Obligatiile Partilor In Contractul de Transport Persoane Si Bagaje In Transporturile Aeriene

=== 992e3e9aacf71c8352363c1989b2ace3416d2c49_670578_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE TRANSPORT

Considerații privind contractul de transport reglementat prin noul Cod civil

Caracterele juridice ale contractului de transport

Condițiile de validitate ale contractului de transport

Părțile în contractul de transport

Autorități învestite cu atribuții în material transporturilor

CAPITOLUL II CONTRACTUL DE TRANSPORT DE PERSOANE

Sediul materiei

Clasificarea unui contract drept contract de transport persoane

Obiectul contractului de transport persoane

Părțile contractului de transport de persoane

Încheierea contractului de transport de personae

Emiterea documentului de transport

CAPITOLUL III OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

Obligațiile călătorului/pasagerului

Angajarea răspunderii întemeiate pe contractul de transport de personae

Denunțarea unilaterală a contractului de transport de personae

Cesiunea contractului de transport de personae

Obligațiile transportatorului în contractul de transport internațional aerian potrivit convențiilor internaționale la care România este parte

Instanțele competente cu soluționarea litigiilor derivate din contractul de transport

Termenul de prescripție privind dreptul la acțiune izvorâtă din contractul de transport potrivit Codului civil și convențiilor internaționale la care România este parte

CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ

Răspunderea transportatorului pentru persoana pasagerului/călătorului. Nerespectarea locului și a orelor de îmbarcare trecute pe biletele de călătorie. Recuperarea prejudiciului constând în contravaloarea biletelor pentru călătoria plătită și neefectuată și a biletelor cumpărate de pasageri pentru a se putea întoarce în țară.

Răspunderea transportatorului pentru refuzul de îmbarcare și neefectuarea transportului aerian. Refuz de îmbarcare motivat de faptul că nu este permis transportul animalelor de companie, chiar dacă pasagerii achitaseră taxele speciale. Lipsa calității procesuale pasive a societăților care au intermediat încheierea contractului de transport aerian dintre pasageri și transportator.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

LPA – Legea de punere în aplciare a Noului Cod civil

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin care sunt abrogate expres dispozițiile Codului comercial, cu excepțiile articolelor din Codul comercial menționate expres prin art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011, care se abrogă la datele menționate în cuprinsul acestui articol, dreptul comun în materia transporturilor îl reprezintă dispozițiile noului Cod civil referitoare la contractul de transport.

Preenta lucrare încearcă a face o analiză detaliată a reglementării obligațiilor ce revin părților contractului de transport de persoane și bagaje astfel cum se regăsesc acestea prevăzute în noua legislație civilă.

Metodologia cerecetării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept aerian.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu procedura respecării obligațiilor părților în contractual de transport personae astfel cum este aceasta reglementată de legislația civilă în materie.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin Codul civil, reglementări noi privind materia contractului de transport.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără:

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin procedura respectării obligațiilor părților în materia transportului de persoane;

cercetarea documentară.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE TRANSPORT

Considerații privind contractul de transport reglementat prin noul Cod civil

Dreptul comun al transporturilor cu caracter de comercialitate îl reprezenta, până la abrogarea Codului comercial, începând cu data de 1 octombrie 2011, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Codului comercial privitoare la raporturile juridice izvorâte din contractul de transport. Se impune precizarea că dispozițiile Codului comercial abrogat reglementau exclusiv contractul de transport de mărfuri, dispoziții care, prin analogie, puteau fi utilizate până la abrogarea Codului comercial și în cazul transportului de persoane, în măsura în care aceste dispoziții erau compatibile cu specificul acestuia.

De asemenea, prevederile vechiului Cod civil, prin art. 1470 pct. 2, calificau contractul de transport drept locațiune de lucrări (locatio operis faciendi), deși, în realitate, contractul de transport nu era o simplă locație, ci este, esențialmente, un contract de prestare de servicii (locatio operarum).

După adoptarea Codului civil prin Legea nr. 287/2009, abrogându-se expres Codul comercial român, contractul de transport se bucură de o reglementare expresă prin Capitolul VIII al Titlului IX din Codul civil, intitulat „Diferite tipuri de contracte speciale”, dispoziții care reglementează, față de Codul comercial, atât contractul de transport de bunuri, cât și contractul de transport de persoane și bagaje.

Astfel, dispozițiile art. 1955 C. civ. definesc contractul de transport ca fiind contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și locul cuvenite.

După cum se poate constata, această conceptualizare a noțiunii de contract de transport, are caracter general, respectiv vizează toate tipurile de contracte de transport, dar această conceptualizare generală trebuie transpusă la particularitățile fiecărui tip de contract de transport.

După cum rezultă din prevederile Codului civil în materia contractului de transport, acestea constituie cadrul general în materie, întrucât, după cum am prezentat mai sus, contractul de transport, indiferent de forma de exercitare a transportului, este reglementat la nivel intern prin acte normative speciale, iar la nivel internațional prin convenții internaționale, astfel că, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, aceste acte normative speciale se vor aplica cu prioritate, ele putând fi completate cu prevederile legii-cadru (Codul civil) doar în măsura în care ele nu conțin anumite prevederi cuprinse în Codul civil.

În acest context, înseși dispozițiile art. 1958 alin. (1) C. civ. prevăd că dispozițiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile uzanțe ori practici stabilite de părți, prin alin. (2) al aceluiași articol fiind instituită excepția de la regula instituită prin alin. (1), excepție care vizează transportul cu titlu gratuit efectuat de un transportator care nu își oferă serviciile publicului în cadrul activității sale profesionale.

Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă faptul că, în contextul în care, referitor la contractul de transport, legea specială în materia serviciilor de transport public local nu conține dispoziții legale exprese care să deroge de la dispozițiile noului Cod civil, dispozițiile noului Cod civil referitoare la contractul de transport devin aplicabile și în căzui contractului de transport, încheiat în materia serviciului de transport public local, 'eglementat prin Legea specială a serviciului de transport public local nr. 92/2007.

Se poate, așadar, concluziona că, după abrogarea Codului comercial, vor deveni ncidente, în lipsa unor dispoziții legale exprese statuate prin acte normative speciale, dispozițiile statuate prin noul Cod civil privitoare la contractul de transport.

Documentele specifice de transport sunt menționate în art. 1956 C. civ., care statuează că „contractul de transport se dovedește prin documente de transport, precum scrisoare de trăsătură recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimație de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz”.

Observăm că denumirea de „scrisoare de trăsură”, consacrată prin Codul commercial – în present abrogate – ca document de transport, în cazul contractului de transport de mărfuri, este preluată și prin dispozițiile noului Cod civil în privința contractului de transport de bunuri.

De asemenea, o altă constatare este aceea că, spre deosebire de Codul comercial, care consacră denumirea de „contract de mărfuri”, dispozițiile noului Cod civil utilizează noțiunea de „contract de bunuri”.

Cu referire la modalitățile de transport efectuate de către transportatori, dispozițiile art. 1957 C. civ. statuează că transportul poate fi efectuat de către unul sau mai mulți transportatori, iar în cazul efectuării transportului de către mai mulți transportatori, transportul poate fi succesiv sau combinat.

În ceea ce privește transportul succesiv, în cadrul căruia transportatorii care se succed își predau unul altuia bunurile și bagajele transportate, până la destinație, fără intervenția expeditorului sau a călătorului, acest tip de transport este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care utilizează același mod de transport.

Spre deosebire de transportul succesiv potrivit căruia transportatorii succesivi utilizează același mod de transport, transportul combinat este cel în care același transportator sau aceiași transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite.

Cu referire la definirea contractului de transport, în general, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, definiția acestui contract a fost consacrată pe cale doctrinară.

Astfel, pe plan general, prin contractul de transport înțelegem convenția prin care o parte, cărăușul, se obligă, în schimbul unei remunerații, să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită distanță, cu un vehicul corespunzător.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, prin dispozițiile art. 1955, contractul de transport este definit ca fiind acel contract prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și iocul convenite.

Din conținutul acestei dispoziții legale constatăm faptul că Codul civil definește contractul de transport, în general, definiție care prin elementele inserate vizează atât contractul de transport de bunuri, cât și contractul de transport de persoane și bagaje.

Cu referire la părțile contractului de transport de mărfuri, dispozițiile art. 413 alin. (2) C. corn. vechi statuau că cărăușul este persoana care își ia însărcinarea ca într-un mod oarecare să transporte sau să facă a se transporta un obiect oarecare.

Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă faptul că este utilizată noțiunea de „cărăuș” (operatorul de transport) care exercită în mod uzual o activitate de transport (întreprindere de transport) pentru care este autorizat în baza unei licențe de transport în condițiile legii, cărăușul având calitatea de comerciant.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, legiuitorul nu mai utilizează noțiunea de „cărăuș”, consacrată prin Codul comercial, ci este consacrată noțiunea de „transportator”, atât în cazul transportului de bunuri, cât și în cazul transportului de persoane și bagaje, cele două noțiuni fiind sinonime, deși noțiunea de „cărăuș” este mai cuprinzătoare, acoperind și transporturile specializate, precum transportul de gaze prin conducte sau transportul de apă prin rețele de alimentare cu apă potabilă.

O altă precizare care se impune este aceea că transporturile putând fi efectuate de către persoane fizice sau juridice, are calitatea de cărăuș (transportator) atât persoana fizică care exercită activitatea de transport sub forma unei întreprinderi de transport, cât și persoana juridică, cu precizarea că, în ipoteza în care întreprinderea de transport este organizată sub forma unei persoane juridice, în baza principiului specialității capacității de folosință, aceasta trebuie să aibă menționată distinct activitatea de transport în obiectul de activitate.

Exercitarea de către cărăuș (transportator) a activității de transport în condițiile unei întreprinderi, ca obiectiv de comerț, transportul dobândește natură comercială pe cale de consecință, în opinia noastră, contractul de transport de mărfuri și cel de persoane are natura juridică indeniabilă de contract comercial, și nu a unui contract civil, după cum rezultă din prevederile noului Cod civil.

Caracterele juridice ale contractului de transport

Din economia dispozițiilor noului Cod civil, care reglementează expres contractul de transport, după abrogarea dispozițiilor din Codul comercial, care reglementau acest tip de contract, precum și a dispozițiilor legale speciale în materie, se pot desprinde următoarele caractere juridice ale contractului de transport:

Contractul de transport este un contract numit, ceea ce rezultă din prevederile noului Cod civil, având o consacrare expresă prin Titlul IX, Capitolul VIII, precum și din prevederile celorlalte acte normative speciale în materie

Se impune, de asemenea, precizarea că dispozițiile noului Cod civil în materia contractului de transport, conțin atât norme juridice cu caracter general, care se completează cu normele speciale în materie reglementate prin alte acte normative în materie, în măsura în care normele cu caracter general nu conțin astfel de reglementări, precum și norme juridice cu caracter special, care nu sunt reglementate prin acte normative speciale care se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Dar, pe lângă normele generale și speciale în materia contractului de transport reglementate prin noul Cod civil, în materia transporturilor există reglementări speciale prin care sunt stabilite diferite tipuri de transport, despre care am făcut referire în studiu, astfel că relația dintre aceste reglementări speciale care stabilesc diferite tipuri de transport și normele juridice în materia contractului de transport reglementate prin noul Cod civil este o relație de la lege specială la lege generală, dispozițiile din legile speciale care reglementează diferite tipuri de transport completându-se cu dispozițiile noului Cod civil doar în măsura în care reglementările speciale nu conțin anumite norme, care sunt stipulate doar prin Codul civil.

Contractul de transport de bunuri este un act juridic principal

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate din perioada de incidență a vechiului Cod comercial, opinii își găsesc aplicabilitatea și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că, din punct de vedere economic, transportul reprezintă o activitate accesorie, acesta reprezentând de cele mai multe ori un accesoriu necesar al unui contract de vânzare-cumpărare, când predarea lucrului vândut se face în alt loc decât locul vânzării.

Operațiunea de vânzare, care face posibil transportul, constituie raportul principal, care se conjugă cu transportul, pentru ca bunurile cumpărate să devină accesibile cumpărătorului.

Dar contractul de transport își păstrează autonomia, regimul său juridic nefiind influențat de existența sau valabilitatea raportului juridic fundamental, contractul de transport fiind, din punct de vedere juridic, un act juridic principal.

Contractul de transport, după cum rezultă cu claritate din prevederile noului Cod civil, este un contract sinalagmatic, dând naștere la drepturi și obligații reciproce în sarcina ambelor părți ale contractului de transport.

Ceea ce este specific contractului de transport, după cum rezultă expres din dispozițiile art. 1977 C. civ., este faptul că dă naștere la drepturi și la obligații în sarcina destinatarului, care nu este parte în contractul de transport, ci un terț.

În acest context, art. 1977 C. civ. prevede că „fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândește drepturile și obligațiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate”.

Contractul de transport, fiind un contract sinalagmatic, produce efectele specifice contractelor sinalagmatice, anumite reglementări din cuprinsul Codului civil, recunoscând inclusiv posibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului.

Totodată, din conținutul art. 1991 alin. (3) C. civ. rezultă faptul că, în cazul pierderii totale sau parțiale a bunului ori alterării sau deteriorării acestuia, riscul contractului de transport nu este suportat de către transportator, dacă aceste evenimente s-au produs din cauza forței majore sau faptei unui terț pentru care transportatorul nu este ținut să răspundă.

Rezultă, așadar, că, în cazul contractului de transport, transportatorul suportă riscul neexecutării contractului de transport, în caz de apariție a unui caz fortuit, intervenit după încheierea contractului de transport, întrucât o asemenea împrejurare putea fi evitată de către transportator cu diligența și prudența de care este în stare un om capabil.

Contractul de transport este un contract cu titlu oneros și comutativ, întrucât transportul se efectuează în schimbul unei sume de bani, care din punct de vedere terminologic este denumită „preț” sau „tarif’.

În principiu, prețul este rezultatul unei negocieri libere între transportator și expeditor, dar în cazul transporturilor cu periodicitate regulată, transportatorul are prestabilită o listă de prețuri sau tarife, determinată în primul rând de criteriul distanței, pe care clientul le poate accepta sau nu, motiv pentru care natura juridică a contractului de transport este aceea de contract de adeziune.

Contractul de transport este un contract consensual

Contractul de transport este valabil încheiat din momentul realizării acordului de voință dintre transportator și expeditor, fără ca acest acord de voință să fie condiționat de predarea mărfii de către expeditor către transportator. Sub aspectul formei, cu excepția transportului de persoane, când contractul de transport este reprezentat prin biletul de călătorie, în cazul contractului de transport de bunuri, acesta trebuie să îmbrace forma scrisă.

Contractul de transport de mărfuri este un contract real

Caracterul real al contractului de transport de mărfuri derivă din faptul că acesta se încheie valabil atunci când pe lângă realizarea acordului de voință al părților contractante (cărăușul și expeditorul), s-a realizat și predarea-primirea mărfurilor.

Sub acest aspect, având în vedere faptul că, pentru efectuarea transportului de bunuri, expeditorul trebuie să remită transportatorului bunul care urmează să fie transportat, în literatura de specialitate se afirmă că predarea materială a lucrului în vederea transportului ține de executarea transportului, și nu de valabilitatea contractului, care are un caracter consensual.

Această opinie este profund eronată și cu ignorarea principiilor fundamentale care stau la baza întrunirii condițiilor de validitate a contractelor reale, respectiv, în cazul contractelor reale, tradițiunea (remiterea materială a bunului) reprezintă tocmai o condiție de validitate a acestor contracte, iar principiul consensualismului, care trebuie să stea la baza încheierii acestui tip de contract, este un principiu de ordin general care trebuie să stea la baza încheierii oricărui contract. Pe cale de consecință, în cazul contractelor reale, pentru validitatea acestor contracte, nu este suficientă doar manifestarea de voință a părților contractante, ci, pentru validitatea contractului, principiul consensualismului trebuie în mod obligatoriu completat cu predarea-primirea bunului, care face obiectul contractului de transport. În consecință, contractul se consideră valabil încheiat doar în momentul predării, respectiv al preluării mărfii de către operatorul de transport.

Caracterul real al contractului de transport are implicații majore în ceea ce privește răspunderea cărăușului pentru transportul mărfurilor în orice tip de contract de transport, întrucât, doar din momentul predării mărfurilor, cărăușul răspunde de executarea transportului și pe întregul parcurs al acestuia.

Condițiile de validitate ale contractului de transport

Referitor la condițiile de valabilitate ale contractului de transport, acesta trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de noul Cod civil, respectiv capacitate, consimțământ, obiect și cauză.

De asemenea, contractul de transport trebuie să îndeplinească și condițiile de formă, care rezultă din conținutul dispozițiilor legale instituite prin Codul civil și celelalte acte normative speciale în materie.

Condiții de formă

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, și în materia contractului de transport sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general prevăzute în Cartea I din noul Cod civil, care se completează cu dispozițiile legale speciale în materia transporturilor.

Privitor la unele dispoziții speciale în privința capacitații de a contracta din materia transporturilor, din conținutul art. 29 din Legea nr. 92/2007 rezultă că pot avea calitatea de operatori de transport rutier public sau de transportatori autorizați atât societățile comerciale, persoane juridice de drept privat, având calitatea de profesioniști, în accepțiunea noului Cod civil, cât și compartimentele sau serviciile specializate de transport local, ca structuri proprii ale autorităților administrației publice locale sau ale asociației de dezvoltare intercomunitară, care nu au calitatea de comercianți, dar care pot exercita acte sau fapte de comerț.

Ca atare, în opinia unor autori ai literaturii de specialitate se poate concluziona că, în privința capacității de a contracta, calitatea de comerciant a operatorului se impune în cazul contractului de transport încheiat în baza contractului de delegare a gestiunii serviciului în care operatorul de transport rutier este o societate comercială, persoană juridică de drept privat, având calitatea de comerciant.

În cazul gestiunii directe a serviciului prin compartimentele și serviciile specializate de transport local din cadrul autorităților administrației publice locale, acestea fiind organisme care nu au calitatea de comerciant, evident că, pentru încheierea contractului de transport încheiat de către acești operatori, aceștia nu trebuie să aibă calitatea de profesioniști, dar, prin exercitarea activității de transport, acestea efectuează acte de comerț, astfel că, și în această ipoteză, contractul de transport este tot un contract comercial.

Se impune, de asemenea, precizarea că, și în ipoteza în care gestiunea directă a serviciului este încredințată unui compartiment sau structuri specializate din cadrul unei asociații de dezvoltare intercomunitară, deși aceste asociații constituite din asocierea mai multor unități administrativ-teritoriale sunt calificate de legiuitor persoane juridice de drept privat acestea, fiind autorizate să presteze un serviciu public, sunt asimilate, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, autorităților publice. în acest context, apreciem că, din moment ce unitățile administrativ-teritoriale, membre ale asociației, nu au calitatea de comerciant, pentru încheierea contractului de transport de către aceste organisme din cadrul asociației, acestea nu pot avea calitatea de comerciant, dar ele prin activitatea de transport exercită acte de comerț, astfel că, și în această ipoteză, contractul de transport este tot un contract comercial.

Totodată, în cazul transportului în regim de taxi și în regim de închiriere, dacă acesta se efectuează de către persoane fizice, acestea trebuie să se înregistreze la Registrul comerțului, astfel că, și în cazul efectuării serviciului de transport și al încheierii contractului de transport de către persoane fizice, acestea trebuie să aibă calitatea de profesionist.

În ceea ce privește consimțământul la contractare, potrivit art. 1204 C. civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză, respectiv consimțământul la contractare să nu fie viciat.

În privința consimțământului la contractare, în cazul gestiunii directe, contractul de transport se încheie în baza hotărârii de dare în administrare a serviciului, iar, în cazul gestiunii delegate, contractul de transport se încheie în baza hotărârii de atribuire și a contractului de delegare a gestiunii, în ambele ipoteze formarea consimțământului la încheierea contractului de transport având la baza oferta operatorului și acceptarea acesteia de către utilizator, adică de beneficiarul transportului.

O particularitate a consimțământului la contractare în materia contractului de transport, reliefată în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil1, dar care devine incidență și în contextul dispozițiilor noului Cod civil, care reglementează contractul de transport, și al dispozițiilor instituite prin actele normative speciale în materie, este aceea că, în cazul transportului cu periodicitate, formarea consimțământului, în baza ofertei profesionistului și a acceptării din partea cocontractantului, prezintă particularitatea că orice profesionist se află în stare de ofertă permanentă față de public, iar clientela profesionistului este o entitate globală, un număr nedefinit de persoane care apelează sau pot apela, în mod obișnuit sau ocazional, la serviciile profesionistului.

Profesionistul nu are, în consecință, dreptul de a refuza o deplasare, cu anumite excepții, iar acceptarea cocontractantului (pasager sau expeditor) reprezintă o simplă adeziune, întrucât tarifele profesionistului, ca de altfel și alte elemente ale contractului, cum ar fi itinerarul și durata normală a transportului, sunt prestabilite și, în consecință, nu sunt negociabile. Manifestarea de voință a clientului se reduce la acceptarea acestor condiții prestabilite ale contractului.

Desigur, nu întâlnim un asemenea mecanism de formare a acordului de voințe în cazul contractului de transport ocazional (charter, de comandă).

Sub acest aspect al consimțământului, raportat la obligația transportatorului de a nu refuza serviciile sale la solicitarea publicului, dispozițiile art. 1958 alin. (3) C. civ., statuează că „transportatorul care își oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale și orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul, expeditorul și destinatarul sunt obligați să respecte instrucțiunile transportatorului”

Totodată, se impune remarca, potrivit căreia, în cazul transportului de persoane, devine incidență legislația privitoare la protecția consumatorilor, mai sus expusă, precum și dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În privința condiției privitoare la obiectul contractului de transport, în lipsa unor dispoziții legale exprese prevăzute prin Codul civil, prin dispozițiile referitoare la contractul de transport, vom recurge și la dispozițiile generale din Codul civil referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice contract în privința obiectului acestuia.

Astfel, potrivit art. 1225 și urm. C. civ., obiectul contractului trebuie să fie determinat, adică, în materia contractului de transport, el trebuie să aibă ca obiect transportul unei persoane sau al unui bun, dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț, precum și licit, adică să nu fie prohibit de iege sau să contravină ordinii publice și bunelor moravuri.

De asemenea, în concordanță cu prevederile art. 1228 C. civ., pot face obiectul contractului de transport de bunuri și bunurile viitoare pe care expeditorul le va pune la dispoziția profesionistului în viitor pentru a fi transportate.

Referitor la condiția cauzei în materia contractului de transport, ea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute prin art. 1236 C. civ., adică să existe, să fie licită și morală, sancțiunea lipsei cauzei fiind nulitatea relativă a contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice, iar cauza ilicită și imorală atrage nulitatea absolută a contractului, dacă este comună, ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Condiții de fond

Documentele prin care se materializează contractul de transport sunt, potrivit art. 1956 C. civ., documente de transport, scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimație de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.

O constatare care se impune este aceea că, în transportul de mărfuri, în accepțiunea noului Cod civil, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate1 anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, de regulă, contractul de transport de mărfuri este un înscris nominativ, în cuprinsul său fiind individualizate părțile, iar drepturile aferente titlului circulă prin cesiune de creanță, dar art. 414 alin. (2) C. com. vechi permitea însă emiterea documentului de transport la ordin sau la purtător.

O atare remarcă din literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil este preluată prin dispozițiile noului Cod civil, care, prin dispozițiile art. 1964, după ce statuează că documentul de transport nu este negociabil, cu excepția cazului în care părțile sau legea specială dispun altfel, prin alin. (2) instituie excepția de la regula instituită prin alin. (1), prevăzând că, în cazul în care documentul de transport este negociabil, documentul la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin remitere.

În ceea ce privește formele și efectele girurilor, prin art. 1965 alin. (2) C. civ., se statuează că anularea și înlocuirea documentului de transport sunt supuse dispozițiilor privitoare la cambie și biletul la ordin.

Prin art. 1965 C. civ., legiuitorul precizând expres faptul că documentul de transport poate fi la ordin sau la purtător, arată că, în acest caz, proprietatea bunurilor transportate se transferă prin efectul transmiterii acestui document.

Observăm, din conținutul acestei dispoziții legale, că sunt menționate doar documentele de transport la ordin și la purtător, nu și caracteristica documentului de transport ca fiind nominativ, dar această caracteristică este de ordinul evidenței, întrucât contractul de transport nu poate fi încheiat în lipsa individualizării părților.

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, distincția dintre cele trei tipuri de titluri, respectiv nominative, la ordin și la purtător, este importantă sub aspectul identificării părților și al modalității de transfer al drepturilor aferente titlului:

în cazul titlului de transport nominativ, părțile sunt identificate prin titlu, iar drepturile aferente titlului circulă prin cesiune de creanță. Se remarcă faptul că, în domeniul transportului de persoane, drepturile aferente unor asemenea documente sunt intransmisibile, ceea ce reprezintă o derogare și în accepțiunea noului Cod civil de la regula instituită prin prevederile art. 1965 C. civ.;

în cazul titlului de transport la ordin, părțile sunt identificate pe titlu, iar drepturile aferente titlului circulă prin gir (andosament). Girul constă într-o mențiune translativă de drepturi, inserată de posesor pe document, cu precizarea numelui dobânditorului.

O asemenea constatare este transpusă și prin dispozițiile art. 1964 alin. (2) C. civ., potrivit cărora documentul de transport la ordin se transmite prin gir în cazul în care nu este negociabil. Rezultă, așadar, din această dispoziție legală, faptul că, din moment ce documentul de transport la ordin se transmite prin gir, acest document de transport nu este negociabil.

De asemenea, sub acest aspect, constatăm faptul că și noul Cod civil, asemenea art. 414 alin. (3) C. corn., abrogat în prezent, pentru precizarea condițiilor de formă și a efectelor girului, anularea și înlocuirea documentului de transport, face trimitere la dispozițiile privitoare la cambie și biletul la ordin.

Privitor la acest aspect, în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil și în perioada de incidență a Codului comercial, s-a arătat faptul că contractul de transport emis sub forma unui înscris la ordin nu poate fi asimilat totuși ca un veritabil titlu de valoare, acest document de transport particularizându-se, pe de o parte, față de cambie, prin faptul că este un document reprezentativ al mărfii, iar, pe de altă parte, documentul de transport la ordin nu este un titlu de credit, așa cum este cambia. Titlurile de credit, cum este cambia, creează în sarcina debitorului obligația de a plăti la scadență o sumă determinată (obligația de a da), pe când prestația profesionistului constă în deplasarea unor persoane sau bunuri (obligația de a face); în cazul titlurilor de transport la purtător, titularul drepturilor aferente titlului este identificat prin posesia acestuia, iar drepturile circulă prin tradițiune (remitere materială). în acest sens și dispozițiile art. 1964 alin. (2) C. civ. statuează că documentul de transport la purtător se transmite prin remitere.

În cazul contractului de transport de bunuri, posesorul titlului de transport este, inițial, expeditorul, după care această calitate trece asupra destinatarului, în momentul în care documentul de transport îi parvine, urmând ca, potrivit art. 1976 alin. (1) teza a ll-a C. civ., posesorul documentului de transport la ordin sau la purtător să fie obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate, predare care se face la domiciliul sau sediul destinatarului.

În privința condiției de valabilitate a contractului de transport sub aspectul formei pe care trebuie să îl îmbrace un astfel de contract, din conținutul art. 1956 C. civ. rezultă faptul că existența unui document de transport în una dintre formele prevăzute prin acest text de lege este transformată într-o obligație, existând și cazuri de excepție în care este permisă încheierea contractului de transport în formă verbală (taximetrie, curse ocazionale interurbane)

În acest context, se apreciază că se impune, cu excepțiile mai sus prezentate, forma scrisă a contractului de transport, drept condiție ad validitatem, și nu numai ad probationem.

Cerința formei scrise a contractului, ca instrument probator între părți, face dovada existenței contractului, ca negotium iuris. Factura eliberată de către furnizor și care atestă livrarea mărfii către cumpărător nu atestă prin ea însăși încheierea contractului de transport, întrucât profesionistul deține poziția de terț în raporturile dintre vânzător și cumpărător, factura fiind pentru acesta un res inter alios acta.

Un alt considerent care impune încheierea contractului de transport în formă scrisă este acela că, în litigiile derivate din transporturile de bunuri, cu precădere, contractul de transport titularizează persoana îndreptățită să acționeze în justiție pe profesionist, pentru angajarea răspunderii acestuia, întrucât această persoană este titulara drepturilor izvorâte din contractul de transport, care sunt opozabile profesionistului.

Părțile în contractul de transport

În ceea ce privește părțile în contractul de transport, după cum rezultă din conținutul conceptualizării legale a acestui tip de contract prin art. 1955 C. civ., acestea sunt transportatorul (operatorul serviciului de transport public local), care poate fi o persoană fizică sau juridică, și utilizatorul serviciului de transport public local, care este, în cazul contractului de transport de bunuri, expeditorul, care, de regulă, este și proprietarul mărfii, iar în cazul contractului de transport de persoane, utilizatorul serviciului este călătorul sau, în accepțiunea noului Cod civil, pasagerul.

În acest caz, după cum se arată în literatura de specialitate din perioada de incidență a Codului comercial (abrogat), chiar dacă pasagerul este necomerciant, contractul de transport este un act mixt de comerț, încheiat între un comerciant și un necomerciant, supus legii comerciale, în baza art. 56 C. com

Transportatorul este principalul subiect al contractului, acesta având, potrivit dispozițiilor noului Cod civil, obligația de a transporta bunurile predate, în cazul transportului de bunuri, sau de a transporta o persoană, în cazul transportului de persoane și bagaje, până la destinație.

Expeditorul în contractul de transport de bunuri este cocontractantul transportatorului, fiind, de regulă, proprietarul mărfii transportate.

Pasagerul este cocontractantul transportatorului în contractul de transport de persoane și bagaje. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, din perioada de incidență a vechiului Cod comercial (în prezent abrogat), chiar dacă pasagerul este necomerciant, contractul de transport este un act mixt de comerț, în baza art. 56 C. corn. vechi (abrogat în prezent), iar călătorul (pasagerul), fiind necesarmente o persoană fizică, este beneficiar al legislației de protecție a consumatorului în raporturile cu transportatorul.

De asemenea, el beneficiază de asigurări legale de viață și sănătate pe parcursul transportului, context în care, prin dispozițiile art. 2002 alin. (4) C. civ., se instituie obligația transportatorului de a avea asigurare de răspundere civilă, încheiată în condițiile legii.

Autorități învestite cu atribuții în material transporturilor

Ministerul Transporturilor, înființat și organizat prin H.G. nr. 21/2015, reprezintă organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, care stabilește politica în domeniul transporturilor la nivel național, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, cu prevederile O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, cu prevederile O.U.G. nr. 12/1998 privind transporturile pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române și cu alte acte normative speciale.

Ministerul Transporturilor elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a activităților de transport în cadrul politicii generale a Guvernului și îndeplinește rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor și al infrastructurii de transport.

De asemenea, Ministerul Transporturilor este autoritate publică centrală responsabilă cu implementarea politicilor de transport adoptate la nivelul Uniunii Europene.

Prin modificările și completările aduse H.G. nr. 21/2015 prin H.G. nr. 103/2016, art. 81 din H.G. nr. 21/2015, nou introdus prin H.G. nr. 103/2016, statuează că Ministerul Transporturilor, prin Direcția generală organismul intermediar de transport, îndeplinește și funcțiile de selecție și evaluare a proiectelor, monitorizare și implementare, verificare tehnică și financiară, verificarea ex-post a achizițiilor publice în conformitate cu dispozițiile art. 26 din H.G. nr. 398/2015 privind stabilirea cadrului instituțional de coordonare și gestionare a fondurilor europene structurale și investiții și pentru asigurarea continuității cadrului instituțional de coordonare și gestionare a instrumentelor structurale 2007-2013, pentru proiectele de transport, ale organismului intermediar pentru transport, în cadrul Programului operațional de infrastructură mare 2014-2020.

De asemenea, potrivit art. 8 din H.G. nr. 21/2015, nou introdus prin H.G. nr. 103/2016, Ministerul Transporturilor asigură gestiunea Mecanismului Interconectarea Europei (CEF) în sectorul de transport în conformitate cu prevederile art. 22 din Regulamentul (UE) nr. 1316/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 de instituire a Mecanismului pentru Interconectarea Europei, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 913/2010 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 680/2007 și (CE) nr. 67/2010, în limitele Protocolului de colaborare încheiat în acest sens cu Ministerul Fondurilor Europene.

În materia transporturilor aeriene, Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, exercită autoritatea de stat în domeniul aviației civile, având atribuțiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian al României. Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 8 din H.G. nr. 21/2015, Ministerul Transporturilor aprobă utilizarea spațiului aerian, cu acordul organelor abilitate, în condițiile legii, și în conformitate cu dispozițiile Codului aerian civil aprobat prin O.G. nr. 29/1997, republicată.

Dar, în materia transporturilor aeriene, în subordinea Ministerului Transporturilor este organizată și funcționează Autoritatea Aeronautică Civilă, desemnată prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1185/2006 ca fiind autoritatea națională de supervizare, organism tehnic specializat pentru îndeplinirea funcției de supervizare a siguranței zborului în aviația civilă, la nivel național.

Regulamentul de organizare și funcționare a Autorității Aeronautice Civile a fost aprobat prin H.G. nr. 405/1993 privind înființarea Autorității Aeronautice Civile Române.

Prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 1288/2016 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1332/2011 al Comisiei din 16 decembrie 2011 de stabilire a unor cerințe comune privind utilizarea spațiului aerian și a unor proceduri comune de operare pentru evitarea coliziunii în zbor, Autoritatea Aeronautică Civilă exercită calitatea de autoritate competentă în sensul Regulamentului (UE) nr. 1332/2011, sens în care poate decide aplicarea, pentru conformare cu cerințele Regulamentului (CE) nr. 216/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 februarie 2008, privind normele comune în domeniul aviației civile și instituirea unei Agenții Europene de Siguranță a Aviației și de abrogare a Directivei 91/670/CEE a Consiliului, a Regulamentului (CE) nr. 1592/2002 și a Directivei 2004/36/CE și cu normele sale de aplicare, a mijloacelor acceptabile de conformare adoptate de Agenția Europeană de Siguranță a Aviației. Aplicarea mijloacelor acceptabile de conformare se aprobă prin decizie a directorului general al Autorității Aeronautice Civile Române.

CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE TRANSPORT DE PERSOANE

Sediul materiei

Începând cu data de 1 octombrie 2011, contractul de transport de persoane beneficiază de o reglementare generală a regimului său juridic, realizată prin Codul civil.

În materia contractului de transport de persoane sunt incidente dispozițiile art. 2002-2008, alcătuind secțiunea a 3-a „Contractul de transport de persoane și bagaje” a capitolului „Contractul de transport”, și art. 1955-1960, respectiv secțiunea 1 „Dispoziții generale” a aceluiași capitol destinat a reglementa contractul de transport.

Reglementarea din Codul civil referitoare la contractul de transport de persoane este o reglementare generală, din perspectiva modurilor de transport. Astfel, aceasta este incidență cu privire la oricare dintre modurile de transport, în măsura în care legislația specială referitoare la transporturile feroviare, rutiere, navale și aeriene nu dispune cu privire la o anumită problemă.

În plus, în materia contractului de transport de persoane au fost și rămân incidente dispoziții ale O.G. nr. 19/1997 privind transporturile. Și acest act normativ cuprinde o serie de norme juridice generale în privința contractului de transport de persoane, în sensul aplicabilității lor cu privire la orice contract de transport, indiferent de modul de transport.

Totuși, dispozițiile O.G. nr. 19/1997 nu vizează decât anumite aspecte referitoare la contractul de transport de persoane.

Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractele de transport de persoane încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011

Din coroborarea art. 102 și art. 141 din Legea nr. 71/2011 rezultă faptul că, în materia contractului de transport de persoane, ca și în aceea a contractului de transport de bunuri, sunt incidente o regulă și o excepție:

Contractele de transport încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt guvernate de Codul comercial în ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea lor.

Însă, răspunderea transportatorului este guvernată de legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat prejudicial.

Prin urmare, dacă evenimentul care a produs prejudiciul s-a produs înainte de 1 octombrie 2011, răspunderea va fi guvernată de Codul comercial (la fel ca și toate celelalte aspecte ținând de contractul de transport);

Dacă evenimentul care a produs prejudiciul a avut loc începând cu data de 1 octombrie 2011, răspunderea va fi guvernată de Codul civil (spre deosebire de toate celelalte aspecte ținând de contractul de transport, care vor fi guvernate de Codul comercial).

Clasificarea unui contract drept contract de transport persoane

Pornind de la prevederile art. 1955 C. civ., poate fi formulată următoarea definiție a contractului de transport de persoane:

Contractul de transport de persoane este contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană dintr-un loc într-altul, în schimbul unui preț (tarif) pe care pasagerul (călătorul) se obligă să îl plătească la timpul și locul convenite

Obiectul contractului de transport persoane

Privind definiția contractului de transport de persoane prin prisma art. 1225 C. civ. obiectul acestui contract este operațiunea juridică de transport de persoane. Pentru a fi în prezența operațiunii juridice de transport de persoane, ca regulă, este necesar ca părțile contractului să își asume următoarele două obligații:

obligația de a transporta o persoană;

obligația de a plăti un preț [având în vedere prevederile art. 21 alin. (3) și art. 23 din O.G. nr. 19/1997, prețul contractului de transport de persoane este denumit inclusiv prin termenul tarif.

Prin excepție, operațiunea juridică de transport de persoane implică exclusiv obligația de a transporta o persoană, lipsind cea de a plăti un preț.

În ceea ce privește obligația de a transporta o persoană, aceasta trebuie să fie asumată cu titlu principal. Obiectul obligației menționate, respectiv prestația de a transporta o persoană, se caracterizează prin următoarele trăsături esențiale, fiind necesar ca:

prin intermediul prestației să se realizeze o deplasare în spațiu [având în vedere art. 2002 alin. (1) C. civ., în afara deplasării propriu-zise obligația de a transporta implică și efectuarea operațiunilor de îmbarcare și debarcare];

deplasarea în spațiu să vizeze o persoană

deplasarea în spațiu să se realizeze cu un mijloc de transport (vehicul). Potrivit art. 9 alin’ (2) din O.G. nr. 19/1997, mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să se deplaseze pe o cale de comunicație rutieră, feroviară, navală sau aeriană;

deplasarea în spațiu să se realizeze folosindu-se infrastructura de transport (căile de comunicație sau căile de transport).

Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997, infrastructurile destinate desfășurării activităților persoane în cazul în care persoana care și-a asumat obligația de a transporta realizează o activitate de transport în interes public. În acest caz, transportatorul este ținut numai de o obligație de prudență și diligență.

Părțile contractului de transport de persoane

Având în vedere art. 1955 și art. 2003 C. civ., părțile contractului de transport de persoane sunt denumite „transportator”, respectiv „călător” sau „pasager”.

Transportatorul – parte la contractul de transport

În materia contractului de transport de persoane, ca și în aceea a contractului de transport de bunuri, au vocația de a încheia un contract de transport de persoane, în calitate de transportator, doar persoanele care execută transporturi în interes public (din interpretarea coroborată a art. 1955, art. 1958 C. civ. și a art. 20 și art. 21 din O.G. nr. 19/1997).

Pentru a configura cine poate încheia un contract de transport în calitate de transportator trebuie avute în vedere prevederile Codului civil și cele ale O.G. nr. 19/1997.

Reglementarea este comună atât în privința transportului de bunuri, cât și de persoane.

Cu privire la situația contractului de transport cu titlu gratuit Codul civil reglementează indirect o limitare cu privire la persoana transportatorului.

Astfel, art. 1958 precizează faptul că operațiunea de transport, obiect al contractului de transport, nu poate fi realizată cu titlu gratuit decât de persoane care își oferă serviciile publicului în cadrul activității profesionale.

Privind din perspectiva O.G. nr. 19/1997, acestea sunt persoane care desfășoară transporturi în interes public.

Conchizând doar o persoană care desfășoară activitate de transport în interes public poate să încheie un contract de transport cu titlu gratuit.

Cu privire la situația contractului de transport cu titlu oneros, Codul civil nu reglementează nicio limitare cu privire la persoana transportatorului.

Astfel, din perspectiva actului normativ menționat, dacă are caracter oneros, orice persoană fizică sau juridică ar putea încheia un contract de transport, asumându-și obligația de a transporta un bun. Codul civil trebuie însă coroborat cu O.G. nr. 19/1997.

Potrivit art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997, doar transporturile în interes public se pot executa cu perceperea unui tarif, cele în interes propriu executându-se fără plată.

Din coroborarea dispozițiilor Codului civil cu cele ale O.G. nr. 19/1997 rezultă faptul că, și în ceea ce privește contractul de transport cu titlu oneros, acesta poate fi încheiat în calitate de transportator tot doar de o persoană care desfășoară activitate de transport în interes public.

Sfera persoanelor care desfășoară activitate de transport în interes public se stabilește pornind de la prevederile O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 20 din acest act normativ, desfășoară activitate de transport în interes public orice persoană care își oferă serviciile de transport către orice persoană interesată. Pentru a desfășura în mod legal activitate de transport în interes public, o persoană trebuie să își aleagă o formă de organizare (cu sau fără personalitate juridică) și trebuie să obțină o autorizație specială din partea Ministerului Transporturilor.

Călătorul/Pasagerul – parte la contractul de transport

Potrivit art. 1955 C. civ. coroborat cu art. 2003 C. civ., cea de-a doua dintre părțile contractului de transport este pasagerul sau călătorul. Nu sunt reglementate aspecte particulare cu privire la persoana pasagerului sau a călătorului.

Încheierea contractului de transport de persoane

Încheierea contractului de transport de persoane presupune realizarea unui acord de voință cu scopul de a da naștere unor efecte juridice, acord având ca obiect efectuarea unei operațiuni de transport

La momentul încheierii contractului de transport trebuie avute în vedere, alături de condițiile generale (aplicabile tuturor contracteloi), și condițiile speciale, vizând încheierea valabilă a contractului de transport de persoane și probarea contractului de transport de persoane. Nu există reglementări particulare privind opozabilitatea contractului.

Condițiile referitoare la validitatea contractului de transport de personae

Prin raportare la prevederile art. 1178 și art. 1179 C. civ., condițiile de validitate ale unui contract se împart în două categorii, respectiv:

condiții de fond, care vizează capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul și cauza;

condiții de formă, care vizează formalitățile cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Cu privire la condițiile de fond, în materia contractului de transport de persoane, sunt reglementate condiții speciale referitoare la capacitatea de a contracta și la consimțământul părților.

Referitor la capacitatea de a contracta, din coroborarea dispozițiilor Codului civil cu cele ale O.G. nr. 19/1997, rezultă o condiție specială vizând capacitatea de folosință. Astfel, au vocația de a realiza obiectul contractului de transport, în configurarea Codului civil, exclusiv persoanele care desfășoară activitate de transport în interes public.

Așa cum rezultă din cele de mai sus, pe de o parte, potrivit art. 1958 alin. (2) C. civ., numai aceste persoane pot să se oblige la a efectua transportul unui bun cu titlu gratuit.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 din O.G. nr. 19/1997, numai persoanele care desfășoară activitate de transport în interes public pot să se oblige la a efectua transportul unui bun contra unui preț.

Referitor la consimțământul părților, potrivit art. 1958 C. civ. (din materia dispozițiilor generale aplicabile contractului de transport), se instituie o limitare a posibilității de a refuza încheierea contractului de transport. Astfel, o persoană care desfășoară activitate de transport în interes public, ca regulă, are obligația de a transporta orice pasager/ călător al cărui transport este solicitat.

Prin excepție, refuzul de a încheia un contract de transport este permis doar dacă există motive întemeiate. Art. 2002 alin. (3) C. civ. face trimitere, pentru refuzul de a încheia contractul de transport de persoane, la cazurile prevăzute în legi speciale.

Cu privire la formă, coroborarea art. 1178, art. 1179, art. 1956 C. civ. cu art. 20 din O.G. nr. 19/1997 conduce către concluzia că în materia contractului de transport nu este necesară îndeplinirea vreunei formalități pentru încheierea contractului. Astfel, art. 1956 C. civ. și art. 20 din O.G. nr. 19/1997 atribuie documentului de transport rol probator în ceea ce privește contractul de transport de persoane.

Condițiile referitoare la proba contractului de transport de persoane

Regula în materie de probă a contractului de transport de persoane rezultă din analiza art. 1956C. civ. și a art. 20 din O.G. nr. 19/1997.

Textele de lege menționate se referă la dovada contractului de transport prin intermediul documentului de transport. Acesta este un înscris diferit de contractul de transport, care poate purta denumiri diferite.

Codul civil menționează, cu titlu de exemplu, ca documente de transport, tichetul sau legitimația de călătorie. În consecință, art. 1956 C. civ. și art. 20 din O.G. nr. 19/1997 nu pot fi interpretate în sensul că proba contractului de transport se poate face exclusiv cu documentul de transport, ci doar ca afirmând posibilitatea de a se face dovada contractului de transport și printr-un alt înscris, diferit de contractul propriu-zis.

Rezultă deci că art. 1956 C. civ. și art. 20 din O.G. nr. 19/1997 pot fi interpretate extensiv, în sensul că acestea afirmă regula conform căreia contractul de transport se probează prin înscris.

Prin excepție, contractul de transport poate fi dovedit și prin alte mijloace de probă. Exemplificativ, poate fi folosită în acest scop proba cu martori în condițiile Codului de procedură civilă. Potrivit art. 309 alin. (4) din acest act normativ, este admisibilă proba cu martori în următoarele situații:

partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;

există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;

partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;

părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;

actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, doi, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;

se cere lămurirea clauzelor actului juridic

Emiterea documentului de transport

În materia contractului de transport de persoane se întocmește un document de transport. Acesta nu se confundă cu contractul de transport, fiind un act juridic distinct și ulterior.

Având în vedere dispozițiile art. 1956 C. civ., cele mai uzuale denumiri folosite pentru documentele de transport ce atestă încheierea unui contract de transport de persoane sunt: tichetul de călătorie ori legitimația de călătorie.

Textul de lege menționează printre documentele de transport și recipisa de bagaje. Acest document de transport trebuie plasat tot în sfera transportului de persoane ca urmare a faptului că, potrivit art. 2003 alin. (1) lit. c) C. civ., în temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat față de călător să transporte, fără o altă plată, bagajele acestuia, în cantitatea și condițiile prevăzute prin dispozițiile legii speciale.

Codul civil nu reglementează aspecte ținând de întocmirea documentelor de transport, precum: cuprinsul, numărul de exemplare și destinația acestora.

Pe baza art. 20 din O.G. nr. 19/1997, poate fi trasă concluzia că documentul de transport este emis de către transportator și înmânat pasagerului.

Din coroborarea art. 1956 C. civ. cu art. 20 din O.G. nr. 19/1997 rezultă funcția documentelor de transport, respectiv aceea de a dovedi contractul de transport de persoane.

Caracterele juridice ale contractului de transport de personae

Contractul de transport se încheie, de cele mai multe ori, în legătură cu un alt contract, ca urmare a necesității executării acestuia din urmă. între cele două contracte nu există însă decât un raport de accesorialitate economică.

Din punct de vedere juridic, contractul de transport este un act juridic principal. Rațiunea acestei calificări este aceea că, în abstract, un contract de transport poate fi încheiat și independent de încheierea altui contract.

Calificarea drept act juridic principal prezintă importanță, în special, sub aspectul aplicabilității principiului accesorium sequitur principale. Astfel, atunci când contractul de transport este legat economic de un alt contract, între acestea nu își găsește aplicabilitate principiul menționat.

Exemplificativ, neaplicarea principiului accesorium sequitur principale are consecințe în materia validității actului juridic. Astfel, validitatea contractului de transport nu va fi influențată de validitatea actului juridic care a determinat încheierea sa.

Privind contractul de transport din perspectiva art. 1971 și urm. C. civ., acesta un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual. De asemenea, poate fi un contract de adeziune, respectiv un contract încheiat cu consumatorii.

Referitor la caracterul numit, contractul de transport de persoane îndeplinește cerința rezultând din art. 1168 C. civ., respectiv este un contract reglementat legal.

Contractul de transport de persoane beneficiază de o lege generală, Codul civil (art. 2002-2008), dar și de legi speciale, aplicabile anumitor moduri de transport.

Exemplificativ, Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin O.G. nr. 7/2005 (art. 8 și urm.), configurează contractul de transport de persoane pe căile ferate; Convenția pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internațional, adoptată la Montreal, ratificată de România prin O.G. nr. 107/2000, configurează contractul de transport de persoane pe căile aeriene.

Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de transport de persoane îndeplinește cerința rezultând din art. 1171 C. civ., respectiv obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. Exemplificativ, obligația de a realiza un transport (care incumbă transportatorului) își găsește corespondent în obligația de a plăti prețul contractului de transport (care incumbă călătorului/pasagerului).

Referitor la caracterul oneros, în materia contractului de transport acesta reprezintă regula. Astfel, ca principiu, contractul de transport de persoane îndeplinește cerința din art. 1172 C. civ., respectiv fiecare dintre părțile contractului urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate. Exemplificativ, transportatorul își asumă obligația de a efectua un transport urmărind obținerea prețului, iar călătorul/pasagerul își asumă obligația de a plăti un preț urmărind obținerea unei prestații de transport. Prin excepție, contractul de transport are caracter gratuit, transportatorul neurmărind să procure pentru sine un avantaj în schimbul obligațiilor asumate.

Referitor la caracterul comutativ, contractul de transport de persoane îndeplinește cerința rezultând din art. 1173 C. civ., respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părțile acestuia este certă existența drepturilor și obligațiilor, iar întinderea lor este determinată sau determinabilă.

Referitor la caracterul consensual, contractul de transport de persoane îndeplinește cerința rezultând din art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv contractul se formează prin simplul acord de voință al părților. Astfel, pe de o parte, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia întocmirea contractului de transport în formă scrisă ar fi o condiție pentru validitatea contractului.

În plus, din art. 1956 C. civ. și art. 20 din O.G. nr. 19/1997 rezultă că încheierea contractului de transport se asociază cu emiterea documentului de transport, dar că acesta are exclusiv rol probator. Pornind de la specificul contractului, respectiv transportul de persoane, nu se poate pune problema caracterului real al contractului. Acest caracter presupune cu necesitate, potrivit art. 1174 alin. (4) C. civ., remiterea de bunuri.

Este un contract de adeziune, aceasta rezultând din faptul că un contract de transport poate îndeplini cerința rezultând din art. 1175 C. civ. Astfel, clauzele sale esențiale pot fi redactate de una dintre părți, cealaltă parte neavând decât posibilitatea să le accepte ca atare.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, aceasta rezultă din faptul că un contract de transport poate îndeplini cerințele rezultând din art. 1177 C. civ. și din legislația în materie de protecție a consumatorilor.

Astfel, cpntractul de transport poate fi încheiat cu persoane fizice care acționează în scopuri din afara activității lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

CAPITOLUL III

OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

Efectele contractului de transport sunt reprezentate de drepturile șii obligațiile părților

Spre deosebire de contractul de transport de bunuri, nu se ridică problema eventualelor drepturi și obligații ale destinatarului, întrucât acest participant nu caracterizează contractul de transport de persoane.

Obligațiile călătorului/pasagerului

Principalele obligații ale călătorului/pasagerului, decurgând din contractul de transport de persoane, sunt:

obligația de a plăti prețul contractului de transport;

obligația de a se supune măsurilor luate de către transportator, în Iimpui transportului.

Obligația de a plăti prețul contractului de transport

Obligația este consacrată prin art. 1955 C. civ. și presupune o prestație principală, respectiv suportarea prețului contractului de transport.

Codul civil se referă expres, în materia contractului de transport de persoane, la remunerarea transportului pasagerului, dar și al copiilor, n;spectiv al bagajelor acestuia. Cu privire la ultimele două (copiii și bagajele pasagerului), art. 2003 alin. (1) C. civ. precizează că transportul acestora se poate face gratuit sau cu plată, în condițiile legilor speciale.

Obligația de a se supune măsurilor luate de către transportator, în timpul transportului

Obligația este consacrată de art. 1958 alin. (3) și art. 2003 alin. (2) C. civ. și presupune o prestație principală, anume respectarea tuturor instrucțiunilor transportatorului, conforme dispozițiilor legale.

Obligațiile transportatorului

Principalele obligații ale transportatorului, decurgând din contractul de transport de persoane, reglementate în mod direct (prin art. 1955, art. 2002 și art. 2003 C. civ.) sau indirect (prin art. 2004 și art. 2005 C. civ.), sunt:

obligația de a transporta pasagerul și bagajele acestuia;

obligația de a transporta copiii pasagerului care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condițiile legii;

obligația de a pune la dispoziția pasagerului un loc corespunzător legitimației sale de călătorie;

obligația de a nu aduce atingere vieții, integrității corporale sau sănătății pasagerului;

obligația de a conserva bagajele pasagerului;

obligația de a respecta termenul de transport.

Obligația de a transporta pasagerul și bagajele acestuia

Obligația este consacrată prin art. 1955 și art. 2003 alin. (1) lit. c) C. civ. și presupune mai multe prestații principale, respectiv:

realizarea prestației de transport cu privire la pasager și la bagajele acestuia, de la punctul de plecare până la cel de destinație;

realizarea operațiunilor de îmbarcare și debarcare conexe deplasării în spațiu a pasagerului și a bagajelor acestuia.

Obligația de a transporta bagajele pasagerului poate presupune sau nu existența obligației de a plăti un tarif de transport corelativ. Codul civil trimite, sub acest aspect, la reglementările speciale, aplicabile fiecărui mod de transport.

Cu titlu de exemplu, potrivit art. 17 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin O.G. nr. 7/2005, călătorul poate să ia cu el în vagoanele de călători, in mod gratuit, bagajele de mână ușor de manipulat și bine ambalate, masa totală a bagajelor de mână admisă pentru fiecare loc ocupat fiind de 30 de kg

Obligația de a transporta pasagerul și bagajele acestuia poate fi o obligație de rezultat sau de mijloace. Din coroborarea art. 1958 alin. (2) cu art. 2002 alin. (2) C. civ. rezultă următoarele:

obligația de a transporta pasagerii este o obligație de rezultat, indiferent de caracterul oneros sau gratuit al contractului;

obligația de a transporta bagajele pasagerilor este o obligația de mijloace, dacă transportul este cu titlu gratuit, respectiv o obligație de rezultat, dacă transportul este cu titlu oneros.

Obligația de a transporta copiii pasagerului care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condițiile legii

Obligația este consacrată prin art. 2003 alin. (1) lit. b) C. civ. și presupune mai multe prestații principale:

realizarea prestației de transport cu privire la copiii pasagerului;

realizarea operațiunilor de îmbarcare și debarcare conexe deplasării în spațiu a copiilor pasagerului.

Obligația de a transporta copiii pasagerului poate presupune sau nu existența obligației de a plăti un tarif de transport corelativ. Codul civil trimite, sub acest aspect, la reglementările speciale, aplicabile fiecărui mod de transport. Cu titlu de exemplu, potrivit art. 13 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin O.G. nr. 7/2005, copiii până la vârsta de 5 ani împliniți se transportă gratuit, dacă nu se solicită un loc separat, iar cei până la vârsta de 10 ani împliniți se transportă cu plata a 50% din tariful de transport și din suplimentul de tren, dacă se solicită un loc separat, iar la trenurile cu locuri rezervate plătesc și tariful integral al tichetului.

Obligația de a pune la dispoziția pasagerului un loc corespunzător legitimației de călătorie

Obligația este consacrată prin art. 2003 alin. (1) lit. a) C. civ. și presupune o prestație principală, respectiv asigurarea, în mijlocul de transport, a unui loc în picioare sau pe scaun, cu respectarea clasei la care legitimația de călătorie dă dreptul.

Obligația de a nu aduce atingere vieții, integrității corporale sau sănătății pasagerulu

Obligația este consacrată indirect, prin art. 2004 C. civ., care consacră răspunderea transportatorului pentru moartea, vătămarea integrității corporale sau a sănătății pasagerului. Obligația presupune prestație principală, respectiv abținerea de la orice acțiune sau inacțiune care ar pune în pericol viața, sănătatea sau integritatea corporală a pasagerului.

Obligația a fost reținută în literatura de specialitate chiar și înaintea de intrarea în vigoare a noului Cod civil sub forma „obligației de securitate”111 ce incumbă transportatorului.

Obligația de a conserva bagajele pasagerului

Obligația este consacrată indirect, prin art. 2005 C. civ., care consacră răspunderea transportatorului pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor pasagerului. Obligația presupune o prestație principală, respectiv menținerea bagajelor pasagerului în starea în care se aflau la îmbarcarea în mijlocul de transport, sub aspect cantitativ și calitativ.

Obligația vizează și alte bunuri ale călătorului, care nu pot fi calificate drept bagaje, dar pe care călătorul le ține cu sine (art. 2005 C. civ.)

Obligația de a respecta termenul de transport

Obligația este consacrată indirect, prin art. 2004 C. civ., care consacră răspunderea transportatorului pentru întârzierea executării transportului. Obligația presupune o prestație principală, respectiv debarcarea călătorului și a bagajelor sale la destinație, la momentul stabilit de părți, prin contractul de transport.

Angajarea răspunderii întemeiate pe contractul de transport de personae

Codul civil consacră expres posibilitatea atragerii răspunderii transportatorului prin două articole:

art. 2004 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate persoanei pasagerului;

art. 2005 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate bagajelor și altor bunuri ale pasagerului.

Consacrarea posibilității atragerii răspunderii pentru una dintre părțile contractante și pentru anumite fapte nu exclude posibilitatea atragerii laspunderii pentru încălcarea oricărei obligații care incumbă părților potrivit contractului de transport.

Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru prejudicii cauzate persoanei pasagerului

Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a transportatorului pentru prejudicii cauzate persoanei pasagerului/călătorului, trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderii, consacrate prin Codul civil (art. 1349 și urm.):

fapta ilicită;

prejudiciul;

legătura de cauzalitate;

vinovăția.

De asemenea, trebuie să nu fie incidente niciuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere sau de decădere din dreptul de a fi despăgubit

Referitor la fapta ilicită, aceasta este reprezentată, în primul rând, de orice acțiune sau omisiune prin care este încălcată obligația de a nu aduce atingere vieții, integrității corporale sau sănătății pasagerului, cu consecința decesului pasagerului, vătămării integrității corporale a pasagerului sau a sănătății acestuia.

În al doilea rând, fapta ilicită poate fi reprezentată și de acțiuni sau omisiuni constând în încălcarea altor obligații contractuale. Codul civil nu menționează care sunt aceste obligații și nici consecințele concrete pe care le-ar putea produce încălcarea lor, precizând doar că vor fi acoperite și daune rezultând din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiții decât cele stabilite sau rezultând din întârzierea executării acestuia [art. 2004 alin. (2) C. civ.]. Pentru a intra în sfera de aplicarea a art. 2004 alin. (2) C. civ., încălcarea obligațiilor contractuale trebuie să nu aibă drept consecință pierderea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului și nici deteriorarea acestora, întrucât acestea sunt avute în vedere de art. 2005 C. civ.

De asemenea, încălcarea obligațiilor contractuale trebuie să nu aibă drept consecință decesul pasagerului, vătămarea integrității corporale a pasagerului sau a sănătății acestuia, întrucât toate acestea sunt avute în vedere de art. 2004 alin. (1) C. civ. Exemplificativ, poate fi menționată, ca faptă ilicită ce s-ar putea încadra în sfera de aplicare a art. 2004 alin. (2) C. civ., încălcarea obligației de a respecta termenul de transport în ceea ce privește persoana pasagerului, cu consecința întârzierii sale și a obligării la cheltuieli suplimentare pentru a-și continua călătoria.

Referitor la cauzele exoneratoare de răspundere, Codul civil reglementează două aspecte. în primul rând, art. 2004 alin. (4) C. civ. enumeră situațiile care sunt calificate drept cauze exoneratoare de răspundere. în al doilea rând, art. 2004 alin. (5) C. civ. interzice clauzele prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudicii cauzate persoanei pasagerului.

În privința situațiilor care sunt calificate drept cauze exoneratoare de răspundere sunt prevăzute o regulă și o excepție. Ca regulă, răspunderea transportatorului nu va fi angajată dacă producerea prejudiciului este rezultatul intervenirii uneia dintre următoarele situații:

fapta călătorului care acționează cu intenție sau din culpă gravă;

starea de sănătate a călătorului,

fapta unui terț pentru care transportatorul nu este ținut să răspundă; și

forța majoră.

Prin excepție, chiar și în condițiile în care intervin situațiile calificate drept ( uize exoneratoare de răspundere, transportatorul rămâne răspunzător ilacă paguba este cauzată de mijlocul de transport folosit ori de starea de sănătate a sa ori a angajaților săi.

Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru prejudicii cauzate bagajelor pasagerului și a altor bunuri ale acestuia

Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a transportatorului pentru prejudicii cauzate bagajelor pasagerului/călătorului și a altor bunuri ale acestuia, trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderiii, consacrate prin Codul civil (art. 1349 și urm.):

fapta ilicită;

prejudiciul;

legătura de cauzalitate;

vinovăția.

De asemenea, trebuie să nu fie incidente niciuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere sau de decădere din dreptul de a fi despăgubit.

Referitor la contractul de transport de persoane, sunt prevăzute reglementări speciale în ceea ce privește fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și cauzele exoneratoare de răspundere. în plus, în privința răspunderii pentru bagaje și alte bunuri, se prevede aplicarea dispozițiilor legale referitoare la contractul de transport de bunuri, în măsura în care sunt compatibile cu art. 2005 C. civ.

Cu privire la fapta ilicită, aceasta este reprezentată de orice acțiune sau omisiune prin care este încălcată obligația de conservare a bagajelor, cu consecința pierderii sau deteriorării bagajelor sau a altor bunuri ale pasagerului.

Cu privire la prejudiciu, art. 2005 C. civ. reglementează limita despăgubirii pentru cazurile de pierdere sau deteriorare a bagajelor sau a altor bunuri ale pasagerului.

Astfel, acoperirea prejudiciului se realizează în limita valorii declarate a bunului sau, în lipsa acesteia, în limita valorii stabilite în raport cu natura, conținutul obișnuit al bagajelor și alte asemenea împrejurări.

Cu privire la vinovăție, art. 2005 C. civ. reglementează posibilitatea angajării răspunderii transportatorului pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor de mână sau a altor bunuri pe care călătorul le ține cu sine, numai dacă se dovedește intenția sau culpa transportatorului. Rezultă deci că, în materia contractului de transport de persoane, pentru situația angajării răspunderii pentru bagaje și alte bunuri, ca regulă, vinovăția nu trebuie dovedită. Prin excepție, vinovăția trebuie dovedită, în cazul în care răspunderea vizează bagajele de mână sau alte bunuri pe care pasagerul le ține cu sine.

Cu privire la cauzele exoneratoare de răspundere, art. 2005 C. civ. enumeră aceste cauze.

Astfel, răspunderea transportatorului nu va fi angajată dacă producerea prejudiciului este rezultatul intervenirii uneia dintre următoarele situații:

viciul bagajelor sau al altor bunuri ale călătorului;

culpa călătorului;

forța majoră.

De asemenea, răspunderea transportatorului nu va fi angajată dacă producerea prejudiciului este rezultatul faptei unui terț pentru care transportatorul nu este ținut să răspundă [art. 2008 coroborat cu art. 1991 alin. (3) C. civ.].

Denunțarea unilaterală a contractului de transport de persoane

Potrivit art. 2004 C. civ., în cazul în care, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai prezintă interes pentru călător, acesta îl poate denunța, solicitând rambursarea prețului. Prin raportare la prevederile legale menționate, rezultă următoarele:

titularul dreptului de a denunța unilateral contractul de transport este călătorul/pasagerul

condițiile necesar a fi îndeplinite cumulativ pentru exercitarea dreptului de a denunța unilateral contractul sunt:să fi avut loc o întârziere în executarea transportului; din cauza acestei întârzieri, contractul să nu mai prezinte interes pentru călător, efectele exercitării dreptului de a denunța unilateral contractul de transport sunt:

încetarea contractului de transport,

nașterea obligației transportatorului de a rambursa prețul plătit de călător (pasager).

Menționăm că aceste dispoziții sunt aplicabile dacă părțile nu au stabilit astfel în contract sau dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cesiunea contractului de transport de personae

Codul civil reglementează însă cesiunea drepturilor decurgând din contractul de transport de persoane. Potrivit art. 2007 C. civ., pasagerul poate ceda drepturile sale înainte de a începe transportul, fără a fi obligat să îl înștiințeze pe transportator.

Cesiunea drepturilor pasagerului are natura juridică a unei cesiuni de creanță, reglementate în Codul civil prin art. 1566 și urm. Potrivit art. 1574 C. civ., cedentul are obligația de a remite cesionarului titlul constatator al creanței și orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. Ar rezulta deci faptul că pasagerul are obligația de a preda persoanei căreia îi cedează drepturile sale decurgând din contractul de transport de persoane, documentul de transport și orice alte înscrisuri care ar dovedi drepturile transmise.

Art. 2007 C. civ. consacră o excepție de la dreptul comun în materia cesiunii de creanță, respectiv cesiunea produce efecte față de transportator (debitorul cedat) chiar și în absența notificării cesiunii către acesta.

3.5. Obligațiile transportatorului în contractul de transport internațional aerian potrivit convențiilor internaționale la care România este parte

Referitor la transportul aerian internațional, Capitolul III din Convenția pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internațional, ratificată de România prin O.G. nr. 107/2000, este consacrat răspunderii transportatorului și a limitelor compensării daunelor.

Astfel, art. 17 din Convenție prevede că transportatorul este răspunzător pentru dauna rezultată ca urmare a decesului sau vătămării corporale a unui pasager, cu condiția ca accidentul care a produs decesul sau vătămarea să se fi produs la bordul aeronavei sau în timpul oricăreia dintre operațiunile de îmbarcare sau de debarcare. De asemenea, transportatorul este răspunzător pentru daunele datorate distrugerii, pierderii sau deteriorării bagajului înregistrat, cu condiția ca evenimentul care a provocat distrugerea, pierderea sau deteriorarea să fi avut loc la bordul aeronavei sau în perioada în care transportatorul avea în grijă bagajul înregistrat, dar, totuși, transportatorul nu este răspunzător în acest caz, dacă dauna a survenit datorită unui defect al bagajului, calității sau viciului acestuia. în același context, transportatorul este răspunzător pentru dauna survenită prin distrugere, pierdere sau deteriorare a mărfii, cu condiția ca evenimentul care a cauzat dauna să se fi produs în timpul transportului aerian. în acest caz, transportatorul aerian nu este răspunzător dacă se dovedește că producerea daunei este consecința unui defect al mărfii, calității sau viciului acesteia, ambalării necorespunzătoare, unei stări de război etc.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii în caz de deces sau vătămare a pasagerilor, art. 21 din Convenție statuează că pentru daune care nu depășesc 100.000 Drepturi Speciale de Tragere (DST) pentru fiecare pasager, transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa. în cazul în care daunele depășesc 100.000 Drepturi Speciale de Tragere (DST), care atrag răspunderea transportatorului aerian, acesta nu va fi răspunzător, dacă dovedește că: a) respectiva daună nu s-a datorat neglijenței sau altei acțiuni greșite ori omisiuni a transportatorului sau a prepușilor ori mandatarilor acestuia; b) respectiva daună a survenit numai datorită neglijenței sau altei acțiuni greșite ori omisiuni a unei terțe părți.

În cazul daunelor survenite ca urmare a întârzierii în transportul persoanelor, răspunderea transportatorului pentru fiecare pasager este limitată la suma de 4.150 DST.

La transportul bagajului, răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere este limitată la suma de 1.000 DST pentru fiecare pasager, în afara cazului în care pasagerul, în momentul în care bagajul înregistrat a fost predat transportatorului, a făcut o declarație specială privind interesul în livrarea la destinație și a plătit o sumă suplimentară, dacă este necesar. în acest caz, transportatorul va fi răspunzător pentru plata unei sume care nu va depăși suma declarată, cu excepția cazului în care dovedește că suma este mai mare decât interesul real al pasagerului în livrarea la destinație.

La transportul de mărfuri, răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere este limitată la suma de 17 DST per kilogram, în afara cazului în care expeditorul, în momentul când coletul a fost predat transportatorului, a făcut o declarație specială privind interesul în livrarea la destinație și a plătit o sumă suplimentară, după caz. într-o atare situație de excepție, transportatorul va fi răspunzător pentru plata unei sume care nu o va depăși pe cea declarată, cu excepția cazului în care dovedește că această sumă este mai mare decât interesul expeditorului în livrarea la destinație

În ceea ce privește jurisdicția aplicabilă, art. 33 din Convenție prevede că acțiunea în responsabilitate trebuie introdusă, la cererea reclamantului, pe teritoriul unuia dintre statele părți, fie înaintea tribunalului de la domiciliul transportatorului sau de la locul sediului său principal de afaceri sau de la locul sediului de afaceri unde a fost încheiat contractul, fie înaintea tribunalului de la locul de destinație. De asemenea, potrivit art. 34 din Convenție, părțile pot conveni în scris soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, urmând ca procedura arbitrajului să se desfășoare, la alegerea reclamantului, în una dintre jurisdicțiile tribunalului ia care s-a făcut referire la art. 33. Arbitrii sau tribunalul arbitrai vor aplica prevederile acestei convenții.

3.6. Instanțele competente cu soluționarea litigiilor derivate din contractul de transport

În ceea ce privește competența materială a instanțelor judecătorești care soluționează litigii derivate din contractul de transport, devin incidente prevederile art. 101 din C. pr. civ., care reglementează determinarea competenței materiale în cererile privitoare la executarea unui contract, în funcție de valoarea obiectului contractului sau, după caz, de valoarea părții din obiectul dedus judecății.

Pe cale de consecință, instanța competentă material cu soluționarea litigiilor derivate din contractul de transport, în raport de valoarea obiectului contractului poate fi judecătoria, dacă valoarea cererii este de până la 200.000 lei inclusiv, sau tribunalul, dacă valoarea obiectului cererii depășește valoarea de 200.000 lei.

În ceea ce privește competența teritorială a instanțelor judecătorești care soluționează litigii derivate din contractul de transport, dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., reluând dispozițiile art. 10 pct. 5 C. pr. civ. 1865, consacră o normă specială de competență teritorială alternativă a instanțelor judecătorești care soluționează litigii derivate din contractul de transport, statuând că, în afara instanțelor prevăzute la art. 107-112, în materia contractului de transport este competentă și instanța locului de plecare sau de sosire.

Din conținutul acestui text legal care utilizează sintagma „sau”, rezultă că reclamantul are alegerea între instanța locului de plecare și instanța locului de sosire. O atare dispoziție, în materia contractului de transport aerian, este compatibilă cu principiile enunțate de Curtea de Justiție în cauza Rehder/Air Baltic (C-204/08, hotărârea din 9 iulie 2009), unde se arată că sunt competente să soluționeze toate cererile întemeiate pe contractul de transport aerian, potrivit art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I (echivalentul art. 7 pct. 1 din noul Regulament), instanța de la locul prevăzut pentru decolare, respectiv cea de la locul prevăzut pentru aterizare, aceasta reliefând conexiunea cea mai importantă cu contractul de transport aerian.

Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, trebuie să distingem între cele două situații: între expeditor și cărăuș predarea mărfii se consideră făcută la locul și în momentul când expeditorul a dat-o cărăușului; între cărăuș și destinatar la locul și în momentul când cărăușul a dat-o destinatarului.

De asemenea, după cum s-a remarcat, distribuirea de competență nu este circumstanțiată la o anumită categorie de contracte de transport (terestre, aeriene etc.), iar, pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, competența teritorială după domiciliul pârâtului, locul de plecare sau de sosire se referă nu numai la acțiunile născute din lipsuri sau avarii, ci la toate acțiunile izvorâte dintr-un contract de transport.

3.7. Termenul de prescripție privind dreptul la acțiune izvorâtă din contractul de transport potrivit Codului civil și convențiilor internaționale la care România este parte

Totodată, în ceea ce privește termenul de prescripție privind dreptul la acțiune izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, devin incidente dispozițiile
art. 2521 alin. (2) C. civ., în sensul cărora „dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului”, cu excepția prevăzută în alin. (3) al art. 2521 C. civ., în sensul căreia termenul de prescripție prevăzut la alin. (2) al art. 2521 C. civ. nu este de un an, ci de 3 ani, în cazul în care contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

Dispoziții speciale privitoare la termenele de prescripție sunt reglementate în materia contractului de transport feroviar de călători și mărfuri. Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune privind transportul feroviar de călători, art. 33 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 7/2005 prevede că acțiunile se prescriu pentru călători, în termen de 3 ani, socotiți din ziua următoare celei în care s-a produs decesul călătorului, iar pentru celelalte persoane îndreptățite în termen de 3 ani socotiți din ziua următoare celei în care s-a produs accidentul. Prin art. 33 alin. (2) din Regulament se prevede că celelalte acțiuni care izvorăsc din contractul de transport feroviar sunt prescrise după trecerea unui an.

În calculul acestui termen, în practica judiciară din perioada de incidență a vechiului Cod comercial (abrogat) s-a statuat că intră atât timpui de la liberarea mărfii către destinatar și până la introducerea reclamației pe cale administrativă, cât și timpul de la data când calea ferată a răspuns în scris la reclamație și până la introducerea acțiunii în justiție.

De asemenea, tot în materia contractului de transport pe căile ferate, în practica judiciară s-a statuat că, daunele pentru pierderea totală a mărfii pot fi stabilite în termenul prevăzut de lege, începând cu ziua în care expiră termenul de eliberare a transportului, și nu de la data predării mărfii la cărăuș.

În cazul transportului feroviar de mărfuri, dispozițiile art. 68 din Regulament stabilesc că acțiunile în justiție se prescriu în termen de un an. Cu toate acestea, prescripția este de 2 ani, pentru situațiile enunțate la alin. (2) al art. 68 din Regulament.

Se constată că, în cazul transportului feroviar de mărfuri, termenele de prescripție reglementate de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 7/2005 sunt concordante cu cele prevăzute de art. 48 din Regulile uniforme privind Contractul de Transport Internațional Feroviar al Mărfurilor, potrivit căruia termenul de prescripție pentru acțiunea în justiție izvorâtă din contractul de transport este de un an, urmând ca să fie instituit și un termen de prescripție de 2 ani dacă este vorba despre o acțiune în justiție având obiectul menționat la art. 48 par. 1 lit. a)-d) din Convenție.

În cazul transportului internațional de mărfuri pe șosele, dispozițiile art. 32 alin. (1) din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) prevăd că acțiunile derivând din transporturile supuse acestei convenții se prescriu în termen de un an, dar, în caz de doi sau de culpă considerată de legea țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripție este de 3 ani.

Sub acest aspect, în practica judiciară s-a statuat că dispozițiile referitoare la termenul de prescripție de un an reglementat de art. 32 din Convenția CMR sunt aplicabile și acțiunilor exercitate de cărăuș, și nu numai acțiunilor expeditorilor sau destinatarilor, având în vedere că prescripția specială de un an, prevăzută de Convenția CMR, ca normă uniformă la care țara noastră a aderat, face inaplicabilă reglementarea de drept comun, iar, pe de altă parte, nu ar admisibil ca un raport juridic să fie supus unor regimuri juridice diferite, în raport de calitatea părților, de reclamant sau pârât.

În ceea ce privește prescripția în cazul contractului de transport de mărfuri în navigația interioară, art. 24 din Convenția de la Budapesta privind contractul de transport de mărfuri în navigația interioară, prevede că toate acțiunile rezultate dintr-un contract încheiat în temeiul acestei convenții se prescriu într-un termen de un an, socotit din ziua în care mărfurile au fost sau ar fi trebuit să fie livrate destinatarului. Acest termen de prescripție poate fi prelungit de către persoana împotriva căreia s-a formulat acțiunea, printr-o declarație adresată în scris persoanei lezate.

În cazul transportului de mărfuri pe mare, termenul de prescripție a acțiunilor este reglementat de art. 20 din Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978, potrivit căruia orice acțiune referitoare la transportul mărfurilor în virtutea acestei convenții se prescrie dacă nici o procedură judiciară sau arbitrară nu a fost introdusă în termen de 2 ani, acțiunea putând fi exercitată și după expirarea acestui termen, în condițiile art. 20 pct. 5 din Convenție.

În cazul transportului aerian internațional, art. 35 din Convenția pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internațional prevede că dreptul la despăgubire este anulat, dacă acțiunea în responsabilitate nu este introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească sau de la data încetării transportului. Metoda de calcul al acestei perioade este determinată de legislația aplicată de tribunalul sesizat asupra cazului.

CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICIARĂ

Răspunderea transportatorului pentru persoana pasagerului/călătorului. Nerespectarea locului și a orelor de îmbarcare trecute pe biletele de călătorie. Recuperarea prejudiciului constând în contravaloarea biletelor pentru călătoria plătită și neefectuată și a biletelor cumpărate de pasageri pentru a se putea întoarce în țară.

Jud. Bistrița, Secția civilă, sentința nr. 2496 din 9 iunie 2016, definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 134 din 16 februarie 2017

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bistrița la data de 29 octombrie 2014, ca urmare a declinării prin sentința civilă nr. 5733 din 7 mai 2014 a acțiunii înregistrate inițial pe rolul Judecătoriei B. la data de 20 noiembrie 2013, reclamanții M.A.M. și M.M.C. au solicitat obligarea pârâtei societăți T.T. SRL la plata sumei de 710 lei, reprezentând contravaloarea biletelor pentru călătoria plătită și neefectuată; și a sumei de 734 euro, în lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri aferente prețului biletelor de avion cumpărate de reclamanți pentru a se putea întoarce în țară. (…

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța a reținut următoarele: în fapt, la data de 30 mai 2013, între reclamanți și pârâtă s-a încheiat un contract de transport care nu a îmbrăcat forma scrisă, aceștia achiziționând de la agenția T.T. din B. două bilete de autocar pe ruta Franța – Lancon Provence – România, cu îmbarcare pentru data de 7 iulie 2013, iar la ora 2,30 din acea dată s-au prezentat la adresa indicată pe bilet pentru îmbarcare, au așteptat sosirea autocarului de la ora 2,30 până la ora 14,00, timp în care au încercat de mai multe ori să contacteze agenția. Autocarul care trebuia să-i transporte în România nu a sosit la locul prevăzut în bilete pentru îmbarcare, iar pentru a ajunge în tară au cumpărat două bilete de avion de la o altă agenție de turism.

Din probatoriul administrat în cauză, respectiv din depozițiile celor doi conducători auto, rezultă că în activitatea de transport desfășurată pârâta nu deține stații de îmbarcare inscripționate, orele de sosire și plecare a autocarelor și că din diferite motive nu sunt respectate orele de îmbarcare trecute pe biletele de călătorie.

Matorul B.I.E. arată faptul că pasagerii din autocar trebuiau să ia legătura cu ..oierul de autocar pentru a stabili ora și locul îmbarcării, fapt care nu s-a adus Li cunoștința reclamanților la data cumpărării biletelor și nici ulterior. Martorul 1. A.D. arată, în declarația dată, faptul că cei doi conducători auto aveau obligația 'Ic a lua legătura cu pasagerii prin telefon, în vedea îmbarcării. Acest martor menționează faptul că ruta pe care s-au deplasat cu autocarul din Spania către I tanța este ruta Madrid – Paris, iar din diagrama depusă la dosar reiese faptul i .1 autocarul a circulat pe ruta Malaga – Paris.

Astfel, reținând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile menționate în biletele de .mtocar emise la data de 30 mai 2013, reclamanții au suferit un prejudiciu prin l.iptul că nu au beneficiat de transportul plătit și au fost nevoiți să facă și cheltuieli suplimentare pentru achiziționarea a două bilete de avion.

Potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege intre părțile contractante, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie lorța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda. Totodată, potrivit art. 1170 C. civ., părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Conform art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1351 C. civ., dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. De asemenea, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. Totodată, potrivit art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării Iară justificare sau, după caz, culpabile a obligației, iar potrivit art. 1350 C. civ., atunci când fără justificare o parte a unui contract nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii

Sintetizând dispozițiile legale enunțate, instanța a reținut că, în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului, motiv pentru care a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții M.A.M. și M.M.C. în contradictoriu cu pârâta și, în consecință, a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 710 lei, reprezentând contravaloare bilete pentru călătoria plătită și neefectuată, a obligat pârâta să achite reclamanților cu litiu de despăgubiri suma de 576 euro, reprezentând despăgubiri pentru biletele de avion (734 euro – 158 euro echivalentul în lei a 710 lei contravaloare bilete autocar).

Răspunderea transportatorului pentru refuzul de îmbarcare și neefectuarea transportului aerian. Refuz de îmbarcare motivat de faptul că nu este permis transportul animalelor de companie, chiar dacă pasagerii achitaseră taxele speciale. Lipsa calității procesuale pasive a societăților care au intermediat încheierea contractului de transport aerian dintre pasageri și transportator.

Jud. Sectorului 1 București, sentința civilă nr. 13403 din 3 iulie 2013

Prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria C. sub nr. (.. .)/215/2014, declinată către Judecătoria Sectorului 1 București și înregistrată sub nr. (…), reclamanții O.A.R., O.C. au chemat în judecată pe pârâtele X SA, prin lichidator judiciar E.l. SPRL, filiala București, S. Călători București și P.T. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 4.857,40 lei, reprezentând echivalentul a 1.087,47 euro.

În motivare, au arătat că la data de 28 august 2012 au achiziționat, prin intermediul pârâtei S. Călători, Sucursala Voiaj C., trei bilete de călătorie cu avionul către Marea Britanie – Londra, transportul aerian fiind efectuat de către pârâta X SA.

Totodată, au solicitat și transportul animalului lor de companie, achitând pentru trei bilete de călătorie și pentru transportul animalului de companie suma de 1.087,47 euro.

Suma achitată reprezintă contravaloarea celor trei bilete de călătorie pentru ei și fiica lor minoră, respectiv taxele aferente și taxa specială pentru transportul animalului de companie.

Au precizat că înainte de achiziționarea tichetelor de călătorie au solicitat reprezentantului S. Călători, Sucursala Voiaj C., să verifice direct la pârâta X SA dacă este permis și transportul animalelor de companie, fiindu-le transmis faptul că este permis acest lucru, cu îndeplinirea condițiilor de transport, respectiv transportarea în cușca specială și prezentarea unor documente.

Având confirmarea din partea ambelor pârâte că este permis transportul animalelor de companie pe ruta București – Londra, au achiziționat bilete de călătorie, achitând totodată și taxa specială pentru animal – serviciul special pentru transport animale vii – AVH.

Cu toate acestea, la data de 4 septembrie 2012 le-a fost refuzată îmbarcarea, motivat de faptul că nu puteau fi însoțiți de animalul lor de companie, chiar dacă achitaseră taxele speciale în vederea transportului acestuia.

În drept, au invocat art. 1345, art. 1346, art. 1349, art. 1350, art. 1357, art. 1381 C. civ.

La data de 24 noiembrie 2014, pârâta P.T. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a instanței, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 29 decembrie 2014, pârâta S. Călători SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în privința excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța a reținut că reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile lengale ce reglementează răspunderea civilă contractuală și delictuală, precum și îmbogățirea fără just temei.

În speță, instanța a reținut că achiziționarea de către reclamanți a unor bilete de avion ale companiei X SA reprezintă dovada contractului de transport aerian încheiat între aceștia, în calitate de pasageri, și transportatorul aerian, conform ni t. 1955-1956 C. civ. conform art. 2004 alin. (2) C. civ., transportatorul răspunde pentru daunele directe \i imediate rezultând din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiții decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.

Prin urmare, în baza acestor prevederi legale, răspunderea pentru neefectuarea iiansportului aparține transportatorului, iar nu pârâtelor P.T. SRL și S. Călători SA.

Mai mult, instanța a reținut că, la data de 23 decembrie 2008, între M.T. SRL, în calitate de agenție, și S. Călători, în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul nr. (…), având ca obiect comercializarea de către vânzător a biletelor de avion pentru zboruri în trafic intern și internațional, prin utilizarea site-ului www.(…).ro, proprietatea agenției.

La data de 15 iunie 2010 s-a încheiat o convenție având valoarea unei novații prin schimbarea M.T. SRL cu P.T. SRL.

Prin actul adițional nr. 4 la contractul nr. (…), s-a prevăzut că, începând cu data de 1 martie 2012, agențiile de voiaj S. Călători vor emite bilete de avion pentru compania X SA, prin intermediul P.T. SRL, comercializarea biletelor de avion pentru compania X SA prin intermediul P.T. SRL făcându-se de către agențiile de voiaj S. Călători, prin accesarea sistemului de rezervare și emitere al X SA.

În aceste condiții, instanța a reținut că atât P.T. SRL, cât și S. Călători au intermediat încheierea contractului de transport aerian între reclamanți, ca pasageri, și transportator, respectiv X SA

Totodată, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au precizat în mod expres că autor al faptei ilicite este transportatorul X SA, care în data de 4 septembrie 2012 a refuzat îmbarcarea acestora pentru ruta București – Londra. Prin urmare, indiferent de temeiul juridic pe care reclamanții își întemeiază pretențiile, instanța a apreciat că răspunderea pentru refuzul de îmbarcare, precum și pentru neefectuarea transportului revine transportatorului, în baza contractului de transport, potrivit art. 2002 și art. 2004 C. civ., ca autor al faptei ilicite invocate de reclamanți și respectiv beneficiar al sumei de bani achitate de reclamanți, cu titlu de contravaloare transport neefectuat, în aceste condiții, reținând calitatea de intermediari ai încheierii contractului de transport aerian dintre reclamanți, în calitate de pasageri, și X SA, în calitate de transportator, instanța a apreciat că pârâții S.

Călători și P.T. SRL nu justifică legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora, respingând prezenta acțiune ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

CONCLUZII

În materia transporturilor, sunt adoptate acte normative speciale care reglementează transporturile rutiere, transporturile feroviare, transporturile maritime și transporturile navale, astfel că aceste dispoziții speciale, în baza principiului specialia generatibus derogant, se aplică cu prioritate, ele completându-se cu cadrul general în materia contractului de transport, în măsura în care dispozițiile speciale nu conțin anumite dispoziții instituite de Codul civil.

În același context, în materia transporturilor sunt adoptate convenții internaționale la care România a aderat și care au fost ratificate de România, astfel că aceste convenții internaționale trebuie respectate de către statul român în materia transporturilor.

Totodată, după intrarea României în Uniunea Europeană, în calitate de stat membru cu drepturi depline, România trebuie să respecte prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată) și cele ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată) care, prin Titlul VI („Transporturile”) acordă o importanță majoră domeniului transporturilor între statele membre ale Uniunii Europene.

De altfel, în acest context, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, o precizare expresă în materia transporturilor este cea instituită prin art. 140 din Legea nr. 71/2011, care statuează că dispozițiile actelor internaționale ratificate de către România în domeniul transporturilor prevalează asupra dispozițiilor Codului civil.

Cu privire la transporturile aeriene, actul normativ principal în materie este reprezentat de O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, la care se adaugă Convenția pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internațional.

Așadar, principalul act normativ care reglementează transporturile aeriene este Codul aerian al României, aprobat prin O.G. nr. 29/1997, republicată, act normativ care se aplică activităților aeronautice civile și persoanelor fizice sau juridice care desfășoară aceste activități în spațiul aerian național și pe teritoriul României, precum și celor care, prin activitățile desfășurate, pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică.

Pe lângă reglementarea activităților aeronautice civile pe teritoriul și în spațiul aerian național prin Codul aerian civil, aceste activități sunt reglementate și prin Convenția privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944, precum și prin tratatele bilaterale și multilaterale la care România este parte.

Operațiunile aeriene civile care pot fi efectuate pe teritoriul României se clasifică astfel:

operațiuni de transport aerian public, care sunt transporturi de pasageri, bagaje, mărfuri și/sau poștă, efectuate pe baze comerciale, prin curse regulate sau neregulate, de către transportatori aerieni. Transporturile aeriene publice executate în spațiul aerian național sunt supuse tratatelor internaționale la care România este parte. Transporturile aeriene publice se execută pe bază de contract de transport încheiat între transportatorul aerian și beneficiarul transportului. Prin contractul de transport aerian, transportatorul aerian se obligă să ducă la destinație pasageri, bagajele, marfa și/sau poșta, iar beneficiarul să plătească prețul transportului;

operațiuni de lucru aerian și de aviație generală, care includ: transporturile aeriene în interes propriu; zborurile în interes propriu; zborurile particulare; zborurile școală.

Efectuarea transportului aerian se face de către transportatorii aerieni, definit ca fiind un operator aerian deținător al unui certificat de operator aerian în termen de valabilitate și, după caz, a unei licențe de transport aerian. Certificatul de operator aerian reprezintă documentul care certifică faptul că un operator aerian are capacitatea de a efectua activitățile de transport aerian public prevăzute în acesta.

Potrivit art. 27 din O.G. nr. 29/1997, toate aeronavele civile care execută zboruri internaționale cu originea/destinația România sunt obligate să decoleze și să aterizeze pe un aeroport internațional sau deschis traficului aerian internațional, condițiile pentru certificarea aeroporturilor civile internaționale sau deschise traficului aerian internațional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

În acest context a fost adoptată H.G. nr. 791/2009 privind condițiile pentru certificarea aeroporturilor civile internaționale sau deschise traficului aerian internațional, modificată și completată prin H.G. nr. 805/2016.

Astfel, potrivit art. 2 din H.G. nr. 791/2009, modificat prin H.G. nr. 805/2016, zborurile internaționale pot fi efectuate de pe/pe aeroporturile certificate, iar, în ceea ce privește certificarea ca aeroport deschis traficului, poate fi solicitată o astfel de certificare numai de administratorul unui aeroport, dacă traficul aerian al acestuia nu depășește 350.000 de pasageri îmbrăcați/an, în anul anterior celui în care se solicită certificarea, și dacă traficul aerian prognozat pe următorii 2 ani care urmează celui în care se solicită certificarea nu depășește 350.000 de pasageri îmbarcați/an.

Convenția pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internațional, ratificată de către România prin O.G. nr. 107/2000, se aplică transporturilor internaționale de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuate cu o aeronavă, contra plată, aplicându-se, în mod egal, și transporturilor gratuite efectuate cu aeronave de către o întreprindere de transport aerian.

De asemenea, această convenție se aplică și transporturilor efectuate de stat sau de alte persoane juridice de drept public, cu condiția respectării cerințelor prevăzute la art. 1.

Transportul internațional, în sensul acestei Convenții, înseamnă orice transport în care, conform acordului dintre părți, punctul de plecare și punctul de destinație, indiferent dacă există sau nu o întrerupere a transportului sau o transbordare, sunt situate fie pe teritoriul a două state părți, fie pe teritoriul unui singur stat parte, în cazul în care există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar dacă acel stat nu este un stat parte.

Pentru transportul de pasageri se eliberează un document de transport individual sau colectiv, iar pentru transportul de mărfuri se va elibera o scrisoare de transport aerian, care se întocmește de expeditor în 3 exemplare originale. Scrisoarea de transport aerian sau chitanța de primire a mărfii constituie, până la proba contrară, dovada încheierii contractului, a acceptării mărfii și a îndeplinirii condițiilor de transport menționate în acestea

Convenția reglementează prin art. 38 transportul combinat, statuând că, în cazul transportului combinat, efectuat parțial ca transport aerian și parțial prin orice alt mod de transport, prevederile convenției se aplică, sub rezerva par. 4 al art. 18, numai transportului aerian, în condițiile în care transportul aerian îndeplinește cerințele prevăzute la art. 1.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Alexandresco, D, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, partea I-a, Vânzarea (civilă și comercială), București, Atelierele Grafice Socec & Co., 1925;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Chirică, D., Tratat de drept civil ,contracte speciale, Vânzarea și schimbul, Editura C.H.Beck, Buucrești 2008;

Frențiu, G.C., Principalele instituții ale dreptului civil roman, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Moțiu, F., Contractele speciale în noul Cod civil, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013;

Gheorghe Piperea, Dreptul transporturilor. Editia a 3-a, Editura C.H. Beck, 2013.

O. Puie, Tratat de contracte civile, vol. II, Editura Universul Juridic, București 2018, p. 726

A-T. Stănescu, Dreptul transporturilor, Editura Hamangiu București 2018;

Gh.-L. Zidaru, Comentariu la art. 113 alin. (1) pct. 6 din C. pr. civ., în Noul Cod de procedură civilă, ed. a 2-a. revizuită și adăugită (2016),

Legislație internă

*** Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) Geneva, 14 noiembrie 1975

*** Hotărârea Curții de Justiie(camera a patra) din data de 9 iulie 2009, în cauzaa Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation

Constituția României;

*** Noul Cod civil;

*** Noul Cod de procedură civilă;

*** Codul comercial

*** Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind

*** O.G. nr. 19/1997 Ordonanța nr. 19/1997 privind transporturile nu vizează

decât anumite aspecte referitoare la contractul de transport de persoan

*** O.G. nr. 107 din 31 august 2000 privind ratificarea Conventiei pentru

unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian international,

adoptata la Montreal la 28 mai 1999

*** O.G. nr.7 din 20 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de transport pe căile ferate din România