Obligatiile Martorului Si Limitele Declaratiei Acestuia

Drept

Obligatiile Martorului Si Limitele Declaratiei Acestuia

Byadmin ianuarie 1, 2024

OBLIGAȚIILE MARTORULUI ȘI LIMITELE DECLARAȚIEI ACESTUIA

CUPRINS

Rezumat

Capitolul 1. Probele în procesul penal

1.1. Noțiuni generale

1.2. Mijloacele de probă

1.3. Importanța mijloacelor de probă în procesul penal

1.4. Clasificarea mijloacelor de probă

Capitolul 2. Declarațiile martorilor

2.1. Identificarea martorilor

2.2. Cunoașterea psihologiei martorilor

2.3. Procedura de ascultare a martorilor

2.4. Valoarea probatorie a declarațiilor

Capitolul 3. Obligațiile martorului și limitele declarației acestuia

3.1. Drepturile și obligațiile martorului

3.2. Moduri de ascultare a martorului

3.2.1. Ascultarea martorilor oculari

3.2.2. Ascultarea martorului minor

3.2.3. Ascultarea martorilor cu ocazia confruntării

3.3. Atitudinea martorului față de organele juridiciare

Capitolul 4. Reguli speciale de ascultare și protejare a martorilor

4.1. Modalități speciale de ascultare a martorului

4.2. Protecția datelor de identificare a martorului

4.3. Ascultarea martorului prin intermediul mijloacelor tehnice

4.4. Protejarea deplină a martorului

Concluzii și propuneri de lege ferenda

Bibliografie

Anexe

Rezumat

Indiferent de natura infracțiunii săvârșite, rolul martorilor în aflarea adevărului este deosebit, tocmai datorită faptelor și împrejurărilor pe care aceștia le pot lămuri prin depozițiile pe care le fac, mai ales, în cazul martorilor oculari, care relatează cele percepute în mod nemijlocit. În lucrarea cu titlul „Obligațiile martorului și limitele declarației acestuia” am încercat să stabilesc care sunt aceste obligații și în ce limite se încadrează declarațiile pe care le pot da martorii în vederea stabilirii adevărului asupra subiectului activ al infracțiunilor precum și modul, locul și forma comiterii infracțiunilor cercetate.

În primul capitol al lucrării am prezentat mijloacele de probă, importanța și clasificarea acestora pentru a vedea unde sunt încadrate declarațiile martorilor printre celelalte categorii de probe și care este importanța acestor declarații în aflarea adevărului pentru a realiza un proces echitabil atât pentru partea activă cât și pentru partea pasivă a infracțiunilor. În doctrina românească au fost puține încercări de clasificare a mijloacelor de probă, dar ținând cont de reglementările codului penal asupra rolului și modului de dobândire a cestora în cursul procesului sau a urmăririi penale ele pot fi clasificate după diferite aspecte.

În capitolul doi am realizat o introducere despre martori, despre identificarea lor, cunoașterea psihologiei lor, procedura de ascultare în funcție de această psihologie precum și valoarea declarațiilor obținute în urma acestor proceduri. Analiza acestor declarații impune examinarea fiecăreia în parte, care cuprinde anumite fapte sau împrejurări de fapt legate de cauza respectivă. Având în vedere că martorul poate relata împrejurările legate de mai multe momente ale procesului desfășurării activității infracționale, fiecare din aceste împrejurări vor fi studiate separat și în comparație cu celelalte aspecte relatate, pentru a se vedea gradul de veridicitate și măsura în care o împrejurare sau alta poate constitui un temei pentru stabilirea existenței sau inexistenței unui anumit moment, a unei anumite laturi a infracțiunii.

În cadrul celui de al treilea capitol m-am axat asupra obligațiilor martorului și limitei declarațiilor acestuia, arătând câteva modalități de obținere a declarațiilor precum și atitudinea pe care o poate avea martorul față de organele judiciare. În ultimul capitol am precizat ce reguli speciale sunt necesare în situații deosebite de ascultarea a martorilor, necesitatea protejării identității acestora în cazul în care, datorită pericolului, această protecție este impusă și necesară, și cazul special, când martorul nu poate fi ascultat direct ci prin intermediul mijloacelor tehnice.

În concluzie, declarațiile martorilor, fie ei martori oculari sau nu, sunt foarte importante pentru stabilirea adevărului asupra faptelor comise, dar pentru aceasta sunt necesare declarații sincere și mult tact penmtru obținerea lor.

Capitolul 1. Probele în procesul penal

1.1. Noțiuni generale

Proba are o dublă funcționalitate: constituie, pe de o parte, un element de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul, iar, pe de altă parte, proba este un instrument de dovedire, părțile folosind sau propunând administrarea de probe în dovedirea susținerilor și argumentelor pe care le fac. În materie penală, noțiunea de probă este definită chiar în lege. Potrivit acestui articol, „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.”

În limbajul juridic, cuvântul probă este adesea folosit atât în sensul de probă, cât și în sens de mijloc de probă, totuși cele două noțiuni sunt deosebite, sistemul probator incluzând probele și mijloacele de probă ca două categorii juridice distincte în sensul că probele reprezintă fapte sau împrejurări de fapt care conduc la aflarea adevărului obiectiv și la justa soluționare a cauzei deduse spre cercetare sau judecare a organelor judiciare, iar mijloacele de probă reprezintă procedee prevăzute de lege prin care se administrează probele. Consider că formularea dată de către legiuitor în textul articolului mai sus menționat, este de natură să elimine orice accepțiune greșită a acestor termene, reușind să facă distincție dintre termenul de probă și cel de probațiune.

În materie penală probele nu prezintă în principiu nici o îngrădire, fiind admisă orice probă, unul dintre principiile care guvernează procesul penal fiind cel al libertății probelor. Legea penală, prevede totuși anumite condiții procedurale, fără a căror respectare proba nu poate fi admisă și anume:

– proba să nu fie oprită de lege, în literatura de specialitate purtând denumirea de admisibilitatea probei;

– proba să fie verosimilă, adică să aibă ca scop dovedirea unor fapte credibile;

– proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei;

– să fie concludentă, adică să fie relevantă, esențială pentru rezolvarea cauzei;

– să fie utilă, adică să fie necesară pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu legea și cu adevărul.

În raport de legătura pe care o au cu faptele și împrejurările pe care trebuie să le dovedească, probele pot fi pertinente și concludente. Probele sunt pertinente dacă conduc la constatarea unor fapte și împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată. Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte și împrejurări de care depinde justa soluționare a cauzei. Probele concludente sunt și pertinente, dar nu și invers. Organul judiciar va trebui să considere concludentă proba prin care se cere dovedirea alibiului pentru că prin aceasta se tinde la dovedirea nevinovăției inculpatului. Nu se poate respinge ca fiind neconcludentă o cerere de contraprobă prin care se tinde dovedirea contrariului a ceea ce s-a stabilit, pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 66 C.pr.pen. care consacră una din consecințele prezumției de nevinovăție și anume dreptul de a dovedi lipsa de temeinicie a învinuirii.

Probele sunt utile când administrarea lor este strict necesară pentru soluționarea temeinică a cauzei. Orice probă utilă este și concludentă, dar nu orice probă concludentă este și utilă. Astfel, în cazul unei fapte care a fost văzută de un număr foarte mare de martori, nu mai este necesară audierea tuturor martorilor deoarece vinovăția rezultă cu suficiență din câteva depoziții. Probele utile sunt asimilate în unele dispoziții ale Codului de procedură penală cu probele necesare. Instanța, dacă a admis o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât dacă devine neconcludentă, inutilă ori administrarea este imposibilă. În procesul penal, o persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul că proba nu a fost administrată în termen. Literatura de specialitate clasifică probele după mai multe criterii dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1. După cum susțin sau nu învinuirea, există:

Probe în acuzare – sunt probele în defavoarea învinuitului sau inculpatului și au ca obiect confirmarea învinuirii și stabilirea circumstanțelor agravante;

Probe în apărare – sunt probele în favoarea învinuitului sau inculpatului, adică în vederea înlăturării acuzării, care infirmă învinuirea, diminuează prejudiciul sau stabilesc circumstanțe atenuante.

2. După izvorul lor, există:

Probe imediate – numite și nemijlocite sau primare, sunt elemente de fapt care ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă: relatările unor martori oculari despre ce au văzut sau auzit personal, fiind la locul faptei, sau conținutul unui înscris încriminat, depus în original la dosar.

Probe mediate – numite și derivate, mijlocite, secundare, care nu provin direct de la izvorul lor, sunt elemente de fapt obținute dintr-o sursă mai îndepărtată care ajung la cunoștința organului judiciar printr-un factor intermediar. Sunt astfel de probe: copiile de pe înscrisuri, declarația unui martor ce relatează fapte pe care le-a auzit de la altă persoană, conținutul unui proces verbal de examinare a probelor materiale, fotografia amprentelor digitale, etc. probele mediate pot fi reținute de organele judiciare, dar ele reclamă verificarea concordanței lor cu probele originale.

3. După legătura cu obiectul probațiunii, există:

Probe directe – sunt cele care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul principal care formează obiectul procesului penal: probele materiale, prinderea făptuitorului în flagrant, recunoașterea făptuitorului coroborată cu alte probe, declarațiile martorilor oculari, înscrisul care constată actul juridic din care izvorăsc drepturile și obligațiile părților, stabilirea unui alibi, etc.

Probe indirecte – sunt acelea prin care se constată faptele probatorii din ansamblul cărora se poate trage concluzia existenței sau inexistenței faptului principal: prezumțiile, faptul că făptuitorul a fost văzut în apropierea locului comiterii infracțiunii, starea precară a inculpatului și brusca „prosperitate” a acestuia, ș.a. Prin probe indirecte probațiunea este mai dificilă și complexă trebuind să urmeze anumite reguli:

– singură proba indirectă dovedește un singur fapt probator;

– în probațiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe indirecte;

– probele indirecte trebuie să se înlănțuie perfect pentru a duce la o singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probațiunea până rămâne o singură versiune.

Proba indirectă sau „din auzite” trebuie confirmată de cel puțin o probă directă.

4. După obiectul probelor, există:

Probe principale – se referă la existența faptului imputat;

Probe secundare – privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului;

Probe incidentale – servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (exemplu: temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte).

5. Literatura de specialitate mai reține o clasificare în funcție de relevanța probelor astfel:

Probe perfecte – probele care exclud posibilitatea nevinovăției cuiva.

Probe imperfecte – probele care nu exclud nevinovăția unei persoane.

1.2. Mijloacele de probă

Prin intermediul mijloacelor de probă este trasată calea spre informația sau fragmentul de informație (certă sau îndoielnică, principală sau secundară) pe care fiecare probă o procură în raport cu existența sau neexistența infracțiunii; calitatea procesuală de autor instigator sau complice a făptuitorului; vinovăția sau nevinovăția acestuia. În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei ivesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului;

Probe incidentale – servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (exemplu: temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte).

5. Literatura de specialitate mai reține o clasificare în funcție de relevanța probelor astfel:

Probe perfecte – probele care exclud posibilitatea nevinovăției cuiva.

Probe imperfecte – probele care nu exclud nevinovăția unei persoane.

1.2. Mijloacele de probă

Prin intermediul mijloacelor de probă este trasată calea spre informația sau fragmentul de informație (certă sau îndoielnică, principală sau secundară) pe care fiecare probă o procură în raport cu existența sau neexistența infracțiunii; calitatea procesuală de autor instigator sau complice a făptuitorului; vinovăția sau nevinovăția acestuia. În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.

Art. 64 C. proc. pen. definește mijloacele de probă ca fiind acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă. Mijloacele de probă reprezintă o categorie juridică care desemnează căile sau operațiunile prin care, în temeiul legii, se descoperă și se pune în valoare conținutul probelor. Prin mijlocirea lor se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau secundară, completă sau parțială – pe care fiecare probă o procură cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, gradul și felul contribuției participanților, vinovăția acestora, etc. În literatura de specialitate sunt definite ca mijloacele legale prin care se administrează probele sau mijloace legal utilizate pentru dovedirea unui fapt. Legea enumeră mijloacele de probă în mod limitativ.

Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin alte mijloace neenunțate expres și exhaustiv de norma juridică Mijloacele de probă admise de lege sunt enumerate în art. 64 C. p. p., sau art. 97 din Noul Cod de Proc. Pen. , după cum urmează:

– declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

– declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente;

– declarațiile martorilor;

– înscrisurile;

– înregistrările audio sau video;

– fotografiile;

– mijloacele materiale de probă;

– constatările tehnico-științifice;

– constatările medico-legale;

– expertizele.

După unii autori prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză, etc. sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hârtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic, fișele folosite la CEC sau la alte întreprinderi, confecționate și ele din diferite materiale, răbojuri etc.

Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe. În procesul civil au precădere înscrisurile în timp ce în procesul penal probele orale. Deși nu sunt atât de numeroase ca în dreptul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului. Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte cu intenția de servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutul lor ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme de alterare ale scrisului.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal în care se descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare se pot face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico-științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate. Alineatul 2 al art. 911 C.pr.pen. expune motivele pentru care se poate emite autorizare de interceptare a convorbirilor sau comunicărilor. Acestea sunt: în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a unor alte fapte grave care nu pot fi descoperite ori a căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea interceptărilor poate fi solicitată și de către persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate autorizarea fiind dispusă tot de către instanța competentă.

Efectuarea interceptării se realizează de procuror sau de către organul de cercetare penală dacă procurorul dispune acest lucru și există autorizarea din partea instanței. Autorizarea se dă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile și se dispune prin încheiere motivată care va cuprinde motivele ce au determinat autorizarea, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea sau înregistrarea.

Măsura interceptării sau a înregistrărilor încetează de îndată ce au încetat motivele dispunerii acestora. Pentru a avea valoare probantă înregistrările trebuie certificate, organul de urmărire penală sau procurorul întocmind un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de rolei sau casetei pe care se face imprimarea.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și consemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Înregistrările de imagine nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă iar cele care sunt folosite în acest scop sunt sigilate și păstrate la sediul instanței.

La locul săvârșirii infracțiunii rămân numeroase urme sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare și deseori interpretare prin metode tehnice de laborator nu poate fi făcută decât de un specialist având și dotarea materială necesară. Constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări. Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă ce intervine în cadrul urmăririi penale. Datorită riscului ca urmele să dispară este necesară efectuarea constatărilor cât mai urgent. Tot datorită caracterelor urmelor ce fac obiectul constatărilor tehnico-științifice acest mijloc de probă nu poate fi făcut decât de un organ de specialitate și nu de orice organ de urmărire penală. Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate doar dispune refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică.

Raportul de constatare tehnico-științifică nu are o valoare probantă preferențială față de celelalte mijloace de probă, cu toate că de regulă, concluziile specialiștilor sau tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-științifică produc încredere în ceea ce privește conformitatea lor cu adevărul. În practica judiciară, se constată că sunt și cazuri în care, concluziile specialiștilor sunt contrare adevărului, din diverse motive. Constatarea medico-legală este obligatorie, conform art. 114 C.pr.pen, în următoarele cazuri:

– în caz de moarte violentă;

– în caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau este suspectă;

– când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.

O constatare frecvent depusă de organele de cercetare penală este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice. Organul de urmărire penală dispune efectuarea constatării medico-legale prin rezoluție, în care se stabilește ce trebuie să lămurească organul medico-legal, se formulează întrebări la care trebuie să se răspundă și fixează termenul de efectuare. În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare.

Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să o încuviințeze este procurorul. Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală. Dispozițiile procedurale ale constatării tehnico-științifice privitoare la întocmirea raportului de constatare și completarea sau refacerea acestuia se aplică și constatării medico-legale.

În literatura de specialitate noțiunea de expertiză a primit mai multe definiții fără însă a exista o deosebire esențială între acestea, astfel, expertiza este o cercetare ce constă în operații specifice, efectuate de un expert, pe baza cunoștințelor sale de specialitate și a aparaturii corespunzătoare în urma cărora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lămurită. Concluziile expertului sunt probe iar raportul de expertiză în care se cuprind constituie mijloace de probă.

După alți autori expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. Particularitățile acestei probe constau în următoarele:

– modul în care se dispune expertiza – regula fiind că dispunerea este facultativă și obligatorie în cazurile prevăzute de lege;

– expertul trebuie să îndeplinească anumite condiții;

– efectuarea expertizei se realizează prin modalități distincte de alte mijloace de probă, inclusiv constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală.

Obiectul fiecărui gen de expertiză subliniază specificul acesteia acesta trebuind să fie cât mai precis posibil deoarece este prima condiție pentru efectuarea în condiții optime a expertizei. Instanța este îndreptățită ca în virtutea convingeri sale proprii să înlăture orice probă inclusiv raportul de expertiză. Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținut științific. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: „când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert ”.

1.3. Importanța mijloacelor de probă în procesul penal

Pentru stabilirea importanței pe care o au mijloacele de probă în stabilirea adevărului asupra faptelor cercetate este necesar a vedea importanța fiecărui mijloc de probă în parte, avnd în vedere faptul că doar împreună aceste mijloace de probă au întradevăr o valoare adevărată, unele dintre ele putând elimina altele sau pot forma împreună un adevăr de necontestat, confirmându-se reciproc. Astfel, dispozițiile procedurii penale române nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil. Înscrisurile autentice, procesele-verbale, își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite, autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operând o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul-verbal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea lor în fals, pot fi înlăturate, motivat, de către organul judiciar dacă intima sa convingere este că actul nu reflectă adevărul.

Procesul verbal constituie mijloc de probă ca înscris numai pentru constatările personale ale organelor care îl încheie. Valoarea probantă a mijloacele materiale de probă, denumite corpus delicti, era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi îndatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii – princer ininscripiendum de re quam de reo. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casă incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.

Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă. Organele judiciare le acceptă sau nu, după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul. Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor. Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul înregistrării de imagine.

În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de persoane specializate la cererea acestora (agenții de detectivi) dacă sunt prezentate de părți pot servi mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (adulterul nu poate fi dovedit decât prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și scrierile care emană de la soțul vinovat) și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental. În ce privește valoarea probantă a rapoartelor tehnico-științifice și rapoartelor medico-legale, deși emană de la organele de specialitate, nu li se dă o valoare deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate produc încredere și sunt conforme cu adevărul.

Deși expertizei, in abstracto, i se acordă o credibilitate deosebită datorită fundamentului științific, ea este la fel ca orice mijloc de probă, neputându-se recunoaște o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit convingerii judecătorului. Examinând raportul de expertiză organul judiciar poate lua sau nu în considerare concluziile acestuia, independent de faptul că expertiza a fost efectuată de un expert, de o comisie sau de un institut superior de expertiză. În cazul în care organul judiciar își însușește o expertiză din cele efectuate și o înlătură pe alta, trebuie să arate motivul. Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică Sintagma „amprenta genetică” a fost creată operându-se o analogie cu sintagma „amprentă digitală”.

Atât în literatura medicală de specialitate cât și în limbajul juridic, se manifestă tendința înlocuirii termenului de amprentă genetică cu acela de profil ADN. Profilul ADN se definește ca fiind totalitatea acelor caracteristici structurale ale materialului genetic care permit recunoașterea sau identificarea unui individ. ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din orice tip de materiale biologice, sânge sau pete de sânge, spermă sau pete de spermă, celule epiteliale de pe mucuri de țigară, salivă, gumă de mestecat uscată, fecale, urină, țesuturi de pe suprafața gloanțelor, fire de păr, țesuturi de sub unghiile victimelor, oase, etc.

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regula generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare. Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință.

1.4. Clasificarea mijloacelor de probă

Mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate în raport cu mai multe criterii astfel:

În raport de criteriul formei de exprimare, există:

– mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;

– mijloace de probă scrise (înscrisurile);

– mijloace materiale de probă, sunt obiecte care prin legătura lor cu infracțiunea săvârșită ajută la aflarea adevărului în cauză. Din definiția dată noțiunii de mijloace materiale de probă de art.94 rezultă că există 5 categorii de mijloace de probă:

– obiecte care conțin sau poartă o urmă a infracțiunii

– obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii;

– obiecte care sunt produsul infracțiunii

– orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului.

Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă ajung la îndemâna organelor judiciare ca urmare a descoperirii lor cu ocazia unei cercetări la fața locului, unei ridicări de obiecte și înscrisuri sau a unei percheziții sau ca urmare a prezentării lor de către părți. Mijloacele materiale de probă nu au o valoare probatorie dinainte stabilită.

– mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale precum și expertizele.

În raport de sediul materiei, există:

– mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;

– mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;

– mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale.

Capitolul 2. Declarațiile martorilor

2.1. Identificarea martorilor

Ascultarea martorilor este o activitate complexă, care se desfășoară în conformitate cu prevederile legii și cu regulile tacticii criminalistice, în cadrul căreia martorii sunt solicitați să relateze fapte, date, împrejurări de fapt, care prezintă importanță pentru cauză. Ea constă în totalitatea explicațiilor martorilor, a întrebărilor adresate de către organul judiciar și a răspunsurilor pe care aceștia le dau cu privire la identitatea, relațiile cu părțile și împrejurările despre care au luat cunoștință și care servesc la aflarea adevărului în procesul penal.

Ascultarea martorilor este o activitate dificilă, dat fiindcă în fața organelor judiciare se prezintă persoane cu calitățile și defectele lor, cu posibilități mai mari sau mai reduse de a percepe, memora și reproduce faptele și fenomenele în legătură cu care sunt chemați să facă declarații, cu cunoștințe mai bogate sau mai restrânse despre cele petrecute. De la martorii care au fost de față la desfășurarea faptelor, evenimentelor pe marginea cărora sunt chemați să depună mărturie, se pot obține cele mai complete și fidele declarații. Frecvent, martorii oculari au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor și dacă aceasta s-a realizat în bune condiții și ele au fost memorate, vor putea face recunoașterea infractorilor – este vorba de așa-zișii martori de identificare.

Ascultarea martorilor oculari trebuie să urmărească stabilirea condițiilor de timp, loc, luminozitate în care au perceput, timpul pe care l-au avut la dispoziție pentru percepere. De asemenea, trebuie stabilite semnalmentele, particularitățile vorbirii, ale mersului sau caracteristicile îmbrăcămintei făptuitorilor, pe care le-au reținut, măsura în care pot să contribuie pe baza celor păstrate în memorie, la identificarea infractorilor în cadrul prezentării pentru recunoașterea acestora. Toate acestea atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar și util în aflarea adevărului.

Din studierea materialului cauzei, precum și din alte împrejurări (sesizări primite din partea unor persoane, constatări directe ale organului de urmărire penală) se pot stabili persoanele ce trebuie să depună ca martori. Selectarea martorilor nu trebuie să se facă în mod întâmplător, ci pe baza unor criterii, astfel încât depoziția fiecărui martor să fie oportună, să adauge ceva nou la materialul strâns până în acel moment. Un prim criteriu ar fi acela al percepției directe a evenimentului de către martor, dând astfel organului judiciar un plus de credibilitate, că un asemenea martor ar putea să lămurească anumite împrejurări care au importanță esențială pentru cauză. Evident, mărturia unui martor ocular, de cele mai multe ori, va fi mai aproape de realitate în comparație cu mărturia persoanelor ce cunosc faptele sau împrejurările de fapt din auzite.

De asemenea, în stabilirea persoanelor ce urmează a fi ascultat ca martori, trebuie să se aibă în vedere și starea fizică sau psihică a martorului în timpul percepției faptelor și la data când se hotărăște ascultarea. Nu vor fi chemate acele persoane care în momentul percepției evenimentului erau, spre exemplu, într-o stare de beție produsă de alcool sau de alte substanțe, sau chiar dacă au avut stare perfectă în momentul receptării, ulterior intervenind o boală psihică, dacă se stabilește cu ocazia studierii materialului cauzei că sunt martori suficienți (cu o stare normală) pentru lămurirea cauzei.

În cauzele mai importante (omoruri, tâlhării, furturi prin spargeri, etc), este necesar ca organul de urmărire penală se cunoască date referitoare la relațiile martorului cu învinuitul sau cu partea vătămată, profilul psihologic al acestuia, comportarea în societate, condițiile de loc și timp ale percepției faptelor și împrejurărilor de fapt, antecedente, etc. tocmai în înțelesul obținerii unor declarații veridice și complete. Aceste date se pot obține prin intermediul depoziției părții vătămate, a martorilor ascultați, a unor făptuitori, ori prin studierea unor dosare în care persoana respectivă a mai figurat ca martor în alte cazuri și din care parte reiese atitudinea acestuia: dacă a fost sincer sau nu, dacă a tergiversat și din ce motive, etc.

Culegerea de date ridică o problemă destul de importantă pentru audierea martorilor și anume aceea ca organul de urmărire penală să manifestă prudență în aprecierea informațiilor, să nu pornească de la ideea preconcepută că un anume martor nu ar spune adevărul (de exemplu, că un martor cu antecedente penale nu ar spune adevărul); pot exista cazuri când tocmai aceștia relatează adevărul și aceste date trebuie să constituie pentru organul de urmărire penală o posibilitate de a controla răspunderile martorului la întrebări, asigurându-se astfel de fidelitatea depoziției. Situația poate fi inversă, atunci când martorul apare într-o poziție favorabilă și organul de urmărire penală să constate că este de rea credință.

Așadar, din cele expuse rezultă că, culegerea datelor cu privire la persoanele care urmează a fi ascultate ca martori prezintă un mijloc de investigație important în soluționarea anumitor pricini și, deși legea procesuală penală nu-l prevede, acesta poate fi efectuat întrucât este în interesul aflării adevărului. În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, precum și acelea ce cunosc sau dețin indirect date referitoare la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai apropiate de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecționate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de procedură penală rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să depună mărturie.

În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultați ca martori nu sunt întotdeauna cunoscuți în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările comiterii faptei conduc logic la concluzia că anumite aspecte legate de infracțiune ar putea fi percepute de martori, iar identitatea acestora nu este cunoscută, organele judiciare, paralele cu efectuarea altor activități, încep investigațiile menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea cauzei penale. Astfel, modul, timpul, locul săvârșirii infracțiunii furnizează indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii. Persoanele ce pot fi ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din mai multe surse exterioare propriilor investigații – de indicațiile cuprinse în actele de sesizare a organelor judiciare și de precizările făcute de părți în proces.

Singura condiție cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie cunoașterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului (art. 78 Cod de procedură penală). În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații este indicată o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a subiectivității și poziției față de cauza cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație, care pot deruta ancheta.

Un criteriu de delimitare a cercului de persoane ce urmează a fi ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informațiile acestora concură la cunoașterea unor împrejurări esențiale, fără de care pricina nu poate fi lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecție a martorilor pe criteriul importanței lor, deoarece presupunerea organului judiciar poate fi exactă sau inexactă. Dacă organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea doar a unor martori e posibil ca, ulterior, să se constate ca martorii ale căror depoziții au fost considerate irelevante să-și dovedească importanța. Există și posibilitatea unor dierențieri de percepție, memorie și reproducere între martori, astfel încât anumite împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin ascultarea altora.

La delimitarea cercului de martori desemnați de părți trebuie să se țină seama de faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declarații consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului martorilor propuși de părți trebuie să-l constituie concludența probelor pentru lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute. Astfel, selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relațiilor acestora cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul prietenie-dușmănie față de făptuitor, sau existența unor alte interese conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă. Martorii ce au dat declarații în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultați din nou în fața instanței de judecată, în măsura în care ascultarea lor se consideră a fi utilă.

3) Cunoașterea personalității martorilor – presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătire, ocupație și la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii. Această operațiune este necesară pentru eficacitatea ascultării. De asemenea, trebuie cunoscută poziția martorului față de faptă, precum și condițiile în care acesta a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.

Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică cunoașterea faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât și al depoziției. Este importantă cunoașterea deplină a martorului sub raportul aptitudinilor sale de percepție, de memorare, de reproducere și de recunoaștere, adică a personalității biopsihologice a martorului. Examenul martorului nu poate face abstracție de conștiința sa socială, de trăsăturile sale caracteriale și temperamentale, de poziția martorului în pricina dată, de raportul în care acesta se află cu părțile și cu ceilalți martori. Credibilitatea mărturiei se măsoară prin aptitudinile fizice și intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea și emotivitatea sa.

În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacității de a depune mărturie, prezintă cea mai mare importanță practică, dar datorită dificultăților ce le prezintă, această idee nu și-a găsit nici în literatură, nici în practica judiciară, o deplină rezolvare. Un alt element important al credibilității personale a martorului îl constituie cunoașterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale. Trăsăturilor de caracter ale martorului le corespund anumite aprecieri morale pozitive sau negative. Constituie trăsături pozitive următoarele însușiri: principialitate, sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie, generozitate etc. Dimpotrivă, constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport moral: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea etc. și care, ca și cele dintâi, pot constitui un criteriu de apreciere a credibilității martorului.

Cu toate acestea, cunoașterea martorului sub aspectul moralității sale este o condiție necesară dar insuficientă pentru valoarea mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este doar un singur criteriu dintr-o multitudine. Există martori indiferenți la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupați numai de eul lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deși exactă, săracă în amănunte și superficială. În concluzie, pentru pronunțarea unei soluții temeinice și corecte, pentru confirmarea sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanța trebuie să manifeste un rol activ și pe planul cunoașterii martorilor.

2.2. Cunoașterea psihologiei martorilor

Mărturia sub aspect psihologic, constă în perceperea și memorarea, de regulă involuntară, a unor fapte sau împrejurări, și în reproducerea acestora în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată. Așadar, mărturia se formează și trece prin trei etape, prin trei stadii succesive, și anume perceperea, memorarea și reproducerea. Interogarea este una din activitățile principale pe care o realizează ofițerul de urmărire penală. Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită din plin aplicarea cunoștințelor psihologice. În primul rînd, acestea se referă la psihologia formării reprezentărilor, care urmează să fie actualizate în cursul interogării. Unele aspecte ale formării mărturiei au fost analizate în capitolele dedicate psihologiei victimei și martorului. În capitolul de față ținem să elucidăm cîteva momente din psihologia pregătirii ofițerului de urmărire penală pentru realizarea interogării și a organizării acestei activități importante.

Pregătirea ofițerului de urmărire penală pentru realizarea interogării include:

– analiza informației cu privire la personalitatea celui interogat;

– formularea întrebarilor, care urmează să fie adresate;

– alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;

– consultarea specialiștilor din diverse domenii (a pedagogului sau psihologului în cazul interogării unui minor, a medicului – în dosarele care conțin o infracțiune cu provocare de leziuni sau chiar omucidere, a psihologului sau psihiatrului – atunci, cînd persoana supusă interogării este afectată de anumite tulburări mintale de limită sau patologii psihice etc).

Cercetarea personalității celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor psihologice care ar contribui la realizarea atmosferei de încredere și colaborare. În cazul unei persoane agresive, reactive, conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărira penală și ofițerul de urmărire penală sînt determinate metodele optimale de diminuare a atmosferei de tensiune în relațiile interpersonale, de reorientare comportamentală.

Pornind de la faptul că omul nu este numai o ființă rațională, ci și o ființă care se caracterizează printr-o anumită afectivitate, trebuie să vedem care sunt procesele afective și în ce măsură aceste efecte influențează percepția. Procesele afective sunt categorisite în mod clasic în dispoziții afective, emoții, sentimente și pasiuni; ele constituie trăirile noastre nemijlocite, subiective care însoțesc orice proces psihic, reflectând atitudinea față de evenimentele lumii obiective și subiective.

Afectivitatea poate avea un rol pozitiv în perceperea unui fenomen. Astfel emoțiile care nu depășesc un anumit grad (trăirile efective relativ de scurtă durată, cu caracter situativ și elementar) pot să stimuleze atenția și să favorizeze procesul de percepere și de memorizare. Dacă, însă, emoția depășește acest grad, devenind violentă și cu caracter de tulburare, percepția va fi considerabil falsificată. Desigur, că, gradul emoțiilor depinde foarte mult de sensibilitatea martorului. La martorii oculari hipersensibili, dar îndeosebi la victimele infracțiunilor, emoțiile sunt mult mai puternice și evenimentele trăite sunt întotdeauna reprezentate exagerat.

Cunoașterea acestui factor, a felului cum se manifestă la diferite persoane, prezintă importanță deosebită întrucât în majoritatea cazurilor, persoanele emotive relatează exagerat nu numai fenomenele percepute, ci întregul eveniment, deși în momentul producerii lui, nu l-au perceput integral datorită stării lor psihice. în asemenea situații, organul judiciar va trebui să privească critic relatările martorului și prin diverse experimente să stabilească veridicitatea arătărilor acestuia. De pildă, dacă martorul afirmă că cel care l-a atacat era foarte înalt, atunci trebuie să i se propună să compare înălțimea infractorului cu a sa (pentru comparație mai pot fi folosite obiectele existente la locul faptei: șifoniere, uși etc.) și să indice care dintre ei era mai înalt și cu cât. în urma unor asemenea comportări, de multe ori, se aduc rectificări înălțimii infractorului, determinate de către martor.

Fiecare om dobândește pe parcursul vieții anumite cunoștințe într-un anumit domeniu, formându-și astfel, un anumit sistem de reprezentări. Experiența anterioară a omului nu este altceva decât o experiență generalizată în reprezentările lui, jucând un rol uriaș în percepție. Cu cât omul are un fond mai mare de reprezentări în domeniul respectiv, cu atât percepția lui în acest domeniu va fi mai completă și mai precisă. În mărturii, datorită specificului procedurii faptelor, experiența anterioară poate avea un rol favorabil sau unul distorsionat. Are un rol favorabil atunci când fenomenul sau obiectul în legătură cu profesia martorului a fost perceput în condiții normale. în acest caz, martorul cu o experiență anterioară va relata mai amănunțit aspecte legate de fenomenul sau obiectul respectiv, în raport cu un martor obișnuit. De pildă, în cazul unui furt de lemne, pentru lămurirea cazului fiind necesar să se stabilească special și soiul de lemne furate, martorul care are cunoștințe în acest domeniu va ajuta substanțial organele judiciare printr-o mărturie perfectă.

Adesea, însă, procesele perceptive pot fi distorsionate din cauza experienței anterioare, din cauza învățării. E vorba, în primul rând, de acele acte automatizate ale profesioniștilor, care nu se înregistrează în memorie. Un casier care are teancuri întregi de bani primește diferite bancnote și dă restul, recepționează perfect aceste evenimente și întrebat fiind ulterior asupra uneia sau alteia din acțiunile repetate, în mod normal, nu va putea da o relatare mulțumitoare. În al doilea rând, sunt împrejurări în care martorul ocular, cu o anumită experiență anterioară, de-abia percepe evenimentul respectiv (să zicem, din cauza timpului extrem de scurt, sau a condițiilor de vizibilitate reduse), în acest caz, pe baza unui proces asociativ puternic, martorul își va întregi percepția fără să vrea. De aceea, garanția experienței anterioare, în astfel de condiții, trebuie privită diferențiat și cu multă atenție. Dacă martorul a perceput numai o porțiune din eveniment, trebuie să se lămurească ce anume a perceput personal din cele întâmplate și ce parte a declarațiilor sale se întemeiază numai pe reprezentări de pe obiect sau fenomen, căpătate din experiența anterioară.

În practică nu putem considera martorul ca fiind o ființă izolată de lumea exterioară și, drept urmare, percepția acestuia poate suferi anumite modificări, datorită sugestionării de către alte persoane, în sensul că peste fondul celor real percepute se suprapun impresii ori fapte ce nu s-au produs, făcându-l pe martor să creadă că s-a înșelat în perceperea inițială a evenimentului. Nu este exclus faptul că, cel mai puțin perceptiv din colectivitatea respectivă să imprime o anumită notă modului de desfășurare a evenimentului și, astfel, nivelul recepționat al celorlalți martori să se echilibreze în punctul cel mai înclinat. De pildă, în cazul unui accident de circulație, e posibil ca unul dintre martori, care a recepționat foarte vag evenimentul, să facă anumite afirmații despre posibilitatea producerii accidentului într-un anumit sens și, astfel, să influențeze neintenționat pe cei din jur. Din moment ce sugestia s-a produs, sugestionai observă, interpretează și reacționează în mod constant în sensul în care a fost sugestionat și convins că declară adevărul, așa va relata și în fața organelor judiciare. O ascultare însă a martorilor, în legătură cu tot ce au văzut și auzit, imediat după producerea evenimentului, înlătură pe cât posibil sugestionarea acestora.

Pentru un însemnat număr de persoane, reproducerea faptelor în fața organelor judiciare este, de multe ori, o încercare anevoioasă. Astfel, chiar la acei martori care au perceput exact faptele și tot astfel le-au memorat, se constată o incapacitate de a expune faptele coerent, ordonat, omisiunea unor împrejurări esențiale, accentuarea unor detalii irelevante, găsirea ordinii producerii faptelor etc.

Neputința de comunicare a faptelor își poate avea cauza în particularitățile structurale, temperamentale, ale martorilor care, nu numai în fața organelor judiciare, ci în orice altă împrejurare, întâmpină reale dificultăți de exprimare (verbalizare). Alteori, martorii care, în împrejurări comune, pot evoca cu ușurință experiența trecută, când apar în fața organelor judiciare întâmpină dificultăți datorită mediului, ambianței nefamiliale sau puțin familiale. Dar principala cauză a dificultății de comunicare a faptelor rezidă din gradul de instrucție redus al martorilor. Lexicul, fondul de cuvinte mai mult intuitiv și cu o redusă capacitate de abstractizare, sintetizare și nuanțare a faptelor. în astfel de situații, asocierea între termenii folosiți și înțelesul acestora comportă grade diferite de precizie, după cum stările, situațiile asupra cărora poartă mărturia sunt exprimate prin mijlocirea substantivelor, adjectivelor sau verbelor.

Acele aspecte ale mărturiei care privesc obiecte determinate, exprimate cu ajutorul substanțelor, sunt mai sigure datorită caracterului lor concret, mai ușor de definit și de reținut. Dimpotrivă, acțiunile, datorită caracterului lor mai complex, dinamic, dependenței cauzale în care se înscriu, precizate cu ajutorul verbului, sunt mai puțin exacte. De aceea, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor denaturări sau omisiuni, martorii simpli trebuie să expună cu mijloacele pe care le au la îndemână, cursul expunerii lor nu trebuie tulburat de întreruperi, de întrebări care i-ar sili să evoce faptele astfel decât în ordinea în care le-au perceput în condiții determinate de loc și timp.

Așadar, transpunerea conținuturilor memoriale în limbajul vorbit sau scris, constituie adesea sursa unor posibile erori ce trebuie luate în considerare la aprecierea mărturiei. Reproducerea fidelă a faptelor este, cu alte cuvinte, condiționată nu numai de plenitudinea și fidelitatea perceperii și memorării, ci, așa cum s-a văzut, și de capacitatea de verbalizare, de modalitate de exprimare a informațiilor. Inteligența, nivelul cultural, gradul de instrucție, ușurința de a expune faptele coerent constituie factori ce se repercutează favorabil asupra fidelității mărturiei. Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorilor, provocată de mediul, ambianța în care are loc comunicarea faptelor, care, de cele mai multe ori, se repercutează în mod inhibitor asupra capacității de exprimare.

Această stare emoțională, declanșează într-un moment anterior prezentării în fața organului de cercetare penală, coincide cu momentul în care martorii, atât de bună, cât și de rea credință, sub cunostinta asupra datei și organului judiciar care instrumentează cauza, adică în momentul chemării lor în calitate de martori. Pe fondul acestei emotivități se desfășoară o vie activitate de elaborare, de critică, de reamintire, de confruntare a faptelor percepute. Cu alte cuvinte, martorii își precizează atitudinea pe care o vor adopta în fața organelor de cercetare penală. Când audierea martorilor se face în biroul organului de cercetare penală, numai în prezența acestuia (eventual și a procurorului), se poate asigura acel contact psihologic, acel cadru propice obținerii mărturiei, de natură a anihila efectele negative ale tensiunii emoționale. Din considerente teoretice, în foarte multe cazuri, se recomandă ca ascultarea martorilor să se facă în alt loc decât biroul organului judiciar.

Momentul reproducerii nu este mai puțin important decât cel în care martorii au perceput evenimentul pe marginea căruia urmează să relateze. Din această cauză, organul judiciar trebuie să creeze cele mai propice condiții pentru ascultarea martorilor și, în special, cele care influențează asupra reproducerii. Importantă este și stabilirea orei la care martorul urmează să fie ascultat. Se recomandă ca martorul să fie odihnit și bine dispus, să nu fie sustras de la activități foarte plăcute lui. Rezultă, așadar, că perceperea, memorarea și reproducerea pot fi influențate de diverși factori, subiectivi și obiectivi și, în consecință, mărturia unor persoane deși de bună credință, conține erori involuntare. Având în vedere toate acestea, organele care desfășoară ascultarea martorilor, trebuie să analizeze critic, declarațiile acestora și să le verifice, pentru a stabili dacă ele corespund adevărului.

2.3. Procedura de ascultare a martorilor

Prin tactica ascultării martorilor se înțelege un complex de procedee ce se folosesc în funcție de personalitatea și psihologia fiecărei persoane ascultate și în strictă conformitate cu legea. Codul de procedură penală prevede o serie de dispozițiuni în legătură cu audierea martorilor, dispozițiuni care trebuie respectate cu strictețe: unele dintre acestea au și o importanță tactică. Principiul legalității în întreaga activitate a organelor de urmărire penală, în efectuarea fiecărui act necesar desfășurării procesului penal este „Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecării, potrivit dispoziții/or prevăzute de lege”.

Astfel în materie de probațiune, dispozițiile articolului 68, codul de procedură penală, interzice categoric folosirea mijloacelor de constrângere pentru obținerea de probe. De asemenea, legea determină atât persoanele ce pot fi audiate ca martori, cât și regulile după care se face audierea. În principiu, orice persoană fizică care are cunoștințe despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată ca martor.

Articolul 82, codul de procedură penală, prevede că și partea vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită ca parte civilă sau nu participă la proces ca parte vătămată; persoana vătămată poate fi ascultată ca martor și în cazul în care, după ce s-a constituit parte civilă sau a participat ca parte vătămată, a renunțat definitiv la calitatea sa de parte în proces. într-o situație similară trebuie să fie și învinuitul sau inculpatul care a fost scos de sub urmărire în faza de urmărire penală și care, nemaifiind parte în proces în faza de judecată, poate fi ascultat ca martor: de asemenea, partea responsabilă civilmente, care și-a pierdut calitatea de parte prin renunțarea părții civile la acțiunea introdusă în fața instanței penale.

Îndatorirea de a fi martor are un caracter general, orice persoană, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetățenie, situație socială etc, poate fi chemată ca martor în procesul penal. Nu există o limită de vârstă de la care sau până la care o persoană poate fi ascultată ca martor, în raport de fiecare caz în parte, dacă posibilitățile de înțelegere ale celui ce trebuie să fie ascultat – copil sau persoană mult înaintate în vârstă – organul de cercetare penală va hotărî dacă este sau nu cazul să asculte acea persoană. Codul nu prevede restricții nici în ceea ce privește bolnavii psihici. De aceea, cu asistență, în momente de luciditate, poate fi ascultat și un bolnav psihic, urmând ca declarația să fie apreciată în lumina bolii de care suferă. Martorul ocular poate fi chiar și o persoană care are văzul diminuat.

Legea face și unele derogări de la îndatorirea de a fi martor, prevăzând persoanele ce nu pot fi audiate ca martor, sau care nu pot fi obligate să depună ca martor. Interdicția de a depune ca martor se referă la persoanele obligate a păstra secretul profesional (avocatul, medicul, notarul de stat, farmacistul etc) și la persoanele care au în cauză penală calitatea de părți, iar scutite de a depune ca martori sunt soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului.

Dacă aceste persoane din urmă vor însă să depună ca martori, vor fi audiate, iar declarațiile lor vor fi apreciate potrivit încrederii ce pot inspira. În cea ce privește regulile de audiere a martorilor, acestea sunt prevăzute în articolele 84-86, codul de procedură penală și articolele 71-74, codul de procedură penală. Alegerea mijlocului de chemare și a locului unde urmează a se face ascultarea este în funcție de împrejurările cauzei, de chestiunile care urmează a fi rezolvate prin depozițiile martorilor și de importanța pe care o are faptul ca martorul să nu aibă posibilitatea de a comunica cu alți martori învinuiți înaintea audierii sale. Așadar, în funcție de interesul ascultării, organul de urmărire penală poate cita martorii eșalonat, sau și poate cita în același timp de toți.

Mijlocul de chemare a martorilor poate fi: citația, telegrama, nota telefonică sau cartea poștală. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii învinuitul sau inculpatul indică un martor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor trebuie să fie chemat neîntârziat (printr-o notă telefonică), înainte ca învinuitul sau inculpatul să fi reușit să ia contact cu martorul respectiv. În ceea ce privește alegerea locului unde urmează a se face ascultarea acesta trebuie să fie, de regulă, sediul organului de urmărire penală. Pot fi însă, cazuri când în infracțiuni de o excepțională gravitate este util ca martorii principali să fie audiați prin surprindere, pentru a nu-și pregăti răspunsurile; în astfel de cazuri excepționale este indicat ca organul de urmărire penală să se deplaseze la locul de muncă sau la domiciliul martorului respectiv, pentru a-i lua o scurtă declarație privind punctele principale, urmând a continua audierea la sediu.

În cazul în care martorul este bolnav și prin depoziția sa ar putea fi lămurite unele aspecte esențiale ale pricinii, el poate fi audiat la domiciliu sau la spitalul unde se află internat pentru tratament. Locul unde se efectuează audierea poate avea și implicații patologice, așa încât sediul organului de urmărire penală trebuie evitat în anumite cazuri când se constată că această ambianță ar acționa în mod inhibitor asupra reproducerii faptelor, de asemenea, atunci când se consideră că martorul ar căuta să ascundă adevărul, ambianța având de această dată un rol stimulativ în relatarea adevărului.

Odată prezent și introdus în camera de ascultare, martorul, la cererea organului de urmărire penală, va trebui să înmâneze citația, telegrama etc., în baza căreia a fost chemat și apoi buletinul de identitate sau un alt act oficial (din care să rezulte identitatea sa), pentru a se putea verifica dacă el este persoana care a fost chemată în vederea ascultării ca martor. Verificarea identității este necesară, deoarece s-ar putea ivi situația ca în locul persoanei citate să se prezinte alta, nu atât în dorința de a induce în eroare organul de urmărire penală, cât din cauza unor erori care s-au strecurat în citație sau a coincidențelor de nume (de exemplu, tatăl și fiul poartă același nume).

Martorul va fi întrebat asupra datelor personale prevăzute în formularul unde va fi consemnată depoziția acestuia. Cu această ocazie, o importanță deosebită prezintă lămurirea martorului cu învinuitul sau inculpatul, ori cu partea vătămată, pentru ca organul judiciar să poată aprecia mărturia acestuia. Aprecierea acestuia, însă, va depinde de modul în care acest aspect a fost rezolvat: cu toată seriozitatea sau în mod formal. Va trebui să se aibă în vedere nu numai relațiile de rudenie, ci și alte relații, ca dependența de serviciu, prietenia, dușmănia, etc care pot influența asupra relatării martorului, dând faptelor descrise o anumită nuanță, și, câteodată, denaturând unele evenimente sau fapte.

Tot în această fază preliminară, ca de altfel pe tot parcursul audierii, trebuie să se facă o studiere atentă a comportării martorului. Observarea să fie cât mai discretă pentru a nu atrage atenția martorului, dându-i astfel posibilitatea să se autocontroleze. Este indicat ca organul de urmărire penală să pună întrebările asupra datelor personale, fără grabă, pentru a avea posibilitatea să studieze persoana respectivă; dacă este cazul, acesta fără să se poată prelungi, organul de urmărire penală cerând amănunte cu privire la unele date personale: profesie, familie, etc. și chiar angajând o discuție, care, pe lângă faptul că îi dă posibilitatea să cunoască mai bine pe martor, îl familiarizează pe acesta cu ambianța cabinetului și înlesnește controlul psihologic.

Desigur că acest mod de studiere nu va da o imagine perfectă personalității celui audiat, dar va oferi totuși unele elemente care vor ajuta organul de urmărire penală să-și facă o idee care să-i folosească în tactica ce o va utiliza. Conform articolului 85 – Codul de Procedură Penală -, ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ, care are următoarea formulare: „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. După depunererea jurământului i se atrage atenția martorului asupra obligației de a spune adevărul, arătându-i că legea pedepsește mărturia mincinoasă. Această dispoziție a legii dă organului de urmărire penală garanția că se vor obține declarații cât mai veridice. De asemenea, fiind prevenit în mod oficial despre consecințele nerelatării adevărului, martorul se va strădui pe cât posibil să descrie evenimentul așa cum l-a recepționat și cum s-a păstrat în memorie.

După aceea, martorului i se va face cunoscut obiectul cauzei și i se va arăta care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea; acest lucru se va face cât mai clar, pentru ca persoana respectivă să înțeleagă cu ușurință obiectul căruia urmează a depune ca martor. Desigur că la prima vedere aceste aspecte pot părea lipsite de importanță din punct de vedere tactic; totuși, un bun observator al psihologiei martorului, își poate da seama de efectul pe care-l poate avea, reușind să desprindă uneori o stare sau alta a martorului.

Ascultarea martorului prin intermediul relatării libere este obligatorie din mai multe motive, pe care le vom expune în continuare și care ne vor da certitudinea superiorității acestei forme de ascultare față de cea interogatoriului. În primul rând, expunerea liberă are avantajul că pune martorul la adăpost de orice sugestie sau influență străină, mărturia acestuia nefiind decât rezultatul activității sale spontane. De asemenea, această modalitate permite martorului să redea faptele în ordinea în care au fost percepute și fixate în memorie, evitându-se astfel unele confuzii și chiar omisiuni de amănunte, ca urmare a inhibiției, în cazul că ar fi fost întrerupt prin întrebări de către organul de urmărire penală.

În același timp, dacă martorul este lăsat să expună liber, poate face declarații cu privire și la alte fapte și împrejurări, pe care organul de urmărire penală nu le cunoaște și pe care nu le-ar fi aflat dacă ar fi utilizat procedeul interogatorului, în care nu ar fi întrebat decât despre faptele de care avea cunoștință, iar răspunsurile desigur că s-ar fi limitat la întrebările respective; de asemenea, prin intermediul expunerii libere se pot afla și unele fapte sau împrejurări care aparent nu au legătură cu infracțiunea respectivă și care pot fi utile soluționării pricinei. Desigur, că, expunerea liberă poate fi uneori mai redusă ca întindere, adică elemente componente ale depoziției nu acoperă total elementele evenimentului la care se referă mărturia; în schimb martorul poate relata și unele lucruri inutile, dar îndatorirea organului de urmărire penală este de a asculta martorul cu răbdare și cu mult calm, reținând toate aspectele importante în cauză. Restul aspectelor, nelămurite de martor în aceste situații, va putea fi precizat prin intermediul interogatoriului.

Ascultarea prin punerea de întrebări își găsește utilitatea atunci când martorul, cu ocazia expunerii libere, a lăsat unele aspecte nelămurite sau a făcut unele omisiuni cu privire la fapte importante despre care se presupune că trebuie să le fi perceput, precum și din alte considerente pe care situația le impune (să demaște mărturia mincinoasă, de exemplu, în cazurile în care o asemenea mărturie este făcută intenționat). Așadar, prin intermediul interogatoriului, martorul este ajutat să-și reamintească anumite fapte percepute și, totodată, îi atrage atenția asupra lucrurilor care interesează organul de urmărire penală și pe care martorul nu s-a gândit să le menționeze, deși le-a perceput, crezând că nu prezintă interes. Cercetările experimentale au atestat faptul că interogatoriul poate mări întinderea depoziției, în schimb, fidelitatea acesteia prezintă un indice cu mult mai redus decât în cazul relatării libere a faptelor percepute. Cauza directă și imediată a acestui neajuns (fidelitatea scăzută) a interogatoriului o constituie gradul mare de sugestibilitate a întrebărilor.

De aceea, nu este indicat ca organul de urmărire penală să înceapă ascultarea martorului prin punerea de întrebări, deoarece necunoscând ce aspecte a perceput martorul, acesta riscă să pună întrebări care să fie sugestive (de exemplu: organul de urmărire penală începe audierea cu următoarea întrebare „Ce culoare avea haina agresorului?”, deși nu cunoaște dacă martorul a perceput sau nu haina, lucru ce l-ar fi putut afla din depoziția liberă și și-ar fi putut da seama dacă era binevenită sau nu întrebarea respectivă). Așadar, afirmația făcută de psihologul francez A.Binet, la începutul secolului nostru, își păstrează și astăzi valabilitatea: „Dacă voiți mărturii abundente, interogați. Dacă voiți însă mărturii fidele, nu vă încredeți în interogatoriu”.

Martorul trebuie ascultat cu răbdare și mult calm, fără a fi întrerupt sau apostrofat, deoarece acesta ar putea pierde succesiunea logică a faptelor așa cum s-a păstrat în memorie și relatarea să fie lipsită de unele detalii, să prezinte anumite inadvertențe. În cazul în care martorul declară fapte ce nu au legătură cu cauza și se îndepărtează în mod vădit de la obiectul cauzei, va fi întrerupt și invitat să se concentreze mai mult asupra declarațiilor ce le face. Nu este indicat, ca odată cu întreruperea martorului pentru motivul expus, de a-l invita să relateze pe scurt și numai ce este important, întrucât în dorința de a expune succint, va putea omite elemente utile, iar în ceea ce privește chestiunile importante, această apreciere să fie dificilă pentru cel audiat și astfel să nu-și dea seama ce anume împrejurări sunt importante pentru cauză.

Dacă expunerea martorului este greoaie, din cauza capacității sale reduse de a verbaliza, este și în acest caz de preferat să fie lăsat a expune liber, fără întreruperi, căci numai astfel se va putea afla ce a perceput martorul și a reținut ulterior. De asemenea, când din expunere rezultă că unele chestiuni au nevoie de precizări, de completări, este preferabil ca organul de urmărire penală să nu întrerupă expunerea ci să-și noteze aspectele respective pentru a le clarifica la sfârșitul relatării, prin întrebări. Același procedeu este recomandabil și în cazul contradicțiilor dintre declarațiile persoanei audiate sau dintre declarațiile acesteia și celelalte declarații și probe de la dosar.

Însemnările făcute de organul de urmărire penală trebuie însă, să aibă o pondere redusă și de așa manieră încât să nu se intersecteze cu povestirea, deoarece ar putea crea impresia martorului că fiecare cuvânt al său este consemnat și tocmai pentru acest motiv unii martori nu vor face istorisirea atât de completă a faptelor. De asemenea, întreruperea martorului de către organul de urmărire penală pentru a consemna un anumit lucru va putea avea drept consecință o omisiune neintenționată a unor informații ca urmare a întreruperii cursului normal al gândirii martorului.

Atitudinea de aprobare sau dezaprobare din partea organului de cercetare penală poate crea anumite stări pentru martor (sugestie, teamă de a nu fi considerat mincinos, deși este de bună credință etc), care ar putea să-l determine de a deforma adevărul, fapt ce se poate întâmpla și în cazul răspunsurilor la întrebări. La audierea pe baza întrebărilor, se recurge atunci când martorul a lăsat chestiuni nelămurite sau a omis unele împrejurări esențiale pentru cauză și organul de cercetare penală are indicii că le-ar fi putut percepe. În asemenea situații, organul de cercetare penală va trebui să aibă inițiativa în obținerea unor probe concludente și să nu se rezume doar la consemnarea în mod mecanic a ceea ce a spus martorul. Clarificarea a tot ceea ce este esențial în cauză se poate face prin intermediul întrebărilor de precizare, completare, referință și control, întrebări care întotdeauna trebuie să fie clare și concise.

În cazul în care declarațiile martorului sunt în contradicție cu alte probe de la dosar, organul de cercetare penală va lămuri chestiunile respective prin intermediul întrebărilor de precizare, iar atunci când s-au omis anumite fapte, acestea vor fi lămurite cu ajutorul întrebărilor de completare. în unele cazuri, întrebările de precizare și completare sunt necesare pentru a ajuta martorul să-și amintească unele împrejurări vitale, dar care prezintă importanță pentru cauză. Întrebările de referință sunt adresate martorului în situația în care acesta, deși relatează despre o faptă sau împrejurare percepută anterior, nu-și amintește pe moment când anume a avut loc evenimentul și ca atare nu-l poate situa în timp. în asemenea împrejurări, martorul va fi întrebat când s-a produs fapta în raport cu unul din evenimentele mai importante din viața acestuia (absolvirea unei școli, căsătorie, mutarea dintr-o localitate în alta etc). în urma unei asemenea întrebări martorul va face o fixare aproximativă în timp a faptei despre care a relatat.

Dacă martorul nu s-a referit la probe care să confirme spusele sale, prin intermediul întrebărilor de control, organul de cercetare penală va putea să identifice izvoarele depoziției sau alte date care pot confirma declarațiile martorului (dacă a fost martor ocular sau nu; dacă cunoaște distanța dintre cei stâlpi de telegraf etc). Deci, scopul întrebărilor de control constă în verificarea declarațiilor martorului, dacă acestea sunt sincere și exacte în raport cu cele percepute.

2.4. Valoarea probatorie a declarațiilor

Aprecierea declarațiilor martorilor este o operațiune extrem de importantă căci de ea depinde, în mare măsură, aflarea adevărului cu privire la faptele pricinii, și, drept urmare, aplicarea justă a legii penale. În privința forței probante, articolul 63, alineatul 2, Codul de procedură penală, consacră principiul liberei aprecieri a probelor și a intimei convingeri, a organelor de urmărire penală care, în operația de apreciere a probelor se conduc după conștiință juridică.

Principiul liberei aprecieri a probelor dă posibilitatea organelor de urmărire penală să aprecieze probele numai după încrederea pe care o inspiră că sunt conforme cu realitatea, înlăturându-se orice îngrădire formală în efectuarea acestei operații finale a probațiunii. Deci, toate probele având aceeași valoare probantă, urmează ca organele de urmărire penală să le aprecieze pe fiecare în parte, nu în raport de elementele abstracte (o valoare probantă prestabilită) ci de încrederea pe care le-o face în cauza dată, în raport de toate împrăjurările cunoscute, că reprezintă sau nu adevărul.

Așadar, declarațiile martorilor au valoare egală cu celelalte mijloace de probă prevăzute de lege și, dacă pentru declarațiile învinuitului sau inculpatului, legea prevede o valoare probantă condiționată – existența și a altor probe care să le confirme -, pentru declarațiile martorilor nu se prevede această restricție, ceea ce ne duce la concluzia că o soluție se poate întemeia chiar pe arătarea unui singur martor, dacă acesta produce încrederea deplină că relatează adevărul.

Aprecierea probelor judiciare în proces și deci și a probelor orale se face pe bază științifică, folosindu-se ca metodă dialectică în aflarea adevărului. De asemenea, convingerea intimă a organelor de urmărire penală poate constitui un criteriu științific de apreciere a probelor, numai dacă se întemeiază pe conștiința juridică. Aserțiunea că intima convingere constituie criteriul de apreciere a declarațiilor martorilor, la prima vedere s-ar părea că ne sugerează ideea că acest proces poartă un vădit caracter subiectiv, convingerea intimă a organelor de urmărire penală nu este altceva decât expresia subiectivă a adevărului, întrucât convingerea organelor corespunde împrejurărilor obiective în care a avut loc fapta și se bazează pe aceasta. Așadar, convingerea se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, printr-un sentiment de certitudine fermă în existența sau inexistența unui fapt, în conștiința fermă că faptul este tocmai așa și nu altfel. Demonstrarea certitudinii având la bază raționamentul, considerentele pe care se întemeiază convingerea o pot explica ajungându-se astfel la o convingere rațională. Fără o motivare rațională a convingerii formate, nu se poate verifica dacă stabilirea faptelor este rezultatul unei aprecieri complete și juste a probelor sau doar al unei simple impresii subiective.

Pentru a-și forma convingerea, organul de urmărire penală trebuie să verifice atent declarațiile martorilor, să le raporteze la ansamblul celorlalte probe din dosar, obținute pe calea efectuării altor activități de cercetare penală (perchiziție, expertiză, cercetarea la fața locului etc), ajungând astfel la recunoașterea existenței sau inexistenței anumitor fapte și împrejurări, la care declarațiile se referă. În esență, convingerea intimă constă în stabilirea sincerității și veridicității declarațiilor martorilor. Aceste două noțiuni au un conținut deosebit, așa încât sinceritatea martorului este legată de personalitatea acestuia, de con vinerea că tot ceea ce relatează este așa cum a perceput și numai acesta este adevărul, pe când veridicitatea declarațiilor constă în corespondența lor cu realitatea, cu alte cuvinte acestea reflectă exact și obiectiv împrejurările faptei respective. De aceea, nu este exclus ca martorul să relateze în mod sincer, fără ca declarațiile sale să fie veridice, această aparentă neconcordanță găsindu-și explicația în însuși procesul de formare a declarațiilor martorilor, proces – după cum am văzut – foarte complex, constând din trei momente principale: percepția, memorarea și reproducerea și asupra cărora acționează o serie întreagă de factori obiectivi și subiectivi, influențând într-un sens sau altul mărturia.

Intima convingere este strâns legată de conștiința juridică, care este o formă a științei sociale, influențată de toate acelelalte forme ale acesteia. Conținutul specific al conștiinței juridice, constă din ansamblul concepțiilor și convingerilor, ideilor și sentimentelor privitoare la categoriile fundamentale ale justiției și dreptului: licit, ilicit, drept, nedrept etc. Ea constituie, așadar o garanție a justei aprecieri de către organul judiciar a gradului de periculozitate a fiecărei fapte în parte. Procesul aprecierii declarațiilor martorilor, ca formă particulară a procesului cunoașterii raționale, aplică regulile, formele și procedeele gândirii logice ca: analiza, sinteza, inducția, deducția etc, la toate împrejurările relatate de martori pe de o parte, și la sursa din care provin declarațiile, pe de altă parte. Conținutul declarației și izvoarele ei, cu care organul de cercetare penală vine în contact, sunt legate între ele, putându-i astfel forma convingerea sincerității și veridicității acesteia.

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regula generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare. Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință .

Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .

Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă ori de judecată la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influența procesului de îmbătrânire. Specialiștii precizează că procesul de îmbătrânire devine evident, în general după vârsta de 65 de ani, regresia fiind mai accentuată după 70-75 de ani. Limitele acestea au însă un caracter general, ele diferind mult de la o persoană la alta.

La vârstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităților de recepție senzorială, îndeosebi vizuală și auditivă, echilibrată întrucâtva pe seama experienței senzoriale anterioare. Funcția amnezică se reduce, tulburările de memorie asociindu-se cu cele ale gândirii și limbajului. Pe măsura înaintării în vârstă, la unele persoane își face apariția sindromul de depersonalizare, însoțit, câteodată, de dezordine psihotică (isterie, ipohondrie). Pe lângă atrofierea sensibilității, vârstnicii devin susceptibili, egoiști, ranchiunoși, nervoși, irascibili, trăiesc cu sentimentul de frustrare.

În debutul ascultării acestor categorii de martori vârstnici magistratul trebuie să fie foarte atent la modul în care stabilește contactul psihologic cu persoana în vârstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece, politicoasă și respectuoasă. Amneziile, erorile, sau distorsiunile prin imaginație, încercările de acoperire a lacunelor de memorie prin fabulație, nu trebuie să provoace iritarea anchetatorului. Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie, întrucâtva de aceea a minorilor, având, însă, un caracter mai complex. Declarațiile vor fi bine verificate și interpretate în mod critic, mai ales, în ipoteza existenței unor cât de mici interese în cauză, ce pot fi marcate de dorința de răzbunare, de ranchiună, chiar de răutate nejustificată.

Capitolul 3. Obligațiile martorului și limitele declarației acestuia

3.1. Drepturile și obligațiile martorului

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale. Astfel din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar sau poate fi adus cu mandat de aducere. Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a relata adevărul în declarațiile sale despre ceea ce știe.

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană, Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației. Are dreptul: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza; să i se consemneze exact ce a declarat; dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor. În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281 din 01 iulie 2003 .

Dacă martorul nu își respectă obligația de a declara tot ce știe în legătură cu faptele cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Ascultarea martorilor presupune cunoașterea, identificarea celor care au perceput împrejurări legate de infracțiune sau de infractor. Identificarea martorilor constituie atributul atât al organelor judiciare cât și al părților, precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultați în această calitate constituind atributul exclusiv al organelor judiciare.

3.2. Moduri de ascultare a martorului

3.2.1. Ascultarea martorilor oculari

Ascultarea martorilor oculari este de un real folos organelor de cercetare penală, deoarece în urma acestei activități pot fi scoase la iveală o serie de date și elemente care pot ajuta la lămurirea cauzei sau la orientarea cercetărilor pe noi direcții. Ascultarea acestor martori comportă diferite particularități de la infracțiune la infracțiune, de la speță la speță, în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte. în continuare, vom analiza unele aspecte ale ascultării martorilor oculari în diferite genuri de infracțiuni.

Unul din genurile de infracțiuni în care martorii sunt aproape întotdeauna prezenți și pot furniza date destul de importante pentru lămurirea cauzei, îl constituie infracțiunile savarsite la regimul circulației pe drumurile publice. In cazul acestor infracțiuni, martorii oculari trebuie ascultați cât mai urgent pentru a se asigura astfel exactitatea relatărilor. Nu trebuie uitat faptul că cele mai prețioase informații pot fi culese de la persoanele care au ocupat locurile din față, lângă conducătorul auto.

Martorii oculari pot fi din rândul călătorilor din caroseriile autocamioanelor sau din autobuze, conducători auto din vehicule neimplicate în accident, pietonii care se aflau în zonă etc. Aceștia, de regulă, trebuie ascultați cu privire la următoarele împrejurări: ce s-a petrecut la fața locului; activitățile concrete care s-au desfășurat; particularitățile autovehiculului dispărut de la fața locului; viteza aproximativă cu care a circulat autovehiculul care a produs accidentul; ce a făcut victima în momentul imediat premergător accidentului, unde se afla acesta; dacă conducătorul auto a luat vreo măsură pentru a evita accidentul și ce măsuri a luat; cu care parte a lovit autovehiculul pe victimă; ce a făcut conducătorul auto după săvârșirea accidentului. De asemenea, de mare importanță este stabilirea gradului de iluminare a străzii sau locului în care s-a produs accidentul, starea timpului, vizibilitatea în momentul săvârșirii accidentului.

La ascultare trebuie avut în vedere faptul că accidentul de circulație se desfășoară în decurs de fracțiuni de secundă, că acesta apare ca ceva cu totul neașteptat, că este urmat de o situație dramatică, ce provoacă emoții, ceea ce face ca martorii să perceapă unele momente ale faptului, deci este posibil ca declarațiile lor să fie uneori inexacte, contradictorii. De aceea, declarațiile martorilor oculari trebuie verificate cu toată atenția, mai ales cele privitoare la viteza cu care circula autovehiculul sau direcția în care circula victima. Pentru aceasta trebuie stabilit locul unde a observat martorul cele petrecute – lateral, din spate, din față – întrucât unghiul de observație are o influență hotărâtoare asupra posibilităților de percepere a vitezei de deplasare a autovehiculului.

De cele mai multe ori, în cazul accidentelor rutiere, martorii oculari se sesizează ca urmare a zgomotului produs de impact ori ca urmare a țipătului persoanelor vătămate. în astfel de cazuri, martorii au perceput doar urmările accidentului și acțiunile conducătorilor auto și ale victimei după accident, iar împejurările în care s-a produs accidentul nefiind percepute, martorii încearcă să le completeze din propria lor imaginație, după cum cred aceștia că s-au petrecut.

Studiu de caz. Martorul B.I., aflându-se în zorii zilei în curte, a sesizat pe șosea un zgomot puternic și când s-a uitat, deși era întuneric, a observat pe carosabil o căciulă, pe marginea drumului un cetățean lovit la cap, iar la aproximativ 3 metri de acesta, un cal care se zbătea din cauza loviturii primite. Martorul a declarat, deși nu a perceput aceasta, că cetățeanul respectiv, care circula pe partea dreaptă a șoselei, ducând de căpăstru un cal, a fost lovit de un autoturism care circula, de asemenea, pe partea dreaptă a șoselei, cu farurile stinse, având aprinse doar luminile de poziție, în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că victima, care circula pe mijlocul șoselei, a fost lovită de un camion care circula în mare viteză pe partea dreaptă a șoselei dar, din cauza unei curbe, nu a observat la timp victima, a lovit-o și apoi, fără să oprească, a părăsit locul accidentului, stingând și luminile farurilor. Deci, martorul a perceput în mod direct doar urmările accidentului, iar momentele premergătoare le-a completat din imaginație.

Ascultarea martorilor oculari trebuie făcută, pe scurt, la fața locului, folosindu-se magnetofonul portativ – înregistrând declarațiile martorilor pe bandă. Ascultarea martorilor asupra tuturor împrejurărilor cauzei se face la sediul organului de cercetare penală sau în altă parte, dar înregistrarea pe bandă magnetică a declarațiilor sumare de la locul faptei ajută la consemnarea ulterioară în scris a declarațiilor martorilor, fără a scăpa din vedere nici un amănunt.

În cazul infracțiunilor de omor, martorii oculari trebuie ascultați cu privire la cele ce au auzit și au văzut, timpul când s-a comis infracțiunea, activitățile pe care le-au desfășurat făptuitorii și victima înaintea săvârșirii omorului, metodele și instrumentele folosite, dacă au văzut persoane care au săvârșit omorul, dacă le cunosc sau le-au reținut semnalmentele. oculari în aceste cazuri trebuie să fie, de asemenea, ascultați cu privire la locul unde se aflau în momentul săvârșirii omorului, activitatea pe care o desfășurau în acel moment, condițiile în care s-a comis infracțiunea, dacă au încercat sau nu să intervină pentru ajutorul victimei sau pentru întreruperea activității infracționale.

Aceste infracțiuni de omor, fiind în marea lor majoritate săvârșite prin întrebuințarea de violențe, corpuri contondente, arme de foc, etc, produc în rândul prsoanelor care au fost de față un puternic sentiment de dezaprobare, de indignare, dar în același timp le inoculează acestora o senzație accentuală de teamă. Martorii oculari care au recepționat oribilul moment al înfigerii repetate de către autor a cuțitului în corpul victimei, aflați sub imperiul groazei provocate de cele văzute, fără vreo intenție, nu vor putea reda în întregime cele petrecute în prezența lor, datorită inhibiției nervoase și temerii de care sunt stăpâniți. în cadrul ascultării martorilor oculari la o infracțiune de omor, se va urmări stabilirea tuturor amănuntelor legate de infracțiunea săvârșită – atât aspecte dinaintea săvârșirii omorului – discuții aprinse, jigniri, certuri, urmăriri etc – aspecte ale modului concret în care s-a comis infracțiunea – arme, substanțe folosite, metode, locul producerii, timpul și durata, acțiunile de apărare ale victimei etc, – cât și aspecte ale perioadei de după comiterea omorului – măsuri de ascundere a cadavrului sau obiectelor folosite pentru suprimarea vieții persoanei, ștergerea urmelor create, modul de părăsire a locului infracțiunii.

În cazul distrugerilor provocate prin incendii sau explozii, martorii oculari pot fi identificați din rândul persoanelor care au luat cunoștință în mod direct despre împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, care au observat izbucnirea incendiului sau producerea exploziei, care au participat la înlăturarea urmărilor acestora, salvarea persoanelor și bunurilor. Martorii oculari pot să surprindă, să perceapă exact momentul în care făptuitorul realizează elementul material al infracțiunii.

Studiu de caz. Un exemplu concludent în această direcție îl observăm analizând declarația martorului R.I., care a perceput activitatea ilicită desfășurată de învinuitul M.V., cercetare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în paguba avutului personal. Martorul sus-amintit, aflându-se în casă a observat cum învinuitul M.V. s-a apropiat de magazia ce era în curtea numitului C.I., s-a uitat în urmă, a scăpărat un băț de chibrit, a dat foc cocenilor și a plecat. Declarația acestui martor, coroborată cu datele privind existența unei stări conflictuale între învinuit și partea vătămată, a permis organului de cercetare penală dovedirea intenției cu care s-a acționat, iar atunci când învinuitul a fost dus la sediul organului de poliție a recunoscut imediat fapta comisă, recunoaștere care a fost comparată cu declarația martorului, corespunzând în totalitate.

În cazul infracțiunii de ultraj, atunci când se realizează surprinderea în flagrant, organul de cercetare penală este obligat să identifice martorii oculari. Prin ascultarea acestora, trebuie să se urmărească clarificarea unor probleme, cum ar fi: timpul și locul săvârșirii infracțiunii, locul în care se afla martorul în acel moment, activitatea pe care o desfășura funcționarul ultragiat, în ce a constat ultragierea și mijloacele folosite în acest scop, urmările activității ilicite, comportarea și atitudinea celui ultragiat înainte și în timpul săvârșirii infracțiunii, cine sunt făptuitorii sau datele pe baza cărora sunt identificați.

Declarațiile martorilor oculari pot să ducă și la stabilirea împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii, în vederea luării măsurilor corespunzătoare de prevenire. în acest sens, o importanță deosebită se va acorda informațiilor din care rezultă atitudinea unor funcționari care, având comportări necorespunzătoare, abuzive, lipsite de respect și tact, provoacă persoanele cu care vin în contact în cadrul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.

În cazul infracțiunii de ultraj săvârșită de numitul D.G. împotriva unui subofițer de poliție din cadrul Poliției Municipiului B., din ascultarea martorului ocular C.E., rezultă că în momentul în care inculpatul am fost adus la sediul organului de poliție pentru ultraj la bunele moravuri și tulburarea liniștii publice, acesta l-a lovit cu pumnul în față pe subofițerul G.P., i-a adresat cuvinte injurioase, iar atunci când subofițerul M.D. a intervenit pentru a imobiliza pe învinuit, acesta l-a împins și l-a tras de veston, rupându-i nasturii.

Numai împreună, cei doi subofițeri au reușit să imobilizeze pe învinuit și să-i pună cătușele. Din declarația martorului ocular C.E., rezultă deci atitudinea învinuitului, activitățile prin care acesta a ultragiat pe subofițerii care se aflau în exercițiul funcțiunii, fără ca aceștia să-l fi provocat sau să fi săvârșit asupra acestuia acte de violență. în timpul cercetărilor, învinuitul și-a recunoscut fapta comisă, motivând că toate acestea s-au întâmplat datorită faptului că se afla în stare de ebrietate. Martorul ocular a perceput în mod direct întreaga activitate ilicită desfășurată de făptuitor și, prin sesizarea de urgență a procurorului de serviciu de la procuratura locală a Municipiului B., s-a asigurat și consemnarea imediată a declarației martorului, nemaiexistând posibilitatea sugestionării sau autosugestionării.

În cazul furturilor și tâlhăriilor, martorii pot fi identificați dintre persoanele care au fost de față la săvârșirea infracțiunii, care au văzut la infractori bunuri din cele furate, însușite, prin violență sau amenințate, ori instrumente folosite la săvârșirea infracțiunii, au văzut pe făptuitori oferind spre vânzare asemenea bunuri, au cumpărat de la aceștia bunuri provenite din infracțiune, au intervenit pentru salvarea ori acordarea pimului ajutor victimei. înainte de ascultarea martorilor este necesar să se stabilească natura relațiilor dintre aceștia și făptuitori sau persoana vătămată, pentru a putea determina interesul acestora în cauză și, în raport cu aceasta, se va stabili tactica de urmat în timpul ascultării.

În cazul ascultării martorilor oculari care au surprins pe făptuitori în timpul săvârșirii infracțiunii, va trebui să se abțină de la declarații detaliate privind numărul făptuitorilor, cine erau aceștia, sau semnalmentele lor, acțiunile pe care le-au întreprins aceștia, bunurile însușite, urmele lăsate la fața locului. Declarațiile martorilor oculari au o deosebită importanță în cercetarea acestor genuri de infracțiuni pentru dovedirea vinovăției și demascarea autorilor. Ascultarea acestora trebuie să lămurească toate împrejurările săvârșirii infracțiunii. Declarațiile martorilor trebuie consemnate cu lux de amănunte și în mod deosebit condițiile în care martorii afirmă că au perceput cele pe care le relatează, pentru a se verifica posibilitatea acestora de a percepe evenimentele de la locul săvârșirii infracțiunii. La ascultarea martorilor oculari și în special la aprecierea declarațiilor acestora, trebuie să se țină seama de starea psihică în care s-au aflat în momentul producerii atacului, care poate influența mult asupra plenitudinii și fidelității perceperii faptelor. O persoană hipersensibilă, la vederea unei scene violente, sângeroase, poate să se emoționeze într-atât, încât să nu recepționeze succesiunea evenimentelor sau să recepționeze într-un mod cu totul necorespunzător realității.

Importanța pe care o prezintă declarațiile martorilor oculari reiese și din următorul Studiu de caz. În seara zilei de 7/8 iulie 1999, numitul G.C., în jurul orei 0200, a auzit zgomotul produs de motorul autoturismului său pe care îl parcase în fața blocului. A coborât imediat și a văzut cum un individ și furase autoturismul și se depărtase aproximativ 50 de metri. Acesta a strigat după ajutor și în acel moment infractorul a întors capul, a intrat cu autoturismul în bordură și s-a oprit. G.C. a alergat la acesta, dar în momentul când a ajuns a fost lovit de către infractor cu pumnul peste față. Paznicul R.E., care se afla în apropiere, a auzit strigătul de ajutor al persoanei vătămate și în momentul în care a ajuns la locul unde se aflau cei doi a observat cum infractorul lovea pe G.C; a intervenit pentru a imobiliza pe infractor dar nu a reușit, deoarece acesta l-a lovit și apoi a dispărut între blocurile din apropiere.

Timpul pe care martorul l-a avut la dispoziție, pentru perceperea activităților, a fost destul de scurt, însă datorită faptului că acesta era obișnuit cu întunericul, a reușit să rețină semnalmentele infractorului, fapt nerealizat de G.C., care până în momentul furtului se aflase în casă și citise. Pe baza declarațiilor martorului ocular a fost realizat portretul robot al infractorului și în mai puțin de 24 de ore, acesta a fost identificat în persoana unui infractor periculos, recidivist, condamnat de mai multe ori pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în paguba avutului personal. La prezentarea pentru recunoaștere, martorul a recunoscut imediat pe infractor din grupul prezentat, precizând elementele esențiale pe baza cărora l-a recunoscut, elemente care i-au rămas întipărite în memorie, în primul rând datorită aspectului hidos și neîngrijit al acestuia, dar a fost surprins de faptul că infractorul era mult mai scund decât a perceput și consemnat în declarație.

Recunoașterea persoanei după înfățișare se întemeiază pe conservarea în memoria martorilor, fie a acelor însușiri ce pot fi comune mai multor persoane, fie a celor însușiri care sunt definitorii, ce atribuie fiecare persoane caracter particular, neindividual. Dar cea mai mare valoare identificatoare o prezintă acele particularități, abateri de la tipul comun, cum ar fi infirmități și particularități anatomice și funcționale lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic, etc. De aceea, martorilor li se vor cere informații cât mai detaliate cu privire la înfățișarea facială a persoanei, precum și a celorlalte părți ale corpului, atât în poziție statică, cât și în mișcare, care pot ajuta la stabilirea exactă a staturii, taliei, cât și a unor particularități dinamice sau funcționale, cum ar fi ținuta, privirea, vorbirea, mersul, ticuri, gesturi caracteristice.

Talia, statura persoanei reprezintă, în general, o caracteristică de valoare redusă de identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci și pentru că condițiile în care a fost percepută aceasta inițial poate fi supraapreciată nu numai atunci când contrastează cu statura scundă a martorului (cum a fost cazul prezentat), ci și atunci când nu există astfel de discrepanțe deoarece, din experiența de fiecare zi, suntem tentați să vedem infractorul care își domină fizic victima, o persoană de constituție robustă. Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzie de contrast).

În cazul cercetărilor infracțiunilor de vătămare a integrității corporale sau sănătății, martorii pot fi identificați dintre persoanele care au fost de față la producerea atacului asupra victimei, persoanele care au participat la salvarea victimei, ori cele care cunosc relațiile care au existat între făptuitor și victimă. Cu ocazia ascultării martorilor oculari trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit sau urmat atacului, discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor, locul, timpul în care s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă nu cumva victima a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de ei, metodele și mijloacele folosite pentru a produce vătămări, locul în care se aflau martorii în momentul producerii evenimentului relatat, condițiile în care a perceput cele declarate.

În cercetarea acestui gen de infracțiuni se va acorda o atenție deosebită relațiilor care există între făptuitor și victimă, prin aceasta putându-se lămuri existența intenției infractorului de a produce vătămarea sau dacă nu este cumva vorba de o simulare, iar așa-zisă victimă se poate plânge de săvârșirea unei fapte care în realitate nu a avut loc.

În dimineața zilei de 21 iulie 1999, în jurul orelor 0620, martorul D.P. se îndrepta către Restaurantul „Ulpia” cu tramvaiul 33. În timp ce cobora din tramvai, a observat cum un individ a lovit cu cuțitul pe un cetățean ce se afla în fața lui, fără ca între aceștia să fi existat vreo discuție, apoi a coborât din tramvai și fugind, a intrat în incinta Restaurantului „Ulpia”, martorul a observat că individul respectiv a lovit victima, căreia i-a provocat o leziune care a necesitat pentru vindecare 35 de zile, cu un cuțit cu lama de aproximativ 10 cm lungime și circa 3 cm lățime cuțit care, ulterior, a fost găsit asupra făptuitorului, după identificarea acestuia. Printre persoanele care au observat pe făptuitor fugind se afla și numitul B.P. care l-a recunoscut pe acesta, spunând că se numește B.V. și lucrează ca electrician la S.C.FEROCAR S.R.L.

Din acest exemplu observăm că declarațiile celor doi martori oculari, coroborate, au condus atât la identificarea imediată a autorului infracțiunii de vătămare corporală, cât și la probarea și dovedirea vinovăției acestuia. Se impune, în cazul unor astfel de infracțiuni, să se acorde o atenție deosebită aprecierii declarațiilor unor martori oculari, deoarece în aceste cazuri, toți cei care sunt de față sunt profund indignați de faptele comise, lucru care poate conduce uneori la perceperi eronate și relatări neconforme cu realitatea. De asemenea, în situații de această natură, este foarte posibil să se perceapă fenomenul de influență reciprocă (sugestie), care poate denatura și el procesul perceptiv. Astfel, dacă cineva din cei prezenți la locul săvârșirii faptei afirmă un anumit lucru – spre exemplu folosirea unui box, pumnul etc. – toți ceilalți „vor vedea” obiectul respectiv și apoi vor fi dispuși să relateze acest fapt și în fața organelor judiciare, putând orienta cercetările pe piste greșite.

În cercetarea infracțiunilor săvârșite prin nerespectarea normelor privind protecția muncii, o activitate de mare importanță o reprezintă ascultarea martorilor oculari. în vederea ascultării acestei categorii de persoane se impune studierea specificului locului de muncă, specificul lucrării în legătură cu a cărei executare s-a produs accidentul, normele de protecție a muncii, instrucțiunile, ordinele și dispozițiile existente în materia protecției și tehnicii securității muncii.

Ascultarea martorilor oculari este o activitate care începe încă de la cercetarea la fața locului, cu scopul de a reține acele elemente care sunt proaspete în memoria lor. În cazul accidentelor de muncă, martorii oculari pot fi identificați dintre: muncitorii care lucrau împreună cu victima, muncitorii din același loc de muncă, șefii de echipă, maiștrii etc. În stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori oculari, trebuie să fie avute în vedere funcțiile și atribuțiile lor de serviciu și, în raport de aceasta, eventualele răspunderi pe care le au în producerea accidentelor de muncă, fie prin neluare, fie prin nerespectarea măsurilor legale de protecția muncii.

Problemele care pot fi lămurite prin ascultarea martorilor oculari sunt multiple și se stabilesc în raport de: specificul locului de muncă, al lucrării în legătură cu care s-a produs accidentul, categoria de persoane din rândul căreia au fost identificați martorii, pregătirea acestora, posibiltățile pe care le-au avut în perceperea diferitelor împrejurări ce interesează cauza. Deci, putem afirma că problematica de lămurit cu martorii oculari diferă de la speță la speță, însă, în toate cazurile, prin ascultare trebuie să se urmărească lămurirea unor împrejurări esențiale, și anume:

– locul în care se afla martorul în momentul producerii accidentului și preocupările pe care le avea;

– natura activității care se desfășura în locul producerii accidentului, în acel moment;

– persoanele care au luat parfe la activitatea respectivă;

– persoanele care în mod normal trebuiau să se afle în acel loc;

– mașinile, utilajele, instalațiile cu care se execută lucrarea, starea în care se aflau acestea;

– lucrarea sau operația la care s-a produs accidentarea victimei;

– locul pe care îl ocupa victima înainte de producerea accidentului;

– materialul de protecție existent, starea acestuia, dacă în modul cum a fost folosit;

– modul în care a fost pregătit locul de muncă, dacă au fost fixate locurile periculoase și dacă au fost marcate prin pancarde avertizoare;

– cauzele care au dus la producerea accidentului de muncă.

Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să se urmărească gradul de pregătire profesională, gradul de calificare a acestora pentru a se putea aprecia posibilitățile lor de a percepe just ceea ce s-a petrecut la locul accidentului. în aprecierea declarațiilor unor astfel de martori, trebuie să se acorde o mare atenție raporturilor dintre martori și ceilalți participanți în proces. Interesează în această privință poziția subiectivă a martorului față de învinuit sau inculpat, față de persoana vătămată – raporturi de rudenie, de amiciție, de dușmănie, răzbunare, etc. datorită acestor motive, legea procesual-penală prevede obligația, pentru organele de cercetare penală, de a cunoaște mai întainte de a se trece la ascultarea propriu-zisă a martorilor, raporturile în care se află aceștia cu celelalte părți din procesul penal.

Fie că este pornită din sentimente nobile, generoase, fie că este determinată de mobiluri josnice, veridicitatea mărturiei, întemeiată pe sentimente se poate resimți într-o măsură mai mult sau mai puțin însemnată, orice sentiment pe care îl nutrește martorul față de una din părți poate avea repercursiuni asupra mărturiei pentru că este bine cunoscut faptul că sentimentele nesocotesc adeseori adevărul. Sentimentul de simpatie, datorat fie raporturilor anterioare dintre martor și părți, fie ivit spontan în momentul în care martorul vine în contact cu părțile, se îndreaptă de cele mai multe ori către victima infracțiunii și mai rar către învinuit sau inculpat.

Un alt sentiment care poate produce deformări ale mărturiei îl constituie ura, invidia. Mânați de dorința de răzbunare, martorii pot trece sub tăcere sau denaturează unele aspecte care pot veni în favoarea persoanei vizate de către acesta. Analizarea acestor aspecte de către organul de cercetare penală conduce la obținerea unor declarații conform cu adevărul, la eliminarea elementelor subiective, false, sau chiar la prevenirea unor erori judiciare. Ascultarea martorilor oculari se va face cu respectarea cadrului legat stabilit de Codul de procedură penală. Tactica ascultării se va stabili ținând seama de particularitățile fiecărei cauze în parte și, în mod deosebit, ținând seama de personalitatea și psihologia martorului, urmărind obținerea de declarații veridice și complete cu privire la toate faptele și împrejurările percepute în mod direct, declarații care să conducă la aflarea adevărului și la corecta soluționare a cauzei.

În activitatea de ascultare a martorilor oculari, pentru a nu omite anumite aspecte ale cauzei, se impune întocmai chestionarului. Acesta se întocmește pe baza problemelor ce urmează a fi lămurite prin ascultarea martorilor și conține întrebările care urmează a fi adresate acestora. Chestionarul poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte sau pentru o categorie de martori, dacă problemele ce urmează a fi clarificate sunt aceleași. Intrebările cuprinse în chestionar trebuie să fie clare, scurte, precise, să dea posibilitatea oferirii unor răspunsuri prin „da”, „nu”, și să impună martorilor oculari relatarea unor răspunsuri simple, narative, pline de conținut. Când există indicii că acești martori sunt de rea credință, că încearcă să ascundă adevărul sau anumite detalii, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebările în rezervă. în timpul ascultării, în afara întrebărilor conținute în chestionar, pot fi formulate și alte întrebări în raport de problemele nou apărute, sau se poate renunța la unele din cele prevăzute, pe măsura lămuririi aspectelor la care se refereau acestea.

Declarațiile martorilor oculari se pot verifica pe de o parte prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea unor activități de urmărire penală sau operative. De o deosebită importanță în verificarea declarațiilor martorilor oculari, sunt reconstituirile care se folosesc de obicei pentru a se stabili posibilitatea sau imposibilitatea martorilor oculari de a percepe în condițiile date, ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării. Spre exemplu, cu ocazia unei reconstituiri, s-a demonstrat că martorul nu putea să observe din balconul apartamentului său, culoarea verde a semaforului, în momentul în care s-a produs un accident rutier, datorită faptului că din cauza blocului vecin nu se putea observa locul unde era instalat semaforul respectiv, declarația martorului era falsă, neadevărată.

Atunci când sunt identificați ca martori oculari minori, cu ocazia ascultării și aprecierii declarațiilor acestora, trebuie să se țină seama de vârsta și de gradul de dezvoltare psihico-intelectuală ale acestora, în raport de care depind posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care au asistat. în ascultarea acestei categorii de martori se va avea în vedere tendința acestora de a extrage anumite aspecte din cele percepute și memorate, aceasta datorită înclinației lor spre fantezie. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi ascultați în prezența unuia dintre părinți, ori a tutorelui sau a persoanei căreia le-au fost încredințați spre creștere și educare. Dintre aceste categorii de persoane va trebui stabilită persoana față de care minorul este mai apropiat, în prezența căreia aceasta va reuși să prezinte fără rețineri faptele și împrejurările percepute și care prezintă importanță pentru buna soluționare a cauzei. Minorii sub 14 ani nu vor depune jurământul, însă li se va atrage atenția să declare adevărul.

În timpul ascultării unor martori minori, organul de cercetare penală trebuie să folosească un vocabular adecvat, la nivelul de înțelegere al acestora. Capacitatea psihico-intelectuală a minorilor de a depune ca martori depinde și de stadiul dezvoltării lor intelectuale, fiind demonstrat faptul că dintre martorii minori, cei mai utili se situează în rândul celor aflați la debutul școlarității și până la începutul pubertății. Mărturia este un fapt complex, care trebuie examinat atât în raport cu persoana cu sursa din care provine, cât și în raport cu faptul la care se referă, cu datele, cu informațiile furnizate, adică în raport cu depoziția.

Deci, ca o concluzie, putem afirma că, ascultarea martorilor oculari are o deosebită importanță în cadrul procesului penal, în aflarea adevărului. Această activitate se va face cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, cu respectarea normelor de tehnică și tactică a ascultării martorilor. Aprecierea declarațiilor obținute se va face atât în funcție de personalitatea și psihologia martorului, cât și în funcție de conținutul mărturiei. Proba testimonială constituie un element necesar de informare a organelor judiciare și pentru obținerea unor rezultate bune este necesar să se adopte o atitudine critică față de fiecare depoziție, să se facă o verificare temeinică a fiecărei mărturii.

3.2.2. Ascultarea martorului minor

Organele de cercetare penală au dreptul de a asculta ca martori, în principiu, orice persoană care are cunoștință despre cauză, deci, pot fi audiați și minorii. Art. 81 – Codul de procedură penală – prevede că minorul poate fi audiat ca martor, fără să stabilească și vârsta de la care aceasta este posibilă (bineînțeles dacă gradul lui de dezvoltare îi dă posibilitatea de a percepe, memora și reda evenimentele la care a asistat); se prevede însă o restricție, până la 14 ani, ascultarea minorului efectuându-se fără prestare de jurământ și în prezența unor persoane de care acesta este strâns legat (părinți, tutore sau persoane căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare), această prezență fiind de natură a crea o ambianță prielnică pentru ca minorul să spună adevărul fără nici un fel de reținere.

Deși minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani depune jurământ, totuși, potrivit aceluiași text (art. 85, alin.4, Codul de procedură penală), se prevede că organul care îl audiază trebuie să-i pună în vedere de a face declarații în conformitate cu adevărul. Par a contrarie, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani depune jurământ și i se va pune în vedere că va fi tras la răspundere pentru declarații mincinoase sau pentru refuzul de a face declarații.

Tactica audierii martorilor minori se deosebește de aceea a majorilor din cauza unor particularități psihologice specifice vârstei, care variază în raport cu aceasta, cu cât martorul minor are o vârstă mai apropiată de aceea a majoratului, cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers. Vom căuta să facem o prezentare a particularităților psihologice ale minorului pe diferite perioade de vârstă – fără a avea pretenția unei tratări exhaustive a problemei – din care se va putea desprinde anumite reguli tactice atât de necesare pentru audierea minorilor. Tactica audierii martorilor minori este aceeași ca și în cazurile audierii martorilor majori, cu unele modificări impuse de particularitățile psihice ale minorilor. Pregătirea pentru audiere va putea începe cu culegerea de date asupra martorului minor și a familiei sale, asupra eventualului interes pe care aceștia îl pot avea în soluția cauzei, precum și asupra legăturilor cu părțile.

Am văzut că minorul sub 14 ani trebuie să fie asistat de unul din părinți, tutore sau persoana căreia îi este încredințat spre creștere și educare. Astfel, în raport de datele culese, precum și de particularitățile cauzei, organul de urmărire penală va trebuie să stabilească care dintre aceste persoane trebuie să asiste minorul. Pe lângă aceste persoane, poate fi chemată și o altă persoană de care minorul este mai apropiat și pentru care are respect, mai ales în cazul când organul de urmărire penală bănuiește că părinții, tutorii etc. sunt interesași în cauză, deoarece legea nu interzice aceasta, fiind în interesul aflării adevărul. Alegerea acestei persoane prezintă importanță, dat fiind faptul că asistența și sfaturile ei pot influența în mod decisiv atitudinea și declarațiile martorului minor; se poate, de asemenea, stabili contactul psihologic, înlăturându-se pe cât posibil emoțiile, nesiguranța etc.

De cele mai multe ori, este bine ca persoana care asistă la audiere să cunoască dinainte mănuntele cauzei pentru a putea avea, sub conducerea organului de urmărire penală, un rol activ la audiere, în scopul de a determina pe martor să declare adevărul. În ceea ce privește chemarea minorului, se pot ivi mai multe situații. Uneori este util a fi audiat prin suprindere pentru a nu-i da posibilitatea să poată fi influențat sau să se pregătească pentru audiere. în acest caz, organul de urmărire penală se poate deplasa la școala unde lucrează, audiindu-l în acel loc.

Dacă audierea se face în cabinetul de cercetare penală, citația va trebui emisă astfel încât din ziua primirii ei și până în ziua termenului, să fie un interval mai scurt pentru a evita contactul cu părțile, cu alți martori etc, iar atunci când se prezintă, va fi audiat imediat. Audierea martorului minor necesită, de asemenea, unele aspecte particulare. Modul cum va fi audiat, întrebarile care i se vor pune, formularea și ordinea, care vor fi trecute în planul de ascultare, sunt de mare importanță pentru obținerea unor declarații cat mai veridice.

De asemenea, se va stabili daca martorul minor va fi audiat mai întai singur, iar apoi în prezența persoanei respective sau invers. Pot fi unele situații cand anumite întrebări trebuie puse martorului minor în absența altora, aceasta în funcție de natura cauzei, de exemplu, în cazul unei infracțiuni sexuale, de cele mai multe ori minorului îi va fi rusine să relateze în prezența părinților sau a altor persoane. Procedeele tactice diferă și ele într-o anumită măsură fața de cele aplicate cu ocazia audierii martorilor majori. Stabilirea contactului psihologic, deși dificil, este foarte important pentru audierea martorului minor; prezența și sfaturile persoanelor desemnate a-l asista vor ușura simțitor sarcina organului de urmărire penala.

E preferabil ca ascultarea martorului minor sa inceapa cu abordarea unor probe obisnuite, de școală, referitoare la o excursie, jocuri, etc, acestea ajutand la stabilirea unei ambianțe cât mai propice, apoi pe nesimțite, să se treacă la obiectul audierii, dar nu sub forma de întrebare directă. Martorul minor va fi lăsat să expună liber, potrivit capacității sale de a verbaliza, iar dacă se îndepărtează prea mult de subiect, organul de urmărire penală va trebui să dirijeze expunerea cu multă pricepere.

Întrebările care vor fi puse după aceea, trebuie să fie cât mai clare, precise și în termeni care pot fi ințelesi cu ușurință de martorul minor, dar astfel formulate încat sa nu sugereze raspunsul, avandu-se în vedere rezistența sa la sugestie destul de scazuta. Când se manifestă tendința spre fantezie, se va căuta a se cere cat mai multe amănunte, se vor pune întrebari de control. Daca se constata că martorul minor nu relateaza sincer faptele percepute și memorate anterior, se vor cerceta și afla cauzele care-l determină să ascunda adevarul

3.2.3. Ascultarea martorilor cu ocazia confruntării

Confruntarea, constă în audierea concomitentă a două persoane care anterior au fost audiate separat, dar în ale căror declarații sunt contradicții ce se presupun că pot fi lămurite prin punere fața în fața. Cauzele care pot duce la contradiții între declarațiile martorilor, se datorează unor situații diferite, dintre care menționăm: percepția gresita sau incomplet a unor împrejurări de fapt; nu-și amintesc sau pur și simplu nu reușesc sa redea exact cu ocazia ascultarii faptele sau împrejurarile de fapt despre care cunosc; necesitatea unor martori, fie din cauza ca sunt complici ai infractorului în infracțiunea despre care au fost ascultați, fie ca sunt complici în alte infracțiuni, sau pur și simplu de rea credinta

Pentru lămurirea acestor contradicții, care apar în declarațiile martorilor, se recurge la confruntare. Trebuie însă menționat faptul că nu orice contradicție poate fi înlăturată cu ajutorul confruntării. în unele cazuri acestea au urmări negative, dacă în timpul efectuării ei, participanții reușesc să se înțeleagă în ascuns între dânșii. De aceea, trebuie să se recurgă la confruntare numai în cazurile în care nu există mijloace mai simple de verificare a probelor. Astfel, este lipsită de sens efectuarea unei confruntări pentru a se înlătura din declarațiile contradicționale cu privire la data când s-a produs un anumit eveniment, de vreme ce aceasta poate fi precizată pe baza informațiilor obținute din partea unei instituții. Nu trebuie, de asemenea, să se recurgă la confruntare pentru înlăturarea contradicțiilor lipsite de însemnătate, neesențiale: nu trebuie să se piardă din vedere că însușirile percepției și redării faptelor de către o persoană duc inevitabil la deosebiri în descrierea amănuntelor unui eveniment complex de către diferite persoane. Trebuie înlăturate numai contradicțiile esențiale care au importanță pentru soluționarea cauzelor.

Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contradicțiilor existente, participanții pot să-și amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declarațiilor anterioare, partea care a făcut declarații nesincere continuând să-și mențină depoziția va putea face noi declarații nesincere, producând contradicții între propriile sale declarații și astfel demascându-se. Confruntarea este un act care prezintă în general mai multe dificultăți decât ascultarea martorilor și deci va trebui pregătită cu grijă și va trebui ales momentul în care să fie efectuată.

Pregătirea constă în stabilirea persoanelor care vor fi confruntate, a problemelor care formează obiectul confruntării, studierea minuțioasă a declarațiilor și a întregului material al cauzei, în special partea în legătură cu problemele care formează obiectul confruntării. Se vor stabili întrebările ce se vor pune și care vor trebui să cuprindă și cererea de a se arăta probele cu care cei confruntați pot dovedi afirmațiile lor, ordinea întrebărilor, precum și care dintre cei confruntați va fi primul căruia i se va cere să relateze faptele și să răspundă la fiecare întrebare. Dacă este necesar să se prezinte și anumite acte, obiecte etc, se va prevede aceasta în plan, precum și întrebările care preced sau urmează prezentării.

Ca și la ascultarea martorilor, planul nu rămâne întotdeauna neschimbat, unele răspunsuri, atitudini, situații ivite în cursul confruntării, pot necesita modificarea lui. După ce organul de urmărire penală s-a pregătit pentru confruntare, se trece la efectuarea acesteia. Se recomandă ca în timpul audierii să se asculte în primul rând persoana ale cărei declarații organul de urmărire penală le consideră mai veridice.

Metoda de confruntare prin care organul de urmărire penală se limitează să dea citire – în prezența persoanelor chemate pentru confruntare – declarațiilor făcute de acestea cu ocazia audierilor anterioare și să le întrebe dacă își mențin aceste declarații sau vor să le modifice, este defectuoasă. De obicei, cei audiați confirmă declarațiile făcute anterior, pentru a nu fi puse în postura persoanelor care au făcut mărturii mincinoase; într-o asemenea situație contradicțiile rămân neînlăturate. Ori, însemnătatea tactică a confruntării constă tocmai în a pune în mod nemijlocit față în față, persoane care au exprimat păreri diferite asupra unora și acelorași fapte și a desprinde, din această întâlnire nemijlocită, fapte care contribuie la aflarea adevărului.

Confruntarea începe prin adresarea întrebării introductive persoanei socotită mai sinceră; „Cunoașteți persoana care vi se prezintă și în ce relații sunteți cu ea?”. Aceeași întrebare este adresată și celeilalte persoane. După primirea răspunsurilor, se trece la întrebările principale care trebuie lămurite. în tot cursul confruntării, se vor observa cele mai neînsemnate reacții ale persoanei considerate nesincere, pentru a pregăti și forma întrebările, ținându-se seama de stările psihice ale acesteia. Confruntarea se încheie cu întrebarea: „Dacă mai aveți ceva de declarat?”și cu răspunsurile la aceasta.

3.3. Atitudinea martorului față de organele juridiciare

Este o altă cauză care influențează în mare măsură mărturia. Pe de o parte, este vorba de atitudine – motivată prin experiența anterioară stocată – față de statutul de anchetator și prin extensie, față de autorități în genere. Un recidivist, în postura de martor, își va exprima ostilitatea subiacentă chiar dacă aparent nu ar avea nici un interes în caz. Pe de altă parte este vorba despre modul în care martorul îl privește – și îl primește – pe anchetator ca persoană, dacă la prima vedere sau după o mică discuție anchetatorul îi devine simpatic, dacă va simți o cât de mică atracție față de el sau nu, dimpotrivă, îi este antipatic și simte că este „respingător” .

Apariția acestor atitudini (simpatia și antipatia) în mod spontan are rădăcini adânci în fiecare om, de cele mai multe ori ele se pot explica prin experiențe plăcute sau disconfortante în antecedență, în psihologia individului. Ceea ce ne interesează însă este faptul că un anchetator care știe să trezească simpatii spontane își asigură colaborarea martorului (adesea și a inculpatului).

Nu trebuie să uităm că există oameni care sunt expuși fie influențați de simpatii și antipatii și care acționează adesea sub impulsul acestor efecte. Ele se insinuează și în faza de recepție a evenimentului și se manifestă față de protagoniști dar, influențează mai ales etapa de reactivare, când în funcție de simpatia sau antipatia resimțită față de cel care conduce cercetarea, martorul va face sau nu eforturi de a da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului.

Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionări regretabile. Unii martori de condiții modeste, trăind în anonimat, grație evenimentului la care au participat incidental, simt că au devenit dintr-o dată cineva, că sunt persoane importante care prin noua lor poziție pot influența cursul evenimentelor. Această subiectivă ieșire din anonimat, schimbarea subită de rol social, mărește zelul inițial al subiecților de a fi cât mai conformiști și de a servi cauza cu mult elan. Ei vor să corespundă așteptărilor, să fie martori foarte buni și cu încăpățânare vor evit orice răspuns negativ, producând în acest fel grave distorsiuni.

Adaptarea planului la situații neprevăzute solicită organului judiciar o gândire tactică, spirit de observație, capacitatea de a se orienta și de a rezolva aspectele nou apărute. Asigurarea cadrului și contactului psihologic optim între anchetator și anchetat depinde de atitudinea și de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înțelegere și încredere față de cel anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfășoară audierea. Acest lucru se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări și discuții exterioare cauzei, menite să distragă atenția martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes față de martor și depoziția sa, să sublinieze importanța unor declarații sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiției.

Atitudinea indiferentă față de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori necunoașterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându-l că organul judiciar duce o muncă formală și poate fi ușor indus în eroare. Dezaprecierea declarațiilor martorului se va reflecta în lipsa de interes a acestuia față de depoziția ce o va da, fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste același interes față de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influența. Dacă față de unele aspecte manifestă indiferență, iar față de altele un interes marcant, această atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcția pe care acesta dorește să o imprime depozițiilor sale. Î

Consecințele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcții. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistență, dând declarații în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenția organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită direcție, martorul să opună rezistență acestor întrebări. Se obțin în acest mod declarații ce nu corespund adevărului. În timp, exercitarea îndelungată a profesiei poate avea ca efect apariția unor deformații profesionale ce se concretizează în suspiciuni exagerate față de martor, în tendința de a considera martorul un participant la infracțiune, atunci când, în declarațiile lui apar erori sau inexactități. Această atitudine duce la pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului psihologic.

Organul judiciar trebuie să manifeste înțelegere față de martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoționale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă acesta își permite anumite intimități sau adoptă o poziție de aroganță ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar. De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să dispună chemarea martorilor și să asigure prezența la activitatea procesuală. Organele de urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea oricăror persoane ca martor într-o cauză penală.

Pentru buna desfășurare a ascultării martorului minor și realizarea scopului care se urmărește în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația fiecărui martor în parte, organul judiciar trebuie să ia și alte măsuri pregătitoare, citând părintele, tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi prezenți la audiere, în situația în care martorul nu a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru a câștiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui climat optim de ascultare sunt necesare discuții prealabile, destul de lungi, pe teme familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectual și de cunoștințe al minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum și eventuale deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune ajutorul unui specialist psiholog. De asemenea, în funcție de vârsta minorului, organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta.

Precizarea raportului între martori și părți în proces interesează numai în măsura în care părțile ar putea exercita asupra minorului o influență puternică, sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi puse de către organul judiciar. Ca și în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau reticențele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al bunei sau relei credințe și implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tactici adecvate de audiere.

Capitolul 4. Reguli speciale de ascultare și protejare a martorilor

4.1. Modalități speciale de ascultare a martorului

Cu ocazia ascultării se poate constata că unul dintre martorii chemați să facă declarații, nu cunoaste limba romana, ceea ce face ca organul de urmărire penală sa nu se poată înțelege cu acesta; într-o asemenea situație, se procedează la ascultarea prin intermediul interpretului. Acestuia i se pune în vedere a păstra secretul datelor de care ia cunoștință și asupra necesității traducerii corecte și în conformitate cu cele aratate de martorul care nu cunoaște limba română, întrucât astfel săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc.(art.128 C.pr.pen.).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română. Interpretului i se aplică dispozițiile art. 83-85 C.pr.pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 260 C.pen. Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

Declaratia martorului poate fi scrisă în limba romana de organul de urmarire penala, sau în limba respectiva de catre martor și tradusa în scris de interpret. în ambele cazuri, declarațiile sunt semnate de organul de urmarire penala, martor si interpret. Interpretul, traducatorul poate fi propus din rindul persoanelor propuse de catre participantii la procesul penal. Judecatorul, procurorul, persoana care efectuiaza urmarirea penala, aparatorul, reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt in drept sa-si asume obligatiile de interpret, traducator chiar daca poseda limbile si semnele necesare pentru traducere.
Inainte de a incepe efectuarea actiunii procesuale, organul de urmarire penala sau instanta de judecata stabileste identitatea si competenta interpretului, traducatorului, domiciliul lui, precum si in ce relatii se afla el cu persoanele care participa la actiunea respectiva, ii explica drepturile si obligatiile lui si il previne de raspunderea penala pentru traducerea intentionat gresita sau pentru eschivarea de la ideplinirea obligatiilor sale. Aceasta se consemneaza in procesul verbal si se certifica cu iscalitura interpretului, traducatorului.
Interpretul, traducatorul este obligat:

– sa se prezinte la citarea organului de urmarire penala sau a instantei de judecata;
. sa prezinte, de regula, organului de urmarire penala sau instantei documentul ca confirma calificarea de interpret, traducator, sa-si aprecieze obiectiv capacitatea sa da a traduca complect si exact;

– sa comunice, la cererea organului de urmarire penala, a instantei sau partilor, despre experienta sa profesionala si relatiile cu persoanele participante la procesul penal;
. sa se afla la locul efectuarii actiunilor procesuale, in sedinta de judecata atita timp cit este necesar de a asigura interpretarea, traducerea si sa nu paraseasca locul efectuarii actiunii respective fara permisiunea organului care o efectuiaza sau, dupa caz, sedinta de judecata fara permisiunea presedintelui sedintei;

– sa faca interpretarea, traducerea complet, exact si la momentul oportun;
. sa indeplineasca cerintele legale ale organului de urmarire penala sau ale instantei;

– sa respecte ordinea stabilita in sedinta de judecata;

– sa confirme, prin semnatura, caracterul complet si exact al interpretarii, traducerii incluse in procesul-verbal al actiunii procesuale la efectuarea careia a participat, precum si exactitatea traducerii documentelor care se inmineaza persoanelor participante la procesul penal;

– sa nu divulge circumstantele si datele care iau devenit cunoscute in urma efectuarii actiunii procesuale, inclusiv circumstantele ce se refera la inviolabilitatea vietii private, de familie, precum si cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial su alt secret ocrotit de lege.

Neîndeplinirea de către interpret, traducator a obligatiilor sale atrage raspundere, potrivit legii. Pentru traducere intentionat incorecta, interpretul, traducatorul poarta raspunderea în conformitate cu legea, care prevede că, prezentarea cu bună-știință a declaratiei mincinoase de catre martor sau partea vatamata, a concluziei false de catre specialist sau expert, a traducerii sau a interpretarii incorecte de catre traducator sau interpret, daca aceasta actiune a fost savirsita in cadrul urmaririi penale sau judecarii cauzei se pedepseste cu amenda in marime de pina la 300 unitati conventionale sau cu inchisoare de pina la 2 ani.

Interpetul, traducatorul are dreptul:

– sa puna intrebari persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;
. sa ia cunostinta de procesul-verbal al actiunii procesuale la care a participat, precum si de declaratiile persoanelor audiate in sedinta de judecata cu participarea sa, sa faca obiectii referitor la caracterul complet si exact al traducerii inscrise, care vor fi incluse in procesul-verbal;

– sa ceara compensarea cheltuielilor suportate in legatura cu participarea la actiunea procesuala in cauza respectiva si repararea prejudiciului cauzat de actiunile nelegitime ale organului de urmarire penala sau ale instantei;

– sa primeasca recompensa pentru lucru efectuat.

Interpretul, traducatorul nu poate participa in procedura in cauza penala:

Ascultarea martorilor surdo-muți se raportează la nivelul dezvoltării psihice și al pregătirii intelectuale, o parte dintre acești handicapați, cu toate dificultățile de percepție auditivă și de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreți, datorită pregătirii efectuate în școlile de specialitate. Ca urmare, anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări.

Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o dețină întrebările, foarte precise și clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual, deși el poate să înțeleagă, și chiar foarte bine, conținutul unei discuții după mișcarea buzelor. Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm și răbdare, mai ales că surdo-muții sunt deseori susceptibili și irascibili. Magistratul trebuie să fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-mutului, ori o reacție la un comportament inadecvat stării de handicapat.

În privința martorilor nevăzători, aceștia au un simț tactil foarte dezvoltat și o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce și să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse. De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte sau episoade dintr-o faptă putându-le recepționa chiar mai bine decât un văzător. Sunt situații în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ce au văzut, în ipoteza în care deficiența senzorială vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultați.

Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitându-se și ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia. Realizarea contractului psihologic, câștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere. În luarea depozițiilor alienaților, a dezechilibraților și debililor mintali, a celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă și cât mai puțin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate.

În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor și bătrânilor, o atenție specială acordându-se mitomanilor, afirmațiile acestora urmând să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic diferențiat.

4.2. Protecția datelor de identificare a martorului

Organele abilitate de a solicita, pe baza unei propuneri motivate în acest sens, includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor sunt:

– în faza de urmărire penală, organul de cercetare penală solicită procurorului includerea martorului în program;

– în faza judecății, procurorul solicită instanței competente includerea martorului în program.

Propunerea de includere în Program trebuie să fie însoțită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea și de o evaluare a O.N.P.M. cu privire la posibilitatea includerii în Program a persoanei. În cazul în care este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța va comunica O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în Program, iar O.N.P.M. va lua toate măsurile necesare elaborării și implementării schemei de sprijin. Includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

– au calitatea de martor, în sensul acestei legi, și membrii de familie ai martorului protejat sau este persoană apropiată de respectivul martor;

– persoana se află în stare de pericol ca urmare a informațiilor și datelor furnizate sau a declarațiilor sale;

– există o propunere motivată din partea organelor abilitate;

Art. 4, alin. 2 dispune că poate fi inclusă în Program și o persoană care are, într-o altă cauză, calitatea de:

– organizator ori conducător de grup sau organizație criminală;

– instigator sau autor al infracțiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.

Martorul, membru de familie sau persoană apropiată martorului, pentru care s-a dispus includerea în Program, dobândesc calitatea de martor protejat în momentul semnării Protocolului de protecție. În cadrul schemei de sprijin se prevăd măsurile de protecție și asistență, precum și obligația de a le implementa. Conform prevederilor aceleiași legi măsurile de protecție pot fi:

– protecția datelor de identitate a martorului protejat;

– protecția declarației acestuia;

– ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

– protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deținere;

– măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

– schimbarea domiciliului;

– schimbarea identității;

– schimbarea înfățișării.

Măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, se referă la:

– reinserția în alt mediu social;

– recalificarea profesională;

– schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

– asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acesteia de domiciliu ori reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă identitate. Măsura poate fi dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, iar în cursul judecății de către instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Actele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului , în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Tot în vederea asigurării cadrului maxim de securitate pentru martorii care furnizează date utile în rezolvarea cauzei, și dacă există mijloace tehnice corespunzătoare procurorul sau instanța după caz, poate admite ca martorul să fie ascultat și fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată.Casetele video și audio care conțin înregistrările martorilor se păstrează la fel ca și datele de identificare ale acestuia în condiții de maximă siguranță, sigilate la sediul instanței. Instanța de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiați martorii. Procurorul sau instanța după caz poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată..(Art. 861-865 C. pr. Pen.).

Programul de protecție a matorului încetează în una dintre următoarele situații:

– la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă;

– dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

– dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune;

– dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul a aderat la un grup sau organizație criminală,

– dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea protocolului;

– dacă viața, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată;

– dacă martorul protejat decedează.

Legea privind protecția martorului a intrat în vigoare la data de 28 Ianuarie 2003. Încetarea porogramului se dispune de procuror prin ordonanță sau instanța prin încheiere. Legea a prevazut mai multe infractiuni care pot fi savarsite fie de persoanele care au cunostiinta de anumite date in exercitarea atributiilor de serviciu, fie de catre martorul protejat. Astfel este pedepsita fapta de a divulga cu intentie identitatea reala, domiciliul sau resedinta martorului protejat cand o persoana a luat cunostiinta de date despre martorul protejat in exercitarea atributiilor sale de serviciu sau cand s-a cauzat martorului protejat o vatamare a integritatii corporale , moartea sau sinuciderea .

Daca martorul protejat induce în eroare programul de urmărire penală sau instanța de judecată prin datele și informațiile prezentate, fapta se pedepsește cu închisoare.

4.3. Ascultarea martorului prin intermediul mijloacelor tehnice

În situațiile prevăzute în art. 861, procurorul sau, după caz, instanța de judecată poate încuviința ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare. La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condițiile alin. 1, la luarea declarației poate participa un consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, care are obligația de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar are obligația să aducă la cunoștința martorului dreptul de a solicita audierea în prezența unui consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor.

Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. În cazul judecății, părțile și apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului ascultat în aceste condiții. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2 C. pr. pen. Președintele completului respinge întrebările care nu sunt utile și concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. Declarația martorului ascultat, în aceste condițiile, se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmește un proces-verbal în care se redă cu exactitate declarația martorului și acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanț. Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condițiile prevăzute de lege. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și va fi păstrat în aceleași condiții.

4.4. Protejarea deplină a martorului

Inițiativa declanșării procedurii aparține, după caz, organului de urmărire penala ori procurorului, iar competența de a dispune măsura respectivă, procurorului în faza urmăririi penale și instanței iî faza de judecată. Astfel, organul de cercetare în faza de urmărire penală poate solicita procurorului includerea în program a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau unei persoane apropiate, după caz, formulând propuneri motivate în acest sens. În faza de judecată, includerea în program a martorului și a persoanelor arătate mai sus poate fi făcută de către procuror.

Propunerea de includere în program trebuie să includă: informațiile referitoare la cauza penală, datele personale ale martorului, datele și informațiile furnizate de martor care trebuie să aibă un caracter determinant în aflarea adevărului, circumstanțele în care martorul a intrat în posesia datelor și informațiilor, estimarea posibilităților de recuperare a prejudiciului cauzat prin infractiune, persoanele care au cunostiinta despre datele si informatiile detinute de martor.Pentru martor se vor evidential orice elemente prinvind starea de pericol in care se afla , date referitoare la situatia financiara a acestuia , precum si o evaluare a profilului psihologic al martorului si a celorlalte persoane propuse a fi incluse in program.

Legea a prevazut conditia de a avea acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea in program si o evaluare a Oficiului National pentru Protectia Martorilor (O.N.P.M) , cu privire la posibilitatea includerii in program a persoanei. În functie de faza în care se afla cauza , la urmarirea penala procurorul, iar in faza de judecata instanta , trebuie sa se pronunte in termen de cel mult 5 zile de la primirea propunerii asupra includerii in program. Legea a prevazut in art.9 ca in termen de 7 zile de la data emiterii ordonantei sau a incheierii, O.N.P.M sa incheie in scris un protocol de protectie cu fiecare martor, membru de families au persoana apropiata martorului pentru care s-a dispus includerea in program.

Calitatea de martor protejat se dobandeste de la data semnarii si in baza protocolului de protectie.In cazul in care martorul protejat este un minor , protecolul de protectie se semneaza de catre reprezentantii legali ai acestuia.Daca semnarea protocolului de protectie de catre reprezentantul legal nu poate fi facuta sau daca semnatura de catre aceasta persoana contravine intereselor ori daca reprezentantul legal refuza sa semneze desi procurorul sau instanta considera ca includerea in program este in interesul minorului, protocolul de protectie va fi semnat personal de catre minor , cu aprobarea prealabila a procurorului sau a instantei.

Documentul privind protocolul de protectie cuprinde: obligatiile martorului protejat, obligatiile O.N.P.M, persoanele de legatura desemnate si conditiile in care acestea isi desfasoara activitatea , situatiile in care protectia si asistenta inceteaza.Acest document este un act juridic care creeaza drepturi si obligatii pentru ambele parti semnatare. Astfel, martorul protejat are urmatoarele obligatii: sa furnizeze informatiile si datele pe care le detine cu character determinant in aflarea adevarului in cauza; sa se conformeze masurilor stabilite in schema de sprijin; sa se abtina de la orice activitate care l-ar putea pune in pericol sau ar compromite programul;san u contacteze nici o persoana cunoscuta sau din medii infractionale, daca s-a luat masura de protectie; sa anunte imediat O.N.P.M cu privire la orice schimbare aparuta in viata personala si in activitatile pe care le desfasoara.

La randul său, O.N.P.M are obligația de a întocmi o schema de sprijin pentru fiecare martor protejat si de a lua urmatoarele masuri de protectie: protectia datelor de identitate si a declaratiei acestuia;ascultarea martorului protejat de catre organele judiciare sub o alta identitate sau prin modalitati speciale de distorsionare a imaginii si vocii;protectia martorului aflat in stare de detinere; masuri sporite de siguranta la domiciliu; schimbarea infatisarii, domiciliului, identitatii.Alaturi de masurile de protectie.

Datorita naturii și implicatiilor , actiunile de protectie a martorilor necesita uneori, deopotriva o cooperare intre institutiile din sistemul sigurantei nationale, precum si dintre acestea si structurile similare din alte state, caz in care se impune respectarea conditiilor stabilite prin conventii internationale aplicabile in domeniu. Pe lângă protejarea datelor de identitate a martorului, atunci cand exista date sau indicii ca ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau libertatea acestuia, legiuitorul a introdus si art. privind protejarea deplasarii martorilor. Astfel, procurorul care efectueaza sau supravegheaza cercetarea penala , ori, dupa caz, instanta de judecata, poate dispune ca organelle politiei sa supravegheze domiciliul sau resedinta martorului ori sa-I asigure o resedinta temporara supravegheata, precum si sa-l insoteasca la sediul parchetului sau al instantei si inapoi la domiciliu sau la resedinta.

De mentionat, este faptul ca in aceasta situatie se poate afla orice martor fara a fi neaparat unul cu o alta identitate, numai insa ca situatia reala sa impuna aceasta masura. Procurorul poate dispune masura protejarii deplasarii martorului fie cand el considera necesar acest lucru, fie la cererea motivate a organelor de cercetare penala supravegheate de procuror, a martorului in cauza sau a oricarei alte persoane indreptatite. Activitățile de protejare a deplasarii martorului pot fi luate in mod similar si de presedintele completului de judecata. Măsurile prevăzute mai sus vor fi ridicate de procuror sau, dupa caz de instanță, când se constată ca pericolul care a impus luarea lor a încetat.

Concluzii și propuneri de lege ferenda

Principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor este procesul verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar este banda casetei video. Procesele verbale de ascultare a martorilor se întocmesc pe formulare tip, în mai multe etape. Din prima etapă a ascultării se completează datele personale ale celor ascultați. În etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu concomitent cu expunerea făcută, ci după terminarea ei, pe baza notițelor luate pe timpul declarației. Redactarea procesului verbal se întrerupe în timpul declarației libere a martorului, pentru ca organul judiciar să fie atent la expunere și să nu-l întrerupă. În etapa a treia a ascultării se trec în procesul verbal atât întrebările puse martorului, cât și răspunsurile acestuia. Întrebările se consemnează la persoana a doua, iar răspunsurile la persoana întâi. Locul rămas liber pe formularul tip se barează, pentru a nu permite adăugiri.

Procesul verbal se semnează la sfârșit și pe fiecare pagină de către organul judiciar, de către martorul minor și de către persoana care a asistat la audiere. Dacă martorul minor refuză să semneze, acest lucru se va menționa în procesul verbal. Orice adaos sau modificare făcute în procesul verbal trebuie să poarte semnăturile organului judiciar și a martorului, precum și semnătura persoanei ce a asistat la audiere. Procesul verbal al primei ascultări nu se deosebește de cel al audierii repetate sub aspect formal, în schimb conținuturile lor au unele nuanțe proprii, mai ales în partea descriptivă.

Utilitatea practică a fixării declarațiilor pe această cale constă în faptul că se imprimă toate discuțiile purtate în timpul ascultării. Consemnarea în acest mod se impune pentru a nu da posibilitatea martorilor să invoce ulterior că nu au fost întrebați în legătură cu anumite fapte sau împrejurări. Declarațiile martorilor minori se vor aprecia în coroborare cu întregul material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care acestea sunt confirmate de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele exprimă realitatea. Ascultarea martorului trebuie să fie făcută cu răbdare și tact, fără ca acesta să fie întrerupt, chiar dacă în relatarea lui amănunțită apar și amănunte lipsite de semnificație pentru clarificarea cauzei. Trebuie să se evite orice gest, reacție sau expresie prin care se aprobă sau se respinge afirmația martorului. Se recomandă organului judiciar să nu sugestioneze minorul sub nici o formă. Dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină ferm și civilizat. Martorul va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor ce fac obiectul cauzei. Organul judiciar va nota cele mai semnificative momente și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

1. Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Codul Penal al Romaniei, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24/07/2009
3. Codul penal, actualizat 2011, prin Legea 202/2010.

4. Legea 135/2010 privind Codul de Procedură Penală publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.486 din 15 iulie 2010.

5. Legea nr.682/2002, publicată în M.Of. nr. 964/2002;

6. Legea nr.272/ 2004 privind promovarea si protectia drepturilor copilului, publicat in M.Of., partea I, nr.557 din 23 iunie 2004.

7. Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of.Partea I, nr.627.

II. CĂRȚI ȘI LUCRĂRI TIPĂRITE

1. Alecu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007;

2. Alecu, Gheorghe, Instituții de drept penal. Partea generală și partea specială, Ovidius University Press, Constanța, 2010;

3. Alămoreanu, S., Elemente de Criminalistică, Ed. Alma Mater, București, 2000;

4. Antoniu, George, Bulai, Costică, Duvac, Constantin, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pașca, Ovidiu Predescu, Explicații preliminare ale noului cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;

5. Basarab, Matei, Pașca, Viorel, Mateuț, Gheorghițã, Butiuc, Constantin, Codul Penal comentat. Partea generală, Vol1 , Editura Hamagiu, București, 2007.

6. Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Humanitas, București, 2007;

7. Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generala, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006;

8. Brezeanu, Ortansa, Minorul si Legea penala, Editura All Beck, Bucuresti, 1998;

9. Bogdan, Sergiu, Criminologie, Editura Universul Juridic, București, 2009;

10. Bulai, Constantin, Manual de Drept Penal, Universul Juridic, București, 2007;

11. Bulai, Constantin; Bulai, Bogdan N., Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2007.

12. Bulai, Costică, Filipaș, Avram, Mitrache, Constantin, Nicolae, Bogdan, Mitrache, Cristian, Instituții de drept penal – curs selectiv pentru examenul de licență 2008 și 2009, Editura Trei, București, 2008;

13. Bulai Costică, Bulai, Bogdan Nicolae, Manual de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2008;

14. Cercel, Ana Maria Cristina, Criminologie, Editura Hamangiu, București, 2009;

15. Cioclei, Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura C.H. Beck, 2009;

16. Dima, Traian, Drept Penal, Infracțiunea, vol.1, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

17. Dongoroz,V., Drept penal, reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Știinte Penale, București, 2000;

18. Giurgiu, Narcis, Drept Penal, Parte Generală, Editura Cantes, Iași, 2000;

19. Griga, Ioan, Drept Penal, Partea Generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;

20. Ilie Pascu, Petre Buneci, Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală în vigoare, ed. a II-a revăzută și adăugită , Editura Universul Juridic, 2011;

21. Lăzărescu, M., Ogodescu, D., Îndreptar de psihiatrie, Editura Helicon, Timișoara, 1993;

22. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept Penal Român- Partea Generală, Universul Juridic, București, 2009;

23. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept penal român – partea generală, Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010;

24. Pascu, Ilie, Drept Penal, Parte Generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;

25. Pașca, Viorel, Modificãrile codului penal. Legea 278/2006. Comentarii și explicații, Editura Hamangiu, București 2007;

26. Ponta, Vasile, Drept Penal, Parte Generală, Ed. Hamangiu, București, 2006;

27. Stănoiu, Rodica Mihaela, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Hyperion, București, 1992,

28. Rusu, Marcel Ioan, Drept Penal, Parte Generală. Editura C.H.Beck, București, 2006;

29. Streteanu, Florin, Tratat de Drept Penal, Partea Generală, vol. 1, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

30. Tănăsescu, I., Criminologie, ED. INS, București, 1995;

31. Toader, Tudorel, Drept Penal, Partea Specială, Editura All Beck, București, 2007;

32. Vasiu, Ioana, Drept Penal, Parte Specială, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2007;

33. Volonciu, N., Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București 1996;

III. RESURSE WEB

1. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/2011/04/16/subiectii-infractiunii/, accesat la 02. 05. 2012;

2. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/category/drept-penal/, accesat la 02. 05. 2012;

3. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/category/procedura-penala/, accesat la 05. 05. 2012;

4. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/tag/drept-facultate/, accesat la 05. 05. 2012;

5. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/tag/examen/, accesat la 05. 05. 2012;

Anexe

Anexa 1. Abrevieri

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești