Obligatiile Partilor In Contractul de Vanzare Cumparare Internațională de Mărfuri

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. INTODUCERE

Nici o țară a lumii contemporane oricât de mare și de dezvoltată ar fi și nici o societate comercială, indiferent de cifra sa de afaceri și de nivelul său tehnologic, nu mai pot evolua, fără participarea la schimbul internațional de mărfuri, servicii și de capitaluri.

Deși cooperarea se realizează pe multiple planuri putându-se vorbi de cooperare economică, tehnico-științifică etc, mijlocul esențial de materializare îl constituie comerțul internațional. "În condițiile actuale,, comerțul internațional lato sensu, îmbrățișează întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare și altele asemenea, prin care se realizează cooperarea economică și tehnico-științifică internațională"1. Schimburile comerciale trebuie să se desfășoare cu rapiditate datorită apariției de noi produse, a deselor modificări în raporturile monetar-valutare internaționale și să ofere siguranța partenerilor în privința executării contractelor.

În scopul realizării unei cât mai largi și mai eficiente cooperări internaționale este necesar să se stabilească între parteneri instrumente de lucru care să ofere securitate juridică tranzacțiilor încheiate. Instrumentul de bază în relațiile comerciale internaționale este contractul de vânzare internațională de mărfuri. Totuși adoptarea unui astfel de instrument juridic ridică o serie de probleme. Vânzarea ca operațiune comercială constituie instituția cea mai importantă a dreptului contractelor și este legată de circulația bunurilor; fiecare țară are în domeniile respective o serie de tradiții care sunt diferite de la un sistem la altul. Reglementarea vânzării internaționale numai prin respectarea legislației interne este practic imposibil de atins chiar într-un număr limitat de țări. Pe de altă parte, dreptul național care se aplică într-un caz dat este determinat prin mecanismul

_____________________________

1T.R. POPESCU – Dreptul comerțului internațional – Ed. Didactică și Pedagogică București, 1983, pag3.

conflictelor de legi. Acest procedeu este puțin accesibil operatorilor economici, chiar și pentru juriști – principiile conflictuale ale dreptului internațional privat variază de la o țară la alta – iar soluționarea unui eventual conflict de legi într-un caz dat ridică probleme extrem de dificile.

În orice altă instanță, regula conflictuală va indica totdeauna reglementarea vânzării internaționale de către un drept intern. Ținând cont de aceste date, calea uniformizării dreptului vânzării internaționale, pare a fi soluția optimă. Această cale nu cere nici o adaptare a sistemelor naționale de drept în diferitele domenii legate de regimul vânzării, iar regulile pot fi concepute în funcție de necesitățile deosebite ale comerțului internațional1.

Regulile comune adoptate trebuie să fie articulate cu cele ale sistemelor naționale de drept referitoare la problemele legate de vânzare, în mod deosebit de proprietate. In sfârșit, chiar atunci când nu se pune această problemă, planează mereu amenințarea aplicării unor dispoziții ale dreptului național care, pentru motive de ordin public ar vrea să fie aplicabil în mod imperativ.

Prima încercare de unificare a dreptului vânzării internaționale a fost făcută sub auspiciile UNIDROIT printr-o decizie adoptată în aprilie 1930 pe baza unui raport al juristului german ERNEST RABEL. În continuare un comitet de experți a primit misiunea de a pregăti un proiect de lege uniformă. Acesta a fost terminat în 1934 și a fost supus discuțiilor, iar în urma observațiilor făcute a fost adoptată o versiune îmbunătățită a proiectului de către UNIDROIT în 1939. După cel de-al doilea război mondial, problema unificării dreptului vânzării internaționale a fost reluată în anul 1951 la inițiativa guvernului olandez. Conferința a reunit circa 20 de state ce au desemnat o comisie care să prezinte un proiect de convenție. Aceasta a condus în 1956 la un nou proiect, care după examinare de către guverne și diferite organisme, au dat naștere la un al doilea proiect în 1963. Acest proiect de convenție a fost supus discuțiilor Conferinței Internaționale pentru unificarea

______________________________

1 V. BABIUC – Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională. Ed. Științifică și Enciclopedică București 1982, pag. 115

dreptului privat la ședința de la Haga dintre 1 și 15 aprilie 1964 la care au participat 28 de state și 6 organizații internaționale.

Conferința de la Haga din 1964 a adoptat două convenții. Prima referitoare la "legea uniformă privind vânzările internaționale de obiecte mobile corporale", denumită în mod curent L.U.V.I., și care cuprinde 101 articole, iar cealaltă, "legea uniformă privind formarea contractului de vânzare internațională a obiectelor mobile corporale", – L.U.F., care cuprinde 30 de articole. Cele două legi uniforme erau anexate Convențiilor propriu-zise, dar ele nu au fost unificate, pentru a permite o mai largă ratificare a fiecăreia. Ele au fost deschise pentru semnare la 1 iulie 19641. Principala sarcină a Convenției de la Haga 1964 era concilierea tradițiilor juridice "romaniste" cu cele ale "common law". Influența celor dintâi se manifestă în mod deosebit în titlul convențiilor care se referă la "obiecte mobile corporale" și la faptul că obligația esențială a vânzătorului, aceea de a efectua livrarea, este definită în art.19.1 – "Predarea constă în remiterea unui lucru în conformitate cu contractul". Legătura care s-a făcut în conținutul acestui articol între "remiterea" și "conformitatea" lucrului vândut urma să se dovedească a fi un handicap pentru convenție .

Influența common law, se manifestă în mod deosebit în regimul sancțiunilor în sensul diferențierilor cuprinse în art.10 cu privire la contravenția esențială și contravenția neesențială și în recurgerea frecventă la uzanțe, la normalitate și la rațiune. Legea uniformă privind formarea contractelor – L.U.F.- acordă întâietate "voinței părților" și "uzanțelor". Ea cuprinde totuși o voință imperativă, care interzice să se stipuleze faptul că "tăcerea" ar însemna acceptare (art.2). Cele două convenții precizează că "Regulile de drept internațional privat sunt excluse de la aplicarea prezentei legi, în afară de cazul când aceasta dispune în alt fel" (L.U.V.I. art.2 și L.U.F. art.l), eliminând în acest fel aplicarea normelor conflictuale naționale.

1 L.U.V.I. a fost semnată de următoarele state: Grecia, Olanda, Anglia, San Marino, Italia, Franța; iar L.U.F. a fost
semnată de: Grecia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, San Marino, Italia, Vatican,
Belgia, R. F. Germania , Luxemburg, Ungaria, Israel, Franța.

2 BERNARD AUDIT – La vente internaționale de marchandises – Convention des Nationes Unies du 11 avril 1980
-L.G.D.J., Paris 1990,pag.6.

Vocația de unificare a normelor nu se va face de asemenea în detrimentul principiului autonomiei de voință a părților, deoarece art.3 al L.U.V.L, dispune că "părțile într-un contract de vânzare sunt libere să excludă total sau parțial, aplicarea prezentei legi" și că "această excludere poate fi expresă sau tacită". Această regulă trebuie extinsă și la L.U.F., cel puțin pentru două motive: mai întâi, art.l al anexei II al L.U.F., dispune în termeni generali, că legea se va aplica la formarea contractelor de vânzare, care dacă au fost încheiate, sunt guvernate de L.U.V.L, și în al doilea rând de regula cuprinsă în art.2 din L.U.F., "dispozițiile articolelor următoare sunt aplicabile numai în măsura în care alte reguli nu rezultă din negocieri preliminare, de ofertă, obișnuințe care sunt stabilite între părți sau de uzanțe. Totuși, toate clauzele de ofertă stipulează că tăcerea va trebui să fie acceptată nulă".

Principiul autonomiei de voință rezultă și din conținutul articolului 4 al L.U.V.L, – "prezenta lege se aplică, de asemenea, când a fost aleasă, de către părți, ca lege a contractului, fie că acestea au sau nu sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite și că aceste state sunt sau nu părți la Convenție" și "în măsura în care nu afectează dispozițiile imperative care ar fi fost aplicabile dacă părțile nu ar fi ales legea uniformă". Convenția exclude din câmpul de aplicare vânzările:

de valori mobiliare, efecte de comerț și monede;

de nave, vapoare pentru navigația internă și aeronave înregistrate sau
urmând a fi înregistrate;

de electricitate;

4. prin intermediul justiției sau de lucruri sub sechestru (art.5.1. L.U.V.I).
Este totuși precizat că sunt asimilate vânzărilor, în sensul prezentei legi,

contractele de livrare de obiecte corporale ce urmează să fie fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care comandă lucrul nu are obligația să furnizeze o parte esențială a elementelor necesare la această fabricare sau producere (L.U.F. art. 1 și L.U.V.L art. 6).

Convențiile se aplică vânzărilor "fără a ține seama de caracterul comercial sau civil al părților și al contractelor" – (L.U.F. art. 1 și L.U.V.I. art. 7). Din prezentarea succintă a celor două Convenții putem concluziona că fiecare în parte este atașată unui obiect specific, L.U.F. se aplică formării contractelor de vânzare care, dacă au fost încheiate sunt guvernate de L.U.V.I. (anexa II, art.l), L.U.V.I. ".guvernează exclusiv obligațiile pe care le generează contractul de vânzare între vânzător și cumpărător. În afară de excepții prevăzute expresiv, ea nu privește formarea contractului, nici efectele acestuia asupra proprietății lucrului vândut, nici validitatea sa ori a clauzelor pe care le conține și nici posesia". Convențiile din 1964 au intrat în vigoare în august 1972, dar ele nu au fost ratificate decât de un număr mic de state – 8 state pentru L.U.V.I., și 7 state pentru L.U.F.,1 și mai ales din Europa. Toate statele cu excepția Israelului au făcut uz de una sau de alta din rezervele prevăzute, limitând cazurile de aplicare a acestor convenții (art. 3-5). Acest eșec relativ a dus la refacerea lucrării și a condus la Convenția de la Viena din 11 aprilie 1980.

1.2. ELABORAREA ȘI ADOPTAREA CONVENȚIEI DE LA VIENA

DIN 11 APRILIE 1980

Cu ocazia primei sesiuni a Conferinței Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional din anul 1968 s-a hotărât în unanimitate plasarea problemei vânzării internaționale printre primele sale preocupări. Tot atunci cele două Convenții de la Haga au primit cele trei ratificări necesare intrării lor în vigoare. În acest sens guvernele au fost chestionate cu privire la intențiile lor asupra celor două convenții și motivele pentru poziția adoptată.

Astfel 10 state și-au manifestat intenția de a ratifica convențiile, vreo 12 au declarat că problema este încă în faza de studiu și alte 10 (între ele S.U.A și Rusia) au arătat că nu aveau intenția de a le ratifica.

1ANTOINE KASSIS – Le nouveau droit europeen des contrats internationaux – L.G.D.J., Paris, 1993, pag.535.

În ansamblu, Convențiilor din 1964 li se reproșa un exces de dogmatism și complexitate, atât pentru juriști cât și pentru profani și mai ales țările "neoccidentale" resimțeau faptul de a nu fi fost îndeajuns reprezentate cu ocazia elaborărilor. In acest scop, C.N.U.D.C.I., a hotărât instituirea unui comitet de lucru alcătuit din reprezentanții a 14 state apoi 15 state, cu sarcina de a propune un text susceptibil de o mai largă acceptare, fie aducând textelor existente modificările necesare, fie pregătind un text nou. Simultan s-a încredințat unui alt grup de lucru sarcina elaborării unui proiect de convenție cu privire la "termenele de prescripție" în materia vânzărilor internaționale. Aceasta urma să conducă la Convenția din iunie 1974 cu privire la "prescripția în materia vânzării internaționale de mărfuri". Aceasta, instituie reguli uniforme cu privire la termenul în care trebuie să fie începută o procedură care decurge dintr-un contract de vânzare internațională1. Din 1970 pântate cu contractul". Legătura care s-a făcut în conținutul acestui articol între "remiterea" și "conformitatea" lucrului vândut urma să se dovedească a fi un handicap pentru convenție .

Influența common law, se manifestă în mod deosebit în regimul sancțiunilor în sensul diferențierilor cuprinse în art.10 cu privire la contravenția esențială și contravenția neesențială și în recurgerea frecventă la uzanțe, la normalitate și la rațiune. Legea uniformă privind formarea contractelor – L.U.F.- acordă întâietate "voinței părților" și "uzanțelor". Ea cuprinde totuși o voință imperativă, care interzice să se stipuleze faptul că "tăcerea" ar însemna acceptare (art.2). Cele două convenții precizează că "Regulile de drept internațional privat sunt excluse de la aplicarea prezentei legi, în afară de cazul când aceasta dispune în alt fel" (L.U.V.I. art.2 și L.U.F. art.l), eliminând în acest fel aplicarea normelor conflictuale naționale.

1 L.U.V.I. a fost semnată de următoarele state: Grecia, Olanda, Anglia, San Marino, Italia, Franța; iar L.U.F. a fost
semnată de: Grecia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, San Marino, Italia, Vatican,
Belgia, R. F. Germania , Luxemburg, Ungaria, Israel, Franța.

2 BERNARD AUDIT – La vente internaționale de marchandises – Convention des Nationes Unies du 11 avril 1980
-L.G.D.J., Paris 1990,pag.6.

Vocația de unificare a normelor nu se va face de asemenea în detrimentul principiului autonomiei de voință a părților, deoarece art.3 al L.U.V.L, dispune că "părțile într-un contract de vânzare sunt libere să excludă total sau parțial, aplicarea prezentei legi" și că "această excludere poate fi expresă sau tacită". Această regulă trebuie extinsă și la L.U.F., cel puțin pentru două motive: mai întâi, art.l al anexei II al L.U.F., dispune în termeni generali, că legea se va aplica la formarea contractelor de vânzare, care dacă au fost încheiate, sunt guvernate de L.U.V.L, și în al doilea rând de regula cuprinsă în art.2 din L.U.F., "dispozițiile articolelor următoare sunt aplicabile numai în măsura în care alte reguli nu rezultă din negocieri preliminare, de ofertă, obișnuințe care sunt stabilite între părți sau de uzanțe. Totuși, toate clauzele de ofertă stipulează că tăcerea va trebui să fie acceptată nulă".

Principiul autonomiei de voință rezultă și din conținutul articolului 4 al L.U.V.L, – "prezenta lege se aplică, de asemenea, când a fost aleasă, de către părți, ca lege a contractului, fie că acestea au sau nu sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite și că aceste state sunt sau nu părți la Convenție" și "în măsura în care nu afectează dispozițiile imperative care ar fi fost aplicabile dacă părțile nu ar fi ales legea uniformă". Convenția exclude din câmpul de aplicare vânzările:

de valori mobiliare, efecte de comerț și monede;

de nave, vapoare pentru navigația internă și aeronave înregistrate sau
urmând a fi înregistrate;

de electricitate;

4. prin intermediul justiției sau de lucruri sub sechestru (art.5.1. L.U.V.I).
Este totuși precizat că sunt asimilate vânzărilor, în sensul prezentei legi,

contractele de livrare de obiecte corporale ce urmează să fie fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care comandă lucrul nu are obligația să furnizeze o parte esențială a elementelor necesare la această fabricare sau producere (L.U.F. art. 1 și L.U.V.L art. 6).

Convențiile se aplică vânzărilor "fără a ține seama de caracterul comercial sau civil al părților și al contractelor" – (L.U.F. art. 1 și L.U.V.I. art. 7). Din prezentarea succintă a celor două Convenții putem concluziona că fiecare în parte este atașată unui obiect specific, L.U.F. se aplică formării contractelor de vânzare care, dacă au fost încheiate sunt guvernate de L.U.V.I. (anexa II, art.l), L.U.V.I. ".guvernează exclusiv obligațiile pe care le generează contractul de vânzare între vânzător și cumpărător. În afară de excepții prevăzute expresiv, ea nu privește formarea contractului, nici efectele acestuia asupra proprietății lucrului vândut, nici validitatea sa ori a clauzelor pe care le conține și nici posesia". Convențiile din 1964 au intrat în vigoare în august 1972, dar ele nu au fost ratificate decât de un număr mic de state – 8 state pentru L.U.V.I., și 7 state pentru L.U.F.,1 și mai ales din Europa. Toate statele cu excepția Israelului au făcut uz de una sau de alta din rezervele prevăzute, limitând cazurile de aplicare a acestor convenții (art. 3-5). Acest eșec relativ a dus la refacerea lucrării și a condus la Convenția de la Viena din 11 aprilie 1980.

1.2. ELABORAREA ȘI ADOPTAREA CONVENȚIEI DE LA VIENA

DIN 11 APRILIE 1980

Cu ocazia primei sesiuni a Conferinței Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional din anul 1968 s-a hotărât în unanimitate plasarea problemei vânzării internaționale printre primele sale preocupări. Tot atunci cele două Convenții de la Haga au primit cele trei ratificări necesare intrării lor în vigoare. În acest sens guvernele au fost chestionate cu privire la intențiile lor asupra celor două convenții și motivele pentru poziția adoptată.

Astfel 10 state și-au manifestat intenția de a ratifica convențiile, vreo 12 au declarat că problema este încă în faza de studiu și alte 10 (între ele S.U.A și Rusia) au arătat că nu aveau intenția de a le ratifica.

1ANTOINE KASSIS – Le nouveau droit europeen des contrats internationaux – L.G.D.J., Paris, 1993, pag.535.

În ansamblu, Convențiilor din 1964 li se reproșa un exces de dogmatism și complexitate, atât pentru juriști cât și pentru profani și mai ales țările "neoccidentale" resimțeau faptul de a nu fi fost îndeajuns reprezentate cu ocazia elaborărilor. In acest scop, C.N.U.D.C.I., a hotărât instituirea unui comitet de lucru alcătuit din reprezentanții a 14 state apoi 15 state, cu sarcina de a propune un text susceptibil de o mai largă acceptare, fie aducând textelor existente modificările necesare, fie pregătind un text nou. Simultan s-a încredințat unui alt grup de lucru sarcina elaborării unui proiect de convenție cu privire la "termenele de prescripție" în materia vânzărilor internaționale. Aceasta urma să conducă la Convenția din iunie 1974 cu privire la "prescripția în materia vânzării internaționale de mărfuri". Aceasta, instituie reguli uniforme cu privire la termenul în care trebuie să fie începută o procedură care decurge dintr-un contract de vânzare internațională1. Din 1970 până în 1976 comitetul a ținut 9 sesiuni la sfârșitul cărora a prezentat comisiei un proiect de Convenție privind vânzarea internațională. Acest proiect plecând de la L.U.V.I., se referea numai la "efectele" vânzării. In 1978 comitetul a prezentat un nou proiect referitor la "formarea" contractului de vânzare, inspirat din cea de a doua Convenție de la Haga – L.U.F.. Drept urmare, comisia plenară a aprobat cele două proiecte și le-a unificat într-un proiect unic, în care aceste proiecte constituiau a doua și respectiv a treia parte. Acest nou proiect a fost transmis adunării generale a O.N.U. care și-a dat acordul pentru întrunirea unei conferințe internaționale.

Această conferință s-a ținut la Viena în perioada 10 martie – 11 aprilie 1980, a reunit reprezentanții a 62 de state și 8 organizații internaționale. Textul final întitulat "Convenția Națiunilor Unite referitoare la contractele internaționale de vânzare de mărfuri" – a fost redactat în 6 limbi oficiale (engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză, rusă), precum și traduceri în germană și italiană. Conferința a stabilit de asemenea un protocol la Convenția din 1974 privind

1 Convenția a intrat în vigoare la 1 august 1988 – în prezent 11 state sunt părți Ia Convenție.

"prescripția" – modificând unele din dispozițiile sale pentru a o pune în conformitate cu Convenția de la Viena1.

Convenția de la Viena capătă o importanță specială și considerabilă pentru dreptul contractelor internaționale din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, din punctul de vedere a felului în care ea a fost acceptată, ea este deja în vigoare în 54 de state. Aceste state sunt state cu drept continental, state care fac parte din sistemul de drept Common law ca: S.U.A., Canada, Australia, țări din Europa de Vest sau Europa de Est, țări cu o economie capitalistă sau țări cu o economie socialistă: China, de asemenea țări industrializate sau țări în curs de dezvoltare ca Leshoto, Guinea sau Zambia. Instituțiile Națiunilor Unite operează la ora actuală promovarea Convenției în Africa, în țările Commonwealth-ului, în America Latină și Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, în virtutea regulilor pe care le conține, contrar Convenției de la Haga din 1955, ea nu este o convenție pentru unificarea regulilor de conflicte de legi între state în materie de vânzare internațională, ci conține reguli materiale uniforme cu privire la vânzarea internațională. Ea marchează o schimbare fundamentală în orientarea eforturilor statelor în vederea unei unificări a dreptului contractelor internaționale .

1.3. DOMENIUL DE APLICARE AL CONVENȚIEI DE LA VIENA – 11 APRILIE 1980

Convenția se deschide cu un preambul de trei paragrafe în cuprinsul cărora sunt formulate principiile și obiectivele care au inspirat statele participante la conferință și anume: instaurarea unei noi ordini economice internaționale, egalitatea și reciprocitatea avantajelor ca surse de relații prietenești între state și eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaționale.

Convenția poate fi aplicată și interpretată tară referire la vreo legislație națională. Ea cuprinde patru părți. Prima este consacrată domeniului de aplicare și dispozițiilor generale; a două parte privește formarea contractului; partea a treia

1 C. W1TZ- Les premieres applicationes jurisprudentiellesdu droit uniforme de la vente internaționale. Convention des Nation Unie du 11 avril 1980, L.G.D.J. Paris, pag. 30.

intitulată "vânzarea mărfurilor" tratează de fapt obligațiile vânzătorului, obligațiile cumpărătorului și dispoziții comune celor două categorii; partea a patra – dispoziții finale – conține dispozițiile diplomatice referitoare la ratificare, denunțare și rezerve. S-a văzut că în 1964 fuseseră elaborate două convenții distincte referitoare la "formarea" și respectiv "efectele" contractului de vânzare, iar convenția din 1980 a reunit cele două serii de probleme. Totuși, preocupările care inspirau dualitatea de convenții nu au dispărut- De aceea, s-a oferit posibilitatea pentru un stat care adoptă Convenția de la Viena să declare în momentul semnării, ratificării, aprobării sau aderării că nu va fi legat de a doua sau a treia parte a convenției (art. 92.1).

1.3.1. Sediul părților – criteriu de bază care determină aplicarea Convenției

Paragraful 1 din articolul 1 prevede drept criteriu de bază care determină aplicarea Convenției la un contract de vânzare de bunuri mobile corporale, situarea sediului părților contractante în state diferite. In activitatea practică au apărut dificultăți, din cauza faptului că în Convenție nu este definită noțiunea de sediu. In literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii privitor la definirea acestei noțiuni.

Astfel, într-o opinie se consideră că sediul este un stabiliment permanent unde se desfășoară, în mod obișnuit tranzacții comerciale1. O altă opinie susține că prin sediu se înțelege o structură organizatorică comercială permanentă cu localuri și angajați, constituită in scopul vânzării de bunuri și servicii2 .

Alți autori au luat elementele caracteristice de la primele două și consideră sediul ca fiind locul în care una dintre părțile contractante are o structură organizatorică permanentă, destinată realizării de tranzacții cu caracter național și

1 J.HONNOLD – "Uniform Law for International Sales" – Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer, 1989,
pag. 150. 2 Nations Unies, Conference de Nations Unies sur Ies Contrats de Vente Internationale de Marchandises, Documents Offîciels New York, 1981, pag.79.

internațional1. într-o altă opinie, ”sediul este acolo unde se află conducerea societății, unde acționează organele sale de deliberare și administrare”2. Legea 105/1992 după ce în alineatul 1 al articolului 40 stabilește că naționalitatea persoanei juridice este determinată de sediul social, în alineatul 3 definește sediul social ca fiind ”locul unde se află centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare”.

Pentru o mai bună înțelegere a acestei noțiuni se poate specifica că nu vor intra în sfera noțiunii de sediu, sediul reprezentanțelor comerciale care nu au personalitate juridică și autonomie decizională, sediul unităților de producție ai căror conducători nu sunt abilitați să angajeze valabil părțile contractante, localurile în care s-au desfășurat tratativele privitoare la încheierea unui singur contract, casele de vacanță utilizate ocazional pentru negocieri etc.

Centrul de activitate este un criteriu care nu oferă certitudine, întrucât acesta nu este întotdeauna unic; el poate fi deplasat în funcție de interesele economice ale societății sau ale conducătorilor societății, în timp ce sediul social, dacă este real, nu prezintă acest inconvenient. Din acest punct de vedere este de reținut că pe tărâmul conflictului de legi acest criteriu asigură o permanență, previzibilă și ușor de identificat, iar pe tărâmul folosinței drepturilor, este de presupus că societatea este integrată în economia țării unde își are sediul social3 .

Personal consider că pot fi reținute următoarele două caractere pentru definirea sediului:

sediul este un stabiliment permanent;

acest stabiliment este folosit, în mod obișnuit, pentru tranzacții
comerciale interne și internaționale.

Dacă o parte nu are sediu, reședința sa obișnuită îi ține locul (art.10, alineatul 6 din Convenție). In situația în care o parte are mai multe sedii, iar unul dintre aceste sedii se află în statul unde își are sediul cealaltă parte contractantă sau

1 E.ERDEM, La livraision des marchandises selon la Convention de Vierme, Editxon Universitaries, Fribourg, 1990,
pag.20.

2 C. BÂRSAN și colectiv – Societățile comerciale – Ed. :Șansa S.R.L., București, 1995, pag.25.
3 V. BABIUC – Dreptul comerțului internațional – Ed. Atlas Lex. București, 1994, pag. 48.

într-un stat necontractant, trebuie să se stabilească care dintre sediile primei părți trebuie luat în considerare. Dacă una dintre părți are mai multe sedii în state diferite, sediul care trebuie luat în considerare este stabilit de articolul 10 alineatul a, ”sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul și executarea sa.”. Termenii ”contractul și executarea lui” se referă la totalitatea elementelor din tranzacții și desemnează oferta și acceptarea, precum și executarea contractului (împrejurări cunoscute sau avute în vedere de părți într-un anumit moment înainte de încheierea contractului sau cu ocazia încheierii lui).

Statele federale ale căror norme juridice în domeniul contractual nu sunt unificate pot să declare Convenția aplicabilă în ansamblul unităților lor teritoriale sau numai în unele din acestea (art. 93 paragraful l)1. Prevederea arătată se justifică prin necesitatea ratificării Convenției atât la nivel federal, cât și în fiecare din unitățile teritoriale componente ale federației. In ipoteza în care părțile își au sediul în state diferite, dar care aparțin aceluiași stat federal, Convenția nu este competentă să cârmuiască contractul de vânzare-cumpărare 2. Paragraful 1 litera a și b din articolul 1 prevede alte două criterii suplimentare în ceea ce privește sediul, astfel:

"Pentru părțile la contract, care își au sediul în state diferite Convenția se aplică numai când:

a) statele în care părțile își au sediul sunt state contractante; sau,

b)când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant".

In ipoteza art. 1.1.a) când cele două state în care părțile își au sediul sunt state contractante, Convenția se aplică chiar dacă normele de drept internațional privat ale țării forului conduc la aplicarea legii unui stat terț, de exemplu, legea statului unde a fost încheiat contractul. Nu se poate evita rezultatul decât dacă un litigiu apărut într-un stat terț – necontractant – și normele de drept internațional privat din

1 Spre exemplu, se înscriu în această categorie S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia. Dimpotrivă, dreptul
contractelor este unificat în Germania și Elveția.

2 V. PĂTULEA – Unele considerațiuni cu privire la domeniul de aplicare al Convenției Națiunilor Unite asupra
contractului de vânzare internațională de mărfuri – Revista Dreptul, nr. 1 /1994, pag.94 – 103

acest stat conduc la aplicarea contractului legii forului, adică a legii statului respectiv, sau la aplicarea legii unui al patrulea stat, care nu este un stat contractant, sau în baza rezervelor emise de statele contractante (art. 92, 93 și 94.1 ale Convenției sau în baza excepției art. 90). în ipoteza celei de a doua condiții alternative prevăzute de art. 1.1.b, când una dintre părți sau ambele își au sediul în state diferite dar necontractante, Convenția se va aplica dacă normele de drept internațional privat ale țării forului duc la aplicarea legii unui stat contractant, adică atunci când lex contractus aleasă de părți sau desemnată în lipsa alegerii, de către instanță, este cea a unui stat contractant. Este evident că art. 1.1.b, lărgește considerabil domeniul de aplicare al Convenției permițând a o face aplicabilă în cazuri în care doar una dintre părți este stabilită într-un stat contractant, ba chiar în cazuri în care și unul și celălalt sunt stabilite în state necontractante. Pot apărea dificultăți și aici în baza rezervelor emise de statele contractante să declare în timpul ratificării sau adeziunii că nu va fi legat de art. 1.1.b.1 .

Putem constata că și în această ipostază nu am scăpat de conflictualism. Dacă regulile materiale ale Convenției se aplică, ele se aplică în acest caz prin intermediul unei norme conflictuale. Dacă două părți care își au sediul în state diferite au ales legea unui stat contractant ca lege a contractului, Convenția este aplicabilă chiar și atunci când părțile nu au menționat Convenția în mod expres. In conformitate cu paragraful 2, art. 1, Convenția nu se aplică dacă "faptul că părțile își au sediul în state diferite nu reiese nici din contract, nici din tranzacțiile anterioare dintre părți, nici din informațiile furnizate de părți într-un moment oarecare înainte de încheierea contractului, sau cu ocazia încheierii acestuia".

Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, atunci când părțile par să aibă sediul în același stat, dar una din ele acționează ca reprezentant (intermediar) al unei părți – din alt stat – a cărei identitate nu este relevată. Câmpul de aplicare al Convenției poate fi restrâns și prin posibilitatea pe care o au statele care adoptă

1 V. PĂTULEA – Unele considerațiuni cu privire la domeniul de aplicare al Convenției Națiunilor Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri – Revista Dreptul nr. 1 / 1994, pag. 94 – 103.

Convenția să declare în momentul semnării, ratificării, aprobării sau aderării că nu va fi legat de a doua sau a treia parte a Convenției (art. 92.1). Textul adaugă că un stat care a uzat de rezervă nu va fi considerat stat contractant, în scopul aplicării art. 1.1. pentru materiile reglementate de partea de Convenție la care această declarație se refera. In acest sens putem exemplifica situația în care o parte este stabilită într-un stat care a efectuat rezerva în ceea ce privește a doua parte a Convenției și cealaltă stabilită într-un stat care a ratificat-o fără rezervă. A doua parte a Convenției nu se poate aplica la formarea vânzării în conformitate cu art. 1.1. (părțile își au sediile în state contractante). In schimb, se pare că ea s-ar putea aplica conform dreptului internațional privat aplicabil care conduce la aplicarea legii statului care nu și-a manifestat rezerva. Aceeași soluție ar fi posibilă în cazul în care statele în care părțile își au principalele stabilimente au uzat de aceeași rezervă; sau situația în care unul ar fi uzat de rezerva cu privire la partea a doua, celălalt de a treia.

O altă rezervă permite unui stat să mențină aplicarea de "reguli de formă" pe care le edictează pentru contracte de vânzare internațională, în timp ce Convenția exclude orice "formalism" în formarea sau modificarea contractului (art. 96).

De asemenea, Convenția permite unui stat ca prin intermediul unei declarații prealabile să aplice anumite reguli deosebite în raporturile sale cu unul sau mai multe state desemnate, în ceea ce privește vânzarea internațională (art. 94).

1.3.2. Naționalitatea părților, caracterul civil sau comercial al părților sau al contractului

1.3.2.1. Naționalitatea părților

Convențiile internaționale care se referă la drepturile particularilor, au adesea scopul să protejeze drepturile naționalilor din statele contractante în tranzacțiile lor și într-un alt stat sau alte state contractante. Este deci caracteristic faptul că prezenta Convenție nu se aplică decât la raporturile dintre "naționalii" statelor contractante.

Totuși, problema ridicată de a ști dacă Convenția este aplicabilă unui contract de vânzare de mărfuri depinde, în special, de faptul că sediile celor două părți se găsesc sau nu în state contractante diferite. Sediul care trebuie luat în considerare este precizat în art. 10 din Convenție, fără să se facă nici o referire la naționalitatea părților, la locul înmatriculării (înregistrării) sau la locul situării sediului social al unei părți. Paragraful 3 din art. 1 întărește această poziție indicând în mod expres că naționalitatea părților nu este luată în considerare.

1.3.2.2. Caracterul comercial sau civil al părților sau al contractului

În unele sisteme juridice, legea cu privire la contractul de vânzare a mărfurilor este diferită, pentru că, sunt destule sisteme de drept care cunosc diferențierea drept civil – drept comercial, iar altele care nu cunosc această diferențiere. Și aici există mai multe criterii după care un contract este calificat civil sau comercial, din care cauză este greu de ajuns la o soluție unică. în practică, diversitatea de soluții este mai mică decât pare, dar se evită o soluție unică, deseori inexactă1. Pentru a se asigura de faptul că, câmpul de aplicare a dispozițiilor prezentei convenții nu va fi interpretat astfel încât să nu includă decât contractul de vânzare cu caracter comercial sau cele încheiate între părțile contractante, de legea statului contractant ca având caracter comercial, paragraful 3 din articolul 1 stipulează: ”caracterul civil sau comercial al părților sau al contractului nu este luat în considerare”.

1.3.3. Domeniul de aplicare material

Ratione materiae, Convenția se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri. Convenția nu definește noțiunea de ”contract de vânzare” – cu excepția caracterului internațional al acesteia – ceea ce înseamnă că definițiile general agreate în materie își găsesc pe deplin aplicația2 . Noțiunea de contract de

__________________________________________

1 V. BABIUC-op.cit. pag. 115

2 V. BAB1UC- pag. 117.

vânzare este delimitată numai prin intermediul art. 30 ( obligațiile vânzătorului ) și art. 5 3 (obligațiile cumpărătorului).

De asemenea, convenția nu definește noțiunea de "marfa". Din întreg spiritul convenției rezultă însă că obiectul său de reglementare îl constituie vânzările de bunuri mobile corporale. Această idee este exprimată, de altfel, în mod expres, în comentariul la textul art. 1 din convenție, făcut de Secretariatul O.N.U. și rezultă implicit din faptul că această convenție înlocuiește pe cele de la Haga, din 1964, care se refereau, chiar în titlul lor, numai la vânzările de bunuri ( obiecte ) mobile corporale1.

3.3.1. Vânzările excluse de Convenție

Articolul 2 exclude în mod expres din câmpul de aplicare al Convenției șase categorii de operațiuni. Aceste excluderi sunt de trei feluri:

cele care țin de scopul în care au fost cumpărate mărfurile;

cele care țin de felul tranzacției;

cele care țin de natura obiectelor vândute.
Astfel prezenta Convenție nu cârmuiește vânzările:

de mărfuri cumpărate pentru folosință personală, familială sau casnică, în
afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu
ocazia încheierii contractului, nu a știut sau nu s-a considerat că știe că aceste
mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosință;

vânzări care țin de felul tranzacției

b 1) la licitații;

b 2) de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autoritățile judiciare;

c) vânzări care țin de natura obiectelor vândute

c 1) de valori mobiliare, efecte de comerț și monede;

c 2) de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave;

c 3) de electricitate.

D. AL. SITARU – Dreptul Comerțului Internațional – vol. IZ, Ed. ACTAMI, București, 1996, pag.236.

1.3.3.2. Contracte de furnizare de servicii sau mărfuri ce urmează a fi

fabricate sau produse

Art. 3 stabilește două reguli, una cu privire la contratele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse și a doua cu privire la contractele care implică și furnizarea manoperei sau a altor servicii. Vor fi considerate vânzări și vor cădea sub incidența Convenției acele contracte de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse. Față de această primă regulă, Convenția formulează o excepție și anume că nu vor intra sub incidența ei „… în cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri" (art. 3.1).

Apoi se specifică că prezenta Convenție nu se aplică contractelor la care partea preponderentă a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii. Formularea Convenției este ambiguă în ceea ce privește termenul "esențial" și modul de interpretare a acestuia. Astfel, în limba franceză, termenul "esențial" poate fi luat nu numai într-un sens cantitativ ci și calitativ și în acest caz criteriul este mai greu de aplicat. Aceste îndoieli sunt întărite de faptul că textele englezești și spaniole folosesc termenul "substanțial" care poate fi interpretat mai mult calitativ decât cantitativ. În situația în care contractul implică pe lângă furnizarea de mărfuri și pe cea de mână de lucru sau de alte servicii – precum vânzarea de mașini complexe și punerea lor în funcție -Convenția este aplicabilă cu condiția ca serviciile să nu constituie partea preponderentă a prestației furnizate (art. 3.2).

Trebuie făcută precizarea că acest paragraf nu ia în considerare problema de a ști dacă obligațiile care rezultă dintr-un document sau tranzacție, constituie de fapt un contract sau două contracte. In concluzie, problema de a ști dacă obligațiile vânzătorului cu privire la furnizarea de mână de lucru sau alte servicii pot fi considerate ca fiind două contracte diferite, (prin ceea ce se numește, uneori, doctrina "divizibilității" contractelor) va fi rezolvată în conformitate cu legea națională respectivă. In prima parte a frazei paragrafului 1 din articolul 3 se stipulează că vânzarea mărfurilor fabricate sau produse la comanda cumpărătorului este reglementată de dispozițiile Convenției la fel ca și vânzarea mărfurilor deja

fabricate. Totuși, cea de a doua parte a frazei – "Doar dacă partea care comandă mărfurile nu trebuie să furnizeze (să asigure) o parte importantă din elementele necesare fabricării sau producerii acestora" – se referă la exceptarea din domeniul de aplicare a Convenției a acelor contracte prin care cumpărătorul se angajează să furnizeze vânzătorului (fabricant) o parte importantă din elementele necesare fabricării sau realizării acestor mărfuri.

1.3.4. Domeniul de aplicare în timp a Convenției

Aplicarea în timp a Convenției trebuie analizată din două puncte de vedere. In primul rând aplicarea în timp față de statele semnatare, aderante, acceptante și apoi față de părțile contractante.

1.3.4.1. Aplicarea în timp față de state

Conform dispozițiilor art. 99.1 Convenția va intra în vigoare în prima zi a lunii ce urmează după expirarea unei perioade de 12 luni de la data depunerii celui de al 10-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare. Referirea la art. 92 și art. 99 înseamnă că chiar dacă printre primele zece state s-ar găsi vreunul care n-a ratificat decât a doua parte sau a treia, în afară de prima, Convenția va intra totuși în vigoare chiar dacă n-ar fi fost integral ratificată de 10 state.

Termenul de 12 luni este destinat să ofere timpul necesar pentru a notifica guvernelor și organizațiilor internaționale interesate, intrarea în vigoare a textului Convenției. De asemenea, el trebuie să permită operatorilor să fie informați de existența sa și să ia cunoștință de aceasta. Fixarea termenului de 12 luni rezultă și din coordonarea necesară cu denunțarea Convențiilor de la Haga. Numărul de zece state a fost atins pe data de 11 decembrie 1986 și deci Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988. în momentul de față Convenția se aplică într-un număr de 54 de state. La o analiză succintă putem constata că repartizarea acestor state cuprinde

toate continentele, diferite sisteme economice și juridice și diferite niveluri de dezvoltare.

1.3.4.2. Aplicarea în timp a Convenției între părți

Convenția se aplică fie datorită faptului că părțile au sediul într-un stat contractant, fie că regulile dreptului internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Convenția nu are nici un efect retroactiv, dar modalitățile de aplicare a principiului trebuie examinat după cum este vorba de formarea contractului sau de efectele acestuia. În situația aplicării la "formarea" contractului este necesar ca propunerea de a contracta "să intervină după intrarea în vigoare a Convenției față de statele contractante vizate de alin. a) al paragrafului 1 al art. 1 sau de statul contractant vizat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1" (art. 100.1).

În ceea ce privește "efectele" vânzării, Convenția nu se aplică decât pentru contractele încheiate după intrarea sa în vigoare "față de statele contractante vizate de alin. a) al paragrafului 1 al art. 1 sau față de statul contractant vizat de alin. b) al paragrafului 1, al art. 1" (art. 100.2). Astfel, dacă Convenția se aplică prin faptul că părțile își au sediul în state care au devenit părți la date diferite, va trebui ca propunerea de a contracta să fi intervenit după cea mai recentă dintre cele două date; dacă Convenția se aplică prin faptul că legea care se aplică este cea a unui stat contractant, doar data care se referă la acest state se va lua în considerare.

1.4. CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE INTERNAȚIONALĂ

1.4.1. Definiție. Caracteristici

Datorită faptului că în legislația de comerț internațional nu a fost elaborată o definiție specifică vânzării internaționale, semnificația acesteia se poate face apelând la dreptul intern al statelor. In acest sens putem exemplifica: codul civil german (B.G.B.) în art.433 spune: "contractul de vânzare este un contract prin care vânzătorul este obligat să livreze marfa și să transmită proprietatea și

cumpărătorul este obligat să plătească prețul și să primească marfa"; art.184 alin. 1 din Codul Obligațiilor Elvețian arată că vânzarea este un contract prin care "vânzătorul este obligat să livreze marfa și să transmită proprietatea contra unui preț pe care cumpărătorul este obligat să-l plătească"; art. 1122 cod civil

brazilian arată că prin contractul de vânzare "un contractant este obligat să transmită proprietatea unui bun la altul contra unui preț determinat în cash";

art. 15 82 din cod civil francez "o convenție prin care unul se obligă să livreze un lucru și altul să-1 plătească" art.2 din Uniform Commercial Code definește vânzarea că fiind "trecerea titlului de la vânzător la cumpărător contra unui preț"; iar Codul civil român în art. 1294 arată "vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și această a plăti celei dintâi prețul lui".

Pornind de la definirea vânzării în legislațiile naționale și ținând seama de specificitatea vânzării internaționale s-a încercat definirea contractului de vânzare internațională. Astfel, într-o opinie se afirmă că o "vânzare este internațională când prezintă puncte de legătură cu diferite sisteme de drept, de natură să dea naștere la conflicte de legi"1 sau alți autori afirmă că acest contract este "orice contract comercial încheiat în raporturile cu străinătatea sau pe piețele externe". Marea majoritate a autorilor se rezumă a adăuga la contractul de vânzare-cumpărare clasică, cele două elemente specifice, caracterul de comercialilate și caracterul de internaționalitate.

Consider că o vânzare este internațională atunci când elementele de internaționalitate sunt suficient de puternice ca să poată atrage un eventual conflict de legi. Contractul de vânzare-cumpărare internațională prezintă o serie de caractere juridice. Ele se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice .Astfel, putem afirma că vânzarea internațională prezintă următoarele caractere juridice:

1 V. BABIUC – Dreptul Comerțului Internațional – Ed. Atlas Lex, București, 1994, pag. 113.

este un contract consensual – se încheie prin simplul acord de voință al
părților, fără să fie nevoie de o formalitate sau de vreo formă specială de
manifestare a voinței părților;

un contract sinalagmatic – deoarece se caracterizează prin reciprocitatea
obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce;

un contract cu titlu oneros – deoarece scopul care a determinat încheierea
contractului este obținerea unui anumit folos drept echivalent al obligației asumate;
în acest caz vânzătorul urmărește vânzarea mărfii și obținerea prețului convenit, iar
cumpărătorul, obținerea mărfii respective la prețul convenit;

un contract comutativ – existența întinderii prestațiilor datorate de părți
sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului;

un contract constitutiv de drepturi deoarece produce efecte din momentul
încheierii sale1.

Contractul de vânzare-cumpărare internațională mai are încă două caractere specifice: caracterul comercial și caracterul internațional.

1.4.2. Caracterul comercial

Datorită faptului că reglementează raporturi care i-au dat naștere în operațiunile comerciale internaționale, acest criteriu al comercialității necesar pentru calificarea unui contract că fiind de comerț internațional, creează unele dificultăți, în mod deosebit pe plan teoretic, datorită faptului că nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea, drept civil – drept comercial. Datorită faptului că sistemele de drept folosesc criterii diferite pentru a califica un contract ca fiind civil sau comercial este dificil să se ajungă la o soluție unică. Astfel, dacă punctul de legătură diferă după natura civilă sau comercială a vânzării sau dacă se pune o problemă de procedură sau de competență judiciară, soluția va fi dată de lexfori. Dacă este în discuție capacitatea părților de a încheia un contract, civil sau

1 C. STĂTESCU, C. BÂRSAN – Tratat de Drept Civil – Teoria generală a obligațiilor – Ed. Academiei R.S. România, București, 1981,pag.44.

comercial, cu consecințe asupra calificării contractului, rezolvarea ne-o va da legea națională a părților, care determină capacitatea. Dacă este în discuție forma contractului, lex loci contractus va stabili caracterul civil sau comercial al acestuia, potrivit regulii locus regit actum. Dacă intră în discuție efectele contractului, lex contractus va determina caracterul civil sau comercial al acestuia1 .

In cazul în care determinarea caracterului civil sau comercial al vânzării pune o problemă de calificare și deci cere soluționarea unui conflict de calificări, atunci competentă este lex fori2. Cât privește convențiile internaționale, este de remarcat că ele de regula eludează problema. De exemplu, paragraful 3 al art.l din Convenția de la Viena (1980) precizează: "Caracterul civil sau comercial nu este luat în considerare la aplicarea acestei convenții".

Aceasta înseamnă că ea se aplică fără a diferenția dacă este vorba de o vânzare civilă sau de o vânzare comercială3 .

1.4.3. Caracterul internațional

Încă din în preambul, Convenția avertizează că ea se referă la "contractele de vânzare internațională", dar noțiunea de vânzare cu caracter internațional nu este definită. Dar care este criteriul internaționalității ? În sistemul legislației române, internaționalitatea contractului de vânzare-cumpărare se determină, fie pe baza unui criteriu subiectiv al încheierii sale cu o parte străină, fie pe baza criteriului obiectiv al încheierii lui pe piețe străine4.

Convenția de la Haga (1955) cu privire la legea aplicabilă vânzării cu caracter internațional de obiecte mobile corporale, nu definește caracterul internațional al vânzării, creând astfel incertitudini, oferind posibilitatea judecătorilor să aprecieze acest caracter după criteriile lor naționale, lucru care face, în mod inevitabil, ca domeniul de aplicare al convenției să difere de la o țară la alta. Convenția de la

1V. BABIUC-op. cit., pag.114-115.

2 ION P. FILLPESCU -Drept Internațional Privat -vol .1, Ed. Proarcadia, București, 1993, pag. 102- 104.

3 V. BABIUC-op. cit., pag. 115.

4 C. BIRSAN, D. AL. SITARU – Dreptul Comerțului Internațional – vol. II, partea 1 – U.B., București, 1990,

pag. 183.

Haga 1964 (L.U.V.L), definește caracterul internațional al vânzării, folosind un criteriu principal și stabil – sediul, domiciliul sau reședința obișnuită a părților care trebuie să se afle pe teritorii statale diferite – și oricare din următoarele trei criterii complementare:

bunul vândut face, la încheierea contractului sau ulterior, obiectul unui
transport de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat;

când actele constituind ofertele și acceptarea sunt îndeplinite pe teritorii
statale diferite;

când predarea bunului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul
decât acela unde s-a făcut oferta și acceptarea.

Față de Convenția de la Haga din 1955 care nu definește caracterul internațional al vânzării și Convenția de la Haga din 1964 care definește acest caracter folosind acel dublu criteriu, Convenția de la Viena din 1980 constituie un progres în această direcție. Condiția generală de aplicare a Convenției de la Viena este exprimată în art. 1, paragraful 1. "Prezenta convenție se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite:

a) când aceste state sunt state contractante; sau

b)când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant".

Părțile trebuie să aibă sediile în state diferite în momentul încheierii contractului, fapt ce reiese din paragraful 2 care precizează: "nu se ține cont de faptul că părțile își au sediul în state diferite dacă acest fapt nu reiese nici din contract, nici din tranzacții anterioare între părți, nici din informații furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului".

Dacă părțile își au sediul în același stat convenția nu se aplică. Din text se trage concluzia că, dacă existența sediului părților în state diferite este o condiție necesară, ea nu este totuși suficientă. Există o a doua condiție care este alternativă: trebuie în plus, ori ca statele în care sunt stabilite părțile să fie state semnatare ale convenției, ori că regulile dreptului internațional privat să ducă la aplicarea legii

unui stat semnatar al Convenției. Aproape în totalitate doctrina românească susține că "elementul de extraneitate specific spre a atribui internaționalitate vânzării îl constituie localizarea sediului părților contractante în țări diferite" 1.

Criteriul internaționalității reținut de Convenție, este criteriul juridic, sediul (domiciliul sau reședința obișnuită, fiind după cum se știe, unul dintre punctele de legătură pe care le reține criteriul juridic). Dar originalitatea Convenției este că ea nu reține, din toate puntele de legătură ale criteriului juridic, decât unul: sediul sau reședința, ignorându-le pe toate celelalte (naționalitate, locul încheierii, locul executării, situarea bunurilor etc).

Vânzarea poate purta asupra unei mărfi care nu poate fi deplasată dintr-un stat în altul sau care trebuie livrată în statul în care se găsește marfa, al cărui preț este plătit în statul în care se găsește marfa dintr-un cont al cumpărătorului în contul vânzătorului în statul unde se găsește; ea nu va fi considerată o vânzare mai puțin internațională căreia i se aplică Convenția de la Viena, atât timp cât părțile sunt stabilite în state diferite.

Unii autori precum Bernard Audit, Ph. Kahn au susținut ideea că criteriul economic este prezumat. Aceștia văd doar o prezumție suficientă a unei mișcări de mărfuri și / sau de mijloace de plată peste frontiere, fără să fie necesar sa examinăm conținutul contractului 2. Consider că nu se poate vorbi de o prezumare a criteriului economic în acest sens, deoarece nu putem face textul să spună ceea ce nu zice. Nu e necesară prezumția unei mișcări oarecare de mărfuri sau mijloace de plată, nici simplă, nici absolută.

Este evident că această Convenție îndepărtează criteriul economic al internaționalității. Nu este nevoie nici ca un contract să pună în joc interesele comerțului internațional, nu este nevoie nici de "flux" sau "reflux" peste frontiere, nu e nevoie nici ca operațiunea să intereseze economia a mai mult de un stat, atât timp cât părțile își au sediul în state diferite3. O societate din Nisa

1 O. CĂPĂTÎNĂ, B. ȘTEFĂNESCU – Tratat de Drept al Comerțului Internațional – vol. II. Partea Specială-

Ed. Academiei R.S.R. București. 1987 pag. 150.

2 B. AUDIT – La vente internaționale de marchandieses – Convention des Nation – Unies du 11 avril 1980 L.G.D.J.,

Paris 1990, pag. 17-19.

3 A.KASSIS – Le nouveau droit europeen des contrats internationaux – L.G.D.J. Paris, 1993, pag. 535.

comandă în martie 1990 componente electronice unei societăți germane. în fața Curții de Apel din Paris, societatea germană contestă aplicabilitatea Convenției, invocată de societatea franceză pe motiv că "vânzarea litigioasă a intervenit între două societăți franceze, că în Franța a fost încheiat contractul și că mărfurile au fost livrate în Franța". Curtea de Apel constată că apelantul este o societate de drept străin, al cărui sediu este în Germania, că ea a înființat la Creteil un fond de comerț care este un "birou de legătură și de informații privind vânzarea prin importare de la societatea mamă de produse microelectronice și în special de semiconductori" și că "acest birou de legătură nu are personalitate juridică, că este vorba de o simplă agenție comercială, instalată în Franța, a societății de drept german FUJITSU". Judecătorii concluzionează "vânzarea internațională litigioasă este supusă dispozițiilor Convenției de la Viena în vigoare din 01.01.1988, în limitele domeniului său de aplicare"1.

Chiar dacă Convenția a intrat în vigoare în Germania la 01.01.1991, datorită faptului că agenția a jucat doar rolul de reprezentant al societății germane și deci societățile își aveau sediile pe teritorii statale diferite, soluția hotărârii Curții de Apel din Paris este bine fondată.

CAPITOLUL II

OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

PRECIZĂRI PRELIMINARII

Prin încheierea sa în condițiile legii, contractul de vânzare – cumpărare comercială produce anumite efecte juridice. Aceste efecte sânt aceleași ca și în cazul contractului de vânzare – cumpărare civilă. Principalul efect al contractului de vânzare – cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. Totodată, din contractul de vânzare -cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătură cu lucrul vândut și prețul vânzării1.Efectele contractului de vânzare internațională de mărfuri sunt reglementate în Partea a III-a a Convenției, întitulată "Vânzarea mărfurilor".

SECȚIUNEA I OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI

2.1. DISPOZIȚII GENERALE

Potrivit reglementărilor cuprinse în codul civil, aplicabile și contractelor de vânzare comercială internațională vânzătorul are două obligații principale: predarea mărfii vândute și garantarea acesteia. La rândul ei, obligația de garanție cuprinde garanția contra evicțiunii și garanția calitativă (contra viciilor lucrului vândut)2 . întrucât drepturilor uneia dintre părți îi corespund obligațiile asumate de către cealaltă parte, studiul obligațiilor fiecăreia dintre părți este suficient spre a da o imagine a acestor efecte ale contractului de vânzare-cumpărare.

în ceea ce privește obligațiile vânzătorului, în doctrina de specialitate, se întâlnesc mai multe puncte de vedere referitoare la numărul acestora. Codul civil

_______________________________________

1 F. DEAK, S. CĂRPENARU – op. cit., 282.

2 C. BÎRSAN, DRAGOȘ-ALEXANDRU SITARU – Dreptul Comerțului Internațional, vol. II, partea I, T.U.B. -București, 1990 , pag. 195.

român, inspirat din cel francez, stabilește aceleași obligații pentru vânzător, în art. 1313, "vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul". Și în alte legislații de inspirație franceză găsim aceleași obligații ale vânzătorului.

Legea engleză, arată că "vânzătorul are două obligații principale: de a transfera proprietatea bunurilor vândute către cumpărător și de a preda bunurile către acesta, adică de a-i transfera posesia". Legislația americană, aparținând sistemului de common low , cu excepția celei aplicabile statului Louisiana, prevede în Secțiunea 2-301 din U.C.C. că "obligațiile vânzătorului sunt de a transfera titlul către cumpărător și de a-i preda bunurile acestuia". în legislația germană (art. 433 alin. l B.G.B.) sunt prevăzute ca obligații ale vânzătorului de a efectua predarea lucrului către cumpărător și aceea de a-i procura proprietatea. Legea elvețiană (art. 184, alin. l C.O.) impune două obligații principale vânzătorului: de a transfera cumpărătorului pe de o parte proprietatea, iar pe de altă parte posesia lucrului.

Obligațiile vânzătorului din vânzarea civilă se transpun pe plan internațional în cadrul contractului de vânzare internațională de mărfuri cu trăsături caracteristice specifice tranzacțiilor internaționale, găsindu-și reflectarea în cuprinsul reglementărilor internaționale. Legea uniformă asupra vânzării internaționale de obiecte mobile corporale de la Haga din 1964 în art. 6 stabilește că: "vânzătorul se obligă să efectueze livrarea, să remită documentele dacă este cazul și să transfere proprietatea în condițiile prevăzute de contract și de prezenta lege", iar art. 30 din Convenția de la Viena prevede că "vânzătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de prezenta Convenție, să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora și, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă". Simpla lor enumerare este suficientă pentru a constata identitatea punctului de vedere al legiuitorului în stabilirea obligațiilor vânzătorului. Partea a III-a, intitulată vânzarea mărfurilor, constituie partea cea mai importantă din Convenție. Deși o ratificare parțială a Convenției este posibilă, cu greu ne putem imagina că un stat se va folosi de această libertate pentru a exclude această parte a Convenției. Această parte a Convenției este împărțită în cinci capitole, respectiv dispoziții generale, apoi obligațiile vânzătorului, obligațiile cumpărătorului, transmiterea riscurilor și dispoziții comune obligațiilor vânzătorului și ale cumpărătorului. După cum se poate observa obligațiile vânzătorului sunt cuprinse în capitolul al doilea. Regula generală este că vânzătorul trebuie să-și îndeplinească obligațiile în condițiile prevăzute de contract și prezenta Convenție. Datorită faptului că art. 6 din Convenție permite părților să excludă aplicarea ei sau sub rezerva dispozițiilor art. 12 să deroge de la oricare din dispozițiile sale sau să le modifice efectele, în cazul unui dezacord (conflict) între contract și Convenție, vânzătorul va trebui să-și îndeplinească obligațiile în condițiile prevăzute de contract.

Potrivit art. 30 din Convenție obligațiile vânzătorului sunt: predarea mărfurilor, transmiterea proprietății și remiterea documentelor referitoare la marfa. Cu toate această enumerare clară, Convenția folosește o expunere diferită. Astfel, Convenția nu conține nici o dispoziție cu privire la transferul de proprietate pe care înțelege să nu-l reglementeze. In schimb, pe de o parte, obligația de remitere a documentelor care constituie un accesoriu al livrării propriu-zise, sunt tratate amândouă în prima Secțiune (art. 31 – 34); iar pe de altă parte, consideră că este necesară o analiză separată a conformității mărfurilor și drepturile sau obligațiile terților în Secțiunea a II-a (art. 35 – 44).

2.2. PREDAREA MĂRFII

2.2.1. Remiterea efectivă a mărfii sau îndeplinirea actelor și faptelor necesare pentru ca marfa să fie pusă la dispoziția cumpărătorului.

Art. 971 C. civil prevede că simplul acord de voință are drept efect să opereze transferarea proprietății lucrului vândut de la vânzător la cumpărător. Legiuitorul nu se mulțumește cu această dispoziție care produce un transfer de proprietate abstract și dispune că vânzătorul este obligat să predea bunul vândut. In acest sens operația se descompune în două momente distincte și anume un prim moment, de esență strict volițională, care dă naștere la o obligație de dare și un al doilea moment, material, acela al predării efective, tradiția, în înțelesul de punere a bunului în posesia cumpărătorului, pentru ca acesta să-l poată folosi, potrivit utilității lui. Predarea în înțelesul conferit mai sus, de a pune pe cumpărător în poziția de a dobândi pe lângă proprietatea abstractă și posesia materială a bunului, reprezintă o obligație aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor, bunuri certe și determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare, bunuri aparținând în momentul acordului de voința unui terț etc.1.

Sau conform secțiunii 62 din Sale of Goods Act- 1893 din Anglia, livrarea înseamnă "transferul voluntar al posesiei de la o persoană la alta". Bunurile sunt livrate către cumpărător când el sau agentul său preia în custodie bunurile sau are posibilitatea să exercite control asupra lor2. Noțiunea de livrare era un pic confuză în L.U.V.I., care dispune în art. 19: "eliberarea constă în darea unui lucru conform contractului". Conceptul francez de "livrare" (diferit de "darea lucrului") nu a putut să facă obiectul unei traduceri apropiate în engleză și nu a existat altă soluție decât de a utiliza termenul "delivery" (livrare) în versiunea engleză. De asemenea, s-a remarcat faptul că utilizarea conceptului de "eliberare" poate ridica dificultăți în abordarea unor probleme precum riscul pierderii mărfii și determinarea datei pentru plata prețului, într-un mod fericit, C.V.I.M., face distincție între livrarea, care este o operație materială de predare a mărfurilor și conformitate, care poartă asupra calității lucrului vândut. Problemele livrării sunt tratate de o manieră generală de către C.V.I.M., ele fiind tratate mai detaliat de regulile INCOTERMS cu care trebuie armonizate. Trebuie totuși să amintesc că INCOTERMS nu sunt simple clauze de livrare; ele constituie o codificare a unui ansamblu care fixează într-un contract de vânzare, relațiile esențiale între vânzător și cumpărător de o manieră coerentă asupra următoarelor chestiuni:

__________________________

1 I.L.GEORGESCU – Drept Comercial Roman – Lucrare revăzută, completată și adusă la zi de ION BĂCANII – Ed. Lumina Lex, București, 1994, pag. 195.

2 CLIVE M.SCHMITTHOFF – Schmitthoff s Export Trade, The Law and Practice of International Trade, ed. VII, Stevens & Sans, London, 1980, pag. 142.

modalitățile de livrare;

transmiterea riscurilor (fără a face referiri asupra transferului de proprietate);

repartiția cheltuielilor aferente mărfii;

formalitățile documentației relative trecerii frontierelor.

La această activitate de codificare a uzanțelor comerciale internaționale s-a ținut seama de câteva principii fundamentale: a) definirea cât mai precisă a obligațiilor părților contractante; b) regulile să fie conforme cu practica cea mai obișnuită în comerțul internațional; c) în cazul în care în practică se costată divergențe importante, obligațiile stabilite în sarcina vânzătorului sunt minime, părțile având libertatea de a conveni, în completare și alte reguli1. În concepția Convenției, predarea va cuprinde toate acțiunile ce trebuie realizate de către vânzător pentru a-i permite cumpărătorului să intre în posesia mărfurilor.

2.2.2. "Mărfurile" ce trebuie predate

Articolul l, paragraful l, prevede că "prezenta Convenție se aplică contractelor de vânzare de mărfuri.". Convenția nu definește noțiunea de "contract de vânzare", dar trăsăturile esențiale ale contractului rezultă în mod implicit dintr-o serie de reglementări cuprinse în conținutul acesteia. Noțiunea de "marfă" de asemenea nu este definită de Convenție, dar din întreg spiritul Convenției rezultă că obiectul său de reglementare îl constituie vânzările de bunuri mobile corporale 2. în situația în care contractul are ca obiect predarea unui bun individual determinat, vânzătorul trebuie să predea lucrul în starea în care se găsea când s-a încheiat contractul, rămânând responsabil pentru deteriorările intervenite altfel decât ca urmare a cazului fortuit sau a forței majore.

Vânzarea poate avea ca obiect nu numai un bun cert și determinat, ci și un bun determinat prin caractere generice – bun determinat prin cantitate, fel și calitate. Pentru astfel de vânzări, transmiterea riscurilor se produce în momentul individualizării bunurilor prin cântărire, măsurare, numărare, independent de

___________________________________________

1V. BABIUC – Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Științifică și Enciclopedică -Buc. 1982-pag. 141-142.

2 D. – AL. SITARU – Tratat de Dreptul Comerțului Internațional, voi. II, Ed. ACTAMI, București, 1996, pag.236.

efectuarea predării. Pentru a se transmite riscurile, individualizarea, în afară de convenția contrară a părților, trebuie făcută contradictoriu, adică în prezența cumpărătorului sau a unui mandatar al acestuia1, în această situație, vânzătorul trebuie să predea o marfa ce corespunde, în general, tipului de lucru (obiect), prevăzut în contract. Astfel, dacă contractul prevede livrarea de porumb, se consideră că vânzătorul nu a efectuat predarea dacă el se prezintă cu grâu în schimb se consideră că vânzătorul a predat mărfurile în cazul unui bun care corespunde descrierii generice din contract, chiar dacă produsul respectiv nu este identic, sau nu a fost predat la timpul (momentul) potrivit, sau cu mijlocul de transport prevăzut. De asemenea, remiterea către transportator a unei cantități de ciment de calitatea a III-a în loc de calitatea a II-a, așa cum era prevăzut în contract, sau remiterea a 10 tone în loc de 15 tone, așa cum era prevăzut, constituie predare a mărfurilor. Față de exemplele arătate, deși mărfurile au fost predate, cumpărătorul se poate folosi de toate drepturile pe care le are, dacă predarea mărfurilor de către vânzător nu a fost făcută "în conformitate cu prevederile contractului și ale Convenției"2. Convenția consideră că obiect al contractului de vânzare pot să îl formeze și bunuri viitoare în art. 3, paragraful 1: "contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse". Totuși, cu privire la contractele de vânzare care au ca obiect bunuri viitoare, Convenția consideră că nu fac obiectul reglementării ei, dacă partea care le comandă furnizează o parte esențială din elementele necesare fabricării sau producerii lor (Ex: contractele de vânzare de tip Lohn). Realizarea predării ridică problemele tradiționale legate de loc și de timp. Dispozițiile Convenției cu privire la aceste aspecte au numai un rol subsidiar. Locul primordial îl ocupă voința părților care se poate manifesta fie printr-o stipulație specială fie prin referire la un contract-tip sau la o clauză-tip.

De asemenea, la nevoie, se va putea face referire, înainte de a consulta dispozițiile supletive ale Convenției, la uzanțe (art. 9.1), sau la obișnuințele care s-au putut stabili între părți (art. 8.3).

______________________________

1 V. BABIUC – op. cit. pag. 76.

2 Commentaire du Secretariat a CNUDCI, A/Conf. 97/5 ,14 mars 1979.art.36. du projet.

2.2.3. Locul predării

De remarcat că, dacă în comerțul internațional de regulă locul livrării coincide cu cel în care marfa vândută este și individualizată, potrivit reglementărilor din Condițiile generale de livrare, locul individualizării coincide cu cel al livrării numai la livrările făcute cu mijloacele de transport auto ale cumpărătorului, pe apă, cu avionul sau prin poștă. La livrările făcute pe calea ferată sau cu mijloacele de transport auto ale vânzătorului, individualizarea mărfurilor s-a făcut la încărcarea lor în respectivele mijloace de transport, deci înainte de a ajunge la graniță, unde se consideră că este locul livrării. Așadar, locul livrării și deci, al transmiterii riscurilor "coincide, de obicei, cu cel unde mărfurile scapă efectiv de sub controlul direct al vânzătorului"1.

Art. 31 din Convenție reiterează aspectul referitor la înțelegerea dintre părți cu privire la locul predării mărfurilor. In lipsa acestei înțelegeri Convenția formulează trei reguli. Dacă vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă:

când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea
mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;

când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un
bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care
trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs și,
când, în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se găseau sau
trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurilor la
dispoziția cumpărătorului în acel loc;

în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în
locul în care vânzătorul avea sediul sau la momentul încheierii contractului.

_______________________________________________

1 V. BABIUC – op. cit. pag. 127.

2.2.3.1. Situația în care contractul de vânzare implică și transportul mărfurilor

v

Locul predării mărfurilor este, de principiu, stabilit de către părți. În mod obișnuit, locul predării este în raport de condiția de livrare prevăzută de către părți. Dacă părțile nu au stabilit locul, se fac următoarele diferențieri: dacă marfa trebuie transportată, predarea se face la locul unde această se remite primului transportator1.

Locul unde intervine această operație diferă mai ales în funcție de felul transportului, astfel:

dacă transportul se va realiza cu autocamionul, predarea se va face "loco
fabrică"(Ex works);

dacă transportul se va face pe cale ferată, predarea se va realiza, de regulă
la stația CFR cea mai apropiată, fie pe rampa de încărcare, fie direct în vagon; dacă
expeditorul (vânzătorul) dispune de o linie ferată uzinală, predarea va îmbrăca
forma "loco fabrică";

în transporturile aeriene, transmiterea posesiei se va realiza la aeroport;

în transporturile maritime sau fluviale predarea mărfii se poate face pe
chei, de-a lungul navei (free alongside ship – FAS) sau predarea să se facă peste
balustrada navei (free on bord — FOB).

Dacă în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se află sau trebuiau fabricate sau produse într-un anumit loc și contractul nu prevede și nici nu permite (autorizează) expedierea mărfurilor, obligația vânzătorului de a preda marfa se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în acel loc unde se găsesc sau unde trebuie fabricate sau produse mărfurile.

Cele două părți trebuie să se informeze asupra locului unde se găsește bunul individual determinat sau masa din care trebuie prelevate mărfurile ce urmează a fi livrate sau locul unde trebuie fabricate sau produse mărfurile. Ele trebuie să se informeze în mod efectiv asupra locului respectiv; nu este suficient ca una sau

_______________________________

1 V. BABIUC – Dreptul Comerțului Internațional – Ed.ATLAS LEX, București, 1994, pag. 119.

cealaltă parte să cunoască acest loc, fără a se fi informat efectiv asupra lui. În plus, ele trebuie să cunoască locul respectiv în momentul încheierii contractului. Dacă mărfurile sunt deja pe drum în momentul încheierii contractului și contractul de vânzare nu implică transportul mărfurilor, cum este prevăzut de art. 31, lit. a se referă la mărfurile care se află într-un loc special și deci, vor cădea sub incidența alineatului b din art. 31. Rezultă că vânzarea se referă la totalitatea mărfurilor acoperite prin conosament și în acest caz va fi vorba de bunuri individual determinate, sau că vânzarea se referă doar la o parte din mărfurile acoperite de un anumit conosament. Dacă ar fi altfel, și dacă contractul de vânzare a mărfurilor aflate deja pe drum ar fi considerat ca implicând un transport, ar face să încalce art.31, lit. a), deoarece vânzătorul nu ar face niciodată predarea mărfurilor, pentru că acestea, nu ar fi predate transportatorului "pentru a fi transmise cumpărătorului".

În alte cazuri, care nu sunt prevăzute în alineatele a) și b) din art. 31, obligația de remitere constă în a pune mărfurile la dispoziția cumpărătorului în locul în care vânzătorul își avea sediul în momentul încheierii contractului (art. 31, alin.c). Dacă vânzătorul are mai multe sedii sau nu are sediu, locul în care trebuie să se facă predarea mărfurilor este precizat de art. 101 din prezenta Convenție. Deși alineatul c din art. 31 conține o regulă supletivă destinată să acopere situațiile care nu sunt prevăzute în alineatele a și b, el nu enunță o regulă aplicabilă pentru toate celelalte cazuri. Contractul poate să prevadă că livrarea trebuie să se facă în locul unde cumpărătorul își are sediul sau într-un loc care nu este menționat de art. 31. Cheltuielile privind predarea mărfurilor în absența unei înțelegeri între părți sunt, în principiu, în sarcina vânzătorului, în sfera acestor cheltuieli întră, practic, toate acele cheltuieli ce se fac până când marfa ajunge în sfera cumpărătorului (cheltuielile legate de operațiile de cântărire, măsurare și numărare, cele privind ambalajele, transportul – când s-a stabilit astfel – taxe vamale de export etc.).

______________________________

1 Art. 10 în scopurile prezentei convenții:

dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerație sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul și executarea sa, ținând seama de circumstanțele cunoscute sau avute în vedere de către părți în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului.

dacă o parte nu are sediu, reședința sa obișnuită îi ține locul.

Ca obligații ale vânzătorului în condițiile prevăzute de art. 31, litera l, pot fi amintite:

a. Alegerea mijlocului de transport

Vânzătorul va face această alegere în funcție de natura mărfii și de eventuala înțelegere cu dobânditorul mărfii (cumpărătorul) referitor la alegerea mijlocului de transport. Dacă vânzătorul constată neajunsuri la examinarea mijlocului de transport, le va aduce la cunoștința cărăușului pentru a fi remediate, iar dacă acesta le menține, le va aduce la cunoștința cumpărătorului. Acest mod de a proceda va avea ca efect angajarea răspunderii cărăușului.

b. Predarea mărfii în vederea transportului

Acest fapt material va realiza transmiterea temporară a posesiei mărfii de la vânzător la cărăuș, având scopul de a deplasa marfa până la destinație (cumpărător). Această obligație a vânzătorului trebuie să fie executată la locul convenit, la termenul fixat, cu respectarea condițiilor privitoare la cantitatea mărfii și la valoarea acesteia. Operațiunea, care trebuie adusă la îndeplinire cu rapiditatea uzuală, cuprinde trei laturi: introducerea bunurilor în spațiul interior al vehiculului; așezarea lor în perfectă ordine; luarea de măsuri preventive împotriva sustragerilor1.

c. Colaborarea vânzătorului la întocmirea documentului de transport

În această fază, vânzătorul trebuie să pună la dispoziția cărăușului (transportatorului) coordonatele de fapt complete și exacte ale mărfii și itinerariului "date cu privire la identificarea cumpărătorului și adresa acestuia", în conformitate cu anumite clauze comerciale, precum clauza C.I.F., vânzătorul este obligat să ia toate măsurile, să facă toate pregătirile pentru încheierea contractului de transport al mărfurilor, în timp ce în alte cazuri, ca de exemplu în vânzarea F.O.B., vânzătorul nu este obligat să ia astfel de măsuri. Paragraful 2 din art. 32 prevede că, "dacă vânzătorul este obligat să ia toate măsurile pentru transportul mărfurilor el va trebui să încheie toate contractele necesare pentru ca transportul să fie făcut

____________________________

1O. CĂPĂȚÂNĂ – Contractul Comercial de Transport – E

până la locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și, în condițiile obișnuite pentru un astfel de transport".

d. Identificarea mărfurilor

In ceea ce privește încărcătura, va preciza felul acesteia, cantitatea, calitatea și valoarea. Vânzătorul identifică, în mod obișnuit, mărfurile în conformitate cu contractul în momentul expedierii sau înaintea acestui moment, prin aplicarea numelui și adresei cumpărătorului, prin stabilirea documentelor care să permită cumpărătorului, dând numele destinatarului sau al persoanei la care trebuie notificată sosirea mărfurilor sau prin orice alte mijloace adecvate.

Totuși, dacă vânzătorul expediază mărfuri identice unor cumpărători diferiți, el poate să renunțe la identificarea mărfurilor până la sosirea acestora la destinație. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când este vorba de vânzarea unor mărfuri, ca de exemplu, cereale care sunt transportate în vrac. în situația în care mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului, paragraful l din art. 32 prevede că vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care specifică mărfurile. Dacă vânzătorul nu face acest lucru (nu identifică mărfurile) potrivit cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc, paragraful 2 din art. 67 prevede că riscurile nu sunt transferate cumpărătorului, în plus, cumpărătorul are dreptul de a apela la toate mijloacele pe care le are la dispoziție în cazul încălcării de către vânzător a uneia dintre obligații, inclusiv dreptul la despăgubiri și dreptul de a cere rezilierea contractului, în cazul în care faptul că vânzătorul nu identifică mărfurile potrivit contractului sau nu trimite un aviz de expediție, constituie o contravenție esențială la contract.

e. Plata transportului

Momentul plății se stabilește de către părți și, de regulă, coincide cu predarea mărfii în detenția transportatorului. De regulă, această obligație incumbă vânzătorului, dar prin derogare, costul transportului mărfii poate fi pus în tot sau în parte în sarcina cumpărătorului printr-o clauză inserată în contractul de transport -clauză ce poartă denumirea de clauză de plată transmisă, clauză condiționată de

acordul corelativ al destinatarului. De asemenea, plata transportului nu cade în sarcina vânzătorului nici în vânzările internaționale care cuprind clauze din grupa F – INCOTERMS – 901.

f. Asigurarea împotriva riscurilor în timpul transportului

Ori vânzătorul, ori cumpărătorul este obligat, potrivit contractului de vânzare, să subscrie o asigurare împotriva riscurilor de pierdere a mărfurilor în timpul

transportului. In mod obișnuit, această obligație este precizată prin termeni comerciali folosiți în contractul de vânzare. Astfel, dacă prețul corespunde clauzei C.I.F., vânzătorul trebuie să subscrie asigurarea (Ex: INCOTERMS clauza C.I.F. – A. 5) chiar și atunci când riscul de pierdere revine cumpărătorului, în momentul în care mărfurile sunt remise primului transportator pentru a fi predate cumpărătorului. Dacă prețul corespunde clauzei F.O.B., și dacă nu există alte clauze în contract, cumpărătorului îi revine sarcina să subscrie asigurarea necesară. Paragraful 3 din art. 32 prevede că, în situația în care vânzătorul nu este obligat în virtutea contractului să subscrie el însuși o asigurare, el trebuie să furnizeze cumpărătorului toate informațiile de care dispune și care îi sunt necesare pentru încheierea acestei asigurări. Aceasta nu este o obligație generală pentru vânzător, deoarece el furnizează aceste informații numai dacă i le cere cumpărătorul. Totuși, în anumite domenii comerciale, vânzătorul poate fi obligat să furnizeze aceste informații, chiar dacă cumpărătorul nu i le cere, potrivit dispozițiilor paragrafului 2

din art. 9 din Convenție2 .

g. Regimul juridic al mărfii transportate

Problema care se ridică este de a cunoaște care este regimul juridic al mărfii transportate în intervalul dintre predarea mărfii de către vânzător și preluarea acesteia de către cumpărător. In virtutea contractului de transport cărăușul devine titular de drepturi specifice asupra mărfii. Drepturile cărăușului

______________________________

1 INCOTERMS – 90 – Grupa F – Potrivit acestor termeni, livrarea se consideră efectuată în momentul în care vânzătorul predă marfa transportatorului ( cărăușului) desemnat de către cumpărător, transportul fiind plătit de către
cumpărător.

2 Art.9 paragraful 2 Convenție – "în afară de convenția contrară a părților, acestea sunt considerate că s-au referit în
contract și pentru formarea sa, la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și care în comerțul
internațional, este larg cunoscută și, în mod regulat, respectată de către părțile la contractele de același tip în ramura
comercială avută în vedere".

asupra mărfii pe care o transportă decurg din faptul material al deținerii ei ca urmare a predării acesteia de către vânzător la locul de pornire. Această poziție conferă cărăușului privilegiul dreptului de retenție asupra mărfii, în calitatea sa de creditor al prețului transportului, în fine, creditorii expeditorului sau destinatarului au facultatea de a-și valorifica drepturile corespunzătoare asupra mărfii aflate în detenția cărăușului, pe timpul deplasării. Creditorii sunt în măsură să obțină, pe cale judiciară, sechestrarea încărcăturii, ceea ce este de natură, evident, să determine perturbări în executarea strămutării bunurilor, cât și în regimul posesoriu care le potrivește 1.

2.2.4. Data predării mărfurilor

Art. 33 tratează momentul în care vânzătorul trebuie să-și îndeplinească obligația de a preda mărfurile. Acest text de lege nu prevede că cumpărătorul trebuie să intre fizic în posesia mărfurilor la data prevăzută pentru livrare sau, că el nu este în măsură să intre material în posesia acestora atunci când, de exemplu, predarea s-a făcut prin a remite mărfurile unui transportator.

2.2.4.1. Predarea mărfurilor la o dată fixă sau determinabilă prin

referire la contract

Dacă data predării mărfurilor este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract2, mărfurile trebuie predate la acea dată. Dacă data nu este determinabilă prin referire la contract, trebuie să se țină seama de circumstanțele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părți, de obișnuitele care s-au stabilit între ele, de uzanțe și de întreg comportamentul ulterior al părților.

_______________________________ 1 O. CĂPĂȚÂNĂ – Contractul Comercial de Transport – Ed. Lumina Lex, București, 1995, pag.144. 2 Exemplu — vânzătorul își asumă obligația să predea mărfurile la data de 15 august; sau data este determinabilă prin referire la contract – vânzătorul își asumă obligația să predea mărfurile în ultima zi a lunii august sau dată poate fi determinată în raport cu un anumit eveniment, precum eliberarea unei licențe sau primirea unei plăți.

2.2.4.2. Predarea mărfurilor într-un anumit interval

În comerțul internațional se obișnuiește ca data predării mărfurilor să fie fixată în termeni de răgaz, în general pentru a da vânzătorului suficient timp să pregătească mărfurile și să poată lua toate măsurile în vederea transportului. De aceea, alineatul b) permite vânzătorului să predea mărfurile "în orice moment în decursul acestei perioade". Prezumția este deci, în această ipoteză, că vânzătorul este cel care alege momentul predării; acest lucru se explică prin faptul că, cel mai adesea, lui îi revine sarcina să procure mărfurile sau să le fabrice, apoi să le ambaleze și să le expedieze, în timp ce cumpărătorul are doar obligația să le preia. Dar, în anumite cazuri particulare, se poate întâmpla ca sarcinile cele mai grele să-i revină cumpărătorului, care trebuie să ia măsurile necesare în vederea transportului, sau trebuie să se ocupe de organizarea stocării mărfurilor. In astfel de situații, putem considera că, cumpărătorul este cel care poate stabili data predării în cadrul termenului fixat. De aici rezultă excepția legată de "împrejurări" prevăzută în art. 33, alin. b), în cazul acestei excepții, cumpărătorul trebuie să specifice vânzătorului data pe care o alege, dacă nu, acesta nu poate fi tras la răspundere pentru neexecutare1. Este necesar să subliniez că, în anumite cazuri, părțile pot modifica acordul inițial, potrivit căruia predarea trebuia făcută în cursul unei perioade date (precizate) și pot fixa pentru livrare o dată determinată care poate cădea sau nu, în perioada prevăzută inițial.

De exemplu, dacă inițial contractul prevedea că predarea trebuia făcută în luna iulie, vânzătorul poate accepta, în urma unui acord ulterior, să predea

mărfurile la 15 iulie. In acest caz, predarea trebuie făcută la acea dată.

2..2.4.3. Predarea mărfurilor în toate celelalte cazuri

În toate celelalte cazuri care nu sunt prevăzute în alineatele a) și b) ale art. 33, vânzătorul trebuie să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la

_________________________________

1 C.V.I.M. -art. 80 – " O parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte părți, în măsura în care această neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea sa ".

încheierea contractului. Caracterul rezonabil al termenului depinde de ceea ce reprezintă un comportament acceptabil în materie comercială, ținând seama de specificul contractului și de natura mărfurilor. Acest text a avut ca sursă de inspirație Uniform Comercial Code al S.U.A. care în secțiunea 2-309 (1) arată că dacă perioada de livrare nu a fost stabilită, aceasta este "o perioadă rezonabilă", iar secțiunea 2-309 (2) și (3) cuprinde reguli privind finalizarea contractului care impune executări succesive și a celui care se desfășoară pe perioade nedefinite.

2.2.4.4. Predarea anticipată

Convenția tratează predarea anticipată în capitolul sancțiunilor (art. 52),

fiindcă vede în ea o abatere de la obligațiile pe care le are vânzătorul. In situațiile în care vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea de a le prelua sau de a le refuza. De fapt predarea anticipată poate să îi creeze dificultăți cumpărătorului din mai multe considerente cum ar fi: lipsa unui spațiu de depozitare, probleme legate de asigurarea mărfii, efectuarea plății în momentul preluării mărfii, anumite inconveniente ce pot rezulta din intenția cumpărătorului de a revinde marfa etc. De aceea, regula este că din moment ce cumpărătorul poate să preia mărfurile, el are, de asemenea dreptul să o refuze. Dar principiul bunei-credințe ar putea să fie folosit împotriva lui dacă nu ar considera nici un inconvenient la preluarea unei predări anticipate sau dacă vânzătorul ar declara că și le asumă în totalitate.

Dacă vânzătorul îi cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă livrarea anticipată, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-și execute obligația de predare în termenul pe care l-a prevăzut în cerere. în această situație, cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea de către vânzător a obligației sale de predare a mărfii1

______________________________

1 B. LEURENT – LAMY – Tome 3, Division 4, 4 -360.

Când vânzătorul notifică cumpărătorului intenția sa de a-și executa obligația de predare a mărfurilor înaintea datei prevăzute în contract, este prezumat că el cere cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa în conformitate cu paragraful 2 din art. 48. O astfel de cerere sau notificare va produce efecte numai dacă a fost primită de către cumpărător, în situația în care cumpărătorul refuză predarea anticipată, vânzătorul va trebui, în principiu, să preia mărfurile și sa le prezinte din nou la data prevăzută în contract. Dar, foarte adesea, el nu va avea posibilitatea

concretă de a lua măsurile necesare. Într-o atare situație, cumpărătorul este obligat să ia măsurile rezonabile, privind conservarea mărfurilor, având în același timp un drept de retenție până ce va obține de la vânzător rambursarea cheltuielilor rezonabile (art. 86. 1). Dacă cumpărătorul acceptă livrarea anticipată, se poate considera că el nu-și formulează decât o rezervă asupra datei, deci se poate considera că există o modificare tacită a contractului asupra acestui punct (art. 29). în situația în care acceptarea predării anticipate cauzează cheltuieli suplimentare cumpărătorului, acesta poate condiționa acceptarea, de suportarea acestor cheltuieli suplimentare de către vânzător.

Acceptarea de către cumpărător a livrării anticipate este însă susceptibilă de o altă consecință defavorabilă pentru el: ea face să treacă peste termenul necesar examinării mărfurilor (art. 38), respectiv al denunțării unui probabil defect de conformitate (art. 39). Se poate ca acceptând mărfurile, cumpărătorul să nu conștientizeze aceste consecințe; de asemenea, ar trebui să accepte ca el să nu demonstreze că nu a putut realmente să examineze mărfurile decât pornind de la data prevăzută inițial în contract. Principiul general de bună credință cere ca o atitudine de bunăvoință să nu se întoarcă împotriva celui care a făcut dovada acesteia, în același timp, Convenția prevede în caz de predare anticipată și dreptul vânzătorului de a repara eventualele defecte sub condiția de a nu cauza cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuși, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese (art. 37).

2.3. REMITEREA DOCUMENTELOR

Art. 30 din Convenție prevede ca obligații ale vânzătorului predarea mărfurilor, transmiterea proprietății acestora și, dacă este cazul, remiterea documentelor referitoare la marfa. Această obligație a vânzătorului este prevăzută în art. 34 din Convenție. Faptul că acest articol apare alături de articolele care se ocupă de predarea mărfurilor evidențiază relația strânsă care există între remiterea documentelor și predarea mărfurilor.

Articolul nu enumera documentele pe care vânzătorul trebuie să le remită cumpărătorului. Pe lângă titlurile reprezentative ale mărfii, precum conosamentul, recipisele de peron și antrepozit, vânzătorul poate fi obligat prin contract să remită certificate de asigurare, facturi comerciale, certificate de origine, de greutate sau de calitate și alte documente similare.

Documentele trebuie remise la data, în locul și în forma prevăzută în contract, în mod obișnuit, aceasta înseamnă că vânzătorul trebuie să remită documentele la un moment dat și într-o formă care vor permite cumpărătorului să intre în posesia mărfurilor aduse de transportator în momentul sosirii lor la destinație, să le scoată din vamă și eventual să adreseze o reclamație transportatorului sau companiei de asigurare1. Art. 34 nu limitează dreptul vânzătorului de a păstra documentele până când cumpărătorul plătește prețul atunci când contractul prevede acest lucru, în caz de remitere anticipată a documentelor, vânzătorul păstrează până în momentul prevăzut pentru remitere dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu condiția ca exercițiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului

nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile2 . Totuși cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu prezenta Convenție.

______________________________

1 D. DOISE – LAMY – Tome 3, Division 4, 4 -145 et 4 -146.

2 D. – AL. SITARU, – op. cit. – pag. 252.

2.4. CONDIȚIILE PE CARE TREBUIE SA LE ÎNDEPLINEASCĂ

MARFA – OBLIGAȚIA DE A ASIGURA

CONFORMITATEA MĂRFII

A. OBLIGAȚIA DE A ASIGURA CONFORMITATEA MATERIALĂ

Manifestând grijă pentru realizarea scopului în vederea căruia părțile au încheiat contractul, legea uniformă a făcut din conformitatea bunului predat o

condiție a transmiterii riscurilor. În cazul în care bunul predat nu este conform cu cel contractat, cumpărătorul poate, fie să rezilieze contractul, fie să ceară înlocuirea bunului cu unul conform, refuzul său de preluare având caracter retroactiv (ca și

cum marfa nici nu ar fi fost predată). În cazul în care cumpărătorul nu recurge la nici una din aceste două posibilități și acceptă bunul neconform predat, riscurile sau transmis cumpărătorului în momentul predării, independent de lipsa de conformitate. Nu mai puțin, într-o astfel de situație se produce și o modificare tacită a obiectului contractului, de adaptare a acestuia la parametrii bunului efectiv predat1. Obligația vânzătorului de a livra marfa implică pe de o parte livrarea efectivă a mărfii, iar pe de altă parte livrarea de mărfuri în conformitate cu cele stabilite prin contract. Deoarece în realitate se poate ajunge la livrarea unei cantități diferite (mai mare sau mai mică) de mărfuri față de cele contractate sau să fie de o altă calitate sau sortiment, legislațiile naționale au prevăzut norme care să protejeze dreptul cumpărătorului de a i se preda bunuri conforme celor stabilite în contract. Astfel dreptul olandez pune accent deosebit pe distincția dintre vânzarea bunurilor individuale determinate și cea a bunurilor generice. In cazul celor dintâi, dacă contractul obligă vânzătorul să livreze un lucru, care în acel moment era individualizat, conform intenției părților, vânzătorul nu poate fi liberat de obligația sa decât livrând acel lucru, iar dobânditorul nu poate cere decât acest lucru. Vânzarea bunurilor de gen este definită în contrast cu prima. Pentru a stabili dacă există conformitate sau nu, mai întâi trebuie să se analizeze ce au convenit părțile (jurisprudența ia în considerare dacă lucrul este nou sau de ocazie, locul unde s-a

_____________________________

1V. BABIUC – op. cit, pag. 136 – 137.

încheiat vânzarea, destinația specifică indicată de cumpărător, vânzătorului etc.). în caz de neconformitate, dobânditorul poate alege, în general, între executarea în natură, rezoluțiunea contractului, repararea daunelor. Buna credință cere cumpărătorului să verifice lucrul livrat într-un termen rezonabil și să sesizeze neîntârziat pe vânzător1. Legislația italiană2 consideră drept neexecutare a obligațiilor contractuale în situația în care lucrul livrat este de gen diferit celui specificat în contract sau situația în care lucrul livrat este de calitate diferită sau mai mic decât cel stipulat în contract și îi dă dreptul cumpărătorului la acțiune în garanție.

Conform codului comercial uniform al S.U.A., mărfurile livrate trebuie să fie de o calitate leală și comercială, adică ele trebuie să răspundă la oarecare cerințe minime de calitate, să fie adaptate scopurilor normale pentru care asemenea mărfuri sunt vândute. Dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul cunoștea sau putea să cunoască folosința specială pentru care cumpărătorul destină marfa și dacă cumpărătorul se baza pe competența sau aprecierea vânzătorului pentru a-1 alege și a-i furniza marfa, atunci vânzătorul este ținut să livreze marfa specifică folosinței pentru care a fost cumpărat (U.C.C. – 2-315). în caz contrar, cumpărătorul beneficiază de acțiune în garanție, cu condiția de a-1 sesiza rapid pe vânzător de încălcarea obligației sale.

Și dreptul francez stabilește obligația vânzătorului de a remite acel lucru conform lucrului promis. Mai întâi părțile trebuie să determine în mod clar caracteristicile esențiale ale lucrului și față de aceasta să se constate măsura în care prestația executată este conform obligației asumate 3. După cum se poate constata, legislațiile naționale dau importanța cuvenită conformității mărfurilor. Față de aceasta, apare cu atât mai necesar ca în reglementările uniforme care privesc comerțul internațional să se acorde o atenție sporită acestei probleme4, în

______________________________

1 HONDIUS EWOND – "Conformites et garanties en droit nederlandais dans Ies ventes internationales d'objets

mobiliers corporels" în "Les ventes internationales de marchandises", Paris, 1981, pag.316.

2 DUCONLOUX FA V ARD CLAUDE – "Conformites et garanties dans Ies ventes internationales d'objects

mobiliers corporels. Problemes de droit italien" in "Les ventes internationales de marchandises", Paris, 1981, pag.303

3 KAHN PH. – "La vente comercial internațional", Sirey, Paris, 1961, pag.113.

4 Commentaire du Secretariat ,a CNUDCI -A/Conf. 97/5 ,14 mars 1979. Art .33. du projet, nr. 8.

Convenția de la Viena noțiunile de livrare și conformitate sunt tratate distinct, în timp ce L.U.V.I., le încadrează la rubrică "livrare" (eliberare); aceasta pentru a garanta interesele cumpărătorului, mai degrabă, decât a impune vânzătorului alte obligații. De asemenea Convenția face distincția între conformitatea materială a mărfurilor și conformitatea sau integritatea juridică – adică mărfurile să fie în afara drepturilor sau pretențiilor terților.

Convenția de la Viena reglementează conformitatea materială a mărfurilor în cuprinsul art. 35 – 40, iar conformitatea juridică în cuprinsul art. 41 – 44. Art. 35 precizează că "vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate și tip corespund celor prevăzute în contract". Acest articol nu este de acord cu L.U.V.I., într-o problemă importantă. Potrivit L.U.V.I., se consideră că vânzătorul nu și-a îndeplinit obligația de "a preda mărfurile", atunci când acestea nu corespund prevederilor din contract cu privire la cantitate, calitate sau tip. Totuși, în conformitate cu prezenta Convenție, dacă vânzătorul a remis cumpărătorului sau a pus la dispoziția acestuia mărfuri de tipul celor prevăzute în contract, se consideră că el "a predat mărfurile", chiar dacă ele nu îndeplinesc condițiile referitoare la cantitatea sau calitatea prevăzute în contract, în continuarea acestei idei, trebuie precizat că, chiar dacă mărfurile au fost "predate" cumpărătorul păstrează mijloacele de care dispune în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor (art. 46 paragraful 2 și 3). Deși este consacrată libertatea părților de a conveni asupra conformității mărfurilor, este posibil, fie din motiv de rapiditate a tranzacției, fie pentru că ele consideră că anumite bunuri sunt înțelese de la sine, nu întotdeauna dau precizia cerută privind conformitatea mărfurilor. Convenția accentuează elementele în funcție de care trebuie să apreciem conformitatea: cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiționarea în conformitate cu

contractul. In afara situației în care părțile au convenit altfel, Convenția stabilește principiile orientative de apreciere a conformității în art. 35 paragraful 2, astfel:

1) mărfurile sunt proprii întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfurile de același tip;

ele sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă expres
sau în mod tacit la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în
afară de cazul în care rezultă din împrejurări că un cumpărător le-a lăsat la
competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă;

mărfurile posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o
cumpărătorului ca eșantion sau model;

mărfurile sunt ambalate sau condiționate în modul obișnuit pentru
mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată
pentru a le conserva și proteja, în continuare în paragraful 3 al acestui articol 35
autorii Convenției prevăd exonerarea vânzătorului de răspundere pentru lipsa de
conformitate, atunci când cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora în
momentul încheierii contractului.

2.4.1. Mărfuri adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip

Criteriul de conformitate enunțat în art. 35 paragraful 2 lit. a) nu este nou (adecvarea la un uz normal, fitness for an ordinary purpose); el este comparabil nu numai "garanției realității mărfurilor" (waranty of merchantable quality) apărută inițial în jurisprudența engleză și introdusă în 1893 în "Sale of Goods -Act", dar și noțiunii de "merchantable quality" al "Codului Comercial Uniform" al S.U.A. a cărui secțiune 2-314 dispune: "bunurile care vor fi comercializate trebuie să fie lipsite de obiecții în comerțul efectuat conform descrierii din contract, și să se potrivească scopurilor normale pentru care aceste bunuri sunt folosite".

Sub rezerva eventualelor stipulațiuni contractuale, marfa trebuie să corespundă folosinței pentru care ar fi în mod normal destinată o marfa de același tip (art. 35.2.a). Analizând acest text, constatăm că mărfurile trebuie să fie de calitate comercială, adică să poată fi revândute legal în cursul operațiunilor comerciale curente. Aici se poate ridica o nouă problemă, cu referire la "folosința obișnuită" care poate să se refere asupra criteriilor în vigoare de la reședința vânzătorului sau cea a cumpărătorului. De asemenea se poate pune întrebarea dacă

vânzătorul ar trebui să furnizeze mărfurile în conformitate cu normele imperative în vigoare în statul de destinație; simpla indicație a acestei țări de către cumpărător este insuficientă pentru a impune această obligație, dar la fel de bine, faptul că vânzătorul exportă de obicei către această țară, ar justifica și soluția inversă1.

2.4.2. Mărfuri destinate unui caz special, unei anumite întrebuințări

Practic, în relațiile comerciale obiectul contractului poate fi identificat prin denumire, tip, serie, caracteristici, cantitate. Pentru a se determina cât mai complet calitatea produsului, se întocmesc caiete de sarcini sau se fac referiri la standarde și norme tehnice 2. Acest al doilea criteriu enunțat de art. 35.2.b (destinarea mărfurilor la un uz special – fitness for particular purpose) este mai dificil de pus în aplicare, pentru că a fost redactat într-o manieră mai sofisticată care diminuează securitatea părților contractante și poate pune în dificultate judecătorul sau arbitrul care ar trebui să-1 interpreteze. Există situații în care cumpărătorii știu că au nevoie de mărfuri de un anumit tip general – pentru un uz special, dar nu dispun de informații suficiente asupra mărfurilor de acest tip, pentru a face mențiunile necesare și exacte. In acest caz, cumpărătorul poate descrie mărfurile dorite, precizând care este destinația atribuită acestora, în momentul în care cumpărătorul îl informează pe vânzător, în mod expres sau tacit, asupra întrebuințării pe care o au mărfurile respective, vânzătorul trebuie să predea mărfurile adecvate acestei întrebuințări. Folosința specifică a acestor mărfuri, trebuie cunoscută de către vânzător, în momentul încheierii contractului, astfel încât acesta să poată refuza încheierea contractului în cazul în care el nu poate furniza mărfurile specifice acestei destinații. Apreciem că se poate ridica o problemă de interpretare privitor la destinația specială a mărfurilor, care sunt aduse în mod "tacit" la cunoștința vânzătorului în momentul încheierii contractului. Astfel, se ridică întrebarea cum va cunoaște vânzătorul exigențele specifice ale mărfurilor pe care cumpărătorul nu

____________________________ 1 BERNARD AUDIT – op. cit., pag.95 – 96.

2 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit. pag. 152.

le-a definit decât "tacit"; mergând cu raționamentul mai departe, în situația în care cumpărătorul apreciază că mărfurile nu sunt conforme stipulațiunilor contractuale, cum va putea dovedi, că în momentul încheierii contractului exigențele sale specifice au fost bine formulate sub această formă tacită? Din aceste rețineri considerăm că este de preferat să se recurgă la exprimarea prin reguli mai stricte, pe considerentul că părțile, în baza principiului autonomiei de voință, pot să nu le accepte sau să le modifice după voința lor în convențiile pe care le încheie. Vânzătorul nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că nu a predat mărfurile specifice unei întrebuințări speciale, chiar și atunci când cumpărătorul 1-a informat în mod expres sau tacit asupra întrebuințării speciale pe care el le-o dă mărfurilor dacă rezultă "din împrejurări că cumpărătorul nu le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea sa să o facă". Din acest text, putem considera că prima ipoteză este îndeplinită când cumpărătorul a furnizat informații detaliate, dând de înțeles că era perfect conștient de acțiunile sale. Cea de a doua, când vânzătorul nu pretinde să aibă competența necesară sau când, având în vedere destinația specială a obiectului vândut, cumpărătorul va trebui să dea indicații precise privitoare la marfă, în aceste două situații, răspunderea vânzătorului pentru o lipsă de conformitate va trebui stabilită diferențiat.

Dacă vânzătorul știe că mărfurile comandate de cumpărător nu sunt adecvate întrebuințării specifice căreia îi sunt destinate, se recomandă ca acesta să informeze cumpărătorul asupra acestui lucru, fapt care rezultă din obligația, de a asigura respectarea bunei-credințe prevăzute în art. 7. Dacă cumpărătorul trece peste acest lucru și cumpără mărfurile, atunci este evident că el nu se lasă la competența sau aprecierea vânzătorului.

2.4.3. Mărfuri corespunzătoare unui eșantion sau unui model

O răspândire largă cunoaște și folosirea de mostre. Ele pot fi propuse de cumpărător prin comandă sau de vânzător prin ofertă, devenind mostre contractuale din momentul în care au fost reciproc acceptate 1.

_____________________________

1 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit. pag. ,153.

Părțile contractante pot avea o grijă deosebită pentru a defini caracteristicile lucrului care face obiectul contractului. Dacă contractul este negociat pe baza unui eșantion sau a unui model, mărfurile predate trebuie să aibă calitățile celor pe care

vânzătorul le-a prezentat ca eșantion sau model. In acest sens este de reținut soluția dată de C.A.B. într-o cauză în care, în motivarea acțiunii arbitrate s-a arătat că, în temeiul contractului nr. 22/1996, părțile au convenit să coopereze pentru realizarea de către reclamantă a unor matrițe de injecție pentru produse din domeniul cosmetică — parfumerie, conform desenului sau mostrei puse la dispoziție de pârâtă. Totodată, reclamanta s-a obligat să vândă pârâtei aceste produse, în condițiile și la termenele fixate în anexele 1 — 9, care fac parte integrantă din contract.

Prin acțiune se arată, de asemenea, că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, în ceea ce privește cantitatea, termenele și calitatea produselor, fără să fi primit în acest interval, din partea cumpărătorului, nici o reclamație. Faptul se datorește, potrivit celor arătate de reclamantă, împrejurării că reprezentantul pârâtei pe probleme de calitate, dl. X a fost prezent la sediul reclamantei, supraveghind producția și livrarea și semnând pe procesele — verbale de recepție. Numai în aceste condiții pârâta urma, potrivit ort. 11 (2) din contract, să facă plata contra — valorii produselor livrate1 .

Eșantionul reprezintă într-adevăr un mijloc de descriere precisă a mărfii. In activitatea practică se întâlnesc situații de vânzări pe desen sau pe plan. O altă modalitate folosită frecvent pentru stabilirea calității produsului o constituie vânzarea după catalog. Descrierea mărfii în amănunt este inclusă în textul catalogului, care, de cele mai multe ori, cuprinde și desenele necesare pentru determinarea obiectului vândut2.

Vânzările pe catalog constituie o modalitate curentă a vânzărilor prin corespondență încheiate atât de profesioniști cât și de particulari. In măsura în care catalogul conține descrierea sau reprezentarea obiectului printr-un desen, o

______________________________

1 C.A.B.-Hot.86/29.05.1996, (nepublicată).

2 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit., pag. 153.

fotografie sau un text, acesta devine o referință, cu privire la conformitatea mărfurilor. Eventualul defect de conformitate între marfa trimisă și cea prezentată pe catalog îl autorizează pe cumpărător să reclame rezoluțiunea contractului; diferențele admise în justiție sunt totuși rare, deoarece furnizorii admit de bună voie returnarea articolelor care nu convin cumpărătorilor1. Este normal, ca în situația în care vânzătorul precizează că eșantionul sau modelul diferă din anumite puncte de vedere de mărfurile care vor fi predate, el nu va fi obligat să predea mărfurile care au calitățile eșantionului sau modelului, ci va preda mărfurile care au caracteristicile pe care le-a descris și prezentat.

Cantitatea livrată trebuie în mod normal să fie cea prevăzută în contract. Dacă este mai mică, ceea ce este plauzibil, ținând cont de riscurile privind transportul, cumpărătorul dispune de mijloacele prevăzute pentru lipsa de conformitate, în funcție de cum contravenția este esențială sau nu. Dacă cantitatea livrată este superioară celei convenite, art. 52.2 dispune că un cumpărător este liber să accepte cantitatea suplimentară în întreg sau în parte, sau să refuze să preia livrarea, în primul caz el trebuie să o plătească la prețul stabilit în contract, în caz de modificare a cursului după încheierea contractului, cumpărătorul va profita de prima posibilitate; în caz de diminuare, îi rămâne posibilitatea de a negocia o reducere a prețului în schimbul acceptării unei cantități excedentare.

Uneori este imposibil din punct de vedere material să se preia marfa altfel decât integral, de exemplu, în situația în care există un singur conosament care însoțește marfa, care necesită plata prețului integral, într-o astfel de situație, cumpărătorul nu o poate refuza decât dacă excesul de cantitate constituie o contravenție esențială la contract; în caz contrar ar putea obține daune-interese,

diminuând astfel costul mărfii excedentare. În general, facultatea de a refuza trebuie înlăturată când depășirea este minimă, luând în considerare practica din ramura comercială avută în vedere (art. 9) sau exigențele bunei credințe (art. 7).

_____________________________

1 BERNARD GROSS, PHILIPPE BIHR – Contrats – Tome l – Ventes civiles et comerciales. Baux d'habitation, baux commerciaux, Presses Universitaires de France, 1987, pag. 186.

2.4.4. Ambalarea – condiționarea

Problema ambalării mărfii îmbracă un aspect particular în comerțul internațional. Ambalajul poate avea pe de o parte un rol estetic legat de modul de prezentare – mai mult sau mai puțin atractiv și convingător – a unei mărfi, iar pe de altă parte ele pot oferi garanția unei mărfi cu un anumit renume. De multe ori ambalajul unei mărfi renumite sau marca aplicată acesteia constituie certitudinea că ne aflăm în fața unei mărfi cu caracteristici recunoscute. De asemenea, ambalajele au devenit în multe cazuri simbolul reclamei unei mărfi, cu consecințe importante asupra desfacerii acesteia. Caracteristicile variate ale mărfurilor, multitudinea mijloacelor de transport folosite pentru expedierea lor, durata diferită de conservare, modul deosebit de folosire al mărfurilor, sunt factori care reclamă însușiri diferențiate ale ambalajelor. Dacă marfa nu necesită un anumit fel de ambalaj, clauza privind ambalajul se va putea referi la un ambalaj uzual de export necesar pentru evitarea deteriorărilor în condiții normale de transport, pentru destinația prevăzută în contract1 .

L.U.V.I., nu abordează problema ambalării mărfii, iar părțile omit uneori să o abordeze. Convenția prevede în mod expres că una dintre obligațiile vânzătorului cu privire la conformitatea mărfurilor, este de a preda mărfuri al căror "ambalaj" sau "condiționare" este cel folosit în mod obișnuit pentru mărfurile de același tip sau în lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva sau proteja (art. 35. 2.d). Modul obișnuit de ambalare este cel folosit în comerțul internațional; în lipsa acestuia se va folosi modul sediului vânzătorului. Precizarea cu privire la absența modului obișnuit, vizează mărfurile de tip nou. în toate cazurile, diligentele se apreciază în mod egal, ținând cont de condițiile de transport avute în vedere. Textul vizează desigur în primul rând ambalajul mărfii întregi; dar există posibilitatea aplicării sale pe bucăți (unități). Condiționarea individuală, dincolo de funcția de protecție a mărfii, poate constitui uneori un element al

_____________________________

1 AL. DETEȘAN și colectiv – Contractul Comercial de Vânzare Internațională – Ed. Revista Economică, 1979,

pag.75.

calității produsului (ex.: în cazul anumitor produse de lux, mărfurile ar trebui să fie livrate într-o anumită condiție individuală care să fie diferită de cea în care sunt prezentate în mod normal de vânzător pe piața proprie). Această dispoziție a art. 35.2.d, enunță o normă minimă, care nu urmărește să descurajeze vânzătorul de a "condiționa" mărfurile într-un mod care să le protejeze mai bine decât o condiționare obișnuită.

2.4.5. Momentul când se apreciază conformitatea

Cu privire la obligația vânzătorului de a preda mărfurile în conformitate cu contractul și Convenția trebuie făcute următoarele precizări. Momentul încheierii contractului poate constitui o primă etapă a problemei conformității, deoarece el este momentul ales pentru a aprecia întinderea obligației asumate de vânzător în funcție de exigențele sau de renunțarea la anumite exigențe din partea cumpărătorului. Conformitatea mărfii se apreciază la momentul transmiterii riscurilor, iar vânzătorul răspunde pentru ea chiar dacă lipsa de conformitate apare ulterior. El răspunde de altfel pentru lipsa de conformitate care apare după transmiterea riscurilor, dacă aceasta, îi este imputabilă, inclusiv în perioada de garanție1 . Art. 36.1 enunță ipoteza că "vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul și prezenta Convenție, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior". Prima parte a frazei exprimă regula fundamentală care nu ridică nici o dificultate. Per a contraria, un viciu imputabil unor evenimente ulterioare transferului riscului cu privire la fapta cumpărătorului și a unor evenimente exterioare, nu-i acordă cumpărătorului nici un drept2 . De exemplu, dacă grâul destinat cumpărătorului este de calitatea convenită și dacă a suferit o degradare în timpul transportului, sosind la destinație inferior din punct de vedere calitativ, cumpărătorul nu poate

_____________________________ 1V.BABIUC-op.cit.pag.120. 2DRAGOȘ – ALEXANDRU SITARU, – op. cit., pag. 253.

invoca un viciu de conformitate; el ar putea face acest lucru dacă grâul fusese expediat având aceeași calitate ca și la sosire 1.

Art. 36.1 prevede că viciul de conformitate include și viciul ascuns, cel care există în momentul vânzării, dar ale cărui efecte nu apar decât ulterior. Acest lucru se întâmplă de regulă în cazul produselor alimentare, care par obișnuite în momentul transferului riscurilor, dar care se vor dovedi avariate dintr-o cauză anterioară, care poate fi sau nu din culpa vânzătorului; un alt caz poate fi cel al produselor industriale care vor dovedi în timpul folosinței o uzură anormală a pieselor. Existența viciului în momentul transferului riscurilor ridică problema probei. Sarcina acesteia incumbă cumpărătorului conform principiului "Actori incumbit probatio", ea nu va mai fi necesară dacă există împrejurări sau fapte

corespunzătoare pentru a stabili o prezumție în favoarea cumpărătorului. In particular, un astfel de caz ar fi acela când rezultă din împrejurări că viciul este inerent lucrului.

Art. 36.3 distinge alte două ipostaze în care vânzătorul răspunde de o lipsă de conformitate, după momentul transferului riscurilor. "Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat în paragraful precedent și care este imputabilă neexecutării oricărei obligații ale sale, inclusiv celei de garanție potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuințării lor normale ori unei întrebuințări speciale sau vor păstra calitățile ori caracteristicile specificate". Prima vizează o lipsă de conformitate rezultată din neexecutarea de către vânzător a uneia dintre obligațiile sale. Ea nu trebuie confundată așa cum s-ar putea crede, cu precedenta, ceea ce se are aici în vedere este cazul în care marfa, fiind conformă celei prevăzute în contract, prezintă un anumit viciu datorat neexecutării unei obligații secundare a vânzătorului. (Ex.: obligația de a încredința marfa unui cărăuș competent; sau de a da instrucțiunile de manevrare (manipulare) necesare, precum și de ambalare a mărfurilor în mod corespunzător).

______________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI, A/Conf. 97/5 ,14 mars 1979. Art .34, du projet, nr. 3.

Cea de-a două ipoteză din art. 36.2 se referă la o clauză specifică de garanție. Vânzătorul va răspunde pentru viciile apărute după momentul transferului riscurilor, când a garantat că pentru o anumită perioadă mărfurile vor fi destinate folosinței lor obișnuite sau unei destinații specifice, conservându-se unele caracteristici sau calități ale acestora. Într-o astfel de situație, vânzătorul va răspunde pentru lipsa de conformitate, dacă nu dovedește că aceasta este datorată culpei cumpărătorului sau a unui terț. Se poate remarca că această Convenție nu precizează dacă clauza de garanție trebuie să fie expresă. Garanția bunei funcționări pentru o anumită perioadă poate fi deci uneori considerată ca implicită. în mod efectiv, o marfa care s-ar deteriora mai repede decât în mod normal nu este corespunzătoare destinației pe care o au în mod obișnuit mărfurile de același tip conform art.35.2.a.

În situația în care un vânzător a procedat la o livrare anticipată, acesta va beneficia de un avantaj asupra vânzătorului care nu a predat mărfurile la dată prevăzută în contract și a transferat riscul doar în acel moment. Conform art. 37 "în caz de livrarea anticipată, vânzătorul are dreptul până la dată prevăzută pentru predare, fie să predea partea sau cantitatea lipsă, sau mărfuri noi care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, fie să repare orice lipsă de conformitate a mărfurilor cu condiția ca exercițiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile.". Această dispoziție este simetrică față de cea enunțată la art. 34 care autorizează vânzătorul în caz de livrare anticipată, să repare orice defect de conformitate a documentelor în aceleași condiții și limite – să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuși, chiar dacă vânzătorul este în măsură să remedieze într-un timp util defectul de conformitate "cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese, potrivit cu prezenta Convenție" 1.

____________________________

1 V. BABIUC – op. cit., pag. 120.

2.4.6. Descoperirea și denunțarea defectului de conformitate

Exercitarea de către cumpărător a garanției de conformitate este supusă următoarelor două condiții:

o condiție negativă: cumpărătorul nu poate denunța un defect de
conformitate pe care îl cunoștea sau nu-l putea ignora în momentul încheierii
contractului;

o condiție pozitivă: cumpărătorul trebuie să respecte două termene
distincte – unul pentru examinarea mărfurilor și al doilea pentru a denunța defectul
de conformitate.

În plus, Convenția prevede un termen global la capătul căruia cumpărătorul nu poate denunța defectul de conformitate. Examinarea mărfurilor are ca obiect denunțarea unui eventual viciu, care este supusă unui termen prestabilit de 2 ani. Dacă cumpărătorul nu a depus toate diligentele în examinarea mărfii, el este în pericol de a-și pierde acțiunea pentru viciu de conformitate; însă faptul de a nu fi descoperit o lipsă de conformitate cu ocazia examinării mărfii nu-1 face să piardă dreptul de a-l invoca ulterior, fiind încă în termenul stabilit 1. Aceste termene nu trebuie confundate cu termenele de prescripție a unei acțiuni injustiție, prescripția nu este reglementată de Convenție.

2.4.6.1. Examinarea mărfurilor

Obligația de examinare a lucrului vândut este recunoscută de majoritatea sistemelor juridice naționale. De asemenea, ea este expres prevăzută de Convenție: "Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate mai scurt, ținând seama de împrejurări" (art.38.1).

Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării — deci examinarea mărfurilor poate fi făcută și de o altă persoană îndreptățită de către cumpărător – într-un termen cât se poate de scurt ținând cont de împrejurări. In

_______________________________

1 D. DOTSE – LAMY – Tome 3, Division 4, 4 -192.

acest sens putem reține soluția dată de C.A.B. într-o cauză în care, în motivarea acțiunii arbitrale s-a arătat că, în temeiul contractului nr. 26 / 1996, părțile au convenit să coopereze pentru fabricarea de către reclamantă a unor matrițe de injecție ( scule ), – cu materia primă ( oțel) adusă de pârâtă — conform desenului sau mostrei pusă la dispoziție de pârâtă. Totodată, reclamanta s-a obligat să vândă pârâtei aceste produse, în condițiile și la termenele fixate în anexele l și 2, care fac parte integrantă din contract.

Prin acțiune se arată de asemenea că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, în ceea ce privește cantitatea, termenele și calitatea produselor, fără s ă fi primit în acest interval, din partea cumpărătorului, nici o reclamație. Faptul se datorește, potrivit celor arătate de reclamantă, împrejurării că reprezentantul pârâtei pe probleme de calitate, dl. X a fost prezent la sediul reclamantei, supraveghind producția și livrarea și având sarcina să efectueze recepția produselor potrivit art. 5 (2) din contract 1. Vânzătorul este ținut să asigure cumpărătorului posibilitatea participării la control conform clauzelor contractuale și procedurii folosite în ramura comercială respectivă. Cheltuielile ocazionate de efectuarea controlului sunt în sarcina vânzătorului, cu excepția cheltuielilor pentru reprezentantul cumpărătorului 2. Textul nu precizează modalitatea de examinare, care este raportată la natura mărfii; este vorba de o examinare în conformitate cu practica obișnuită, pentru tipul respectiv de marfa. Cumpărătorul nu este obligat să efectueze o examinare care ar scoate la iveală toate defectele posibile. Pentru a stabili ce înseamnă o examinare rezonabilă, ținând seama de împrejurări, se va face apel și la uzanțele internaționale, precum și la elemente, ca natura mărfurilor și identitatea părților. Nu am putea, de exemplu, să ne așteptăm ca o parte să descopere o lipsă de conformitate dacă ea nu are mijloacele și cunoștințele tehnice necesare și nu le poate folosi, chiar dacă ne putem aștepta că alți cumpărători să poată în aceleași situații să descopere o astfel de lipsă de conformitate.

_______________________

1 C.A.B. – Hot.88. / 29.05.1998, (nepublicată)

2 B. ȘTEFĂNESCU ,1. RUCĂREANU – Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Did. și Ped. București, 1983, pag.174.

Într-un caz particular, părțile pot stabili ca examinarea mărfurilor vândute să fie efectuată chiar de o terță persoană. Examinarea conformității mărfurilor poate depinde și de o serie de alți factori, cum ar fi: locul unde se găsesc mărfurile în momentul transferului riscurilor permite să se determine dacă examinarea este posibilă sau nu la momentul respectiv; de cantitatea mărfurilor depinde cerința examinării integrale sau numai prin sondaj.

În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi amânat până la sosirea lor la destinație (art. 38. 2). această regulă este necesară pentru că în mod obișnuit, chiar dacă "predarea" a fost făcută în momentul în care mărfurile au fost remise primului transportator, pentru a fi remise cumpărătorului și în acest moment i-a fost transferat riscul de pierdere (art. 67. 1) – cumpărătorul nu este în măsură să examineze mărfurile înainte de sosirea lor la destinație 1.

Paragraful 3 dezvoltă mai mult această idee, când cumpărătorul reexpediază mărfurile, fără să fi avut în mod rezonabil posibilitatea de a le examina, "examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua destinație". Cazul tipic în care cumpărătorul nu are în mod rezonabil posibilitatea de a examina mărfurile, înainte de a le reexpedia este acela în care mărfurile sunt astfel ambalate încât este imposibil să fie despachetate în scopul examinării înainte de sosirea lor la locul final de destinație.

Se poate să se facă reexpedierea mărfurilor pentru că un cumpărător își propune să le folosească el însuși într-un alt loc decât locul de destinație prevăzut în contractul de transport, dar, cel mai adesea, acest lucru se face pentru că acel cumpărător este un intermediar, care a revândut mărfurile respective în cantități cel puțin egale cu cele ale mărfurilor ambalate.

Față de L.U.V.I., care nu a prevăzut asemenea posibile situații, Convenția de la Viena impune două condiții pentru examinarea mai târziu a mărfurilor. Prima este că vânzătorul să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască posibilitatea schimbării destinației sau reexpedierii mărfii, în momentul încheierii contractului.

________________________________

1 O. CĂPĂȚÎNĂ – op. cit., pag. 75 -76.

Nu depinde deci de cumpărător să stabilească momentul examinării mărfurilor, când îl avertizează pe vânzător că destinația acestora a fost schimbată. Dar formularea textului nu impune ca acel cumpărător să-și fi rezervat expres posibilitatea reexpedierii mărfurilor, această eventualitate ar putea rezulta din profesiunea sa de intermediar sau din experiențele anterioare ale părților.

Cealaltă condiție are în vedere, să nu fi avut cumpărătorul, posibilitatea să examineze marfa. Această excepție prevăzută de art. 38.3 se justifică prin faptul că primul cumpărător nu a avut niciodată în mână marfa, în momentul vânzării acesteia sau că a avut-o prea puțin timp sau că examinarea ar fi necesitat o recondiționare costisitoare.

2.4.6.2. Denunțarea lipsei de conformitate de către cumpărător

Dacă defectele nu au fost denunțate la timp, sancțiunea constă în decăderea cumpărătorului din dreptul la acțiunea judiciară ( arbitrală ) ce derivă din garanția calitativă 1. Potrivit art. 39.1 cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate, dacă el nu o denunță vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care 1-a constatat sau ar fi trebuit să-1 constate 2.

Dacă denunțarea nu este făcută în acest termen, cumpărătorul nu poate cere predarea unor mărfuri de înlocuire potrivit art. 46.2, nu poate pretinde ca vânzătorul să repare defectul potrivit art. 46.3, nu poate declara rezolvirea contractului art. 49, și nici nu poate declara reducerea prețului conform art. 50.

Este de dorit, în general, ca facultatea recunoscută cumpărătorului de a denunța lipsa de conformitate a mărfii livrate, să fie exercitată rapid, pentru a permite remedierea lipsei de conformitate de către vânzător, de asemenea pentru a permite o eventuală acțiune în recurs a vânzătorului contra furnizorului său. Cu cât trece o perioadă mai lungă de timp, cu atât i se va permite vânzătorului să susțină că lipsa de conformitate nu este una de origine (existentă în momentul transferului

____________________________

1 O. CĂPĂȚÎNĂ , B. ȘTEFĂNESCU – op. cit., pag. 159.

2 D. – AL. SITARU, – op. cit., pag. 254.

riscurilor), ci una datorată utilizării incorecte a lucrului sau uzurii, ceea ce riscă să declanșeze un proces. Complicațiile inerente unei astfel de situații pot fi agravate în cazul în care marfa a fost încorporată în producție sau revândută unui terț. Convenția respinge posibilitatea denunțării unei lipse de conformitate într-un termen strict1. Pentru prevenirea unui număr mai mare de litigii și ținând cont de probare, Convenția prevede o decădere din dreptul de a se prevala de un viciu de conformitate la expirarea termenului de 2 ani, socotiți de la data la care mărfurile au fost remise efectiv cumpărătorului (art. 39. 2). în plus, potrivit art. 8 și 10 din Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974, cumpărătorul poate intenta acțiune împotriva vânzătorului într-un termen de 4 ani calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv.

Trebuie subliniat că principiile din care se inspiră paragraful 2 din art. 39, precum și cele din care se inspiră art. 8 și l O din Convenția cu privire la prescripție sunt aceleași și că termenele de 2 și 4 ani intră în vigoare în același moment, dar că obligația de a înștiința neconformitatea potrivit art. 39.1 este cu totul diferită de obligația de a intenta o acțiune într-un anumit termen conform Convenției cu privire la prescripție. Referirea la remiterea efectivă subliniază că este vorba de remiterea materială a lucrului către cumpărător. Aceasta exclude de la început concepția juridică a termenului de "livrare", în ceea ce privește modul de executare, predarea, presupune, în unele cazuri, numai o atitudine pur pasivă din partea vânzătorului, iar, în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive necesare pentru ca un cumpărător să intre în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat2.

Formularea din art. 39. 2 "în toate cazurile" permite să se considere termenul ca unul prestabilit, adică nesusceptibil de întrerupere sau suspendare. Textul prevede numai excepția pentru cazul când termenul este "incompatibil cu durata unei garanții contractuale". Această excepție vizează incontestabil o prelungire a

______________________________

1 V. BABIUC – op. cit., pag. 121.

2 F. DEAK, S. CĂRPENARU – Contracte civile și comerciale – Ed. Lumina Lex – București, 1993, pag. 49.

termenului. Dar conform art. 6 din Convenție părțile pot introduce stipulațiuni extensive sau restrictive cu privire la termenul de denunțare a lipsei conformității mărfurilor.

O eventuală prelungire a termenului nu-l scutește pe cumpărător de examinarea mărfii și denunțarea lipsei de conformitate într-un termen rezonabil. Cumpărătorul care denunță o lipsă de conformitate trebuie să precizeze natura acesteia (art. 39. 1). El va trebui să dea pe cât posibil indicații vânzătorului care să-i permită verificarea existenței lipsei conformității și luarea măsurilor pe care le impune situația: a trimite un om la fața locului, să procedeze la o examinare, să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lipsei conformității. De asemenea părțile pot conveni ca un cumpărător să indice dacă va cere repararea lipsei de conformitate sau livrarea mărfurilor de înlocuire.

2.4.7. Cazul în care cumpărătorul cunoaște lipsa de conformitate a mărfurilor

Prezenta Convenție impune vânzătorului obligații cu privire la calitatea mărfurilor în alineatele a – d din paragraful 2 art. 35, pentru că într-o operațiune de vânzare obișnuită, cumpărătorul are dreptul să se aștepte ca mărfurile să aibă anumite calități, chiar dacă aceste calități nu sunt stipulate în contract. Totuși, dacă în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoaște sau nu poate ignora o lipsă de conformitate din punct de vedere al calității, el nu va putea declara ulterior că se aștepta ca mărfurile să fie conforme contractului din acest punct de vedere. Această regulă nu se aplică la caracteristicile mărfurilor prevăzute în mod expres în contract și prin urmare care intră sub incidența dispozițiilor paragrafului 1 din art. 35. Chiar dacă în momentul încheierii contractului cumpărătorul știa că vânzătorul va livra mărfuri neconforme contractului, el are dreptul să ceară vânzătorului să respecte integral dispozițiile contractului. Dacă vânzătorul nu execută aceste obligații așa cum s-a stabilit, cumpărătorul se poate prevala de orice sancțiune pusă la dispoziția sa și care o consideră potrivită în conformitate cu art. 46 paragraful 2 și 3.

Art. 36 paragraful 2 prevede că vânzătorul este răspunzător de lipsa de conformitate care apare după data predării, dacă acest defect constituie o încălcare a unei garanții exprese. Paragraful 2 art. 39 prevede, deci, că această obligație de a denunța lipsa de conformitate în termen de doi ani nu se aplică dacă acest termen este "incompatibil cu durata unei garanții contractuale". Problema de a ști dacă există sau nu incompatibilitate ține de interpretarea garanției. Ne putem imagina situația în care, contractul care se referă la vânzarea de mașini-unelte, prevede că aceste mașini vor produce cel puțin 100 de unități pe zi timp de cel puțin 3 ani. Ținând seama de garanția de 3 ani pe care o prevede, această clauză este incompatibilă cu termenul de 2 ani prevăzut în paragraful 2 al art. 39.

Prin interpretarea garanției se va stabili dacă cumpărătorul dispunea de un termen de 3 ani pentru a înștiința vânzătorul că mașinile nu produc 100 de unități pe zi sau, dacă el dispune de un termen suplimentar, după acest termen de 3 ani, pentru a înștiința vânzătorul că în cei trei ani, s-a produs o abatere de la garanție1. Consider că termenul de garanție de 3 ani se va aplica fiind o garanție contractuală și incompatibilă cu termenul de 2 ani prevăzut în paragraful 2 art. 39 din Convenție. Vânzătorul nu se poate prevala de dispozițiile art. 38 (termenul de examinare a mărfurilor) și art. 39 (termenul de denunțare a lipsei de conformitate) când lipsa de conformitate poartă asupra faptelor pe care le cunoștea sau pe care nu le putea ignora și pe care nu le-a adus la cunoștința cumpărătorului.

Această dispoziție este destinată sancționării a ceea ce s-ar putea numi lipsa bunei-credințe a vânzătorului. Cumpărătorul care este vizat îi revine sarcina probei cunoașterii viciului de către vânzător. Această sarcină este întrucâtva ușurată, deoarece textul enumera faptele pe care vânzătorul "nu le-ar putea ignora". Poate fi vorba de vicii care, chiar dacă nu se manifestă la momentul încheierii contractului, ar părea evidente dată fiind calitatea specifică a mărfurilor, procedeul de fabricație sau alte împrejurări. Calitatea de profesionist a vânzătorului va trebui luată în considerare pentru a aprecia aceste elemente.

______________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI A / CONF. 97 / 5 , 14 mars 1979, art. 38, nr. 6 du projet.

B. OBLIGAȚIA DE ASIGURARE A UNEI CONFORMITĂȚI JURIDICE

Vânzătorul răspunde de însușirile mărfii livrate, trebuind să asigure

cumpărătorului folosirea ei utilă. In acest scop, cel dintâi are obligația să garanteze

că marfa corespunde calității convenite și nu prezintă defecte. În relațiile comerciale internaționale, răspunderea vânzătorului pentru viciile produsului diferă de regimul din dreptul civil. Pe când în contractele civile, vânzătorul nu răspunde de viciile aparente ( art. 1353 C. civ.), ci numai de cele ascunse, în contractele comerciale internaționale ambele categorii formează obiectul obligației sale de garanție, așa cum rezultă din art. 70 C. corn.1.

Pe lângă conformitatea materială, mărfurile trebuie să fie livrate libere de orice drepturi sau pretenție din partea unui terț. Această regulă este formulată în termeni generali în art. 41. De asemenea, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau orice pretenție a unui terț întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală.

2.4.8. Pretențiile unui terț în general

Convenția nu reglementează efectele contractului asupra proprietății mărfurilor vândute (art. 4 b). Prin urmare, în cazul revendicărilor unui terț acestea vor fi judecate în conformitate cu dreptul intern aplicabil, Convenția reglementând raporturile dintre vânzător și cumpărător, îl obligă pe cel dintâi să garanteze pe cel de a doilea față de orice "drept sau pretenții" a unui terț asupra lucrului (art. 41).

Deși textul nu precizează, reclamația unui terț trebuie să fie fondată pe fapte

imputabile vânzătorului. În opoziție cu prevederile art. 35.2 cu privire la conformitatea mărfurilor și cu art. 42.2 cu privire la pretențiile unui terț întemeiate pe proprietatea industrială sau intelectuală art. 41 prevede răspunderea

_____________________________

1 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit., pag. 158.

vânzătorului față de cumpărător chiar și atunci când cumpărătorul cunoștea sau nu putea să ignore dreptul sau pretenția unui terț. Garanția prevăzută nu se aplică în cazul în care cumpărătorul a acceptat mărfurile "în aceste condiții", adică având cunoștința de dreptul sau pretenția terțului. Un astfel de acord va fi adesea expres, dar va putea, De asemenea să fie dedus și din împrejurările afacerii. Vânzătorul se consideră că nu-și respectă obligația nu numai dacă pretenția terțului este întemeiată, adică dacă acesta deține un drept asupra mărfurilor, dar și în cazul în care pur și simplu terțul emite doar o pretenție asupra mărfurilor.

Această regulă se explică prin faptul că "din momentul în care terțul a emis o pretenție asupra mărfurilor și până în momentul în care afacerea este încheiată, cumpărătorul riscă să aibă un litigiu cu terțul și să-și vadă răspunderea angajată"1. Tot așa stau lucrurile și în situația în care vânzătorul afirmă că pretenția terțului nu este întemeiată sau dacă un cumpărător de bună credință afirmă că potrivit legii aplicabile operațiunii de vânzare respective, el a cumpărat mărfurile libere de orice pretenție a unui terț, altfel spus că "posesia merită titlul".

În ambele cazuri, terțul poate angaja un proces care va lua timp, care va atrage, va determina cheltuieli din partea cumpărătorului și care va putea avea ca efect să întârzie momentul în care cumpărătorul va putea să utilizeze mărfurile sau să le revândă. Este de datoria vânzătorului să protejeze cumpărătorul în fața unor astfel de perturbații. Cumpărătorul trebuie să anunțe vânzătorului pretenția terțului, într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință, precizând și natura reclamației. Această măsură este destinată să permită vânzătorului să înlăture pretenția terțului, fie respingând-o dacă o poate face, fie printr-o tranzacție; în caz contrar consecințele vor fi suportate de către cumpărător.

Exigența denunțării rapide este paralelă cu cea de la art. 39.1, dar nu conține și termenul stabilit: într-adevăr viciul nu este intrinsec lucrului pe care

_____________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI -A/CONF. 97/5 ,14 mars 1979. Art .39, du projet, nr. 8.

cumpărătorul îl deține; tulburarea rezidă într-o intervenție exterioară fondată pe elemente juridice. Rezultă că, cumpărătorul pierde dreptul de a se prevala de garanție, dacă nu îl înștiințează la timp pe vânzător despre reclamație. De asemenea, acesta pierde dreptul de a se prevala de decădere "dacă cunoștea dreptul sau pretenția terțului și natura acestuia" (art. 43.2). Această dispoziție corespunde celei din art. 40, dar există diferența că nu se menționează pretențiile pe care vânzătorul "nu le poate ignora sau pe care nu le-a adus la cunoștința cumpărătorului".

Trebuie specificat că vânzătorul nu va fi răspunzător pentru o abatere de la contract de fiecare dată când o terță persoană formulează pretenții neîntemeiate asupra mărfurilor. Totuși, vânzătorul trebuie să aducă la cunoștința cumpărătorului

că aceste pretenții sunt neîntemeiate1. În caz contrar, în conformitate cu art. 71 oricare dintre părți are dreptul de a amâna executarea obligațiilor sale atunci când ea are motive întemeiate să creadă că cealaltă parte nu va realiza o parte esențială a obligațiilor sale. Nu este necesar ca evicțiunea să se consume pentru ca vânzătorul să fie în starea de a încălca contractul. Dacă vânzătorul nu remediază rapid situația și pretenția terțului pare suficient de serioasă pentru a avea șanse de reușită sau de a declanșa un litigiu prelungit, cumpărătorul poate invoca imediat remedierea pentru viciile de conformitate. Faptul că pretenția terțului va fi în final respinsă nu exclude indemnizarea cumpărătorului pentru cheltuieli și pentru inconveniente. De asemenea va reuși arareori să facă acest lucru într-un termen rezonabil pentru cumpărător.

Drepturile sau pretențiile unei terțe persoane prevăzute în art. 41 sunt doar cele care constau într-un drept real sau într-o pretenție la un drept real asupra mărfii, ca un drept de proprietate sau garanție reală. Art. 41 nu se referă la cazurile în care puterile, forțele publice pretind că marfa contravine regulamentului sanitar sau unui regulament de securitate și că, prin urmare ea nu poate fi folosită, nici comercializată. Dacă mărfurile intră sub incidența unor astfel de restricții, poate

______________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI -A/CONF. 97/5 ,14 mars 1979. Art .42 , nr. 3, du projet.

exista o abatere de la una dintre obligațiile care revin vânzătorului în virtutea art. 35. 2. a) sau b).

2.4.9. Pretențiile unui terț întemeiate pe proprietatea industrială sau intelectuală

Pretențiile unui terț întemeiate pe proprietatea industrială sau intelectuală, ridică probleme oarecum diferite față de cele pe care le ridică celelalte pretenții ale

terțului. In accepțiunea sa curentă, expresia "proprietatea intelectuală" cuprinde și "proprietatea industrială"; acest lucru este prevăzut în Convenția care instituie Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale 1 .

Se consideră totuși, că este preferabil să se utilizeze expresia "proprietatea intelectuală" pentru a indica în mod clar că pretențiile unei terțe părți întemeiate, printre altele, pe o pretinsă violare a unui brevet ține de art. 42 din prezenta Convenție. Procedeele de fabricație, mărcile, indicațiile de origine, desenele și modelele, pot fi cuprinse, ca elemente, într-o invenție brevetată sau sunt ele însele protejate de convenții internaționale. Cumpărătorul este, deci, expus situației de a i se interzice folosința sau revânzarea mărfurilor dobândite, datorită unor drepturi exclusive ale unui terț. Ținând cont de posibilitatea unei asemenea situații, Convenția obligă expres vânzătorul să livreze o marfă negrevată de vreun drept al unui terț fondat pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală (art. 42) astfel:

a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate,
dacă părțile au avut în vedere în momentul încheierii contractului, că mărfurile vor
fi revândute sau utilizate în acest stat;

b) în toate celelalte cazuri in care cumpărătorul își are sediul.
Producătorul mărfurilor trebuie să fie într-adevăr și este de fapt răspunzător

de orice atingere la drepturile proprietății industriale sau intelectuale în țara în care el realizează atât operațiile de producție cât și cele de vânzare. Totuși, nu apare la fel de evident, că într-o tranzacție comercială vânzătorul să fie răspunzător în

______________________________

1 Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, Stockholm, 14 iulie 1967, în art. 2. VIII.

aceeași măsură față de cumpărător pentru orice atingere la drepturile proprietății industriale sau intelectuale, implicate de marfa în cauză.

Mai întâi, încălcarea se va produce aproape întotdeauna dincolo de granițele țării vânzătorului căruia nu i se poate cere să cunoască regulile cu privire la drepturile de proprietate industrială sau intelectuală cărora mărfurile sale ar putea aduce atingere, tot atât de bine cum este obligat să le cunoască pe cele din țara sa. In al doilea rând, cumpărătorul este cel care decide în ce țară trebuie expediate mărfurile pentru a fi utilizate sau revândute. Cumpărătorul poate lua această decizie înainte sau după încheierea contractului de vânzare. Se poate întâmpla chiar ca alți subachiziționatori ai cumpărătorului să expedieze mărfurile într-o altă țară unde vor fi utilizate. Paragraful l lit. a) și b), din art. 42 limitează deci, răspunderea vânzătorului față de cumpărător în caz de atingere la drepturile unui terț întemeiate pe proprietate industrială sau intelectuală.

Acest paragraf precizează care sunt reglementările privitoare la proprietatea industrială sau intelectuală de care trebuie să se țină seama pentru a putea stabili dacă vânzătorul nu s-a achitat de obligația de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț bazat pe un drept de proprietate industrială sau intelectuală. Vânzătorul nu se achită de obligația care îi revine în virtutea Convenției, dacă un terț are un drept sau o pretenție bazate pe proprietate industrială sau intelectuală potrivit legii statului în care mărfurile trebuie să fie utilizate sau revândute, dacă părțile au avut în vedere această folosire sau revânzare

la momentul încheierii contractului. In toate celelalte cazuri legea aplicabilă va fi cea a statului în care cumpărătorul își are sediul. Criteriile de determinare a locului în care cumpărătorul își are sediul sunt enunțate în art. 10 din Convenție. Și într-un caz și în celălalt, vânzătorul este în măsură să stabilească dacă un terț are, potrivit legii statului respectiv, un drept sau o pretenție bazate pe proprietatea industrială sau intelectuală cu privire la mărfurile pe care își propune să le vândă. Pe de altă parte, paragraful l al art. 42 introduce o limitare suplimentară privind responsabilitatea vânzătorului în sensul că un cumpărător nu poate invoca lipsa decât pentru drepturile pe care vânzătorul "nu le putea ignora la încheierea

contractului". Vânzătorul nu putea să "ignore" pretenția terțului dacă această pretenție este întemeiată pe folosirea (exploatarea) sau cesionarea de brevete protejate în țara respectivă. Este totuși posibil din diferite motive, ca un terț să aibă un drept sau o pretenție întemeiată pe proprietatea industrială sau intelectuală, dar care nu au fost publicate (nu au făcut obiectul publicității), în acest caz, chiar dacă mărfurile aduc atingere drepturilor unui terț, paragraful l din art. 42 nu antrenează nici o răspundere a vânzătorului față de cumpărător1.

Art. 42.2 exprimă două situații în care cumpărătorul este mai răspunzător decât vânzătorul. Primul este cel în care, în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea ignora existența dreptului sau pretenției fondate pe drepturile în chestiune. Justificarea este aceea că un cumpărător poate fi prezumat a cunoaște situația din statul propriu, iar pe de altă parte, i se reproșează neglijența de a nu se fi interesat de situația în care avea să recomercializeze marfa. Garanția este exclusă și în situația în care tulburarea rezultă din faptul că vânzătorul "s-a conformat planurilor tehnice, desene, formule sau alte indicații analoage furnizate de cumpărător". Aici se poate ridica o întrebare cu privire la faptul că dacă totuși, vânzătorul care cunoaște riscul atingerii dreptului unui terț, nu ar trebui să-1 dezvăluie cumpărătorului, în virtutea bunei credințe. Art. 43 cu privire la obligația cumpărătorului de a denunța viciul într-un termen rezonabil se aplică și în acest caz. Vânzătorul nu poate să se prevaleze de dispozițiile paragrafului precedent dacă el cunoaște dreptul sau pretenția terțului și natura sa. Independent de dispozițiile paragrafului l al art. 39 și ale paragrafului l al art. 3, cumpărătorul poate reduce prețul în conformitate cu art. 50 sau poate cere daune-interese, exceptând câștigul nerealizat, dacă el are o scuză rezonabilă de a nu fi procedat la denunțarea cerută.

_______________________________

1 B. LEURENT – LAMY –Tome3, Division 4, 4 – 136.

2.5. OBLIGAȚIA DE TRANSMITERE A PROPRIETĂȚII CĂTRE

CUMPĂRĂTOR

În legătură cu transmiterea proprietății, o succintă privire asupra doctrinei ne va reliefa faptul că ea este considerată de unii drept obligație a vânzătorului, iar de alții drept efect de sine stătător al contractului de vânzare.

Astfel, unii autori1 , o enumera printre obligațiile vânzătorului în timp ce Colin și Capitant o consideră efect al vânzării atunci când afirmă: "vânzarea produce trei efecte:

ea operează transmiterea proprietății lucrului și transmiterea
riscurilor;

ea face să se nască anumite obligații pentru vânzător;

ea impune anumite obligații cumpărătorului."2

Într-o altă opinie3 "acest transfer se operează în dreptul nostru prin însăși puterea acordului dintre părți și independent de orice tradiție materială sau fictivă a lucrului, afară numai dacă părțile n-au înțeles a amâna transmiterea dreptului sau dacă această transmitere nu presupune o prealabilă măsurare, cântărire sau numărare în vânzările de cantități sau o prealabilă alegere în vânzările alternative". Regula transmiterii de drept a proprietății, reglementată prin art. 1295 C. civ., nu are caracter imperativ, ci dispozitiv. Drept urmare, părțile pot deroga de la această regula, în sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la predarea lucrului ori la plata prețului sau la împlinirea unui termen ori a unei condiții4.

Deoarece transmiterea proprietății bunului vândut îi revine vânzătorului, din patrimoniul căruia iese acest bun, aceasta poate fi studiată ca o obligație a vânzătorului. Dar scopul vânzării îl constituie transmiterea proprietății ca urmare a încheierii contractului și trebuie să observăm că, pe de o parte, transmiterea

_______________________________

1 M. FLANIOL și L. JOSSERAND — Droit civil. Les biens et les obligations. Presses Universitaires de France,
1964, pag. 225.

2 C. AMBROISE, H. CAPITANT – "Cours de droit civil francais", vol.II, ed.IV, Librairie Dalloz, Paris, 1924,
pag.456.

3 MATEI B. CANTACUZINO – Elementele Dreptului civil – Ed. Cartea Românească S.A – București, 1921, pag.
631

4 F. DEAK , S. CĂRPENARU – Contracte civile și comerciale – Ed. Lumina Lex – București, 1993 , pag. 284.

proprietății bunului a fost ceea ce au avut în vedere părțile la încheierea contractului, iar pe de altă parte, așa cum aflăm în numeroase legislații, transmiterea proprietății are loc chiar în momentul încheierii contractului ceea ce ne îndreptățește să constatăm că transmiterea proprietății este efectul imediat al încheierii contractului, în timp ce oricare din obligațiile părților se nasc ulterior acesteia. Față de aceste considerente, opinez pentru a vedea în transmiterea proprietății efectul principal al contractului, anterior executării obligațiilor asumate de părți.

Expresia "transfer de proprietate" nu are aceeași semnificație în toate țările, uneori ea atrage și transmiterea riscurilor, alteori, din contră, acestea sunt supuse unui regim distinct. Vom prezenta succint modul în care doctrina și jurisprudența din unele țări tratează transferul de proprietate. Sistemele de drept, după modul în care tratează transferul de proprietate, sunt de două feluri: unele consideră că el are loc în momentul încheierii contractului, iar altele în momentul predării.

Primul sistem – este adoptat în Franța și în țările cu sisteme de drept de inspirație franceză (Belgia, Luxemburg, Italia, România etc.) și se bazează pe faptul că obligația de a da are o natură specială.

2.5.1. Transmiterea dreptului de proprietate în dreptul român

Pentru a studia transmiterea dreptului de proprietate ne oprim de obicei asupra vânzării, deoarece aceasta este situația cu cea mai mare frecvență. Contractul civil de vânzare-cumpărare este acordul de voință "prin care una din părți — vânzătorul – strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți -cumpărătorul – care se obligă în schimb a plăti vânzătorului prețul bunului vândut"1.

Datorită faptului că transmiterea proprietății nu este de esență, ci numai de

natura contractului de vânzare-cumpărare , se poate transmite2 și un alt drept decât

_______________________________________________

1 F. DEAK, S. CĂRPENARU – Contracte civile și comerciale – Ed. Lumina Lex – București, 1993 , pag. 11.

2 Art.1582 C.Civ.fr. (corespondentul art.1294 C.civ.Rom), nici nu se referă la dreptul de proprietate, ci folosește
termenul de "livrer une chose", în sens de predare, de dare, de transmitere a unui lucru.

cel de proprietate, cum ar fi un drept real (ex. dreptul de superficie), un drept de creanță, un drept din domeniul proprietății intelectuale ori, în mod excepțional, de drepturi asupra unei universalități care cuprinde nu numai drepturi, ci și datorii (vânzarea unei moșteniri)1 .

Nu pot forma obiectul contractului civil de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale și cele patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor) sau care sunt prevăzute de lege, ori sunt contracte intuitu personae (ex. dreptul de întreținere, dreptul de pensie etc.). Definiția art. 1294 C. civ. este valabilă și pentru vânzarea comercială. Caracterul comercial al vânzării comerciale este dat de un mănunchi de dispoziții speciale, și anume:

să aibă drept obiect numai bunuri mobile, mărfuri și producte (art. 3 C.
corn.), spre deosebire de vânzarea civilă care poate avea drept obiect și bunuri
imobile;

pentru cumpărător, operația trebuie să aibă un caracter de interpunere în
schimbul bunurilor, să constea deci într-un act de dobândire în scop de vânzare sau
locație;

operația va fi considerată comercială, chiar dacă înainte de a fi revândut,
lucrul ce face obiectul cumpărat este supus unei transformări, cu condiția ca prin
importanța sa față de materia prelucrată, transformarea să nu constituie scopul
principal al dobândirii. Nu este necesar câștigul, pentru ca operația să fie socotită comercială2.

2.5.1.1 Transmiterea proprietății în cazul predării mărfurilor

individual determinate

Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare comercială este guvernată de dispozițiile codului civil și de reguli specifice prevăzute de codul comercial. Astfel, art. 1295 C. civ. dispune:

_____________________________

1 FRANCISC DEAK – Tratat de Drept Civil – Ed.ACTAMI, București 1996, pag.9.

2 I.L.GEORGESCU – Drept comercial român – Ed.Lumina Lex, București, 1994, pag. 126 – 127 lucrare revăzută,
completată și adusa la zi de Ion Băcanu.

"vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat".

Această regulă este concretizarea, în materia contractului de vânzare-cumpărare, a principiului general consacrat de art. 971 C. civ.: "în contractele ce au că obiect translația proprietății sau a unui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea lucrului". Aceasta nu înseamnă că obligația de predare este accesorie celei de transmitere a dreptului de proprietate – care s-a executat în momentul încheierii contractului și că neexecutarea acestei obligații nu poate influența soarta riscurilor, pentru că dacă ar fi știut că nu poate obține predarea, este puțin probabil ca cumpărătorul ar fi încheiat imediat contractul. Explicația ar putea fi găsită pe tărâmul echității, cumpărătorul având posibilitatea ca la încheierea contractului să preia lucrul. Transmiterea de drept a proprietății, cere îndeplinirea următoarelor condiții: contractul să fie valabil încheiat; vânzătorul să fie proprietarul lucrului; lucrul vândut să fie un bun individual determinat. Efectul translativ referitor la dreptul de proprietate și la riscurile aferente operează, cu alte cuvinte, în lipsă de clauză diferită, la data încheierii contractului, solo consensu și independent de data preluării mărfii de către cumpărător1. Regula prevăzută de art. 1295 C. civ. are un caracter dispozitiv și nu imperativ și, în consecință, părțile pot conveni ca moment al transmiterii dreptului de proprietate să fie situat diferit precum: momentul plății prețului, momentul predării lucrului sau împlinirea unui termen sau unei condiții2.

2.5.1.2. Transmiterea proprietății, ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare

Se pot ivi anumite situații în care, datorită voinței părților, sau din cauza naturii bunurilor, transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător

_______________________________

1 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit., pag. 155.

2 V. BABIUC – op. cit., pag.83.

nu are loc în momentul încheierii contractului.

În principiu, părțile pot să amâne transmiterea proprietății, printr-o stipulație expresă. Obiectul vânzării internaționale formându-1 în mod uzual bunuri determinate prin caractere generice, transmiterea dreptului de proprietate nu poate avea loc în momentul încheierii contractului, deoarece nu se poate cunoaște care anume bunuri din genul respectiv urmează să fie înstrăinate de vânzător. Individualizarea poate fi realizată, dacă nu s-a stipulat altfel, în mod unilateral de către vânzător, deoarece legislația noastră nu cere participarea ambilor contractanți1. Concretizarea bunurilor se realizează prin individualizare, care se face de către părți, după caz, prin numărare, cântărire sau măsurare. Deci, transmiterea dreptului de proprietate va opera în momentul individualizării lor. De obicei, individualizarea mărfurilor are loc cu ocazia predării, situație în care

transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul predării. In momentul în care individualizarea are loc într-un moment anterior predării, transmiterea dreptului de proprietate se va produce în momentul individualizării, iar nu în cel al predării, în situația în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează "bunuri viitoare" dreptul de proprietate se va transmite în momentul în care bunul a dobândit existență și poate fi predat cumpărătorului dacă bunul este individual determinat sau în momentul individualizării, dacă bunurile sunt determinate generic. Nu trebuie însă confundată individualizarea bunului vândut și afectarea lui executării unui contract cu acceptarea sa de către cumpărător, operație care se realizează de obicei după predare, când cumpărătorul, aflat în posesia efectivă a

mărfii, o poate examina2 .

Legea nu prevede nimic în legătură cu obligația părților de a face împreună individualizarea mărfii; doctrina și jurisprudența română cât și cea străină au fost în general ostile individualizării numai de către vânzător pentru a se evita o eventuală fraudare a cumpărătorului, practica comercială ține cont de la caz la caz, de voința părților contractante și de uzanțele comerciale.

_______________________________

1 O. CĂPĂȚINĂ , B. ȘTEFĂNESCU. -op. cit., pag. 155.

2 V. BABIUC – Tendințe moderne de reglementare a transmiterii riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare în
R.R.D. nr.8/1997, pag.30 și urm.

În situația în care contractul cuprinde o clauză care specifică că individualizarea trebuie făcută de către vânzător și cumpărător, nerespectarea acesteia are drept consecință că individualizarea nu este valabil făcută, iar dreptul

de proprietate nu se transmite. În cazul contractului cu termen sau condiție transmiterea dreptului de proprietate este amânată până la îndeplinirea termenului sau condiției. La un contract afectat de termen, dreptul de proprietate se transmite numai la îndeplinirea termenului, în cazul unui contract sub condiție suspensivă, proprietatea se va transmite la realizarea condiției, dar odată îndeplinită condiția se consideră că transferul de proprietate a operat de la data încheierii contractului.

Contractul aflat sub condiție rezolutorie, transferul de proprietate operează din momentul încheierii contractului, dacă bunul este individual determinat, sau în momentul individualizării, dacă bunul este determinat generic; la îndeplinirea condiției însă, contractul se desființează retroactiv, în practica comerțului internațional stabilirea momentului transmiterii proprietății mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietății se determină de către părți în funcție de specificul contractului, în caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată de lex-contractus 1.

2.5.2. Transmiterea dreptului de proprietate în diferite sisteme de drept

Dreptul italian a adoptat, în general, sistemul francez, în care proprietatea nu se transmite solo consensu decât dacă vânzarea se raportează la un bun determinat sau la o masă individualizată în ansamblul său. Art. 1378 C. civ. precizează în ce condiții trebuie să se efectueze individualizarea bunurilor de gen, pentru ca ea să fie susceptibilă de a transfera proprietatea. Ea trebuie făcută cu acordul părților sau urmând modalitățile stabilite de ele. Dacă este vorba de bunuri care urmează a se transporta dintr-un loc în altul, se poate face prin predarea la cărăuș sau expeditor. Aceasta este apreciată ca individualizare bilaterală căci se face în condițiile prevăzute de părți, nefiind valabilă atunci când predarea se face la un alt cărăuș. ________________________________ 1 I. MACOVEI – Instituții în Dreptul comerțului internațional, Ed.Junimea, Iași, 1987, pag.242.

Individualizarea unilaterală nu este suficientă pentru a transfera proprietatea. Deși consacră sistemul translativ, legea italiană nu sancționează cu nulitate vânzarea lucrului altuia, ci îl obligă pe vânzător să dobândească proprietatea pentru

cumpărător. Intr-o asemenea dispoziție trebuie să avem interesul legiuitorului pentru o rezolvare echitabilă a situației în concordanță cu scopul urmărit în comerț. Astfel contractul este salvat, vânzătorul care a vândut lucrul altuia este obligat să obțină proprietatea ce trebuia transferată cumpărătorului, ceea ce implică o stabilitate mai mare în relațiile comerciale.

În dreptul englez1, regulile din Sale of Goods -Act privind transmiterea proprietății asupra mărfurilor vândute sunt deseori modificate prin înțelegerile părților în cadrul vânzării internaționale, în privința transmiterii proprietății, Sale of Goods Act prevede două reguli fundamentale, și anume:

dacă contractul se referă la vânzarea mărfurilor determinate generic,
proprietatea nu trece la cumpărător până când mărfurile nu sunt individualizate
(secțiunea 16);

dacă contractul se referă la vânzarea unor bunuri individualizate,
proprietatea trece în momentul în care s-a realizat acordul de voință al părților.

Aceste reguli au creat dificultăți în cazul în care cumpărătorul neprevăzător a

achitat prețul în avans. In cazul bunurilor individualizate, este necesar să se determine intenția părților, care au libertatea de a stabili momentul transmiterii proprietății. Aceasta este destul de dificil atunci când intenția părților rezultă din termeni generali și vagi, iar cele 5 prezumții care sunt prevăzute expres în secțiunea 16 nu corespund circumstanțelor particulare ale unei vânzări

internaționale. In această situație există două posibilități, fie vânzătorul își poate rezerva proprietatea asupra bunurilor (dreptul de a dispune de mărfuri) până când au fost îndeplinite anumite condiții, fie ca el să nu condiționeze transmiterea

proprietății. In primul caz, proprietatea nu trece la cumpărător până când nu sunt îndeplinite condițiile impuse de vânzător, mărfurile fiind livrate în acest caz

_____________________________

1 SCHMITTHOFF CLIVE M. – "Schmitthoff s Export Trade, The Law and Practice of International Trade", Ed.VlI, Stevens & Sans, London, 1980, pag.77 – 80.

cumpărătorului, agentului său, ori cărăușului pentru a le transmite cumpărătorului (secțiunea 19. 1). Această condiție poate fi impusă de vânzător inserând în contractul de vânzare o clauză de rezervare a proprietății (care condiționează transmiterea proprietății de primirea prețului în cash). Legea engleză admite clauza de rezervare a proprietății, recomandând exportatorilor inserarea ei în condițiile generale de tranzacție. Din secțiunea 19. l S.G.A. rezultă clar că această clauză este efectivă și susține prezumția generală că transmiterea proprietății se face atunci când conosamentul (în vânzările maritime) este transferat de la vânzător ori agentul său, la cumpărător sau la agentul acestuia. Clauza poate fi extinsă făcându-1 pe cumpărător agent al vânzătorului, căruia i se dă dreptul de a beneficia de pe urma faptului că, cumpărătorul a dispus de mărfuri. Alte prevederi ale legii engleze se referă la transmiterea proprietății în cadrul vânzărilor C.I.F. și F.O.B.

Legislația americană1, secțiunea 2 – 401 (1) U.C.C. prevede că transmiterea proprietății poate fi stabilită printr-o înțelegere expresă a părților, cu excepția cazurilor:

când nu este posibilă trecerea proprietății mărfurilor căci ele nu sunt
individualizate;

când rezervarea de către vânzător a dreptului de proprietate asupra
mărfurilor livrate cumpărătorului oferă vânzătorului numai o anumită garanție
asupra mărfurilor. Astfel secțiunea 2-401 (1) U.C.C. dă posibilitate vânzătorului
să rețină dreptul de proprietate asupra mărfurilor pe care le-a transmis
cumpărătorului. Secțiunea 2-401 (2) prevede că dacă părțile au stabilit clar
altceva, dreptul trece în momentul și în locul în care vânzătorul își încheie
executarea prin predarea fizică a mărfurilor, aceasta fiind atunci când el livrează
mărfuri cumpărătorului sau unui cărăuș pentru a fi transportate acestuia. Legea
prevede reguli speciale ce decurg din regula generală:

a) dacă contractul impune sau permite ca vânzătorul să trimită cumpărătorului mărfuri, dar nu impune să le livreze la destinație, dreptul de

________________________________

1 R. BRAUCHER, R. A. RIEGERT "Introduction to Commercial Transactions", Mineoza, New York, The Foundation Press, Inc. 1977, pag.289 -231.

proprietate trece la cumpărător în momentul și la locul când le predă transportatorului;

b) dacă contractul impune livrarea la destinație, dreptul trece la acesta în acel loc.

Vânzătorul poate opri livrarea mărfurilor în tranzit în numite circumstanțe și totodată el poate transmite dreptul unui detentor în urma unei negocieri a conosamentului, dacă mărfurile sunt transportate conform acestui conosament și chiar dacă ele nu sunt, el poate trece acest drept altei persoane căreia cumpărătorul i-a încredințat mărfurile. În mod tradițional, legea americană acceptă regula că o persoană își poate pierde proprietatea ca urmare a înșelării sale la transmiterea dreptului, dar nu acceptă niciodată o regulă similară regulii engleze că o persoană își pierde proprietatea asupra unui lucru care i-a fost furat, dacă apoi a fost vândut pe piață (în anumite locuri speciale de vânzare); aceasta nu acceptă nici regula existentă în unele coduri civile (932 – 935 B.G.B.) conform căreia un proprietar care-și împrumută proprietatea unui cărăuș o poate pierde dacă acesta o vinde unui dobânditor de bună credință. Secțiunea 2 – 403 (2) merge mai departe permițând ca un proprietar să-și piardă dreptul asupra proprietății sale fără să o fi transmis. Astfel, un proprietar pierde dreptul său atunci când încredințează posesia unui negustor care comercializează asemenea bunuri, iar acela vinde proprietatea unui cumpărător în cadrul activității sale comerciale curente. Acest lucru nu este valabil atunci când mărfurile încredințate negustorului provin de la un hoț, care nu poate transmite nici un drept.

Conform jurisprudenței islamice: "Contractul însuși transmite proprietatea, iar dacă a avut loc și livrarea, aceasta a fost un element în plus care dovedește transmiterea proprietății"1. Din această formulare cuprins în jurisprudența islamică rezultă cu claritate că transmiterea proprietății este determinată de existența contractului, deci ea are loc din momentul în care se încheie acesta, nefiind nevoie să se aștepte livrarea. Aceasta este apreciată doar ca

_____________________________

1 AL.KASANI – "Al Badaea" (comentarii de jurisprudența islamică), voi. V, pag. 243.

un fapt în plus care poate proba transmiterea proprietății, în legislațiile moderne arabe, se menține principiul jurisprudenței islamice, cât și influența sistemului de drept francez, astfel încât transmiterea proprietății are loc în momentul încheierii contractului (art. 394 C.O.C.L.), iar în cazul bunurilor determinate generic, odată cu individualizarea acestora (art. 205 și 933 C. civ. egiptean), individualizarea care implică atât un element material (așezarea de o parte și însemnarea obiectului contractului), cât și un element internațional (scopul însemnării reprezintă intenția vânzătorului de a afecta bunul, respectivului contract). Dacă individualizarea are loc chiar în momentul livrării, acela este momentul transmiterii proprietății.

2.5.3. Transmiterea proprietății în Convenția de la Viena

Ca și legea uniformă privind vânzarea internațională de obiecte mobile corporale – Haga – 1964 – care prevede în art. 18 ca principală obligație a vânzătorului transmiterea proprietății și Convenția de la Viena prevede în art. 30 ca obligații ale vânzătorului ". predarea mărfurilor, să transfere proprietatea acestora și, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă". Dar ambele convenții evită reglementarea efectelor reale ale vânzării. De altfel Convenția de la Viena prevede explicit în art. 4 litera b) că nu reglementează efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietății mărfurilor vândute.

Este însă avută în vedere una dintre consecințele netransferului de proprietate sau a unui transfer incert, în cazul predării unui bun asupra căruia există un drept sau o pretenție a unui terț (art. 41 și 42). într-o astfel de situație, cumpărătorul poate să nu accepte marfa. Pe de altă parte, el trebuie să denunțe drepturile sau pretențiile terțului, sub sancțiunea înlocuirii mărfii și plata de daune-interese1. Obligația de transfer a proprietății se va reglementa după dreptul național desemnat de norma conflictuală în general după lex rei sitae. Dreptul național astfel desemnat va determina când și cum se efectuează transmiterea proprietății mărfii. Vânzătorul trebuie deci să respecte obligațiile prevăzute de dreptul intern.

__________________________

1 V. BABIUC -op. cit, pag. 121.

Trimiterea la legislația națională nu se poate face fără a complica mecanismul vânzării, deoarece sistemele vânzării au reglementări diferite din acest punct de vedere. Dreptul francez, belgian, italian și anglo-saxon, aplică principiul transferului proprietății în momentul încheierii contractului. Dimpotrivă, conform dreptului elvețian și german pentru încheierea unui contract de vânzare este necesară punerea în posesie în scopul transferului proprietății.1 Lipsa unor dispoziții privitoare la transmiterea proprietății prin contractul de vânzare internațională se explică prin faptul că în practică, părțile contractante au grijă să precizeze ele însele prin contractul pe care-1 încheie, momentul transmiterii proprietății în raport de specificul contractului încheiat.

2.6. MIJLOACE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE ÎNCĂLCARE A OBLIGAȚIILOR DE CĂTRE VÂNZĂTOR

2.6.1. Prezentare generală

Contractul de vânzare internațională de mărfuri, fiind un contract sinalagmatic, prezintă aspecte specifice în ceea ce privește modul de executare a obligațiilor cărora le dă naștere, în vederea atingerii scopului pentru care s-a încheiat contractul, cumpărătorul dispune de următoarele posibilități:

în primul rând are dreptul de a cere vânzătorului executarea lui; când acest
lucru nu mai este posibil sau executarea obligației s-a făcut în mod
necorespunzător, cumpărătorul are la dispoziție drepturile următoare:

dreptul de a cere rezoluțiunea contractului;

dreptul de a cere diminuarea prețului;

dreptul de a cere înlocuirea lucrului cu un altul când contractul poartă asupra
unui bun individualizat;

dreptul de a cere repararea lucrului în anumite condiții;

dreptul de a cere daune-interese2.

_____________________________

1 F. DESSEMONTET – op. cit., pag.67.

2 T.R.POPESCU – op. cit, pag.130.

Soluțiile sunt de asemenea diferite în legislațiile naționale privind modalitățile de constrângere sau de sancționare a vânzătorului în cazul comiterii unei contravenții la contract. Facem o scurtă analiza a acestor aspecte în câteva sisteme de drept, în dreptul german – art. 465 din B.G.B., referitor la rezoluțiunea contractului și diminuarea prețului, prevede că acestea sunt efectuate numai dacă vânzătorul, la cererea cumpărătorului, consimte la aceasta. Nu prezintă interes, analiza acestui "acord", care de fapt este controversată și în doctrina germană. Conform art. 346 din B.G.B., părțile trebuie să-și restituie reciproc prestațiile primite. Dacă cumpărătorul optează în favoarea diminuării prețului el se reduce conform art. 472 alin. l din B.G.B.. De asemenea, cumpărătorul poate solicita înlocuirea lucrului cu defecte cu un altul fără defecte (art. 480, alin. 1), sau în situații special delimitate de lege poate cere daune-interese pentru neexecutare (art. 463, 480 al. 2, B.G.B.). Repararea lucrului cu defecte nu este prevăzută în legea germană însă practica contractuală și jurisprudența au impus-o.

În dreptul elvețian1 cumpărătorul este în măsură să-și valorifice drepturile prin acțiunea în anulare (părțile trebuie să fie repuse în situația existentă anterior încheierii contractului), acțiunea în diminuarea prețului (prețul suferă o reducere proporțională ținându-se seama de valoarea lucrului cu vicii și a celui fără vicii -evaluarea se va face în momentul transferului riscurilor), acțiunea de înlocuire a lucrului care este determinat numai prin genul sau acțiunea de daune-interese. Ca și în dreptul german legea nu prevede acțiunea de reparare a lucrului.

În dreptul italian, vânzătorul care a livrat un bun care nu este apt a-i servi cumpărătorului, acesta va avea la dispoziție acțiunile: acțiunea de garanție a viciilor (prin care se poate cere fie rezoluțiunea contractului, fie reducerea prețului), acțiunea pentru lipsa calității; acțiunea pentru livrarea unui alt lucru decât cel contractat, iar în cazul special al vânzării bunurilor mobile corporale, dispune

de acțiunea pentru lipsa bunei funcționări. In caz de neexecutare corectă a

_____________________________

1 STAUDER BERND, STAUDER HILDEGARD – "Conformite et garanties dans les ventes internationales d'objets mobiliers corporels en droit suisse" în "Les ventes internationales de merchandises", Paris, 1981, pag. 187 și urm.

obligațiilor vânzătorului, cumpărătorul poate cere fie executarea obligațiilor contractului, fie rezoluțiunea contractului.

În dreptul american1 se pornește de la interesele practice impuse de

necesitățile dezvoltării comerțului. În S.U.A., dacă un fabricant pune pe piață un produs defectuos, el va fi responsabil față de orice eventual defect de pe întreaga rețea de distribuire și de utilizare a produsului respectiv. O acțiune în daune-interese, datorată viciului unui produs, poate fi bazată, fie pe contract (violarea garanției), fie pe responsabilitatea delictuală. "Neglijența" se găsește în domeniul responsabilității delictuale și impune anumite condiții reclamantului în ceea ce privește probarea acesteia. Uniform Commercial Code, asigură cumpărătorului două garanții implicite: garanția că mărfurile sunt de o calitate

legală și comercială și garanția că ele sunt adaptate specificului destinației. In timp ce garanțiile exprese se nasc în virtutea tranzacției dintre părți, garanțiile implicite există în virtutea dreptului, ca făcând parte integrantă din orice tranzacție normală de vânzare. Acțiunea de care dispune cumpărătorul în caz de violare a uneia dintre garanții relevă în același timp dreptul rezultat din responsabilitatea delictuală, cât și cel rezultat din contract.

Convenția de la Viena acordă un larg spațiu mijloacelor aflate la dispoziția cumpărătorului în cazul încălcării obligațiilor de către vânzător (art. 45 – 52). Din analiza acestora se poate constata poziția intransigentă a legiuitorului pentru respectarea întocmai a obligațiilor asumate de vânzător, pentru a se stabili un climat de siguranță și încredere în raporturile comerciale internaționale. Din formularea textelor se observă că se urmărește eliminarea executării obligațiilor cu întârziere nerezonabilă și să nu se provoace cumpărătorului inconveniente nerezonabile și incertitudini în privința rambursării cheltuielilor efectuate. Convenția tinde să favorizeze menținerea contractului în locul rezoluțiunii sale. De asemenea, Convenția face o distincție fundamentală între încălcările esențiale și

neesențiale. În general, numai primele autorizează o parte (cumpărătorul), să ceară

___________________________________

1 JOSEPH DARBY – "Le droit des Etates-Unis applicable a la vente internaționale d'objects mobiliers corporels" în "Les ventes internationales des marchandises", Paris, 1981, pag.224 și urm.

rezoluțiunea contractului, în timp ce ultimele nu permit decât daunele-interese sau

diminuarea prețului. In plus, chiar dacă încălcarea este a vânzătorului, acestuia i se oferă posibilitatea de a o remedia (art. 48) sau, în privința cumpărătorului, de a recalcula prețul (art. 50).

Definirea contravenției esențiale este importantă pentru că de ea depind diferitele sancțiuni de care dispune cumpărătorul sau vânzătorul (46.2; 48.1; 49.1.a; 64.1.a; 67.1.2). Art. 25 formulează principiul distincției între cele două tipuri de contravenții. O contravenție este esențială atunci când "ea cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial de ceea ce aceasta era în drept să se aștepte de la contract.", acesta este criteriul fundamental. Referindu-se la starea de spirit a părții lezate, formularea din Convenția de la Haga din 1964, impunea noțiunii un caracter subiectiv, pe când art. 25 din Convenție îi dă un caracter obiectiv: paguba suferită de un creditor este apreciată în funcție de așteptările părții respective din contract. Pentru a se stabili dacă prejudiciul este important trebuie să se țină seama de circumstanțele (împrejurările) specifice fiecărui caz; de exemplu – de prejudiciul monetar cauzat de contravenție, de repercusiunile dăunătoare, de întinderea mai mare sau mai mică pe care contractul le poate avea asupra altor activități ale părții lezate.

Dar chiar dacă prejudiciul este realizat, art. 25 înlătură calificarea de contravenție esențială când partea în culpă "nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă un astfel de rezultat", la fel cum nu putea fi prevăzut nici de către o persoană rezonabilă în aceeași situație. Caracterul esențial al unei contravenții este o problemă de fapt, partea în culpă nu este exonerată de răspundere prin simpla dovedire că nu a prevăzut rezultatul, ea trebuie să dovedească că nici nu a avut cum să prevadă acest rezultat. Art. 25 nu specifică momentul în care partea în culpă ar fi trebuit să prevadă consecințele contravenției, dacă este vorba de

momentul încheierii contractului sau de momentul producerii contravenției. In caz de litigiu, tribunalului îi revine sarcina de a rezolva problema acestui moment.

Convenția de la Viena a abandonat metoda L.U.V.I., care constă în formularea distinctă a sancțiunilor fiecărei obligații, metodă greoaie care dădea

naștere la complicații. Art. 45.1 enunță diferitele mijloace ale cumpărătorului în cazul unei contravenții din partea vânzătorului. Astfel, art. 46 – 52 vizează dreptul de a cere executarea contractului, de a invoca rezoluțiunea acestuia și reducerea prețului; de asemenea există și dreptul de a cere daune-interese. Acest ultim drept este independent de culpa debitorului: orice neexecutare obiectivă permite obținerea lor, mai puțin în cazul art. 79 (exonerarea). Art. 45.2 precizează că cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese când recurge la alte mijloace; această dispoziție se explică prin faptul că anumite sisteme de drept nu permit unei părți să obțină atât rezoluțiunea contractului cât și daune-interese. Art. 45.3 exclude acordarea oricărui termen de grație pentru vânzător, de către judecător sau arbitru, când cumpărătorul face apel la unul din mijloacele de care dispune în cazul încălcării contractului. Termenul de grație este incompatibil cu cerințele comerțului internațional, mai ales dacă este acordat de un judecător de aceeași naționalitate cu cel care îl solicită. Pe de altă parte, o întârziere în livrarea mărfurilor nu permite declararea rezoluțiunii, fapt care nu justifică instituirea termenului de grație.

Alegerea unei reglementări de arbitraj care ar permite solicitarea termenului de grație, declanșează un conflict între dispoziții: pe de o parte voința părților, așa cum este ea reglementată în art. 6 din Convenție, pe de altă parte, art. 45.3, care pare a avea un caracter imperativ, deoarece arbitrul nu ar putea acorda termenul de grație din proprie inițiativă. Dacă aplicarea Convenției este corectă, atunci se va respecta prevederea art. 45.3.

2.6.2. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea contractului

În conformitate cu art. 46.1, cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, exceptând cazul în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Trebuie făcută distincția între executarea în natură la cererea cumpărătorului (art. 46) și cea la cererea vânzătorului, chiar dacă este în culpă (art. 48). Izvorul acestora este diferit. Prima provine dintr-o opinie care nu este

împărtășită în toate sistemele de drept, făcând obiectul unor anumite restricții; cea de a două exprimă politică generală cu privire la menținerea contractului încheiat în locul rezoluțiunii1. Principiul general al executării în natură a contractului de către vânzător este enunțat în art. 46.1 "cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, exceptând cazul în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere". Pentru a putea cere executarea în natură, cumpărătorul trebuie să fi respectat mai întâi termenele de denunțare prevăzute de art. 39 și 43. De asemenea, el trebuie să arate voința sa de a cere executarea din momentul respectiv sau într-un termen rezonabil de la denunțare. Art. 46.1 precizează că cumpărătorul nu trebuie să se fi prevalat de un alt mijloc, incompatibil cu executarea în natură, cum ar fi rezoluțiunea contractului care-1 eliberează pe vânzător de obligația sa sau reducerea prețului care adaptează obligația cumpărătorului în raport cu marfa livrată (art. 50).

Paragraful l din art. 46 îi dă, deci, cumpărătorului dreptul de a cere vânzătorului executarea contractului, conform căruia vânzătorul trebuie să predea mărfurile prevăzute în contract sau o parte lipsă, să repare orice lipsă de conformitate sau de altă natură astfel încât contractul să fie executat așa cum a fost prevăzut inițial. Referitor la cererea cumpărătorului adresată vânzătorului prin care îi cere executarea contractului se poate ridica următoarea problemă. Uneori poate fi dificil de știut dacă cumpărătorul 1-a somat pe vânzător să-și execute obligația în baza art. 46, sau dacă cumpărătorul a modificat din proprie inițiativă contractul, acceptând o executare tardivă. Acest fapt poate fi exemplificat prin următorul exemplu: dacă mărfurile nu au fost predate la data prevăzută în contract, adică la l martie, cumpărătorul îi comunică vânzătorului: "Faptul că nu ați predat mărfurile la data promisă, adică la l martie, nu este prea grav pentru noi, dar avem neapărată nevoie de aceste mărfuri la dată de 15 martie". Este greu de spus dacă declarația cumpărătorului a fost o somație pentru executarea contractului, până cel târziu la 15 martie sau o modificare a datei din contract privitor la data predării, amânată de la l martie la 15 martie. Dacă interpretăm această declarație ca pe o somație, atunci

______________________________

1 Commentaire du Secretarit a CNUDCI – A / CONF. 97 / 5, 14 mars 1979, art. 42. nr. 2 du projet.

cumpărătorul poate obține repararea oricărui prejudiciu suferit din cauză predării tardive. Dacă declarația sa este interpretată ca o modificare a datei de predare, cumpărătorul nu poate primi nici o despăgubire1. Un alt mijloc de care dispune un cumpărător pentru a obține executarea contractului de către vânzător, este o clauză înscrisă în contractul de vânzare potrivit căreia, în cazul în care vânzătorul nu își execută obligațiile din anumite puncte de vedere, de exemplu, nu va preda la timp mărfurile – el va trebui să plătească cumpărătorului o sumă determinată. O astfel de clauză, numită uneori clauza de daune-interese liberatoare, iar alteori clauza penală, poate ajuta atât la estimarea daunelor pe care le poate suferi cumpărătorul din cauza unei contravenții la contract cât și la stabilirea unei pedepse destul de importantă, pentru a reduce posibilitatea neexecutării de către vânzător.

Marea majoritate a sistemelor juridice par să recunoască modalitatea și utilitatea clauzei care estimează daune viitoare, mai ales atunci când dovada daunei efective este greu de făcut. Totuși, în timp ce unele sisteme juridice aprobă recurgerea la clauza penală pentru a încuraja executarea obligației principale, în alte sisteme juridice o astfel de clauză nu este valabilă2.

În caz de neconformitate Convenția distinge două moduri de executare: înlocuirea mărfii și repararea lipsei de conformitate.

2.6.3. Predarea unor mărfuri de înlocuire și repararea lipsei de conformitate

În principal, în relațiile economice internaționale se tinde, să se dea satisfacție imediată și efectivă, în natură, cumpărătorului, prin recondiționarea sau înlocuirea pieselor sau a mărfii defecte3. Dacă mărfurile predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere ca vânzătorul să-i predea mărfurile de înlocuire conforme cu contractul. Este însă adevărat că prețul unei noi expedieri de mărfuri și cheltuielile necesare pentru retragerea mărfurilor neconforme deja predate vor fi mult mai importante pentru vânzător decât pierderea pe care ar reprezenta-o pentru

_______________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI- A / CONF. 97 / 5 . 14 marș 1979 , art 42 , nr. 2 du projet.

2 în ceea ce privește raportul cu Convenția – art. 4 prevede că "preyenta Convenție, nu se referă, la validitatea
contractului, nici la validitatea vreuneia dintre clauzele pe care le conține ."

3 O.CĂPĂȚÎNĂ, B. ȘTEFĂNESCU – op. cit., pag. 161.

cumpărător achiziționarea de mărfuri în conformitate cu contractul. Ca urmare, paragraful 2 al art. 46 prevede că cumpărătorul "nu poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire decât dacă lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate în baza art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunțare". Se poate ridica întrebarea dacă vânzătorul nu s-ar putea opune cererii de înlocuire a mărfurilor pe motiv că înlocuirea îl costă mai scump decât pierderea pentru cumpărător. În alte cazuri, când încălcarea nu este esențială, cumpărătorul poate, în principiu, cere vânzătorului să repare viciul de conformitate (art. 46.3). în anumite împrejurări cumpărătorului i se poate părea mai avantajos să repare el însuși lipsa de conformitate, sau să facă apel la o terță persoană pentru a face acest lucru, decât să ceară vânzătorului executarea contractului în conformitate cu art. 46. De asemenea, art. 77 care cere părții care invoca contravenția la contract să ia măsuri pentru diminuarea pierderii suferite, precizează că aceste măsuri trebuie să fie rezonabile, în funcție de circumstanțe.

Art. 46.2.3 reglementează problema mărfurilor neconforme contractului, făcând distincție între conformitatea propriu-zisă sau cea materială și conformitatea juridică (mărfurile trebuie să fie livrate libere de orice drepturi sau pretenție din partea unui terț; de asemenea, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau orice pretenție a unui terț întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală). Din redactarea textului putem trage concluzia că art. 46. 2.3 nu se aplică conformității juridice. Consider că executarea în natură este la fel de potrivită atât pentru reclamația unui terț cât și pentru viciul de conformitate materială. Totuși, în anumite cazuri, situația este diferită deoarece terțul poate solicita drepturi referitor la un lucru asupra cărora refuză să renunțe prin acord cu vânzătorul.

2.6.4. Posibilitatea pentru un cumpărător de a da un termen suplimentar

pentru executare vânzătorului

Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale. Când cumpărătorul denunță o încălcare și cere executarea, vânzătorul trebuie să o facă în timpul cel mai scurt. In cazul livrării anticipate vânzătorul dispune și de timpul care rămâne până la data prevăzută ca limită pentru livrare sau înlocuire sau repararea lipsei de

conformitate, cât timp nu cauzează inconveniente cumpărătorului. În alte cazuri, problema care se ridică este aceea de a ști până în ce moment poate să execute obligația vânzătorul. Pentru a clarifica astfel de situații, Convenția prevede în art. 47.1 că cumpărătorul poate, fără a-și pierde drepturile rezultate din întârzierea vânzătorului, să-i acorde un termen suplimentar pentru executarea obligațiilor.

Diversele sisteme juridice, au atitudini diferite față de dreptul cumpărătorului de a denunța lipsa de conformitate când vânzătorul nu a predat mărfurile la data

prevăzută în contract. In unele sisteme juridice (precum cele de inspirație franceză) faptul că vânzătorul nu a predat mărfurile la data prevăzută în contract îl autorizează, în mod firesc, pe cumpărător să denunțe lipsa de conformitate. Totuși, tribunalul judiciar sau arbitrai, poate într-un caz determinat să hotărască că cumpărătorul nu poate denunța lipsa de conformitate în acel moment pentru că întârzierea nu este prea gravă sau pentru că cumpărătorul a renunțat la dreptul său de a cere predarea la timp a mărfurilor. În alte sisteme juridice (precum cele de common law) vânzătorul poate cere un termen de grație tribunalului judiciar sau arbitrai, care stabilește o nouă dată pentru predare. Mai mult, în aceste sisteme juridice, regula generală este că această întârziere în predarea mărfurilor nu îl autorizează pe cumpărător să denunțe lipsa de conformitate, exceptând cazul în care, după contravenția la contract de către vânzător, cumpărătorul a stabilit în mod expres un anumit termen în care vânzătorul trebuie să predea mărfurile. Introducerea art. 46.1 stabilește încă o dată interesul Convenției de a favoriza executarea și nu rezolvirea contractului. Datorită faptului că această regulă a fost inclusă în Convenție, nu este necesar să i se permită vânzătorului să ceară

tribunalului un termen de grație, așa cum se întâmplă în unele sisteme juridice, precum dreptul german, în plus, cererea unui termen de grație pe lângă tribunal, nu este deloc binevenită în domeniul comerțului internațional, deoarece acest lucru ar însemna că părțile să fie supuse puterii discreționare a unui judecător care, în general, are aceeași naționalitate cu una din ele1. De aceea, paragraful 3 din art. 45 prevede că "nici un termen de grație nu poate fi acordat vânzătorului de către un judecător sau arbitru când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenție la contract". Deși cumpărătorul poate denunța lipsa de conformitate în toate situațiile în care întârzierea predării constituie o contravenție esențială, aceasta nu va fi totdeauna o

soluție satisfăcătoare pentru el. In plus, în majoritatea contractelor de vânzare a mărfurilor, în momentul în care prejudiciul suferit de cumpărător devine destul de important pentru a constitui o contravenție esențială la contract, nu este foarte precis. De aceea, paragraful l din art. 46 îl autorizează pe cumpărător să acorde vânzătorului un termen suplimentar de o durată rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale.

Cumpărătorul trebuie să fixeze un termen precis, de o manieră care să-1 facă să înțeleagă pe vânzător că este un termen final. De asemenea, termenul trebuie să fie rezonabil, deci suficient pentru executarea obligației de către vânzător. Acest termen poate fi stabilit fie specificând data la care trebuie făcută predarea (de exemplu 30 iulie), fie specificând o perioadă de timp (de astăzi într-o săptămână). O cerere cu caracter general adresată de cumpărător vânzătorului pentru a-l invita să execute contractul, nu înseamnă stabilirea unui termen în sensul paragrafului 1 din art. 47. Acest termen se poate acorda pentru predarea mărfurilor în totalitate sau parțial, la repararea mărfurilor ca mijloc de remediere a unei lipse de conformitate sau la predarea mărfurilor de înlocuire sau la executarea unui alt act care să demonstreze executarea obligațiilor vânzătorului2. Pentru a proteja

_____________________________

1 Commentaire du Secretarit a CNUDCI – A / CONF. 97 / 5 14 marș 1979 , art. 43. nr. 5 du projet.

2 Se poate specifica că deși procedura avută în vedere în paragraful l art. 47 amintește oarecum de procedura germană din Machfrist sau de procedura franceză de somație, ea este în forma ei actuală diferită și de una și de
cealaltă. Mai precis, procedura prevăzută de art. 47.1 nu este obligatorie și nu e nevoie să fie utilizată pentru că

vânzătorul care se poate pregăti investind probabil sume considerabile pentru executarea contractului într-un termen suplimentar de o durată rezonabilă, după cum i-a cerut cumpărătorul, se stipulează că acesta (cumpărătorul) nu se poate prevala de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenție la contract, exceptând cazul în care vânzătorul l-a informat că nu se va conforma cererii de executare. După expirarea termenului suplimentar, cumpărătorul poate, în cazul în care vânzătorul nu a executat contractul, nu numai să declare rezolvirea contractului în baza paragrafului l alin. b art. 49, dar să se prevaleze de orice alt mijloc pe care îl are la dispoziție.

2.6.5. Executarea în natură la cererea vânzătorului

Art. 48 reglementează dreptul vânzătorului de a repara orice lipsă a obligațiilor sale în temeiul contractului și al Convenției după data predării. Acest articol este simetric cu art. 37 care reglementează dreptul vânzătorului de a repara orice lipsă a obligațiilor sale înainte de data prevăzută pentru predare. Data predării este determinată în conformitate cu art. 38 din Convenție. Paragraful l din art.48 îl autorizează pe vânzător să repare orice lipsă a obligațiilor sale după data predării, sub respectarea următoarelor trei condiții:

vânzătorul trebuie să fie în măsură să-și execute obligațiile, fără ca acest
lucru să antreneze o întârziere care să constituie o încălcare a unui element
esențial al contractului.

vânzătorul trebuie să fie în măsură să-și execute obligațiile fără ca acest
lucru să-i cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nerezonabile, nici
incertitudini în ce privește rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de
cumpărător;

vânzătorul trebuie să-și exercite dreptul de a repara neexecutarea unor
obligații ale sale înainte de momentul în care cumpărătorul poate declara rezolvirea

_______________________________

contractul să poată fi declarat rezolvit dacă întârzierea în executare constituie o contravenție esențială -Commentaire du Secretariat a CNUDCI, A/ CONF.97 / 5 , 14 mars 1979 art.43 du projet, nr.8.

contractului1 . Regula, potrivit căreia vânzătorul poate repara o lipsă a obligațiilor sale numai dacă poate să o facă fără ca întârzierea să constituie o contravenție esențială la contract se aplică în două situații diferite: atunci când predarea nu s-a făcut sau atunci când există o lipsă substanțială în predarea mărfurilor și când lipsă de conformitate a mărfurilor este de așa natură încât, fie în momentul predării, fie mai târziu, starea acestor mărfuri, dacă nu sunt reparate constituie o contravenție esențială la contract. Vânzătorul nu mai are dreptul să repare o lipsă a obligațiilor sale după ce întârzierea a ajuns să constituie o contravenție esențială la contract, chiar dacă cumpărătorul nu a declarat încă rezolvirea contractului.

Dacă la predare, lipsa se referă doar la o cantitate neînsemnată de mărfuri sau dacă lipsa de conformitate este atât de neînsemnată încât neexecutarea obligațiilor de către vânzător nu riscă nicicum să constituie o contravenție esențială la contract, dreptul vânzătorului de a-și repara lipsa nu este limitat decât de dispoziția potrivit căreia el nu poate face reparația dacă, prin această ar putea cauza cumpărătorului inconveniente nerezonabile sau incertitudini în ceea ce privește rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de cumpărător.

Trebuie ca la un moment dat, cumpărătorul să fie capabil să utilizeze mărfurile sau să le revândă, fără să-i fie teamă că vânzătorul își va exercita dreptul de a repara o lipsă a obligațiilor sale. Faptul că cumpărătorul a declarat o reducere de preț în temeiul art. 50 din Convenție, nu îl împiedică pe vânzător să repare lipsa. Dreptul cumpărătorului de a cere daune-interese, prevăzut în paragraful l al art. 48 nu poate să interzică dreptul pe care îl are vânzătorul de a repara lipsa. Cererea de daune-interese, așa cum a fost ea formulată inițial, poate fi, bineînțeles modificată prin repararea făcută2 . Totuși, cumpărătorul declarând reducerea prețului sau cerând daune-interese, poate fi un factor care să stabilească dacă reparația de către vânzător nu ar cauza de aici înainte cumpărătorului inconveniente nerezonabile. Este posibil ca cumpărătorul să aibă de suportat anumite cheltuieli pentru că vânzătorul să poată repara lipsa obligațiilor sale. Acest lucru nu constituie pentru

______________________________

1 Vezi și D.-AL. SITARU – op. cit. pag. 261.

2 Commentaire du Secretariat a CNUDCI A/ CONF. 97 / 5, 14 marș 1979, art. 44 du projet.

cumpărător un motiv de a refuza dreptul vânzătorului la reparație. Totuși, dacă cheltuielile suportate de cumpărător înainte de rambursare reprezintă un inconvenient nerezonabil sau dacă există incertitudini în ceea ce privește rambursarea de către vânzător, cumpărătorul poate refuza să-i permită vânzătorului să repare lipsa obligațiilor sale.

Dacă vânzătorul are intenția să repare lipsa de conformitate, el îl va informa în mod normal pe cumpărător. De asemenea, deseori, se va informa pentru a ști dacă cumpărătorul vrea să se prevaleze de sancțiunea de care dispune, care poate consta în a declara rezolvirea contractului, reducerea prețului, predarea unor mărfuri de înlocuire sau este dispus să accepte reparația propusă de vânzător.

Prima frază din paragraful 2 al art. 48 arată că vânzătorul trebuie să precizeze clar termenul în care va efectua reparația propusă. Cumpărătorul va trebui să dea un răspuns într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a primit notificare de la vânzător. Dacă cumpărătorul nu îi răspunde, vânzătorul poate să-și execute obligațiile în termenul pe care 1-a indicat în cerere. Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligațiilor de către vânzător. Chiar dacă notificarea adresată de către vânzător precizează doar faptul că acesta va executa contractul într-o perioadă determinată, paragraful 3 din art.48 prevede că cumpărătorul trebuie să comunice hotărârea sa, altfel va trebui să se conformeze condițiilor din notificarea vânzătorului, exceptând cazul în care dovedește că, dintr-un anumit motiv, nu a considerat că este necesar să răspundă la această notificare. Vânzătorul care nu și-a îndeplinit obligațiile suportă riscul de pierdere sau de greșeală de transmitere a unei cereri sau a unei notificări făcute în baza paragrafelor 2) și 3) din art. 48. Răspunsul cumpărătorului, în schimb, se află sub incidența regulii formulate în art. 27, adică dacă s-a făcut prin mijloace adecvate împrejurărilor o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării sau faptul că ea nu a ajuns la destinație nu privează pe acea parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea.

2.6.6. Dreptul cumpărătorului de a declara rezolvirea contractului

Rezoluțiunea este definită ca fiind desființarea – pe cale judiciară sau convențională – a contractului sinalagmatic, cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligațiile asumate prin Convenție, desființare care produce efecte retroactive1. Rezoluțiunea contractului în accepțiunea Convenției nu este judiciară, ci este declarată unilateral de cumpărător sub forma de notificare adresată vânzătorului într-un termen rezonabil (art. 49).

Cazul tipic în care cumpărătorul poate declara rezolvirea contractului este cel potrivit căruia nerespectarea de către vânzător a uneia din obligațiile sale constituie o contravenție esențială la contract, adică neexecutarea privează substanțial pe una

dintre părți de ceea ce era în drept să se aștepte de la contract. In cazul unei contravenții esențiale la contract, cumpărătorul are dreptul de a declara imediat rezolvirea contractului, nu este obligat să trimită vânzătorului o notificare prealabilă cu privire la intenția sa de a declara rezolvirea contractului și nici să-i dea posibilitatea de a repara lipsa în virtutea art. 48. Regula potrivit căreia cumpărătorului nu poate să declare rezolvirea contractului decât dacă a existat o contravenție esențială, nu este în acord cu practica adoptată în ceea ce privește clauzele C.A.F. și alte vânzări documentare.

Incompatibilitatea este determinată de existența unei reguli generale potrivit căreia actele prezentate de vânzător într-o tranzacție documentară trebuie să fie strict conforme cu contractul. Cumpărătorii au fost puși adesea în situația de a refuza unele acte care cuprindeau câteva divergențe ce nu aveau o mare importanță. Paragraful l, b) autorizează, în plus, cumpărătorul să declare rezolvirea contractului într-o situație particulară. Dacă vânzătorul nu a predat mărfurile, iar cumpărătorul a acordat un termen suplimentar de o durată rezonabilă pentru ca vânzătorul să-și poată îndeplini obligația în temeiul art. 47, cumpărătorul poate declara rezolvirea contractului dacă vânzătorul "nu a predat mărfurile" la data expirării termenului suplimentar acordat de cumpărător în temeiul art. 77.1, sau

______________________________

1 V. STOICA – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. ALL, București, 1997, pag. 15.

dacă vânzătorul a declarat că nu va preda mărfurile până la data expirării termenului stabilit.

2.6.6.1. Pierderea sau suspendarea dreptului de a declara rezolvirea contractului

Paragraful 2 al art. 49 prevede că în situația în care vânzătorul a făcut predarea mărfurilor, stipulează două situații în care cumpărătorul este decăzut din dreptul de a declara rezolvirea contractului. Prima situație se referă la predarea tardivă, în acest caz, cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezolvirea contractului dacă nu a făcut-o într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată. Al doilea aspect poate să apară, în situația existenței unei contravenții esențiale la contract, alta decât predarea tardivă, care poate rezulta dintr-o lipsă de conformitate a mărfurilor. Convenția reglementează această situație în art. 49.2. b. i, ii, iii, astfel:

cumpărătorul este decăzut din dreptul de a declara rezolvirea contractului
dacă nu a făcut acest lucru într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască această contravenție;

de asemenea, după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de
cumpărător în conformitate cu paragraful l al ar.47 sau după ce vânzătorul a
declarat că nu-și execută obligațiile în acest termen suplimentar; sau

– după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător în
conformitate cu paragraful 2 al art. 48 după ce cumpărătorul a declarat că nu va
accepta executarea. Pe lângă paragraful 2 al art. 49 numeroase alte dispoziții din
Convenție prevăd pierderea sau suspendarea dreptului de a declara rezolvirea
contractului. Art. 39 prevede că cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se
prevala de o lipsă de conformitate dacă nu a denunțat-o vânzătorului într-un termen
rezonabil calculat din momentul în care 1-a constat sau ar fi trebuit să-l constate sau
dacă nu denunță această lipsă de conformitate cel mai târziu într-un termen de 2
(doi) ani de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv. Referitor la
acest ultim termen trebuie făcută mențiunea excepției cazului în care acest termen

de 2 (doi) ani ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale.

Art. 82.1 stipulează că "cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit. dacă îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit", exceptând cazul în care această posibilitate este motivată de una dintre cele trei cauze enumerate la paragraful 2 al art.82. Dacă vânzătorul dorește să repare o lipsă de conformitate după data predării, dreptul cumpărătorului de a declara rezolvirea contractului poate fi suspendat pe perioada termenului indicat de vânzător ca fiind necesar pentru a efectua această reparație.

Art. 51.2 stipulează că "cumpărătorul nu poate să declare contractul rezolvit în totalitatea sa decât dacă neexecutarea parțială sau lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract". De asemeni, Convenția mai cuprinde dispoziții cu privire la rezolvirea contractului în art. 64, 72, 73, dispoziții pe care le vom analiza cu ocazia prezentării sancțiunilor de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract de către cumpărător și a dispozițiilor vânzătorului și ale cumpărătorului care prevede dreptul de a declara rezolvirea contractului înainte de data executării acestuia de oricare dintre părți.

2.6.6.2. Efectele declarației de rezolvire

Din dispozițiile convenției se desprind următoarele caracteristici privind regimul juridic al rezoluțiunii contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către vânzător:

rezoluțiunea este extrajudiciară deoarece „se declară" de către cumpărător,
conform art. 49;

declarația de rezolvire a contractului nu are efect decât dacă este făcută
prin notificare de către cealaltă parte, după cum prevede, printr-o dispoziție
generală, art. 26;

c) instanța nu poate acorda vânzătorului un termen de grație (art. 45 par. 3.)1 .

______________________________

1 D.- AL. S1TARU – op. cit., pag. 263.

Efectele declarației de rezolvire a contractului sunt tratate în art. 81 – 84. Părțile la contract sunt exonerate de obligațiile viitoare și prestațiile efectuate vor fi restituite1. Vânzătorul nu mai este ținut să predea mărfurile, iar cumpărătorul nu mai este ținut să preia mărfurile predate sau să plătească prețul.

Rezoluțiunea parțială a contractului prevăzută în art. 51 sau art. 73 eliberează cele două părți de obligațiile lor cu privire la acea parte din contract care a fost rezolvită și presupun restituirea parțială la acea parte din contract care a fost rezolvită și presupun restituirea parțială prevăzută de paragraful 2 art. 81. Efectele unei astfel de obligații de restituire, cu privire la un terț de bună credință, nu sunt

tratate în Convenție. În temeiul art. 4. b) reglementarea unei astfel de situații se va face în conformitate cu dreptul național desemnat de norma conflictuală. în unele sisteme juridice rezolvirea contractului înlătură toate drepturile și obligațiile care\

decurgeau din contract. În această optică, de îndată ce contractul a fost rezolvit, o parte nu poate să aibă pretenții la daune-interese pentru contravenție la contract, iar clauzele referitoare la rezolvarea litigiilor, inclusiv dispozițiile cu privire la arbitraj, la alegerea legii aplicabile, la alegerea forului, precum și cele legate de exonerarea răspunderii sau cele care prevăd clauze penale sau daune-interese liberatoare în caz de contravenție le contract, iau sfârșit odată cu celelalte dispoziții din contract.

Paragraful l stipulează un mecanism care prevede evitarea acestor probleme precizând că rezoluțiunea contractului se face "sub rezerva daunelor-interese care pot fi datorate" și că ea "nu are efect asupra dispozițiilor din contract referitoare la rezolvarea litigiilor sau la drepturile și obligațiile părților în caz de rezoluțiune".

Enumerarea, în paragraful l a celor două obligații deosebite care decurg din existența contractului și asupra cărora rezoluțiunea nu are nici un efect, nu este exhaustivă. Alte obligații din Convenție prevăd niște obligații care continuă să lege părțile. Astfel, potrivit paragrafului l al art. 86 "în cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile și înțelege să-și exercite dreptul de a le refuza, în temeiul contractului sau al prezentei convenții, trebuie să ia, ținând seama de

_____________________________

1 F. DESSEMONTET – op. cit., pag.277.

împrejurări, măsuri rezonabile pentru a le conserva", iar art. 81.2 permite uneia sau alteia dintre părți să ceară celeilalte să restituie ceea ce i-a refuzat sau i-a plătit în temeiul contractului1.

Alte obligații care continuă să lege părțile, se pot găsi chiar în contract, în puterea dreptului conferit de art. 6 din Convenție. Se poate întâmpla adesea că în momentul rezolvirii contractului, cele două părți, sau numai una dintre ele, să-și fi executat total sau parțial obligațiile. Uneori părțile pot conveni asupra unei formule care să permită ajustarea prețului în funcție de predările deja făcute. Dar se poate întâmpla, de asemenea, că cele două părți, sau numai una dintre ele să dorească restituirea a ceea ce a fost deja predat sau plătit în temeiul contractului.

Paragraful 2 al art. 81 consfințește faptul că "dacă cele două părți sunt ținute să efectueze restituiri, acestea trebuie să se facă în mod simultan", exceptând cazul în care părțile au convenit altfel. Conținutul paragrafului se deosebește de regula existentă în vigoare în anumite legislații naționale, potrivit căreia numai partea care este ținută să declare contractul rezolvit este îndreptățită să ceară restituirea. Referitor la acest aspect al restituirii prestațiilor efectuate, trebuie făcută specificarea că dreptul uneia sau alteia dintre părți de a cere acest drept prevăzut de art. 81, va ceda în fața unor reguli care nu țin de domeniul vânzării internaționale a mărfurilor. Astfel, dacă una sau alta dintre părți este declarată falimentară este supusă unei alte proceduri asemănătoare, cererea de restituire poate să nu fie recunoscută. De asemenea, există dispoziții exprese în diferite legislații naționale (dreptul indian, pakistanez, libian) cu privire la controlul schimburilor sau orice altă restituire referitoare la transferul mărfurilor sau fondurilor care împiedică transferul bunurilor sau al sumei cerute, dacă partea care cere acest lucru își are sediul într-o țară străină. Astfel de reguli pot limita interesul care ar exista pentru a cere restituirea prestațiilor efectuate. Autorul contravenției care a determinat rezolvirea contractului, trebuie să suporte nu numai cheltuielile necesare pentru a restitui mărfurile sau prețul, dar și cheltuielile

_____________________________

1 Commentaire du Secretariat. A CNUDCI, A/ CONF. 977 5, 14 marș 1979, art. 45 du projet.

celorlalte părți. Acestea constituie daune-interese la care este ținută partea care a comis contravenția la contract. Totuși, obligația părții care a comis contravenția la contract de a lua măsuri rezonabile ținând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea prevăzută de art. 77, poate limita cheltuielile de restituire, care pot fi acoperite sub forma de daune-interese, în cazul în care partea interesată cere restituirea, în loc să ceară, de exemplu, ca mărfurile să fie revândute pe piața locală, dacă această operațiune protejează în mod convenabil, printr-un cost net mai puțin ridicat.

2.6.6.3. Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara contractul rezolvit sau de a cer e predarea unor mărfuri de înlocuire

Regula enunțată în art. 82.1 stabilește că rezolvirea contractului sau predarea mărfurilor de înlocuire antrenează, în mod firesc, restituirea a ceea ce a fost deja predat în temeiul contractului. Prin urmare, dacă cumpărătorul nu poate să restituie mărfurile sau nu poate să le restituie într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit, el își pierde dreptul de a declara rezolvirea contractului în baza art. 40 sau de a cere predarea mărfurilor de înlocuire în temeiul art. 46.1. Convenția nu definește noțiunea de "sensibil" – arată totuși, că starea în care se aflau mărfurile trebuie să se fi schimbat suficient, încât nu mai este posibil să ceară vânzătorului să le ia drept ceea ce erau când le-a predat cumpărătorului, chiar dacă vânzătorul a comis o contravenție esențială la contract.

Paragraful 2 de la art. 82 prevede trei excepții de la regula enunțată în primul paragraf. Cumpărătorul poate să declare contractul rezolvit sau să ceară mărfurile de înlocuire, chiar dacă nu poate să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit:

dacă imposibilitatea de restituire a mărfurile sau de a le restitui într-o stare
sensibil identică celei în care cumpărătorul le-a primit nu este datorată unui act sau
unei omisiuni din partea sa;

dacă mărfurile au pierit sau sunt deteriorate în totalitate sau în parte, ca
urmare a examenului prevăzut de art. 36; sau

3) în cazul în care cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a vândut totul sau o parte din mărfuri în cadrul unei operațiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau parțial, în conformitate cu folosința lor normală.

2.6.6.4. Păstrarea dreptului cumpărătorului de a se prevala de alte mijloace

Art. 83 precizează că, un cumpărător care a pierdut dreptul să declare contractul rezolvit, sau să ceară vânzătorului predarea mărfii de înlocuire pentru că nu le poate restitui într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit, păstrează dreptul de a se prevala de orice alte mijloace care rezultă din contract sau din Convenție, cum ar fi dreptul de a cere daune-interese, în temeiul art. 45.1.b, de a repara orice defect de conformitate în temeiul art. 46 sau de a declara reducerea prețului în temeiul art. 50 din Convenție.

2.6.6.5. Rambursarea profiturilor sau avantajelor în caz de restituire

Art. 84 enunță principiul potrivit căruia o parte care este ținută să restituie prețul sau mărfurile din cauza rezolvirii contractului sau a unei cereri pentru predarea mărfurilor de înlocuire, datorează celeilalte părți echivalentul oricărui profit sau avantaj pe care 1-a tras din partea mărfurilor sau din folosința lor. Dacă această obligație rezultă din rezolvirea contractului, nu este important dacă convenția care a dat loc rezolvirii este imputabilă uneia sau alteia dintre părți sau dacă restituirea a fost cerută de către vânzător sau cumpărător. Referitor la această

problemă trebuie făcute următoarele precizări. In situația în care vânzătorul este ținut să restituie prețul, el va fi obligat să plătească și dobânzile calculate din ziua plății până la data restituirii. Obligația de a plăti dobânzi este automată, pentru că se presupune că vânzătorul a tras, între timp, profit din suma vărsată pentru mărfuri. De asemenea trebuie specificat că din moment ce obligația de a plăti dobânzi rezultă din obligația vânzătorului de a restitui și nu din dreptul

cumpărătorului de a cere daune-interese, rata dobânzii trebuie să se stabilească în funcție de rata curentă de la sediul vânzătorului1.

Cealaltă situație care poate să apară este aceea în care restituirea este făcută de către cumpărător, caz în care este mai puțin evident că el a tras vreun avantaj din posesia mărfurilor. De aceea paragraful 2 al art. 84 precizează că un cumpărător îi datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit care 1-a tras din mărfuri sau dintr-o parte din acestea numai atunci când trebuie să restituie în total sau în parte sau atunci când este în imposibilitate de a le restitui integral ori parțial sau să le restituie integral ori parțial într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit și când totuși și-a exercitat dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului înlocuirea mărfurilor.

2.6.7. Reducerea prețului

Art. 50 definește condițiile în care cumpărătorul poate declara reducerea prețului în cazul unei lipse de conformitate a mărfurilor la contract. Potrivit art. 35.1 vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate și fel corespund celor care sunt prevăzute în contract și, în plus, aceste mărfuri trebuie să răspundă celor patru condiții precizate în alineatele a – d) din paragraful 2 al art. 35. In caz contrar, mărfurile nu sunt conforme cu contractul și sunt susceptibile unei reduceri de preț. Trebuie amintit că în condițiile stabilite mai sus, mărfurile pot fi conforme cu contractul chiar dacă apar drepturile sau pretențiile unui terț, în baza art. 41 sau 42.

Pentru a determina reducerea prețului Convenția nu se bazează pe relația dintre valoarea obiectivă în cazul unei livrări conforme cu contractul și valoarea obiectivă a livrării defectuoase, ci pe valoarea lucrului viciat și cea a mărfii

corespunzătoare contractului2 . Momentul determinant pentru estimarea valorii este

______________________________

1 AL. DETEȘAN, O. CĂPĂȚÎNĂ, GH. ȚIGĂERU- Vânzarea comercială internațională, Ed. Rev. Economică,
București 1974, pag. 423.

2 F. DESSEMONTET – op. cit., pag. 243.

cel al livrării, ceea ce are drept consecință faptul că părțile la contract se găsesc expuse la riscul fluctuațiilor prețului pieței.

Cumpărătorul chiar dacă a plătit sau nu prețul, îl poate reduce proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acest moment. Totuși, în situația în care vânzătorul repară orice deficiență a obligațiilor sale în conformitate cu art. 37 ori art. 48 sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către vânzător, în conformitate cu aceste articole, cumpărătorul nu poate reduce prețul. Dacă vânzătorul nu predă o parte din mărfuri sau dacă numai o parte din mărfurile predate este conformă cu contractul, art. 46 – 50 se aplică în ce privește partea lipsă sau neconformă. Cumpărătorul nu poate să declare contractul rezolvit în totalitatea sa decât dacă neexecutarea parțială sau lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract.

Diferența dintre mijlocul pe care îl oferă reducerea prețului și rezolvirea contractului apare clar în cazul în care lipsa de conformitate constă în remiterea unei cantități mai mici decât cea prevăzută în contract. Acest aspect al regulii poate fi ilustrat în următoarele exemple: vânzătorul s-a angajat prin contract să livreze 15 tone tomate cal. I la prețul pieței de 200 dolari tona. Vânzătorul a predat numai 5 tone. Această lipsă de 10 tone constituie o contravenție esențială la contract și cumpărătorul a declarat rezolvirea contractului și nu a acceptat livrarea tomatelor, nefiind obligat să plătească prețul; în aceleași condiții contractuale ca și cele din exemplul precedent, vânzătorul a predat 14 tone. Cumpărătorul a acceptat livrarea celor 14 tone reducând prețul corespunzător. Calculul este același dacă lipsa de conformitate se referă la calitate și nu la cantitate, dacă în contractul prezentat anterior vânzătorul preda 15 tone de tomate de calitatea a III-a față de calitatea I-a cum e prevăzut în contract. Dacă predarea tomatelor de calitatea a IlI-a față de calitatea I-a constituie o contravenție esențială la contract, cumpărătorul poate declara rezolvirea contractului și să nu plătească prețul. Dacă predarea tomatelor de calitatea a IlI-a nu constituie contravenție esențială la contract sau dacă

cumpărătorul nu vrea să declare rezolvirea contractului, acesta poate cere o reducere corespunzătoare de preț.

Dacă aplicarea principiului este simplă în cazul în care ca în exemplul anterior, lipsa de conformitate în ceea ce privește calitatea, constă în faptul că marfa predată are pe piață un curs care este diferit de cel al mărfii care ar fi trebuit predate potrivit contractului, această aplicare devine mai puțin simplă atunci când este vorba de alte defecte de conformitate care țin de calitate. De exemplu, vânzătorul s-a angajat să livreze panouri murale decorative de un anumit stil pe care cumpărătorul vrea să le folosească într-un spațiu comercial pe care 1-a construit. Panourile murale predate de vânzător sunt concepute mai bine decât ceea ce comandase cumpărătorul. Acesta are dreptul "să declare reducerea prețului proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile ar fi avut-o în acel moment"1 . Este bine de reținut că cumpărătorul stabilește suma reducerii prețului. Dacă, totuși, vânzătorul contestă această sumă, problema nu poate fi rezolvată decât de un tribunal judiciar sau arbitrai.

Totuși, dacă prețul mărfurilor a variat între momentul încheierii contractului și momentul predării defectuoase, se ajunge la rezultate diferite, în funcție de ceea ce face cumpărătorul: declară reducerea prețului potrivit art. 50 sau cere daune-interese; spre exemplu, vânzătorul s-a angajat să predea 10 tone de grâu de calitatea I-a, la prețul de 200 dolari tona, adică un preț total de 2.000 dolari. Vânzătorul a predat 10 tone de grâu de calitatea a IlI-a, la prețul pieței de 150 dolari tona. Prin urmare, dacă cumpărătorul declară reducerea prețului, prețul total va fi de 1500 dolari. Reducerea făcută de cumpărător ar fi de 500 dolari. Dacă în momentul predării mărfurilor defectuoase, prețul pieței a scăzut la jumătate, grâul de calitatea I vânzându-se cu 100 dolari tona, iar grâul de calitatea a IlI-a cu 75 dolari tona, daunele-interese acordate cumpărătorului nu ar fi conform art. 75, decât de 25 dolari tona, adică 250 dolari, în acest caz, ar fi mai avantajos pentru

__________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI -A/Conf. 97/5 ,14 mars 1979.art.46 du projet nr.1-6.

cumpărător să ceară reducerea prețului în conformitate cu art 50 decât să ceară daune-interese în baza art. 74. Dacă, în schimb, s-ar executa contractul și în momentul predării mărfurilor defectuoase prețul grâului de calitatea I-a s-ar dubla, ajungând la 400 dolari tona, la fel cel al grâului de calitatea a IlI-a, ajungând la 300 dolari tona, daunele-interese acordate cumpărătorului în baza art. 74 ar fi de 100

dolari tona, adică un total de 1000 dolari. In acest caz, ar fi mai avantajos pentru cumpărător să ceară daune-interese în conformitate cu art. 74 decât să declare reducerea prețului în baza art. 50.

2.6.7.1. Limitarea dreptului de a reduce prețul

Dreptul cumpărătorului de a declara reducerea prețului este strâns legat de dreptul vânzătorului de a repara orice lipsă a obligațiilor sale în conformitate cu art. 48. Dacă vânzătorul repară lipsa obligațiilor sale sau dacă cumpărătorul nu este de acord să-i repare această lipsă "orice declarație de reducere a prețului făcută de cumpărător nu are efect".

2.6.7.2. Predarea anticipată; predarea unei cantități mai mari decât

cea prevăzută în contract

Art. 52 se referă la două situații în care cumpărătorul poate refuza preluarea mărfurilor care au fost puse la dispoziția sa. Primul paragraf din acest articol se referă la situația în care vânzătorul predă mărfurile înainte de data prevăzută în contract în conformitate cu art. 33 din Convenție. Dacă cumpărătorul ar fi obligat să accepte mărfurile, s-ar putea să aibă neajunsuri și cheltuieli provocate de o eventuală lipsă a unui loc de depozitare, de eventualele înțelegeri făcute în scopul

revinderii mărfii etc. În plus, dacă contractul leagă data plății de cea a predării, o astfel de predare anticipată poate pune cumpărătorul într-o situație destul de dificilă. Cel puțin din aceste considerente Convenția oferă libertatea cumpărătorului să preia sau să refuze mărfurile atunci când vânzătorul le predă înainte de data stabilită. Acest drept de a prelua sau refuza marfa livrată anticipat

nu depinde de problema de a ști dacă predarea anticipată cauzează cumpărătorului cheltuieli suplimentare sau inconveniente. Totuși, cumpărătorul trebuie să aibă un punct de vedere comercial, un motiv suficient de serios pentru a refuza preluarea mărfurilor, din moment ce art. 7 cere să se respecte buna-credință în comerțul internațional.

În cazul în care, cumpărătorul acceptă mărfurile predate în avans, el poate cere vânzătorului repararea oricărui prejudiciu pe care 1-a suferit din această cauză, exceptând cazul în care, ținând seama de împrejurări, acceptarea unei predări anticipate este rezultatul unei modificări convenită între părți, în conformitate cu art. 29. Paragraful l din art. 52 nu se referă la dreptul cumpărătorului de a obține daune-interese. Dreptul cumpărătorului de a obține daune-interese este un drept general recunoscut în art. 43. l.b. Paragraful 2 din art. 52 se referă la cazul în care cumpărătorului i se predă o cantitate mai mare de mărfuri decât cea prevăzută în contract. In ceea ce privește cantitatea excedentară, cumpărătorul poate să o refuze sau poate accepta o parte din ea. Dacă cumpărătorul acceptă să preia întreaga cantitate excedentară sau numai o parte din aceasta, el trebuie să o plătească la prețul prevăzut în contract.

SECȚIUNEA A II – A

2.7.OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI

Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare dă naștere la obligații și în sarcina cumpărătorului. Potrivit Codului civil, principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plătii prețul vânzării (art. 1361). Pe lângă această obligație, cumpărătorul are și obligația de a primi lucrul vândut și, în anumite cazuri, obligația de a suporta cheltuielile vânzării1.

Art. 53 din Convenție enunță cele două principale obligații ale cumpărătorului și constituie introducerea la capitolul III din partea a 3-a a Convenției. Obligațiile cumpărătorului sunt de plată a prețului și preluarea

____________________________

1 F. DEAK, S. CĂRPENARU-op., cit.,pag. 301.

mărfurilor. Cumpărătorul trebuie să se achite de obligațiile sale "în condițiile prevăzute în contract și în prezenta convenție".

Pentru că art. 6 din Convenție autorizează părțile să excludă aplicarea acesteia sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispozițiile sale sau să le modifice efectele, rezultă că în cazul unui conflict între contract și Convenție, cumpărătorul trebuie să se achite de obligațiile sale în condițiile prevăzute în contract.

2.7.1. Plata prețului

Întreaga doctrină, toate legislațiile naționale ca și actele internaționale în materie consideră drept obligație principală a cumpărătorului plata prețului. Prețul, care este definit a fi suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o dea în locul lucrului, trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie serios. Prețul se plătește la data și locul convenit în contract în quantumul și moneda stabilite1. Este îndeobște admis că stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare – cumpărare. Dacă prețul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt lucru sau prestație, contractul încheiat nu este un contract de vânzare -cumpărare, ci un contract de schimb, respectiv un contract de întreținere. Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare – cumpărare, se cere ca prețul să fie precizat în contract. Prin stabilirea prețului se cunoaște întinderea obligației asumate de către cumpărător. Prețul vânzării trebuie stabilit de către părții în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare (art. 1303 C. civ.). Potrivit legii, prețul vânzării trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil2. Prețul în contractele de vânzare internațională de mărfuri prezintă specificul său. Ca regulă generală, se poate afirma că prețurile mondiale se formează pe piața caracteristică, unde are loc cel mai mare volum de tranzacții de export și import și unde plățile se efectuează, de obicei, în valută convertibilă.

________________________________

1 I. RUCĂREANU, B. ȘTEFĂNESCU, M. PASCU, E. GLUVACOV, N. ȘECLĂMAN – op. cit., pag. 201.

2 F. DEAK, S. CĂRPENARU – op. cit., pag. 272 – 273.

În vânzarea internațională, mărfurile au, în afară de valoarea lor inițială și o valoare internațională, determinată de nivelul productivității muncii pe plan mondial. Mărimile medii ale acesteia în principalele țări producătoare formează o scară în baza căreia se stabilește productivitatea medie internațională. Deci, prețul mondial nu se formează în funcție de valoarea produsului într-o singură țară, ci are la bază o valoare medie internațională. El este, totodată, influențat de modificările prețului de cost sub efectul progresului tehnic.

Pornind de la considerentul că, în zilele noastre, noțiunea de plată a prețului depășește cu mult pe cea a unui simplu transfer de monedă de la cumpărător la vânzător, Convenția dă o definiție modernă acestei obligații, precizând că obligația cumpărătorului de a plăti prețul o cuprinde și pe aceea de a lua măsurile și de a îndeplini formalitățile prevăzute de contract, de legi sau de alte reglementări1. Articolele 54-59 fac precizări cu privire la obligația cumpărătorului de a plăti prețul prevăzut de art. 53. Art. 54 stipulează că în cadrul obligației sale de a plăti prețul, cumpărătorul trebuie să ia măsurile și să îndeplinească formalitățile destinate să permită plata prețului, care sunt prevăzute de contract sau de legi și reglementări. Aceste măsuri pot cuprinde solicitarea unei cărți de credit sau a unei garanții bancare de plată, înregistrarea contractului la o instituție administrativă sau o bancă, solicitarea de devize străine necesare sau a autorizației oficiale pentru transferarea sumei plății în străinătate. Aceste măsuri trebuie luate de cumpărător, exceptând cazul în care contractul atribuie în mod expres vânzătorului una dintre aceste obligații.

Mecanismele de plată prin acreditive sau incasso, uzuale în comerțul internațional, conferă unele particularități plăților efectuate prin decontare bancară, întrucât virarea în contul vânzătorului a sumei ce reprezintă prețul este precedată, în mod normal, în cadrul modalităților de plată menționate, de verificarea documentelor de livrare și de transport, înseamnă că plata are loc nu concomitent cu predarea mărfii către cărăuș , ci ulterior; totodată, plata precede, de regulă, momentul când cumpărătorul preia efectiv în posesie produsele, dacă acestea

______________________________

1 D. AL. SITARU – op. cit., pag. 264.

străbat o distanță mai mare1. Astfel într-o speță, în fond, Curtea de arbitraj reține că, în baza contractului nr. 1604 din 29.02.1996, pentru livrarea de mobilier, o societate din Pucioasa- România a livrat unei societăți din Suedia, la destinația indicată de aceasta( Firma, din Danemarca), 11.000 seturi „Pic-Nic" în valoare totală de 42.241,81 DM, conform facturilor externe din 30.04.1996, 24.05.1996 și 10.10.1996. La aceste facturi, societatea suedeză a exercitat un refuz parțial de plată, pentru suma de 7.2f,20 DM.

Potrivit contractului, marfa urma să fie livrată la prețul de „ 37,90 DM/set-franco fabrică vânzător", iar plata prețului urma să fie efectuată prin transfer bancar, în termen de 15 zile de la data livrării , în baza unei garanții bancare deschise de cumpărător, în fapt, societatea suedeză nu a respectat termenul de 15 zile convenit pentru efectuarea plăților și, ceea ce face obiectul litigiului- nu a achitat întreaga valoare a celor 11.000 seturi primite, refuzând din facturile externe suma de 7.285,20 DM. în justificarea refuzului de plată a sumei de 7.285,20 DM, societatea suedeză invocă nerespectarea de către societatea română a termenelor de livrare convenite și a condițiilor de calitate, ceea ce a împiedicat-o să obțină de la clientul său din Danemarca contravaloarea integrală a mărfii, pe care, la rândul său, să o achite societății române; reținerile făcute de client din facturile privind cele trei loturi de marfa livrată sunt de 2.886 DM, 1.430 DM și 3.064 DM . Cu privire la îndreptățirea pârâtei, societatea suedeză, de a refuza din prețul datorat, sumele reținute de clientul său, Curtea de arbitraj constată că în contract nu s-a prevăzut nici o clauză care să condiționeze plata, de încasarea contravalorii mărfii de la clientul final. Obligația de plată nefiind astfel afectată de o atare condiție- sau de oricare altă condiție- la termenul stabilit pentru efectuarea plății (15 zile de la data livrării) , pârâta, în calitate de cumpărător, trebuia să-și îndeplinească obligația de plată.

Potrivit art. 1361 Cod civil român, – aplicabil cu titlu de lex causae- principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul „ la ziua și Ia locul determinat

___________________________

1 O. CĂPĂȚÎNĂ, B. ȘTEFĂNESCU – op. cit., pag.,161.

prin contract" , iar potrivit art. 1364 Cod civil român, cumpărătorul poate suspenda plata numai în cazul prevăzut expres de acest text ("când este tulburat sau are cuvânt a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau de revendicare"), – caz în care nu se încadrează refuzul de plată întemeiat pe reținerile din preț ale clientului final.

Nici alte reglementări (Codul comercial român sau regulile Incoterms) nu conțin prevederi care să instituie pentru cumpărător fie dreptul de a refuza integral sau parțial plata prețului, fie anumite condiții în care este ținut să-și îndeplinească obligația de plată în cazul unui contract de vânzare de mărfuri cu condiția de livrare „ franco fabrică vânzător" respectiv „Ex Works/ a l'usine" la care se referă Incoterms1. Importanța principală a art. 54 constă în faptul că luarea măsurilor și îndeplinirea formalităților necesare pentru a permite plata prețului, este considerată ca o obligație normală a cărei neexecutare poate atrage exercitarea de către vânzător a mijloacelor prevăzute de art. 61 – 64 și nu ca o modalitate "în care cealaltă parte se pregătește să execute sau execută contractul" care poate ridica problema contravenției anticipate prevăzută de art. 71 – 722.

O dispoziție originală a Convenției este cea prevăzută de art.55 care prevede că vânzarea încheiată fără indicarea prețului, fără preț determinat sau determinabil

nu este nulă3 . În ceea ce privește dreptul național, acesta poate interzice vânzările cu prețul nestabilit. Astfel, în Franța curtea de casație, interpretând art.1951 C.C.F. anulează vânzările al căror preț nu este determinat considerând că respectivul contract nu are obiect. Curtea a judecat astfel în privința vânzărilor de bere din instituțiile publice "la prețul uzual practicat pentru această bere" sau "pentru vânzările de automobile în condițiile valabile pentru livrare"4.

Art. 55 indică procedura ce trebuie urmată pentru a determina prețul atunci când un contract a fost valabil încheiat fără ca prețul să fi fost determinat în

__________________________

1 C.A.B. – Hoț. nr. 15, din 15.02.1998, (Nepublicată).

2 E – A, CAPR1OLI – LAMY, Tome 3 , Division 4,4- 240.

3 PIERRE-ALAIN GOURION, FEORGES GEYRARD – Droit du commerce internațional, Librairie generale de
droit et dejurisprudence-E.J.D. 1994, pag. 113.

4 F. DESSEMONTET et collectif – Les contrats de vente internaționale de marchandises – Publication CEDIDAC
20Lausanne 1991, pag. 70.

contract în mod direct sau prin referire expresă sau tacită. Dar potrivit paragrafului l din art. 14, o propunere pentru încheierea unui contract este suficient de precisă pentru a constitui o ofertă dacă, printre altele, ea ."fixează, în mod expres sau implicit,. prețul sau dă indicații care permit să le determine". Art.55 nu are, deci, efect decât dacă una dintre părți își are sediul într-un stat contractant care a calificat sau a acceptat partea a 3-a (Vânzarea mărfurilor) și nu partea a 2-a (Formarea contractului) a Convenției și dacă legea acestui stat prevede că un contract poate fi valabil încheiat fără ca prețul să fi fost determinat în contract în

mod direct sau prin referire expresă sau tacită. In privința acestui preț, articolul 55 consideră, în lipsa unor indicații contrare, că părțile s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod "obișnuit" în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile. Deci se poate constata că nu este vorba nici de prețul "rezonabil" prevăzut de secțiunea 2 – 305(1) in Uniform Comercial Code sau nici de "cursul mediu" cuprins în art. 212 alin. l din Codul obligațiilor elvețian.

Prețul care este determinat prin aplicarea acestui articol este cel practicat în momentul încheierii contractului, deoarece se presupune că acesta ar fi prețul asupra căruia s-ar fi înțeles părțile în acel moment. Deci, dacă un contract a fost valabil încheiat, fără ca prețul să fi fost determinat în contract, rezultă din acest articol că vânzătorul nu poate să ceară ulterior prețul practicat în momentul predării mărfurilor, dacă acest preț este mai mare decât cel pe care vânzătorul l-a cerut în momentul încheierii contractului. Prin contract, părțile pot cădea de acord și asupra modului de plată a prețului. Ele pot conveni ca suma stipulată drept preț să fie achitată deodată, imediat ori la un anumit termen, sau ca ea să fie achitată fracționat, în rate, la anumite termene1.

În contract moneda trebuie indicată precis, pentru că există monede străine cu denumiri identice. De exemplu, dolar S.U.A., australian, canadian, franc francez, belgian, elvețian etc. în acest mod se evită confuziile și litigiile2. Convenția nu

_____________________________

1 F. DEAK,S. CĂRPENARU – op. cit., pag. 275.

2 V. BABlUC-op. cit, 88.

conține nici o regulă cu privire la moneda de plată. In general aceasta este prevăzută în contracte, de altfel Convenția a respins o propunere iberică1 care viza ideea să permită cumpărătorului să plătească în moneda țării sale dacă îi este imposibil să plătească în moneda convenită în contract. Dacă prețul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz de îndoială, determină acest preț. Dacă părțile nu au convenit altfel, în mod expres sau tacit, cumpărătorul nu plătește greutatea ambalajului.

O problemă care poate fi ridicată este aceea a plății cheltuielilor legate de vânzarea-cumpărarea mărfii, în sfera acestor cheltuieli intră eventual cele legate de notariat (taxe de timbru și de înregistrare, onorariile notarului), cheltuielile privind preluarea mărfii (transport, încărcare, ambalaj), vama de tranzit, vama de intrare în

țară etc. In Convenția de la Viena, art. 53 vorbește de două obligații ale cumpărătorului: plata prețului și preluarea mărfurilor predate, ceea ce ar duce la concluzia că nu există stabilită altă obligație în sarcina cumpărătorului. Totuși, concluzia este că nu acesta este punctul de vedere al redactorilor Convenției, deoarece în art. 62 se vorbește și de "executarea altor obligații ale cumpărătorului", în rândul cărora ar intra și plata cheltuielilor legate de această operațiune. Deoarece, Convenția urmărește ca prin acordul părților să se stabilească obligațiile lor și întinderea acestora, este firesc să se subânțeleagă că și de această dată părților le revine sarcina de a se referi concret.

2.7.1.1. Locul plătii

Plata prețului se face la locul determinat de părți în contract (art. 1361 C. civ.). în absența unei înțelegeri a părților, prețul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut ( art. 1362 C. civ.). Deci, în lipsa unei dispoziții contrare, plata nu se face la domiciliul debitorului prețului, așa cum prevede regula generală, ci la

locul unde se predă lucrul2 .

_____________________________

1 D. MATRAY – LAMY, Tome 3 , Division 4, 4 – 237.

2 F. DEAK, S. CĂRPENARU – op. cit., pag. 302.

În cazul în care cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul într-un loc deosebit, el trebuie plătit vânzătorului:

la sediul acestuia; sau

dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la
locul acestei remiteri.

Având în vedere importanța privind modalitățile și locul plății, art. 57 prevede, în mod expres, că regula pe care o stipulează nu se va aplica decât dacă cumpărătorul nu este obligat să plătească prețul într-un alt loc deosebit1.

Paragraful l litera a) din art. 57 instituie regula generală potrivit căreia cumpărătorul este ținut să plătească prețul la sediul vânzătorului. Dacă vânzătorul are mai multe sedii, plata va trebui efectuată la sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul și executarea sa. Dacă o parte contractantă nu are sediu, plata se va face la reședința obișnuită. Dacă vânzătorul își schimbă sediul ("domiciliul", spune Convenția) după încheierea contractului, el va fi cel care trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plății, generate de această schimbare2. Dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau a documentelor, paragraful l litera b) al art. 57 prevede că plata trebuie făcută la locul acestei remiteri. Documentele pot fi remise direct cumpărătorului, dar cel mai adesea ele sunt depuse la o bancă care îl reprezintă pe cumpărător în tranzacția respectivă. Remiterea poate avea loc în țara cumpărătorului, în țara vânzătorului sau într-o

terță țară3.

2.7.1.2. Momentul plății

In ceea ce privește momentul plății, Convenția a adoptat soluții care sunt în mod general reținute în practica comerțului internațional, adică legătura care este stabilită între plată și primirea mărfii sau a documentelor reprezentative ale

_____________________________

1 Este ceea ce rezultă de asemenea, din aplicarea art.6. Totuși reafirmarea în mod expres a acestui principiu, scoate
în evidență importanța pe care o acordă Convenția stabilirii locului de plată a prețului.

2 D. -AL. SITARU – Dreptul Comerțului Internațional, vol. II, Editura ACTAMI, București, 1996, pag.266.

3 Ex.: Contractul de vânzare între vânzătorul care își are sediul în statul X și cumpărătorul care își are sediul în statul
Y prevede că plata are loc contra remiterii documentelor. Documentele trebuie depuse la banca cumpărătorului din
statul Z, în contul cumpărătorului. Potrivit par.l litera b) al art.57 cumpărătorul trebuie să plătească prețul la banca
sa din statul Z.

acesteia. Prețul trebuie plătit în momentul determinat prin contract.

Într-un caz dat, în fond, din actele depuse la dosar, tribunalul arbitrai reține că, în executarea contractului nr. 0450-96 DO l din 25.07.1996, reclamanta a livrat pârâtei 6 autoturisme Aro 10.4, cu prețul de 8.716 USD, în total 52.296 USD, din care scăzându-se 3%, rezultă prețul de 50.727,12 USD, conform facturii nr. 190 din 18.10.1996. Potrivit protocolului încheiat între părți la 17.10.1996, plata sumei de 50.727 USD se va efectua necondiționat și neîntârziat cel târziu în 20 zile după livrarea acestor autovehicule1, în lipsa unei asemenea determinări, prețul va fi plătit în momentul în care, în conformitate cu contractul și prezenta convenție, vânzătorul pune la dispoziția sa, fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Această soluție consacră principiul concomitentei între plata prețului și remiterea mărfurilor sau documentelor, în cazul în care cumpărătorul nu plătește în momentul respectiv, vânzătorul poate refuza să-i predea mărfurile sau documentele.

Paragraful 2 din art. 58 enunță o regulă de aplicare a paragrafului l în situația în care contractul implică transportul mărfurilor, într-un astfel de caz, vânzătorul poate expedia mărfurile "sub condiția ca acestea sau documentele reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra plății prețului". Dacă contractul implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul ține să-și exercite dreptul pe care i-1 conferă paragraful 2 al art. 58 de a expedia mărfurile sub condiția că atât mărfurile cât și documentele să nu fie remise cumpărătorului înainte de efectuarea plății, vânzătorul trebuie să respecte dreptul cumpărătorului de a examina mărfurile, pentru că în mod firesc, cumpărătorul examinează mărfurile la locul de destinație2. în paragraful următor este instituită regula potrivit căreia cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile. Este de datoria vânzătorului să asigure această examinare de către cumpărător, înaintea plății. Cumpărătorul va pierde dreptul de a examina mărfurile înainte de

_____________________________

1 C.A.B. -Hot. nr. 23 / 05. 03. 1998, (nepublicată).

2 Conform art.38 par.2 vânzătorul poate fi obligat să ia împreună cu transportatorul măsuri speciale pentru ca
cumpărătorul să poată avea acces la mărfuri la locul de destinație și să le examineze înainte de momentul în care
mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora să-i fie remise.

plată, atunci când "modalitățile de livrare sau de plată asupra cărora au convenit părțile nu îi oferă această posibilitate". Convenția nu precizează care sunt modalitățile de predare sau de plată care exclud dreptul cumpărătorului de a examina marfa înaintea executării plății. Totuși, cazul cel mai obișnuit este cel în care se convine ca prețul să fie plătit contra remiterii documentelor reprezentative, chiar dacă mărfurile sosesc sau nu la destinație1.

Trebuie subliniat, că din moment ce cumpărătorul nu pierde dreptul de a examina mărfurile înainte de plata prețului, decât în cazurile în care modalitățile de predare sau plată, asupra cărora au convenit părțile, sunt incompatibile cu acest drept, el nu va pierde dreptul de a examina mărfurile înainte de plată, dacă contractul prevede că trebuie să plătească prețul contra remiterii documentelor, după sosirea mărfurilor. Pentru că plata trebuie să se facă după sosirea mărfurilor, modalitățile de livrare și plată sunt compatibile cu dreptul de a examina mărfurile, înainte de a plăti. Cumpărătorul trebuie să plătească prețul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract și din prezenta convenție, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului2. Articolul 59 este destinat să limiteze aplicarea regulii care există în anumite sisteme juridice potrivit căreia plata este datorată numai atunci când există o cerere din partea vânzătorului. Formalitățile destinate să permită plata sunt în îndatorirea cumpărătorului. Prețul nu este cherabil ci portabil, în afara cazului când există înțelegeri contractuale diferite.

2.7.2. Preluarea mărfii

Pe lângă obligația de a plăti prețul, cumpărătorul are și obligația de a lua în primire lucrul vândut. Această obligație este corelată cu obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut. Prin executarea celor două obligații, de a preda și de a lua în primire lucrul, se asigură realizarea uneia dintre finalitățile contractului, aceea de punere a bunului în stăpânirea de drept și de fapt a cumpărătorului. Luarea în

______________________________ 1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI A/ CONF. 97 / 5 , 14 mars 1979 , art. 50 , nr. 4 du projet. 2 Data plății poate rezulta din uzanțe (art.9) sau din aplicarea regulii prevăzute în par. l al art.58.

primire a lucrului vândut constă în a îndeplini toate actele necesare pentru ca predarea lucrului să fie posibilă și să-1 ia în primire1. Luarea în primire a lucrului

vândut se face la data și locul convenite de părți în contract2 .

În ceea ce privește cea de a doua obligație a cumpărătorului de a prelua marfa remisă, legea uniformă de la Haga – 1964 îi consacră capitolul IV, iar Convenția de la Viena în art. 60 definește în ce constă această obligație. Această obligație se va considera realizată prin efectuarea a două acțiuni distincte. Prima latură a obligației privește o acțiune anterioară predării mărfii de către vânzător, dar ea este potrivită ca o condiție necesară prealabilă executării obligației vânzătorului, în timp ce cea de a doua constituie obligația propriu-zisă a cumpărătorului, posterioară executării obligației vânzătorului. In primul rând cumpărătorul va fi obligat să îndeplinească "orice act care se poate aștepta din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectuez predarea". De exemplu, dacă potrivit contractului de vânzare, cumpărătorul este cel care trebuie să asigure transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele de transport necesare astfel încât să permită vânzătorului "să predea mărfurile primului transportator pentru a fi transmise cumpărătorului"3. Obligația cumpărătorului este limitată la îndeplinirea oricărui act care poate fi așteptat în mod rezonabil din partea lui. El nu este obligat să îndeplinească actele necesare pentru ca predarea mărfurilor să fie posibilă, așa cum prevede art. 65 din L.U.V.I..

A doua parte a obligației cumpărătorului constă în preluarea mărfurilor. Acest aspect al obligației de a prelua mărfurile are o semnificație mai deosebită, atunci când contractul dispune ca predarea să se efectueze prin punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului într-un loc deosebit sau într-un loc în care vânzătorul își are sediul4 . Dacă mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziția sa la locul lor de destinație, iar cumpărătorul își exercită dreptul de a le refuza, el trebuie

____________________________

1 T. R. POPESCU – op. cit., pag. 140.

2 F. DEAK, S. CĂRPENARU – op. cit., pag. 303.

3 Art.31 a) "dacă vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă:

a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a

le transmite cumpărătorului;".

4 Art.31 lit.b) si c), într-un astfel de caz, cumpărătorul trebuie să scoată mărfurile din acel loc pentru a-și executa

să le ia în posesie pe seama vânzătorului, sub condiția de a putea să o facă fără plata prețului și fără inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Se poate observa că C.V.I.M., pune la dispoziția cumpărătorului o obligație destul de generală de cooperare cu vânzătorul. Dar, practica demonstrează că în majoritatea cazurilor, părțile reglează obligațiile lor contractuale alegând, de obicei, o regulă INCOTERMS 1.

2.7.3. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de încălcare a obligațiilor contractuale de către cumpărător

2.7.3.1. Prezentare generală

Art. 61 se referă la diferitele dispoziții care indică mijloacele de care dispune vânzătorul în cazul neexecutării de către cumpărător a uneia dintre obligațiile care-i revin din contractul de vânzare și din convenție și în același timp, enunță dreptul vânzătorului de a cere daune-interse. El este comparabil cu art. 45 privitor la sancțiunile de care dispune cumpărătorul. Primul alineat din paragraful l dispune că în caz de încălcare a obligațiilor contractuale de către cumpărător, vânzătorul poate exercita drepturile prevăzute de art. 62-65. Dispozițiile din art. 62 – 65, care indică sancțiunile care le are la dispoziție vânzătorul, sunt redactate în termeni comparabili cu cele din dispozițiile articolelor 46-52, care indică mijloacele de care dispune cumpărătorul, dar primele sunt mai puțin complexe. Motivul este că această parte, cumpărătorul, nu are decât două obligații principale și anume: plata prețului și preluarea mărfii, în timp ce obligațiile

vânzătorului sunt mult mai numeroase2 . Prin urmare, vânzătorul nu dispune de anumite mijloace care sunt specifice cumpărătorului, și anume: dreptul de a declara reducerea prețului în cazul unui defect de conformitate a mărfurilor (art. 50); dreptul de a exercita parțial mijloacele puse la dispoziția sa în cazul predării

___________________________

1 A. KASSIS – Theorie generale des usages du commerce, J.G.D.J., Paris, 1984, pag. 125.

2 D.- AL. SITARU – op. cit., 268.

parțiale a mărfurilor (art. 51)1; dreptul de a refuza preluarea mărfurilor când vânzătorul se oferă să le predea înainte de data stabilită sau îi predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract (art. 52); dreptul de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate în baza art. 30 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunțare (art. 46).

Alineatul b) din paragraful l art. 61 prevede că vânzătorul poate "cere daunele-interese prevăzute în art. 74 — 77, când cumpărătorul nu a executat una din obligațiile sale ce-i revin din contractul de vânzare și din prezenta convenție". Pentru a putea obține daunele-interese vânzătorul nu trebuie să constate o greșeală sau reaua credință din partea cumpărătorului sau ruptura unei promisiuni exprese, așa cum se întâmplă în unele sisteme juridice2. Daunele-interese îi sunt datorate (i se cuvin) din momentul în care a suferit o pierdere din cauza cumpărătorului care nu a îndeplinit efectiv una dintre obligațiile sale. Art. 74 – 77 la care se referă alin. b) din paragraful l nu stabilesc condițiile de fond care trebuie îndeplinite pentru ca o cerere de daune-interese să poată fi acceptată, ele enunță doar regulile aplicabile pentru a determina valoarea daunelor-interese.

Existența unui singur ansamblu unificat de dispoziții privitoare la mijloacele pe care le poate folosi vânzătorul în caz de contravenție la contract, de către cumpărător prezintă mai multe avantaje:

– mai întâi, prin gruparea obligațiilor cumpărătorului într-un singur loc, permite evitarea confuziilor care ar putea rezulta din existența a numeroase dispoziții repetitive cu privire la aceste mijloace; este astfel mai ușor să fie înțelese regulile care arată ce trebuie să facă cumpărătorul și cele care îi interesează în modul cel mai direct pe comercianți;

____________________________

1 Totuși, paragraful l al art. 64 permite vânzătorului să declare rezolvirea contractului în ceea ce privește o preluare amărfii atunci când exercitarea de către cumpărător a uneia dintre obligațiile referitoare la această preluare constituie o contravenție esențială.

2 G. RIPERT, R. ROBLOT – Trăite de droit commercial, ed XIV, L.G.D.J. Paris, 1991, pag. 131.

în al doilea rând, existența unui ansamblu unic de sancțiuni reduce
problemele de clasificare;

în sfârșit, din același motiv, dispar și numeroasele probleme privind
trimiterea. Excluderea retrimiterii în cadrul normei conflictuale lex venditoris ,
tinde să asigure uniformizarea pe planul dreptului internațional privat al regimului
livrării de mărfuri1. Paragraful 2 prevede că o parte care se prevalează de un alt
mijloc de care dispune în conformitate cu contractul sau cu convenția nu pierde din
această cauză dreptul de a cere daune-interese pentru orice prejudiciu pe care poate
să-1 fi suferit.

Conform paragrafului 3, dacă vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenție la contract, nici un judecător sau arbitru nu poate amâna folosirea unuia dintre aceste mijloace de către vânzător prin acordarea

unui termen de grație, înainte ca vânzătorul să exercite mijlocul respectiv2 . 2.7.3.2. Dreptul vânzătorului de a cere executarea

în situația neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor contractuale, vânzătorul este îndreptățit să recurgă la unele mijloace. El are posibilitatea să ceară executarea contractului, rezoluțiunea contractului și daune-interese.

Art. 62 indică în ce condiții vânzătorul are dreptul său să ceară cumpărătorului executarea obligațiilor ce-i revin din contract și din convenție. Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului plata prețului, preluarea mărfurilor sau executarea altor obligații ale vânzării, în afară de cazul în care vânzătorul nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cerințe. Ceea ce îl interesează pe vânzător înainte de toate este ca cealaltă parte, cumpărătorul, să plătească prețul la scadență. Prin urmare, dacă cumpărătorul nu plătește prețul în momentul în care este obligat să o facă în baza art.54, articolul 62 îl autorizează pe vânzător să-i ceară cumpărătorului plata. Dispozițiile art. 62 diferă de dreptul din unele țări care limitează mijloacele de care dispune vânzătorul în ceea ce privește plata prețului de

____________________________

1 B. ȘTEFĂNESCU, I. RUCĂREANU – op. cit., 183.

2 I. MACOVEI – op. cit, pag. 264.

către cumpărător. Astfel, în unele țări, precum Franța, chiar dacă cumpărătorul are obligația fundamentală de a plăti prețul în baza contractului, principiul general specific dreptului comercial este că vânzătorul trebuie să facă eforturi rezonabile pentru a revinde marfa unui terț chiar dacă trebuie să recupereze, cu titlu de daune-interese orice diferență între prețul prevăzut în contract și prețul vânzării compensatorii, aceasta pentru a diminua eventuala pagubă pe care o poate suporta cumpărătorul. Totuși, vânzătorul poate cere prețul în cazul în care vânzarea compensatorie nu este în mod rezonabil posibilă1. Este cazul să subliniem forma în care sunt redactate dispozițiile art. 62 și, în general, secțiunea a III-a din capitolul III cu privire la mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului. Această redactare corespunde poziției acceptate în sistemele de drept anglo-american, potrivit căreia un text de lege privitor la

vânzare trebuie să cuprindă dispoziții care să reglementeze drepturile și obligațiile

reciproce ale părților și nu instrucțiuni pentru instanțe (tribunale). În aceste sisteme

juridice2 , mijloacele de care dispune una dintre părți, în cazul neexecutării de către cealaltă parte a obligațiilor sale, sunt enunțate sub forma dreptului pe care îl are partea lezată de a obține de la un tribunal (o instanță) o hotărâre care să îi acorde reparația dorită. Totuși, oricare ar fi modul de redactare utilizat, intenția și rezultatul sunt aceleași. Când art. 62 stipulează că: "vânzătorul poate cere cumpărătorului plata prețului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligații ale cumpărătorului", și presupune că, în cazul în care cumpărătorul nu execută, tribunalul va dispune executarea forțată și va aplica această decizie prin mijloacele de care dispune potrivit procedurii sale. Deși vânzătorul are dreptul la asistența unui tribunal judiciar sau arbitrai pentru a-l constrânge pe cumpărător să plătească prețul, să preia marfa sau să se achite de orice altă obligație, art. 28 limitează acest drept într-o oarecare măsură, în cazul în care tribunalul nu poate, în

_____________________________

1 B. LEURENT – LAMY – Tome 3, Division 4, 4-310.

2 în Regatul Unit, „ Sale of Goods Act 1893 ",art. 52 ( citat parțial) „ în orice proces de contravenție de încălcare a
unui contract care prevede predarea unor lucruri determinate, tribunalul, poate la cererea solicitantului, să pronunțe
în sentința sa, sau printr-o ordonanță, executarea în natură a contractului, fără să-i dea cumpărătorului posibilitatea
de a păstra lucrul în schimbul plății de daune interese ". în S.U.A. „ Uniform Comercial Code "art. 2-716(1) "
Executarea în natură poate fi ordonată atunci când lucrul este unic, sau în alte circumstanțe specifice (potrivite )".

baza propriului său drept, să ordone executarea în natură pentru contracte de vânzare asemănătoare, nereglementate prin Convenție, el nu este obligat să o facă într-un caz reglementat prin Convenție, chiar dacă vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului executarea obligațiilor sale în conformitate cu art. 62. Totuși, dacă el poate ordona executarea în natură în baza propriului său drept, el va fi obligat să o facă când cererea de executare este conformă cu art. 62. Vânzătorul poate în

momentul în care cere executarea conform art. 62 să ceară și daune-interese. In cazul în care neexecutarea de către cumpărător a uneia dintre obligațiile sale constă în întârzierea plății prețului, daunele-interese ce trebuie plătite vânzătorului ar trebui în mod normal să cuprindă și daunele-interese moratorii. Art. 62 îl autorizează, de asemenea, pe vânzător să ceară cumpărătorului "preluarea mărfurilor predate și executarea obligațiilor ce-i revin"1. Art. 65 dispune că, în cazul vânzării cu specificare, dacă cumpărătorul nu efectuează specificarea dorită la data convenită, sau la expirarea unui termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea cumpărătorului, acesta poate proceda el însuși la specificare. De asemenea, în cazul în care cumpărătorul este obligat prin contract să desemneze nava cu care trebuia expediată marfa și nu o face în timpul necesar, art. 77 care cere părții care invocă contravenția la contract să ia măsuri pentru a diminua pierderea suferită, îl autorizează pe vânzător să desemneze nava astfel încât pierderea suferită de cumpărător să fie cât mai mică.

Art. 62 dispune că, pentru ca vânzătorul să-și poată exercita dreptul de a cere executarea contractului, el nu trebuie să fi acționat într-un mod incompatibil cu exercitarea acestui drept, de exemplu declarând rezolvirea contractului conform art. 64.

2.7.3.2.1. Acordarea unui termen suplimentar pentru executare

Art. 63 enunță dreptul vânzătorului de a acorda cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale. Acest articol

_____________________________ 1 Obligația de a prelua marfa este menționată în mod expres pentru că ea constituie cea de-a doua dintre cele două obligații ale cumpărătorului enunțate în art.53. Preluarea mărfurilor predate este definită în art.60.

se aseamănă cu art. 62 care enunță dreptul vânzătorului de a cere cumpărătorului executarea contractului și care presupune asistența unui tribunal judiciar sau

arbitrai pentru a da un efect acestui drept. In cazul în care cumpărătorul întârzie executarea contractului, este posibil ca vânzătorul să nu poată recurge la procedura judiciară de executare forțată sau această procedură poate fi prea lungă pentru ca vânzătorul să-și poată permite să aștepte1 .

Într-o situație particulară de exemplu, în care defectul de executare din partea cumpărătorului constă în întârzierea produsă în a obține eliberarea documentelor care garantează plata, precum o scrisoare de credit sau o garanție bancară sau în a obține autorizația de import, vânzătorul poate fi interesat să declare rezolvirea contractului și să vândă unui alt (client) cumpărător. Totuși, în acest caz, se poate pune întrebarea dacă întârzierea cumpărătorului constituie o contravenție esențială la contract care să justifice rezolvirea acestuia în baza paragraful l litera a) art. 64. Prin mecanismul termenului suplimentar, se poate transforma contravenția neesențială într-una esențială, cu consecința posibilității de a declara contractul

rezolvit2 .

2.7.3.3. Dreptul vânzătorului de a declara contractul rezolvit

În această materie se aplică dispozițiile de drept comun înscrise în Codul civil, fie cele de ordin general cuprinse în art. 1020- 1021 și aplicabile tuturor contractelor sinalagmatice, fie cele prevăzute special în privința rezoluțiunii vânzării, cum sânt cele ale art. 13703. Diversele sisteme juridice au atitudini diferite cu privire la dreptul vânzătorului de a declara rezolvirea contractului pentru că un cumpărător nu a plătit prețul sau nu a executat celelalte obligații la data prevăzută în contract. Totuși, un tribunal judiciar sau arbitrai poate, într-un caz determinat să hotărască că vânzătorul nu poate să declare rezolvarea contractului în acel moment, fie pentru că neexecutarea unei obligații la data prevăzută în contract

______________________________

1 B. AUDIT.- op. cit., pag. 89.

2 V. BABIUC – op. cit., pag. 124.

3 C. BÎRSAN, D – AL. SITARU – op. cit., pag. 209.

nu este destul de gravă, fie pentru că vânzătorul a renunțat la dreptul său de a cere

executarea. In alte sisteme juridice (de ex.: dreptul german) cumpărătorul poate cere un termen de grație unui tribunal judiciar sau arbitrai care, în fapt stabilește o

nouă dată pentru executare. In alte sisteme juridice (dreptul belgian, italian) regula generală este că o executare tardivă nu îl autorizează pe vânzător să declare rezolvirea contractului în afară de cazul în care contractul a prevăzut un asemenea mijloc, sau cazul în care, după expirarea termenului suplimentar acordat, vânzătorul i-a acordat în mod expres un termen pentru executarea obligațiilor sale. Convenția respinge, în mod expres, ideea potrivit căreia, într-un contract comercial de vânzare a mărfurilor, vânzătorul poate, ca regulă generală, să declare rezolvarea contractului în cazul în care după data prevăzută în contract pentru executare,

cumpărătorul nu s-a achitat încă de una sau mai multe din obligațiile sale. In această ipoteză vânzătorul nu poate declara contractul rezolvit decât dacă neexecutarea la data prevăzută în contract îi cauzează daune importante și cumpărătorul prevăzuse sau avea motive să prevadă un astfel de rezultat1.

Pentru că această regulă a fost inclusă în convenție nu a fost necesar să i se permită cumpărătorului să ceară un termen de grație pe lângă un tribunal, așa cum se întâmplă în unele sisteme juridice. În plus, cererea pentru un termen de grație adresată unui tribunal este deosebit de rău venită în domeniul dreptului internațional, pentru că acest lucru înseamnă să supui părțile puterii discreționare a unui judecător care ar avea, în general, aceeași naționalitate cu una dintre părți. De aceea, paragraful 3 al art. 62 prevede că "nici un termen de grație nu poate fi acordat cumpărătorului de către un judecător sau arbitru când vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care el dispune în caz de contravenție la contract". Deși vânzătorul poate declara rezolvirea contractului în toate cazurile în care executarea tardivă constituie o contravenție esențială, acest lucru nu va fi

totdeauna o soluție satisfăcătoare pentru el. În cazul în care cumpărătorul întârzie în executarea obligațiilor sale, vânzătorul va fi în măsură să se achite de obligațiile

___________________________

1 A se vedea art.25 care definește "contravenția esențială" și paragraful l litera a) din art.64, care autorizează vânzătorul să declare rezolvirea contractului în caz de contravenție esențială.

sale în momentul în care această executare va fi esențială pentru vânzător. Această situație amintește de problemele pe care le ridică contravenția anticipată prevăzută

de art. 71 — 73. In plus, în majoritatea contractelor de vânzare a mărfurilor, momentul în care prejudiciul suferit de vânzător este suficient de important pentru a constitui o contravenție esențială la contract, este destul de imprecis1. De aceea, paragraful l al art. 63 autorizează vânzătorul să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale. Totuși, paragraful l litera b) din art. 64 nu permite vânzătorului să declare rezolvirea contractului decât dacă cumpărătorul nu și-a executat obligația de a plăti prețul și de a prelua mărfurile în termenul suplimentar acordat sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat2 .

Procedura prevăzută în paragraful l al art. 63 potrivit căruia vânzătorul poate acorda un termen suplimentar la expirarea căruia va putea să declare rezolvirea contractului, dacă cumpărătorul nu și-a executat obligația de a plăti prețul sau nu a preluat mărfurile predate, comportă riscul că vânzătorul ar putea să se folosească de o întârziere fără consecințe care nu ar justifica rezolvirea contractului pentru contravenție esențială în baza paragrafului l litera a) al art. 64, ca pretexte pentru a declara rezolvirea contractului în baza paragrafului l litera b) al art. 64. De aceea, paragraful l al art. 63 stipulează că termenul suplimentar trebuie să fie "de durată rezonabilă". Acest termen poate fi acordat specificând data la care trebuie efectuată executarea (de exemplu "de astăzi în două luni" sau "până la data de 15 luna viitoare"). O cerere cu caracter general adresată de către vânzător cumpărătorului pentru a-1 invita pe acesta să-și execute obligațiile sau să le execute "prompt", sau o altă formulă de același fel, nu înseamnă acordarea unui termen în sensul paragrafului l al art. 63.

Este cazul să subliniem că deși procedura prevăzută de paragraful l al art. 63 amintește oarecum de procedura germană de "Machfrist" sau de procedura franceză de "mise en demeure", ea este în forma ei actuală deosebită și de una și

____________________________

1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI A/ CONF .97/5, 14 marș, art. 64 nr. 5 și 6 du projet.

2 în ceea ce privește obligația de a plăti prețul a cumpărătorului a se vedea art.54. în ceea ce privește obligația

cumpărătorului de a prelua mărfurile a se vedea art.60.

de cealaltă deoarece procedura prevăzută la paragraful l art. 63 nu este obligatorie și nu e nevoie să fie folosită pentru ca un contract să fie rezolvit dacă întârzierea în executare constituie o contravenție esențială. Art. 64 arată în ce condiții are dreptul vânzătorul să declare contractul rezolvit. Condițiile în care cumpărătorul are dreptul să declare contractul rezolvit sunt enunțate la art. 49.

2.7.3.3.1. Declarația de rezolvire

Contractul nu este rezolvit atunci când cumpărătorul a comis o contravenție la contract decât dacă "vânzătorul . declară contractul rezolvit". Aria aplicării acestei reguli este mai restrânsă decât cea a art. 61 și 62 din L.U.V.I., care prevăd în afară de declarația vânzătorului pentru rezolvire, o rezolvire automată sau de drept, în anumite împrejurări. Rezolvirea automată sau de drept a fost eliminată din mijloacele prevăzute de Convenție pentru că ea introducea o incertitudine în ceea ce privește faptul de a ști dacă contractul este încă în vigoare sau dacă a fost

rezolvit de drept1 . In baza art. 64 din Convenție, contractul rămâne în vigoare atâta timp cât vânzătorul nu 1-a declarat, în mod efectiv, rezolvit. Bineînțeles că incertitudinea poate persista în ceea ce privește faptul de a ști dacă condițiile care îl autorizează pe vânzător să declare contractul rezolvit sunt îndeplinite.

Art. 26 stipulează că "o declarație de rezolvire a contractului nu are efect decât dacă este făcută printr-o notificare adresată celeilalte părți".

Consecințele faptului că notificarea de rezolvire nu ajunge la destinație, nu ajunge la timp sau conținutul său nu este transmis în mod corect, nu privează pe acea parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea.

2.7.3.3.2. Contravenția esențială

Cazul tipic în care vânzătorul poate declara contractul rezolvit este cel în care neîndeplinirea de către cumpărător a oricărora din obligațiile sale constituie o

____________________________

1 D. MATRAY-LAMY,Tome3,Division4, 4 – 364.

contravenție esențială. Noțiunea de contravenție esențială este definită de art. 25.f; în astfel de situații, vânzătorul are dreptul de a declara imediat rezolvirea contractului. Nu este necesar să trimită cumpărătorului o notificare prealabilă privitoare la intenția sa de a declara rezolvirea contractului1.

Se poate pune totuși întrebarea, dacă faptul că un cumpărător nu a plătit prețul, nu a preluat mărfurile predate sau nu a executat orice altă obligație care rezultă din contract sau convenție constituie imediat o contravenție esențială la contract, când obligația avută în vedere nu este executată în momentul în care ar fi trebuit să fie executată. In majoritatea cazurilor, s-ar părea că neexecutarea de către cumpărător a uneia dintre obligațiile sale nu ar trebui să constituie o contravenție esențială în termenii art. 25 decât după un anumit timp, adică după acordarea unui termen suplimentar.

2.7.3.3.3. Întârzierea cumpărătorului în executarea obligațiilor sale

Paragrafu l litera b) art. 64 autorizează, în plus, vânzătorul să declare rezolvirea contractului într-un caz dat. În cazul în care cumpărătorul nu a plătit

prețul sau nu a preluat mărfurile și vânzătorul îi cere să o facă în conformitate cu art. 63, vânzătorul poate declara contractul rezolvit "dacă cumpărătorul nu și-a

executat obligația de a plăti prețul sau de a prelua marfa predată în termenul suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau dacă a declarat că nu o va face în termenul astfel acordat". Se observă că în convenție se face o distincție între încălcarea de către vânzător a obligației de predare a mărfurilor și încălcarea celorlalte obligații contractuale, în sensul că cea dintâi este socotită de plano ca o contravenție esențială la contract. Aceeași distincție este reținută și în art. 49 paragraf 2, care impune condiții mai severe pentru rezoluțiune în cazul în care vânzătorul și-a executat obligația de predare2 .

_____________________________________________

1 CH. MONLY – Presentation de la Convention de Vienne sur la vente internaționale de marchandises, cahiers de la
distribution, 1988, pag 125.

2 D.- AL. SITARU – op. cit., pag. 262.

Obligația cumpărătorului de a plăti prețul cuprinde îndatorirea de a lua toate măsurile și de a îndeplini formalitățile prevăzute de contract și de legile sau reglementările pertinente pentru a permite plata prețului, precum: înregistrarea contractului la o instituție administrativă sau la o bancă, întocmirea cererii de devize necesare, solicitarea unei scrisori de credit sau a unei garanții bancare pentru a facilita plata prețului etc.1. Prin urmare, dacă cumpărătorul nu ia nici una din aceste măsuri în termenul suplimentar acordat de vânzător în baza art. 63, vânzătorul poate declara contractul rezolvit în conformitate cu paragraful l lit. b) al art. 64. Vânzătorul nu va fi obligat să recurgă la procedurile prevăzute de paragraf l lit. a) al art.64 în caz de contravenție esențială sau la art.71 – 72 în caz de contravenție anticipată.

2.7.3.3.4. Pierderea sau suspendarea dreptului de a declara rezolvirea contractului

Paragraful 2 al art. 64 prevede că, atunci când cumpărătorul a plătit prețul, vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit dacă nu o face într-un termen determinat. Vânzătorul nu este decăzut din acest drept înainte de plata totală a prețului. Dacă contravenția esențială pe care se bazează vânzătorul pentru a declara rezolvirea contractului constă în executarea tardivă a unei obligații, paragraful 2 litera a) prevede că atunci când prețul a fost plătit, vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit, atunci când știe că executarea a avut loc. Dat fiind că executarea tardivă se manifestă cel mai frecvent prin plata prețului, vânzătorul este, cel mai adesea, decăzut în baza paragraful l litera a) al art. 64 din dreptul de a declara contractul rezolvit în

momentul în care știe că prețul a fost plătit. În cazul în care cumpărătorul a plătit prețul, dar există o contravenție esențială la contract alta decât executarea tardivă de către cumpărător, paragraful 2 litera b) stipulează că vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit, dacă el nu a făcut-o într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut sau ar fi trebuit să știe de această

____________________________

1 A se vedea art.54 și comentariul respectiv.

contravenție. Paragraful 2 litera b) al art. 64 poate, de asemenea, să-1 lipsească pe vânzător de a declara contractul rezolvit în cazul în care el a acordat cumpărătorului un termen suplimentar pentru executarea obligațiilor sale în conformitate cu paragraful l al art. 63. Dacă cumpărătorul își execută obligațiile după expirarea acestui termen suplimentar sau după ce a declarat că nu le va executa în acest termen, vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit dacă nu o face într-un termen rezonabil calculat după momentul expirării termenului suplimentar sau după momentul în care cumpărătorul a declarat că nu-și va executa obligațiile în acest termen suplimentar. Datorită faptului că, în conformitate cu paragraful 2 al art. 64 vânzătorul nu este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit atâta timp cât prețul nu a fost plătit în întregime, rezultă că într-un contract cu predări succesive, toate mărfurile trebuie să fi fost plătite pentru ca vânzătorul să poată fi decăzut din dreptul său de a declara contractul rezolvit1. Totuși, în conformitate cu paragraful 2 al art. 73 vânzătorul trebuie, la contractele cu predări succesive, să-și exercite dreptul de a declara contractul rezolvit în ceea ce privește predările viitoare "într-un termen rezonabil" după neexecutarea de către cumpărător a unei obligații care să justifice declarația de rezolvire.

2.7.3.3.5. Efectele rezolvirii

Efectele rezolvirii contractului de către vânzător sunt prezentate în art. 81-84. Convenția, în art. 81 paragraful l și 2, reglementează două efecte ale rezoluțiunii, și anume:

1) Un efect general, aplicabil în toate cazurile, conform căruia rezoluțiunea contractului liberează cele două părți de obligațiile lor, cu trei excepții: a) partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune – interese pe care le-ar datora; b) sancțiunea nu are efect asupra stipulațiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor (adică asupra clauzelor atributive de jurisdicție sau de arbitraj)

____________________________________________ 1 Commentaire du Secretariat a CNUDCI, A / CCXNF. 97 / 5, 14 mars, art. 64 nr. își 2 du projet.

și c) nici asupra drepturilor și obligațiilor părților prevăzute de Convenție sau de contract pentru cazul de rezoluțiune.

2) Un efect special, pentru ipoteza în care contractul a fost executat. In această ipoteză, partea care a executat contractul total sau parțial, poate cere celeilalte părți restituirea a ceea ce i-a furnizat sau plătit în executarea contractului. Dacă, ambele părți sunt ținute să efectueze restituiri, ele trebuie să le facă în mod simultan (principiul simultaneității)1. Consecința cea mai importantă a rezolvirii, în ceea ce-1 privește pe vânzător, este că el nu mai este obligat să predea mărfurile și poate cere restituirea lor în cazul în care au fost deja predate. Rezolvirea contractului nu are ca efect eliberarea vânzătorului de obligația de a repara orice daună care rezultă din defectul de executare și nici nu înlătură aplicarea

dispozițiilor contractuale cu privire la reglementarea diferendelor2 . Orice dispoziție în acest sens, este importantă pentru că în numeroase sisteme de drept, rezolvirea contractului face să dispară toate drepturile și obligațiile referitoare la transport

(dreptul american, englez). In aceste sisteme juridice, din momentul rezolvirii contractului nu se mai pot cere daune interese pe motiv de contravenție, iar clauzele contractuale cu privire la reglementarea diferendelor (litigiilor), care sunt, în general, clauze de arbitraj, își pierd efectul ca de altfel și restul contractului.

2.7.3.4. Specificarea mărfurilor de către vânzător

În cazul în care contractul prevede că un cumpărător trebuie să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor și acesta nu face specificarea la data stabilită sau într-un termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate fără a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care le poate avea, să efectueze el însuși această specificare potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. Dacă vânzătorul efectuează el în

__________________________

1 D.- AL. SITARU – op. cit., pag. 274.

2Art.66par.l.

specificarea, trebuie să i-o comunice cumpărătorului și să-i acorde un termen rezonabil pentru o eventuală specificare diferită. Dacă după primirea comunicării vânzătorului, cumpărătorul nu folosește această posibilitate – în termenul astfel acordat – specificarea făcută de vânzător este definitivă. Sunt multiple cazurile în care cumpărătorul încheie un contract pentru cumpărarea unor mărfuri fără să fi luat o hotărâre definitivă cu privire la unele caracteristici ale mărfurilor pe care vrea să le comande 1.

2.7.3.4.1. Mijloace puse la dispoziția vânzătorului

Art. 65 respinge ideea potrivit căreia contractul nu este definit decât atunci când cumpărătorul a comunicat vânzătorului specificarea sau că notificarea de către cumpărător a specificării este o condiție prealabilă a dreptului vânzătorului de a preda mărfurile și de a cere plata prețului. Paragraful l din acest articol îl autorizează pe vânzător să efectueze el singur specificarea sau, dacă vrea, să exercite orice alte drepturi care pot rezulta pentru el din contract sau din prezenta convenție. Dacă faptul că, un cumpărător nu a făcut specificarea constituie o contravenție la contract, vânzătorul se poate prevala de mijloacele pe care le are la dispoziție, în loc să efectueze el însuși specificarea prevăzută de paragraful l art. 65 sau poate să-și exercite aceste două tipuri de drepturi în același timp. în această situație vânzătorul poate fie să ceară daune-interese în conformitate cu paragraful l litera b) al art. 61, fie în cazul în care neefectuarea de către cumpărător a specificării necesare constituie o contravenție esențială la contract, să declare contractul rezolvit în conformitate cu paragraful l litera a) al art. 60 și să ceară

_____________________________ 1 De exemplu: este posibil că un cumpărător să comande la l aprilie 1.000 perechi de pantofi la un anumit preț și cere ca acestea să-i fie predate la l octombrie, în contract se poate preciza că un cumpărător trebuie să specifice vânzătorului tipurile și măsurile înainte de l septembrie sau că are dreptul, fără să fie obligat la acest lucru să facă specificarea. Vânzătorul poate fi un comerciant, care va scoate mărfurile ce trebuie predate din stocurile existente, sau un producător care, după ce vânzătorul i-a comunicat caracteristicile dorite de el va produce aceste mărfuri în conformitate cu această specificare. Deși cumpărătorul trebuie să facă specificarea, se poate că el să nu o fi făcut-o la dată prevăzută înainte de l septembrie, în exemplul prezentat, pentru că a uitat, sau pentru că nu mai are nevoie de cele 1.000 perechi de pantofi, în acest ultim caz, atitudinea sa este dictată de faptul că în urma modificărilor apărate pe piață el nu mai are nevoie de 1000 perechi de pantofi sau ca urmare a scăderii prețurilor, el putea să cumpere aceste mărfuri din altă parte, la un preț mai bun.

daune-interese1 și în sfârșit, să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligației sale în conformitate cu paragraful l al art. 63. Sau, dacă cumpărătorul nu execută această obligație în termenul suplimentar acordat, vânzătorul poate să declare rezolvirea contractului, în conformitate cu paragraful l litera b) al art. 64 și să ceară daune-interese chiar dacă cumpărătorul prin neefectuarea specificării, nu a comis o contravenție esențială la contract.

În cazul în care vânzătorul decide să-și exercite dreptul de a efectua el însuși specificarea în conformitate cu paragraful l al art. 65, el poate să o facă începând cu data convenită în contract ca fiind cea la care cumpărătorul trebuia să facă specificarea. Vânzătorul poate, de asemenea, să ceară cumpărătorului să efectueze specificarea și, în acest caz, el trebuie să aștepte trecerea unui timp rezonabil calculat de la data la care cumpărătorul a primit cererea de specificare, înainte de a

efectua el specificarea2 .

2.7.3.4.2. Notificarea adresată cumpărătorului

Art. 65 impune vânzătorului care își propune să efectueze el însuși specificarea, trei obligații. In conformitate cu paragraful l vânzătorul trebuie să facă specificarea în funcție de nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. Potrivit paragraful 2 vânzătorul trebuie să comunice cumpărătorului specificarea precizându-i caracteristicile și să-i acorde un termen rezonabil în timpul căruia cumpărătorul să poată face o specificare diferită. Dacă vânzătorul nu efectuează specificarea potrivit cu nevoile cumpărătorului sau nu îl informează pe acesta despre specificare și caracteristicile ei, specificarea nu va fi obligatorie pentru cumpărător. Iar în cazul în care vânzătorul nu acordă un termen rezonabil pentru ca un cumpărător să poată face o specificare diferită, cumpărătorul are totuși dreptul

____________________________________________ 1 Paragraful l al art.81 acordă părților dreptul de a cere daune-interese chiar și atunci când contractul a fost rezolvit.

2 Trebuie remarcat că cererea de specificare despre care este vorba în acest caz este făcută în conformitate cu par. l al
art.65 și nu în conformitate cu par.2 din art.63.

de a dispune de acest termen pentru a face specificarea1 Deși vânzătorul este ținut să acorde un termen în notificarea specificării pe care o adresează cumpărătorului, caracterul rezonabil al acestui termen este luat în calcul din momentul în care cumpărătorul primește notificarea. Dacă cumpărătorul nu primește specificarea, aceasta nu este obligatorie pentru el. în termenul rezonabil acordat prin primirea specificării, cumpărătorul trebuie să facă o nouă specificare, dacă nu vrea ca specificarea vânzătorului să devină definitivă.

Alte mijloace de care dispune vânzătorul

Pentru a proteja cumpărătorul care se poate pregăti, angajând niște cheltuieli considerabile, pentru executarea obligațiilor contractuale într-un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, așa cum i-a cerut vânzătorul, se stipulează că vânzătorul nu se poate prevala de nici unul dintre mijloacele de care dispune în caz de contravenție la contract, în afară de cazul în care cumpărătorul 1-a prevenit că nu se va conforma cererii de executare. La expirarea termenului suplimentar vânzătorul poate, în cazul în care cumpărătorul nu și-a executat obligațiile, nu numai să declare rezolvirea contractului în baza paragrafului l al art. 64, dar poate de asemenea să se prevaleze de orice alt mijloc de care poate dispune. Astfel, vânzătorul poate cere daune-interese pentru orice prejudiciu pe care 1-a suferit din cauza întârzierii în executare. Un astfel de prejudiciu se poate produce chiar dacă cumpărătorul își execută obligațiile în termenul suplimentar acordat de vânzător.

_______________________________________________ 1 B. LEURENT – LAMY – Tome 3, Division 4. 4-231.

CAPITOLUL III

DISPOZIȚII COMUNE PRIVIND OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI ȘI

ALE CUMPĂRĂTORULUI

3.1. CONTAVENȚIA ANTICIPATĂ ȘI CONTRACTELE CU PREDĂRI SUCCESIVE

Art. 71 arată în ce măsură o parte poate amâna executarea obligațiilor sale atunci când există motive serioase să se creadă că cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale. Paragraful l prevede că o parte poate amâna

executarea obligațiilor sale atunci când rezultă după încheierea contractului, că posibilitatea de executare de către cealaltă parte sau bunăvoința sa se reduc atât de mult încât există "motive serioase să se creadă că cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale". Deteriorarea situației trebuie să se refere la capacitatea de executare a celeilalte părți, la solvabilitatea sa, sau trebuie să rezulte din comportamentul acelei părți, asupra modului în care se pregătește să execute sau execută contractul.

Nu este suficient ca neexecutarea de către cealaltă parte, în cazul altor contracte, să trezească temeri în ceea ce privește executarea contractului respectiv. Totuși, o slabă executare sau nesatisfăcătoare a celorlalte contracte poate fi luată în considerare pentru a stabili că atitudinea recentă a celeilalte părți oferă motive "serioase" să se creadă că ea nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale în ceea ce privește contractul în speță. De asemenea, defectul de plată a prețului de către cumpărător în cazul altor contracte, poate releva o deteriorare gravă a

solvabilității sale. În plus, împrejurările care autorizează o parte să amâne executarea obligațiilor sale, pot să rezulte din condițiile generale în care se derulează respectiva operațiune comercială, care afectează posibilitatea celeilalte părți de a-și executa obligațiile. Astfel, deschiderea ostilităților sau impunerea unui embargo pe exporturi pot constitui motive serioase să se creadă că un comerciant din țara respectivă nu va fi în măsură să-și execute obligațiile. Este bine de subliniat că trebuie să existe "motive serioase" ca să se creadă că cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale. Dreptul de a amâna executarea obligațiilor nu există în cazul în care, cealaltă parte riscă să nu execute o parte a obligațiilor sale care nu este esențială1 .

Partea care amână executarea obligațiilor sale fără să aibă motive serioase să creadă că cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale, ar comite și ea o contravenție la contract. Aceste reguli pot fi ilustrate în exemplele următoare: un cumpărător întârzie plățile referitoare la alte contracte cu vânzătorul. Deși această întârziere se referă la alte contracte, ea poate indica o gravă

deteriorare a solvabilității cumpărătorului care îl autorizează pe vânzător să amâne executarea. Sau, cumpărătorul a încheiat un contract pentru a i se preda anumite piese detașabile, pentru instrumente de precizie pe care are intenția să le utilizeze imediat după primirea lor. El află că, deși nu a existat nici o insuficiență a capacității vânzătorului în fabricarea și remiterea pieselor detașabile potrivit calității cerute, alți cumpărători care solicitaseră acel tip de piese, au primit mărfuri cu defecte. Acest singur aspect nu îl autorizează pe cumpărător să amâne executarea. Totuși, dacă mărfurile care au anumite defecte și pe care vânzătorul le-a produs pentru alți cumpărători, țin de utilizarea unei anumite materii prime provenită de la o anumită sursă, îi poate da cumpărătorului motive serioase pentru a se gândi că mărfurile pe care vânzătorul i le va remite, pot fi de asemenea defectuoase2 . Problema care se pune este de a ști dacă părțile s-au abătut, în mod implicit, de la acest articol în baza dispozițiilor articolului 6, folosind o formă particulară de contract. De exemplu, când plata trebuie făcută printr-o scrisoare de credit irevocabilă, cel care a deschis creditul trebuie să plătească polița trasă pe acest credit, când ea este însoțită de documentele necesare, chiar dacă cumpărătorul are motive serioase pentru a crede că mărfurile au defecte grave3 .

_______________________________________________ 1 V. HEUZE – op. cit., pag. 189. 2 Commentaire du Secretariat a CNUDCI, A/ CONF.97 / 5, 14 mars 1979 , art. 64 nr.3 du projet.

3 Regulile si uzanțele uniforme cu privire la creditele documentare (1974), (Publication C.C.I. No 290) art.9. Totuși,
în unele sisteme juridice, este posibil ca un cumpărător să poată obține o hotărâre judiciară adresată băncii pentru ca
aceasta să nu efectueze plata în baza unei scrisori de credit irevocabile atunci când a existat fraudă, fals sau orice alt
defect care nu apare pe document.

Când condițiile examinate mai sus sunt reunite, partea "poate amâna executarea obligațiilor sale". O parte care este autorizată să amâne executarea este eliberată atât de obligația de executare cât și de obligația de a pregăti executarea. De asemenea, ea nu va fi ținută să angajeze cheltuieli suplimentare, pentru care de altfel nu va fi niciodată despăgubită.

Dacă o obligație este suspendată pentru un anumit timp și apoi restabilită în conformitate cu paragraful 3 al art. 71, data executării va fi amânată cu același timp. Astfel, dacă potrivit contractului de vânzare, vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data de l iulie. Având bănuielile întemeiate cu privire la solvabilitatea cumpărătorului, vânzătorul suspendă executarea la 15 mai. La 29 mai cumpărătorul dă suficiente asigurări că va plăti prețul mărfurilor. Vânzătorul este obligat să predea mărfurile în această situație la 15 iulie.

Sau, putem presupune ca și în exemplul anterior, că vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data de l iulie. Având suspiciuni în ceea ce privește solvabilitatea cumpărătorului, vânzătorul suspendă executarea la data de 15 mai. La 29 mai, cumpărătorul dă asigurări suficiente că va plăti prețul mărfurilor, iar vânzătorul efectuează livrarea la 15 iulie. Totuși, cumpărătorul pune în vedere faptul că insuficiența solvabilității sale după încheierea contractului nu era de natură să-i dea vânzătorului "motive serioase" pentru a se gândi că el nu va plăti.

In cazul în care cumpărătorul poate stabili temeiul afirmației sale în fața unui judecător sau a unui arbitru – vânzătorul va trebui să ramburseze cumpărătorului toate pagubele pe care le-ar fi putut suferi din cauza necesității de a da asigurări și cele datorate predării întârziate.

Paragraful 2 extinde regula enunțată în primul paragraf la cazul particular în care vânzătorul a expediat deja mărfurile. Dacă insuficiența solvabilității cumpărătorului îi dă vânzătorului motive serioase pentru a se gândi că dacă cumpărătorul nu va plăti prețul mărfurilor, vânzătorul are împotriva acestuia, dreptul de a da ordin transportatorului să nu remită marfa cumpărătorului, chiar dacă acesta deține un document care-i permite să intre în posesia lor, de exemplu un conosament maritim și chiar dacă condițiile potrivit cărora au fost vândute inițial mărfurile, prevăd acordarea unui termen de plată cumpărătorului, după primirea mărfurilor1. Vânzătorul este decăzut din dreptul de a se opune ca transportatorul să remită mărfurile cumpărătorului atunci când acesta din urmă a transmis documentul unui terț care 1-a dobândit cu titlu oneros și a fost de bună credință. Dat fiind că prezenta convenție nu reglementează decât drepturile

vânzătorului și respectiv ale cumpărătorului asupra mărfurilor2 , problema de a ști dacă transportatorul trebuie sau poate să urmeze instrucțiunile vânzătorului atunci

când cumpărătorul deține un document care-i permite să obțină mărfurile este reglementată de legea aplicabilă la modul de transport respectiv3.

3.2. NOTIFICAREA ȘI GARANȚIE SATISFĂCĂTOARE DE BUNĂ EXECUTARE

Paragraful 3 prevede că partea care amână executarea potrivit paragrafului 1, înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze imediat o notificare celeilalte părți. Cealaltă parte poate restabili obligația primei părți de a continua executarea dându-i garanții suficiente de buna executare a obligațiilor sale. Pentru ca aceste garanții să fie "suficiente", ele trebuie să fie de natură să dea primei părți o certitudine rezonabilă, fie prin executarea în mod efectiv de către cealaltă parte a

obligațiilor sale, fie prin despăgubirea primei părți pentru toate daunele suferite4 . In acest sens putem exemplifica : un contract de vânzare poate prevede ca obligație a cumpărătorului să plătească prețul mărfurilor la 30 de zile de la sosirea lor la sediul său. După încheierea contractului vânzătorul obține informații care îl îndreptățesc să se îndoiască de solvabilitatea cumpărătorului. După ce vânzătorul a amânat executarea și a adresat cumpărătorului o notificare în acest sens, cumpărătorul propune:

_____________________

1 D. AL. SITARU – op. cit, pag. 270.

2 Paragraful 2 al art.71 prevede, în mod expres, că el nu se referă decât la drepturile vânzătorului respectiv ale cumpărătorului asupra mărfurilor. Acest lucru este conform cu principiile generale enunțate de art.4 din Convenție 3 Normele care reglementează obligația transportatorului de a urma instrucțiunile expeditorului care se opune ca
mărfurile să fie remise destinatarului, variază în funcție de modalitățile de transport și potrivit convențiilor
internaționale și legilor naționale în vigoare.

4 J. GHESTIN, B. DESCHE – Trăite des contrats – La vente-L.G.J.D.., Paris, 1990, pag. 1081.

un nou termen de plată care îi va permite să plătească contra remiterii
documentelor; sau

o scrisoare de credit emisă de o bancă cu o bună reputație; sau

o garanție pe care o bancă cu bună reputație sau o terță persoană o va plăti
în caz de defect din partea cumpărătorului; sau

4) o garanție (asigurare) asupra mărfurilor care aparțin cumpărătorului,
destinată să garanteze rambursarea cheltuielilor făcute de vânzător.

Dat fiind faptul că oricare din aceste patru propuneri va da, pe cât posibil, vânzătorului garanții de plată suficiente1, acesta va fi obligat să continue executarea obligațiilor sale. De asemenea, un contract de vânzare poate prevede predarea unor piese de precizie pe care cumpărătorul trebuie să le utilizeze pentru asamblarea unui utilaj complex. Defectul de remitere a pieselor potrivit calității cerute la data prevăzută va atrage pentru cumpărător o pierdere financiară importantă. Deși cumpărătorul se poate adresa altor întreprinderi pentru a cere fabricarea pieselor de care are nevoie, i-ar trebui cel puțin 6 (șase) luni după semnarea unui nou contract pentru a obține de la o altă întreprindere piesele de înlocuire. De asemenea contractul prevede că acest cumpărător trebuie să facă mai multe plăți anticipate eșalonate pe timpul cât piesele sunt în curs de fabricare.

Cumpărătorul care a primit informații care îi dau motive serioase pentru a se gândi că vânzătorul nu va putea să remită piesele la timp, îl anunță pe vânzător că nu amână executarea obligațiilor sale. Vânzătorul îi dă cumpărătorului asigurări scrise că îi va preda la data stabilită, mărfuri de calitatea prevăzută în contract și oferă o garanție bancară pentru rambursarea tuturor plăților efectuate în baza contractului pentru cazul în care el nu și-ar executa obligațiile, în acest caz, vânzătorul nu a dat suficiente garanții de executare. Promisiunea de executare făcută de vânzător, exceptând cazul în care ea este însoțită de explicații care înlătură îndoielile cumpărătorului, nu constituie o garanție suficientă pentru cumpărător, care are nevoie de mărfuri la data prevăzută în contract2.

_____________________________

1 Oferirea unei garanții reale nu va constitui o garanție suficientă decât dacă legea națională autorizează constituirea
acestei siguranțe și prevede în cazul defectului de plată o procedură care să-i ofere creditorului o garanție suficientă
pentru plata rapidă a creanței sale.

2 Commentaire du Secretariat a CNUDC1, A / CONF. 97 / 5 , 14 mars 1979, art. 64 du projet, nr. 3.

Executarea obligației de către prima parte rămâne suspendată până când:

cealaltă parte își execută obligațiile;

sunt oferite garanții suficiente;

prima parte declară contractul rezolvit; sau

termenul de prescripție aplicabil contractului a expirat.

Înainte de data la care cealaltă parte este obligată să-și execute obligația, prima parte nu poate declara rezolvirea contractului decât dacă sunt îndeplinite criteriile enumerate în art. 72. După expirarea termenului de executare a obligației de către cealaltă parte, prima parte nu poate declara rezolvirea contractului decât dacă sunt îndeplinite condițiile enumerate în art. 49 sau în art. 64. Dacă partea care amână executarea suferă un prejudiciu pentru că cealaltă parte nu a oferit garanții suficiente, așa cum prevede acest articol, ea poate să fie despăgubită, pentru prejudiciul pe care 1-a suferit, fie că declară sau nu contractul rezolvit1 . De exemplu, dacă cumpărătorul din speța expusă anterior declară contractul rezolvit și cumpără din altă parte mărfuri de înlocuire la un preț mai ridicat, el poate obține

rambursarea diferenței dintre prețul cu care a cumpărat și prețul din contract2 .

3.3.REZOLVIREA ÎNAINTE DE DATA EXECUTĂRII

Art. 72 paragraful l are în vedere cazul particular în care, înainte de data executării, apare evident că o parte va săvârși o contravenție esențială la contract, caz în care cealaltă parte poate declanșa imediat rezolvirea contractului. Certitudinea că o parte va săvârși o contravenție esențială la contract poate rezulta din comportamentul părții respective, din cuvintele sale, din faptele sale3. Faptul că o parte nu prezintă garanții suficiente de bună executare a obligațiilor sale, atunci când este rugat să o facă în baza paragraful 3 al art. 71, poate să apară evident

____________________________ 1 Art.81 paragraf l garantează dreptul unei părți care a declarat contractul rezolvit de a cere daune-interese pentru
prejudiciul pe care 1-a suferit prin contravenția la contract.

2 Dacă cumpărătorul nu a declarat contractul rezolvit, prejudiciul suferit poate fi calculat potrivit art. 74.

3 Când impunerea unui embargou, de exemplu, face imposibilă executarea obligațiilor viitoare, justifică rezolvirea
contractului de către cealaltă parte în baza art. 72, iar partea care nu a executat obligațiile poate fi exonerată de plata
daunelor-interese în baza art. 79.

faptul că va săvârși o contravenție esențială la contract. Partea care intenționează să declare rezolvirea contractului în conformitate cu art. 72, trebuie să manifeste multă prudență. Dacă, în momentul prevăzut pentru executarea contractului, nu a existat, în fapt nici o contravenție esențială la contract, expectativa nu poate fi

evidentă, "manifestă", iar declarația de rezolvire va fi și ea nulă și neavenită. In acest caz, partea care va dori să declare rezolvirea contractului se va afla și ea în contravenție pentru defectul său în executare1.

Când, în fapt, este evident că va exista o contravenție esențială la contract, obligația de a lua măsuri de diminuare a pierderii suferite, obligație care este prevăzută în art. 77, poate impune părții care înțelege să invoce această contravenție să ia măsuri pentru reducerea pierderii suferite, (inclusiv prin pierderea de câștig).

3.4.REZOLVIREA CONTRACTELOR CU PREDĂRI SUCCESIVE

Se consideră a fi un contract cu predări succesive, atunci când cumpărătorul pretinde sau autorizează predarea mărfurilor în mai multe etape. Art. 73 enunță dreptul de a declara contractul rezolvit când acesta se referă la predări succesive.

Într-un contract cu predări succesive neexecutarea de către o parte în ceea ce privește una sau mai multe predări poate aduce un prejudiciu celeilalte părți în ceea ce privește predarea sau predările respective.

3.4.1. Neexecutarea de către o parte a obligațiilor referitoare la o predare

Paragraful l autorizează o parte să declare contractul rezolvit cu privire la o singură predare, atunci când cealaltă parte a săvârșit o contravenție esențială privitoare la predarea respectivă 2. Astfel, într-un contract se prevede predarea a 1000 tone de grâu de calitatea I, în 10 predări succesive. Grâul predat la a 5-a

____________________________ 1 D. MATRAY – LAMY – Tome 3, Division 4, 4-351. 2 Un rezultat asemănător decurge din aplicarea art. 51, dar numai în cazul în care vânzătorul este cel care se află în
contravenție. Paragraful l al art. 73, în schimb, poate fi invocat atât de cumpărător cât și de vânzător.

livrare este impropriu consumului. Chiar dacă, în contextul de ansamblu al contractului, calitatea defectuoasă a unei singure predări nu constituie o contravenție esențială la contract în ansamblul său, cumpărătorul poate declara contractul rezolvit în ceea ce privește a cincea livrare. Prin urmare, contractul va fi, în fapt, modificat și va deveni un contract referitor la predarea a 900 tone la un preț

redus proporțional. Nu există dificultăți în a stabili dacă o contravenție în ceea ce privește o predare este esențială, atunci când fiecare predare constă în mărfuri care pot fi utilizate sau revândute independent de celelalte predări ca în exemplul expus mai sus. Altfel se pune problema când predările individuale fac parte dintr-un tot unitar.

Acesta ar fi cazul, de exemplu, pentru vânzarea unei mașini care este predată

în piese care trebuie asamblate la sediul cumpărătorului. Intr-un astfel de caz problema de a ști dacă contravenția cu privire la o predare este esențială trebuie să fie rezolvată ținând seama de prejudiciul suferit de cumpărător în ceea ce privește ansamblul contractului, inclusiv ușurința cu care predarea respectivă poate fi corectată prin reparații sau printr-o prestație de înlocuire. Dacă această contravenție este esențială și dacă din rațiuni de conexitate, predările deja efectuate și cele care trebuie făcute nu pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părți în momentul încheierii contractului, paragraful 3 al art. 73 îl autorizează pe cumpărător să declare contractul rezolvit în ce privește aceste predări.

3.4.2. Rezolvirea pentru predări viitoare

Paragraful 2 are în vedere cazul în care neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale referitoare la o predare dau celeilalte părți motive serioase pentru a crede că se va produce o contravenție esențială la contract în privința predărilor viitoare, în acest caz, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru viitor cu condiția să o facă într-un termen rezonabil. Este necesar să subliniem că paragraf 2 al art. 73 permite rezolvirea contractului cu predări succesive, chiar dacă nu este evident că va exista contravenție esențială la contract în viitor așa cum ar cere art. 72. Condiția exercitării dreptului de a declara contractul rezolvit în conformitate cu paragraful 2 al art. 73 este că neexecutarea unei obligații referitoare la o predare îi dă celeilalte părți motive întemeiate pentru a se gândi la o contravenție esențială în privința predărilor viitoare. Gravitatea defectului de executare nu este luat în considerare. Acest lucru este deosebit de

important atunci când au avut loc mai multe contravenții succesive, dintre care nici una nu este esențială și nici nu dă motive temeinice pentru a gândi o contravenție esențială pentru viitor, dar care luate în ansamblu pot justifica teama unei

asemenea contravenții1.

3.4.3. Rezolvirea în ceea ce privește predările deja primite sau

predările viitoare

În unele contracte se poate întâmpla ca nici una dintre predări să nu poată fi utilizată în scopurile avute în vedere de părți în momentul încheierii contractului. Paragraful 3 al art. 73, prevede că un cumpărător care declară contractul rezolvit pentru o predare – măsură pe care are dreptul să o ia în baza paragraful l al art. 73 poate declara rezolvirea și pentru predările primite sau pentru predările viitoare "dacă, din rațiuni de conexitate aceste predări nu pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părți în momentul încheierii contractului".

Rezolvirea contractului pentru predările deja primite sau pentru predările viitoare trebuie declarată în același moment cu rezolvirea contractului pentru predarea în curs. Pentru ca să existe conexiune între mărfuri nu este necesar ca acestea să facă neapărat parte dintr-un întreg. De exemplu, poate fi necesar ca toate materiile prime predate cumpărătorului să fie de aceeași calitate, condiție care nu va fi îndeplinită decât dacă ele provin de la aceeași sursă. Dacă așa stau lucrurile există conexiune între diversele predări și atunci se va aplica paragraful 3 al art. 73.

_________________________

1 D. DOISE – LAMY , Tome 3, Division IV – 4 – 352 .

CONCLUZII

Preocuparea doctrinarilor ca și a celor care acționează în mod nemijlocit în activitatea comercială internațională se îndreaptă (în mod inevitabil) cu precădere spre contractul de vânzare internațională de mărfuri, deoarece el constituie cel mai important și eficient mijloc juridic prin care se pot atinge atât scopurile individuale cât și cele generale, legate de creșterea și diversificarea schimburilor comerciale pe plan mondial.

Fără îndoială există mari diferențe între sistemele juridice, există concepte juridice care sunt proprii anumitor sisteme sau anumitor drepturi naționale și care sunt necunoscute altora, chiar în materie de contract. Dar dreptul contractelor este domeniul în care diferențele sistemelor și conceptelor joacă un rol incomparabil mai redus decât în alte domenii, ca obstacole la o unificare juridică. Aceste obstacole vin mai ales din apatia statelor, din egotismul lor, din instalarea confortabilă în conceptele lor, față de tentativele de unificare a dreptului contractelor.

Metoda conflictelor de lege a fost folosită de juriști în ideea de a satisface vanitatea suveranității statelor, pentru ca acestea să nu se închidă într-o autarhie juridică. Marea majoritate a juriștilor nu laudă astăzi virtuțile metodei conflictuale, care nu este intrinsecă naturii lucrurilor. C.V.I.M., reprezintă prima aplicare importantă a unor reguli materiale uniforme în materie, opus metodei conflictuale. Chiar dacă această convenție reglementează un singur contract internațional aceste reguli materiale uniforme în cele 74 de articole, nu privesc toate vânzările internaționale de mărfuri, ci doar pe acelea care sunt încheiate de părțile care își au sediul sau reședința pe teritorii statale diferite.

Meritul acestei Convenții constă în faptul că ea poate fi aplicată în raporturile comerciale dintre parteneri situați în state diferite, inclusiv sisteme politice și social-economice diferite, caracterizate prin niveluri de dezvoltare variate. De asemenea, în normele finale, întâlnim posibilitatea, lăsată fiecărei țări care aderă la ea, s-o adopte în întregime sau să se considere legată de dispozițiile unei anumite părți din aceasta.

Ca o trăsătură caracteristică, evidențiată de Convenție este supremația voinței părților contractante. Toate normele se află sub imperiul libertății lor de voință și însuși conținutul Convenției este privit ca o alternativă pentru cazul în care această voință nu a fost exprimată. Totodată, așa după cum am semnalat pe parcursul întregii lucrări, normele cuprinse de Convenție creează un echilibru între drepturile și obligațiile contracandidaților, chiar și între sancțiunile aplicabile în caz de neexecutare.

Simetria dispozițiilor în această materie oferă certitudinea părților și atrage, în același timp, responsabilitatea fiecărei părți, raportată la comportarea sa, existând o preocupare pentru a se evita disproporția dintre obligațiile la care este ținut cel vinovat și drepturile corelative ale celuilalt, care nu poate fi avantajat de pe urma culpei contractantului său. Acest mod de abordare a reglementării raporturilor comerciale este în concordanță cu specificul dreptului contractual, care stabilește guvernarea acestor raporturi de liberă exprimare a voinței părților, cât și de egalitatea acestora.

O astfel de uniformizare convențională necesită și presupune o uniformizare prealabilă a definiției contractului internațional. Căci pentru a aplica o regulă materială uniformă acestui contract este necesar să ne punem de comun acord asupra a ceea ce trebuie înțeles prin contract internațional. Aceste reguli materiale, ar trebui să se aplice, logic, de fiecare dată când contractul este considerat internațional, în virtutea criteriului juridic, adică în toate cazurile în care există o repartiție a elementelor de legătură, oricare ar fi ele, în mai multe state.

De asemenea nu există nici un impediment ca statele sau alte organizații specializate să adauge alte reguli materiale celor pe care le conține convenția, din cauza domeniului restrâns de aplicare a acesteia.

Teza „specificității nevoilor comerțului internațional" care a susținut mult timp că, contractele interne și cele internaționale sunt două galaxii diferite, nu mai este actuală. Dacă pretinsa specificitate a nevoilor comerțului internațional nu constituie, după cum am văzut, un obstacol real pentru ca regulile materiale uniforme ale Convenției de la Viena sau ale altor convenții care vor vedea lumina zilei în viitor, pentru alte contracte internaționale, să fie extinse la relații similare pur interne, „ particularismele naționale" n-ar mai trebui nici ele să constituie astfel de obstacole. Ca dovadă, particularismele naționale nu s-au putut opune Convenției de la Viena în care găsim concepte anglo – saxone alături de concepte latine și germane, într-o perfectă armonie.

C.V.I.M. conține o serie de lacune considerabile: regulile referitoare la valabilitatea vânzării, transmiterea proprietății, termenul, condiția, solidaritatea, stingerea obligațiilor. Dar convenția este mai importantă prin climatul creat, prin forța de atracție pe care o exercită și perspectivele pe care le deschide chiar prin acest număr redus de articole. Dacă efectul de antrenare tărăgănează pasul, aceasta nu va fi din cauza unor obstacole obiective care pot proveni (deriva) din natura lucrurilor, ci din cauza forțelor de inerție, ale imobilismului și ilogismului politicilor legislative ale statului.

Numărul mare de state (54) care au adoptat Convenția și dimensiunile acestora creează premisa că vor urma și altele. Regulile sale materiale sunt pe cale să devină dreptul comun al vânzării internaționale de mărfuri la scară planetară.

LISTA PRESCURTĂRILOR

UNCITRAL sau CNUDCI – Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul
Comerțului Internațional.

UNIDROIT – Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Internațional Privat

C.V.I.M. – Convenția de la Viena , 1980 – asupra contractelor de vânzare
internațională de mărfuri.

L.U.V.I. – Convenția de la Haga din 1964, cu privire la legea uniformă
asupra vânzării internaționale de obiecte mobile corporale.

L.U.F.I. – Convenția de la Haga din 1964, cu privire la formarea
contractului de comerț internațional.

INCOTERMS – 90 – International Rules for the Interpretation of Trade
Terms.

R.A.F.T. – 1941- Revision American Foreing Trade Definition.

C.A.B. – Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României.

O.M.P.I. – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.

U.C.C. – Uniform Comercial Code ( S.U.A.)

B.G.B. – Burgerliches Gesetzbuch – Codul civil german.

C.O. – Codul Obligațiilor. ( Elveția )

S.G.A. – Sale of Goods Act (Anglia)

C.O.C.L. – Codul obligațiilor și contractelor libanez.

L.I.B.O.R. – London Inter- Bank Offer Rate.

UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare.

C. com. — Codul comercial.

C. civ. – Codul civil.

C.E.E. – Comunitatea Europeană.

C.E.E. / O.N.U. – Comisia economică pentru Europa a O.N.U.

C.C.I. – Camera de comerț internațională.