Obligatiile Si Raspunderea Administratorilor Societatilor pe Actiuni

Drept

Obligatiile Si Raspunderea Administratorilor Societatilor pe Actiuni

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..2

CAPITOLUL I Noțiuni generale privind administrarea societații…………………………………….3

1.Conceptul de administrare a societății comerciale

2. Administrarea societății pe acțiuni. Particularități

3. Administrarea unipersonală vs. administrarea colectivă

4. Sistemul unitar vs. sistemul dualist de administrare a societății pe acțiuni

CAPITOLUL II Administratorul societății pe acțiuni…………………………………………………..13

Funcția de administrator

Condițiile pentru numirea administratorului

Desemnarea administratorului / administratorilor

Durata mandatului administratorului

Publicitatea numirii în funcție

Obligațiile admnistratorului

Puterile administratorului

Încetarea funcție de administrator

CAPITOLUL III Obligațiile administratorului societății pe acțiuni………………………………27

Obligațiile administratorului

Obligațiile administratorului în contextul constituirii societății comerciale pe acțiuni

Obligațiile administratorului în cazul funcționarii societății comerciale pe acțiuni

CAPITOLUL IV Răspunderea administratorului societății pe acțiuni…………………………..36

Noțiuni generale

Condițiile angajării răspunderii administratorului societății pe acțiuni

Formele răspunderii administratorului societății pe acțiuni

Noțiuni generale privind formele răspunderii

Răspunderea civilă a administratorului societății pe acțiuni

Răspunderea contravențională a administratorului societății pe acțiuni

Răspunderea penală a administratorului societății pe acțiuni

3.5 Raspunderea administratorului in cazul insolventei

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………….65

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………66

Valoarea este o expresie a mărimii proprietății în economia de piață.

Societatea noastră, permanent în evoluție, a demonstrate importanță covârșitoare a dreptului pentru dezvoltarea societății în general și a cetățeanului în special. Putem spune astfel că este pe deplin confirmat dictonul latin “ unde este societate acolo este și drept “.

Încă din cele mai vechi timpuri societatea a fost guvernată de diverse reguli de conduită regăsite mai târziu în regulamente, legi său coduri. Omul a simțit nevoia reglementări raporturilor juridice dintre indivizi, dar și dintre agenții economici din piață.

În decursul timpului comerțul a devenit rodul luptei unei categorii sociale, comercianții, de a făuri și de a adapta,din dreptul comun, norme de drept favorabile schimbului produselor între indivizi, în afara oricărei considerații de ordin național.

Una dintre cele mai vechi activități umane o reprezintă comerțul, el prinzând contur o dată cu apariția ideii de proprietate , când omul a conștientizat că anumite bunuri sunt ale sale și că acestea se delimitează de cele care aparțin altor persoane.

Realitatea comercială are la baza realitatea socială, datorită perfecționării mecanismului juridico-economic ce guvernează comerțul, în dinamica dezvoltării economiei. Sub imperiul dezvoltării și al informației rapide, într-o societate supusă schimbării și aflată în expansiune activitatea comercială cuprinde sfere din ce în ce mai largi de activitate.

Omul pare a fi, din cele mai vechi timpuri, înzestrat cu un simț al proprietății ce i-a permis să-și strângă bunurile necesare vieții de zi cu zi, să facă troc la început și apoi comerț.

Chiar dacă civilizația și-a continuat trendul ascendent al evoluției sale ea a avut la baza elemente cum sunt producția, comerțul, circulația mărfurilor și altele.

Societatea comercială, alături de celelalte instituții de drept, a apărut ca urmare a progresului economic și social. Mai mult societatea comercială reprezintă un instrument de canalizare a energiilor umane și financiare atât pentru realizarea intereselor personale cât și sociale ale întreprinzătorilor, ducând la extinderea piețelor economice.

Construcția și consolidarea unei economii de piață în România a impus cu necesitate nu numai realizarea unui cadru juridic adecvat, ci și permanentă adaptare a acestuia la noile realități și exigențe ale vieții economice, astfel încât legislația în domeniu să reflecte o concepție modernă.

CAPITOLUL I Noțiuni generale privind administrarea societații

1. Concepul de administrare a societății comerciale

În activitatea economico-socială asistam permanent la participarea directă sau indirect, fizică sau intelectuală a omului pentru realizarea unui scop util. Orice acțiune cu participarea omului urmărește o finalitate într-un anumit domeniu de activitate. În ultimă instanță totul se măsoară în bani.

Pornind de la definiția verbului a administra care semnifica a conduce, a cârmui; a gospodări o întreprindere, o instituție, asociindu-o cu definiția societății comerciale care reprezintă o entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei cu personalitatea juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii profitului obținut, putem aprecia că a administra o societate comerciale nu este o activitate recentă, ci are are o istorie de ani de zile.

Societatea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: ca instituție juridică în sine, un organism constituit pe baze asociative în scopul obținerii de profit și ca un contract, cu trăsături specifice scopului pentru care s-a încheiat. Societățile Comerciale sunt principalii „actori” ai cauzelor comerciale.

Procesul complex al administrării se regăsește în orice compartiment al vieții sociale fiind o activitate rațională și eficientă de utilizare a tuturor resurselor disponibile în scopul obținerii de rezultate maxime cu eforturi minime. Conceptul de a administra o societate comerciale provine din necesitatea de organizare a activității în parametrii optimi în scopul obținerii rezultatelor dorite.

În conținutul complex al administrării unei societăți comerciale intra prevederea, organizarea, conducerea, a coordonarea și controlul.

Așa cum arata profesorul Stanciu Carpenaru în privința instituției societăților comerciale, în analiza dispozițiilor legii speciale, trebuie avute în vedere reglementările Codului civil privind contractul de societate și cele referitoare la statutul persoanelor juridice.

2. Administrarea societății pe acțiuni. Particularități

Societatea comercială este reglementată în România de Legea 31/1990 republicata, cu toate modificările aferente, dar și de noul cod civil astfel societățile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme, regăsite în art. 1888: a) simple; b) în participație; c) în nume colectiv; d) în comandită simplă; e) cu răspundere limitată; f) pe acțiuni; g) comandită pe acțiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate reglementat de lege.

Fiecare din aceste forme de societăți comerciale are caracteristici specifice. O societate comercială, indiferent de forma ei juridica este administrată de unul sau mai mulți administratori.

Definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, societatea comercială își va pune amprenta contractuală atât asupra constituirii societății cât și asupra administrării și funcționarii ei.

Societățile comerciale pe acțiuni sunt persoane juridice și se constituie, potrivit legii, prin contracted societate și statut. Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Acesta se semnează de toți asociații, sau, în caz de subscripție publică, de fondatori și se încheie în forma autentică. Înmatricularea în registrul comercial conferă societății personalitate juridică.

Societatea comercială pe acțiuni se distinge din toate formele societății comerciale prin modalitatea de formare a capitalului și de răspundere a acționarilor, dar și prin modul de organizare și funcționare. Mai mult societatea comercială pe acțiuni răspunde principiilor democratice având competente bine delimitate cu organe de deliberare și decizie; organe de administrare și reprezentare; organe de supraveghere și control.

În cazul societatiilor pe acțiuni acestea pot avea administrator sau administratori care nu sunt acționari în cadrul societății.

Societățile pe acțiuni au un regim special în ceea ce privește aspectele legate de administrare pentru că acționarii au posibilitatea să opteze între două sisteme de administrare : fie sistemul unitar, fie sistemul dualist, fără a putea alege ambele sisteme concomitent. Sistemul unitar se referă la un singur nivel de administrare cel al consiliului de administrație sau al administratorului unic, mai mult delegarea puterilor de conducere se va face doar în mod excepțional. Sistemul dualist pune în lumina rigurozitatea unui sistem de conducere și monitorizare alcătuit din directorat și consiliu de supraveghere.

Reglementarea juridică a celor precizate mai sus se face prin legea 441/2006 unde apar modificări ale structurii consiliului de administrație al societăților pe acțiuni și statutul administratorilor.

În cazul societății pe acțiuni întotdeauna numărul administratorilor este unul impar. Deciziile în cadrul consiliului de administrație se iau cu votul majorității membrilor prezenți. Când exista mai mulți administrator aceștia alcătuiesc un consiliu de administrație, care are ca și scop reprezentarea în relațiile cu terți și în instanță. De obicei pentru validarea deciziilor consiliului de administrație este necesară prezența a cel puțin jumătate din membri consiliului.

În cadrul atribuțiilor consiliului de administrație intra și delegarea conducerii societății către unul sau mai mulți directori, care pot fi dintre administrator sau din afara consiliului. Tot în sarcina consiliului de administrație, conform legii, revine și atribuția legată de numirea directorului societății pe acțiuni ca și , directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune.

Mai mult și din atribuțiile adunării generale a acționarilor limitativ prevăzute de lege pot fi delegate administratorilor, inclusiv schimbarea obiectului de activitate, exceptând domeniul și activitatea principală a societății.

Cat privește adunarea generală a acționarilor aceasta este cea care va administratorii sau consiliul de administrație și cenzorii, ca și organ de control. Administratorii și cenzorii pot fi persoane fizice și persoane juridice care desemnează persoane fizice.

3 Administrarea unipersonală vs. administrarea colectivă la societatea pe acțiuni

Drept urmare, societatea, ca existență, este suma manifestărilor de voință a persoanelor în sensul asocierii în temeiul libertății manifestării de voință, prevăzută implicit de art. 11 C.civ., dar și a libertății asocierii prevăzută în art. 40 din Constituție.

Administrarea societății pe acțiuni se poate face și de un singur administrator sau administrator unic sau organ instituțional.

Cât privește administratorul unic acesta poate fi revocat sau înlocuit oricând de adunarea generală ordinară a acționarilor societății și poate fi persoană fizică, cetățean român sau străin, său persoană juridică, de naționalitate română sau străină, poate fi acționar său persoană din afara societății. Tot adunării generale îi revine și misiunea de a alege un nou administrator în cazul în care postul devine vacant, urmând dministrație intra și delegarea conducerii societății către unul sau mai mulți directori, care pot fi dintre administrator sau din afara consiliului. Tot în sarcina consiliului de administrație, conform legii, revine și atribuția legată de numirea directorului societății pe acțiuni ca și , directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune.

Mai mult și din atribuțiile adunării generale a acționarilor limitativ prevăzute de lege pot fi delegate administratorilor, inclusiv schimbarea obiectului de activitate, exceptând domeniul și activitatea principală a societății.

Cat privește adunarea generală a acționarilor aceasta este cea care va administratorii sau consiliul de administrație și cenzorii, ca și organ de control. Administratorii și cenzorii pot fi persoane fizice și persoane juridice care desemnează persoane fizice.

3 Administrarea unipersonală vs. administrarea colectivă la societatea pe acțiuni

Drept urmare, societatea, ca existență, este suma manifestărilor de voință a persoanelor în sensul asocierii în temeiul libertății manifestării de voință, prevăzută implicit de art. 11 C.civ., dar și a libertății asocierii prevăzută în art. 40 din Constituție.

Administrarea societății pe acțiuni se poate face și de un singur administrator sau administrator unic sau organ instituțional.

Cât privește administratorul unic acesta poate fi revocat sau înlocuit oricând de adunarea generală ordinară a acționarilor societății și poate fi persoană fizică, cetățean român sau străin, său persoană juridică, de naționalitate română sau străină, poate fi acționar său persoană din afara societății. Tot adunării generale îi revine și misiunea de a alege un nou administrator în cazul în care postul devine vacant, urmând ca acesta să ocupe postul toată perioada rămasă până expirarea mandatului predecesorului său. Mai mult în cazul în care este un singur administrator și acesta vrea să renunțe la mandat, el va trebui să convoace adunarea generală ordinară. Când este un singur administrator și acesta vrea să renunțe la mandat, el va trebui să convoace adunarea generală ordinară

Mai mult conform legii 31/1990 actualizata precizează în aliniatul 5 ca în caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcției de administrator unic, numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală ordinara va fi convocată de urgență pentru numirea definitivă a administratorului. adunarea generală ordinară a acționarilor pentru un mandat de 2 ani.

Cât privește atribuțiile administratorului unic acesta numește și revocă directorul general al societății, îi stabilește atribuțiile și remunerația.

Conform Oficiului Național al Registrului Comerțului principalele atribuții ale administratorul unic sunt:

a. În baza împuternicirii primite de la adunarea generală decide cu privire la: mutarea sediului societății, contractarea de credite în numele societății, extinderea obiectului de activitate al societății, majorarea capitalului social.

b. stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății;

c. stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea planificării financiare;

d. numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor;

e. supravegherea activității directorilor;

f. pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și implementarea hotărârilor acesteia;

g. introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare.

Atribuțiile administratorului unic privesc validarea constituirii societății, administrarea societății, convocarea adunării generale ordinara sau extrordinara, de a duce la îndeplinire sarcinile prevăzute în actul constitutiv, de a colabora cu lichidatorii și de a se ocupa de tot ce înseamnă partea de bilanțul contabil și contul de beneficii și pierderi precum și de a ține la zi registrele cerute de lege și răspunde de corectitudinea înregistrărilor.

Administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate. Funcția încetează prin revocare de către adunarea generală cât și prin demisie.

Mai mult în relațiile cu terții societatea este reprezentată de către administratorul unic, având puteri de reprezentare și angajare a societății. În ceea ce privește obținerea sau acordarea de credite, gajarea, vânzarea sau închirierea bunurilor societății aceste hotărâri se iau de către consiliul de administrație/administratorul unic indiferent de valoarea acestor operațiuni. Consiliul de administrație/administratorul unic poate delega oricare dintre puterile și atribuțiile sale directorului general sau altor persoane printr-o împuternicire expresă. Delegarea de atribuții include delegarea dreptului de reprezentare al societății în relațiile cu terții, persoane fizice, juridice , instituții sau autorități ale statului.

Conform Oficiului Național al Registrului Comerțului, administratorul unic poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general, stabilind totodată competențele acestora/a.

În schimb în momentul în care administrarea este una colectiva administratorii sunt desemnați de către adunarea generală ordinară a acționarilor, cu excepția primilor administratori, care sunt numiți prin actul constitutiv. Nominalizarea pentru posturile de administrator se face de către membrii actuali ai consiliului de administrație sau de către acționari.

Ca și organ colectiv de conducere administratorii se vor organiza în consiliu de administrație. Cât privește hotărârile consiliului de administrație acestea se iau cu majoritate de voturi, iar prezența trebuie să fie de cel puțin jumătate din numărul administratorilor. Cât privește deciziile asupra valabilitații lor decide adunarea generală.

Întrunirea consiliului de administrație se face o dată pe lună și la sediul societății.

Consiliul de administrație are aceleași atribuții și îndatoriri ca și administratorul unic.

Pe durata mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului. Mai mult ei pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese. În cazul în care administrarea se face de mai mulți administratori aceștia vor reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Consiliul de administrație este condus de un președinte ales dintre membrii consiliului, iar în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv, societatea va fi reprezentată prin președintele său.

.

4. Sistemul unitar vs. sistem dualist de administrare a societății pe acțiuni

Așa cum am arătat și mai sus administrarea societății pe acțiuni se poate face fie într-un sistem unitar, fie într-unul dualist, dar niciodată utilizând ambele sisteme.

Sistemul unitar se caracterizează prin aceea că societatea pe acțiuni este administrată de un consiliul de administrație, ale cărui competente, în cazul entităților ale căror situații financiare fac obiectul auditului statutar, nu pot fi retrase prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acționarilor. De aici putem deduce că se face o deosebire între funcția neexecutiva , de control și cea executivă.

Consiliului de administrație acesta are o serie de atribuții de bază care nu pot fi delegate directorilor și anume: stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății; stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea planificării financiare; numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor; supravegherea activității directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și implementarea hotărârilor acesteia și introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Și totuși dacă are loc delegarea atribuțiilor de conducere către directori, conform art. 143 din legea 31/ 1990 modificată și actualizata, majoritatea membrilor consiliului de administrație va fi formată din administratori neexecutivi.

În cadrul sistemului unitar nu mai regăsim comitetul de direcție, care era un organ colegial, acesta fiind înlocuit cu directorii care sunt fie administratorul său o persoană din afara consiliului de administrație care are prerogative de conducere , astfel avem o activitate individuală.

Așa cum arata legea 31/1990 modificată și actualizata în art. 143^1 directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

Activitatea directorilor este reglementată fie prin decizia consiliului de administrație sau prin actul constitutiv. Directorii sunt cei care trebuie să facă informări consiliului de administrație despre activitatea lor. În plus ei sunt obligați să participe la toate adunările generale ale acționarilor.

Mai mult în cazul directoriilor aceștia pot fi revocați de consiliul de administrație, iar penntru situația injustă directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În cadrul sistemului unitar societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel puțin 3 administratori.

Mai mult tot acest sistem introduce posibilitatea ca fie prin act constitutiv, fie prin din hotărâre a adunării generale a acționarilor unul sau mai mulți membri să fie independenți.

Criteriile de desemnare a administratorului independent sunt exemplicate de lege astfel: să nu fie director al societății sau al unei societăți controlate de către această și să nu fi îndeplinit o astfel de funcție în ultimii 5 ani; să nu fi fost salariat al societății sau al unei societăți controlate de către această ori să fi avut un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani; să nu primească sau să fi primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o remunerație suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calității sale de administrator neexecutiv; să nu fie acționar semnificativ al societății; să nu aibă sau să fi avut în ultimul în relații de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acționar, administrator, director sau salariat al unei societăți care are astfel de relații cu societatea, dacă, prin caracterul lor substanțial, acestea sunt de natură a-i afecta obiectivitatea; să nu fie sau să fi fost în ultimii 3 ani auditor financiar ori asociat salariat al actualului auditor financiar al societății sau al unei societăți controlate de aceasta; să fie director într-o altă societate în care un director al societății este administrator neexecutiv; să nu fi fost administrator neexecutiv al societății mai mult de 3 mandate; să nu aibă relații de familie, rudă până la gradul IV inclusiv cu un director al societății sau cu una dintre persoanele arătate în situațiile anterioare.

În acest sistem vom regăsi în cadrul consiliului de administrație și comitetele consultative, cum ar fi comitetul de audit, de remunerație. Comitetele consultative sunt formate din cel puțin 2 membri ai consiliului de administrație. Ele vor răspunde de activitatea lor prin rapoartele inaintatete consiliului de administrație.

În cadrul sistemului de administrare unitar raporturile dintre societate și administratorinu sunt supuse regulilor contractului de muncă, ci contractului de mandate. De exemplu în cazul unui director care are atribuții din parte consiliului de administrație, acesta va încheia cu societatea un contract de administrare. Această situație atrage după sine o serie de consecințe atât în plan fiscal cât și în ceea ce privește contribuțiile la sistemele de asigurări sociale. În acest sens este vizat dreptul la pensie care este stabilit în funcție de durata stagiului de cotizare.

În cazul sistemului dualist de administrare al societăților pe acțiuni administrarea se face pe baza directoratuluisi a consiliului de supraveghere.

Așa cum prevede legea societatiilor comerciale conducerea societății pe acțiuni revine în exclusivitate directoratului, care îndeplinește actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere și a adunării generale a acționarilor.

Directoratul are un număr de membri impar.Când există un singur membru el este director general unic. Membrii directoratului sunt numiți de consiliul de supraveghere și nu pot fi concomitant și membri directoratului. Mai mult aceștia pot fi oricând revocați de consiliul de supraveghere sau dacă actul constitutive prevede atfel de către adunarea generală a acționarilor.

Membrii directoratului pot fi convocați la întrunirile consiliului de supraveghere. Ei nu au drept de vot în consiliu.

Misiunea directoratului este asigurarea conducerii societății pe acțiuni. Directoratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Membrii directoratului reprezintă societatea doar acționând împreună. Și totuși aceștia îl pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni. Directoratul înregistrează la registrul comerțului numele membrilor săi, menționând dacă ei acționează împreună sau separat. Aceștia vor depune la registrul comerțului specimene de semnătură.

Președintele directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizare creat de consiliul de supraveghere, fără ca prin aceasta să dobândească calitatea de membru în consiliu.

Conform art 153^1 alin 5 în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare, directoratul este format din cel puțin 3 membri.

Al doilea element al sistemului dualist este reprezentat de consiliul de supraveghere a cărui membrii sunt numiți și revocați de adunarea generală a acționarilor și reprezintă societatea în raporturile cu directoratul. Conform legii numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutive și acesta nu poate fi mai mic de 3 și nici mai mare de 11. În plus cel care este membru în consiliul de supraveghere nu poate fi și salariat al societății.

Atribuțiile consiliului de supraveghere sunt exercitarea controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat; numirea și revocarea membrii directoratului; verificarea conformității cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării generale a operațiunilor de conducere a societății; raportarea cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la activitatea de supraveghere desfășurată.

În cadrul consiliului de supraveghere pot fi create comitete consultative , cum ar fi de audit, de remunerare, de nominalizare, și care sunt formate din cel puțin 2 membri ai consiliului.

Așa cum stipulează legea societăților comerciale consiliul de supraveghere se întrunește cel puțin o dată la 3 luni, iar președintele convoacă consiliul de supraveghere și prezidează întrunirea.

Cele două sistem prezentate se aplică în domenii diferite de activitate sistemul dualist este specific băncilor, iar cel unitar în general societatiilor corporatiste, universităților.

CAPITOLUL II Administratorii societății

Funcția de administrator

Voința societății comerciale, care este o perosna juridică, se exprimă prin organele sale: adunarea generală, administratorul și organele de control al gestiunii. Voința socială a unei societăți comerciale se realizează prin actele juridice ale organului executiv, care este administratorul său administratorii societății. Administratorul acționează în interesul societății, reprezentând voința colectivă.

Administratorii reprezintă un organism esențial în structura organizatorică a societății comerciale, având atribuții atât în sfera gestiunii interne dar și în ceea ce privește relațiile cu terții, reprezentarea societății. Putem conchide astfel ca administratorii prin operațiunile pe care le efectuează ajuta la îndeplinirea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor restricționate în mod expres prin actul constitutiv.

Funcția de administrator rămâne una activa incepanad de la constituirea societății și pe tot parcursul vieții societății, asumându-și responsabilități și răspunzând pentru acestea.

Conform legii administratorul poate fi unic la o societate sau pot fi numiți mai mulți administrator în funcție de felul în care este organizată activitatea.

Astfel administrator este o persoană fizică. Legea prevede ca și o persoană juridică poate fi administrator, dar numai în cazul societății pe acțiuni. Mai mult conform legii nr. 31/1990 modificată și actualizata art 153^13 prevede „O persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al consiliului de supraveghere al unei societăți pe acțiuni. Odată cu aceasta numire, persoana juridică este obligată să își desemneze un reprezentant permanent, persoana fizică. Acesta este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași răspundere civilă și penală ca și un administrator sau membru al consiliului de supraveghere, persoana fizică, ce acționează în nume propriu, fără ca prin această persoană juridică pe care o reprezintă să fie exonerata de răspundere sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Când persoana juridică își revoca reprezentantul, ea are obligația să numească în același timp un înlocuitor”.

Condițiile de numire a administratorului

Administratorii sunt desemnați prin contractul de societate, la constituirea societății, sau aleși ulterior, de adunarea generală.

Persoana fizică numită administrator trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții referitoare la:capacitate, cetățenie, onorabilitate și calitatea de membru al societății comerciale, în anumite cazuri.

Calitatea de administrator este temporar și revocabilă, la fel ca împuternicirea oricărui mandatar, în condițiile în care contractul de societate nu prevede altfel, administratorii sunt reeligibili.

Administratorul are putere de decizie deplină, pentru toate operațiunile de gestiune, excepție făcând doar acele acte care sunt atribuite sau rezervate de lege altor organe ale societății și a celor care sunt interzise de actul constitutive.

Din cele prezentate rezultă că una din cele mai importante condiții pentru exercitarea acestei funcții este capacitatatea. Administratorul pentru desfășurarea activității trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atâta de necesară pentru încheierea actelor juridice. Iar prerogativele și sarcinile pe care le implica funcția de administrator presupun îndeplinirea lor numai de către o persoană cu capacitate deplină de exercițiu.

Nu pot fi administratori persoanele fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă de exercițiu deoarece în timpul exercitării mandatului său administratorul încheie pe lângă acte de conservare sau de administrare, și acte de dispoziție.

Și legea nr 31/1990 precizează în art. 6 al. 2 și art. 153^14 ca administratorul trebuie să aibă capacitate deplină de folosință și exercițiu. Această condiție este necesară prin prisma activității desfășurate de administrator care acte juridice pentru realizarea scopului societății, atât acte de administrare și conservare a patrimoniului social, cât și acte de dispoziție cu privire la acesta.

A doua condiție indispensabilă funcției de administrator este onorabilitatea ce decurge din natura actelor de gestiune pe care le vor încheia administratorii și din cerința protejării masei acționarilor. În plus administratorii trebuie să dovedească și o conduit morala ireproșabilă.

Legea societăților comerciale 31/1990 prin prevederile de la art 6 alin 2 cât și de la art 135 se ajunge la concluzia că onorabilitatea este o condiție pentru a fi administrator.

Poziția din cadrul societății, de administrator cere credibilitate, încredere deplină necesară în cadrul rapoartelor dintre administrator și societate, cât și în raporturile acestuia din urmă cu terții și cu ceilalți comercianți.

În prezent legea societăților comerciale nu mai conține condiții cu privire la cetățenia administratorului, pentru nici una dintre formele de societate.

În România cetățenilor străini li se aplică regimul național, iar regimul juridic al străinilor este reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, aprobată prin legea 357/2003. Mai mult o implicare active a cetățenilor străini în administrarea societății pe acțiuni și a societăților comerciale în general este benefice mai ales sub aspectul experienței acestora.

Ca să fi administrator nu este necesar să fi acționar, deci calitatea de acționar a administratorului, nu este o condiție pentru a putea fi numit administrator. Desigur că administratorul poate fi și dintre acționari.

În cazul în care administratorul unei societăți pe acțiuni este o persoană juridică și ea trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea exercita acesta funcție și anume: capacitate și onorabilitate.

Legea 31/1990, modificată, completată și republicata conține și prevederea ca că administrator al unei societăți comerciale poate fi și o persoană juridică.

Persoana juridică va desemna un reprezentat permanent și anume o persoană fizică.Acesta va răspunde că și un administrator persoana fizică, având aceleași obligații. Mai mult drepturile și obligațiile societății administrate și a celui care administrează se stabilesc printr-un contract de administrare, a cărui natură juridică își găsește esența în contractul de mandat.

Cât privește capacitatea de a fi administrator pentru o persoană juridică aceasta trebuiesa îndeplinească condițiile specifice privind conținutul și specialitatea capacității de folosință și de exercițiu a persoanei juridice. Astfel administratorul persoană juridică trebuie să fie o societate comercială specializată având ca obiect de activitate operațiuni manageriale și de gestiune a unor afaceri comerciale.

În plus dacă persoana juridică nu are trecută în obiectul său de activitate, această activitate de a administra o societate comercială, nu poate dobândi calitatea de administrator al unei societăți pe acțiuni.

Regulile privind onorabilitatea și conduită morală privesc reprezentantul persoanei juridice cu calitate de administrator.

Legea societăților comerciale prevede reguli în legătură cu posibilitatea cumulului de funcții de administrare. Astfel „Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului”.

Din această dispoziție se înțelege clar că se va aplica la orice administrator indiferent de forma juridică a societății. De asemenea există incompatibilitate intre calitatea de administrator și cea de salariat al aceeași societății comerciale.

De asemenea administratorul nu poate accepta funcția de administrator într-o societate concurentă fără a avea aprobarea expresă a adunării asociaților, căci își poate pierde mandatul și de asemenea vă răspunde pentru daune a administratorului.

Legea societăților comerciale prevede reguli în legătură cu limitarea cumulului de funcții de administrare astfel ”O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator și/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăți pe acțiuni al căror sediu se afla pe teritoriul României. Aceasta prevedere se aplică în aceeași măsură persoanei fizice administrator sau membru al consiliului de supraveghere, cât și persoanei fizice reprezentant permanent al unei persoane juridice administrator ori membru al consiliului de supraveghere”.

La fel această regulă se aplică și administratorului persoana fizică, cât și reprezentantului persoanei juridice.

Dar totuși exista expres prevăzută și excepția de la această regulă statuata la aliniatul 2 al aceluiași articol 153^16 din legea 31/1990 care prevede ca atunci când cel ales în consiliul de administrație sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puțin o pătrime din totalul acțiunilor societății sau este membru în consiliul de administrație ori în consiliul de supraveghere al unei societăți pe acțiuni ce deține pătrimea arătată, regulă de la aliniatul 1 nu se aplică.

O altă incompatibilitate vizează și faptul că administratorul nu poate încheia cu societatea un contract de muncă pe durata mandatului său, conform art 137^1 alin. 3 din legea 31/1990, urmând ca raporturile administratorului cu societatea să fie guvernate de regulile contractului de mandat.

Desemnarea administratorului / administratorilor societății

Administratorii societății pe acțiuni sunt numiți fie prin actul constitutiv, fie printr-o decizie ulterioară a adunării generale a acționarilor. În prealabil alegerii/ realegerii sau numirii administratorului se verifică adaca sunt îndeplinite toate condițiile pe care le cere această funcție.

În cazul societății pe acțiuni în actul constitutiv trebuie stabilit, conform legii nr. 31/1990: datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere; puterile conferite administratorilor, și după caz, directorilor, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

Un alt caz de numire al administratorilor în societățile pe acțiuni alegerea presupune, în adunarea generală ordinară, qvorum-ul și majoritatea înscrise în art.111 din legea 31/1990.

Când funcția de admnistrator urmează să se exercite în baza unui contract de administrare, acesta trebuie, de asemenea aprobat de adunarea generală, aprobarea acestuia valorând numirea în funcția de administrator.

În prealabil alegerii/ realegerii sau numirii administratorului se verifică adaca sunt îndeplinite toate condițiile pe care le cere această funcție.

Conform articolului 153^15 și 153^16 din legea societăților comerciale posturile de administrator se vor nominaliza de către membrii consiliului de administrație sau acționarii. Persoanele nominalizate trebuie să informeze adunarea generală cu privire la orice aspecte relevante care pot să le daune activitatea.

Mai mult din punct de vedere juridic numirea unui administrator devine valida în momentul acceptării în mod expres de către persoana în cauză.

În cazul în care administratorul este o persoană juridică acesta poate fi numită prin actul constitutiv ori prin adunarea asociaților. Între persoana desemnată și societate se va încheia un contract de administrare.

În societățile unde statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, conducerea se realizează de către o persoană fizică în baza unui contract de performanță, anexă la contractul de muncă.

Legea societăților comerciale a precizat expres și situația de vacanță a unuia sau a mai multor posturi de administratori, în aceast caz administratorii împreună cu cenzorii trebuie să desemneze un administrator provizoriu, până la prima adunare generală care va decide un administrator deplin. În cazul în care această situație de vacanță va determina scăderea numărului administratorilor sub numărul minim legal, administratorii rămași trebuie să convoace de îndată adunarea generală a acționarilor, pentru a completa numărul de membri ai consiliului de administrație. În plus în cazul în care administratorii nu-și îndeplinesc obligația de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanței pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acționarilor, care să facă numirile necesare.

Mai mult în cazul administratorului unic, dacă acesta renunța la mandat, va trebui să convoace adunarea generală ordinară. Renunțarea nu va produce efecte decât după adunarea generală a asociaților. În plus mandatul său continua până la alegerea altui administrator.

Durata mandatului administratorului în cazul societății pe acțiuni

Cât privește durata mandatului administratorului/administratoriilor în societățile pe acțiuni mandatul celor numiți nu va depăși 4 ani. În societățile de capitaluri, primii administratori sunt numiți prin actul constitutiv, dar durata funcției lor nu poate depăși 2 ani. După expirarea duratei mandatului administratorii pot fi realeși dacă actul constitutiv nu dispune altfel.

Conform legii administratorii numiți pot fi realeși de adunarea generală a acționarilor, după primul mandat. Pentru administratorii ulteriori celor statutari, legea nu dispune în nici un fel limitarea în timp a mandatului acestora. În cazul în care se va face numirea altui administrator la expirarea termenului mandatului celor în funcție prezuma intenția societății de a nu-i mai alege pe foștii administratori.

O situație specială este cea a administratorilor provizorii, al căror mandat durează până la numirea noului administrator. În cazul în care administratorul provizoriu este „confirmat”, adică ales, avem de a face cu un nou mandat, distinct de cel provizoriu.

Publicitatea numirii în funcție a administratorului în cazul societății pe acțiuni

Încă de la constituirea societăților comerciale, în cererea de înmatriculare la oficiul registrului comerțului este necesar a sementiona administratorul societății și de asemenea depunerea , după înmatricularea societății, a semnăturilor. Această reglementare este stipulate expres de legea 31/1990 ’’Reprezentantii societății sunt obligați să depună la oficiul registrului comerțului semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv, iar cei aleși în timpul funcționarii societății, în termen de 15 zile de la alegere.’’

Conform ar 14 alin (1) din legea 26/1990, privind registrul comerțului, cererea de înmatriculare a unei societăți comerciale vă cuprinde, după caz, datele conținute în mod obligatoriu în actul său constitutiv și va fi însoțită de documentele doveditoare necesare, potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În plus administratorul va semna în registrul comerțului în prezența judecătorului delegat, care va certifica semnătura. Aceasta semnătură poate fi și legalizată la notar.

De asemenea este obligatoriu ca în cazul desemnării unui alt administrator se va respecta în tocmai procedura de menționare în registrul comerțului și depunere a semnăturii.

În cazul în care sunt desemnați mai mulți administratori obligația depunerii semnăturii îi va reveni celui care reprezintă societatea.

Niciodată societatea nu se va putea eschiva și nu va putea invoca terților faptul nepublicarii numirii reprezentantului societății. Nici terți nu pot invoca neregularități privind numirea reprezentantului societății dacă s-a respectat art. 153^19 din legea 31/1990 care arata „Consiliul de administrație va solicita oficiului registrului comerțului înregistrarea numirii directorilor, precum și a oricărei schimbări în persoană administratorilor sau directorilor și publicarea acestor date în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Aceeași obligație revine directoratului cu privire la înregistrarea primilor membri ai directoratului și a oricărei schimbări în persoană membrilor directoratului sau a membrilor consiliului de supraveghere”.

Obligațiile și puterile administratorului

Obligațiile și răspunderile administratorilor își găsesc izvor în reglementările și dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute de aceasta legea societăților comerciale.

Administratorul are obligațiile ce rezulta din împuternicirile date de asociați, care izvorăsc din actul constitutiv sau din hotărâri ale adunării generale. Acest raport juridic are și un caracter legal, căci uneori obligațiile rezultă chiar din legea societăților comerciale, de unde și dubla natura a raportului dintre administrator și societate, contractuala și legală.

Principale obligații ale administratorilor rezulta din lege și anume: obligația de a îndeplini formalitățile necesare constituirii societății; obligația de a depune semnăturile în registrul comerțului, în cazul în care a fost desemnat reprezentant al societății; obligația de a prelua și păstra documentele privind constituirea societății; obligația de a administra societatea; obligația de a urmări efectuarea vărsămintelor datorate de asociați; obligația de a ține registrele cerute de lege; obligația de a întocmi bilanțul societății și contul de beneficiul și pierderi, precum și de a asigura respectarea legii la repartizarea profitului și plata devidentelor; obligația de a lua parte la adunările societății: la consiliile de administrație și organele de conducere similare acestora; obligația de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale, de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv și lege.

Așa cum se observă din enumerarea de mai sus administratorul are puterea de a duce la îndeplinire operațiuni ce vizează gestiunea, prin încheierea actelor de conservare, de administrare și de dispoziție, și reprezentarea pentru realizarea obiectivului societății.

Pentru actele de dispoziție, de o anumită gravitate exista restricții astfel dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult doi ani de la constituire sau de la autorizarea începerii activității societății, a unui bun de la un fondator ori acționar, contra unei sume sau a altor contravalori reprezentând cel puțin o zecime din valoarea capitalului social subscris, va fi supusă aprobării prealabile a adunării generale a acționarilor, precum și prevederilor art. 38 și art. 39, va fi menționată în registrul comerțului și va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar cu largă răspândire”.

Stăvilirea puterii administratorului este dată de lege și de ceea ce hotărăsc adunările generale.

De asemenea „dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel și sub rezerva dispozițiilor art. 441 sub sancțiunea nulității, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare, în condițiile prevăzute la art. 115.”

Cât privește puterea administratorului în privința reprezentării societății aceasta trebuie să se regăsească reglementata expres în actul constitutiv sau în hotărârile adunării generale.Ca și reprezentant al societății actele juridice încheiate de administrator sunt actele societății. În plus societatea este cea răspunzătoare față de terți pentru activitatea reprezentanților săi, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia.

O măsură specială a legii de a proteja pe terți este cea prevăzută în art 55 alin 2 din legea 31/1990 prin care actul constitutiv al societății și hotărârile adunării generale ce limitează puterile administratorului, a reprezentantului, nu pot fi opuse terților, chiar dacă au fost publicate

Administratorul nu-și poate transmite puterile altuia decât cu acordul expres al celui ce l-a numit. Nerespectarea interdicției atrage răspunderea persoanei substituite care set obligată să restituie beneficiile rezultate din operația realizată. Administratorul răspunde solidar cu cel ce l-a substituit pentru pagubele cauzate societății. Ca și o consecință a nespectarii acestor dispoziții atrage nulitatea actelor juridice.

Răspunderea administratorului

Ca și în cazul obligațiilor, răspunderea administratorilor izvoraște dintr-un contract de mandat, în cazul nerespetarii obligațiilor ce decurg din acest contract avem o răspundere contractuală, și din lege, când avem de a face cu o răspundere delictuală.

Mandatul administratorului ordinar este un mandat comercial professional acesta având atribuții în a gestiona afacerile societății.

De asemenea administratorii răspund și pentru nerespectarea hotărârilor adunării generale. căci administratorii sunt mandatarii acționarilor.

Răspunderea apare de fiecare dată când suntem în cazul unei fapte care incalaca o normă legală sau contractuala.

Conform legii administratorii sunt cei care răspund și pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane: pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dăuna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor și pentru prejudiciile cauzate de directori ori personalul salariat în cazul în care faptele au putut fi săvârșite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligației de supraveghere.

Avem în acest caz o răspundere individuală pe de o parte și una indirectă a administratorilor este conjuncta și subsidiara.

Cât poriveste răspunderea solidară o regăsim în cadrul legii expres prevăzută administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregulile săvârșite de aceștia, nu le comunica cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar.

În ceea ce privește răspunderea civilă pentru pagube cauzate aceasta se va aplica în condițiile dreptului comun, aici intervenind culpă.

În cazul pluralității de administratori răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni, nu privește pe administratorii care au făcut să se constate, în registrul de decizii, împotrivirea lor și au înștiințat despre aceasta pe cenzori sau auditorii interni și auditorul financiar și răspunderea nu se angajează pentru administratorul ce a absentat de la ședința consiliului care a luat decizia păgubitoare, cu condiția să-și fi manifestat opoziția în scris și să fi înștiințat pe cenzor despre poziția sa.

În cazul în care se dorește recuperarea unei daune societatea va porni o acțiune contra administratorului având un ca un prim efect revocarea din funcție, iar recuperarea pagubelor se va face prin acțiunea exercitată de adunarea generală.

În regimul Legii nr. 85/2006, privind procedura insolventei, exercitarea acțiunii în răspunderea administratorilor aparține administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului.

Pornind de la premisa că natura răspunderii este determinată de sursa obligației încălcate sau neîndeplinite există și situația răspunderii penale reglementata în art 271-275 din legea societăților comerciale.Acesteinfractiuni pot să aibă cauza fie acțiuni fi inacțiuni sau omisiuni.Ca un efect imediat este crearea unei stări de pericol în raport cu activitatea societăților, producându-se de cele mai multe ori și pagube materiale. În acest caz este vorba despre intenția directă sau indirectă, fapta săvârșită din culpă nefiind incriminata.

Mai mult potrivit dispozițiilor art. 281 Legea 31/1990: “Faptele prevăzute în prezentul titlu, dacă constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracțiuni mai grave, se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile prevăzute acolo.” Astfel în ceasta situație exista caracterul subsidiar al acestor incriminări în raport cu dispozițiile Codului penal sau alte legi speciale.

Astfel, ori de câte ori faptele penale întrunesc atât elementele constitutive ale infracțiunilor reglementate de Legea 31/1990, republicata, cât și ale altor infracțiuni prevăzute de Codul Penal sau alte legi speciale, va fi aplicabilă o singură dispoziție penală, fără a exista un concurs ideal de infracțiuni.Această dispoziție legală reprezintă o excepție de la principiul specialității legii penale, “lex specialis derogate legi generali”, aplicându-se în toate cazurile legea mai gravă.

Încetarea funcției de administrator

Încetarea funcție de administrator se poate face fie prin revocare,fie prin renunțarea administratorului, fie prin moartea ori incapacitatea administratorului.

La societățile pe acțiuni administratorii sunt revocabili. indiferent de formă de numire prin actul constitutiv sau de adunarea generală a acționarilor, revocarea se face de adunarea generală ordinară a acționarilor în condiții de cvorum și majoritate prevăzute pentru luarea hotărârilor. Mai mult administratorii vor răspunde așa cum arata și legea 31/1990 în art 130 alin 2 prin revocare în mod indirect, prin caracterul votului. Iar în condițiile art. 132 alin 4 din legea 31/1990 membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale de revocare din funcție.

De asemenea și administratorul este aparat prin posibilitatea de a acționa societatea în instanță pentru daune „Admnistratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care survine fără justa cauza, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese”și nu pentru a fi reintegrat în funcție.

Cât privește revocarea aceasta își are izvorul în pierderea încrederii adunării generale în administratorsau poate chiar în schimbarea acționariatului societății. Revocarea nu trebuie să fie motivată. Mai mult chiar în art 137^1 alin 4 se precizează că administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. Și doar atunci când revocarea survine fără justa cauza, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese. Astfel se explica clar că existența unei juste cauze se ia în considerare la stabilirea platii daunelor și nu pentru a justifica actul revocării în sine.

În privința renunțării situația pare a fi clară deoarece și face prin voința unilaterală, de obicei prin demisie.

Distingem două situații și anume în cazul administratorului unic și în cazul pluralității de administrator. În primul caz administratorul care vrea să renunțe la mandate are obligația expresă să convoace adunarea generală ordinară. În cazul pluralității de administratori există la societățile pe acțiuni consiliul de administrație a cărui decizii se iau în prezența a cel puțin jumătate din numărul administratorilor.

Pentru valabilitatea renunțării la funcția de administrator trebuie îndeplinite exact aceleași formalități ca și la numirea în funcție, în ceea ce privește publicitatea.

La fel funcția de administrator va înceta în momentul decesului persoanei desemnată ca și administrator și de asemenea în momentul în care această persoană este declarată incapabilă. În ambele situație este necesară numirea unui administrator provizoriu, numire ce o vor face cenzorii, iar adunarea generală ordinară va fi convocată de urgent în vederea stabilirii unui administrator definitiv.

După cum s-a observat din cele prezentate am trasat în linii mări imaginea administratorului, cu atribuții bine determinatete de lege, din momentul constituirii societății, pe toată durata funcționarii, până în momentul lichidării sau dizolvării, precizând obligațiile administratorului, dar și caracterul delictual sau contractual al răspunderii acestuia, observând astfel dinamica unei funcții, dar și lacunele unei legi a societăților comerciale care nu face nicio referire la vârstă maximă a unui administrator sau la numărul maxim de administratori pe care poate să-l aibă o societate, acestea fiind necesare pentru eficientizarea activității și atingerea obiectivelor societății.

CAPITOLUL III. Obligatiile administratorilor

Obligațiile și drepturile administratorilor

Finalitatea funcției administratorului este realizarea obiectului de activitate al societății și asigurarea coerenței sistemului economic din care societatea face parte. Marea majoritate a acestor obligații care incumba prin lege administratorilor sunt instituite prin norme imperative.

Obligații administratorilor sunt prestabilite de asociații firmei și sunt incluse în contractul de administrare. Obligațiile administratorilor sunt distincte în funcție de momentul evoluției societății și anume obligații în momnentul constituirii societății comerciale, de gestiune a activității curente obligațiile administratorului pe parcursul funcționarii societății, obligațiile administratorului în faza de dizolvare și lichidare a societății, obligațiile administratorului cu ocazia fuziunii sau divizării societății comerciale, dar și obligațiile adminsitratorului în caz de declarare a stării de insolventa a societății. Lista de obligații a administratorilor poate fi completată cu alte îndatoriri precum gestiunea bazei de date clienți și alte sarcini.

Dar alături de aceste obligații stau și o serie de drepturi cum ar fi: sunt următoarele: dreptul de a semna documentele oficiale în numele firmei. Administratorul are dreptul să semneze diferite documente fără formalități prealabile. În situații de urgență aprobarea asociaților firmei se poate obține ulterior. Persoanele care refuză să respecte aceste formalități pot fi sancționate cu amenzi.

Dreptul de a reprezenta societatea comercială în diferite situații. Administratorii trebuie să acorde atenție specială interdicției de transmitere a drepturilor de reprezentare. În cazul în care administratorul va transmite acest drept unui alt delegat fără acordul asociaților firmei, administratorul va răspunde de eventualele daune sau pagube.

Administratorul nu are dreptul să participe la luarea deciziei privind o operație în legătură cu care, direct sau indirect, el, soția, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea ar avea interese contrare cu cele ale societății. Un astfel de conflict de interese trebuie să fie adus de către administratorul în cauză, la cunoștința celorlalți administratori, a cenzorilor ori a auditorilor interni, după caz.

Cu titlu de excepție, administratorului i se permite să participe la deliberarea cu privire la anumite operațiuni în care el, soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, au direct sau indirect, interese contrare cu ale societății, dacă obiectul votului este reprezentat de: oferirea spre subscriere către administrator, sau soțul acestuia ori rudele și afinii acestuia a unor acțiuni sau obligațiuni ale societății; acordarea de către administrator, soțul acestuia sau rudele și afinii acestuia a unui împrumut în favoarea societății; constituirea unei garanții în favoarea societății de către administrator, soțul acestuia sau rudele și afinii acestuia. Menționăm însă ca aceste operațiuni sunt permise de lege, cu titlu de excepție, dacă nu au fost interzise prin actul constitutiv.

Dreptul de administrare a formalităților legale pentru a putea realiza obiectul de activitate al firmei. Potrivit prevederilor legislative în vigoare administratorul poate participa la ședințele ținute de fondatorii societății comerciale.

Mai mult conform art 144^3 din legea 31/1990 modificată și actualizata Administratorul care are într-o anumită operațiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societății trebuie să îi înștiințeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori sau auditori interni și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operațiune. Această obligație se menține și dacă într-o anumită operațiune, știe că sunt interesate soțul sau soția sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv.

La fel conform art.144^4 alin.1 din legea societăților comerciale este interzisă creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor acesteia, prin intermediul unor operațiuni precum: acordarea de împrumuturi administratorilor sau directorilor; acordarea de avantaje financiare administratorilor sau directorilor cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate cu aceștia de operațiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări; garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor sau directorilor, concomitentă sau ulterioară acordării împrumutului; garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a executării de către administratori sau directori a oricăror alte obligații personale ale acestora față de terțe persoane; dobândirea cu titlu oneros sau plată, în tot sau în parte, a unei creanțe ce are drept obiect un împrumut acordat de o terță persoană administratorilor sau directorilor ori o altă prestație personală a acestora.”

Aceste interdicții se aplică cu titlu expres și în cazul în care sunt interesați soțul, rudele sau afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai administratorului sau ai directorului, dar și unei operațiuni ce ar privi o societate civilă sau comercială la care una din persoanele menționate este administrator sau director ori deține, singură sau împreună cu persoanele sus-menționate, o cotă de cel puțin 20% din capitalul subscris.

3.2 Obligațiile administratorilor de la constituirea societății comerciale pe acțiuni

Legea de bază care reglementează obligațiile administratorului unei societăți comerciale sunt cele prevăzute în legea 31/1990, modificată, și completată de alte acte normative speciale.

În limitele stabilite prin actele constitutive, prin hotărârile adunării generale a asociaților și prin lege, administratorul este îndreptățit să încheie actele de conservare, de administrare și de dispoziție pe care le impune gestiunea societății.

Autorii care au proiectat Noul Cod civil nu l-au conceput ca pe un organism viu sau ca pe un motor cu numeroase angrenaje și ansamble care trebuie să pornească la cheie și să funcționeze fără incidente.Așadar Noul Cod civil își afirmă calitatea de drept comun și pentru al administrării societăților.

Obligațiile administratorului cu ocazia constituirii societății comerciale sunt acelea care vizează activitățile preliminare constituirii societății ori cele ale începerii funcționării acesteia. În cadrul acestor obligații se încadrează cele care vizează: obligația de a cere înmatricularea în Registrul Comerțului a societății conform legii 31/1990, în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutive, Această obligație este importanță prin prisma protecției terților, iar depunerea specimenelor de semnătură la Registrul comerțului reprezintă o modalitate directă de publicitate a numirii administratorilor.

În această categorie a obligațiilor de la începerea activității societății se încadrează și obligația de a prelua de la fondatori documentele și corespondența referitoare la constituirea societății așa cum se prevede în legea 31/1990.

Legea societăților comerciale stabilește, ca regulă, ca administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru a îndeplini obiectul de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.

3.3 Obligațiile administratorilor în funcționarea societății comerciale pe acțiuni

Prima obligație în cazul funcționarii societății comerciale este aceea de gestiune a activității curente a societății, cu alte cuvinte obligația de a administra.

În îndeplinirea acestei obligații principale, administratorul are obligația de a lua parte la toate adunările generale ale asociaților, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare ale acestora, cum sunt comitetele de direcție, conform art. 70 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, precum și obligația de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaților, conform art. 73 alin. 1 lit. d din lege. Această obligație stabilește, în principal, „ rolul executiv” al administatorului, delimitându-l de adunarea generală căreia îi revine „rolul decizional”.

Astfel în calitate de organe de execuție ale societății comerciale, administratorii sunt obligați să transpună în viața deciziile și hotărârile adunării generale a asociaților. Ei nu sunt simpli mandatari, ci organe prin care societatea stabilește raporturile juridice cu terții.

Art. 73 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 prevede în sarcina administratorului obligația de a urmări efectuarea de către asociați a vărsămintelor datorate, sub sancțiunea răspunderii solidare față de societate pentru realitatea vărsămintelor efectuate de către asociați. Deducem din acest articol ca administratorii pot să-I someze pe asociați pentru a depune integral , în termenele și condițiile din actul constitutive sau de lege, aportul subscris la capitalul social, în numerar sau în natură.

De asemenea tot în obligația administratorilor intra și obligația de a ține registrele prevăzute de lege și de a urmări efectuarea corectă a mențiunilor din aceste documente. Mai exact în atribuțiile administratorului intra obligația de a întocmi bilanțul societății și contul de profit și pierderi și de a asigura repartizarea beneficiilor și plata dividendelor în condițiile prevăzute de lege. În cazul societății pe acțiuni administratorul este obligat să întocmească bilanțul și contul de beneficii și pierderi și să le depună la administrația financiară teritorială și în copie, la Registrul comerțului, pentru a fi publicate în Monitorul Oficial.

Mai mult în art 73 alin 1 lit. c din legea societăților comerciale este inserată și obligația de a registrele cerute de lege, conform legii contabilității, care le precizează expres, 82/1991. Aceasta evidentă a registrelor contabile derivă și din activitatea profesională.

Administratorul, prin însușirea mandatului său, își asumă obligația generală de a fi purtătorul voinței sociale a societății și de a întocmi astfel toate actele și faptele necesare înfăptuirii acesteia.

Pornind de la actele constitutive ale societății și de la prevederile legii exista inclusiv îndatorirea de a îndeplini toate obligațiile așa cum sunt prevăzute exprez în articolul 73 alin 1 lit e. Corelativ la această obligație exista și obligația de a se abține de la anumite acțiuni și operațiuni prevăzute de lege. Anumite acțiuni sau activități pot crea suspiciuni cu privire la persoană sau la acțiunile prestate prin funcția de administrator pe durata mandatului. Deși aceasta “limitare“ este expres prevăzută pentru societatea pe acțiuni.

La aceste obligații se adauga și una specifică acestei categorii și anume obligația de informare a asociaților cu privire la activitatea societății. În concret acționarii au acest drept de ase informa din registrul de acțiuni și acționari ai societății și din registrul de deliberări ale adunărilor generale, administratorii fiind obligați să le elibereze la cerere sip e cheltuiala acestora, extrase din aceste registre.

Alte obligații importante vizează obligațiile profesionale ale comercianților, ce incumba și societăților comerciale, sunt în sarcina administratorilor ca persoane ce exercita comerțul societății: obligația de a exercita comerțul în limitele unei concurente loiale, obligația de protective a drepturilor consumatorilor și obligația de protecție a mediului înconjurător.

Confruntați astăzi cu acțiuni care nu cinstesc societatea prin lipsa confidențialității s-a instituit și obligația de fidelitate a administratorului fațade societate, aceasta fiind o obligația de non-concurenta specifică administratoriilor societăților pe acțiuni. În plus nici un administrator nu poate să funcționeze mai mult de trei consilii de aministratie.Această obligație izvorăște din dorința de a se pune în prim plan interesul social. Fac excepție de la această “ clauză de fidelitate “atunci când acțiunile în cauză sunt avizate de către adunarea generală a asociaților, de consiliul de administrație.

În legea societăților comerciale sunt stabilite unele dispoziții speciale cu privire la actele de dispoziție de o anumită gravitate. Astfel, se prevede că dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel și sub rezerva dispozițiilor art.44^1, sub sancțiunea nulității, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare. Regula aceasta este aplicabilă și operațiunilor de închiriere și de leasing. Ea se aplică și operațiunilor în care una dintre părți este soțul administratorului ori rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv, al acestuia și de asemenea, dacă operațiunea este încheiată cu o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menționate este administrator sau director ori deține, singură sau împreună, o cotă de cel puțin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepția cazului în care una dintre societățile comerciale respective este filiala celeilalte.

O nouă fază în ceea ce privește o societate comercială pe acțiuni poate să fie aceea în care societatea urmează procedura dizolvării și lichidării. În contractul de societate, trebuie prevăzute clauzele de dizolvare a societății, această cerință rezultă din prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990.

Ca o definiție a dizolvării societății aceasta e ca un moment care pune capăt activității comerciale normale, așa cum aceasta a fost determinată de actul constitutiv și marchează trecerea în faza lichidării. Deci, prin dizolvare, societatea intră într-o nouă fază a existenței sale, în care urmează să se procedeze la lichidarea bunurilor sale, adică la transformarea lor în bani, plata creditorilor și repartizarea restului între asociați. Numai după parcurgerea acestui “ciclu” intervine stingerea personalității juridice a societății și, o dată cu aceasta, a tuturor raporturilor juridice ce o leagă.

Societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru durata societății; prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia; prin declararea nulității societății; prin hotărârea adunării generale; prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; prin falimentul societății și alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

Cât privește lichidarea unei societăți comerciale reprezintă un număr de operațiuni care după dizolvarea societății urmărește trasformarea activului în bani și plata creditorilor și apoi partajul activului rămas între asociați.

Legea societăților comerciale permite ca unul sau mai mulți administrator ai societății comercialecare se găsește în una din fazele dizolvare și lichidare să fie numiți lichidatori.

Se considera această posibilitate una benefica scurtării perioadei de lichidare , mai ales dacă administratorii numiți în calitate de lichidatoriau fost și rămân de bună credință pentru societate. În cazul societăților comerciale pe acțiuni exista o procedură obligatori de aplicat.

Dar exista și opusul acestei situații atunci când nu sunt lăsați administratorii să ducă activitatea dizolvării și lichidării societății până la capăt. Există câteva considerente solide pentru a această decizie și anume: protejarea interesului societății, apoi administratorul este cel ce trebuie să vegheze la funcționarea societății și realizarea profitului, iar lichidatorii sunt cei care apar într-o situație de exceptiesi nu în ultimul rând lichidatorii nu eprezenta organe ale societății.

Este clar că atunci când un administrator devine lichidator mandatul lui încetează, iar ei vor îndeplini în continuare numai acele atribuții specifice statutului juridic al lichidatorilor având drepturi și obligații similar acestora.

În cazul modificării societății comerciale pe acțiuni prin fuziune sau divizare administratorii vor avea în aceste cazuri anumite obligații specifice acestor situații.

Divizarea are loc în situația în care dizolvarea societății are loc fără lichidarea acesteia. După faza dizolvării societății se face o modificare a societății comerciale printr-un transfer parțial sau total de patrimoniu.

În obligațiile aministratoriilor în cazul fuziunii sau divizării societății comerciale se încadrează obligația de a întocmi și depune proiectul de fuziune sau de divizare. Acest raport semnat de către administratorii cu putere de reprezentare ai societății participante la operațiune se depune la Oficiul Registrului Comerțului la care este înmatriculata fiecare societate comercială însoțit de o scrisoare prin care se explica clarincetarea existenței în urma fuziunii sau divizării.

De asemenea există și obligația informării asociaților cu privire la oportunitatea și consecințele fuziunii sau divizării pentru a se lua deciziile în cunoștință de cauză, cu obligația asociaților de a pune la dispoziția asociaților toate documentele necesare și în plus în cazul societăților pe acțiuni și un raport al unuia sau mai multor experți numiți de judecătorul delegat, care își vor da avizul de specialitate asupra fuziunii sau divizării.

În decursul timpului comerțul a devenit rodul luptei unei categorii sociale, comercianții, de a făuri și de a adapta,din dreptul comun, norme de drept favorabile schimbului produselor între indivizi, în afara oricărei considerații de ordin național.

Operațiunile comerciale comportă numeroase riscuri. O administrare necorespunzătoarea afacerilor poate provoca dificultăți în activitatea comercială. Astfel, comerciantul poate ajunge în situația în care datoriile să-l copleșească. Lipsa de lichidități are efecte negative asupra agentului economic respectiv, pentru că nu mai poate continua să funcționeze normal.

În contextul mondial al apariției crizei economice agenții economici s-au văzut puși în diverse ipostaze, în care lichiditatiile erau din ce în ce mai puține. Agenții economici ajung din diferite motive la „incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” așa cum este definită starea de insolvență Rata de supraviețuire scăzută a agenților economici nu constituie în mod necesar un motiv de preocupare. Din cauza concurenței globale în creștere, organele de conducere și acționariatul agenților economici sunt obligate să reacționeze cu o mai mare rapiditate și într-un mod mai flexibil la realitatea pieței.

Trebuie reținut următorul aspect starea de insolvență se deosebește totodată de insolvabilitate, care se caracterizează prin superioritatea elementelor pasivului debitorului față cele ale activului acestuia. Mai mult insolventa a venit ca o necesitate a concilierii intereselor debitorului cu cele ale creditorilor. Evoluția generală a fost de la protejarea excesivă a creditorilor la încercarea obstinată de a salva prin toate mijloacele activitatea debitorului.

Prin procedura falimentului se înțelege procedura de insolventa concursuală colectivă și egalitara care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Procedura insolventei are la baza justificări de ordin social economic prin funcția sa de asanare și însănătoșire a comerțului și economiei, prin salvarea comercianților insolvabili care pot fi salvați și prin eliminarea celor a căror salvare nu mai este posibilă.

Potrivit Legii nr. 85/2006 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2010, insolvența poate apărea sub două forme: insolvența prezumată ca fiind vădită –„atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria față de creditor” și insolvența iminentă – „atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile”.

În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) ori, după caz, în condițiile art. 32 alin. (2) din legea insolventei, debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea mențiunii. Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanți în țară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă. Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează conform prevederilor Codului de procedură civilă și se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulație și în Buletinul procedurilor de insolvență.

Un regim al insolvenței funcțional este determinant pentru eficiența unei economii de piață. În economia de piață s-a constatat frecvent că starea de faliment sau de reorganizare judiciară poate conduce la constatarea că de fapt starea de insolventa se datorează și unor manopere frauduloase ale debitorului, care anticipant starea de insolventa a reușit să înstrăineze active din patrimonial sau, fiind astfel afectat dreptul de gaj al creditorilor.

După deschiderea procedurii se va încerca să se readucă elementele patrimoniale înstrăinate, printr-o serie de măsuri, întreprinse de administratorul judiciar sau lichidator.

Obligațiile administratorilor în societățile comerciale pe acțiuni sunt vitale pentru o bună desfășurare a activității societății.

Administratorul societății comerciale este organul operativ permanent care, potrivit legii, poate face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății.

“Problema responsabilității omului este de multă vreme subiect de meditații” (Mihai Florea)

CAPITOLUL IV Raspunderea administratorilor in societatea pe actiuni

1. Noțiunea de răspundere

Noțiunea de răspundere este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare normei și care poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.

Dreptul societății și al statului de a impune răspunderea juridică și de a aplica sancțiunea a a apărut din interesul societății de a se apăra împotriva acelora cere o vătăma.

În funcție de natură politică, morală, juridică, religioasă, etc.a normelor încălcate și răspunderea antrenată va avea un caracter corelativ, respectiv politică, morală, juridică, religioasă ș.a.m.d. Răspunderea juridică este o formă și parte integrantă a răspunderii sociale al cărei specific constă în faptul că derivând din încălcarea unei reguli de drept ea incumbă obligativitatea suportării unei constrângeri de stat al cărei intervenții are ca unic temei abaterea de la normă juridică. Prin declanșarea răspunderii și suportarea consecințelor decurgând din ea se restabilește ordinea de drept încălcată.

Răspunderea juridică se definește ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit și care determină suportarea consecințelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

În timp ce responsabilitatea juridică izvorăște din lege și se fundamentează numai pe aceasta, răspunderea juridică își are sursa în hotărârea instanței judecătorești sau în actul autorității administrative de stabilire a acesteia.

Răspunderea juridică, în mod tradițional, este analizată ca o instituție fundamentală a dreptului, instituție care tinde să ocupe centrul dreptului în totalitatea sa, reflectând stadiul de evoluție a întregii societăți, nivelul conștiinței și responsabilității sociale.

Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea prevederilor normelor legale care antrenează și răspunderea juridică fixată de ele. În același timp, răspunderea juridică este strâns legată de activitatea unor organe de stat. Stabilirea corectă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială, ci și o constatare oficială făcută, de regulă, de organismele de stat investite cu atribuții determinate. Intervenția organelor statului este necesară pentru a acorda garanții cât mai depline cetățenilor și pentru a exclude posibilitatea arbitrariului și a ilegalităților.

Există mai multe forme de răspundere juridică, fiecare din ele având condiții de fond și formă specifice. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă specifică de răspundere,

astfel avem răspundere civilă, penală, răspunderea juridică de dreptul muncii, răspunderea administrativă, răspunderea în drept constituțional.

Răspunderea juridică se bazează pe anumite principii corelând principiiule generale ale dreptului cu cele specific ramurii, cu unle particularități aferente fiecărei ramuri reprezentate.

Răspunderea juridică are totuși un fond comun de reguli aplicabile acestei diversități numite principii ale răspunderii: principiul legalității răspunderii, principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție, principiul răspunderii personale, principiul unicității răspunderii, principiul justeței sau proporționalității răspunderii, principiul umanismului răspunderii, principiul prevenției prin răspundere și principiul celerității sau operativității tragerii la răspundere.

Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecințelor faptei ilicite pe care a săvârșit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică și juridică având capacitatea juridică corespunzătoare.

2. Condițiile angajării răspunderii administratorului în societatea pe acțiuni

2.1 Condițiile generale ale angajării răspunderii

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuiesc întrunite cumulativ următoarele condiții conduita ilicită a făptuitorului și inexistența unor cauze care să înlăture răspunderea sau caracterul ilicit al faptei; rezultatul păgubitor produs; legătura de cauzalitate între conduita ilicită și rezultatul produs; vinovăția autorului faptei ilicite.

După unii autori, acestor condiții ale răspunderii juridice, li s-ar mai adăuga existența autorului încălcării și capacitatea juridică a acestuia, condiții pe care le apreciem că fiind superflue față de cele enunțate mai sus și care rezultă implicit din acestea.Indiferent de forma concretă de răspundere pe care ar îmbrăca-o, aceste patru condiții sunt general valabile, suficiente și necesare, iar inexistența vreuneia duce la nedeclanșarea răspunderii juridice.

Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei și cauze care înlătură răspunderea juridică : legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția (involuntară), minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, situații în care, deși există o faptă ilicită, rezultat periculos, raport de cauzalitate și subiect, lipsește vinovăția autorului.

2.2. Condițiile angajării răspunderii administratorilor societății pe acțiuni

Privită în ansamblu societatea comercială pe acțiuni reprezintă un ansamblu de activități canalizate pe producție, comerț și prestări de servicii cu o mare varietate. În acest ansamblu, datorită puterilor oferite de acționari, pornind din momentul constituirii societății și pe tot parcursul sau, funcția de administrator este una complexa supusă riscurilor și responsabilitatiilor. În acest context devine foarte importantă răspunderea administratorilor, privită ca o răspundere civilă.

Dacă actele de gestiune inspirate și corecte ale administratorilor pot aduce beneficii și prosperitate societății, în aceeași măsură, actele de gestiune greșită, imprudență, faptele ilicite ale administratorului săvârșite în exercitarea mandatului său pot păgubi sau ruina atât societatea, cât și pe asociați sau persoanele străine de societate.

Răspunderea juridică de drept civil este forma tipică și totodată cea mai dezvoltată a răspunderii juridice. Ea cunoaște două forme: delictuală și contractuala. Delictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu intenție sau din culpă. Această formă delictuală cunoaște două feluri de răspundere : directă și indirectă

În cazul administratorilor răspunderea este una patrimonială care intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale (răspunderea civilă contractuală), fie prin săvârșirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delictul civil) față de altul și în afara oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă, distrugerea, degradarea sau însușirea bunului altuia.

Conform legii societăților comerciale nr. 31/1990 republicata și cu modificările ulterioare, administratorii răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul constitutiv. Astfel art. 148 din Legea Societăților Comerciale nr. 31/1990,prevede ca administratorii răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul constitutiv. În esență, administratorii au calitatea de mandatari ai acționarilor, aceștia din urmă neputând, datorită formei de organizare a societății, să exercite singuri actele de comerț din obiectul de activitate al companiei.

Mai exact administratorii devin răspunzători pentru nerespectarea atribuțiilor și a obligațiilor ce le au în baza mandatului dat de acționari, prin actul constitutiv sau prin intermediul adunării generale

Condițiile angajării răspunderii administratorilor sunt următoarele: încălcarea unei dispoziții legale, a unei prevederi a actului constitutiv sau a adunării generale a acționarilor; existența unui prejudiciu și existența unei culpe a administratorului, existența unui raport de cauzalitate intre fapta admnistratorului și prejudiciul produs, stabilirea și probarea vinovăției administratorului ce a săvârșit fapta ilicită și inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea.

Ținând seama de felurile răspunderii civile, adică contractuala și delictuala, condițiile răspunderii trebuie separat privite.

Condițiile pentru răspunderea civilă contractuala sunt: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și culpă.

Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept și care a încălcat norma prescrisă perturbând desfășurarea normală a relațiilor sociale. Noțiunea de conduită este atitudinea rezultată din voința și conștiința obiectivată a omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare. Fapta se compune din: acțiune care reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancționată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive și inacțiune constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abținere sau de omisiune de la acțiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârșească.

Fapta ilicită consta în încălcarea dreptului de creanța al celeilate părți prin neexecutarea obligaților contractuale. Dacă există o neexecutare totală îi va corespunde din partea debitorului o reparare totală a prejudiciului.

În cazul în care exista o neexecutare parțiala obiectul obligației poate fi divizibil sau indivizibil.Trebuie luată în calcul și executarea necorespunzătoare, adică în fapt nerespectarea condițiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale. De asemenea există și executarea cu întârziere a obligațiilor, adică situația în care debitorul a executat în natura prestațiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, rezultând astfel un prejudiciu.Orice faptă comisiva care îmbraca caracter illicit atrage răspunderea administratorului. Și răspunderea va apărea și în cazul oricărei fapte omisive.

Și în situația faptei ilicite exista câteva cauze care înlătura răspunderea administratorului și anume: starea de necesitate, clauză de neraspundere, exercitarea unui drept, indepkinirea unei activități impuse sau premise de lege, forța majoră, cazul fortuit,fapta unui terț pentru care administratorul nu este ținut să răspundă.

Angajarea răspunderii juridice a administratorului apare ca o garanție a principiului legalității în materia societății comerciale, fiind un mijloc de asigurare a respectării normelor care reglementează funcționarea societăților comerciale.

Pentru prima oară în legislația română, are două accepțiuni și anume prejudiciului constând în vătămarea unui interes, dar și a prejudiciului suferit prin pierderea șansei.

Cât privește prejudiciul condițiile enumerate de art. 1359 din noul Cod civil sunt cele care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a determina repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.

Cu privire la prejudiciul suferit prin pierderea șansei, reglementat în noul Cod civil la art. 1385 alin.(4) „dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj, cu evitarea unei pagube, reparația va fi proporțională cu probabilitatea avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei”

Prejudiciul este privit ca un efect ca un rezultat negativ suferit de societate, asociați sau terți, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de administrator.

Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert, adică să existe și să se poată stabili întinderea lui.Mai mult prejudiciul pentru a fi recuperat trebuie să nu fi fost încă reparat.Prejudiciul poate avea un character patrimonial sau extrapatrimonial și poate rezulta din violarea unui drept sau lezarea unui interes.

Prejudiciul este deci nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, autorul faptei ilicite răspunzând doar în limita pagubei cauzate.

Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă și obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundar și derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză și efect este denumită cauzalitate său raport de cauzalitate

Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător în toate cazurile în care pentru existența încălcării ordinii de drept legea mai stabilește, pe lângă săvârșirea acțiunii sau inacțiunii și producerea consecințelor ilicite pentru declanșarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna și sarcina determinării existenței sau inexistenței raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârșit și rezultatul produs.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător este un criteriu în funcție de care se poate determina întinderea reparației. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil este o faptă ilicită umană. La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fară a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă.

Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul este cauzat în exclusivitate de forța majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terțe persoane sau faptă victimei.

Atunci când fapta ilicită este o decizie a administratorului se impune a se clarifica dacă aceasta a fost într-adevăr deficitara, în contextul tuturor factorilor în care s-a luat sau dacă, fiind corectă în esența ea nu a avut consecințe păgubitoare decât dacă prin maniera în care s-a executat în practică.

Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul dintre cauză și efect îl constituie expresia necesității. Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită și rezultatul dăunător există un raport de cauzalitate necesar.

Stabilirea culpei, a vinovăției este caracteristica fundamentală pentru angajarea răspunderii juridice, încadrându-se în latura subiectivă a încălcării normelor de drept.

Vinovăția este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă față de fapta socialmente periculoasă și față de consecințele acesteia. Vinovăția este categoria juridică ce înglobează în conținutul său un ansamblu de procese intelective, volitive și emoționale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită și îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite.

Săvârșirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariția ideii devenită hotărâre sau rezoluție și transformată în manifestare de voință ce impulsionează și declanșează energia necesară săvârșirii faptei.

Vinovăția cunoaște două forme: intenția, care la rândul său este de două feluri : directă și indirectă și culpa , care este formă mai puțin gravă a vinovăției și îmbracă în dreptul penal două forme: cu previziune sau imprudență și fără prevedere sau neglijență.

Vinovăția se prezintă în dreptul penal sub forma intenției și a culpei. Intenția este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea ei și indirectă, când prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Culpa cu previziune (numită și imprudență) există în situația în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, iar culpa fără previziune (numită și neglijență) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă. În dreptul civil vinovăția este denumită generic culpă, nedesemnând o formă a acesteia, ca și în dreptul penal, în vreme ce formele culpei civile sunt dolul (intenția), imprudența și neglijența.

În stabilirea vinovăției administratorului și angajarea răspunderii civile aceasta se va face în condițiile dreptului comun. În vederea angajării răspunderii în condițiile existenței celorlate condiții trebuie dovedita vinovăția și în plus că nu au existat împrejurări care să ducă la exonerarea de răspundere.

Răspunderea are ca temei culpa administratorului.

Vinovăția administratorului se manifesta prin executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor rezultate din actul constitutiv sau din lege, neexecutarea, iar culpa este prezumata până la proba contrarie.

Pentru realizarea obiectivului societății administratorului i se cere o conduită de bun adadministrator pentru a nu se reține în sarcina să vreo culpă. Această cerință decurge din celeritatea obligațiilor comerciale, implicațiile patrimonialesi obligația de fidelitate a administratorului.

Criteriul de bun proprietar se va aplicain funcție de caracterul oneros sau gratuity al obligației admnistratorului.

Importantă rămâne dovedirea vinovăției în cazul obligațiilor de rezultat în care vinovăția debitorului este prezumată deoarece debitorul nu a obținut pentru creditor rezultatul datorat. În schimb, în cazul obligațiilor de mijloc, unde debitorul e obligat să depună toată diligența pentru a obține rezultatul dorit de creditor, dacă se demonstrează că el nu a făcut acest lucru, atunci debitorul e vinovat de cauzarea prejudiciului.

Condițiile pentru răspunderea civilă delictuala sunt aceleași prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Ea se caracterizează prin trei elemente: caracterul obiectiv al faptei, adică manifestarea conștiinței și vointeiautorului, caracterul; subiectiv al faptei, adică atitudinea psihică a autorului , și caracterul reprobativ al faptei, adică fapta ilicită este contrara ordinii sociale.

Exista și cauze care înlătura caracterl illicit al faptei și anume: legitima apărare, starea de necessitate, îndeplinirea unei activități impuse ori premise de lege, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei.

Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul său consecința care decurge din săvârșirea ei sau din conduita avută. Dacă nu s-a podus nici un prejudiciu atunci nu va exista nici răspundere civilă delictuala.

Răspunderea civilă delicituala va apărea atunci când prejudiciul este cauzat prin înlăturarea unor drepturi subiective , dar șic and prejudiciul este urmarea încălcării unor interese , interese care nu alcătuiau conținutul unui drept subiectiv.

În noul Cod civil se prevede faptul că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă.

În cazul răspunderii civile delictuale răspunderea este integral, astfel cel ce a săvârșit fapta ilicită este cel ce va repara toate pagubele produse

În noul Cod civil în art. 1386 se prevede faptul că repararea prejudiciului se va face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se va putea acorda sub formă de prestații periodice.

În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.

În ceea ce privește întinderea reparație, art. 1385 din noul Cod civil Prejudiciul se va repara integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică

Cat privește raportul de cauzalitate intre fapta ilicită a administratorului și prejudiciul cauzat în răspunderea delictuală nu se prezuma, ea poate fi dovedită prin orice mijloace de probă admise de lege. Mai mult în aprecierea acestui raport de cauzalitate trebuie ținut seama și de anumti factori externi și anume conjuctura economic-sociala, recesiunea, instabilitatea monetară, care alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală un tot indivizibil

În acest caz răspunderea este angajată și pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa și cel produs prin neglijența sa. Mai mult prin acest raport se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul cauzat.

Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.

Răspunderea civilă delictuala presupune săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție. Culpabilitatea conduitei sale este condiția esențială, deoarece nu există răspundere acolo unde nu există vinovăție.Mai mult vinovăția implica un factor intelectiv și unul volitiv.

Vinovăția reprezintă poziția psihică pe care un anumit om o are față de o anumită faptă și față de urmările acesteia; ea nu este ceva generic, ideal, abstract, ci, dimpotrivă, ceva concret, manifestat în planul existențial al unei anumite fapte ilicite legate, psihologic, de făptuitorul ei. Vinovăția exprimă deci ideea că, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta cauzatoare de prejudiciu să fie imputabilă autorului ei.

Mai mult exista și situații în care este posibil să se realizeze funcția reparatorie a răspunderii civile și stabilirea obligației de reparare chiar și în lipsa vinovăției. În plus indififerent de formele vinovăției, intenție și culpa, în cazul răspunderii civile delictuale obligația de reparare a prejudiciului este integral.

În ceea ce privește dovedirea culpei în cadrul acestei răspunderi, ea trebuie dovedită de către cel păgubit. Culpa administratorului prin aprecierea diligentei de care a dat dovadă în îndeplinirea atribuțiilor și puterilor încredințate, trebuie dovedita pentru tragerea la răspundere și incazul unor obligații de rezultat și în cazul unor obligații de mijloace.

Conform dispozițiilor art. 1349 alin. (1), coroborat cu art. 1359 C. civ., suntem datori să răspundem nu numai atunci când este lezat un drept subiectiv civil, ci și simplul interes, recunoscând posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale și în cazul lezării unor simple interese, dar legitime din punct de vedere juridic în situații concrete.

3. Formele răspunderii juridice ale administratorului societății pe acțiuni

3.1. Noțiuni generale privind formele răspunderii

Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înțeleg moduri de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite și a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancțiunilor.

Răspunderea patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractual, fie prin săvârșirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant față de altul și în afara oricărui raport contractual.

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcție de o serie de factori care trebuie considerați interdependenți și interferenți ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridica a cărei dispoziție a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăția făptuitorului etc.

Actele și faptele juridice săvârșite de administrator cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor lor, pot angaja răspunderea civilă, penală sau contravențională a acestuia.

3.2 Răspunderea civilă a administratorului societății pe acțiuni

Răspunderea civilă este o instituție unică; regimul juridic al celor două forme de răspundere este însă diferit.

Răspunderea civilă este una dintre formele răspunderii juridice, reprezentând raportul obligațional în temeiul căruia cel ce a păgubit pe altul este ținut să repare prejudiciul cauzat victimei.

Administratorul va răspunde, pe de o parte, pentru încălcarea obligatiillor sale contractual, rezultate din contractul de mandat și, pe de altă parte, pentru încălcarea obligațiilor sale legale. Răspunderea reparatorie a administratorului va fi deci, de regulă,

contractuala dar și delictuala.

Cele două forme ale răspunderii cunosc deosebiri radicale, fundamentate pe diferența netă a surselor: dacă delictul are ca punct de plecare legea, contractul reprezintă un acord de voință și, prin urmare, este expresia unor interese private; legea și contractual sunt văzute că unicele izvoare ale raporturilor de obligații

Dacă administratorii sunt mai mulți, intervine răspunderea solidară pentru neitru neîndeplinirea unor obligații referitoare la: realizarea vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite; existența și tinerea corectă a registrelor cerute de lege; îndeplinirea exactă a hotărârilor adunării generale; stricta îndeplinire a indatoriilor impuse de actul constitutiv și lege; faptele prejudiciabile ale altor persoane, când au fost posibile datorită nesupravegherii lor de către administrator.

Există trei forme ale răspunderii civile a administratorului: răspunderea ordinară față de societate; răspunderea față de terți și răspunderea specială, în caz de insolvență a societății.

Răspunderea administratorului fata de societate este o răspundere contractual, căci va răspunde că și organ al societăți pentru neîndeplinirea totală sau parțial ori cu întârziere a obligațiilor ce îi revin din actul constitutiv al societății și din hotărârile adunării generale a acționarilor.

Răspunderea administratorului fata de societate va fi o răspundere directă atunci când prejudiciul este cauzat societății și o răspundere în regres atunci când prejudiciul este cauzat unui terț, în exercitarea atribuțiilor sale, iar soceitatea l-a despăgubit pe acesta din urmă.

Cât privește răspunderea directă a administratorului trebuie spus că în cazul administratorului unic el va răspunde în condițiile dreptului comun al răspunderii civile contractual, iar în cazul unui consiliu de administrație fiecare administrator va răspunde individual. Pentru cazul admnistratorului persoana juridică se va aplica răspunderea directă pentru nerespectarea obligațiilor ce izvorăsc din contractual de admnistrare.

De asemenea există și o răspundere indirectă, privită ca o răspundere de garanție și anume răspunderea pentru faptele personalului subordonat (art. 144^2 alin. 2) și pentru faptele administratorilor ce i-au precedat în funcție (art. 144^2 alin. 4), precum și răspunderea solidară a primilor administratori și fondatori în cazul societății pe acțiuni, constituită prin subscripție publică (art. 31 alin.2).

Întotdeauna administratorul va acționa în numele societății și nu în nume propriu.În cazul administratorului raspuderea va intervene atunci când s-au epuizat alte proceduri de reparare care nu au dus la satisfacerea integral a pretențiilor celor păgubiți.

Mai mult în cazul administratorului unic, a administratorilor cu funcție de execuție ei sunt primii vizați de acționari și creditori sociali pentru a răspunde. Cât privește administratorii executive aceștia vor răspunde mai ales în cazul falimentului societății.

Răspunderea civilă contractuala intervine atunci când se răspunde pentru ineficientă, incompetent, greșeli de gestiune sau frauda.

Răspunderea civilă delictuala rezulta din fapte ilicite în dauna societății rezultate din inlacarea legii prin încălcarea obiectului societății. În ambele cazuri este o răspundere integral.

Răspunderea civilă delictuală bazată pe riscul previzibil concepe riscul în două variante principale: riscul este un temei posibil al răspunderii și riscul ce s-a realizat este un factor generator de răspundere civilă delictuală obiectivă.

Riscul și culpa, considerați ca factori de angajare a răspunderii civile nu se exclud reciproc. Riscul poate să constituie un factor de angajare a răspunderii civile fără culpă sau poate fi un factor accesoriu de antrenare a răspunderii civile pentru culpă.

Societatea comercială are posibilitatea să-l acționeze pe administratorul său, în fata instanțelor de drept comun, pentru angajarea răspunderii civile delictuale când acesta a acționat în scopul fraudării sale.

De asemenea tetul prejudiciat poate, la alegerea să, să cheme în judecată pentru despăgubiri fie persoana juridică singură, fie persoana juridical în solidar cu administratorul care a săvârșit fapta ilicită, fie numai pe administrator.

Cat privește acțiunea în regres, societatea comercială are drept de regres împotriva administratorului, care a săvârșit fapta ilicită, dacă a plătit terțului prejudiciat. Regresul este integral pentru ca administratorul, nefiind prepus, nu beneficiază de limitarea răspunderii patrimoniale în calitate de salarat. Dacă fapta nu are legătură cu funcția atunci răspunderea va fi una directă și personala fără a implica societatea

Administratorul poate avea și o răspundere în regres fata de societate atunci când societatea poate fi obligată să acopere prejudiciul suferit de victima unei fapte ilicite săvârșite de administrator în execuția funcțiilor sale.

Răspunderea administratorului se angajează direct față de terți, pentru acte și fapte săvârșite cu depășirea limitelor puterilor încredințate. Terții se vor îndrepta împotriva societății pe care administratorul a reprezentat-o și în numele căreia a acționat, dar în măsura în care aceasta se exonerează de răspundere dovedind că terții au cunoscut sau trebuiau să cunoască depășirea limitelor puterilor încredințate, se va angaja răspunderea personală a administratorului față de terți.

În plus administratorul răspunde față de terți și atunci când a garantat personal debitele societății în calitate de fidejusor sau codebitor, dar și pentru actele și operațiunile juridice încheiate anterior constituirii societății.

În cazul în care administratorul prejudiciază terții aceștia se vor îndrepta împotriva societății pentru recuperarea prejudiciului.

Totuși administratorul răspunde direct fata de terți în următoarele situații: actul juridic în cauză este încheiat cu depășirea limitelor mandatului administratorului, acest act va obliga societatea numai dacă va fi ratificat; faptul juridic licit sau illicit al administratorului care nu are legătură cu exercitarea funcției încredințate nu obliga societatea., ci administratorul. Un alt caz este când administratorul s-a angajat ca fidejusor al societății atunci el va răspunde sol;idar cu societatea fata de creditor. Nu în ultimul rând în cazul în care societatea este în încetare de plăți.

În ce privește răspunderea administratorului, în principiu, ea se bazează pe comiterea unei culpe detașabilă de funcțiile lui dacă prejudiciul a fost cauzat unei terțe persoane.

Printre consecințele autonomiei patrimoniului societății se numără și cele referitoare la obligațiile sociale fata de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților fata de societate; aplicarea procedurii falimentului fata de societate privește numai patrimonial societății.

Exista și o răspundere civilă a administratorilor în anumite cazuri specific numită răspundere societară. Această răspundere cuprinde răspunderea civilă pentru faptele proprii ale administratorilor care este o răspundere directă. Acaesat răspundere izvorastre din obligațiile referitoare la constituirea și funcționarea societății comerciale până în momentul; predării gestiunii către administrator, lichidatori. Tot în cadrul răspunderii societare este cuprinsă și răspunderea civilă pentru faptele personalului subordonat, care este o răspundere indirect. Răspunderea indirect este conjuncta și subsidiara.

În concluzie acționarea administratorilor în vederea răspunderii civile este dreptul societății al cărei patrimoniu a fost prejudiciat, nu al acționarilor. În ceea ce privește temeiul juridic al răspunderii civile, aceasta poate fi contractual sau delictual.

Răspunderea joacă un rol preventiv impunând administratorilor un comportament diligent și loial. Răspunderea civilă a administratorilor societății comerciale are atât o funcție

preventivă, cât și o funcție reparatoare.Răspunderea civilă a administratorilor societății pe acțiuni nu trebie să fie bazată pe o obligație de rezultat, dar trebuie să fie fondată pe culpă.

3.3 Răspunderea contravențională a administratorului societății pe acțiuni

Răspunderea contravențională a administratorului, fără a fi reglementată,ca atare, de Legea societăților comerciale, se angajează în măsura în care, în această calitate săvârșește una din contravențiile prevăzute de legislația comercială și fiscală. Societatea comercială, ca persoană juridică, nu poate răspunde contravențional în nume propriu, decât dacă această răspundere este prevăzută în mod expres de lege. În măsura în care actul normativ nu prevede răspunderea contravențională a societății comerciale, aceasta revine administratorului.

Privită în special ca o răspundere a admnistratorului răspunderea contravențională este fi o răspundere personală directă, sau poate fi o răspundere de regres ca o consecință a răspunderii societății pentru faptă proprie. În plus răspunderea contravențională de regres a administratorului se cumulează cu răspunderea civilă directă față de societate.

Dacă societatea este sancționata contravențional atunci are tot dreptul de a acționa regresiv împotriva administratorilor vinovățio pentru a-și recupera paguba.

Mai mult prin săvârșirea contravenției, administratorul cauzează o pagubă unui terț, răspunderea contravențională se cumulează cu răspunderea civilă față de terț.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuala în cazul răspunderii contravenționale principiul răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie este limitată la domniul ilicitului contravențional.

Administratorii pot răspunde contravențional pentru faptele săvârșite în timpul funcției lor, fie că sunt din culpă, fie că sunt cu intenție. Cel mai ferecvent faptele contravenționale sunt stabilite însă în sarcina societății ca persoană juridică, astfel încât amenda este plătită de către societate. Sancțiuni contravenționale sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, Codul fiscal și multe alte acte normative.

Răspunderea directă a administratorilor pentru faptele contravenționale sunt: atunci când nu se prevede în mod expres că pentru săvârșirea contravenției urmează să răspunde și persoana juridică ori când fapta contravențională este reglementată de un act normative cu putere inferioară legii, răspunderea revine administratorului persoana fizică sau reprezentantului permanent; răspundere directă și personala pentru fapte contravenționale care nu au nicio legătură cu acele fapte care au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcțiilor încredințate; în situații în care legile special prevăd și răspunderea contraventioanala directă a societății și a administratorilor.

Cât privește răspunderea contravențională a persoanei juridice sanctiunele se vor aplica numai dacă acestea sunt prevăzute în mod expres într-un act normativ cu putere de lege: când în actul normative cu putere de lege se prevede numai sancționarea contravențională a persoanei juridice, măsura se va aplica societății comerciale, urmând ca ea să aplice o acțiune în regres contra administratorilor; de asemenea există situație în care prevederea prevede sancționarea atât a societății comerciale cât și a administratorului cu prevederi special pentru fiecare caz în parte, în acest caz avem o răspundere conjucta și personală.

În cazul în care prin savarasirea contravenției se produce o pagubă unui terț răspunderea contravențională se cumulează cu răspunderea civilă. De asemenea când societatea este sancționata contravențional ea are dreptul unei acțiuni în regres contra administratorilor vinovați. Prin sancțiunea contravențională aplicata societății din vina administratorilor societatea a suferit și alte prejudicii ce pot afecta credibilitatea societatea are dreptul la o acțiune în daune contra administratorilor culpabili.

3.4 Răspunderea penală a administratorului societății pe acțiuni

Omul a simțit nevoia reglementari raporturilor juridice dintre indivizi, creând inițial un drept nescris, apoi unul scris.

Dintotdeauna societatea s-a confruntat cu o încălcare a acestor reguli de conduită. Încălcarea s-a manifestat prin fapte ce au devenit pericol social, adică printr-o stare în care valorile sociale pot fi vătămate prin anumite acțiuni.

Cu timpul fapta ce constituia pericol social săvârșită cu vinovăție constituia infracțiune, doar dacă ea era prevăzută de legea penală.

Societatea s-a clădit pe un sistem de valori sociale care trebuie protejat. De aceea dreptul penal vine să apare aceste valori, reglementând și acțiunea de prevenire și combatere a infracțiunilor. În consecință dreptul penal devine stâlpul ocrotirii valorilor și relațiilor sociale prin stabilirea cu exactitate a faptelor considerate infracțiuni și a pedepselor aferente acestora.

Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, intre stat, ca reprezentant al societății și infractor.Cât privește sancțiunile acestea se împart în pedepse, măsuri educative și măsuri de siguranță.

Este un raport juridic penal de constrângere născut în urma comiterii unei infracțiuni.Temeiul răspunderii penale este infracțiunea , adică fapta care prezintă pericol social , este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală.

În general, faptele ilicite săvârșite de administrator în activitatea de gestiune internă a societății comerciale sunt incriminate și pedepsite ca infracțiuni, atât de Codul penal, cât și de legi speciale, angajând răspunderea penală a acestuia.În cuprinsul său, în art. 270^3 – 282^1, Legea 31/1990 stabilește care fapte ale administratorilor sunt definite și sancționate ca infracțiuni.

Pentru tragerea la răspundere penală, administratorul trebuie să fi săvârșit o infracțiune. De asemenea răspunderea penală poate fi înlocuită cu o altă formă de răspundere juridică.

Conform dispozițiilor Legii societăților comerciale republicata și actualizata (art. 73), administratorii sunt răspunzători pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite; existența registrelor cerute de lege și corecta lor tinere; exactă îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Cazurile prevăzute de lege, care atrag răspunderea penală sunt următoarele: au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace reuinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; în luna precedenta încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferința unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Răspunderea penală a administratorului nu poate fi angajată decât ca urmare a declanșării unui proces penal. Dacă răspunderea civilă este, în principiu, solidară, în materia răspunderii penale se aplică principiul răspunderii personale, în ipoteza mai multor administratori, sancțiunile penale aplicându-se doar celor care au participat la comiterea infracțiunii.

Faptele încriminate de Legea nr.31/1990, republicată, presupun existența relei-credințe și, deci, a intenției, iar subiecții activi sunt circumstanțiați. Legea nr.31/1990, republicată, privind societățile comerciale reglementează constituirea, organizarea, modificarea și încetarea activității societăților comerciale și este, din această perspectivă, lege cadru, însă sub aspectul răspunderii juridice are caracterul unei legi special.

Din analiza textului legii se remarcă faptul că organizarea faptelor ce constituie infracțiuni se realizează într-o structură formată din trei grupe: fapte referitoare la constituirea societăților comerciale (art.271), fapte săvârșite cu ocazia exercitării conducerii societăților comerciale (art.272-272¹ și art. 274-280³) și fapte constând în nerespectarea dispozițiilor privind emiterea de acțiuni și obligațiuni.

Pentru declanșarea răspunderii penale fapta trebuie să fie comisă de o persoană ce poate angaja penal societatea, fapta să fie imputabilă societății, să fie săvârșită cu formă de vinovăție cerută de legea penală.Nu se poate concepe că o persoană juridică să fie trasă la răspundere penală fără să antrenată și răspunderea unei persoane fizice.

Consecințele condamnării asupra infractorului sunt ca el nu va mai putea fi numit în caliyaye de administrator, director sau reprezentant al societății, iardaca a fost numit este decăzut din drepturi. Acțiunea penală se va exercita de către procurer în condutiile procedurii penale. În cadrul procesului penalise va exercita și acțiunea civilă în răspundere, prin constituirea societății ca parte civilă.

Conform art. 58 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, care prevede, prin derogare de la regimul de drept comun, că efectele nulității societății comerciale nu operează retroactiv. Când fapta penală a administratorului este generatoare de prejudicii, față de societate sau față de terți, răspunderea penală a administratorului se cumulează cu răspunderea civilă.

Răspunderea penală a administratorului respecta principiile generale ale răspunderii penale, existând anumite specificații generate de calitatea de manager privitor numai la pedepsele complementare și la măsurile de siguranță.

Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarasirea infracțiunii. Rezultă astfel ca între funcția de administrator și fapta sa trebuie să fie o relație de determinare, adică să se fi folosit de funcție pentru săvârșirea infracțiunii. Și totuși aceasta măsură nu trebuie confundată cu cea a exercitării unei funcții.Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții pune în lumi faptul că administratorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacității, nepregătirii sau altort cauze.Această măsura se ia pe perioadă nedeterminată, dar poate fi revocata după trecerea unui an dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat, astfel persoana reintra în drepturile sale anterioare.

În mod normal acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă numai acolo unde se prevede în mod expres acest lucru. În cazul infracțiunilor prevăzute de legea societăților comerciale nu au o asemenea prevedere, deci ele se vor pune în mișcare din oficiu.

În privința răspunderii penale a persoanelor juridice este una generală, în sensul că pot răspunde toate persoanele juridice, cu excepțiile expres prevăzute de Codul penal, pentru orice infracțiune prevăzută de Codul penal sau de legi speciale.

Infracțiunile care pot fi săvârșite de persoana juridică aceste entități au fost condamnate pentru vătămare corporală din culpă, pentru infracțiunea vizând securitatea și sănătatea în muncă, pentru infracțiuni privind drepturile de autor, înșelăciune, evaziune fiscală ori urmărite pentru sprijinirea unui grup infracțional organizat și pentru implicare în traficul ilicit de droguri, evaziune fiscală, dare de mită, spălare de bani și ucidere din culpă în variantă agravată.

Răspunderea penală a persoanei juridice trebuie să reprezinte așadar un instrument suplimentar prin care pot fi apărate drepturile și interesele legitime ale persoanelor, precum și valorile fundamentale ale societății.

În ceea ce privește persoanele juridice aflate în faza lichidării, poate fi angajata răspunderea penală a acestora pentru faptele săvârșite în timpul acestei faze.

În temeiul principiului teritorialității legii penale, trebuie să admitem că și persoanele juridice străine care comit infracțiuni pe teritoriul României vor răspunde penal potrivit legii penale romane.

Răspunderea penală a persoanei juridice se poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o presupune, astfel că pot exista cazuri în care persoana juridică să răspundă penal, deși organele judiciare nu au reușit să rețină în sarcina vreunei persoane fizice condițiile răspunderii penale. În asemenea situații, în doctrina se discuta referitor la modul cum se poate stabili existenta condițiilor răspunderii penale a persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană fizică.

Trebuie reținut următorul aspect răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la realizarea faptei. De asemenea angajarea răspunderii persoanei juridice nu este legată de condamnarea persoanei fizice sau de săvârșirea infracțiunii de către o persoană fizică.

Pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice , interzicearea de a participa la procedurile de achiziții publice , interzicerea accesului la unele resurse financiare, afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presa ori mijloace de comunicare audiovizuală.

După cum am văzut răspunderea penală își are geneză în săvârșirea unei infracțiuni și se realizează în cadrul raportului juridic penal, de constrângere, prin activitatea subiecților acestui raport, titulari de drepturi și obligații corelative. Cel ce a săvârșit infracțiunea are obligația de a suporta consecințele faptei sale, dar și dreptul de a solicita ca tragerea sa la răspundere penală să se deruleze în cadrul legal.

Legea penală acordă factorului timp o importanță deosebită în aplicarea efectivă a dispozițiilor sale, considerând că trecerea timpului trebuie să constituie, în anumite condiții sau situații, o cauză care pune capăt incidenței penale, deoarece trecerea la răspundere penală, implicit aplicarea pedepsei, pot conduce la împlinirea scopurilor preventive și educative numai dacă se fac în termen util.

De aceea, în sistemul nostru de drept, răspunderea penală este guvernată, printre altele, de principiul prescriptibilității sale. Prescripția este o cauză care înlătură răspunderea penală și este reglementată de art.121-124 și art.128-130 din Codul penal, constând în stingerea raportului juridic penal de conflict născut prin săvârșirea infracțiunii, prin nefinalizarea să într-un termen prestabilit de lege, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii ce sunt imprescriptibile (alin.2 al art.121). Principalul element al reglementării prescripției îl reprezintă stabilirea unor termene generale sau speciale, cu caracter peremptoriu și efect absolut, prevăzute de art.122 alin.1, prin determinarea în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Așa cum am arătat realitatea juridică are la baza realitatea socială, datorită perfecționării mecanismului juridic ce guvernează societatea, în dinamica actualizării și integrării în structuriile europene și mondiale.

3.5 Răspunderea administratorului în cazul insolvenției

Operațiunile comerciale comportă numeroase riscuri. O administrare necorespunzătoarea afacerilor poate provoca dificultăți în activitatea comercială. Astfel, comerciantul poate ajunge în situația în care datoriile să-l copleșească. Lipsa de lichidități are efecte negative asupra agentului economic respectiv, pentru că nu mai poate continua să funcționeze normal.

Dificultățile se transmit la cei cu care comerciantul respectiv se află în relație. Datorită efectelor economice negative ale unei asemenea situații, se impune ca, din punct de vedere juridic, să se instituie o modalitate specială de ieșire din această fază critică.

În contextul mondial al apariției crizei economice agenții economici s-au văzut puși în diverse ipostaze, în care lichiditatiile erau din ce în ce mai puține. Agenții economici ajung din diferite motive la „incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” așa cum este definită starea de insolvență Rata de supraviețuire scăzută a agenților economici nu constituie în mod necesar un motiv de preocupare. Din cauza concurenței globale în creștere, organele de conducere și acționariatul agenților economici sunt obligate să reacționeze cu o mai mare rapiditate și într-un mod mai flexibil la realitatea pieței.

Trebuie reținut următorul aspect starea de insolvență se deosebește totodată de insolvabilitate, care se caracterizează prin superioritatea elementelor pasivului debitorului față cele ale activului acestuia. Mai mult insolventa a venit ca o necesitate a concilierii intereselor debitorului cu cele ale creditorilor. Evoluția generală a fost de la protejarea excesivă a creditorilor la încercarea obstinată de a salva prin toate mijloacele activitatea debitorului.

Procedura insolventei are la baza justificări de ordin social economic prin funcția sa de asanare și însănătoșire a comerțului și economiei, prin salvarea comercianților insolvabili care pot fi salvați și prin eliminarea celor a căror salvare nu mai este posibilă.

Potrivit Legii nr. 85/2006 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2010, insolvența poate apărea sub două forme: insolvența prezumată ca fiind vădită –„atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria față de creditor” și insolvența iminentă – „atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile”.

Un regim al insolvenței funcțional este determinant pentru eficiența unei economii de piață.

În economia de piață s-a constatat frecvent că starea de faliment sau de reorganizare judiciară poate conduce la constatarea că de fapt starea de insolventa se datorează și unor manopere frauduloase ale debitorului, care anticipant starea de insolventa a reușit să înstrăineze active din patrimonial sau, fiind astfel afectat dreptul de gaj al creditorilor.

După deschiderea procedurii se va încerca să se readucă elementele patrimoniale înstrăinate, printr-o serie de măsuri, întreprinse de administratorul judiciar sau lichidator.

La deschiderea procedurii, averea debitorului poate prezenta un aspect dezolant, fiind vidată de orice active, prin „grija” debitorului, care a beneficiat de prioritatea informării asupra iminenței insolvenței.

Averea debitorului nu se confundă cu patrimoniul debitorului. Averea cuprinde numai bunuri și drepturi patrimoniale, dar nu cuprinde și datoriile debitorului, nici bunurile exceptate de la urmărire silită.

Legea 85/2006 pune în lumina o acțiune în anulare a actelor juridice încheiate de debitor, astfel încât bunurile înstrăinate prin actee juridice respective să ajungă și patrimoniu și să fie supuse în mod egal fata de masa bunurilor de împărțit. Nulitatea actelor produce efecte numai în raport cu masa creditorilor.

Dezvoltarea economiei mondiale a generat și reversul și anume apariția crizei economice mondiale. Boomul economic a “ pălit “ în fața avalanșei de probleme și dificulăți financiare. Agenții economici vizați sunt mai ales cei ce au avut o creștere economică spectaculoasă, fără un plan economic coerent și fără strategii de piață eficiente și mai ales cei ce nu și-au previzionat riscurile, confruntându-se acum cu o scădere a activității și implicit a veniturilor.

Practicienii recomandă ca atunci cand agenții economici simt semne de declin și doresc să salveze afacerea să intre în procedura de reorganizare judiciară.Lichidatorul Arin Stanescu confirmă că această procedură de reorganizare poate aduce o reducere a datoriilor și afacerea se poate redresa. Tot Stanescu confirmă însă că “ Cea mai mare problema rămâne însă statul.”

În ultimii ani în România a devenit o realitate insolvența, în multe cazuri fiind absolut necesară, întrucât prin avantajele sale a conferit companiilor aflate în dificultate o șansă în vederea redresării și continuării activității în mod curent.

Legislația românească aplicabilă procedurilor de insolvență, începând cu 1995, a dat prioritate măsurilor de redresare a debitorului, în dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolvența. În paralel, legislația specială a reglementat numeroase modalități de evitare a falimentului sau a consecințelor normale ale acestuia, în favoarea societăților de stat, a regiilor autonome, a instituțiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementările în domeniul privatizării, al procedurii de recuperare a creanțelor AVAS, precum și de reglementările aplicabile în cazul unor societăți de stat aflate în dificultate financiară. Aceste măsuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fără transparență și garanțiile procesuale ale acestuia, fiind însoțite de ștergeri de datorii, eșalonari, obligarea furnizorilor de utilități de a continua contractul cu societatea în cauză etc. Evoluția ulterioară a acestei legislații s-a caracterizat prin trei tendințe : (1) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolvență către acoperirea datoriilor față de creditori ; (2) generalizarea procedurilor de insolvență; (3) simplificarea și accelerarea modalităților de eliminare de pe piață a debitorilor ce dețin intreprinderi neviabile.

În dreptul nostru, prima reglementare legală a acestei instituții juridice, în concepția modernă, a fost Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, rebotezată în anul 1997, Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Această reglementare legală a suferit numeroase modificări și completări, iar în anul 2006 a apărut într-o “haină nouă”, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței a marcat o nouă reformă legislativă, promovând concepte noi și schimbări importante în abordarea insolvenței, în vederea creșterii celerității procedurii și a eficienței acesteia. Modificările legislative în domeniul insolvenței, determinate de transformările majore din economia românească pentru a deveni o economie de piață performantă, au condus la actuala reglementare a procedurii, care își propune să producă un salt în eficientizarea procedurii de reorganizare, cu asigurarea unui echilibru între șansele de reorganizare judiciară a comercianților insolvenți și eliminarea controlată de pe piață a comercianților neviabili.

Trebuie precizat însă faptul că procedura insolvenței nu este redusă la acoperirea creanțelor debitorului împotriva căruia aceasta se desfășoară, ci acest scop instituit în mod expres de lege prin cuprinsul art. 2 din Legea nr.85/2006 se completează cu procedura radierii debitorului din registrul în care este înmatriculat, ulterior lichidării averii acestuia. În doctrină se afirmă că procedura executării silite rămâne dreptul comun și pentru procedura insolvenței.

În situația insolventei răspunderea administratorilor este strict reglementată de art 138 din legea 85/2006 care arata ca “ … la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de insolventa, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolventa a debitorului” înțelegându-se astfel ca răspunderea administratorului se va declanșa doar dacă acesta prin una mai mai multe fapte a creat starea de insolventa a societății la care era își exercita funcția.

Faptele care pot declanșa răspunderea administratorului sunt expres și limitativ prevăzute de lege în art 138 alin ( 1 ), astfel răspunderea devine una specială:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut

contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul

acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferința unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Această regulă de declanșare a răspunderii izvorăște din regula prevăzută în legea societăților comerciale în care la art 72 se arata că “ Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.“

În concluzie răspunderea administratorului se va îndeplini cumulative și cu celelelalte condiții ale declanșării răspunderii.

Condițiile generale ale declanșării răspunderii includ acele fapte limitativ prevăzute de lege, care pot fi atâta omisive cât și comisive. Poate există și situația în care administratorul transmite o atribuție a sa unei alte persoane și dacă aceasta săvârșește o faptă din cele ce pot declanșa răspunderea administratorului nu va fi scutit de a răspunde deoarece lui îi este atribuită și obligația de a supraveghea efectuarea sau nefectuarea atribuțiilor delegate. Tot în acest sens în cazul în care însuși administratorul este cel care își substituie fără drept o persoană care să-i îndeplinească atribuțiile în virtutea răspunderii solidare față de societate, administratorul va răspunde pentru orice faptă prevăzută de art 138 din legea 85/2006, așa cum arată și art 71 alin (3) din legea 31/1990 “Administratorul care, fără drept, își substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societății.”

Răspunderea fiind una solidara față de societate administratorul nu va răspunde singur ci împreună cu membrii organelor de supraveghere.

Pentru a declanșa răspunderea administratorului este nevoie să existe și un prejudiciu care bineînțeles trebuie dovedit.

Deși se afirmă că răspunderea administratorului este una delictuala pe considerentul ca din întreaga practică judiciara conturată în materie rezulta…faptul că …în realitate, răspunderea administratorului unei societăți comerciale își are izvorul în săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii pe tărâm delictual, și nu într-un raport civil contractual, derivând din neexecutarea întocmai a unei obligații contractual care să presupună repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat creditorului, argumentele aduse de instanță sunt date de faptul că din redactarea textului art 138 alin 1 din legea 85/2006 se desprinde clar voința legiuitorului de a include răspunderea patrimonială personală a persoanelor menționate în sfera răspunderii civile delictuale, prin referire precisă la condițiile și ipotezele în care poate fi angajată săvârșirea uneia din faptele prevăzute la literele a-g prin care s-a încălcat o ogligatie instituita de lege și prin care s-a cauzat starea de insolventa a societății debitoare.

Și totuși analizând atent art 138 din legea 85/2006 observăm că se cer a fi îndeplinite cumulative toate condițiile necesare declanșării răspunderii delictuale, dar exceptând culpă.

Din art. 138 alin (1) lit a și b reiese că aceste fapte sunt săvârșite cu intenție. Cât privește fapta prevăzută la lit. c “au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți” aceasta poate fi săvârșită atât cui intenție cât și din neștiință, astfel încât să se ajungă fără voia să la situația de insolventa.

Și totuși pare a fi o răspundere contractuală analizând fiecare faptă ce poate declanșa răspunderea administratorului, deoarece este vorba despre o încălcare a îndatoririlor funcției sale care nu fac să schimbe natura raportului juridic.

În cazul în care fapta de atragere a răspunderii este o faptă ce nesocotește o obligație de prudență și diligenta culpa trebuie dovedită.

În cazul acestei forme speciale de răspundere, reglementata de art 138 din legea 85/2006 prejudiciul consta pentru creditori în diferența dintre valoarea încasată a creanțelor avute față de societate și valoarea creanțelor la care au fost îndreptățiți potrivit prevederilor contractuale.

În concluzie prejudiciul trebuie determinat cât mai exact, ca valoare, în funcție de fiecare caz și în funcție de fiecare faptă săvârșită, iar conform regulilor generale ale răspunderii trebuie să fie cert și direct, dovedit sub aspectul existenței și întinderii sale. Mai mult administratorii judiciari cât și lichidatorii ar putea să solicite fiecărui creditor o estimare cât mai exactă a prejudiciului suferit și care poate fi și dovedit. De asemenea lichidatorii și administratorii judiciary conform alin (1) din art 138 din legea 85 / 2006 sunt datori să stabilească prejudiciul. Tocmai determinarea prejudiciului estimate de creditori poate îngloba obiectul acțiunii în stabilirea răspunderii.

Cat privește prejudiciul este impetuos necesar să existe o corelație între fapta și prejudiciul efectiv ca urmare a săvârșirii faptei culpabile. Mai mult trebuie să se facă diferențiere între prejudiciu generat de faptra în sine și starea de insolventa.

Momentul atragerii răspunderii se pune la sfârșitul procedurii atunci când se constată insuficienta fondurilor obținute din lichiare și este necesară acoperirea pasivului debitorului pentru ceea ce a rămas neacoperit. Cum se arata și în art 138 alin 1 judecătorul syndic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului să fe acoperită de cei culpabili.

Mai mult răspunderea apare doar dacă fapta administratorului a atras starea de insolventa, adică între fapta și prejudiciu să existeo relație de cauză efect, adică atunci când judecătorul sindic accepta ca admisibila cererea ca societatea să facă demersurile de intrare în insolventa. Intrarea în starea de insolventa este o condiție prealabilă declanșării răspunderii iorganelor de conducere și supraveghere.

Cat privește culpa administratorului, considerată a fi una prezumata , dar prezumția a fi una relativă,administratorul va trebui să dovedească că nu se face vinovat de fapta de care este acuzat. Mai mult răspunderea fiind solidara pentru ase apara administratorul care s-a opus trebuie să facă dovada opoziției sale conform legii 31/1990, dar și conform art. 138 alin (4) în care se arata ca “ În caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidară, cu condiția că apariția stării de insolventa să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori

în care au deținut poziția care ar fi putut cauza insolventa. Persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolventa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolventa și au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziția lor la aceste decizii.”.

În ceea ce privește condițiile speciale ale răspunderii acestea sunt existenta stării de insolventa și existența unui un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă. Din conform art 138 și în conformitate și cu art 59 alin ( 1 ) din legea 85 /2006 trebuie întocmit un raport de administratorul judiciar sau lichidator, în care se va specifica cui i se va imputa starea de insolventa, numai așa putându-se declanșa acțiunea în răspundere, starea de insolventa fiind sigură. Raportul devine mijloc de probă dacă este susținut cu acte doveditoare. În acest caz insolventa este o primă condiție de inițiere a procedurii insolventei și apoi de atragere a răspunderii.

Starea de insolventa devine o condiție specială de răspundere a administratorului deoarece apare a faptei culpabile, iar legătura de cauzalitate nu este suficientă pentru a determina răspunderea.

Mai mult trebuie avut în vedere și un aspect apare și anume faptul că poate exista situația în care pot exista motive obiective de determinare a stării de insolventa în caz caz nicio persoană nu poate fit rasă la răspundere pentru situația create, dar de asemenea pot exista situații la fel de obiective care să determine fapte care pot fi încadrate în lege și care pot să genereze starea de insolventa.

Pornind de la prevederile legi 31/1990, în care se specifică că numai societatea păgubită poate exercita acțiunea în angajarea răspunderii administratorilor, legea 85/2006 tratează cazul special al insolventei în care exercitarea acțiunii revine administratorului judiciar sau lichidatorului.

Concluzii

Prin universalitatea să, instituția răspunderii depășește sfera dreptului, ea fiind o instituție proprie societății ca atare

Importanta răspunderii rămâne, indiferent de timp și reglementări juridice, vitală.

În cadrul unei societăți comerciale pe acțiuni administratorul și activitatea depusă de acesta dă importantă societății și îi menține echilibru în mediul comercial. Un administrator implica o funcție complexă, cu o coloană vertebrală devine stâlpul, baza unei societății, în care obligațiile corelate cu răspunderile sale creionează fațada uneia din cele mai importante forme de societăți din mediul comercial.

În lucrarea de față am reușit să evidențiez faptul că administratorul societăți comerciale pe acțiuni are atribuții bine determinate de lege, începând din momentul constituirii societății, continuând cu funcționarea și administrarea acesteia, până la dizolvare sau lichidare, punând în lumina o instituție complexă brăzdată de evoluția societății.

Consider că această temă este mereu de actualitate și prin această lucrare am deschis un drum spre o cercetare mai complexă în viitor.

Bibliografie

Carti, trate

1.Alexandru Buglea, Lorant Eros-Stark, Evaluarea întreprinderii – Teorie și aplicație, Editura Mirton, Timișoara 2003

2.Ioan S. Pop- Conducerea profitabila a afacerilor, presa universitara clujeana, Cluj-Napoca, 2002

3.Sorana Popa- Societatile comerciale: teorie si jurisprudenta, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007

4.S. Angheni -Drept comercial, Ed. All Beck , București, 2004

5.Nela Petrisor, Minodora Condoiu-Ghid practic pentru grefieri- Drept comercial

6.Elena Carcei – Societatile comerciale pe actiuni, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999

7.C. Gheorghe – Societăți comerciale. Voința asociaților si voința socială, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003

9.I.L. Georgescu – Drept comercial român. Ed. All Beck Restitutio, vol. II, Bucuresti, 2002

10.St. D. Carpenaru – Drept comecial roman, editia a VII-a , Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007

11.St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea – Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2006

12.Elena Carcei – Functionarea si incetarea societatilor comerciale pe actiuni, Ed. Economica, Bucuresti, 1996

13.Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, All Beck, București, 2002

14.Gh. Piperea – Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale. Noțiuni elementare, All Beck, București, 1998

15.Ion Turcu – Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Lumina Lex, București, 1998

16.V. Luha, Drept commercial, Ed. Altip, Alba-Iulia, 2003

17.Gh. Piperea – Societăți comerciale, piață de capital. Acquis comunitar, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005

18.Emilian Lipcanu, Sergiu Golop – Elemente de drept commercial, Cluj Napoca, 2008

19.O. Capatana – Societatile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1991

20.Orlando Vlaseanu, Laura Spulbere – Drepturile, obligatiile si raspunderea administratorilor societatilor comerciale, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2007

21.C. Bîrsan, Al. Țiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma – Societățile comerciale, vol.I Ed. Șansa, București, 1993

22. Emanoil Munteanu – Regimul juridic al administratorilor societatilor comerciale, Ed. All Beck,Bucuresti, 2000

23. St. D. carpenaru – Drept comercial român, Ed. ALL BECK, București, 1998

24. Carmen Todica- Raspunderea jurica civila a administratorului societatii comerciale, Ed. Universitara Bucuresti, 2012

25. Ioan Santai -Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000

26. A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Buc., 2002

27. Gh. Bobos, Teoria generala a dreptului, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

28.Carmen Popa, Teoria generala a dreptului, curs ID

29. I Humă, Teoria generală a dreptului – Editura Neuron, Focșani, 1995

30. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai – Teoria generală a dreptului, Ed. All beck, București, 2001

31. Madalina Mihaela Moceanu – Societatea comerciala, Ed TRibuna Economica, Bucuresti, 2005

32. Gheorghe Antoniu – Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995

33.L. R. Boilă – Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Editura C. H. Beck, București, 2009

34.Radu I. Motica, Ernest Lupan – Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2008

35.M.N. Costin, M.C. Costin – Dicționar de drept civil, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007

39.C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar – Drept penal al afacerilor, Edit. Rosetti, București, 2002

40.M.A. Hotca, M. Dobrinoiu – Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Edit. C.H. Beck, București, 2008

41.Elena Carcei – Functionarea si incetarea societatii comerciale pe actiuni, Ed.Economica, Bucuresti, 1996

42.Andra-Roxana Ilie – Teza de doctorat,Angajarea raspunderii penale a persoanei juridice, Bucuresti, 2011

43.Anca Jurma- Persoana juridica – subiect activ al raspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2010

44.Dorina Maria Costin -Raspunderea persoanei juridice in dreptul penal roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010

45.Ion Turcu – Legea procedurii insolvenței. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2007

46.Ana Birchall – Procedura insolventei – note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007

47.C. Stanescu, C. Birsan – Drept civil Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002

Articole

1. I. Albu – Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993

2. D. Ciobanu – Competenta cu privire la numirea si demiterea administratorului intr-o societate cu raspundere limitata in Dreptul nr.3/1994

3. M. Danil – Cateva probleme ale functionarii si administrarii societatiilor comerciale in Revista Romana de Drept Comercial , Nr 3 /1993

4. Gabriela Vintanu – rezumat al lucrarii de doctorat „Prejudiciul, element al răspunderii civile în dreptul român și comparat”

5. L. Pop – Concepția Codului civil cu privire la structura răspunderii civile: dualitate sau unitate?, în Dreptul nr. 1/20123

6. Ion Cristinel Rujan – Consideratii referitoare la raspunderea penala in conformitate cu dispozitiile art.272 din legea 31/1990 republicata, privind societatiile comerciale, art. in Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2013

7. Dumitru Popa, Botomei Mihaela – Constiinta juridica, raspundere juridica, articol in Revista de Drept, nr.4/2010

8. I Turcu – Raspunderea organelor de conducere, in revista Phonis, nr.16-17 din 2006

Legislatie

Legea 31/ 1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 iunie 2011

Legea 85/2006 consolidata in 2010, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nu. 359 din 21 aprilie 2006.

Surse web

www.juridice.ro

Radu Comanac, Cristina Sandu- Raspunderea penala a administratorului unei societati

Natalia Stefanita – Societate cu raspundere limitata vs. societate pe actiuni

www.fiatiustitia.ro- Marinela Bumb – Răspunderea administratorilor în societatea pe acțiuni

www.juspedia.ro- Dumitrache Elana Claudia – Raspunderea memebrilor organelor de conducere ale debitorului insolvent. Cazuri si conditii

www.mpublic.ro- Emil Butucianu – Termenul prescriptiei raspunderii penale va include si timpul in care caza se afla in faza de judecata