Observații despre interpretarea populară a Revoluției industriale [607234]

Observații despre interpretarea populară a „Revoluției industriale”

Se afirmă îndeobște că istoria industrialismului modern și îndeosebi istoria „Revoluției industriale” britanice oferă
[p. 618] verificarea empirică a doctrinei „realiste” sau „instituționale” și infirmă complet dogmatismul „abstract” al
economiștilor[14].
Economiștii neagă în mod categoric că sindicatele și legislația guvernamentală a muncii au ameliorat pe termen lung
situația întregii clase a salariaților, ridicându -le nivelul de trai, sau că ar fi putut realiza acest lucru. Dar anti –
economiștii pretind ca faptele au infirmat aceste erori. Politicienii și legislatorii care au promulgat reglementarea
sistemului de fabrică ( factory acts ) ar fi dat dovadă de o mai pătrunzătoare înțelegere a realității decât economiștii. În
vreme ce filozofia laissez -faire , lipsită de milă și de compasiune, afirma că suferințele maselor care trudesc sunt
inevitabile, bunul simț al omului de rând a reușit să potolească cele mai grave excese ale afaceriștilor ahitiați după
profit. Ameliorarea situației muncitorilor ar fi în tota litate o realizare a guvernelor și a sindicatelor.
Idei de felul acesta mustesc în majoritatea studiilor istorice care se ocupă de evoluția industrialismului modern.
Autorii încep prin schițarea unei imagini idilice a situației existente în ajunul „Revolu ției industriale”. Pe atunci, ne
spun ei, lucrurile se prezentau, pe ansamblu, satisfăcător. Țăranii erau fericiți. Tot astfel erau și meșteșugarii, în
cadrul sistemului gospodăresc. Ei lucrau în propriile lor ateliere și se bucurau de o anumită independen ță economică,
deoarece dețineau o bucată de pământ cultivabil și propriile lor unelte. Dar apoi „Revoluția industrială s -a abătut ca o
ciumă” asupra acestor oameni[15]. Sistemul de fabrică l -a redus practic pe lucrătorul liber la sclavie; i -a redus
nivelul de trai la cote de simplă supraviețuire; înghesuind femeile și copiii în manufacturi, a distrus practic viața de
familie și a subminat înseși fundamentele societății, ale moralității și ale sănătății publice. O mică minoritate de
exploatatori lipsiți de s crupule au reușit, prin viclenie, să pună în jugul ei imensa majoritate.
Adevărul este că situația economică era foarte nesatisfăcătoare în ajunul Revoluției industriale. Sistemul social
tradițional nu era suficient de elastic pentru a satisface nevoile u nei populații care creștea rapid. Nici fermele și nici
breslele nu aveau trebuință de mâna de lucru suplimentară. Afacerile erau permeate de moștenirea spiritului de
privilegii și de monopol exclusivist; fundamentele sale instituționale erau autorizațiile și acordarea de patente
monopoliste; filozofia sa era restricția și interdicția competiției, atât interne, cât și străine. [p. 619] Numărul
persoanelor pentru care nu mai era loc în sistemul rigid al paternalismului și al tutelei guvernamentale asupra
afacerilor creștea rapid. Erau practic niște proscriși. Majoritatea apatică a acestor oameni nefericiți trăia din
firimiturile care cădeau de la mesele castelor privilegiate. În sezonul recoltelor, ei câștigau câte ceva, pentru ajutorul
ocazional pe care -l ofereau fermelor; în restul timpului erau dependenți de caritatea persoanelor private și de ajutorul
comunal oferit săracilor. Mii de tineri, dintre cei mai viguroși din aceste segmente de populație, erau împinși în
serviciul armatei și al marinei regale; mul ți erau uciși sau schilodiți în acțiune; încă și mai mulți piereau în mod
jalnic, datorită greutăților unei discipline barbare, datorită bolilor tropicale, sau de sifilis[16]. Alte mii, cei mai
îndrăzneți și mai lipsiți de scrupule din categoria lor, infes tau țara ca vagabonzi, cerșetori, derbedei și prostituate.
Singurele mijloace cunoscute de autorități pentru a se ocupa de acești indivizi erau azilul de săraci și coloniile de
muncă. Susținerea acordată de 488

guvern resentimentelor populare împotriva in troducerii de noi invenții și a dispozitivelor destinate economisirii
muncii făceau ca situația să fie chiar disperată.
Sistemul de fabrică s -a dezvoltat în condiții de necontenită luptă împotriva a nenumărate obstacole. A trebuit să lupte
cu prejudecățil e populare, cu vechile cutume încetățenite, cu regulile și reglementările obligatorii din punct de vedere
legal, cu animozitatea autorităților, cu interesele speciale ale grupurilor privilegiate, cu invidia breslelor.
Echipamentul de capital al firmelor si ngulare era insuficient, procurarea creditului era extrem de dificilă și de
costisitoare. Experiența tehnologică și comercială lipsea. Cei mai mulți dintre proprietarii de fabrici au dat faliment;
relativ puțini au reușit. Profiturile erau uneori considera bile, dar tot astfel erau și pierderile. Au trebuit să treacă
multe zeci de ani până când practica uzuală a reinvestirii celei mai mari părți din profituri a putut asigura necesarul
de capital acumulat pentru desfășurarea afacerilor pe o scară mai extinsă.
Faptul că fabricile au putut înflori în ciuda tuturor acestor obstacole se explică prin două cauze. Mai întâi, existau
doctrinele noii filozofii sociale, dezvoltate de către economiști. Aceștia au demolat prestigiul mercantilismului, al
paternalismului ș i al restricționismului. Ei au respins convingerea superstițioasă că dispozitivele și procesele
destinate economisirii muncii ar duce la șomaj și i -ar condamna pe oameni la sărăcie și la decădere. Economiștii
adepți ai sistemului laissez -faire au fost pion ierii realizărilor tehnologice fără precedent din ultimele două sute de
ani.
A mai existat și un al alt factor care a slăbit opoziția față de inovații. Fabricile au luat de pe umerii autorităților și ai
aristocrației funciare stăpânitoare o problemă jenan tă, care luase proporții prea mari pentru ei. Fabricile au asigurat
supraviețuirea maselor de săraci. Ele au golit azilele de săraci, coloniile de muncă și închisorile, convertindu -i astfel
pe cerșetorii muritori de foame în oameni capabili să se auto -întrețină, câștigând o pâine.
Proprietarii de fabrici nu aveau puterea de a constrânge pe nimeni să [p. 620] accepte o slujbă industrială. Ei nu
puteau să angajeze decât oameni dispuși să lucreze pentru salariile care li se ofereau. Așa scăzute cum erau acest e
salarii, ele reprezentau totuși cu mult mai mult decât puteau câștiga acești săraci în orice alt domeniu care le era
accesibil. A afirma că fabricile le -au smuls pe soțiile casnice de lângă copii și din bucătării și pe copii de la joaca lor
este o distor siune a faptelor. Femeile acestea nu aveau nimic de gătit, pentru a -și hrăni copiii. Copiii aceștia erau
lipsiți și înfometați. Singurul lor refugiu a fost fabrica. Aceasta literalmente i -a salvat de la moartea prin inaniție.
Este regretabil că au existat asemenea condiții. Dar dacă dorim să dăm vina pe cei responsabili, atunci nu trebuie să -i
învinuim pe proprietarii de fabrici, care – conduși de egoism, desigur, și nu de „altruism” – au făcut tot posibilul
pentru a eradica aceste rele. Cauza relelor fuse se ordinea economică din perioada precapitalistă, ordinea din
„vremurile bune de demult”.
În primele decenii ale Revoluției industriale, nivelul de trai al muncitorilor din fabrici era șocant de scăzut, în
comparație cu situația de atunci a claselor înstă rite și cu situația actuală a maselor industriale. Orele de muncă erau
lungi, și condițiile sanitare din ateliere erau deplorabile. Capacitatea de muncă a individului se epuiza rapid. Dar
rămâne adevărat faptul că, pentru surplusul de populație pe care miș carea de împrejmuire o condamnase la sărăcie
lucie și pentru 489

care literalmente nu mai exista loc în cadrul sistemului de producție existent, munca în fabrici a reprezentat salvarea.
Oamenii aceștia se îngrămădeau în fabrici fără vreun alt motiv decât dorința de a -și ameliora nivelul de trai.
Ideologia laissez -faire și produsul ei, „Revoluția industrială”, au aruncat în aer barierele ideologice și instituționale
existente în calea progresului și a bunăstării. Ele au demolat ordinea socială în cadrul c ăreia tot mai mulți oameni
erau sortiți mizeriei și sărăciei abjecte. Meșteșugurile de procesare din perioadele anterioare serviseră aproape
exclusiv dorințele celor înstăriți. Extinderea acestor activități era limitată de volumul bunurilor de lux pe care și le
puteau permite segmentele mai avute ale societății. Cei neangajați în producția de bunuri primare nu -și puteau
câștiga traiul decât în măsura în care clasele superioare erau dispuse să le întrebuințeze calificările și serviciile. Însă
deodată s -a făc ut resimțit un nou principiu. Sistemul de fabrică a inaugurat un nou mod de comercializare și de
producție. Trăsătura sa caracteristică era că manufacturile nu erau concepute doar pentru consumul puținilor înstăriți,
ci și pentru acela al persoanelor care până acum jucaseră un rol neglijabil în calitate de consumatori. Obiectivul
sistemului de fabrică era furnizarea de lucruri ieftine pentru cei mulți. Fabrica paradigmatică pentru începuturile
Revoluției industriale a fost țesătoria de bumbac. Dar produsele de bumbac pe care le oferea aceasta nu erau un bun
solicitat de cei bogați. Oamenii avuți foloseau în continuare mătasea, olanda și batistul. Ori de câte ori sistemul de
fabrică invada o nouă ramură productivă cu metodele sale de producție în masă, bazate pe echipamente mecanizate,
el începea [p. 621] cu producția de bunuri ieftine, pentru masele largi. Abia într -un stadiu ulterior, după ce
ameliorarea fără precedent a nivelului de trai al maselor, provocată de fabrici, a făcut să devină profitabilă aplica rea
metodelor de producție în masă și la articole mai bune, s -au orientat fabricile și spre producerea de bunuri mai
rafinate – și deci mai scumpe. Astfel, de exemplu, pantofii confecționați în fabrică au fost cumpărați ani de zile
numai de „proletari”, în vreme ce consumatorii mai înstăriți continuau să se adreseze numai cizmarilor care lucrau la
comandă. Mult pomenitele sweatshops (ateliere de muncă prelungită și slab remunerată) nu produceau haine pentru
cei bogați, ci pentru cei cu posibilități modeste. Doamnele și domnii cu pretenții preferau – și încă mai preferă –
rochiile și costumele croite la comandă.
Faptul de căpătâi în legătură cu Revoluția industrială este că a deschis o epocă de producție de masă, pentru nevoile
maselor. Salariații încetează de a fi niște oameni care trudesc pentru bunăstarea altora. Ei înșiși sunt principalii
consumatori ai produselor furnizate de fabrici. Marile afaceri depind de consumul de masă. În America zilelor
noastre nu există nici o ramură a marilor afaceri care să n u servească nevoile maselor. Principiul de bază al activității
antreprenoriale capitaliste este de a furniza cele necesare omului de rând. În calitatea sa de consumator, omul de rând
este suveranul, a cărui cumpărare sau abținere de la a cumpăra decide soa rta activităților antreprenoriale. În cadrul
economiei de piață nu există nici un alt mijloc de dobândire și de păstrare a avuției decât acela de a oferi maselor
bunurile pe care le solicită, în modul cel mai adecvat și mai ieftin.
Orbiți de prejudecățile lor, numeroși istorici și scriitori s -au arătat în întregime incapabili de a sesiza acest fapt
fundamental. În opinia lor, salariații trudesc pentru bunăstarea altora. Ei nu -și pun niciodată problema cine sunt
acești „alții”. 490

Dl. și d -na Hammond ne spun că lucrătorii erau mai fericiți în 1760 decât în 1830[17]. Aceasta este o judecată de
valoare arbitrară. Nu există nici un mijloc de a compara și de a măsura fericirea unor oameni diferiți, sau a acelorași
oameni la momente diferite. Putem fi de acord , de dragul argumentației, că un individ născut în 1740 era mai fericit
în 1760 decât în 1830. Dar să nu uităm că în 1770 Anglia avea 8,5 milioane de locuitori (conform estimărilor lui
Arthur Young), în vreme ce, în 1831, (conform recensământului) cifra er a de 16 milioane[18]. Această creștere
dramatică a fost determinată îndeosebi de Revoluția industrială. În legătură cu acești englezi suplimentari, aserțiunea
eminenților istorici nu poate fi aprobată decât de cei care -și însușesc versurile melancolice ale lui Sofocle: „A nu te
naște este, fără îndoială, lucrul cel mai bun; dar dacă omul a apucat să vadă lumina zilei, cea mai bună dintre
alternativele rămase este să se întoarcă în locul de unde a venit.” [p. 622]
Primii industriași erau, în cea mai mare pa rte, oameni proveniți din aceleași medii sociale din care proveneau și
muncitorii lor. Ei trăiau foarte modest, își cheltuiau doar o fracțiune din venituri pentru casele lor, iar restul îl puneau
înapoi la lucru. Dar, pe măsură ce întreprinzătorii au deven it mai bogați, fiii afaceriștilor de succes au început să se
amestece în cercurile clasei stăpânitoare. Gentlemanii de viță nobilă invidiau averea parveniților și priveau cu
ostilitate la simpatiile lor pentru mișcarea reformistă. Ei s -au răzbunat investig ând condițiile materiale și morale ale
angajaților și adoptând legislația muncii în fabrici.
Istoria capitalismului în Marea Britanie, ca și în toate celelalte țări capitaliste, este o cronică a tendinței continue de
ameliorare a nivelului de trai al sala riaților. Această evoluție a coincis, pe de o parte, cu dezvoltarea legislației de
protecție a muncitorilor și cu răspândirea sindicalismului și, pe de altă parte, cu creșterea productivității marginale a
muncii. Economiștii afirmă că ameliorarea condițiil or materiale ale muncitorilor se datorează creșterii cotei de
capital investit per capita și realizărilor tehnologice pe care întrebuințarea acestui capital suplimentar le -a permis. În
măsura în care legislația muncii și presiunea sindicală n -au depășit li mitele stabilite de ceea ce muncitorii ar fi
obținut în absența lor, ca o consecință necesară a accelerării acumulării de capital în raport cu populația, măsurile
respective au fost superflue. În măsura în care au depășit aceste limite, ele au fost nocive pentru interesele maselor.
Ele au încetinit acumularea de capital, încetinind astfel tendința de creștere a productivității marginale a muncii și a
ratelor salariale. Ele le -au conferit privilegii anumitor grupuri de salariați, pe seama altor grupuri. Ele au creat șomaj
în masă și au scăzut volumul produselor disponibile pentru muncitori, în calitatea lor de consumatori.
Apologeții amestecului guvernamental în afaceri și ai sindicalismului atribuie ameliorările condițiilor muncitorilor
acțiunilor guvernelo r și ale sindicatelor. Dacă nu ar fi existat acestea, spun ei, nivelul de trai al muncitorilor nu ar fi
fost mai ridicat astăzi decât era în perioada primilor ani ai sistemului de fabrică.
Este limpede că această controversă nu poate fi rezolvată făcând a pel la experiența istorică. În ce privește constatarea
faptelor, nu există nici o controversă între cele două grupuri. Antagonismul lor privește interpretarea evenimentelor,
iar această interpretare trebuie să fie ghidată de teoriile adoptate. Considerații le epistemologice și logice care
determină corectitudinea sau incorectitudinea unei teorii sunt logic și temporal anterioare elucidării problemei
istorice vizate. 491

Faptele istorice în sine nici nu dovedesc, nici nu infirmă vreo teorie. Ele se cer inte rpretate în lumina analizei
teoretice.
Cei mai mulți dintre autorii care au scris despre istoria condițiilor muncitorilor [p. 623] în regimul capitalist erau
ignoranți în materie de economie și se lăudau cu această ignoranță. Însă disprețul acesta pentru gândirea economică
sănătoasă nu însemna că abordau subiectul investigațiilor lor fără idei preconcepute și fără parțialitate în favoarea
nici unei teorii. Ei erau călăuziți de erorile populare privind omnipotența guvernamentală și de presupusele
binecuvânt ări ale sindicalismului. Este incontestabil că soții Webb, exact ca și Lujo Brentano și ca o puzderie de
autori minori, au fost, încă de la începutul studiilor lor, îmbibați de o ură fanatică pentru economia de piață și de o
acceptare entuziastă a doctrine lor socialismului și ale intervenționismului. Ei au fost cu siguranță sinceri în
convingerile lor și și -au dat toată străduința. Candoarea și probitatea de care au dat dovadă îi poate exonera, ca
persoane individuale; dar nu îi exonerează ca istorici. Indi ferent cât de nepătate ar fi intențiile istoricului, el nu are
nici o scuză pentru recursul la doctrine eronate. Prima datorie a istoricului este de a examina cu maximă atenție toate
doctrinele la care recurge, atunci când cercetează subiectul muncii sale. Dacă neglijează lucrul acesta și îmbrățișează
cu naivitate ideile diforme și confuze ale opiniei publice, atunci nu mai este un istoric, ci un apologet și un
propagandist.
Antagonismul dintre aceste două puncte de vedere nu este numai o problemă istorică . El se referă – nu mai puțin – la
cea mai arzătoare problemă a zilelor noastre. Este vorba de obiectul disputei legate de ceea ce, în America zilelor
noastre, se numește problema relațiilor industriale.
Să accentuăm doar un singur aspect al chestiunii. Există teritorii întinse – Asia de Est, Indiile de Est, Europa de Sud
și de Sud -Vest, America Latină – care nu sunt decât superficial afectate de capitalismul modern. Condițiile din
aceste țări nu diferă, în ansamblu, de cele existente în Anglia în ajunul „Revoluției industriale”. Există milioane de
oameni pentru care nu mai există nici un loc sigur în cadrul aranjamentului economic tradițional. Soarta acestor
mase nenorocite nu poate fi ameliorată decât prin industrializare. C eea ce le trebuie cel mai mult acestor țări sunt
întreprinzătorii și capitaliștii. Deoarece propriile lor politici publice nesăbuite le -au lipsit de continuarea asistenței
de care se bucuraseră din partea capitalului străin importat, ele trebuie să se lans eze în acumularea de capital
intern. Ele trebuie să treacă prin toate stadiile prin care a trebuit să treacă evoluția industrialismului occidental.
Trebuie să înceapă cu rate salariale relativ scăzute și cu ore de muncă prelungite. Fiind însă induși în ero are de
doctrinele prevalente astăzi în Europa Occidentală și în America de Nord, oamenii politici din aceste țări cred că pot
proceda altfel. Ei încurajează presiunea sindicatelor și legislația chipurile favorabilă muncitorilor. Radicalismul lor
intervenți onist omoară în fașă toate încercările de a crea industrii locale. Dogmatismul lor încăpățânat este
condamnarea la pieire a hamalilor indieni și chinezi, a zilierilor mexicani și a milioane de alți oameni care se luptă
cu disperare, în pragul morții prin i naniție. [p. 624]