxă.

În privința recăsătoririlor oficiate în satul Războieni, între 1814 și1898 ( Tabelul nr.5) se constată un număr de 90 de astfel de mariaje, adică aproximativ 23, 6% din total. După cum se poate constata avem un ușor avantaj feminin pentru perioada 1814-1830, femeile văduve contractând 9 căsătorii cu un partener holtei, pentru ca apoi balanța să încline în favoarea bărbaților văduvi care în 18 cazuri au realizat o căsătorie cu o parteneră jună, față de 12 exemple în cazul femeilor. Cazul este oarecum atipic, mai ales că, la nivelul Transilvaniei bărbații se recăsătoreau mai ușor decât femeile, preferând mai ales partenere necăsătorite anterior. Oricum aceste date trebuie privite cu circumspecție deoarece pentru perioada 1841-1880, avem 25 de recăsătoriri despre care nu cunoaștem statutul matrimonial al celor care au contractat mariajul, câți bărbați văduvi sau câte femei văduve intrau în ecuație.

În anul 1814 este oficiată o căsătorie între Moca Chifor și Mara Todora, preotul notând la statutul civil cifra 2, probabil, cei doi aflându-se la al doilea mariaj. De asemenea,între 1841-1860 au fost încheiate 23 de recăsătoriri în 22 de cazuri parteneri fiind la a doua și chiar a treia căsătorie, și un singur caz în care un văduv ia de soție o jună. Între anii 1861-1896 avem 23 de căsătorii în care ambii parteneri se aflau al doilea sau al treilea mariaj, 18 în care bărbații văduvi se căsătoresc cu o partenere june și 10 cazuri de văduve căsătorite cu parteneri holtei. În parohia ortodoxă Războieni sunt și 6 cazuri de triple recăsătoriri : în 1845 Boancă Ioan cu Mih Ana, în 1854 Nemeș Gligor și Metea Maria, în 1860 Măguran Ioan cu Mih Sie, în 1862 Ilea Ioan și Costanu Marie, în 1867 Chimpean Procopie cu Popa Maria ( bărbatul se afla la prima căsătorie, femeia la cea de-a treia), în 1898 Onisie Uiurean cu Pușcaș Melinda ( bărbatul la a treia căsătorie iar femeia la a doua).

Tabelul 6. Căsătoriile exogame din parohia ortodoxă Războieni

Coroborând datele oferite de Tabelul 5 cu mortalitatea înregistrată la nivelul parohiei, se poate lesne observa că cele mai multe recăsătoriri au survenit după perioade dificile, cu mortalitate risicată, mai ales după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru perioada anilor 1821-1840 când mortalitatea a fost mai scăzută și numărul de recăsătoriri a fost mult mai mic.

Un ultim aspect pe care îl vom analiza, relativ la problema căsătoriei, se referă la exogamia geografică și religioasă a persoanelor care au întemeiat familii în satul Războieni-Cetate în intervalul temporal cuprins între 1814-1898.

Analizând proveniența geografică a partenerilor din Tabelul 6, se poate constata că în 119 cazuri ei provin din afara localității. Cei mai numeroși (19,3%) provin din satul Unirea II(Vereșmort), apoi din Călărași-Turda (6,7%), din Căptălan, Gura Arieșului și Lunca Mureș (5,8%), Ciunga (5%), Ciugud și Noșlac (4,2%). Aceste localității erau foarte apropiate de Războieni, ceea ce explică și numărul mare de parteneri proveniți din aceste sate.Parteneri proveniți din localități aflate la distanțe mai mari era mult mai redus, din Cacova, Ceanu Mare, Cecălaca, Copand, Crăscior, Dumbrău, Grindu, Hădărău, Lopadea Română, Luna, Măhaci, Murăș Cozari, Murăș Sâncraiu, Roșia Montană, Sălciua, Uioara de sus, provenind 0,8% din parteneri.Cea mai îndepărtată localitate de proveniență a unui partener este Pecica Mare (jud. Arad).

Un număr de 40 de căsătorii exogame au avut loc între anii 1814-1869, numărul acestora cerscând mai ales după anii 1871-1872, după construirea gării localității.De asemenea, dintr-un total de 6 căsătorii în care ambii partenerii erau din localități diferite, dar care au decis să se stabilească în satul Războieni, 2 au avut loc înainte de anul 1871 și 4 după acest an.

În privința repartiției pe sexe a partenerilor exogami, se observă că 71,4% erau bărbați și 28,5% femei.Procentele sunt apropiate de cele din satul Muncel cu 76,2% pentru bărbați și 23,7% pentru femei sau Așchileul Mic cu 78,9% pentru bărbați, respective 20,3% pentru femei.Această situație se explică prin faptul că femeile având o ocupație preponderant casnică reușeau mai greu să părăsească vatra satului, cele care realizau un mariaj extern provenind din rândul celor care aveau puține șanse să fie alese de bărbați din satul lor natal.

2.a. Căsătoriile mixte

Un ultim aspect pe care îl vom analiza se referă la căsătoriile mixte. Dreptul canonic ortodox stipula faptul că persoanele care doreau să contracteze o căsătorie validă nu trebuiau să fie de religii sau confesiuni diferite “mixta religio, disparitas cultus”. Numeroase circulare emise de episcopul Andrei Șaguna atrăgeau atenția preoților ortodocși în legătură cu acest fel de căsătorii, îndemnându-i se le limiteze.

Se pare că acest tip de discurs, preluat și promovat de preot și-a atins scopul : în parohia ortodoxă Războieni-Cetate nu este înregistrat în Protocolul cununiilor decât un singur caz de căsătorie mixtă, între mai vechile noastre cunoștințe Buta Csenie și Imbre Ștefan (Pișta). După ce a avut trei copii „din flori” și doi din concubinaj, la vîrsta de 43 de ani, Csenie, se decide să mai sfideze odată biserica și oficializează concubinajul transformându-l într-o căsătorie mixtă cu un evanghelic reformat de 35 de ani. Dincolo de sentimentele pe care trebuie să le presupunem ca existând între cei doi, un rol, credem, mult mai important l-a avut vârsta înaintată a miresei, decisă să își asigure un ajutor la bătrânețe și să ușureze drumul urmașilor spre puțina moștenire lăsată.

Un alt cuplu mixt pe care registrele ne permit să îl depistăm este cel format de Santa Ferencz ev. ref. și Marie gr. ort. Pe aceștia nu îi regăsim însă în Protocolul cununiilor ci atunci cînd vin să își boteze copilul la biserică. Deși în afara parohiei ortodoxe, în localitate au mai putut fi identificate câteva cupluri mixte cu parteneri greco-catolici, romano-catolici, reformați și uniotarieni, români și maghiari, dovadă că, deși mai greu identificabil, fenomenul era prezent.

3. Mortalitatea în comunitatea ortodoxă din Războieni-Cetate. 1814-1896

a. Morți și cifre

La fel cum am procedat și în cazul natalității, începem studiul mortalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate printr-o prezentare seacă, cifrică și decenală a acestui fenomen. Ca și în cazul căsătoriilor trebuie să atragem atenția asupra situației din 1814, când sunt înregistrate 29 morți. Dacă am presupune un an cu probleme, atunci, logic, natalitatea și căsătoriile ar trebui să apară la cote reduse, ceea ce nu se întâmplă. Dimpotrivă, așa cum am avut ocazia să vedem, căsătoriile sunt și ele înregistrate la cote ridicate. Singura explicație pe care o putem oferi ține de înregistrarea în primele pagini ale noului Protocol a unor morți din anul precedent, explicație pe care am propus-o și în cazul căsătoriilor.

Primii ani studiați (1814-1820), înregistrează un număr foarte ridicat de morți: 110 din care 58 bărbați și 52 femei. Alături de aceștia mai sunt înregistrați doi morți fără nume, dintre care unul nu este membru al comunității, murind din întâmplare în sat. Excluzând problematicul an 1814 trebuie totuși să remarcăm că 25 de morți aparțin anului 1817, perioadă de foamete și lipsuri. O scădere vizibilă a mortalității are loc în anii ’20, cînd nu sunt înregistrate decât 74 de cazuri, 29 bărbați, 44 femei și un mort neindentificabil din cauza deteriorării registrului. Se ajunge ca în anii 1827 și 1829 să moară câte o singură persoană. Numărul decenal al morților ajunge la 71 în anii ’30 (31 bărbați, 40 femei) și probabil ar fi coborât și mai mult dacă în perioada 1831-1833 nu s-ar fi înregistrat cumulat 35 de cazuri. Acestea pot fi puse în parte și pe seama holerei din 1831, nu direct, căci epidemia a afectat prea puțin comitatul Turda, ci prin efectele pe termen mediu și lung asupra organismelor celor bolnavi.

Deceniul cinci aduce și revirimentul mortalității, care se dublează atingând 160 de cazuri. Contrar așteptărilor, acest fapt nu trebuie pus doar pe seama evenimentelor din 1848-1849. Ele și-au avut rolul lor, însă nicidecum unul esențial, cauzalitatea acestui fenomen fiind una triplă; dovadă faptul că în 1843, an de liniște și pace, mor 24 de persoane, la fel de mulți ca în 1849. Dincolo de evenimente politice și de condiționări climatice (secete, recolte slabe, ierni grele), această mortalitate ridicată își are originea și în numărul scăzut de morți din deceniile precedente. Între 1841-1850 mor 59 de persoane peste 40 de ani, mai multe decât în cele două decenii precedente cumulat (45). Populația localității, ferită de mortalitate ridicată timp de două decenii, îmbătrânise și era normal ca aceste fenomene să se producă. Pe de altă parte, pentru prima dată numărul bărbaților morți îl depășește pe cel al femeilor: 94 față de 66 și acest aspect poate fi pus într-adevăr pe seama războiului civil, în perioada căruia își pierd viața din varii motive 31 de bărbați și doar șapte femei.

Știut fiind caracterul evenimentelor din 1848-1849 se ridică evident întrebarea câți săteni și-au găsit moartea în urma diverselor conflicte ale perioadei, cu atât mai mult cu cât localitatea, situată pe malul Mureșului și la mică distanță de Apuseni, a fost teatrul câtorva ciocniri. Situația politică este reflectată și de registru, care se întrerupe temporar în august 1848, este reluat cu grafie latină în septembrie și continuă astfel până în toamna lui 1849. Pentru a da și mai multă bătaie de cap cercetătorului, unii morți sunt însemnați cu creion roșu, situație unică pentru registrele parohiei. (ANEXA 3)

Răspunsul cel mai sincer este că nu putem stabili numărul de morți cauzat de războiul civil și, cu sursele pe care le avem acum la dispoziție, îl putem doar bănui. Analizând registrele ies în evidență lunile de iarnă ale anilor 1848-1849 cînd avem 7 morți, toți bărbați, în decembrie 1848, 6 morți, toți bărbați, în ianuarie 1849 și 15 morți, 10 bărbați și 5 femei în februarie 1849. Dacă moartea celor din decembrie poate fi pusă pe seama vîrstei înaintate (5 din 7 au peste 55 ani), morții anului 1849 nu ating nici unul 50 de ani, majoritatea având vârsta cuprinsă între 18-40 ani. Ceea ce însă, în lipsa unor surse de altă natură, poate reprezenta un indiciu dar nu o dovadă pentru modul în care au murit. Complicând lucrurile, așa cum am spus, apar și morții însemnați cu roșu, toți peste 40 de ani, oameni care puteau muri la fel de bine din cauze naturale ca și în urma unor violențe.

Același număr de morți, 160 (84 bărbați, 76 femei), se înregistrează și în deceniul următor, cu deosebirea că acum nu mai pot fi invocați factori politici în creșterea mortalității. Maximele perioadei sunt atinse în 1853 și 1854 (26 și 32 cazuri), satul aliniindu-se din acest punct de vedere la procesul de creștere a mortalității vizibil la nivelul întregii Transilvanii. Alt an cu mortalitate ridicată este 1859 când se înregistrează 25 de cazuri, probabil efecte ale inundațiilor Mureșului din acea perioadă. Anii ’60 aduc o nouă sporire a numărului de morți (+50% față de anii ’50), care ajunge la 242, 132 bărbați și 110 femei. Maxima perioadei o regăsim în 1866:47 de cazuri generate

Tabel 7. Evoluția mortalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate ( 1814-1896)

cel mai probabil de complexul de calamități care a lovit Transilvania înainte și în cursul acestui an: secetă, epizootie și, în final, holeră. Următoarea decadă cunoaște o temperare a creșterii ritmului mortalității (doar +25% față de anii ’60), dar sensul ascendent se menține, ajungându-se la 304 morți, 155 bărbați și 149 femei. Un an excepțional este 1875, în care se înregistrează doar 14 cazuri. Se pare că Războieniul a fost parțial ferit de efectele epidemiei de holeră din 1872-1873, căci acești doi ani se constituie într-o „depresiune” a mortalității (31 și 29 cazuri) față de 1871 și 1874, ani cu 36 de cazuri.

Anul 1881 deschide o nouă etapă în dinamica mortalității: pentru prima oară după fabuloșii ani ’20-’30 mortalitatea descrește, înregistrându-se doar 250 cazuri, 134 bărbați și 116 femei. Un an cu mortalitate foarte ridicată este 1890 (41 cazuri), urmat de 1891 (38 de cazuri). După acest moment, mortalitatea se stabilizează undeva sub 30 de cazuri pe an până în 1896, ultimul an al cercetării.

Graficul 5. Evoluția mortalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate (1814-1896)

Analiza mortalității nu poate fi completă fără prezentarea dinamicii întregului proces, de-a lungul perioadei studiate. (a se vedea și Graficul 5) Un prim segment care se evidențiază este intervalul 1814-1920, caracterizat de o mortalitate ridicată, în condițiile în care efectele războaielor napoleoniene se făceau încă simțite și orice dezechilibru natural putea provoca o tragedie. Nu greșim spunând că acești primi ani cercetați au toate caracteristicile Vechiului Regim demografic. Urmează, surprinzător, o depresiune a mortalității întinsă pe două decenii, până la începutul anilor ’40, fenomen la care a contribuit esențial ocolirea comunității și a comitatului Turda în general de epidemia de holeră din 1831.

Perioada 1840-1860 reprezintă o altă etapă distinctă din evoluția mortalității în localitate. Cele două decenii își împart în mod perfect egal numărul de morți, generați în parte de cauze politice și demografice în primii zece ani și de calamități naturale în următorii zece. Mortalitatea crește ulterior în ritm alert, până la începutul anilor ’80 când debutează o perioadă de regres ce poate fi urmărită până în 1896, cu un puseu de mortalitate în 1890/1891.

Încheiem aici o minimă perspectivă diacronică asupra fenomenului mortalității în comunitatea studiată, urmând să ne ocupăm în continuare de diferitele sale aspecte particulare.

Și în Războieni, ca în orice altă comunitate, timpul morții comporta două aspecte: dimensiunea personală, liniară, oferită de vârsta la care se murea și dimensiunea ciclică oferită de perioada calendaristică în care se murea. Evident, cele două aspecte sunt interdependente și oferă posibilitatea unor generalizări concretizate în repartiția pe grupe de vârstă a morților și în repartiția sezonieră a mortalității.

În privința primului aspect, analiza poate porni de la datele tabelului de mai jos (Tabel 8 ). Facem precizarea că vârsta morților nu a putut fi recuperată în cinci cazuri, care reprezintă diferența dintre numărul total al morților și numărul celor prezenți în tabelul de mai jos.

Prima grupă de vârstă, cea care dă măsura mortalități infantile cunoaște o evoluție în trei etape. Până în 1860 se menține la cote reduse (15,43%), cunoscând ulterior o creștere geometrică de 300%. După trei decenii de mortalitate infantilă ridicată (29,55%), anii ’90 aduc o scădere cu 50% a cazurilor, fenomen provocat parțial și de declinul în care intră natalitatea în această perioadă, dar și de alți factori. În ansamblu mortalitatea infantilă se situează la 22,92% din numărul total al morților.

Dacă raportăm mortalitatea infantilă la numărul total al nașterilor, aflăm că 16,16% din copii mureau înainte de a atinge vârsta de un an. Din păcate, dată fiind perioada studiată găsim greu analogii în literatura de specialitate. O comparație se poate face cu satul Vlăhița, în care mortalitatea infantilă afecta ¼ din nou-născuți, dar aici perioada studiată coboară cu încă patru decenii în Vechiul Regim și este vorba de o localitate cu un alt microclimat, mai aspru.

Pentru perioada de după 1850 analogiile sunt mai ușor de identificat, iar dacă raportăm procentul mortalității infantile dintre 1851 și 1896 (26,83%) la date similare din localitățile Brăișor sau Muncel, mai indicate pentru o comparație, vom vedea că rezultatele sunt aproximativ aceleași, cu o mortalitate infantilă ușor mai ridicată pentru Războieni. Procente apropiate ale mortalității infantile poate fi identificate și pentru localitățile Izvorul Crișului și Ardeova, însă tot mai scăzute decît în parohia ortodoxă care face obiectul acestui studiu.

Tabel 8. Repartizarea mortalității pe grupe de vârstă în parohia ortodoxă Războieni

În ceea ce privește segmentul mult mai larg al copiilor, incluzând aici și mortalitatea infantilă, în ansamblu, numărul acestora depășește 50% din numărul total al morților. Acest procent se menține chiar și pentru perioada 1820-1840 cînd am văzut că mortalitatea atinge cele mai scăzute cote. 38,13% dintre copii nu depășeau vîrsta de 14 ani. Doar 18,88% din săteni depășeau vârsta de 40 ani iar peste 60 ajungea un procent redus de 6,44%. Cu toate acestea, registrele, care au păstrat foarte exact durata vieții, în ani luni și zile, înregistrează cîteva cazuri de longevitate excepțională, ajungând până la 98 ani. Deși nu face obiectul acestui studiu, să menționăm că recordul absolut al localității avea să fie atins însă în 1916 când Protocolul deceselor înregistrează încetarea din viață a lui Ilea Ioan (Crețu) în vîrstă de 119 ani.

Al doilea aspect al „timpului morții” este cel ciclic, reprezentând repartiția sezonieră a deceselor, care poate fi urmărită mai jos în Graficul 6 .

Maximele sunt atinse în decembrie și martie. În primul caz sunt afectați de începutul iernii cei slăbiți și cu un organism predispus la îmbolnăviri, în cel de al doilea caz este vorba de repercursiunile iernii care tocmai s-a terminat și de șocul trecerii la un nou regim climateric. Alte luni cu mortalitate ridicată sunt celelalte luni de iarnă, ianuarie și februarie, dar și luna aprilie, care este încă o perioadă cu vreme pretențioasă.

Graficul 6. Repartiția sezonieră a mortalității în parohia ortodoxă Războieni-Cetate (1814-1896)

Mortalitatea scade, așa cum se întâmplă peste tot, pe perioada verii, minimul fiind atins în luna iunie. August, lună cu temperaturi ridicate, înregistrează o ușoară creștere a mortalității față de celelalte luni de vară. Pe perioada toamnei mortalitatea se menține la un nivel mediu, cu o ușoară creștere în noiembrie. Repartizarea sezonieră a mortalității corespunde în mare regimului microclimatic al zonei. Iernile încep greu iar lunca și primă terasă a Mureșului, unde este situat satul, păstrează toamna o temperatură medie mai ridicată. Din același motiv în schimb, primăvara temperaturile rămân mai scăzute iar pe perioada iernii, situarea în culoarul Turda – Alba Iulia expune localitatea vînturilor puternice.

Alături de timpul morții, o altă chestiune care poate face obiectul prezentului studiu este reprezentată de aspectele particulare ale morții: cum și de ce se murea. Evident că sursa fiind reprezentată de același registru parohial, rezultatele recuperării nu pot fi spectaculoase, dar oferă o minimă perspectivă asupra modului în care credincioșii parohiei își dădeau obștescul sfârșit.

Moartea, așa cum apare în registru, era de două feluri: ordinaria și extraordinaria. Dacă în vechiul registru exista doar o rubrică la care se preciza acest aspect, odată cu inaugurarea celui nou, în 1886, apare rubrica Fost’au mortu grijit sufletește sau nu, din ce cauză n-au fost grijit, dovadă a unei atenții sporite oferite ritului de trecere reprezentat de ultima spovedanie și împărtășanie. În cazurile în care moartea era ordinaria, de cele mai multe ori nefericitul primea ultima împărtășanie, ceea ce nu înseamnă că nu existau excepții. Aflăm de exemplu că, în noiembrie 1887, în cazul Eufemia, prunca legitimă alui Crisian Stefan Batran în vîrstă de 12 ani (…) n-au fost din cauza ca preotul naufost înscințat decatra parinți mortei. Cîteva luni mai devreme, în august, Isidor feciorul lui Bonca Ilie nau fost din cauza negriei parintilor sei.

Nu doar copiii cu părinți neglijenți ratau această taină ci și orfanii sau unii marginali. Aflăm că nu a fost împărtășit Vasilie orfan alui Rotariu Alecsandru din Noșlac din causa ca preotul nau fost însciințat, nau grijit. Mai vechea noastră cunoștință Crisian Eufrosina vagabonda, mama câtorva prunci nelegitimi, moare în decembrie 1889, fără a reuși să încheie socotelile cu biserica: nau fost din causa ca preotul nau fost chema(t). La fel se întâmplă și în cazul altor trei cerșetori, în 1814, 1878 și 1880. Sunt găsiți morți și îngropați, unul singur dintre ei fiind cunoscut…dacă se poate spune așa: Colian Sandu, un pribegitu din lume necunoscut de adevăratul nume. În replică, există și marginali care, probabil prin mijlocirea consătenilor ajung să moară „bine”, împăcați cu cele lumești și cu cerințele divine: Popa Nicolae cersitoriu 72 ani veduv au fost grijit.

În cazuri excepționale, cum era acela al nebuniei, împărtășania nu putea fi acordată: Nazarie Nemeș cersitoriu 22 ani n’au fost din cauza căci au fost de tot habauc. Nebunul, marginal prin excelență în satul românesc atunci la fel ca și acum, nu primește dreptul de a intra „în rândul oamenilor” nici măcar pe patul morții fiind invocată incapacitatea sa psihică. În cel mai optimist caz putem considera că s-a mers pe ideea biblică: „cei săraci cu duhul vor stăpâni împărăția cerurilor”. Dintr-o perspectivă ceva mai realistă, credem, nebunul, situat mai aproape de natură decât de cultură și reprezentând „o lume pe dos”, nu are acces la tainele bisericești tocmai din acest motiv. Sau poate avem de-a face cu o simplă excepție…

Alt caz în care împărtășania nu putea fi acordată (cel puțin de către preotul paroh) era acela al morților pe câmpul de luptă. Din acest punct de vedere parohia ortodoxă Războieni, spre deosebire de cea reformată, nu se poate lăuda cu prea multe jertfe pentru Împărat. În toată perioada studiată apar doar două cazuri de morți în timpul serviciului militar dintre care unul singur pe front: Sabin fiul lui Negrea Vasile și Demian Elena au murit în 4/16 Decembrie 1892 în Bosnia în orașul Sarajevo ca szoldat la regimentul 50 de infanterie iar Timoteiu fiul lui Malea Ioan și Martin Anastasia gr. or. zilieri apare mort pe câmpul de luptă.

Intrați deja pe teritoriul morții extraordinaria putem continua cu cazurile de crimă, dealtfel la fel de puține. Un prim caz, foarte interesant deoarece comportă o dublă omucidere familială apare în 17 aprilie 1874: Socaciu Anastasia și Hardu alias Zaharie Elena născută Socaciu (mamă și fiică) sunt ucise de Hardu al Zahariei Mihailă (ginere/soț). Avem în acest nefericit eveniment un exemplu despre situațiile la care puteau conduce conflictele familiale. Un al doilea caz, datând din 1888, îl are ca protagonist și victimă pe Herța Sandu agronom care au murit morte grabnică lovit de catre alții. Din păcate aici se opresc detaliile oferite de registru, lăsând cercetătorului posibilitatea prea puțin satisfăcătoare de a-și imagina circumstanțele incidentului.

Accidentele erau, alături de crime și moartea pe front un al treilea mod de a muri „rău”, neîmpărtășit și uneori în condiții groaznice. Din seria morților accidentale probabil că cea mai ușoară a fost aceea a lui Metea Ilie servitorulu de 38 ani care la un ospatu fiind în comuna San Martin, au remas pe drum de consoții lui și în zioa următoare lau aflat delaturi de drumul țerii în zapadă mort între comunele Sân Martin și Cucerdea. Ne rămâne doar să presupunem cît se băuse la acel ospăț.

Existau însă și morți pe care sensibilitatea contemporană le-ar clasifica în cel mai bun caz drept oribile și la care erau expuși mai ales copiii: înecul și incendierea. În 1866, an cu o mortalitate înfloritoare au murit înecat în apa și sau îngropat prunc legiuitu Gregorie în vîrstă de 10 ani, fiul lui Nemeș Iacobb și Paraschiva, făgădari. Faptul că moartea are loc în februarie ridică însă problema dacă s-a înecat în Mureș sau în fântână, lucru din păcate neprecizat în registru. Oricum, trebuie remarcat faptul că avem un singur înecat în 80 de ani într-o localitate aflată pe malul Mureșului. Alt caz este cel al lui Ioan prunc legitim al lui Cuibuș Iosif 7 ani. Moartea sa este menționată ca fiind extraordinaria și adeca: sau aprins vesmintele pe elu și în urma acestei antamplari a murit.

Am lăsat la final cel mai interesant dintre cazurile de deces și, cu siguranță, cel mai oripilant pentru sensibilitatea contemporană. Din registrul de botez recuperăm informația conform căreia pruncu legitim Teodor fiul lui Vaida Filipu și Vedean Ecaterina agronomi sau omorâtu de porci în 8 și s-au îngropatu în 9 Noembre 1873. Copilul fusese născut în 15 septembrie 1873, deci la data morții avea trei săptămâni și probabil că ar trebui să ne întrebăm în ce condiții a reușit un nou-născut să ajungă sub picioarele sau în gura porcilor.

Statistic vorbind însă, la ora actuală Teodor fiul lui Vaida Filipu și Vedean Ecaterina agronomi nu este decât o cifră, la fel ca și celelate cazuri prezentate mai sus, simplă exemplificare a morții „rele”: doi copii neîmpărtășiți, un orfan deasemenea neâmpărtășit, Crisian Eufrosina vagabonda, trei cerșetori necunoscuți, Nazarie Nemeș cersitoriu habauc, doi soldați, o mamă și o fiică ucise de ginere/soț, un agronom care a murit lovit de către alții, un servitoriu care se îmbată și moare înghețat în timpul somnului, un înecat de 10 ani și un copil de 7 ani ars de viu. În total 17 cazuri care ratează împărtășania din cauza morții violente sau a neglijenței altora. Foarte probabil nu sunt singurii și ar trebui cel puțin amintiți și cei care cad victime epidemiilor sau cei morți în diverse circumstanțe la 1848-1849. La fel de probabil este însă că aceste morți nu reprezintă majoritatea, aceasta din urmă aparținând acelora care se bucurau de tainele bisericii și mureau de „moarte bună”, ordinaria, în pat sau pe lângă casă, chiar dacă nu ajungeau neapărat la vîrstele înaintate specifice societății contemporane.

4. Sporul natural

Problema sporului natural este una esențială în studierea demografică a unei comunități, dând măsura cantitativă comparată a fenomenelor urmărite până acum. Valorile numerice ale sporului natural pot fi urmărite în tabelul de mai jos (Tabel 9 ) iar dinamica sporului natural e observabilă în Graficul 7.

Tabel 9. Sporul natural în parohia ortodoxă Războieni-Cetate (1814-1896)

Graficul 7. Evoluția comparativă a natalității, mortalității și sporului natural în parohia ortodoxă Războieni-Cetate (1814-1896)

Perioada studiată debutează cu un spor negativ de -3 între anii 1814-1820. Dezechilibrul e cauzat de mai sus menționata “explozie” de mortalitate din 1814 destul de dubioasă dealtfel. Următoarele două decenii înregistrează cele mai ridicate valori pozitive ale secolului XIX în parohie: spor natural de 96 și 102 în condițiile în care natalitatea se menține constant la valori medii iar mortalitatea la valori scăzute cu o minimă tendință de regres în anii ’30. Începând cu 1840 sporul natural cunoaște o tendință constant regeresivă atingând minimul (2) în deceniul 1861-1870 pe fondul unei natalități în creștere dar și al unei mortalități mult sporite de diferite evenimente. După acest moment urmează o creștere a sporului natural determinată de natalitatea sporită dar mai ales de faptul că declinul mortalității începe cu un deceniu mai devreme decât cel al natalității, lăsând anilor ’80 șansa de a atinge un spor natural pozitiv de 82. În fine, în anii ’90 se observă începerea unui proces de accentuată micșorare a sporului natural în condițiile în care atât natalitatea cât și mortalitatea sunt în “cădere liberă”.

O situație interesantă, asupra căreia merită să insistăm, este evoluția sporului general al parohiei și localității în perioada 1851-1857. În acest interval au avut loc 137 nașteri și 109 decese deci un spor natural pozitiv de 28 persoane. Pentru a elimina acest spor și a ajunge la -18, cât arată recensământul din 1857 că a pierdut parohia ortodoxă, era nevoie de un spor migrator negativ de -46 persoane. De ce acest spor migrator negativ masiv (aproape 7 persoane pe an numai dintre ortodocși) pe care ar trebui să îl presupunem și la celelalte confesiuni? Credem că răspunsul ar trebui căutat în situația localității în epocă. Războieni nu era o comunitate foarte mică, însă nu oferea cu siguranță prea multe opțiuni tinerilor. Este de presupus că viața economică a localității se rezuma la agricultură și la omniprezentele meșteșuguri casnice, în cadrul unei „economii de subzistență” care caracteriza mediul rural la jumătatea secolului al XIX-lea. Foarte probabil un rol important l-a jucat desființarea iobăgiei în 1854. Liberi fiind, nimic nu-i mai oprea pe țărani și mai ales pe cei tineri să își caute un rost aiurea. Cauzele economice sunt singurele în măsură să explice migrația masivă pe care recensământul o înregistrează în rândul tuturor confesiunilor.

În final oferim valorile unor indicatori demografici calculați pentru parohia ortodoxă Războieni în perioada 1851-1896, singura care beneficiază de acoperire în toate registrele și de surse statistice oficiale. Pentru acest interval, rata brută a natalității are valoarea RBN = 45,3% iar rata brută a mortalității se situează la RBM = 41,1%. În consecință, rata brută a sporului natural este de RBSN = 4,2% în condițiile în care parohia înregistrează un spor mediu anual SMA =1,28%.

III. CONCLUZII

Prezentul studiu este departe de a fi complet. Registrele aflate în custodia parohiei permit fixarea unei limite cronologice superioare în anii ’80 ai secolului trecut iar cele aflate la DJANAlba pot fi încă mult „chestionate” printr-o despuiere nominativă. Ceea ce am urmărit în paginile precedente a fost identificarea trendului demografic al localității și în particular al parohiei ortodoxe. De o atenție egală se poate bucura și parohia reformată, ale cărei registre, deși acoperă un interval mai redus, debutând după 1870, le pot completa în mod fericit pe cele ortodoxe. Sperăm ca, în timp, ambele parohii să facă obiectul unor cercetări mai extinse.

V. BIBLIOGRAFIE

Izvoare

A. Izvoare inedite

1. Arhivele Naționale, Direcția Județeană Alba, Colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult (nr. fond 17), Parohia Ortodoxă Războieni,(nr. inv. 328), Protocolul botezaților 1814-1857 (cota 1376); 1851-1876 (cota 1370) ; 1876-1908 (cota 1043)

2. Arhivele Naționale, Direcția Județeană Alba, Colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult (nr. fond 17), Parohia Ortodoxă Războieni (nr. inv. 328), Protocolul cununiilor 1814-1886 (cota 1372); 1886-1896(cota 1043)

3. Arhivele Naționale, Direcția Județeană Alba, Colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult (nr. fond 17), Parohia Ortodoxă Războieni (nr. inv. 328), Protocolul decedaților 1814-1876 (cota 1377); 1876-1908 (cota 1430)

B. Izvoare edite

Bolovan, Ioan; Crăciun, Bogdan, Consignatio statistico-topographica singularum in Magnum Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829-1831), P.U.C., Cluj.Napoca, 2003

Recensământul din 1850. Transilvania, coord. Traian Rotariu, București, 1996

Recensământul din 1857. Transilvania, coord. Traian Rotariu, București, 1997.

Recensământul din 1880. Transilvania, coord. Traian Rotariu, București, 1997.

Recensământul din 1900. Transilvania, coord. Traian Rotariu, București, 1999.

Recensământul din 1910. Transilvania, coord. Traian Rotariu, București, 1999

Lucrări și studii de specialitate

Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Cluj-Napoca, 2000

Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, “Atitudini privind formarea familiei în societatea românească din nord-vestul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea” în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXIX, 1989

Bolovan, Ioan; Bolovan, Paula Sorina, “Biserica și familia la românii din Transilvania în secolul al XIX-lea” în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXI, 1992

Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan,”Considerații privind vârsta la căsătorie la românii transilvăneni în secolul al XIX-lea”, în vol.Transilvania în epocile modernă și contemporană. Studii de demografie istorică, coordonator Ioan Bolovan, P.U.C., Cluj, 2002

Bolovan, Paula Sorina, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX , Centrul de studii transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj, 1999

Brătianu ,Gheorghe, Cernovodeanu, Paul, Biciul holerei pe pământ românesc, Ed. Academiei, București, 2002

Dărămuș, Lucian, „Reconstituirea evoluției și a fenomenelor demografice în satul Munecl (jud. Alba) (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea” în vol. Transilvania în epocile modernă și contemporană. Studii de demografie istorică, coordonator Ioan Bolovan, P.U.C., Cluj, 2002

Deteșan, Daniela,”Reconstituirea evoluției demografice și a sistemului de înrudire spirituală din Filea de Sus (jud.Cluj) între 1848 și 1930”, în vol. Populație și societate. Studii de demografie istorică a Transilvaniei (secolele XVIII-XX), coord: Ioan Bolovan și Corneliu Pădurean, Cluj-Napoca, 2003

Dumănescu, Luminița ”Satul transilvănean din perspectivă demografică. Studiu de caz-parohia greco-catolică Mărgău, 1836-1890”, în vol.Populație și societate. Studii de demografie istorică a Transilvaniei (secolele XVIII-XX), coord: Ioan Bolovan și Corneliu Pădurean, Cluj-Napoca, 2003

Levente, Pakot „Aspecte privind fenomenul mortalității în satul Vlăhița (jud. Harghita) între 1776 și 1895” în vol. Transilvania în epocile modernă și contemporană. Studii de demografie istorică, coordonator Ioan Bolovan, P.U.C., Cluj, 2002

Marian, Simeon Florea Nunta la români. Studiu istorico-comparativ etnografic, București, 2000

Muntean, Adriana Florica, “Considerații privind problema familiei și a structurii ei de-a lungul secolului al XIX-lea în satele Gilău și Aluniș (jud. Cluj)”, în vol. Sabin Manuilă. Istorie și demografie.Istorie și demografie. Studii privind societatea românească între sec.XVI-XX, coord. Sorina Bolovan, Ioan, Bolovan, Cluj-Napoca, 1995.

Ștefan Pascu, Viorica Pascu, „Le remariage chez les orthodoxes”, în vol. Marriage and Remarriage in Populations of the Past, edited by J.Dupâquier, E. Hèlin, P. Laslett, M. Livi-Bacci and S. Sogner, London, 1981

Simon, Alexandru, ”Evoluții demografice în Feleac (1826-1907), în vol. Populație și societate. Studii de demografie istorică a Transilvaniei (secolele XVIII-XX), coord: Ioan Bolovan și Corneliu Pădurean, Cluj-Napoca, 2003