Obligatiile Romaniei Privind Aplicarea Articolului 17 din Directiva Habitate
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ LEGATĂ DE CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII …………………………………………………………………………………………………….. 6
CAPITOLUL II. TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR PĂSĂRI ȘI HABITATE ÎN LEGISLAȚIA INTERNĂ …………………………………………………………………………………………… 13
CAPITOLUL III. FORMATUL DE RAPORTARE EUROPEAN ……………………………….. 23
CAPITOLUL IV. SITUAȚIA INFORMAȚIILOR DE RAPORTARE PENTRU ROMÂNIA ………………………………………………………………………………………………………………… 34
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problema conservării biodiversității în perioada actuală, în care ne confruntăm cu mari probleme ecologice legate de ecosisteme, populații și specii din flora și fauna internațională, este foarte gravă, mai ales că omul, prin acțiunile sale, are un efect negativ asupra păstrării echilibrului biosferei. Tocmai de aceea, conservarea biodiversității intră foarte clar în conceptul dezvoltării durabile, deoarece ea asigură nu numai existența generațiilor prezente, ci și a celor viitoare, garantând regenerarea resurselor naturale și menținerea unui mediu sănătos, fiind astfel în acord cu însăși definiția conceptului dezvoltării durabile, stabilită în cadrul Raportului Brundtland în anul 1986.
Am ales ca temă pentru lucrarea de licență OBLIGAȚIILE ROMÂNIEI PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 17 DIN DIRECTIVA HABITATE, din dorința de a observa modul în care țara noastră se implică în conservarea biodiversității, după aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Conservarea biodiversității stabilită la nivelul tuturor Statelor Membre ale Uniunii Europene presupune implementarea și respectarea celor două instrumente legislative principale, prin care Uniunea Europeană luptă: Directiva Habitate și Directiva Păsări. Cele două Directive sunt în relație de interdependență, neputând fi implementată și respectată din punct de vedere legislativ numai una singură și, alegând această temă, am dorit să le evidențiez, având astfel posibilitatea de a remarca implementarea lor la nivel european și mai ales modul în care țara noastră a transpus aceste două Directive în legislația internă.
Directiva Habitate (92/43/EEC), sau Directiva referitoare la conservarea habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice, cuprinde 24 de Articole și 6 Anexe, încă de la primul articol, Directiva stabilind definiția conservării: „ansamblul de măsuri necesare pentru menținerea sau restabilirea habitatelor naturale și populațiilor speciilor din fauna și din flora sălbatică într-o stare favorabilă, pentru tipurile de habitate naturale aflate în pericol de dispariție”. Articolele si Anexele Directivei propun asigurarea biodiversității prin conservarea speciilor si habitatelor naturale de pe teritoriul Statelor Membre ale Uniunii Europene, prin protecția habitatelor naturale și a speciilor considerate a fi de importanță majoră. În acest sens, în cadrul Articolului 3 al Directivei Habitate, este inclusă Rețeaua ecologică Natura 2000, definită ca o „rețea ecologică europeană, alcătuită din zone speciale de conservare, rețea compusă din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale” (ibidem, p. 2), reprezentată de „tipurile de habitatele naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare” și de „speciile de plante și animale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea zonelor speciale de habitate”, acestea constituind subiectele Anexelor 1 si 2, Directiva având drept scop menținerea și restabilirea (acolo unde este cazul) a habitatelor naturale și a speciilor de interes comunitar, într-o stare de conservare favorabilă, pe tot cuprinsul ariilor de răspândire naturală a acestora.
Articolele 12-16 ale Directivei includ Protecția speciilor și habitatelor enumerate în Anexa 4: Specii de animale și plante de interes comunitar care necesită o protecție strictă, Cercetarea, Procedurile de modificare a Anexelor, Comitetul, Dispoziții suplimentare și Dispoziții finale, celelalte Anexe ale Directivei (3, 5 si 6) concentrându-și atenția pe : selectarea siturilor considerate de importanță comunitară și desemnarea lor ca arii speciale de conservare; speciile de plante și animale de interes comunitar care ar putea constitui obiectul unor măsuri speciale de management; stabilirea metodelor de captură, ucidere și a modalităților de transport interzise.
Articolul 17 reprezintă fundamentul Directivei și obiectivul principal al lucrării mele, deoarece de el depinde respectarea de către țara noastră, atât a Directivei Habitate, cât și a Directivei Păsări și îl consider ca fiind de o mare importanță și actualitate, mai ales că până la aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 Ianuarie 2007, acest Articol nu a inclus raportarea către Uniunea Europeană, a măsurilor luate în domeniul conservării biodiversității, din care să reiasă clar stadiul în care se află habitatele naturale și speciile de păsări de pe teritoriul țării noastre, astfel că Uniunea Europeană nu a luat la cunoștință, conform Articolului 17, nici de modul în care Rețeaua Natura 2000 a contribuit la îmbunătățirea conservării biodiversității. Acest Articol constituie o noutate pentru țara noastră, deoarece prima raportare către Uniunea Europeană a fost realizată abia în anul trecut, 2012, reprezentând astfel prima informare asupra stadiului biodiversității în România. Articolul 17 al Directivei Habitate include Informarea cu privire la aplicarea dispozițiilor Directivei și conține un document de o importanță capitală, reprezentat de un Raport, pe care Statele Membre ale Uniunii Europene se obligă să îl întocmească. Raportul cuprinde în mod special măsurile de conservare prevăzute în Articolul 6, alin. 1 al Directivei și, conform alineatului, aceste măsuri se referă la măsurile de conservare necesare, ce implică în anumite cazuri și planurile de gestiune specifice siturilor, precum și cele integrate în alte planuri de amenajare, măsurile administrative, contractuale și legale ce corespund necesitaților ecologice ale habitatelor naturale din Anexa 1 și a speciilor din situri din Anexa 2. De asemeni, în cadrul Raportului sunt incluse și rezultatele supravegherii prevăzute în Articolul 11. Articolul 17 prevede ca Raportul să fie efectuat o dată la șase ani, începând de la perioada de expirare prevăzută în Articolul 23 (Statele Membre pun în vigoare instrumentele legislative, reglementările și măsurile administrative necesare pentru a se conforma Directivei Habitate într-un interval de 2 ani de la notificarea lor, informând imediat Comisia). Raportul trebuie să fie în conformitate cu modelul stabilit de Comitet, urmând ca mai apoi să fie prezentat Comisiei și pus la dispoziția publicului, pentru ca acesta să ia cunoștință despre starea biodiversității pe teritoriul statului în care locuiește. Documentul este de o inestimabilă importanță nu numai pentru un Stat Membru, ci pentru întreaga Europă, deoarece, după analizarea lui de către Comitet, Raportul fiecarui Stat Membru face înconjurul întregii Europe, atât la nivel de țări, cât și la nivel de organizații politice, juridice și economice (instituite de către Uniunea Europeană). Importanța acestui Articol si implicit a Formatului de raportare reprezintă obiectivul principal al lucrării mele de licență, deoarece prin analizarea lui, atât la nivel european cât și la nivel național, putem observa modul în care țara noastră conservă biodiversitatea, prin intermediul Rețelei Natura 2000 și prin respectarea celor două Directive, deoarece, deși la prima vedere pare doar un simplu articol, în esență este foarte complex prin includerea respectării legislației celor două Directive (Habitate și Păsări) și a condițiilor impuse de Rețeaua Natura 2000, raportul fiind în același timp și un document al cărui rezultat atestă nu numai modul în care țara noastră conserva biodiversitatea, ci și modul în care imaginea României este percepută la nivel european: un rezultat bun al raportului înseamnă respectarea legislației europene și implicarea țării noastre în toate demersurile întreprinse de către Uniunea Europeană, demersuri ce își propun optimizarea dezvoltării durabile. Prin alegerea acestei teme am dorit sa aflu în mod special situația informațiilor de raportare la nivelul țării noastre în acord cu Formatul de raportare european, observand implicit și modul în care țara noastră a transpus cele două Directive în legislația internă.
Directiva Păsări (79/409 EEC) sau Directiva privind conservarea păsărilor sălbatice, se referă, conform Articolului 1, la: „toate speciile de păsări care trăiesc în mod natural sau în sălbăticie pe teritoriul Uniunii Europene”, Directiva aplicându-se și ouălelor și cuiburilor de păsări și are drept obiectiv „protecția, gestionarea, reglementarea precum și exploatarea acestor specii”.
Articolele Directivei înglobează toate cerințele pentru ca speciile de păsări protejate să continue să existe, fără a le fi periclitată conservarea. În cadrul Anexelor Directivei sunt incluse speciile de păsări care pot face obiectul vânzării, activitățile sportive și cele de ucidere neselectivă, acceptate în scopul protecției păsărilor.
Cum Articolul 17 al Directivei Habitate este de o importanță majoră pentru conservarea biodiversității, implementarea acestuia de către țara noastră, modul în care ne aliniem Statelor Membre și Uniunii Europene în problema conservării biodiversității, precum și situația biodiversității în țara noastră, constituie obiectivele lucrării de față.
CAPITOLUL I. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ LEGATĂ DE CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII
Necesitatea conservării biodiversității de către întreaga umanitate este obligatorie, comunitățile umane fiind în imposibilitatea de a trăi și de a se dezvolta în afara ecosistemelor și independent de acestea. Prin conservarea biodiversității omenirea salvează Planeta „Albastră” și implicit continuitatea vieții tuturor organismelor vii de pe aceasta.
Biodiversitatea, un inestimabil capital natural, de o importanță fundamentală pentru om și calitatea vieții pe Pământ, a devenit un obiectiv important la nivel mondial, atât pentru optimizarea dezvoltării durabile, cât și pentru protejarea florei și faunei, precum și a speciilor pe cale de dispariție a acestora. În acest scop, Convenția privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro, semnată în anul 1992, la data de 5 iunie și la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 58/1994, definește biodiversitatea ca fiind „varietatea de expresie a lumii vii, variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine și a altor ecosisteme acvatice și a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii și a ecosistemelor”. Biodiversitatea este esențială pentru funcționarea tuturor ecosistemelor la parametri optimi, datorită acestor ecosisteme realizându-se reglarea climei (prin împiedicarea deșertificării datorită exploatării neraționale a organismelor verzi (plantele și pomii), menținerea calității și cantității necesare a apei și aerului, vitale pentru existența noastră, biodiversitatea având un rol imens și în fertilitatea solului, datorită căreia omul își poate procura alimentele necesare, combustibilul, dar și medicamentele.
Politica legislativă a Uniunii Europene în ceea ce privește conservarea biodiversității, are la bază două acte legislative principale: Directiva Habitate (92/43/CEE) și Directiva Păsări (79/409/CEE), prin ele instituindu-se și Rețeaua ecologică Natura 2000 și împreună constituind cea mai importantă „armă” europeană legislativă, ce vizează conservarea florei și faunei Statelor Membre ale Uniunii Europene. Pentru toate Statele Membre, Uniunea Europeană impune obligația acestora de a aduce la cunoștință, pi și aerului, vitale pentru existența noastră, biodiversitatea având un rol imens și în fertilitatea solului, datorită căreia omul își poate procura alimentele necesare, combustibilul, dar și medicamentele.
Politica legislativă a Uniunii Europene în ceea ce privește conservarea biodiversității, are la bază două acte legislative principale: Directiva Habitate (92/43/CEE) și Directiva Păsări (79/409/CEE), prin ele instituindu-se și Rețeaua ecologică Natura 2000 și împreună constituind cea mai importantă „armă” europeană legislativă, ce vizează conservarea florei și faunei Statelor Membre ale Uniunii Europene. Pentru toate Statele Membre, Uniunea Europeană impune obligația acestora de a aduce la cunoștință, prin intermediul unor Formate de raportare, situația conservării biodiversității, prin întocmirea unor Rapoarte ce vizează Directiva Habitate, Directiva Păsări și Rețeaua ecologică Natura 2000, în acest mod putându-se observa eventualele regrese sau progrese făcute de către fiecare Stat Membru, în ceea ce privește conservarea biodiversității, precum și modul în care toate Statele Membre respectă legislația europeană cu privire la aceasta. Formatele de raportare sunt tipizate și puse la dispoziția fiecărui Stat Membru, îndeplinind un dublu rol: de ghid (pentru selectarea datelor și introducerea lor în respectivele formate) și de cerință (pentru formarea hărților și a caroiajului de raportare pentru fiecare instrument legislativ: Directiva Habitate, Directiva Păsări și Rețeaua ecologică Natura 2000).
Directiva Habitate, adoptată la data de 21 mai 1992 și având tilul legal Conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice, cu numărul de identificare 92/43/EEC, a fost emisă de către „Consiliul European, intrând în vigoare la data de 21/05/1992”; are drept scop instituirea „stării favorabile” a habitatelor naturale, un habitat natural îndeplinind această condiție atunci când structura și funcțiile sale sunt cele necesare existenței proprii pe termen lung. O atenție deosebită o reprezintă următoarele categorii de specii de interes comunitar: specii periclitate, specii rare, specii vulnerabile și specii endemice. Astfel, Directiva obligă Statele Membre, prin intermediul Articolului 11, la supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale și a speciilor, ținând cont „în mod particular, de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare”.
Pentru implementarea prevederilor Directivei Habitate la nivel european, toate Statele Membre au următoarele obligații: evaluarea stării diversității biologice și desemnarea zonelor ce trebuie supuse unui tip special de management în scopul asigurării unei stări bune de conservare; o evaluare exactă a planurilor sau proiectelor cu un posibil impact negativ asupra acestor zone, precum și prevederea unor soluții alternative viabile și măsuri compensatorii adecvate; stabilirea planurilor de management, inclusiv cele de monitorizare, desemnarea autorităților responsabile cu implementarea acestora, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul nerespectării prevederilor legale.
Având în vedere importanța Directivei Habitate dată de complexitatea cerințelor ce includ nu numai zonele de protectie, ci și siturile precum și speciile din cadrul Directivei Păsări, fiecare Stat Membru este obligat să transmită Comisiei Europene Formatele de raportare obligatorii ale Directivei Habitate, reprezentate de:
– Informații cu privire la măsurile compensatorii (conform Art. 6, alin. 4);
– Raportul Național privind derogările în temeiul Directivei Habitate (conform Art. 16, alin. 2);
– Raportul privind măsurile de implementare -Articolul 17, Directiva Habitate- (conform Art.17, alin. 1);
– Informații privind siturile Natura 2000 -Directiva Habitate- (conform Art. 4).
Cel mai important Format de raportare este Raportul privind măsurile de implementare -Articolul 17- deoarece, el reflectă respectarea legislației întregii Directivei Habitate de către fiecare Stat Membru. Raportul se prezintă ca un format stabilit de comun acord, având titlul „Raportarea Articolului 17”, pe a cărei copertă trebuie trecută perioada care denotă cei șase ani.
Cea mai importantă parte a acestui raport, este dată de evaluarea de către fiecare Stat Membru, a stării de conservare a tuturor habitatelor și speciilor, listate pe (ibidem):
– Anexele 1 și 2 a Directivei (cele pentru care Statele Membre trebuie să propună și să desemneze siturile apartenente rețelei Natura 2000, cunoscută sub denumirea de „zone speciale de conservare”);
– Anexa 4 (specii strict protejate);
– Anexa 5 (specii a căror exploatare poate fi supusă la management).
Pe baza acestui Raport, Comisia (sau Comisunea), elaborează un raport de sinteză; acest raport este menit să constate progresele făcute de către fiecare stat în parte pentru conservarea biodiversității, fiind analizat și modul în care rețeaua Natura 2000 a contribuit la acest progres și în mod special la îndeplinirea obiectivelor rețelei, prevăzute în Articolul 3 al Directivei Habitate. Ulterior, pe baza Raportului unui Stat Membru, se întocmește un proiect ce va fi verificat de către autoritățile statului respectiv. Abia după ce Raportul a fost prezentat Comitetului, va avea loc și publicarea acestuia de către Comisiune, în cel mult 2 ani de la primirea rapoartelor prevăzute în Articolul 6, alin. 1 și trimiterea acestuia către toate Statele Membre, Parlamentului European, Consiliului și Comitetului economic și social. Zonele destinate conservării biodiversității pot fi semnalate de către Statele Membre cu ajutorul panourilor comunitare, special pregătite de Comitet în acest scop.
Raportarea Articolului 17 se referă la tipurile de habitate și specii de pe întreg teritoriul fiecărui Stat Membru, nu numai la cele din siturile Natura 2000. România nu a trimis acest Raport în perioada 2001-2006, datorită faptului că aderarea la Uniunea Europeană, a avut loc abia la data de 1 Ianuarie 2007, Raportul din perioada 2001-2006 fiind primul, conținând „primele aprecieri privind stadiul de conservare a tipurilor de habitate și a speciilor de interes comunitar”, Raportul constituindu-se în conformitate cu cerința Directivei Habitate ca toate Statele Membre să monitorizeze tipurile de habitate naturale și speciile considerate a fi de interes comunitar; cum Raportul reflectă și modul în care Rețeaua ecologică Natura 2000 a contribuit la conservarea biodiversității pe teritoriul fiecărui Stat Membru și înglobează prin cerințe o serie de reglementări ale Directivei, Statelor Membre li se impune desemnarea de situri bazate pe speciile și habitatele prezente în Anexele acesteia. Aceste situri fac parte din Rețeaua ecologică Natura 2000, stabilită pe teritoriul fiecărui Stat Membru și cuprinde atât zonele protejate cât și siturile desemnate în conformitate cu Directiva Păsări. În plus, Directiva Habitate, se ocupă cu protecția speciilor (de animale și plante) de pe întreg teritoriul fiecărui Stat Membru al Uniunii Europene.
Cel de-al doilea instrument legislativ european privind conservarea biodiversității este reprezentat de Directiva Păsări.
Directiva Păsări, cunoscută și sub denumirea de Conservarea păsărilor sălbatice, este cea mai veche piesă a legislației Uniunii Europene în ceea ce privește natura, dar și unul dintre cele mai importante instrumente legislative în acest sens, datorită creării unui regim complet de protecție pentru toate speciile de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural în Uniunea Europeană. A fost adoptată în unanimitate de către Statele Membre în anul 1979, având numărul de identificare 79/409/EEC, fiind emisă de către „Consiliul European, intrând în vigoare la data de 02/04/1979”, ca răspuns la amploarea luată de către declinul populațiilor de păsări sălbatice din Europa, ce a avut drept cauze: poluarea, pierderea habitatelor, precum și utilizarea nesustenabilă (utilizarea acestora în acord cu dezvoltarea durabilă). Directiva este impusă Statelor Membre ale Uniunii Europene deoarece multe specii de păsări ce trăiesc în sălbăticie suferă de la an la an o regresie a numărului lor din ce în ce mai îngrijorătoare, regresie ce „reprezintă un pericol serios pentru conservarea mediului natural”, dar și pentru faptul că păsările, datorită fenomenului de migrație, reprezintă un patrimoniu comun, problema protejării acestora trebuind să fie în responsabilitatea tuturor țărilor membre ale Uniunii Europene, fiind o „problemă de mediu tipic transfrontieră” (ibidem).
Directiva Păsări (2009/147/EC) a fost propusă de către Parlamentul European și Consiliul European, la data de 30 noiembrie 2009 și prevede conservarea păsărilor sălbatice, reprezentând versiunea codificată a Directivei 79/409/CEE cu modificările ulterioare; această versiune codificată este formată din următoarele acte legislative: Directiva 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice, precum și Directiva 85/411/EEC ce amendează directiva 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice; Directiva 91/244/EEC ce amendează directiva 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice; Directiva 94/24/EEC ce amendează anexa II din directiva 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice; Directiva 97/49/EC ce amendează directiva 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice; pe baza acordului politic prevăzut în Tratatul de Aderare (a României și Bulgariei), Consiliul a adoptat o Directivă de efectuare a modificărilor: Directiva 2006/105/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006, de adaptare a Directivelor 73/239/CEE, 74/557/CEE și 2002/83/CE în domeniul mediului, ca urmare a aderării acestor două țări.
Cum cele mai mari amenințări pentru conservarea păsărilor sunt reprezentate de pierderea habitatului și degradare, Directiva Păsări pune foarte mult accent pe protecția habitatelor pe cale de dispariție, precum și a speciilor migratoare (specii regăsite în Anexa 1 a Directivei), în acest scop instituindu-se o rețea ce înglobează arii ce au nevoie de protecție specială (SPA), rețeaua cuprinzând toate teritoriile adecvate pentru aceste specii, iar din anul 1994, toate ariile SPA fac parte integrantă din Rețeaua ecologică Natura 2000.
Măsurile din cadrul Directivei, pe care fiecare Stat Membru trebuie să le adopte, sunt reprezentate de: crearea de zone de protecție; întreținerea și amenajarea habitatelor naturale în care trăiesc păsările; restabilirea biotopurilor distruse și crearea altora; implementarea unui regim juridic adecvat prin care să fie protejate păsările rare, vulnerabile, pe cale de dispariție și sălbatice, în acest scop fiind interzise uciderea sau capturarea intenționată, distrugerea cuiburilor și a ouălelor, precum și deținerea de specii de păsări a căror vânătoare sau achiziționare este interzisă.
Pentru implementarea prevederilor Directivei Păsări, Statele Membre ale Uniunii Europene au următoarele obligații: încurajarea cercetărilor populațiilor de păsări sălbatice și desemnarea zonelor ce urmează să fie supuse unui tip special de management, pentru asigurarea unei stări favorabile de conservare a acestora; stabilirea planurilor de management, inclusiv cele de monitorizare, desemnarea autorităților responsabile cu implementarea acestora, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul nerespectării prevederilor legale.
Formatele de raportare obligatorii impuse de către Directiva Păsări Statelor Membre ale Uniunii Europene, sunt reprezentate de:
– Informații privind siturile Natura 2000 -Directiva Păsări-(conform Art.4);
– Raportul Național privind derogările în temeiul Directivei Păsări (conform Art. 9, alin. 3);
– Progresul/Raport de implementare (conform Art. 12, alin. 1);
– Informații cu privire la măsurile compensatorii în temeiul Art.6, alin. 4 din Directiva Habitate.
Cel mai relevant Format de raportare din cadrul Directivei Pasari este Progresul/Raport de implementare, care prevede, conform Articolului 12, întocmirea unui Raport de către fiecare Stat Membru, Raport adresat Comisiei, care se realizează o dată la 3 ani și care trebuie să reflecte aplicarea dispozițiilor fiecarui Stat Membru pentru implementarea Directivei. Raportul se realizează în temeiul Articolului 18, conform căruia Statele Membre adoptă dispozițiile legislative, de reglementare și administrative necesare Directivei, în termen de 2 ani din momentul verificării, informând imediat Comisia.
Directiva Păsări include și Anexe, în care sunt incluse speciile care pot face obiectul vânzării, precum și activitățile sportive acceptate în scopul protecției păsărilor. Anexele la Directiva Păsări au fost adaptate pe un număr de ocazii, ca răspuns la progresul științific și tehnic și a extinderilor succesive ale Uniunii Europene, iar „cea mai recentă adaptare a fost în conformitate cu aderarea la Uniunea Europeană a Bulgariei și a României, la 1 Ianuarie 2007”.
Elementul central al politicii Uniunii Europene privind biodiversitatea și natura, este reprezentat de Rețeaua ecologică Natura 2000. Rețeaua este formată din arii speciale de conservare (SAC) desemnate de către Statele Membre în temeiul Directivei Habitate, și include de asemeni, arii de protecție specială (SPA), pe care le desemnează în temeiul Directivei Păsări. Cu toate acestea, Rețeaua Natura 2000 nu este un sistem de rezervații naturale stricte, unde toate activitățile umane sunt excluse. În timp ce rețeaua va include, cu siguranță rezervații naturale, cea mai mare parte a terenului este probabil să continue să fie în proprietate privată, iar accentul va fi pus pe asigurarea faptului că gestionarea viitoare este durabilă, atât punct de vedere ecologic cât și economic. Stabilimentul acestor arii protejate, îndeplinește o „reală obligație comunitară în temeiul Convenției ONU privind diversitatea biologică” și se aplică și pentru mediul marin, nu numai pentru cel terestru. Implementarea rețelei reprezintă o modalitate de îndeplinire a obligațiilor Comunității Europene, conform Convenției privind biodiversitatea (Rio de Janeiro, în anul 1992) și Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa (Berna, în anul 1979).
Avand în vedere faptul că Rețeaua Natura 2000 încorporează reglementari din ambele Directive (Habitate și Păsări), atenția acordată de către Uniunea Europeană implementării și îndeplinirii obiectivelor acesteia de către fiecare Stat Membru, este realizată prin cererea pentru fiecare Stat Membru, a întocmirii unui Format de Raportare. Acesta are titlul Formatul de raportare a informațiilor privind siturile Natura 2000 (Directiva Habitate), fiecare Stat Membru al Uniunii Europene având obligația trimiterii acestuia Comisiei Europene, Direcția Generală de Mediu. Titlul acestui instrument legislativ aparține Directivei Habitate. Pentru o raportare corectă, Barometrul Natura 2000 oferă informații statistice actualizate cu privire la progresele înregistrate în crearea rețelei Natura 2000, sub Directiva Păsări și Directiva Habitate.
Alte acte legislative europene în domeniul conservării biodiversității, sunt reprezentate de: Directiva 83/129/EEC privind importul în Statele Membre a pieilor de pui de focă și a produselor derivate din acestea și Directiva 89/370/EEC ce amendează Directiva 83/129/EEC privind importul în Statele Membre a pieilor de pui de focă și a produselor derivate din acestea; au ca scop interzicerea importurilor de produse fabricate din piei de pui de focă, cu excepția celor rezultate prin vânarea în mod tradițional de către populația de eschimoși.
Exista însă și alte politici europene importante în ceea ce privește conservarea biodiversității, iar acestea sunt reprezentate de:
– Cel de-al șaselea Program de acțiune pentru mediu al UE „Viitorul nostru, alegerea noastră”, adoptat în anul 2002, în care, conservarea biodiversității este una dintre cele patru probleme principale care trebuie abordate. Programul are finalizarea în anul 2020 și își propune transformarea economiei Uniunii Europene într-o economie ecologică și durabilă;
– „Mesajul din Malahideen” din 2004, ce înglobează 18 obiective prioritare pentru stoparea pierderii biodiversității, dintre care cele mai multe se referă la integrarea sectorială a problemelor legate de biodiversitate.
Eforturile Uniunii Europene în conservarea biodiversității nu presupun însă doar implementarea unor acte legislative, ci și stabilirea unor serii de convenții la nivel european, iar convențiile prin care statele membre ale Uniunii Europene se obliga să protejeze biodiversitatea, sunt reprezentate de:
– Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural;
– Convenția privind diversitatea biologică;
– Convenția privind protecția zonelor umede de importanță internațională (RAMSAR);
– Convenția privind comerțul internațional cu specii periclitate de faună și floră
sălbatică (CITES);
– Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa;
– Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice
– Convenția Europeană privind peisajele; Acordul privind conservarea liliecilor în Europa;
– Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare african-eurasiatice;
– Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană și din zona contiguă a Atlanticului;
– Acordul privind protecția mediului la tratatul asupra Antarcticii; Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților (Convenția Carpatică).
Însă toate politicile europene privind conservarea biodiversității, stabilite atât la nivel de convenții cât și ca instrumente legislative, au îndreptată atenția prioritar către cele două Directive: Directiva Habitate și Directiva Păsări, România, prin aderarea la Uniunea Europeană în anul 2007, fiind nevoită să transpună aceste Directive în legislația internă, conform cerințelor Uniunii Europene de a ne conserva flora și fauna națională.
CAPITOLUL II. TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR PĂSĂRI ȘI HABITATE ÎN LEGISLAȚIA INTERNĂ
Directivele Habitate și Păsări au fost adoptate în România prin intermediul „Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, Ordonanță ce a fost aprobată prin Legea nr. 462/2001”. Legea nr. 462/2001 pentru transpunerea în legislația internă a celor două Directive a fost necesară pentru „stabilirea cadrului legislativ necesar dezvoltării Rețelei ecologice Natura 2000 în România” (ibidem).
Adoptarea Legii a fost indispensabilă din două motive: un motiv a fost acela ca implementarea Rețelei ecologice Natura 2000 în Romania, a reprezentat una din condițiile obligatorii pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, iar cel de-al doilea motiv a fost reprezentat de faptul că fără implementarea Rețelei în Romania, transpunerea celor două Directive ar fi fost imposibilă, datorită conținutului legislativ, majoritatea articolelor din cadrul Directivelor avand legătura cu Rețeaua Natura 2000.
Pentru crearea Rețelei în țara noastră, au fost necesare: întocmirea unei liste în care să se regăsească Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), atât pentru habitate naturale, cât și pentru specii de păsări și a listei potențialelor Situri de Importanță Comunitară (pCSIs), zone ce îndeplinesc condițiile includerii în Rețeaua Natura 2000; stabilirea Siturilor de Importanță Comunitară (CSI); transformarea Siturilor de Importanță Comunitară în Arii Speciale de Conservare. În urma îndeplinirii acestor trei condiții, în legislația internă a fost aprobat „Formularul Standard Natura 2000 și a manualului de completare al acestuia, prin Ordinul nr. 207 din 3 martie 2006”. Formularul este completat, conform Ordinului, de către toate persoanele fizice și juridice care propun un nou sit, acestea având obligația „de a trasa limitele acestuia prin Internet, la adresa http://n2000.biodiversity.ro/n2000/, formularele completate fiind analizate ulterior de către comisia instituită în acest scop la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, coordonator al Sistemului informatic pentru inventarierea siturilor naturale de interes comunitar Natura 2000” (ibidem, Art. 1, alin: 2, 3; Art. 4, alin. 1), urmând ca datele să fie furnizate publicului de către Direcția „Conservarea naturii, Biodiversitate, Biosecuritate”, prin intermediul adresei maps. Biodiversity.ro/natura2000, „unde se regăsesc toate informațiile geografice disponibile în cadrul sistemului informațional Natura 2000… De asemeni, toate persoanele fizice și juridice care propun desemnarea de noi situri, precum și cele deja înregistrate deja în baza de date, au obligația de a furniza date și informații reale, pentru a nu fi sancționate, conform Codului Penal” (ibidem, Art. 4, alin. 2; Art. 5).
Rețeaua ecologică Natura 2000 fiind implementată, a urmat transpunerea celor două Directive în legislația internă.
Directiva Habitate (92/43 EEC) odată transpusă, a obligat România să respecte Articolul 2 al Directivei, în care se regăsesc scopurile acesteia: asigurarea biodiversității, prin conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice pe teritoriul țării noastre; menținerea sau restabilirea, acolo unde este cazul, a habitatelor naturale și a speciilor de interes comunitar din fauna și flora sălbatică, într-o stare de conservare favorabilă; îndeplinirea obligațiilor Directivei de către autoritățile naționale în funcție de exigențele economice, culturale și sociale, precum și în funcție de particularitățile regionale și locale.
Directiva Păsări (79/409 EEC) transpusa în legislația internă, a obligat de asemeni țara noastră, să respecte scopurile acesteia: protejarea și menținerea populațiilor speciilor de păsări sălbatice amenințate cu dispariția, păsări vulnerabile la anumite habitate, sau specii de păsări rare și, la fel ca și în cazul Directivei Habitate, conform Articolului 2, „în conformitate cu exigențele economice, ecologice, științifice și culturale” ale României. O atenție deosebită în cadrul Directivei, se acordă speciilor de păsări migratoare și zonelor umede ce constituie habitatele optime pentru conservarea acestora. Pentru protecția acestor specii, Directiva Păsări include măsurile speciale de conservare, ce includ prezervarea, menținerea dar și restabilirea habitatelor acestor specii, în acest scop fiind deja desemnate zonele de protecție specială din cadrul rețelei Natura 2000, o astfel de zona fiind Delta Dunării, zona cu o valoare conservativă foarte mare.
Pentru identificarea Siturilor de Importanță Comunitară și desemnarea lor ca Arii Speciale de Conservare pe teritoriul țării noastre, în Anexa 3 a Directivei Habitate, Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri de importanță comunitară și desemnarea lor ca areale speciale de conservare, au fost stabilite etapele care conduc la stabilirea acestora:
– Evaluarea la nivel național a importanței relative a siturilor pentru fiecare habitat natural de tipul celor din Anexa 1 și pentru fiecare specie din Anexa 2 (incluzând habitatele naturale prioritare și speciile prioritare). Pe baza criteriilor de evaluare, România, ca și celelalte State Membre, a trebuit să clasifice Siturile de Importanță Comunitară, propuse pe listele naționale;
– Evaluarea importanței comunitare a siturilor incluse pe listele naționale.
În România, Siturile de Importanță Comunitară (SCI), sunt repartizate pe bioregiuni, conform cerințelor Uniunii Europene, astfel: Bioregiunea Continentală (sudul țării) conține 150 de situri; Bioregiunea Panonică (vestul țării) conține 18 situri; Bioregiunea Alpină (nordul țării) conține 98 de situri; Bioregiunea Stepică (sud-estul țării) conține 34 de situri. Se remarcă faptul că în Bioregiunea Continentală se află cel mai mare număr de situri.
Referitor la Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) în țara noastră, acestea sunt repartizate pentru aceleași regiuni biogeografice, iar numărul lor este (ibidem): în Bioregiunea Continentală (sudul țării) se regăsesc 50 de situri; în Bioregiunea Panonică (vestul țării) se regăsesc 11 situri; în Bioregiunea Alpină (nordul țării) se regăsesc 22 de situri; în Bioregiunea Stepică (sud-estul țării) se regăsesc 40 de situri. Numărul cel mai mare de situri se regăsește tot în Bioregiunea Continentală, în sudul țării.
Aceasta statistică oferă situația curentă a habitatelor naturale și a speciilor de plante, animale și păsări, pe care Romania le-a stabilit în scopul conservării biodiversității; astfel, numărul total al Siturilor de Importanță Comunitară (CSI) pe teritoriul țării noastre este de 300 situri, în timp ce numărul Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) este de 123 situri, sudul țării fiind cel mai predispus la pierderea biodiversității. România are și o a cincea bioregiune, importantă atât pentru CSI cât și pentru SPA, în estul extrem al țării, denumită Bioregiunea Pontică (ibidem) sau Regiunea Marea Neagră. Țara noastră deține în rândul Statelor Membre ale Uniunii Europene cea mai mare diversitate biogeografică, de aici rezultând și cele 5 Bioregiuni, ecosistemele naturale și seminaturale reprezentând aproximativ 47% din suprafața tării, ponderea cea mai mare în raport cu celelalte State Membre având populația de urs brun (60 %), populația de lup (40%) și populația de râși (40%), astfel că „din cele 198 de tipuri de habitate europene, dintre care 65 sunt prioritare, în România se regăsesc 94 de tipuri de habitate naturale, dintre care 23 sunt prioritare, fiind listate în Anexa II a Legii nr. 462/2001”, aceste habitate necesitând declararea lor ca Arii Speciale de Conservare.
Selectarea listelor cu propuneri privind Siturile de Importanță Comunitară se face în cadrul seminariilor biogeografice, organizate pe fiecare bioregiune în parte, seminarii la care alături de reprezentanți ai Guvernului României, participă reprezentanți ai Comisiei Europene și ai Organizațiilor Non-Guvernamentale (ONG-uri). Având în vedere faptul că siturile Rețelei Natura 2000 au fost desemnate în anul 2007, în anul 2008, la seminariile biogeografice din luna iunie, Comisia Europeană a acceptat lista propunerilor României, care a desemnat 108 Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) și 273 posibile Situri de Importanță Comunitară (pSCIs), însă a impus ca „până în septembrie 2008 să se completeze listele speciilor și habitatelor din siturile propuse, iar până în septembrie 2009 să se mai desemneze situri pentru câteva specii și habitate care nu sunt suficient de bine protejate”. În urma acestor seminarii biogeografice, care în fapt reprezintă procesul de evaluare a siturilor, România a trebuit să își extindă suprafața țării ocupată de situri, reprezentanții Comisiei Europene cerându-le autorităților române să adauge “situri de importanță comunitară desemnate conform Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică (Directiva „Habitate”), ca urmare a calificativelor Insuficient Moderat și Insuficient Major acordate unor specii și habitate de importanță comunitară”.
Ultimele evaluări au avut loc în anul 2010, conform aceleiași surse, când a fost susținut seminarul pentru Regiunea Marea Neagră (zona marină). Calificativele pentru această regiune au fost „Insuficient Minor” și „Insuficient Moderat” și respectiv în anul 2011, când s-a constatat rezolvarea parțială a acestor calificative, anul 2011 fiind și termenul limită asumat în fața Comisiei Europene, rezolvarea finală fiind impusă pentru anul 2012.
Pentru evaluarea importanței siturilor naționale prin menținerea sau restabilirea habitatelor și speciilor într-o stare de conservare favorabilă, precum și legătura acestor situri cu Rețeaua Natura 2000, Statul Român, este obligat, prin aceeași Anexă 3 a Directivei Habitate, să țină cont de: valoarea relativă a sitului la nivel național; poziția geografică a sitului comparativ cu rutele de migrare a speciilor de păsări de interes comunitar din Anexa 2, dar și în cazul în care un sit ecologic este situat pe ambele părți a uneia sau mai multor frontiere ale Statelor Membre; suprafața totală a sitului; numărul de habitate și specii prezent în situl respectiv, în acord cu Anexele 1 și 2; valoarea ecologică globală a unui sit.
Având în vedere faptul că Ordonanța de Urgență a Guvernului (OUG) privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, a luat ființă abia în anul 2000, iar Legea pentru transpunerea Directivei Habitate și Directivei Păsări în legislația internă, a fost adoptată în anul 2001, o serie de Articole din cadrul celor două Directive nu au fost aprobate de către Uniunea Europeană, deoarece, pentru a fi aprobate, România trebuia să fie Stat Membru al Uniunii Europene, iar pentru aceasta, condiția principală era crearea Rețelei Natura 2000.
Pentru alinierea la standardele europene legate de mediu și de biodiversitate, România a trebuit să ia în considerație unul dintre cele mai importante documente ce vizează conservarea biodiversității în Uniunea Europeană și anume Mesajul din Malahide, stabilit în cadrul unei Conferințe în Malahide (Irlanda), a cărui Versiune Finală a fost stabilită la data de 27 mai, în anul 2004. Documentul include 18 obiective esențiale pentru stoparea pierderii biodiversității, ce au avut termen limită de îndeplinire, anul 2010. Alături de obiective, Mesajul din Malahide prezintă și 2 Anexe: Anexa 1 prezintă un prim set de indicatori ai biodiversității, necesari pentru monitorizarea progresului în privința angajamentelor luate de către Statele Membre până în anul 2010, în timp ce Anexa 2 cuprinde o declarație și recomandări asupra activităților de cercetare.
Prin aderarea la Uniunea Europeană, România a trebuit să își asume, alături de celelalte State Membre, atingerea obiectivelor vizate și, conform documentului, cele 18 obiective au fost structurate pe 9 Sectoare și 5 Teme, fiecare Sector și fiecare temă prezentând obiectivele aferente precum și targeturile anului 2010, pentru fiecare din cele 18 obiective, cu excepția Temei 1, în care nu este încadrat nici un obiectiv. Cele 18 obiective prioritare pentru stoparea declinului biodiversității, pe care România, ca și celelalte State Membre a trebuit să și le asume, sunt structurate astfel (ibidem, pp. 9-42):
– Pentru Sectorul 1: Conservarea și utilizarea rațională a resurselor naturale, România și-a atribuit respectarea celor 4 obiective aferente: conservarea celor mai importante habitate naturale și specii sălbatice din Europa, pentru a se asigura un mediu de calitate; completarea Rețelei Natura 2000, atât pentru mediul marin cât și pentru cel terestru; obligativitatea introducerii integrale a Art. 6 din Directiva Habitate în legislația internă (Obiectivul 1); preocuparea Statului Român față de problema biodiversității, în ceea ce privește apa, solul, mediul marin; răspunderea; eco-etichetarea; principiul precauției – unul dintre principalele principii ale dezvoltării durabile – (Obiectivul 2); dezvoltarea și impementarea măsurilor de prevenire și control a speciilor alogene invazive și a genotipurilor alogene prin dezvoltarea unei strategii naționale până în anul 2007 (Obiectivul 3); prevenirea și/sau minimizarea impactului negativ asupra biodiversității și optimizarea posibilităților de beneficiere asupra biodiversității, în concordanță cu schimbările climatice (Obiectivul 4);
– Pentru Sectorul 2: Agricultura, România trebuie să asigure Programul Financiar în perioada 2007-2013, care se referă la dezvoltarea rurală prin finanțare, dar mai ales prin luarea acelor măsuri care includ zonele defavorizate, zonele cu restricții de mediu și activitățile agricole ce asigură menținerea biodiversității. Se au în vedere: zonele cu valoare naturală ridicată (inclusiv Rețeaua Natura 2000), zonele amenințate cu pierderea biodiversității și măsurile luate pentru combaterea acestei amenințări (Obiectivul 5);
– Pentru Sectorul 3: Silvicultura, România s-a obligat: să conserve și să sporească biodiversitatea prin activități de management durabile, prin includerea speciilor forestiere și a habitatelor enumerate în Directivele Habitate și Păsări, în starea de conservare favorabilă; să acorde sprijin financiar pentru conservarea biodiversității pădurilor, atât în interiorul cât și în exteriorul Rețelei Natura 2000, până în anul 2007; să înlăture definitiv impactului gobal negativ, datorat defrișărilor și împăduririlor asupra biodiversității Uniunii Europene, începând din anul 2004 (Obiectivul 6);
– Pentru Sectorul 4: Pescuitul, România trebuie să asigure promovarea continuă a conservării și utilizării durabile a stocurilor comerciale, precum și reducerea efectelor adverse ale acvaculturii asupra speciilor și habitatelor utilizabile; luarea măsurilor de precauție în ceea ce privește pescuitul, măsuri necesare pentru implementarea Rețelei Natura 2000; elaborarea de Rapoarte privind progresele înregistrate în politica integrării de mediu, puse la dispoziție până în anii 2005, 2007 și 2009 (Obiectivul 7);
– Pentru Sectorul 5: Politica Regională și Amenajarea Teritorială, România s-a obligat: să implementeze politici și amenajări teritoriale, pentru conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității, vizând în mod special perioada 2007-2013; sa elaboreze evaluarea strategică de mediu a tuturor planurilor teritoriale; sa raporteze modul în care planurile spațiale au asigurat menținerea și îmbunatățirea funcționarii ecologice a peisajelor și a coerenței Rețelei Natura 2000 (Obiectivul 8);
– Pentru Sectorul 6: Energie și Transporturi, Construcții și Industrii Extractive, România trebuie să prevină, să reducă și să atenueze impactul negativ al acestor activități asupra biodiversității, astfel ca toate evaluările de mediu trebuie să fie în conformitate cu Art.6 din Directiva Habitate, în funcție de impactul acestor activități asupra biodiversității (Obiectivul 9);
– Pentru Sectorul 7: Turismul, România trebuie să dezvolte un turism durabil și să acorde o atenție deosebită măsurilor de management Natura 2000, prin care activitățile de recreere și utilizările siturilor sunt în concordanță cu durabilitatea (Obiectivul 10);
– Pentru Sectorul 8: Cooperare și Dezvoltare Economică, România trebuie să contribuie, alături de celelalte State Membre la atingerea obiectivului global de a reduce în mod semnificativ rata actuală a pierderii biodiversității (2002), până în anul 2010, documentele strategice naționale trebuind să fie implementate până în anul 2007 (Obiectivul 11);
– Pentru Sectorul 9: Comerțul internațional, România se obligă să promoveze comerțul ecologic durabil internațional, pentru atingerea obiectivului global (stoparea declinului biodiversității) în anul 2010 (Obiectivul 12);
– Pentru Tema 2: Împărțirea beneficiilor, cunoștințe tradiționale, România își asumă distribuirea corectă și echitabilă a beneficiilor care rezultă din utilizarea resurselor genetice, promovând în același timp conservarea și utilizarea durabilă, la fel ca și celelalte State Membre (Obiectivul 13), alături de siguranța punerii în aplicare a deciziilor privind conservarea biodiversității, bazate pe cunoștințe, inovații și practici asupra comunităților indigene și locale, în acord cu stilul de viața tradițional (Obiectivul 14);
– Pentru Tema 3: Cercetare, Monitorizare și Indicatori, România se obligă: să pună în aplicare setul de indicatori ai biodiversității, convenit de către toate Statele Membre, pentru a monitoriza și evalua progresul asupra obiectivelor stabilite pe anul 2010, precum și comunicarea problemelor legate de biodiversitate, publicului larg; să efectueze o raportare cât mai simplificată la nivel național, pusă ulterior la dispoziția Comunității Europene, pan-europene și acordurilor internaționale, începând cu anul 2006. România se obligă și să înregistreze eventualele progrese, pe baza indicatorilor principali, în anul 2007 și anul 2010 (Obiectivul 15). Alături de acestea, România trebuie să își îmbunătățească și să aplice baza de cunoștințe pentru conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității; este un obiectiv extrem de important, deoarece urmărește: starea, tendințele și distribuția tuturor habitatelor și speciilor de interes comunitar și a habitatelor și speciilor suplimentare, de relevanță politică cunoscută (Obiectivul 16);
– Pentru Tema 4: Educație, Training și Sensibilizare, Participare, România trebuie să consolideze măsurile de comunicare publică, conștientizare și participare, să își arate interesul față de conservarea și managementul siturilor Natura 2000 și accesul publicului la conferințele ce au tema principală conservarea biodiversității (Obiectivul 17);
– Pentru Tema 5: Guvernarea Internațională de Mediu, România trebuie să contribuie alături de celelalte State Membre, la îmbunătățirea mediului internațional, pentru a spori punerea în aplicare a altor acorduri legate de biodiversitate și alte acorduri similare (Obiectivul 18).
În anul 2012, România a înregistrat reale progrese în privința transpunerii celor două Directive, iar situația s-a prezentat astfel:
Pentru Directiva Habitate (92/43/CEE), modificată de Directivele 97/62/CE, 2006/105/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003, s-a constatat transpunerea totală a acesteia în legislația internă, Directiva națională bazându-se pe următoarele acte normative, care au urmărit transpunerea sau implementarea:
– OUG nr. 57/2007, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei sălbatice, adoptată prin Legea nr. 49/2011, transpusă;
– Legea nr. 407/2006, a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, aprobată de Legea nr. 66/2011, transpusă;
– OUG nr 195/2005 privind protecția mediului, aprobată de Legea nr. 265/2006, modificată de OUG nr. 57/2007, OUG nr. 114/2007, OUG nr. 164/2008, OUG nr. 71/2011, transpusă;
– OM nr. 207/2006 privind aprobarea conținutului Formularului Standard Natura 2000 și a manualului de completare al acestuia, implementat;
– OM nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a Siturilor de Importanță Comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, modificat de OM nr. 2387/2001, transpus/implementat;
– OM nr. 410/2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare și/sau achiziție și/sau comercializare, pe teritoriul național sau la export a florilor de mână, fosilelor de plante și fosilelor de animale vertebrate și nevertebrate, precum și a plantelor și și animalelor din flora și respectiv fauna sălbatică și a importului acestora, modificat de OM nr. 890/2009, transpus/implementat;
– OM nr. 979/2009, privind introducerea de specii alohtone, intervențiile asupra speciilor invazive, precum și reintroducerea speciilor indigene prevăzute în Anexele 4A și 4B la OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice pe teritoriul național, transpus/implementat;
– OM nr. 19/2010, pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potențiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, transpus/implementat;
– HG nr. 323/2010, privind stabilirea sistemului de monitorizare a capturilor și uciderilor accidentale alte tuturor speciilor de păsări, precum și ale speciilor strict protejate, prevăzute în Anexele nr. 4A și 4B la OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor nturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice, implementată;
– OM nr. 203/14/2009, privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecție a speciilor de flora și de fauna sălbatice, implementat;
– OM nr. 1948/2010, privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesita constituirea de structuri de administrare și a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare, implementat;
– OM nr. 1384/2011, privind aprobarea cotelor de recoltă pentru speciile de faună de interes cinegetic, la care vânarea este permisă, pentru sezonul de vânătoare 15 mai 2011 – 14 mai 2012, modificat de OM nr. 2266/2011, OM nr. 2772/2011 și OM nr. 26/2012, implementat;
– OM nr. 1326/2011, pentru aprobarea derogării în vederea capturării în scop științific a unui număr de exemplare din specii de lilieci, implementat;
– OM nr. 2278/2011, pentru aprobarea derogării în cazul speciilor de urs, lup, râs și pisică sălbatică, implementat.
Pentru Directiva Păsări (2009/147/CE) sau Directiva privind conservarea pasărilor sălbatice, s-a constatat transpunerea totală a acesteia în legislația internă, Directiva națională bazându-se pe unele instrumente legislative din Directiva Habitate: OUG nr. 57/2007; Legea nr. 407/2006; OM nr. 207/2006; HG nr. 323/2010; OM nr. 203/14/2009, la care se adaugă următoarele acte normative (ibidem, pp. 2-3):
– HG nr. 1284/2007, privind declararea Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, modificată de HG nr. 971/2011, transpusă/implementată;
– OM nr. 1470/2011, pentru aprobarea derogării în vederea capturării în scop științific a unui număr de exemplare din specii de păsări, implementată.
Se remarcă o strânsă corelație legislativă între cele două Directive, deoarece ambele au în vedere urmărirea cu atenție a activităților care pot prejudicia numărul de exemplare a speciilor de animale, plante și păsări, considerate: vulnerabile, pe cale de dispariție sau rare. Diferența între cele două Directive o face fenomenul de migrație, caracteristic păsărilor, motiv pentru care atenția acordată acestora trebuie să fie mai mare, prin conștientizarea faptului că păsările constituie de fapt averea comună a tuturor Statelor Membre, iar nerespectarea Directivei Păsări pe teritoriul țării noastre, neurmarirea activităților de vânătoare, achiziționare și comercializare a speciilor de păsări, ar putea duce, prin reducerea numărului acestora, la consecințe nedorite, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Statele Membre și de Comisia Europeană.
Alături de Directivele Păsări și Habitate, în cadrul actelor normative din 2012, au fost adăugate două Directive (ibidem), ce vizează de asemeni consolidarea conservării biodiversității și a respectării celor două Directive de bază:
– Directiva 99/22/CE privind animalele sălbatice din grădini zoologice, transpusă total, Directivă ce are la bază următoarele acte normative:
– Legea nr. 191/2002 a grădinilor zoologice și acvariilor publice, transpusă;
– OUG nr.12/2007, pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului, adoptată prin Legea nr. 161/2007, transpusă;
– OM nr. 755/2007, privind aprobarea modelului fișei de evidență a fiecărei grădini zoologice și a fiecărui acvariu public, precum și a Registrului național al grădinilor zoologice și acvariilor publice, implementată;
– OM nr. 1798/2007, pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu, modificat de OM nr. 1298/2011, implementată.
– Directiva 83/129/CEE privind importul în Statele Membre de piele de pui de focă și de produse derivate, modificată de Directivele 85/444/CEE și 89/370/CEE, transpusă total, având la bază următorul act normativ:
– OM nr. 410/2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare și/sau achiziție și/sau comercializare, pe teritoriul național sau la export a florilor de mână, a fosilelor de plante și a fosilelor de animale vertebrate și nevertebrate, precum și a plantelor și animalelor din flora și respectiv, fauna sălbatice și a importului acestora, modificat de OM nr. 890/2009, transpusă.
Prin adăugarea altor două Directive, se constată faptul că România, pune tot mai mult accent pe respectarea Art. 11 al Directivei Habitate, care obligă Statele Membre la supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale și a speciilor, ținând cont „în mod particular, de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare”, precum și respectarea tuturor prevederilor Art. 3 din aceeași Directivă, Articol dedicat Rețelei Natura 2000, cea mai importantă reglementare întreprinsă de Uniunea Europeană pentru salvarea și conservarea biodiversității, constituită cu aportul tuturor Statelor Membre, de unde se observă și dorința clară a României de a se alinia standardelor Uniunii Europene.
Importanța conservării biodiversității naționale prin intermediul celor două Directive, dată în mod special de Articolul 17 al Directivei Habitate, a condus în anul 2011, la lansarea unui proiect, la care, alături de Uniunea Europeană au contribuit: Guvernul României, Autoritatea de Management POS Mediu, Institutul de Biologie București și Programul Instrumente Structurale 2007-2013, proiect intitulat Monitorizarea stării de conservare a speciilor și habitatelor din România în baza Articolului 17 din Directiva Habitate și făcut public printr-un comunicat de presă, prin intermediul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice. Fiind finanțat de Programul Operațional Sectorial (POS) de Mediu, proiectul are ca obiectiv principal „protecția biodiversității și a patrimoniului natural și îmbunatățirea calității mediului natural prin monitorizarea adecvată a stării de conservare a speciilor și habitatelor de interes comunitar din România”. Acest obiectiv a fost stabilit pentru a se putea remarca modul în care țara noastră respectă întocmirea Raportului, conform prevederilor Articolului 17 din Directiva Habitate, dar și interesul manifestat față de Raportarea Articolului 12 al Directivei Păsări, precum și modul în care este implementată Rețeaua ecologică Natura 2000 la nivel național, pe baza concluziilor Rapoartelor. Început la 10 ianuarie 2011, proiectul are finalitate în 9 iulie 2015. Așteptările autorităților naționale în ceea ce privește proiectul, sunt foarte mari; se dorește: realizarea pentru prima oară în Romania, a unei analize asupra datelor existente și a celor din teren, pentru a se putea evalua starea de conservarea a habitatelor naturale și a speciilor de păsări din România, ambele de interes comunitar; crearea și dezvoltarea la nivel național a Sistemului Informatic pentru Monitorizarea Speciilor și Habitatelor de Interes Comunitar (SIMSHAB); elaborarea primului Raport sintetic privind starea de conservare a speciilor și habitatelor de interes comunitar din România. Însă, până la finalitatea acetui proiect, România trebuie să prezinte în anul 2013, situația Raportului Național pentru ambele Directive: Raportul privind măsurile de implementare – Articolul 17, Directiva Habitate- și Progresul/Raport de implementare – Articolul 12, Directiva Păsări-, rapoarte de referință pentru identificarea și evaluarea conservării biodiversității în țara noastră.
CAPITOLUL III. FORMATUL DE RAPORTARE EUROPEAN
Pentru Directiva Habitate, Raportul privind măsurile de implementare -Articolul 17, Directiva Habitate- (conform Art.17, alin. 1) este în strânsă corelație cu cerințele Art.6, alin.1, conform căruia fiecare Stat Membru trebuie să raporteze toate măsurile legate de conservare, ce corespund necesitaților ecologice ale habitatelor naturale din Anexa 1 și a speciilor din situri din Anexa 2, precum și rezultatele supravegherii incluse în Art. 11.
Conform noului Raport de Progres, inclus în Raportarea Articolului 17, se impune Statelor Membre, raportarea progreselor înregistrate în implementarea Directivei Habitate. Având în vedere faptul că principalul obiectiv al Directivei este menținerea și/sau restaurarea unei stări favorabile de conservare ale tipurilor de habitate și speciilor de interes comunitar, monitorizarea și raportarea Art. 17 în temeiul Directivei se concentrează pe acest obiectiv, precum și pe progresele înregistrate.
Monitorizarea stării de conservare este o obligație care decurge din articolul 11 din Directiva Habitate pentru toate habitatele (enumerate în Anexa 1) și a speciilor (astfel cum sunt enumerate în Anexele 2, 4 și 5) de interes comunitar. Prin urmare, această prevedere nu se limitează doar la siturile Natura 2000, ci datele trebuie să fie colectate deopotrivă în și din afara Rețelei Natura 2000, pentru a realiza o apreciere completă a stării de conservare. Principalele rezultate ale acestei monitorizări trebuie să fie raportate Comisiei Europene la fiecare șase ani, în conformitate cu Articolul 17 din Directiva Habitate.
Perioadele de raportare ale Art. 17, perioadele de raportare ale fiecărui Stat Membru (la nivel de țară) și perioada Raportului de Sinteză elaborat de Uniunea Europeană în urma raportării Art. 17, precum și accentul principal pentru fiecare perioadă de raportare, se prezintă astfel (ibidem):
– Primul Raport al Art.17 a cuprins perioada 1994 – 2000, Raportul Național al fiecărui Stat Membru fiind declarat în anul 2001 (în timp ce Raportul de Sinteză al Uniunii Europene a fost elaborat în perioada 2003-2004), accentul principal al Raportului fiind pus pe progresele înregistrate în transpunerea legislației și punerea în aplicare a Directivei, progresele înregistrate în crearea Rețelei Natura 2000 și aspectele administrative, toate la nivel de Stat;
– Al doilea Raport a cuprins perioada 2001-2006, Raportul Național al fiecărui Stat Membru fiind declarat în anul 2007 (în timp ce Raportul de Sinteză al Uniunii Europene a fost elaborat în perioada 2008-2009), accentul principal al Raportului fiind pus pe datele obținute, acest Raport conținând prima evaluare a stării de conservare, pe baza datelor disponibile.
– Al treilea Raport include perioada 2007-2012, Raportul Național al fiecărui Stat Membru urmând să fie declarat în cursul anului curent (2013), în timp ce pentru Raportul de Sinteză al Uniunii Europene, perioada estimată este 2014-2015, iar accentele principale vor fi: reînnoirea evaluării stării de conservare, bazată pe sistemele de monitorizare stabilite, precum și evaluarea eficienței măsurilor luate pentru Rețeaua Natura 2000, în temeiul Directivei.
Pentru Raportul din perioada 2007-2012, notele explicative și orientările sunt incluse în Formatul Final de Raportare, reînnoit la data de 16 mai 2011. Astfel, în Raportul vizând Art. 17 în perioada 2007-2012, fiecare Stat Membru, trebuie să aibă în vedere, conform Formatului final de Raportare, următoarele obligații incluse în cele 5 Anexe ale formatului (ibidem, pp. 2-19):
– Anexa A: Formatul general de raportare pentru Raportul 2007-2012. Anexa cuprinde următoarele secțiuni:
1. Principalele realizări în temeiul Directivei Habitate. Fiecare Stat Membru trebuie să descrie succint și la obiect principalele realizări în temeiul Directivei Habitate, vizând perioada de raportare, accentul principal fiind pus pe Rețeaua Natura 2000; textul secțiunii trebuie să aibă maxim 2 pagini;
2. Sursele de informare generală cu privire la punerea în aplicare a Directivei Habitate; în acest sens sunt cerute link-urile la sursele de informare ale fiecărui Stat Membru, pentru ca Uniunea Europeană, prin intermediul Comisiei, să găsească informațiile solicitate. Statele Membre au obligația de a include în această secțiune: Informații generale cu privire la Directiva Habitate; Informații cu privire la Rețeaua Natura 2000 specifice fiecărui Stat Membru; Schemele de monitorizare (conform Art. 11); Protecția speciilor (conform Art. 12-16); Transpunerea Directivei (textele juridice);
3. Denumirea site-ului Natura 2000, la nivel național. Site-ul trebuie să includă toate Siturile de Importanță Comunitară, potențialele Situri de Importanță Comunitară și Ariile Speciale de Conservare, având următoarele rubrici: toate siturile la nivel național (numărul, suprafața în km2). Această rubrică include două categorii de situri: siturile arealelor terestre și siturile suprafețelor marine (pentru care se cere doar suprafața în km2); data de baze utilizată, cerându-se cea mai recentă actualizare a bazei de date Natura 2000 trimisă Comisiei;
4. Planurile de management pentru siturile Natura 2000 (conform Art. 6, alin.1). Secțiunea include: numărul de situri pentru care au fost adoptate planuri de management; procentul din suprafața Rețelei reglementate prin planurile de management; numărul de situri pentru care există planuri de management sau sunt în curs de pregătire (acesta fiind opțional);
5. Măsurile luate în legătură cu aprobarea de planuri și proiecte (conform Art. 6, alin. 4). Se referă la lista proiectelor/planurilor de măsuri compensatorii care au fost necesare și la informații, dacă se solicita un aviz al Comisiei. Lista solicită informații care trebuie raportate pentru fiecare sit (codul sitului; numele sitului; anul proiectului/planul; titlul proiectului/planului; cererea avizului Comisiei – da/nu-; impactul proiectelor asupra stării de conservare, proiecte ce au nevoie de măsuri compensatorii, opțional și maxim 250 caractere); în afară de ultima cerința legată de informații asupra siturilor, toate celelalte se repeta ori de câte ori este nevoie;
6. Măsurile luate pentru a asigura coerența Rețelei Natura 2000 (conform Art. 10). Secțiunea cuprinde o descriere generală a principalelor măsuri luate (prezentare generală la nivel național, activitățile întreprinse, inclusiv măsuri juridice, studii sistematice, link-uri către resurse online, text liber);
7. Reintroducerea speciilor din Anexa 4 (conform Art. 22, punctul a). Secțiunea include: numele și codul speciilor; perioada de reintroducere; reintroducerea locațiilor și numărul reintroducerilor individuale; răspuns la întrebarea: „Reintroducerea a avut succes?” („Da”, „Nu”, „Prea devreme să ne pronunțăm”), opțional; informații suplimentare cu privire la reintroducere. Cerințele se aplica ori de câte ori este nevoie.
– Anexa B: Formatul de raportare cu privire la „Principalele rezultate ale supravegherii în conformitate cu articolul 11”, pentru Anexele 2, 4 și 5 ce cuprind specii. Anexa cuprinde următoarele secțiuni:
1. Nivelul național. Secțiunea cuprinde harta (harta de distribuție; metoda utilizată în alcătuirea hartii; anul sau perioada; hărți suplimentare, gama hărții);
2. Nivelul biogeografic, completat pentru fiecare regiune biogeografică, marină sau terestră, cuprinzând și concluziile fiecărui Stat Membru asupra evaluării stării de conservare, la sfârșitul perioadei de raportare; pentru aceasta se folosesc o serie de indicatori ai stării de evaluare, precum: Favorabil (FV), Inadecvat (U1), Prost (U2), Necunoscut (XX);
3. Acoperirea și măsurile de conservare ale Rețelei Natura 2000, speciile din Anexa 2 la nivel biogeografic. Secțiunea include: populația; măsurile de conservare (Listă de până la 20 de măsuri de conservare luate, cum ar fi cele deja implementate în perioada de raportare și furnizarea de informații cu privire la importanța lor, locația și evaluarea).
– Anexa C: Evaluarea stării de conservare a unei specii. Este o evaluare generală tip matrice (pe regiunile biogeografice ale fiecărui Stat Membru);
– Anexa D: Formatul de raportare cu privire la „Principalele rezultate ale supravegherii în conformitate cu Articolul 11” pentru Anexa 1 (Tipuri de habitate). Anexa include următoarele secțiuni:
1. Nivelul național. Secțiunea cuprinde harta (harta de distribuție; metoda utilizată în alcătuirea hartii; anul sau perioada; hărți suplimentare, gama hărții);
2. Nivelul biogeografic, completat pentru fiecare regiune biogeografică, marină sau terestră;
3. Acoperirea și măsurile de conservare ale Rețelei Natura 2000, tipurile de habitate la nivel biogeografic, din Anexa 1. Secțiunea include: aria acoperită de un habitat; măsurile de conservare.
– Anexa E: Evaluarea stării de conservare a unui tip de habitat. Evaluarea generală este de tip matrice (pe regiunile biogeografice ale fiecărui Stat Membru). Parametrii utilizați sunt: gama; suprafața acoperită de un tip de habitat în gama; funcțiile și structurile specifice (inclusiv pentru speciile tipice); perspective de viitor; evaluare generală. Indicatorii utilizați, atât pentru parametrii cât și pentru evaluarea generală sunt: Favorabil (culoarea verde, toate de culoare verde sau 3 de culoare verde și 1 de o altă culoare); Nefavorabil-Inadecvat (culoarea chihlimbarului sau portocaliu, una sau mai multe, dar nu de culoare roșie); Nefavorabil-Prost (culoarea roșu, una sau mai multe de culoare roșie); Necunoscut, respectiv insuficiente informații pentru a face o evaluare (două sau mai multe de culoare diferită de cele trei, combinate cu altele de culoare verde, sau toate de culoare diferită de cele trei).
După cum se poate observa din Formatul final de raportare al Articolului 17, fiecare Stat Membru, printre care și România, are obligația de a respecta legislația Directivei Habitate, deoarece Raportarea Articolului 17 conține respectarea aproape tuturor Articolelor și Anexelor Directivei: Art. 6 (alin. 1, alin. 4), Art.10, Art. 11, Art. 12-16, Anexele 1, 2, 4 și 5 din Directivă, privind tipurile de habitate și speciile și, cel mai important, toate aceste Articole, nu pot fi respectate fără accentul pus pe Art. 3, ce vizează Rețeaua ecologică Natura 2000. Raportarea Articolului este cu atât mai importantă, mai ales ca Articolul 17 include de fapt Informarea cu privire la aplicarea dispozițiilor Directivei Habitate, tocmai de aceea beneficiază de incorporarea celorlalte cerințe legislative din cadrul Directivei.
Cum Raportul Național pentru perioada 2007-2012 va fi declarat în cursul anului curent (2013), iar Raportul de sinteză al Comisiei Europene prevede perioada 2014-2015, o evaluare asupra Raportului privind măsurile de implementare -Articolul 17, Directiva Habitate-, nu o putem face decât prin prisma Raportării din perioada 2001-2006, însă la nivel european, nu și național, deoarece Romania încă nu reprezenta la momentul respectiv, un Stat Membru al Uniunii Europene.
Referitor la regiunile biogeografice și regiunile marine, pentru perioada 2001-2006, starea de conservare a fiecărui tip de habitat natural și specie, fie la nivelul Statelor Membre sau la nivelul Uniunii Europene, a fost evaluat separat pentru fiecare regiune biogeografică în care acesta se afla, iar „pentru evaluarea tipurilor de habitate și specii marine au fost utilizate patru regiuni marine, create special pentru Raportarea Articolului 17”.
Cum acest Raport a avut loc acum 7 ani, a putut fi elaborat și Raportul de Sinteză al Comisiei Europene și adresat Consiliului și Parlamentului European, raportul vizând primul stadiu al conservării tipurilor de habitate și specii, în conformitate cu prevederile Articolului 17 din Directiva Habitate. Astfel au apărut și primele date asupra biodiversității europene, date ce au fost puse ulterior, la dispoziția publicului larg.
Prima evaluare mai sistematică a stadiului de conservare a celor mai vulnerabile tipuri de habitate și specii protejate din Europa, în temeiul Directivei Habitate, a fost realizat pe baza rapoartelor de evaluare pe cei 6 ani (2001-2006), pentru care au raportat progresele obținute în conservarea biodiversității „25 de State Membre, pentru 11 regiuni biogeografice (7 terestre și 4 marine)”. Raportul a oferit nu numai o primă evaluare ci și un punct de referință pentru evaluarea viitoarelor tendințe. Rezultatele Raportului arată că în perioada 2001-2006, „doar o mică parte a habitatelor și speciilor de interes comunitar sunt într-o stare de conservare favorabilă” (ibidem). Cele mai îngrijorătoare situații au fost pentru pajiști, zone umede și anumite tipuri de habitate de coastă, acest lucru datorându-se convertirii habitatelor de zone umede la alte tipuri de utilizare a terenurilor, tipurilor de agricultură tradițională încă practicate în acea perioadă, precum și efectelor adverse produse de schimbările climatice, în timp ce habitatele costiere au suferit modificări negative datorită impactului turismului și al urbanizării. În urma Raportului, Comisia Europeană a constatat faptul că unele din speciile de animale sălbatice protejate, cum ar fi lupul, râsul eurasiatic, castorul și vidra, au dat semne de redresare în ceea ce privește numărul lor, în anumite părți ale Uniunii Europene, însă pentru ca populațiile de specii de animale sălbatice să ajungă să fie sănătoase și sustenabile, Statele Membre aveau un drum foarte lung de parcurs în direcția conservării lor. De asemeni, Comisia Europeană a stabilit faptul că rezultatele obținute „demonstrează că măsurile de conservare în directivă, precum și finanțarea și alte instrumente din cadrul politicilor sectoriale pot avea rezultate pozitive” (ibidem), însă pentru a putea fi înregistrate progrese evidente, Statele Membre trebuie să depună eforturi continue și considerabile în direcția stopării declinului biodiversității. Cele mai importante concluzii ale Comisiei Europene au fost:
– Finalizarea Rețelei Natura 2000 devine imperativă;
– Siturile individuale pot necesita măsuri de restaurare și atât siturile cât și întreaga Rețea trebuie să fie gestionate corect și să dispună de resurse adecvate;
– Rapoartele trimise în perioada 2001-2006 demonstrează că doar câteva State Membre investesc suficient în monitorizarea stării speciilor și habitatelor pe teritoriul lor, deoarece monitorizarea presupune prezența unui personal calificat și resurse financiare considerabile.
Deși prim raport concludent, rezultatul Comisiei Europene a fost acela că „în absența unor date fiabile, va fi imposibilă evaluarea impactului de măsuri de conservare” (ibidem), ceea ce înseamnă că deși au fost puse la dispoziție date privind biodiversitatea de către fiecare Stat Membru, Comisia Europeană nu a putut stabili obiectivul cel mai important: impactul măsurilor de conservare, obiectiv care de altfel reprezintă fundamentul Articolului 17. Rămâne de văzut ce se va stabili în urma Raportului în perioada 2007-2012, perioadă în care Uniunea Europeană a acordat fonduri financiare tuturor Statelor Membre pentru a-și putea implementa programele de conservare a biodiversității și a militat prin toate canalele de comunicare pentru un mediu sănătos și pentru menținerea biodiversității. Pentru noi, Raportul este foarte important, deoarece va pune la dispoziția Comisiei Europene, tuturor Statelor Membre și nouă, cetățenilor români, primele informații legate de numărul național de situri, modul în care Directiva Habitate a fost respectată și modul în care România a știut să profite de toate instrumentele și mijloacele oferite de Uniunea Europeană, deoarece un bun rezultat al Raportării Articolului 17, denotă interesul autorităților în conservarea biodiversității și de asemeni corectitudinea și complexitatea transpunerii Directivei în legislația internă.
Pentru Directiva Păsări, cel mai concludent Format de Raportare este Progresul/Raport de implementare – Articolul 12 (conform alin. 1).
În luna Decembrie anul 2011, Comisia Europeană a elaborat un ghid denumit „Evaluarea și raportarea în conformitate cu articolul 12 din Directiva Păsări. Note explicative și liniile directoare pentru perioada 2008-2012”, aceasta find Versiunea Finală, pentru a sprijini demersul Statelor Membre în implementarea Directivei Păsări și Raportarea Articolului 12. Ghidul a fost oferit publicului larg pe site-ul Agenției Europene de Mediu, la data de 18 Decembrie 2012. Documentul pune la dispoziția Statelor Membre și publicului larg și 2 Anexe: prima se referă la materialele disponibile pe Portalul de Referință, iar cea de-a doua la hărțile de distribuție și instrumentele necesare.
Conform actualizării, ghidul relevă prevederile Articolului 12 din Directiva Păsări (ibidem, p. 3): Statele Membre transmit Comisiei la fiecare trei ani, începând de la 7 aprilie 1981, un Raport privind punerea în aplicare a dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul Directivei; Comisia întocmește o dată la trei ani, un Raport de Sinteză pe baza informațiilor prevăzute la alin. 1. Acea parte a proiectului de raport care conține informațiile furnizate de un Stat Membru este transmisă autorităților Statului Membru respectiv pentru verificare, iar Versiunea Finală a Raportului este înaintată Statelor Membre.
Raportarea trebuie să evidențieze efectuarea evaluării de către fiecare Stat Membru și dacă fiecare Stat Membru a luat măsurile necesare pentru a menține populația de specii de păsări menționate în cadrul Art. 1 al Directivei, și anume toate speciile de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al Statelor Membre în mod natural, „la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama de condițiile economice și de recreere sau pentru a adapta populația acestor specii la nivelul respectiv”(ibidem), în conformitate cu Art. 2.
În elaborarea și redactarea ghidului, Comisia Europeană a evidențiat faptul că „până în prezent, raportarea în conformitate cu Articolul 12 a reflectat în primul rând transpunerea legislativă și implementarea tehnică la nivel național” (ibidem).
La începutul anului 2008, s-a convenit la implementarea unui nou sistem al Raportării, în conformitate cu Directivele privind protecția naturii, care ar îmbunătăți calitatea Raportării și ar furniza date cu privire la starea și tendințele reale ale populațiilor de păsări, similar cu raportarea Articolului 17 din Directiva Habitate. Noul sistem implică: o mai mare concentrare pe rezultatele obținute în ceea ce privește starea dar și tendințele populatiior de păsări; schimbarea perioadei de raportare, de la 3 ani, trecându-se la o perioadă de 6 ani, pentru a fi sincronizată cu Raportarea Art. 17 din Directiva Habitate, astfel încât informațiile obținute să releve foarte clar starea biodiversității și a conservării ei, pe teritoriul Uniunii Europene.
În perioada 2008-2011, noul Format de Raportare al Art. 12, a fost dezvoltat de comun acord ce către Statele Membre, Comisie și experți, pentru ca prima raportare inclusă în cadrul noului sistem, să apară până la sfârșitul anului 2013. Noul Format de Raportare cuprinde 2 părți (ibidem, pp. 3-4):
1. Un Format General de Raportare, regăsit ca Anexă în cadrul Formatului Final de Raportare al Articolului 12, în care raportarea textuală este menținută la un nivel minim;
Un Format de Raportare cu privire la dimensiunea și tendința de a populațiilor și a distribuției speciilor de păsări individuale, care include și secțiunile pentru Raportarea principalelor amenințări și presiuni care afectează speciile pentru care au fost clasificate Planurile internaționale de Acțiune pe Specii (SAPs), precum și aria de acoperire a rețelei de către Ariile de Protecție Specială Avifaunistica (SPA) și măsurile de conservare luate pentru aceste specii.
Scopul acestui document este de a oferi îndrumare pentru Raportarea Statelor Membre și pentru a explica ceea ce este de așteptat în diferite părți ale formatului. Formatele și documentul de orientare sunt completate on-line, conform Portalului de Referință, care a fost creat pentru a stoca toate informațiile relevante și necesare completării formatelor, inclusiv coduri de tabele și liste de specii.
În ceea ce privește Formatul Final de Raportare al Articolului 12, acesta a fost editat la data de 13 Iulie 2011 și cuprinde 2 Anexe, în care sunt trecute datele și condițiile pe care toate Statele Membre trebuie să le îndeplinească pentru a-și alcătui și prezenta Comisiei Europene propriul Format de Raportare. Structurat, Formatul Final de Raportare al Articolului 12 arată astfel:
– Anexa 1: Formatul raportului general, Articolul 12 din Directiva Păsări, pentru Raportul 2008-2012 este structurată pe următoarele secțiuni:
1. Principalele realizări în temeiul Directivei Păsări. În această secțiune, fiecare Stat Membru trebuie să descrie succint și la obiect principalele realizări în temeiul Directivei Păsări în perioada de raportare, accentul pricipal fiind pus pe Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), textul trebuind să aibă maxim 2 pagini;
2. Sursele de informații generale cu privire la punerea în aplicare a Directivei Păsări, link-urile către sursele de informare ale fiecărui Stat Membru; link-urile sunt necesare pentru rubricile secțiunii: Informații generale despre Directiva Păsări; Informații despre Rețeaua SPA; Schemele de monitorizare pentru Art. 4, alin. 1 și Art. 10; Protecția speciilor (Art. 5-8); Transpunerea Directivei (textul legal);
3. Clasificarea Ariilor de Protecție Specială Avifaunistica (SPA) – Art. 4 -; secțiunea include clasificarea sitului la nivel național și, dacă este necesar, fiecare Stat Membru trebuie să dea clasificări separate pentru siturile terestre (cu excepția zonelor marine) și situri marine (astfel cum sunt definite în documentul de orientare). Alături de siturile terestre și cele marine, fiecare Stat Membru trebuie să includă în secțiune toate siturile SPA, pentru toate categoriile de situri indicându-se numărul și suprafața în km2 și data cea mai recentă a actualizării, anume ultima actualizare a Rețelei Natura 2000, care a fost trimisă Comisiei;
4. Planurile de management pentru SPA. Secțiunea include: numărul de situri pentru care au fost adoptate planuri de management; proporția (%) din zona rețelei reglementate de planuri de management; numărul de situri ale căror planuri de management sunt în
Pregătire (opțional);
5. Măsurile luate în legătură cu aprobarea de planuri și proiecte, conform Art. 6, alin. 4 și Art. 7 din Directiva Habitate. Fiecare Stat Membru este obligat să completeze următoarele rubrici: proiectul/planul cu măsurile compensatorii; codul sitului; numele sitului; anul proiectului/planului; titlul proiectului/planului; impactul proiectelor de măsuri compensatorii asupra statusului speciilor de păsări ale sitului (opțional); proiectul și titlul acestuia sunt rubricile care se completează ori de câte ori sunt cerute de către Comisie;
6. Cercetarea și activitatea necesară ca fundament pentru protecția, gestionarea și utilizarea populațiilor de păsări, conform Art.10. Fiecare Stat Membru este obligat să indice dacă oricare din aceste activități au fost realizate în perioada de raportare. De asemeni, fiecare Stat Mebru are obligația de a trimite: atlasul național al păsărilor; informații despre monitorizarea națională a păsărilor; lista roșie a păsărilor naționale; alte publicații de interes comunitar, cu privire la conservarea pasărilor sălbatice;
7. Specii non-native de păsări, conform Art. 11. Secțiunea este extrem de importantă, deoarece Raportarea se face cu privire la speciile de păsări care nu apar în mod natural în sălbăticie pe teritoriul european al Statelor Membre și pentru care introducerea a avut loc în timpul perioadei de raportare. În acest sens, în cadrul secțiunii, fiecare Stat Mebru trebuie să introducă denumirea științifică a speciilor.
– Anexa 2: Starea și tendințele speciilor de păsări din Formatul de raportare pentru perioada 2008-2012 prezintă următoarele secțiuni:
1. Informații cu privire la specii. În această secțiune sunt incluse rubrici precum: codul speciei; codul specific pentru Rețeaua Natura 2000; denumirea științifică a speciilor; sezonul;
2. Mărimea populației. Secțiunea include: anul sau perioada; mărimea populației (unitară, minimă și maximă); tipul de estimare; metoda utilizată; calitatea (3 = bună; 2 = moderată; 1 = slabă); sursele; motivul schimbării în comparație cu raportul anterior; informații suplimentare;
3. Tendința populației. Secțiunea include: tendința pe termen scurt (ultimii 12 ani); tendința pe termen lung (din anul 1980); informații suplimentare (opțional);
4. Harta distribuției reproductivității și intervalul de dimensiune. Secțiunea include: anul sau perioada; speciile sensibile; harta de distribuție; gama hartii; suprafața acoperită; metoda utilizată; calitatea (3 = bună; 2 = moderată; 1 = slabă); sursele; motivul schimbării în comparație cu raportul anterior; informații suplimentare;
5. Tendința gamei de reproducere. Secțiunea include: tendința pe termen scurt (ultimii 12 ani); tendința pe termen lung (din anul 1980); informații suplimentare (opțional);
6. Progrese în activitatea legată de Planurile internaționale de Acțiune pe Specii (SAPs),
Planurile de Management (MPs) și declarații Scurte de Management (BMSs). Secțiunea include: tipul planului; răspunsul fiecărui Stat Membru adresat de către Comisie, referitor la includerea de către fiecare Stat Membru a unui plan național care să aibă legătură cu SAP/MP/BMS și care să fi fost adoptat la nivel național; sursele informațiilor;
7. Presiuni și amenințări principale. Fiecărui Stat Membru i se cere să raporteze în această secțiune, doar pentru speciile care au declanșat clasificarea SPA, cum ar fi speciile din Anexa 1 a Directivei plus o selecție de specii migratoare cheie pentru care SPA-urile au fost clasificate, astfel cum sunt identificate în lista de verificare a speciilor. Secțiunea include următorii indicatori și modul de evaluare: presiunea/amenințarea (fiecare Stat Membru listează maxim 20 de factori amenințători); impactul (H = ridicat, maxim 5 intrări; M = mediu; L = scăzut); calitatea evaluării impactului (3 = bună; 2 = moderată; 1 =slaba); locația (se indică acolo unde factorul operează cel mai mult: 4 = în interiorul Statelor Membre; 3 = în altă parte a Uniunii Europene; 2 = în afara Uniunii Europene; 1 = atât în interiorul cât și în afara Uniunii Europene; x = necunoscut); sursele (referințe bibliografice, link-uri, detalii de contact ale expertului);
8. Acoperirea SPA și măsurile de conservare. Secțiunea se referă doar la raportarea speciilor care au declanșat clasificările SPA și include: populația în interiorul rețelei SPA (mărimea, metoda utilizată, tendința pe termen scurt a mărimii populației; măsurile de conservare, acestea fiind de fapt obligațiile fiecărui Stat Membru vizavi de această secțiune). Se cere astfel, crearea unei liste de către fiecare Stat Membru, care să conțină până la 20 măsuri de conservare luate (deja în curs de implementare) în perioada de raportare, precum și furnizarea de informații cu privire la importanța lor, locația și evaluarea.
În urma analizei Formatului final de Raportare, precum și a ghidului pentru Raportul 2008-2012, se poate constata faptul că Raportarea Art. 12 include, ca și Raportarea Art. 17, respectarea majorității articolelelor din cadrul Directivei; în acest sens, în Raport sunt incluse Art. 2, 4 -8 și 10, în același timp acordându-se o atenție deosebită speciilor de păsări enumerate în Anexa 1 a Directivei. Spre deosebire de Raportarea Art. 17, Raportarea Art. 12 este realizată pentru prima dată și deși pe copertă apare perioada 2008-2012, fiecare Stat Membru este obligat să transmită și informații referitoare la starea speciilor de păsări în intervalul 1981-2007. Cum transmiterea evaluării finale va avea loc până la sfârșitul anului curent, 2013, deocamdată nu putem ști situația speciilor de păsări protejate prin lege, pe teritoriul Uniunii Europene și, la fel ca și în cazul Raportării Art. 17, România va raporta Art. 12 tot pentru prima dată. Alături de aceste Rapoarte, există și o serie de informații de raportare pe care România a trebuit să le onoreze, ele fiind incluse în Formatele Obligatorii de Raportare, atât pentru Directiva Habitate cât și pentru Directiva Păsări.
CAPITOLUL IV. SITUAȚIA INFORMAȚIILOR DE RAPORTARE PENTRU ROMÂNIA
Informațiile incluse în Formatele de raportare obligatorii ale Directivei Habitate, sunt reprezentate de: Informațiile privind siturile Natura 2000 -Directiva Habitate- (conform Art. 4) și Informațiile cu privire la măsurile compensatorii (conform Art. 6, alin. 4).
1) Informațiile privind siturile Natura 2000 -Directiva Habitate- (conform Art. 4).
Conform alin.1 al Art. 4 din Directiva Habitate, România, ca și celelalte State Membre, trebuie să propună, „lista de situri indicând tipurile de habitate naturale din Anexa l și speciile indigene din Anexa II pe care le adăpostesc”. Fiecare sit desemnat, va fi supus dispozițiilor Art. 6 al Directivei Habitate, alin. 2, 3 și 4.
În urma obligațiilor de raportare conforme Art. 4, lista propunerilor României privind Siturile Rețelei Natura 2000 include pentru Directiva Habitate, „273 potențiale Situri de Importanță Comunitară (pSCI), ce ocupă 13,21% din suprafața tării, desemnate prin O.M. nr. 1964/2007”. Potențialele Situri de Importanță Comunitară au fost desemnate conform Anexei 3 din Directiva Habitate, stadiul 1. În urma declarării acestora, atât Comisia Europeană cât și Statele Membre s-au întrunit pentru punerea la punct a listei Siturilor de Importanță Comunitară (SCI), un rol important în stabilirea acestora avându-l seminariile biogeografice. Ultimul demers îl constituie adoptarea scriptică și faptica a listei SCI, din care ulterior, anumite situri vor fi transformate, în funcție de importanța lor, în Arii Speciale de Conservare (SAC). La ora actuală, în România, potențialele Situri de Importanță Comunitară au fost declarate SCI, motiv pentru care avem 273 astfel de situri.
Conform cerințelor impuse de către Uniunea Europeană prin intermediul Directivei Habitate, lista de informare a SCI din România cuprinde „denumirea sitului, unitățile administrativ-teritoriale în care este localizat situl și suprafața unității administrativ-teritoriale cuprinsă în sit (în procente)”. În acest sens, lista SCI pentru România, conform cerințelor UE, cuprinde cele 273 SCI, ce sunt prezentate sub forma: ROSCI0001 până la ROSCI0273 (ultimul cuprinzând zona marină) și în care „RO” desemnează codul țării (România), „SCI” – Situl de Importanță Comunitară, „0001-0273” -numarul sitului; fiecărui sit îi sunt alocate unul sau mai multe județe, în cadrul cărora sunt desemnate și localitățile aferente sitului, precum și exprimarea lor în procente. Prin studiul listei, se observă că siturile ce au cea mai mică suprafață exprimată procentual, respectiv cea mai mică pondere, sunt (ibidem, pp. 1-19): ROSCI0001: Aninișurile de pe Tărlung, Județul Brașov: Săcele; ROSCI004: Coasta Rupturile Tanacu, Județul Vaslui: Tanacu; ROSCI0073: Dunele marine de la Agigea, Județul Constanța: Agigea; ROSCI0080: Fânațurile de la Glodeni, Județul Vaslui: Rebricea; ROSCI0094: Izvoarele sulfuroase submarine de la Mangalia, Județul Constanța: Marea Neagră; ROSCI0095: La Sărătura, Județul Bistrița-Năsăud: Șintereag; ROSCI0096: Lacul Bâlbâitoarea, Județul Prahova: Starchiojd; ROSCI0097: Lacul Negru, Județul Vrancea: Nistorești; ROSCI0112: Mlaca Tătarilor, Județul Sibiu: Arpașu de Jos; ROSCI0117: Movila lui Burcel, Județul Vaslui: Miclești; ROSCI0118: Movilele de la Păucea, Județul Sibiu: Blăjel; ROSCI0156: Pădurea Goșman, Județul Neamț: Tarcău; ROSCI0160: Pădurea Icușeni, Județul Iași: Golăiești; ROSCI0187: Pajiștile lui Suciu, Județul Alba; ROSCI0189: Pârâul Barlangos, Județul Harghita: Suseni; ROSCI0191: Peștera Limanu, Județul Constanța: Limanu; ROSCI0197: Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud, Județul Constanța: Marea Neagră; ROSCI0203: Poiana cu narcise de la Negrași, Județul Argeș: Negrași; ROSCI021: Râpa Roșie, Județul Alba: Sebeș; ROSCI0234: Stânca-Ștefănești, Județul Botoșani: Ștefănești; ROSCI0237: Structuri submarine metanogene – Sf. Gheorghe, Județul Tulcea: Marea Neagră; ROSCI0243: Tinovul de la Dealul Albinelor, Județul Harghita: Joseni; ROSCI0244: Tinovul de la Fântâna Brazilor, Județul Harghita: Corund; ROSCI0245: Tinovul de la Românești, Județul Suceava: Coșna; ROSCI0249: Tinovul Șaru Dornei, Județul Suceava: Șaru Dornei; ROSCI0254: Tufurile calcaroase din Valea Bobâlna, Județul Hunedoara: Rapoltu Mare; ROSCI0255: Turbăria de la Dersca, Județul Botoșani: Lozna (<1%); ROSCI0257: Tusa – Barcău, Județul Sălaj: Șag; ROSCI0269: Vama Veche – 2 Mai, Județul Constanța: Marea Neagră; ROSCI0273: Zona marină de la Capul Tuzla, Județul Constanța: Marea Neagră. Cele 28 de situri au cea mai mică pondere ca și suprafață (comparativ cu celelalte SCI), având ponderea <1% din suprafața ocupată de unitatea administrativ-teritorială cuprinsă în sit și fiind reprezentate de o singură localitate în interiorul sitului. Celelalte SCI, cuprind mai multe județe, în cadrul fiecăruia existând mai multe localități (areale) ce includ SCI, unele dintre ele având chiar și 85% din suprafață ocupată de un SCI, în timp ce majoritatea ocupă în medie 70% din suprafață; cele mai reprezentative SCI în acest sens, sunt cele incluse în regiunile muntoase, deluroase sau în apropiere de Dunăre, deoarece în aceste areale există o mare varietate de specii din flora și fauna sălbatică, ce trebuiesc protejate. Dacă în Anexa 1 a SCI este prezentată lista acestora, în Anexa 2, conform cerințelor Comisiei Europene este prezentă și Harta delimitării regiunilor biogeografice (Panonică, Alpină, Pontică, Stepică și Continentală), în Anexa 3 Limitele Siturilor de Importanță Comunitară, pentru fiecare sit în parte din cele 273, precum și Formularul Standard Natura 2000 pentru fiecare sit în parte, în care sunt incluse următoarele informații obligatorii de raportare (ibidem, pp. 365-366): identificarea sitului: tipul sitului (cum ar fi E), codul sitului (ROSCI0001), tipul acestuia, data completării, data actualizării, datele indicării și desemnării/clasificării sitului (data propunerii ca sit SCI, data confirmării ca sit SCI, data confirmării ca sit SPA, data desemnării ca sit SAC). În ceea ce privește fiecare sit în parte, în afara acestor informații, mai trebuie trecute: localizarea sitului: coordonatele sitului, suprafața în ha, lungimea sitului în km, altitudinea în m, regiunea biogeografică; regiunile administrative: numele județului și codul de identificare al acestuia; tipurile de habitate prezente în sit și evaluarea acestora: speciile prezente în sit, enumerate în Anexa 2 a Directivei Habitate; descrierea sitului: caracteristici generale, calitate și importanță, vulnerabilitate, desemnarea sitului, tip de proprietate, documentație, istoric-completat de către Comisie-; statutul de protecție al sitului și legătura cu siturile Corine Biotope: clasificare la nivel național și regional, relațiile sitului cu alte arii protejate – desemnate la nivel național sau regional; activitățile antropice și efectele lor în sit și în vecinătate: activități antropice, consecințele lor generale și suprafața din sit afectată (activități și consecințe în interiorul sitului, activități în jurul sitului), managementul sitului (organismul responsabil pentru managementul sitului); harta sitului.
Cel de-al doilea Format de Raportare obligatoriu pentru România, pentru Directiva Habitate, este reprezentat de:
2) Informațiile cu privire la măsurile compensatorii (conform Art. 6, alin. 4). Art. 6 al Directivei Habitate include măsurile nesesare de conservare pentru SAC. Alin. 2 și alin. 3 se referă la obligația României de a evita deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor (alin. 2), precum și evaluarea oricărui plan sau proiect care poate vătăma situl (alin. 3). Alin. 4 al Art. 6 se referă la măsurile compensatorii ale unui plan sau proiect, pentru a proteja coerența generală a Rețelei Natura 2000, Statul Român fiind obligat să informeze Comisiunea asupra măsurilor compensatorii adoptate.
În scopul evaluării potențialelor efecte ale planurilor și proiectelor asupra ariilor protejate de interes comunitar, Ministerul Mediului și Pădurilor a emis în data de 8 februarie 2010, un Ordin pentru aprobarea Ghidului metodologic, în care să se regăsească toate evaluările și măsurile ce trebuie luate pentru o bună conservare a SCI și SPA. Ghidul metodologic are scopul de a stabili etapele parcurse pentru necesitatea unei evaluări adecvate, conform OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările și completările ulterioare.
În cadrul Ghidului, etapa măsurilor compensatorii reprezintă cea de-a patra etapă a acestuia și se aplică în momentul în care nu există alte soluții viabile, iar impactul negativ al planurilor/proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, persistă. Măsurile compensatorii se aplică doar în două cazuri: rezultatul evaluării PP este negativ sau nesigur, cel de-al doilea caz fiind reprezentat de repercursiunile PP asupra sănătății umane, securității publice ori mediului. Aceste repercursiuni, denumite și „motive de interes public major”, sunt acceptate de către Comisia Europeană doar dacă sunt conformitate cu politicile Uniunii Europene. Interesul public este considerat „prioritar” doar dacă PP afectează pe termen lung siguranța populației și a mediului. Măsurile compensatorii luate în cadrul unui PP se referă la: refacerea habitatului pentru a-i menține starea de conservare, sau îmbunatățirea habitatului rămas, în mod proporțional cu pierderea stării de conservare datorită unui PP; recrearea habitatului; reintroducerea speciilor; refacerea și menținerea speciilor într-o stare de conservare favorabilă; conform principiului „poluatorul plătește”, titularul PP trebuie să suporte costul măsurilor compensatorii.
Informațiile de raportare a măsurilor compensatorii pentru un PP către Comisia Europeană, trebuie să includă (ibidem): obiective clare și valori-țintă, potrivit obiectivelor de conservare a ariei naturale protejate de interes comunitar; precizarea perioadei în care se vor realiza obiectivele de conservare; orarul/programul implementării și coordonarea acestuia cu orarul stabilit pentru PP; etapele informării publice și/sau consultarea publicului; monitorizarea specifică și orarul raportării, bazat pe indicatorii de progres, ținându-se cont de precizarea bugetului adecvat pentru a garanta îndeplinirea cu succes a măsurilor. De asemeni, este vitală și monitorizarea cât mai detaliată, pe tot parcursul implementării unui PP, în scopul asigurării unei eficiente pe termen lung.
Din punctul de vedere al locației implementării măsurilor compensatorii, acestea trebuie să îndeplinească două condiții: să fie localizate, astfel încât să fie îndeajuns de eficiente pentru menținerea coerenței generale a Rețelei Natura 2000. Conform acestei condiții, suprafața selectată pentru măsura compensatorie trebuie să fie implementată ori în interiorul aceleiași bioregiuni geografice (pentru SCI, conform Directivei Habitate), ori în interiorul aceleiași arii de răspândire, rute de migrație sau zone pentru iernat ale păsărilor sălbatice (pentru SPA, conform Directivei Păsări); opțiunile implementării măsurilor compensatorii, prin care măsurile compensatorii trebuie să fie implementate în mod corespunzător, în aria naturală protejată de interes comunitar afectată sau într-o arie naturală protejată de interes comunitar diferită, însă apartenentă la aceeași regiune biogeografică și la același tip de ecosistem.
În urma evaluării măsurilor compensatorii, autoritatea competentă pentru protecția mediului poate decide (ibidem): emiterea avizului Natura 2000, în cazul în care prin măsurile compensatorii se asigură coerența Rețelei Natura 2000 și statutul favorabil de conservare al habitatelor și speciilor de interes comunitar; respingerea solicitării, când din cauza implementării măsurilor compensatorii, coerența Rețelei Natura 2000 nu este asigurată, iar statutul de conservare al habitatelor și speciilor de interes comunitar nu este favorabil.
Pentru ca măsurile compensatorii ale unui PP să fie acceptate de către Comisia Europeană, România trebuie să demonstreze că aceste măsuri sunt cele mai adecvate pentru conservarea biodiversității, prin următoarele: măsura compensatorie propusă spre aprobare are cel mai redus impact negativ atât asupra speciilor și habitatelor de interes comunitar cât și asupra sitului Natura 2000; din considerente de interes public major, implementarea unui PP este absolut necesară; măsurile compensatorii luate în cadrul unui PP vor avea drept rezultate înlăturarea impactului negativ al PP și asigurarea coerenței Rețelei Natura 2000. Măsurile compensatorii se trimit astfel Comisiei Europene, conform Art. 6, alin. 4 din Directiva Habitate sub forma unui Formular standard de transmitere a informațiilor.
Formatele de raportare obligatorii impuse de către Directiva Păsări Statelor Membre ale Uniunii Europene și implicit României sunt reprezentate de: Informațiile privind siturile Natura 2000 -Directiva Păsări- (conform Art.4); Informațiile cu privire la măsurile compensatorii în temeiul Art.6, alin. 4 din Directiva Habitate.
1) Informații privind siturile Natura 2000 -Directiva Păsări- (conform Art.4).
Art. 4 al Directivei Păsări se referă la obligația României de a lua toate măsurile de conservare necesare asigurării supraviețuirii și reproducerii speciilor de păsări sălbatice de pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru o evaluare corectă a acestor specii, România trebuie să desemneze Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), în cadrul unei liste, prin respectarea Art. 4, România obligându-se a evita poluarea și/sau deteriorarea habitatului în care trăiesc speciile de păsări sălbatice.
Lista propunerilor României privind Siturile Rețelei Natura 2000 include pentru Directiva Păsări, „108 Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), reprezentând 11,89% din suprafața țării, desemnate prin H.G. nr. 1284/2007”.
Conform cerințelor impuse de către Uniunea Europeană prin intermediul Directivei Păsări, lista SPA din România cuprinde „denumirea sitului, unitățile administrativ teritoriale în care este localizat situl și suprafața unității administrativ teritoriale cuprinsă în sit (în procente)”. Astfel, lista SPA, conform cerințelor UE, cuprinde cele 108 SPA, prezentate sub forma ROSPA0001-ROSPA0108, ultimul sit cuprinzând aria Vedea-Dunăre, în care „RO” desemnează codul țării (România), „SPA” – Aria de Protecție Specială Avifaunistică, iar „0001-0108” – numărul sitului; ca și în cazul listei SCI, fiecărei SPA îi sunt alocate unul sau mai multe județe, în cadrul cărora sunt desemnate și localitățile aferente ariei, precum și exprimarea lor în procente. Prin studiul listei, se observă că SPA care are cea mai mică pondere, este reprezentată de ROSPA0052: Lacul Beibugeac, Județul Tulcea: Murighiol (ibidem, pp. 1-10), aceasta fiind singura SPA, a cărei suprafață este de doar <1%, având în interiorul ei o singură localitate. În cadrul listei naționale, există și SPA specifice unui singur județ, însă în interiorul acestuia sunt prezente mai multe localități de interes comunitar în ceea ce privește protecția și conservarea speciilor de păsări sălbatice. Majoritatea SPA includ mai multe județe, iar în cadrul acestora exista localități în care suprafața ocupată de SPA respectivă, ajunge la >99% și chiar la 100%; după cum se poate observa, există localități în care SPA sunt prezente aproape pe toată suprafața lor, necesitând acordarea unei atenții sporite; aceste localități sunt incluse în următoarele SPA, considerate de altfel cele mai importante arii pentru protecția speciilor de păsări sălbatice de pe teritoriul țării noastre (ibidem, pp. 5-10): ROSPA0028: Dealurile Tărnavelor – Valea Nirajului, cu județele Mureș și Harghita, în cadrul județului Mureș existând mai multe localități de interes comunitar, localitățile Bereni, Măgherani și Neaua, având o suprafață >99%; ROSPA0031 Delta Dunării și Complexul Razim – Sinoie, cu județele Constanța, Tulcea și Galați, județul Tulcea având cele mai multe localități de interes comunitar, datorită încorporării și Deltei Dunării în cadrul județului, localitățile C.A. Rosetti, Chilia Veche, Crișan, Maliuc, Pardina, Sfântu Gheorghe și Sulina având o suprafață >99%; ROSPA0043 Frumoasa, cu județele Vâlcea, Sibiu și Alba, în cadrul județului Sibiu existând cele mai multe localități de interes comunitar, localitățile Săliște și Tilișca având o suprafață >99%; ROSPA0073 Măcin – Niculițel ce include județul Tulcea, cu mai multe localități de interes comunitar, în cadrul cărora, localitatea Valea Teilor având o suprafață >99%; ROSPA0080 Munții Almăjului – Locvei, cu județele Mehedinți și Caraș-Severin, în cadrul județului Caraș-Severin localitatea Gârnic având o suprafață >99%. ROSPA0099 Podișul Hârtibaciului, cu județele Brașov, Sibiu și Mureș, reprezintă una dintre cele mai importante SPA, nu numai datorită multitudinii localităților de interes comunitar, dar și a faptului că unele din localități au aria de acoperire de 100%, ceea ce înseamnă că întreg teritoriul localității respective este de interes comunitar; în cadrul acestora, intră localitățile Cincu, Șoarș, Ticușu Vechi din județul Brașov, precum și localitățile Agnita, Alțina, Bârghiș, Brădeni, Bruiu, Chirpăr, Iacobeni, Marpod, Merghindeal, Nocrich din județul Sibiu. Din studiul listei, se observă faptul că deși sunt doar 108 SPA, ponderea ca și suprafață, este depășită în unele situații chiar total; în cadrul SPA, cele mai numeroase și întinse arii se regăsesc în zonele muntoase, deluroase, de podiș și în zonele ce sunt în apropiere sau includ Delta Dunării; cele mai mici suprafețe sunt în zona Mării Negre și în județul Constanța, celelalte SPA fiind foarte diversificate ca și suprafață, de la 2-3% până la 90-95%, în funcție de localizarea administrativ-teritorială. În Anexa 2 a SPA, sunt prezentate Hărțile celor 108 SPA, Anexa 3 fiind o parte foarte importantă a informațiilor de raportare, deoarece include Lista ariilor de protecție specială avifaunistică declarate anterior și anume „Arii de protecție specială avifaunistică a căror suprafață s-a extins, pentru care s-au completat formulare standard Natura 2000 pentru suprafațele extinse” (ibidem, Anexa 3), în care au fost incluse 26 asemenea arii, precum și „Arii de protecție specială avifaunistică declarate anterior pentru care s-au completat formulare standard Natura 2000 pentru suprafețele declarate inițial” (ibidem): Lacul Pângărați, declarată prin HG nr. 2151/2004 și Lacul Vaduri, declarată prin HG nr. 2151/2004. În cadrul informațiilor de raportare a SPA sunt incluse și Formularele standard Natura 2000, completate, în cadrul Anexei 4; în acest sens, pentru fiecare arie în parte, sunt incluse următoarele informații obligatorii de raportare, majoritatea datelor de completare fiind similare SCI (ibidem, Anexa 4, pp. 1-3): identificarea sitului; localizarea sitului; speciile de păsări de interes comunitar, prezente în Anexa 1 A Directivei Păsări și care se găsesc în aria respectivă: aici sunt incluse codul speciei, numele în latina al speciei, codul sitului, starea speciei, descrierea sitului: caracteristici generale ale sitului, calitate și importanță, vulnerabilitate, desemnarea sitului, tip de proprietate, documentație, istoric (completat ulterior de către Comisie); statutul de protecție al sitului și legătura cu siturile Corine Biotop: clasificare la nivel național și regional; activitățile antropice și efectele lor în sit și vecinătate: activități antropice, consecințele lor generale și suprafața din sit afectată (activități și consecințe în interiorul sitului, activități și consecințe în jurul sitului), managementul sitului (organismul responsabil pentru managementul sitului), planuri de management ale sitului; harta sitului; fotografii.
Suprafața totală a siturilor Natura 2000 propuse de către România (SCI și SPA), însumează 17,84% din suprafața tării, iar multe din situri sunt suprapuse ariilor naturale de interes național în ceea ce privește protejarea și anume: rezervații naturale (Delta Dunării), parcuri naturale și naționale aflate în regim de rezervații (unul dintre ele fiind Parcul Național Retezat-Parâng).
Cel de-al doilea Format obligatoriu de Raportare pentru Directiva Păsări, este reprezentat de: Informațiile cu privire la măsurile compensatorii în temeiul Art.6, alin. 4 din Directiva Habitate. Formatele obligatorii de raportare privind Art. 6, alin. 4 al Directivei Habitate, comune informațiilor de raportare pentru Directiva Habitate și Păsări, constituie în fapt, temelia Raportului privind măsurile de implementare -Articolul 17, Directiva Habitate- (conform Art.17, alin. 1), ce include Informarea, sub forma unui Raport, a tuturor măsurilor de conservare necesare, pe care Statul Român le-a avut și le are în vedere.
CONCLUZII
Conservarea biodiversității, prin intermediul Directivei Habitate (92/43/EEC) și a Directivei Păsări (79/409 EEC) constituie cele mai importante reglementări juridice prin care Uniunea Europeană luptă în scopul protecției mediului înconjurător.
Cele mai importante Formate obligatorii de raportare, prezente în cadrul celor 2 Directive și pe care fiecare Stat Membru trebuie să le înainteze Comisiei Europene, sunt reprezentate de Raportul privind măsurile de implementare-Articolul 17, Directiva Habitate- (conform Art. 17, alin. 1) pentru Directiva Habitate și, Progresul/Raport de implementare (conform Art. 12) pentru Directiva Păsări.
La momentul actual, Raportul privind măsurile de implementare-Articolul 17, Directiva Habitate- (conform Art.17, alin. 1) trebuie înaintat Comisiei Europene o dată la 6 ani, urmând ca ulterior, Comisia Europeană să întocmească un Raport de sinteză, pus la dispoziția Statelor Membre și a publicului larg, raport realizat într-un interval de 2 ani de la primirea Raportului la nivel de Stat Membru, în timp ce Progresul/Raport de implementare (conform Art. 12) pentru Directiva Păsări este realizat de către fiecare Stat Membru o dată la 3 ani, pe baza lui, Comisia Europeană întocmind un Raport de sinteză. Datorită perioadelor de raportare diferite, Uniunea Europeană încearcă schimbarea perioadei de raportare pentru Raportul de implementare (conform Art. 12) al Directivei Păsări, de la 3 ani la 6 ani, pentru ca ambele Formate de Raportare să aibă aceeași perioadă, respectiv de 6 ani. În acest mod, atât Comisia Europeană cât și Statele Membre, au un dublu avantaj: unul este legat de timp, iar cel de-al doilea de analiza cât mai exactă a datelor trimise și respectiv primite, deoarece ambele Directive depind una de cealaltă, atât din punct de vedere legislativ, cât și din punctul de vedere al asigurării coerenței rețelei Natura 2000, speciile neputând supraviețui fără habitatele naturale proprii, iar habitatele naturale fără specii.
În ceea ce privește România, pe baza obiectivelor pe care le-am stabilit în cadrul acestei lucrări, am putut remarca faptul, că deși țara noastră a devenit Stat Membru al Uniunii Europene la 1 Ianuarie 2007, aflându-se astfel în imposibilitatea de a transmite Raportarea Art. 17 al Directivei Habitate pe cele două perioade anterioare (1994-2000 și 2001-2006), precum și Raportarea Art. 12 al Directivei Păsări, din punct de vedere legislativ, a transpus integral cele două Directive în legislația internă, acordând din acest punct de vedere un interes foarte mare conservării biodiversității și cerințelor Uniunii Europene.
În ceea ce privește Rețeaua Natura 2000 (constituită în scopul protejării faptice a habitatelor naturale și a speciilor) în România, s-au constatat progrese, prin extinderea suprafeței a 26 SPA, precum și prin completarea Formularului Standard pentru 2 SPA declarate anterior. În urma informațiilor de raportare (ce vizează cele două Directive), trimise de România, s-a constatat respectarea tuturor elementelor necesare SCI cât și SPA, precum și accentul pus pe măsurile compensatorii adoptate în cazul în care un plan sau proiect deși de interes public major, afectează habitatele naturale cât și speciile prezente în cadrul acestora. La nivel național, Rețeaua Natura 2000 este formată, conform informațiilor de raportare a siturilor Natura 2000, atât pentru Directiva Habitate cât și pentru Directiva Păsări, din 273 SCI și 108 SPA, însă este foarte probabil ca suprafața ocupată de aceste situri (17,84%) să fie extinsă, ca urmare a varietății elementelor biogeografice a României, dată de două componente de o inestimabilă valoare: Munții Carpați, ce adăpostesc habitate, specii sălbatice de animale și plante de interes comunitar, precum și Delta Dunării, ce prezintă habitate, specii din fauna și flora spontană și specii de animale sălbatice și de păsări, pe cale de dispariție sau fără corespondent în celelalte State Membre. La această extindere, contribuie, în mod evident și faptul că țara noastră dispune de 5 regiuni biogeografice din cele 9, prezente pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Cele două Formate obligatorii de raportare: Art. 17 din Directiva Habitate și Art. 12 din Directiva Păsări, vor fi primele Rapoarte pe care țara noastră le va înainta Comisiei Europene. În acest mod, atât Uniunea Europeană, prin intermediul Statelor Membre, cât și publicul din România, vor putea fi informate asupra situației reale a conservării biodiversității pe teritoriul țării noastre, rezultatele Rapoartelor de sinteză, pe baza celor două Formate naționale de raportare obligatorii având un rol crucial pentru analiza modului în care țara noastră a respectat cele două Directive și implementarea Rețelei Natura 2000 în Romania, dar și a modului în care țara noastră va fi apreciată la nivel european, însă pentru intrarea în posesie a acestor informații, trebuie să așteptăm până în 2014-2015. În cazul în care „eșuăm”, mai avem o șansă pentru Rapoartele ulterioare, ce vor fi transmise Comisiei Europene în perioada 2013-2018 (pentru Art. 17, Directiva Habitate) și 2013-2017 (pentru Art. 12, Directiva Păsări), în situația în care lucrurile nu se schimbă, iar perioadele de raportare rămân aceleași de până acum.
Pentru conservarea biodiversității în Romania, nu este suficientă numai transpunerea celor două Directive în legislația internă, ci și înăsprirea penalizărilor materiale și penale, pentru cei care perturbă mediul înconjurător prin poluare și/sau activități de natură să pericliteze statutul și numărul habitatelor naturale, a speciilor din flora și fauna spontană și a speciilor de păsări sălbatice de pe întreg teritoriul Uniunii Europene, având în vedere că păsările se pretează procesul de migrație și reprezintă patrimoniul comun al tuturor Statelor Membre. Dincolo de aceste contravenții materiale și penale, noi, cetățenii, avem datoria morală de a respecta și proteja mediul înconjurător. Din acest considerent, educația civică are un rol major, tocmai de aceea, România trebuie să lupte pentru conservarea biodiversității nu numai prin legislație, ci și prin educarea publicului în ceea ce privește protecția mediului. În urma optimizării legislației și a educației civice, vom putea spune cu adevărat că suntem cetățeni europeni.
BIBLIOGRAFIE
ARTICOLE DIN TRATATE LA CARE S-A AVUT ACCES ON-LINE:
1. Ministerul Mediului și Pădurilor (2000), Strategia Națională de conservare a Biodiversității, accesat aprilie 2013, la adresa:
http://www.mmediu.ro/file/Strategie_Biodiversitate_2000_Ro.pdf
2. Ministerul Mediului și Pădurilor (2010), Conservarea naturii și a Biodiversității, Biosecuritatea, accesat mai 2013, la adresa:
http://mmediu.ro/RO-EEA EIONET/_State%20of%20%20Env%20report/Lansare%20SOER%202010%20-%2015%20decembrie%202010/CD%20lansare%20SOER%202010%20-%2015%20decembrie%202010/Raport%20national%20de%20stare%20a%20mediului%202009/Conservarea%20naturii,%20Biodiversitate,%20Biosecuritate.pdf
3. Ministerul Mediului și Pădurilor, Direcția Generală AM POS Mediu (2012), Ghidul solicitantului – Implementarea Sistemelor adecvate de Management pentru Protecția Naturii, accesat mai 2013, la adresa:
http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CDAQFjAA&url=http%3A%2F%2Fwww.posmediu.ro%2Fupload%2Fpages%2FGhidul%2520Solicitantului_sesiunea%2520V.doc&ei=h2GKUeypDYSShQegroDADg&usg=AFQjCNE4CWzCHgyLHDuzu-W3PUH_WM4I0Q&bvm=bv.46226182,d.ZG4
INFORMATII PRELUATE DE PE PAGINILE WEB:
1. Agenția Europeană de Mediu, www.eea.europa.eu/ro
2. Agenția Națională pentru Protecția mediului, www.anpm.ro
3. Asociația Est, www.ecoest.ro
4. Coaliția ONG Natura 2000 România, www.natura2000.ro
5. Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor (2006), www.mmediu.ro
6. Ministerul Mediului și Pădurilor (2008-2010, 2012), www.mmediu.ro
7. Ministerul Apelor și Protecției Mediului (2003), www.mmediu.ro
8. Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (2013), http://natura2000.mmediu.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obligatiile Romaniei Privind Aplicarea Articolului 17 din Directiva Habitate (ID: 128749)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.