Obligatiile Cumparatorului In Contractul DE Vanzare Cumparare Comerciala

=== Olig cump in contr de vanz cum comerc9 ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

§.1. Considerații generale despre contractul de vânzare-cumpãrare comercialã

Vânzarea-cumpãrarea își gãsește originile în perioada apariției proprietãții private asupra bunurilor, când apare într-o formã incipientã economia de schimb.

De-a lungul istoriei, în corelație cu diviziunea socialã a muncii și schimbarea raportului între economia închisã și cea deschisã, acest tip de contract a cunoscut o serie de transformãri. Pânã în prezent au existat trei momente importante în evoluția economicã , de care se leagã și evoluția de la contractul de schimb la cel de vânzare-cumpãrare, precum și perfecționarea acestuia din urmã.

Primul moment este reprezentat de etapa în care omul a obținut o producție mai mare decât cea necesarã și a apelat la schimb, pe baza acestui surplus, pentru a-și asigura necesarul de alte produse.

A doua mare cotiturã în relațiile economice a fost reprezentat de apariția banilor, a monedei, fenomen ce a determinat eliminarea aproape în totalitate a trocului și înlocuirea contractului de schimb cu contractul de vânzare-cumpãrare. Fiind un etalon valoric de mici dimensiuni care îngloba o destul de mare cantitate de bunuri, în scurt timp moneda a început sã circule și în afara granițelor statului ce o emisese. Începând cu aceastã perioadã, contractul nu va mai fi un schimb, dupã cum era la început, ci va fi o vânzare-cumpãrare, dupã rolul fiecãrei pãrți: vânzãtorul va fi cel care va înstrãina marfa, iar cupãrãtorul va fi acela care va da prețul în bani.

Un ultim mare pas l-a reprezentat globalizarea economiei de schimb datoratã unei creșteri masive a producției în statele dezvoltate și în curs de dezvoltare, creșterii populației și apariției unui proces la scarã mondialã de diviziune a muncii la nivel de state. Este etapa în care contractul de vânzare-cumpãrare cunoaște o dezvoltare și o perfecționare fãrã precedent, nu numai pe plan intern, dar, mai ales, pe plan internațional.

Din cele arãtate mai sus rezultã, printre altele, cã una dintre diferențele – esențiale – dintre contractul de vânzare – cumpãrare și contractul de schimb consistã în aceea cã în timp ce coschimbașul ("copermutantul", în teminologia Codului civil – art.1407) se obligã sã dea în schimb un bun oarecare -altceva decât o sumã de bani – , în cazul contractului de vânzare – cumpãrare, principala obligație a cumpãrãtorului este plata prețului (art. 1361 C.civ.), care nu poate consta decât într – o sumã de bani. Asupra acestui aspect – obligațiile cumpãrãtorului (cu privire specialã asupra obligației de platã a prețului) vom insista și noi în lucrarea de fațã.

În ceea ce privește importanța contractului de vânzare – cumpãrare comercialã, s-a arãtat cã operațiunile de vânzare-cumpãrare sunt cele mai frecvente în activitatea comercialã. Contractul de vânzare-cumpãrare comercialã este strâns legat de activitatea de producere a mãrfurilor; el constituie mijlocul juridic prin care se realizeazã circulația mãrfurilor.Contractul de vânzare-cumpãrare comercialã prezintã însã interes și pentru activitatea de producere a mãrfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. necesare producției și totodatã pentru desfacerea mãrfurilor realizate.

Cum activitatea comercialã se desfãșoarã nu numai direct, ci și prin intermediari, contractul de vânzare-cumpãrare comercialã reprezintã actul juridic cel mai des întâlnit ca obiect al contractelor de intermediere-contractul de mandat (art.1532-1559 C.civ. și art.374-391 C.com.), contractul de comision (art. 405-412 C.com) și contractul de consignație (Legea nr.178/1934).

§.2. Comparație între contractul de vânzare-cumpãrare civilã și contractul de vânzare-cumpãrare comercialã

În principal, contractul de vânzare-cumpãrare comercialã se supune reglementãrilor referitoare la vânzare-cumpãrare din Codul civil (art. 1294-1404). Acesta se mai supune însã și reglementãrilor speciale ale Codului comercial (art. 60-73).

Din punctul de vedere al structurii juridice contractele de vânzare-cumpãrare comercialã și civilã sunt identice. Însã ceea ce la deosebește sunt elementele de ordin economic ce se rãsfrâng într-un mãnunchi de dispoziții cu caracter special. Într-adevãr, vânzarea-cumpãrarea comercialã este o verigã în lanțul producției și al schimbului de mãrfuri și produse în drumul lor de la producãtor la consumator sau în cadrul producției însãși.

Vânzarea-cumpãrarea comercialã este definita, ca și cea civilã, de art. 1294 C. civ., conform cãruia:

"Vinderea este o convențiune prin care douã pãrți se obligã între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plãti celei dintâi prețul lui".

Doctrina a urmat, cu observațiile care se impuneau, aceastã definiție legalã, arãtând cã vânzarea-cumpãrarea este contractul prin care una dintre pãrți-vânzãtorul-strãmutã proprietatea unui bun (în cazul vânzãrii – cumpãrãrii comerciale, acesta poate fi numai un bun mobil – art. 3 pct. 1 și 2 C. com) al sãu asupra celeilalte pãrți – cumpãrãtorul – care se obligã în schimb a plãti vânzãtorului prețul bunului vândut.

Cât privește caracterele juridice, se constatã o similitudine între contractul de vânzare – cumpãrare civilã și contractul de vânzare – cumpãrare comercialã. Astfel, ambele se caracterizeazã prin aceea cã sunt contracte consensuale, bilateral sau sinalagmatic, comutativ, oneros și translativ de proprietate.

În ceea ce privește condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare – cumpãrare comercialã, ca orice contract, trebuie îndeplinite condițiile referitoare la consimțãmânt, capacitate, obiect și cauzã (art. 948 C. civ.). Regulile aplicabile contractului de vânzare – cumpãrare civilã sunt aplicabile și contractului de vânzare – cumpãrare comercialã, cu unele deosebiri, pe care le vom evidenția în cele ce urmeazã.

În ceea ce privește consimțãmântul, sunt valabile aceleași reguli care se aplicã oricãrui tip de contract, anume acesta – consimțãmântul – trebuie sã provinã de la o persoanã cu discernãmânt, sã fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, sã fie exteriorizat și sã nu fie alterat de vreun viciu (eroare, dol, violențã sau leziune). Cât privește promisiunea de vânzare (unilateralã sau bilateralã) și pactul de preferințã, care, prin natura și mecanismul lor, sunt probleme de consimțãmânt, în mare, le sunt aplicabile regulile dreptului civil, cu unele de deosebiri. În ceea ce privește capacitatea pãrților, și în materie comercialã sunt aplicabile regulile prevãzute de art.1306-1309 C.civ. În materie de vânzare comercialã legea instituie anumite interdicții speciale.

Astfel, potrivit art. 397 C. com.:

"Prepusul nu poate, fãrã învoirea expresã a patronului, a face operațiuni, nici a lua parte pe socoteala sa proprie sau a altuia, la alte negoțuri de natura aceluia cu care este însãrcinat.În caz contrariu, prepusul este responsabil de daune interese și patronul are încã dreptul de a reține pentru sine foloase ce ar rezulta din aceste operațiuni."

De asemenea, potrivit Legii nr. 31/1990, legea privind societãțile comerciale, asociații unei societãți în nume colectiv, ca și asociații comanditați din societatea în comanditã, nu pot lua parte, ca asociați cu rãspundere nelimitatã, în alte societãți concurente, sau având același obiect.Totodatã, ei nu pot sã facã operațiuni în contul lor sau al altor persoane, în același fel de comerț sau într-unul asemãnãtor. Cât privește obiectul contractului (lucrul vândut și prețul), și în aceastã materie sunt aplicabile regulile stabilite de Codul civil (art. 963, 1310 și art. 1311, pentru lucrul vândut și art.1303-1304, în ceea ce privește prețul). Spre deosebire însã de vânzarea civilã, obiect al vânzãrii comerciale nu poate fi decât un bun mobil (la cea civilã, obictul poate fi și un bun imobil), corporal sau incorporal.

De asemenea, Codul comercial dezvoltã dispozițiile Codului civil relative la preț, prevãzând în art.60 cã:

"Vânzarea fãcutã pe un preț nedeterminat în contract este valabilã, dacã pãrțile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmã." (art.60 C. com. italian)

De asemenea, în conformitate cu art.61 C. com.:

"Vânzarea fãcutã pe adevãratul preț sau pe prețul curent este asemenea valabilã.În acest caz, prețul se determinã conform dispozițiunilor art.40. Determinarea prețului poate fi încredințatã arbitrului unei a treia persoane desemnatã în contract, sau rãmasã a se alege în urmã. Când persoana desemnatã sau aleasã nu voiește sau nu poate primi, pãrțile trebuie sã proceadã la o nouã numie. Dacã pãrțile nu se învoiesc, numirea se face de justiție. (art. 60 C. com. italian).

În ceea ce privește efectele contractului de vânzare-cumpãrare comercialã, și aici sunt aplicabile, în principal, regulile stabilite de Codul civil. Astfel, în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor de la vânzãtor la cumpãrãtor, potrivit Codului civil (art. 971 combinat cu art. 1295 alin.1), de regulã, transmiterea dreptului de proprietate opereazã în momentul încheierii contractului: în anumite cazuri, însã, dreptul de proprietate se transmite ulterior încheierii contractului, dupã îndeplinirea unor cerințe ale legii. În Codul comercial este reglementatã, însã, transmiterea dreptului de proprietate și a riscului în anumite situații speciale, anume atunci avem de-a face cu contracte de vânzare-cumpãrare al cãror obiect îl formeazã bunuri determinate generic. Astfel, se considerã cã transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic care circulã de pe o piațã pe alta prin inermediul cãrãușului, are loc are loc în momentul individualizãrii mãrfurilor – anume predarea lor pentru transport, de cãtre vânzãtorul-expeditor și cãrãuș, în temeiul contractului de transport.

De asemenea, Codul comercial reglementeazã problema suportãrii riscurilor în cazul în care contractul de vânzare-cumpãrare are ca obiect bunuri determinate generic aparținând vânzãtorului sau procurate de acesta, cãci, în conformitate cu art. 62 C. com.:

"Când mãrfurile vândute sunt arãtate în contract numai prin câtime, fel și calitate, fãrã nici o altã indicațiune de naturã a desemna un corp cert și determinat, vânzãtorul este obligat a preda, la locul și în timpul stipulat, câtimea, felul și calitatea convenite, chiar dacã mãrfurile care ar fi fost la dispozițiunea sa în momentul formãrii contractului sau pe care el și le-ar fi procurat în urmã în executarea lui, ar fi pierit, sau dacã expedierea sau sosirea acelor mãrfuri ar fi împiedicatã din vreo cauzã oarecare."

În sfârșit, în ceea ce privește transmiterea proprietãții și a riscurilor în cazul mãrfurilor care se transportã pe apã, potrivit art. 63 C. com.:

''Vânzarea mãrfurilor care se aflã in cãlãtorie, cu arãtarea vasului care le transportã sau care urmeazã a le transporta este supusã condițiunii sosirii in bunã stare a acelui vas. Dacã vânzãtorul își rezervã drepturile ca în timpul fixat prin convențiune, sã arate vasul care transportã sau care transporta mãrfurile vândute și dacã acest termen a trecut, cumpãrãtorul are dreptul sã cearã sau executarea contractului sau daune interese. Pentru aprecierea pagubei cauzate, judecata va ține seamã de timpul fixat pentru predarea mãrfurilor vândute sau de acela determinat pentru desemnarea vasului. Dacã prin convențiune nu se fixeazã vreun termen pentru aãtarea vasului, cumpãrãtorul este în drept a cere ca termenul sã fie fixat prin justiție."(s.n.).

În ceea ce privește obligațiile vânzãtorului, potrivit Codului civil, vânzãtorul are douã obligații: sã predea lucrul vândut cumpãrãtorului și sã rãspundã pentru lucru, adicã sã-l garanteze pe cumpãrãtor în privința lucrului dobândit.

Și în aceastã materie existã reguli speciale pentru vânzarea comercialã, cum ar fi, de exemplu, modul de executare a obligației de predare; termenul la care se face predarea – în anumite cazuri, deoarece termenul este considerat esențial (caracter impus de destinația bunului sau prin voința pãrților) – predarea lucrului trebuie sã se efectueze la termenul convenit de pãrțile contractante; de asemenea, în ceea ce privește garanția contra viciilor, pe lângã regulile stabilite de Codul civil (art. 1352-1360), Codul comercial instituie reguli speciale, dispunând, în art. 70:

"Cumpãrãtorul unor mãrfuri sau producte provenind din o altã piațã, este dator sã denunțe vânzãtorului viciile aparente în timp de douã zile de la primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condițiunilor excepționale în care se aflã lucrul vândutsau persoana cumpãrãtorului. El este dator sã denunțe viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi douã zile de la descoperirea lor. Odatã acest termen expirat, cumpãrãtorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut."

De asemenea, în ceea ce privește garanția calitãții produselor în condițiile reglementãrii speciale a protecției consumatorilor, prin Ordonanța Guvernului nr. 21/21.08.1992, privind protecția consumatorilor, republicatã, a fost instituit un nou cadru juridic al asigurãrii calitãții produselor și serviciilor.În ceea ce privește obligațiile cumpãrãtorului, le vom analiza pe larg în capitolele ce urmeazã. Cât privește consecințele nerespectãrii obligațiilor contractuale – excepția de neexecutare și rezoluțiunea contractului – sunt aplicabile atât regulile Codului civil, cât și regulile Codului comercial (art. 44, art. 67, art.69 și art.68 – ceea ce se numește executare coactivã). În ceea ce privește rãspunderea pentru nerespectarea obligațiilor, partea în culpã va rãspunde fie sub forma penalitãților(art.1066 și urm. C.civ. – clauza penalã -, Legea nr. 76/17.07.1992 și Ordonanța Guvernului nr. 18/1994), fie sub forma despãgubirilor (daune-interese), în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Legii nr.76/1992.Privitor la varietãțile de vânzare, ca și în dreptul civil, și în dreptul comercial se cunosc varietãțile de vânzare urmãtoare: vânzarea dupã greutate, numãr sau mãsurã (art.1300 C.civ.); vânzarea cu grãmada (art. 1299 C.civ.); vânzarea pe încercate (art. 1302 C.civ.); vânzarea pe gustate (art. 1301 C.civ.).În plus fațã de dreptul civil, în dreptul comercial mai existã și alte varietãți de vânzare, cum ar fi: vânzarea cu plata prețului în rate, vânzarea prin abonament, vânzarea dupã mostrã, vânzarea dupã catalogetc. O altã deosebire fațã de dreptul civil constã în aceea cã, deși se admite și în dreptul comercial cã este valabilã vânzarea de drepturi litigioase, Codul comercial interzice debitorului exercitarea retractului litigios în condițiile stabilite de Codul civil (art.45 C.com).

Spre acest sfârșit, se poate trage concluzia cã, în raport cu vânzarea-cumpãrarea civilã, vânzarea-cumpãrarea comercialã face parte din acele instituții tipice de drept comercial în care coexistã: a) dispoziții derogatorii de la dreptul civil, precum art.70 C. com.; b) dispoziții de creație comercialã, ca de exemplu cele consacrate de art. 63-67, 71-72 C.com.; c) dispoziții de dezvoltare a unor reguli embrionare sau a unor principii de drept civil, cum este cazul articolelor 60, 61, 62, 69 C.com.

Pentru ca vânzarea-cumpãrarea sã aibã un caracter comercial, ea trebuie sã îndeplineascã mai multe condiții, dupã cum urmeazã:

a) Sã aibã drept obiect numai bunuri mobile, mãrfuri, producte, obligațiuni ale statului și alte titluri de credit care circulã în comerț (art. 3 pct. 2 C.com.).

b) Din dispozițiile art. 3 pct. 1 și 2 C.com. rezultã cã trãsãtura caracteristicã a vânzãrii comerciale o constituie intenția de revânzare; cumpãrarea este fãcutã în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedatã de o cumpãrare fãcutã în scop de revânzare. Pentru a constitui o trãsãturã distinctivã a vânzãrii-cumpãrãrii comerciale, intenția de revânzare sau închiriere trebuie sã îndeplineascã trei condiții:

– intenția de revânzare sau închiriere trebuie sã existe la data cumpãrãrii;

– intenția de revânzare sau de închiriere trebuie sã fie exprimatã de cumpãrãtor;

– intenția de revânzare sau închiriere trebuie sã priveascã în principal bunul cumpãrat.

c) Operația este comercialã chiar dacã, înainte de a fi revândut, lucrul ce face obiectul cumpãrat este supus unei transformãri, cu condiția ca prin importanța sa fațã de materia prelucratã, transformarea sã nu constituie scopul principal al dobândirii.

d) Operația este comercialã chiar dacã se face în scopul ca bunurile sã fie date în locație.

e) Nu este necesar câștigul pentru ca operația sã fie socotitã comercialã.

§.3.Considerații generale privind obligațiile cumpãrãtorului

Dupã cum am arãtat în cele ce preced, vânzarea-cumpãrarea comercialã se deosebește de cea civilã prin prisma scopului ce este avut în vedere la încheierea acestui tip de contract, funcția economicã a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor, deci intenția de revânzare.

În ceea ce privește obligațiile cumpãrãtorului, în contractele de vânzare-cumpãrarea comercialã și civilã, acestea își au sediul materiei în Codul civil (art. 1361 – 1370). Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpãrare dã naștere la obligații atât în sarcina vânzãtorului cât și în sarcina cumpãrãtorului, potrivit Codului civil.

În urma încheierii contractului de vânzarecumpãrare cumpãrãtorul își asumã, în principal, urmãtoarele obligații:

1. obligația de a plãti prețul vânzãrii (art. 1361 C. civ.);

2. obligația de a primi lucrul vândut, obligație pe care art. 1318 o presupune, la locul și timpul determinate prin contract sau prin uzurile locale (art.970 C.civ.);

3. în anumite cazuri, obligația de a suporta cheltuielile vânzãrii (art.1305 C.civ.) și cheltuielile ridicãrii lucrului cumpãrat (art.1317 C.civ.).

Prin contract, pãrțile sunt în drept sã modifice și obligațiile reglementate de lege, acestea din urmã neavând caracter imperativ.

CAPITOLUL II

OBLIGAȚIA DE PLATÃ A PREȚULUI

Secțiunea I IMPORTANȚA OBLIGAȚIEI DE PLATÃ A PREȚULUI

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpãrare presupune asumarea de obligații din partea ambelor pãrți contractante. Astfel, principala obligație a vânzãtorului este aceea de a preda cumpãrãtorului lucrul vândut (și implicit, sã rãspundã pentru acesta), iar principala obligație a cumpãrãtorului este aceea de a plãti prețul vânzãrii. Formarea și asumarea obligației plãții prețului deosebește acest contract de contractele unilaterale ce au ca obiect transmisiunea proprietãții unui lucru. Obligația plãții prețului constituie o adevãratã contrapartidã a obligațiilor vânzãtorului.

Aceastã obligație este consacratã în mod expres de Codul civil, care, în art.1361, dispune cã:

"Principala obligație a cumpãrãtorului este de a plãti prețul la ziua și la locul determinat prin contract."

Aceastã obligație se deduce, de altfel, din însãși definiția vânzãrii, fiindcã reprezintã obligația corelativã a cumpãrãtorului, într-un contract comutativ, cum este vânzarea (art.1294 C.civ.).

Codul comercial nu se ocupã de aceastã obligație, Codul civil fiind astfel aplicabil și în materie comercialã.

Secțiunea a II-a CONDIȚIILE ORDINARE DE PLATÃ

§.1. Locul și data plãții prețului

În general, plata prețului se face la locul și la data convenitã de pãrți în contract (art. 1361 C. civ.).Convenția pãrților este deci, în acestã privințã, legea lor (art.969 C.civ.).Determinarea locului de platã poate fi nu numai expresã ci și tacitã, cãci, în conformitate cu art. 59 alin. 1 C. com., locul executãrii obligațiilor comerciale poate rezulta și din natura operațiunii ori din intenția pãrților contractante.

Dacã nu s-a prevãzut altfel în contract, cumpãrãtorul este obligat sã plãteascã prețul în momentul și la locul predãrii lucrului de cãtre vânzãtor, cãci, potrivit art. 1362 C.civ.:

"Dacã nu s-a determinat nimic în privința aceasta prin contract, cumpãrãtorul este dator a plãti la locul și la timpul în care se face predarea lucrului."

Aceasta deoarece prin predare, vânzãtorul executându-și obligația sa, tot atunci și cumpãrãtorul trebuie sã și-o execute pe a sa.

Textul art.1362 C.civ. este derogatoriu de la regulile generale sub douã aspecte.

1. În conformitate cu regulile generale în materie de obligații, plata se face, în lipsã de stipulație contrarã, la domiciliul debitorului.

În acest sens, potrivit art. 1104 C.civ.:

"Plata trebuie a se face la locul arãtat în convenție.

Dacã locul nu este arãtat, plata, în privința lucrurilor certe și determinate, se va face în locul în care se gãsea obiectul obligației în timpul contractãrii.

In orice alt caz, plata se va face la domiciliul debitorului."(art.1247 C.civ. francez).-s.n.

De asemenea, potrivit art. 59 C. com.:

"Orice obligație comercialã trebuie sã fie executatã în locul arãtat prin contract sau în locul ce ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția pãrților contractante.

In lipsã de clauzã expresã, contractul trebuie sã fie executat in locul unde cel ce s-a obligat iși avea stabilimentul sãu comercial sau cel puțin domiciliul ori reședința, la formarea contractului.

Dacã însã urmeazã a se preda un lucru determinat, care dupã cunoștiința pãrților se gãsea într-altã parte în momentul formãrii contractului, atunci predarea se va face în acel loc" (s.n.).

Prin urmare, dacã ar fi sã se aplice art. 1104 C. civ., combinat cu art. 59 C.com, în lipsa convenției pãrților, plata prețului ar trebui sã se facã la sediul, domiciliul sau reședința debitorului, în cazul nostru-cumpãrãtorul. Cum însã predarea și plata urmeazã sã se facã în același timp, iar pãrțile nu pot fi în același moment în locuri deosebite, se va aplica art. 1362 C. civ. Aceasta înseamnã cã plata prețului, în lipsa convenției pãrților trebuie sã se facã fie la locul unde se gãsea lucrul în momentul vânzãrii ( ibi dari debet ubi est – art. 1319 C. civ.), fie sediul, domiciliul sau reședința vânzãtorului. Deci obligația de platã a prețului este portabilã, iar nu cherabilã.

Aceastã regulã lasã însã a se presupune cã este vorba de o vânzare al cãrei preț urmeazã sã se plãteascã în momentul predãrii lucrului (au comptant).

Dacã este vorba însã de o vânzare "pe credit", adicã în care prețul urmeazã sã fie plãtit în urma predãrii, nu se va aplica art. 1362, ci regula dreptului comun, dupã care plata urmeazã sã se facã la domiciliul debitorului, adicã al cumpãrãtorului (art. 1104 C.civ., alin. ultim și art. 59 alin.2 C.com.).Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.

În același sens este și jurisprudența, care, într-o spețã a decis cã:

"Art. 1362 Codul civil derogând de la principiul general din art.1104 codul civil, dupã care plata se face la domiciliul debitorului, dispune cã achitarea prețului la o vânzare se face în timpul și locul predãrii lucrului vândut.

Aceastã dispozițiune presupune cã ambele obligațiuni reciproce se executã odatã și de aceea s-a impus cumpãrãtorului sã plãteascã prețul la locul unde se predã bunul și chiar în momentul predãrii.

Când insã prin actul de vânzare pãrțile convin ca prețul sau o parte din el sã se achite la un termen oarecare dupã predare, in acest caz art. 1362 codul civil nu-și mai are rațiune și iși reia aplicațiunea art. 1104 codul civil, astfel cã plata trebuie sã fie fãcutã la domiciliul debitorului" (s.n.).

Alta este însã ipoteza în care plata prețului și predarea lucrului, trebuind sã se facã în același timp, vânzãtorul ar consimți sã predea lucrul, fãrã a primi îndatã prețul; în acest caz, vânzãtorul, prin acordarea unui termen, a consimțit a nu fi plãtit deîndatã, însã aceasta nu înseamnã cã ar fi renunțat la dreptul de a primi plata la locul predãrii lucrului; renuntiatio est strictissimae interpretationis. În aceastã situație se va aplica art. 1362 C.civ., plata fiind portabilã.

Dacã pãrțile au contractat într-o localitate în care un obicei constant și cunoscut fixeazã pentru plata prețului o altã datã și alt loc decât cele arãtate în art. 1362, ele vor fi considerate cã s-au referit la acel obicei. În acest caz plata va putea fi cherabilã, aplicându-se art. 1104 C. civ., combinat cu art.59 C. com.

Dispozițiile art. 1362 C. civ. își gãsesc aplicare numai când plata prețului se face vânzãtorului, iar nu și în cazul în care ea urmeazã sã se facã unui terț delegat de vânzãtor, caz în care se vor aplica dispozițiile art.1104 C.civ. combinat cu art. 59 C.com., plata fãcându-se la domiciliul cumpãrãtorului.

Dacã prețul a fost declarat plãtitor dupã voința cumpãrãtorului (a la volonté de l'acheteur), el va fi exigibil îndatã, în lipsa altor elemente de apreciere,iar în acest caz plata este cherabilã, aplicându-se art.1104 C.civ., combinat cu art.59 C.com., iar nu art.1362 C.civ.

Atunci când predarea lucrului vândut se face în mod parțial (de exemplu, atunci când lucrul constã în mai multe partide de mãrfuri), plata prețului se va face la fiecare predare parțialã, dacã aceasta a fost intenția pãrților contractante. Considerãm cã în aceastã situație plata prețului este portabilã, aplicându-se art. 1362 C.civ., deoarece existã simultaneitate între obligațiile pãrților contractante.

Se pot trage urmãtoarele concluzii cu privire la locul plãții:

a. plata va fi portabilã, adicã se va aplica art.1362 C.civ.(locul plãții prețului este locul predãrii lucrului ) în cazurile când:

– predarea lucrului și plata prețului au loc simultan, chiar și în situația în care plata prețului și predarea lucrului au loc în mai multe etape;

– deși vânzãtorul acordã un termen pentru plata prețului cumpãrãtorului, predând însã lucrul, el nu a înțeles sã la dreptul de a primi plata prețului la locul predãrii lucrului vândut;

b. plata va fi cherabilã, aplicându-se art.1104 C.civ., combinat cu art.59 C.com., în urmãtoarele situații:

– la vânzãrile pe credit, când – potrivit convenției pãrților, sau obiceiului – prețul urmeazã a fi plãtit în urma predãrii lucrului;

– când plata este fãcutã unui terț, iar nu vânzãtorului;

– când pãrțile contractului au înțeles cã prețul poate fi plãtit la un termen dorit de cumpãrãtor.

În legãturã cu locul plãții, menționam cã determinarea acesuia prezintã importanțã, de pildã, prin aceea cã în raport cu locul plãții se determinã cheltuielile de transport ocazionate de transportarea obiectului plãții în acel loc.

2. În dreptul comun, în lipsã de termen, plata se poate cere imediat, cãci la obligațiile cu executare plata trebuie fãcutã la momentul nașterii raportului obligațional – obligația devine exigibilã chiar în acel moment.Dar în materie de vânzare – civilã și comercialã – plata se poate cere numai în momentul predãrii lucrului.

Deci, în materie de vânzare-cumpãrare legea derogã de la regula potrivit cãreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

De vreme ce, în cazul menționat, prețul trebuie plãtit în momentul predãrii lucrului, înseamnã cã în cazul în care în contract s-a stipulat un termen pentru predarea lucrului, cumpãrãtorul profitã și el de acest termen, în sensul cã va plãti prețul numai în momentul predãrii lucrului (nu se aplicã aceastã regulã atunci când s-a stipulat contrariul).

În schimb, termenul prevãzut numai pentru plata prețului nu afecteazã obligația vânzãtorului de a preda lucrul vândut, potrivit regulilor generale.

Dacã pãrțile au stabilit un termen pentru plata prețului – vânzare pe credit – la scadențã cumpãrãtorul trebuie sã plãteascã datoria în întregime – principiul indivizibilitãții plãții ( art. 1101 C. civ. – art. 1244 C.civ. francez), afarã numai dacã înțelegerea dintre pãrți a fost ca prețul sã fie plãtit la diferite termene în mod fracționat, prin prestații succesive (vânzarea pe credit cu termene eșalonate de platã a ratelor de preț).

În toate cazurile de vânzare pe credit, cumpãrãtorul are dreptul sã plãteascã cu anticipație (se prezumã cã termenul a fost convenit în favoarea sa), însã dobânda stipulatã va fi calculatã și datoratã pânã la termenul prevãzut în contract, dacã vânzãtorul nu consimte la recalcularea ei în funcție de data plãții, sau dacã prin actul normativ aplicabil nu s-a prevãzut altfel.

Plata prețului poate fi fãcutã nu numai de cãtre cumpãrãtor, dar și de altul pentru el, cu consimțãmântul sau fãrã consimțãmântul lui. Art. 1093 dispune, într-adevãr, cã o obligație poate fi achitatã de orice persoanã interesatã, cum ar fi un coobligat (de pildã un codebitor solidar sau indivizibil), sau de un fidejusor. Ea poate fi achitatã chiar de o persoanã neinteresatã; aceastã persoanã trebuie însã sã lucreze în numele și pentru achitarea debitorului (nomine debitoris) sau el lucreazã în numele ei propriu (nomini proprio), sã nu se subroge în numele debitorului. Terțul care a plãtit prețul conra voinței cumpãrãtorului va avea contra acestuia din urmã și în baza art.991 C.civ. o acțiune în regres pentru gestiune utilã, afarã de cazul în care terțul plãtitor ar fi avut intenția sã facã o donație cumpãrãtorului (donandi animo), ceea ce nu se presupune nici într-un caz.

Prețul se plãtește în genere în bani, dupã regulile ordinare în materie de platã.

Se poate deroga la regula plãții în numerar, stipulându-se emiterea ori acceptarea unei cambii ori trecerea prețului în cont curent sub forma unei rimese a vânzãtorului sau alte modalitãți de platã.

Se poate întâmpla ca prețul sã fi fost trecut în contract ca plãtit, dar el sã nu fi fost plãtit în realitate. S-a decis, în aceastã privințã, cã faptul cã vânzãtorul pãstreazã actul autentic redactat pentru dovedirea vânzãrii, înseamnã cã cumpãrãtorul n-a plãtit prețul. Mențiunea din contract cã prețul a fost plãtit vânzãtorului nu face deci credințã între pãrți, decât sub condiția ca actul sã fie în mâna cumpãrãtorului.

Plata prețului este garantatã vânzãtorului prin: 1. dreptul de a reține lucrul vândut (art. 1322 C.civ.); 2.printr-un privilegiu (art. 1730 §.5 și art. 1737 §. 1 C.civ.);3. printr-un drept de revendicare (art. 1730 §.5 C.civ.); 4. o acțiune în rezoluțiune (art. 1021 și 1365 C.civ.).

§.3. Reguli speciale în materie de vânzare cu plata prețului în rate

Vânzarea cu plata prețului în rate este o varietate de vânzare reglementatã de legea specialã. O vânzare de acest gen se încheie între o unitate comercialã și persoana îndreptãțitã, referitor la bunurile stabilite de lege, cu plata unui acont la încheierea contractului și achitarea diferenței în rate lunare ce se rețin din salariul de unitatea al cãrui salariat este cumpãrãtorul. Din cele arãtate rezultã cã nu suntem în prezența unei vânzãri cu plata prețului în rate, ca varietate a vânzãrii, în cazul în care, într-un contract de vânzare-cumpãrare obișnuit, pãrțile ar stipula plata eșalonatã a prețului în mai multe rate. O atare vânzare este guvernatã de regulile generale ale contractului de vânzare-cumpãrare.

Vânzare cu plata prețului în rate este reglementatã prin Hotãrârea Guvernului nr. 280/19.03.1990 privind vânzarea de mãrfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrãri cu plata în rate. Aceastã hotãrâre reia, în general, principiile reglementãrilor anterioare pe care le abrogã. Potrivit acestei reglementãri, unitãțile de stat și cooperatiste pot sã vândã mãrfuri cu plata în rate persoanelor fizice îndreptãțite. Vânzare de mãrfuri cu plata în rate se face pe baza contractului de vânzare-cumpãrare încheiat între pãrți (art. 4).

Cumpãrãtorul trebuie sã prezinte dovada cã realizeazã venituri lunare și are domiciliul în localitatea unde are sediul unitatea vânzãtoare. Pensionarii și persoanele care nu pot face dovada unui venit lunar vor fi garantate de douã persoane care realizeazã venituri certe. Potrivit legii, acești garanți rãspund solidar cu cumpãrãtorul pentru executarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpãrare.

Obligația de platã a diferenței de preț, adicã a ratelor lunare stabilite în contract, se executã prin reținerea ratelor din salariul cumpãrãtorului sau, când acest lucru nu este posibil, prin urmãrirea silitã a bunurilor cumpãrãtorului. Potrivit legii, ratele lunare se rețin, la scadențã, din salariul cuvenit cumpãrãtorului. Unitatea al cãrei salariat este cumpãrãtorul are obligația sã facã reținerea ratelor și dobânzilor potrivit contractului de vânzare-cumpãrare. Din momentul reținerii ratei lunare, obligația cumpãrãtorului privind plata ratei respective este consideratã executatã.

Pentru a asigura reținerea ratelor, în cazul transferãrii salariatului, unitatea de la care pleacã salariatul trebuie sã remitã unitãții la care se va angaja acesta contractul pentru reținerea în continuare a ratelor. Totodatã, transferul este comunicat și vânzãtorului. În cazul când se desface contractul de muncã al cumpãrãtorului, unitatea este, de asemenea, obligatã sã anunțe vânzãtorul, remițându-i contractul de vânzare-cumpãrare.

Obligația de a reține și vira ratele își are izvorul în lege. Drept urmare, unitatea al cãrei salariat este cumpãrãtorul are aceastã obligație chiar dacã nu s-a angajat în scris, dar i s-a comunicat contractul de vânzare-cumpãrare de cãtre vânzãtor sau a fost înștiințatã în caz de transferare.

Dacã datorita nerespectãrii obligației legale de reținere a ratelor sau a celei de a anunța transferul ori desfacerea contractului de muncã, vânzãtorul nu a încasat ratele scadente, el va putea recupera contravaloarea acestor rate, cu titlu de desãgubiri, de la unitatea în culpã. Într-adevãr, nerespectarea obligațiilor legale menționate constituie o faptã ilicitã, care, potrivit art. 998 C. civ., obligã e autorul ei la repararea prejudiciului cauzat. Unitatea în culpã nu ar putea respinge pretențiile vânzãtorului, pe motiv cã ratele neîncasate ar putea fi reținute în viitor din salariul cumpãrãtorului, deoarece acest fapt privește numai raporturile dintre unitatea unde este angajat cumpãrãtorul și cumpãrãtor și nu poate fi opus vânzãtorului, care avea dreptul sã fie îndestulat din salariul din trecut și la data când ratele au devenit scadente.

Trebuie arãtat cã, prin plata despãgubirilor fațã de vânzãtor, unitatea plãtitoare a executat o obligație a cumpãrãtorului. Drept urmare, unitatea care a plãtit despãgubiri se subrogã, în temeiul art. 1108 pct. 3 C. civ., în toate drepturile vânzãtorului, inclusiv acela de a se folosi de calitatea cu titlu executoriu a contractului de vânzare-cumpãrare. În consecințã, unitatea plãtitoare poate sã reținã direct din salariul cumpãrãtorului suma plãtitã cu titlu de despãgubiri vânzãtorului sau, dacã nu este posibil, sã urmãreascã bunurile din patrimoniul cumpãrãtorului.

În cazul când plata ratelor nu se face pe cale de reținere prin statele de salarii, datoritã desfacerii contractului de muncã ori din cauza existenței unor creanțe cu rang de preferințã, iar cumpãrãtorul nu achitã ratele scadente, vânzãtorul va putea urmãri silit bunurile din patrimoniul cumpãrãtorului (art. 8 din H.G. nr. 280/1990). Urmãrirea cumpãrãtorului se face pe baza contractului de vânzare-cumpãrare, care are valoarea unui titlu executoriu. Deci, pentru executarea silitã a bunurilor cumpãrãtorului nu este necesarã o hotãrâre judecãtoreascã.

Trebuie arãtat cã toate litigiile apãrute în legãturã cu reținerea ratelor pe statele de salarii ori cu privire la recuperarea ratelor restante pe calea executãrii silite au caracterul unor litigii de drept comun, și nu litigii de muncã.

§.4. Dobânda prețului datorat

În materie civilã, potrivit art. 1363 C. civ. (1652 C. civ. francez), cumpãrãtorul datoreazã, pe lângã prețul vânzãrii, și dobândã prețului pânã la efectivã achitare a prețului în urmãtoarele trei cazuri:

– dacã existã convenție în acest sens;

– dacã lucrul vândut și predat este producãtor de fructe;

– în toate celelate cazuri numai dacã și în momentul în care cumpãrãtorul a fost pus în întârziere printr-o notificare sau chemare în judecatã (art. 1088 C. civ.).

În materie comercialã însã, potrivit art. 43 C. com., cumpãrãtorul este obligat sã plãteascã dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata prețului. Acestã soluție este diferitã de cea din materia civilã, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevãzute de art. 1363 C. civ.

Dobânda este datoratã de la data scadenței și pânã la plata sumei care constituie prețul vânzãrii.

În absența reglementãrii legale a unei dobânzi comerciale, dobânda datoratã de cumpãrãtor ar putea fi dobânda pieței, cu raportare la taxa de scont a Bãncii Naționale a României.

Secțiunea a III-a SUSPENDAREA PLÃȚII PREȚULUI

§.1. Noțiune

Cumpãrãtorul poate sã suspende plata prețului, în cazul când este tulburat, dacã existã pericolul de evicțiune ori are motive de a se teme cã va fi tulburat printr-o acțiune în revendicare, în temeiul art. 1364 C. civ., fãrã o prealabilã autorizare a justiției. El nu poate însã sã suspende și plata dobânzii prețului.

Suspendarea plãții nu poate avea loc dacã pãrțile au convenit cã prețul va fi plãtit, chiar dacã ar exista o tulburare a cumpãrãtorului.

§.2. Cazuri de suspendare a plãții prețului

Deși textul art.1364 C.civ. se referã numai la douã cazuri de tulburare – acțiune în revendicare și acțiune ipotecarã (aceast ultim caz de tulburare nu poate fi aplicabil în materie comercialã – art.3. C. com.) – se admite cã aceastã enumerare este numai exemplificativã. Astfel, tulburarea poate proveni din partea vânzãtorului sau din partea unui terț, în acest ultim caz, pentru a se putea cere suspendarea plãții prețului se mai cere ca tulburarea sã aibã o cauzã anterioarã vânzãrii și cumpãrãtorul sã nu cunoascã cauza acestei tulburãri.Dacã însã tulburãrile survin dupã plata prețului de cãtre cumpãrãtor, indiferent cã sunt provenite din fapta proprie a vânzãtorului sau a unui terț, cumpãrãtorul le poate opune evingãtorilor excepția de garanție. În plus fațã de garanția contra evicțiunii, suspendarea plãții prețului poate interveni chiar numai pentru o simplã temere a cumpãrãtorului cã va fi tulburat. Temerea trebuie sã fie însã serioasã. Dacã tulburarea sau temerea de tulburare privește doar o parte a lucrului vândut, cumpãrãtorul poate suspenda doar o parte corespunzãtoarea prețului vânzãrii.

Nu existã tulburare sau temere de tulburare: când cumpãrãtorul a cumpãrat pe riscul sãu ori dacã a cunoscut în momentul vânzãrii pericolul evicțiunii; dacã a avut loc novațiunea datorieietc.

§.3. Mijloacele pe care le are vânzãtorul pentru a-l constrânge pe cumpãrãtor sã efectueze plata prețului

Plata prețului poate fi suspendatã pânã când vânzãtorul va face sã înceteze tulburarea sau a da cauțiune cumpãrãtorului, adicã sã prezinte o persoanã capabilã și solvabilã (art. 1659 C. civ.), care sã rãspundã de obligația principalã nu și de daunele la care vânzãtorul ar putea fi condamnat în baza art. 1341 C. civ.

1. Încetarea pericolului de evicțiune

Încetarea pericolului de evicțiune are loc odatã cu dovedirea de cãtre vânzãtor a faptului cã cumpãrãtorul nu a avut motive de tulburare sau, dacã motivele au existat la un moment dat, ele au dispãrut.

În acest caz, cumpãrãtorul este obligat sã plãteascã prețul, fie obținând ratificarea de la cel ce produce tulburarea, fie obținând prin justiție confirmarea dreptului sãu.

2. Darea unei cauțiuni

Este una din modalitãțile de a constrânge pe cumpãrãtor sã plãteascã prețul. Sediul materiei se aflã în articolul 1659 și urm. C. civ. și constã în prezentarea unei persoane capabile și solvabile care va rãspunde numai de obligația principalã a vânzãtorului.

Fiind o facultate conferita vânzãtorului, acesta nu poate fi constrâns de cumpãrãtor de a da cauțiune.

Pãrțile pot deroga de la regula conform cãreia, vânzãtorul, dând cauțiune, poate cere plata prețului, în ciuda pericolului evicțiunii. Aceastã evicțiune poate fi expresã sau tacitã. Existã deci derogare ori de câte ori pãrțile au convenit cã cumpãrãtorul va plãti prețul.

Cauțiunea datã va garanta numai restituirea prețului principal în caz de evicțiune, iar nu și edspãgubirile la care ar avea dreptul cumpãrãtorul în baza art. 1341 C.civ.

Dacã are temeri de tulburare și totuși plãtește, cumpãrãtorul nu poate cere vânzãtorului în momentul plãții sã-i dea cauțiune.

Secțiunea a IV-a PROBLEMA RISCURILOR

De la început trebuie specificat cã principala prevedere a Codului civil care se ocupã de problema riscurilor este art. 1335 din Codul civil care dispune cã:

"Pericolul total sau parțial al lucrului vândut, mai înainte de predare, se judecã dupã regulele generale ale obligațiilor convenționale."

Se lasã deci loc altor prevederi ale Codului civil și ale Codului comercial.

Problemã riscurilor se pune sub dublul aspect al riscurilor rivind contractele în general și al riscurilor lucrului vândut în contractele tranlative de proprietate. Riscul apare ca o consecințã a neexecutãrii contractului, ca urmare a imposibilitãții fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpã a vreuneia dintre pãrți, și comandã soluția stingerii obligațției corelative a unei pãrți. Datã fiind împrejurarea cã imposibilitatea de executare este independentã de voința pãrților, nu este locul nici pentru o acțiune în despãgubiri din cauza neexecutãrii, nici pentru una în rezoluțțiune ori reziliere. Însã riscurile sunt în sarcina debitorului obligației imposibil de executat – res perit debitori.

§.1. Regula prevãzutã de art. 971 C. civ.

În legislația noastrã este consacratã regula conform cãreia în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportã acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia – res perit domino. În întelegerea acestei reguli trebuie avutã în vedere împrejurarea cã potrivit legislației noastre, transferul proprietãții în contractele translative având ca obiect bunuri certe opereazã imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar dacã bunul nu a fost predat încã, iar prețul nu a fost plãtit, așa cum exprimã art. 971 C. civ.:

" În contractele ce au ca obiect translația proprietãții sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțãmântului pãrților și lucrul rãmâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacã nu i s-a fãcut tradițiunea lucrului".

În temeiul acestui principiu riscul contractului îl va suporta cumpãrãtorul, deoarece el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacã lucrul nu-i fusese predat. El va trebui deci, sã achite prețul lucrului pierit cãtre vânzãtor, deși acesta nu va mai fi în mãsurã sã predea lucrul vândut. Regula res perit domino înseamnã, aici, res perit creditori – riscul contractului este suportat de creditorul obligației imposibil de executat.

În aplicarea acestei reguli sunt necesare câteva precizãri. În primul rând transferul dreptului de proprietate nu se opereazã prin simpla încheiere a contractului decât în cazul lucrurilor certe, individual determinate. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate opereazã numai odatã cu predarea cãtre cumpãrãtor, deoarece, de regulã, numai în acest moment se realizeazã individualizarea bunurilor. Drept urmare, în cazul bunurilor de gen, dacã pânã la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligației imposibil de executat, adicã de cãtre vânzãtor. Totodatã, regula cã pieirea unor bunuri de gen nu înlãturã obligația vânzãtorului de a-și executa în naturã obligația. Chiar dacã toate bunuri din patrimoniul vânzãtorului de genul celor vândute au ierit în mod fortuit, vânzãtorul este obligat sã-și procure altele, de același fel, spre a-și executa obligația – genera non pereunt – în caz de neexecutare putând fi obligat la plata de despãgubiri.

În al doilea rând, chiar dacã este vorba de un bun cert care a pierit din cauze fortuite înainte de a fi fost redat cumpãrãtorului – devenit proprietar – riscul contractului va fi suportat nu de cãtre cumpãrãtor, ci de cãtre vânzãtor, dacã, înainte de pieirea lucrului, vânzãtorul fusese pus în întârziere întrucât nu-și executase, la termenul revãzut, obligația de predare.

Art. 1074 alin. 2 C. civ. menționeazã expres cã :

"Lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afarã dacã debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului".

Debitorul – în cazul analizat, vânzãtorul – se va putea exonera de acest risc, dacã va face dovada cã bunul ar fi pierit și la creditorul-cumpãrãtor, dacã i-ar fi fost ppredat în termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).

În al treilea rând, riscul contractului va fi suportat de cãtre vânzãtor și în acele cazuri în care, deși este vorba de bunuri certe, transferul dreptului de proprietate nu se produce la încheierea contractului, ci se produce ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietãții.

Principiile expuse mai sus sunt valabile și în cazul vânzãrii-cumpãrãrii comerciale, însã ele nu au un caracter imperativ. Perfecțiunea sa formalã și simetricã nu se impune voinței pãrților decât în mãsura în care ele tac. Inechitãțile la care dã naștere prin aceea cã cumpãrãtorul suportã paguba chiar dacã bunul a rãmas în magazia vânzãtorului sau este transportat de un cãrãuș ales de acesta, poate determina pãrțile sã disjungã cele douã momente, prevãzând cã riscurile privesc pe cumpãrãtor de la predare sau de la îmbarcare. Pãrțile vor putea astfel, în mod licit, sã prevadã trecerea atât a proprietãții cât și a riscurilor într-un moment posterior acordului de voințã.

§.2. Riscul în vânzãrile condiționale

1. Condiția suspensivã

În cazul în care cumpãrãtorul a cumpãrat lucrul sub condiție suspensivã înseamnã cã transmiterea proprietãții este subordonatã îndeplinirii condiției. Dacã lucrul piere pendente conditione, riscul este suportat de cãtre vânzãtor, acesta nemaifiind în mãsurã sã-și execute obligația la împlinirea condiției, pentru cã lucrul rãmâne în patrimoniul acestuia, vânzarea fiind imperfectã pânã la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției. Deci, cumpãrãtorul nu va fi obligat sã plãteascã prețul, chiar dacã se indeplinește condiția. Aceastã soluție este datã de art. 1018 C. civ. Se observã cã soluția reprezintã o abatere de la caracterul retroactiv al condiției, potrivit cãruia îndeplinirea condiției suspensive consolideazã retroactiv calitatea de proprietar a cumpãrãtorului. Soluția codului este totuși justificatã, dacã ținem seama cã însuși caracterul retroactiv al condiției se bazeazã pe o ficțiune juridicã. Dacã pendente conditione – în cazul condiției suspensive – obiectul a pierit fortuit numai parțial, cumpãrãtorul este obligat sã-l primeascã în starea în care se gãsește, fãrã a putea cere o scãdere de preț (art. 1018 alin. 3 C. civ.). Aceastã prevedere reprezintã o reîntoarcere la caracterul retroactiv al efectelor condiției.

2. Condiția rezolutorie

Dacã bunul este dobândit sub condiție rezolutorie, cumpãrãtorul se comportã, de la început, ca și când ar fi proprietar pur și simplu, dreptul sãu fiind afectat însã de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției. Contractul de vânzare-cumpãrare sub condiție rezolutorie este un contract perfect din momentul acordului de voințã. Dacã condiția nu se îndeplinește, obligația se considerã a fi fost întotdeauna purã și simplã. Dacã, din contrã, aceastã condiție se îndeplinește, obligația este consideratã ca inexistentã, îndeplinirea având caracter retroactiv (art. 1015 C. civ.).

Dacã bunul piere pendente conditione, riscul contractului este suportat de cãtre proprietarul sub condiție rezolutorie, adicã de cãtre cumpãrãtor.

Deci, ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiție, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de acea parte care are calitatea de proprietar sub condiție rezolutorie.

Dacã condiția se realizeazã, fãrã ca lucrul sã fi pierit în interval, pãrțile vor fi repuse în vechea situație, vânzãtorul va restitui prețul, iar cumpãrãtorul lucrul.

Secțiunea a V-a SANCȚIUNEA NEPLÃȚII PREȚULUI

§.1. Dreptul de retenție (Excepția de neexecutare)

1. Principiu

Excepția de neexecutare a contractului reprezintã un mijloc de apãrare aflat la dispoziția uneia dintre pãrțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incubã, fãrã ca partea care pretinde aceastã executare sã-și execute propriile obligații (exceptio non adimpleti contractus). Prin invocarea acestei excepții, partea care o invocã obține, fãrã intervenția instanței judecãtorești, o suspendare a executãrii propriilor obligații, pânã în momentul în care cealaltã parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin. De îndatã ce aceste obligații vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepției de neexecutare a contractului înceteazã.

Temeiul juridic al invocãrii excepției de neexecutare a contractului îl constituie interdependența obligațiilor reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea cã fiecare dintre aceste obligații constituie cauza juridicã a obligației corelative.

Reciprocitatea și interdependența obligațiilor, împrejurarea cã fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridicã a celeilalte, implicã simultaneitatea de executare a acestor obligații, deci posibilitatea de invocare a excepției de neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectatã. Aceastã excepție este o sancțiune specificã a faptului cã partea care pretinde executarea obligației nu înțelege sã-și îndeplineascã îndatoririle contractuale pe care și le-a asumat.

Invocarea excepției de neexecutare a contractului presupune îndeplinirea mai multor condiții, pe care le enumerãm în cele ce urmeazã.

a) Obligațiile trebuie sã-și aibã temeiul în același contract. Nu ar fi deci posibilã invocarea excepției de cãtre o parte, pe motiv cã cealaltã parte nu și-a îndeplinit o obligație pe care și-o asumase printr-un alt contract decât cel în discuție.

În practica judecãtoreascã se admite totuși invocarea excepției de neexecutare în cazul așa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Sunt considerate contracte sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute inițial dreppt contracte unilaterale, când, pe parcursul existenței lor, se naște o obligație și în sarcina creditorului fațã de debitorul contractual. De obicei, aceastã ultimã obligație nãscutã ulterior are ca temei un fapt extracontractual. De exemplu, depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru conservarea acelui lucru. În cazul în care deponentul nu va achita aceste cheltuieli, depozitarul are dreptul sã reținã lucrul și sã nu-l restituie. Dreptul de retenție în cazul examinat este o formã de aplicare a excepției de neexecutare a contractului.

b) Pentru a se putea invoca excepția de neexecutare a contractului este necesar ca din partea celuilalt contractant sã existe o neexecutare, chiar parțialã, dar suficient de importantã.

c) Neexecutarea sã nu se datoreze faptei însãși a celui ce invocã excepția, faptã ce l-a împiedicat pe celãlalt sã-și execute obligația.

d) Pãrțile sã nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Dacã un astfel de termen a fost convenit, înseamnã cã pãrțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor și deci nu mai existã temeiul pentru invocarea excepției de neexecutare. Lipsa simultaneitãții de executare poate proveni și din natura obligațiilor sau dintr-o prevedere expresã a legii; și în aceste cazuri invocarea excepției nu este posibilã.

e) Pentru invocarea excepției de neexecutare nu se cere ca debitorul sã fi fost pus în întârziere.

f) Invocarea excepției de neexecutare are loc direct între pãrți fãrã a fi necesar sã se pronunțe instanța judecãtoreascã. Este însã posibil ca partea cãreia i se opune aceastã excepție sã sesizeze instanța judecãtoreascã ori de câte ori pretinde cã invocarea ei s-a fãcut în mod abuziv. Astfel, de exemplu, cel cãruia i se oppune excepția poate cere instanței sã constate cã neexecutarea obligației s-a datorat faptei înseși a celui ce invocã excepția sau cã neexecutarea obligației de cel cãruia i se opune este numai parțialã și cu totul minorã și cã, deci, nu justificã refuzul celeilalte pãrți de a-și executa obligația.

Dreptul de retenție obligã pe vânzãtor sã conserve lucrul vândut, având grija lui ca un bun proprietar (art. 1080 C. civ.), pentru cã el nu este descãrcat de obligația de a-l preda cumpãrãtorului.

2. Dreptul de retenție în vânzãrile fãrã termen

În cazul vânzãrii fãrã termen, conform art. 1322 C. civ., aparține vânzãtorului, care poate reține lucrul pânã când cumpãrãtorul va plãti întreg prețul.

Vânzãtorul poate reține lucrul vândut chiar dacã i s-a plãtit de cãtre cumpãrãtor o parte din preț.

3. Dreptul de retenție în vânzãrile cu termen

A) Imposibilitatea exercitãrii dreptului de retenție

Conform art. 1322 și 970 C. civ. coroborate vânzãtorul nu mai poate exercita dreptul de retenție, ori de câte ori el a acordat cumpãrãtorului un termen pentru plata prețului, în condițiile în care acest termen rezultã din niște uzanțe sau obiceiuri constante.

În aceste cazuri vânzãtorul nu poate refuza predarea lucrului vândut deoarece el a avut încredere în cumpãrãtor.

B) Exercitarea dreptului de retenție în cazul insolvabilitãții

În viziunea art. 1323 c.civ. existã totuși o excepție de la aceastã regulã și anume aceea cã vânzãtorul va avea drept de retenție în cazul în care cumpãrãtorul a devenit insolvabil.

De reținut este faptul cã, deși cumpãrãtorul este insolvabil, el va putea sã cearã de la vânzãtor predarea lucrului, în condițiile în care îi va da acestuia o cauțiune.

§.2. Privilegiul vânzãtorului

Orice vânzãtor se bucurã de privilegiul prevãzut de art. 1730-5 C.ci., indiferent de natura acestor bunuri mobile: corporale sau incorporale.

Acest privilegiu se bazeazã pe ideea cã bunul mobil cumpãrat reprezintã o îmbogãțire a patrimoniului debitorului, îmbogãțire care rezultã dintr-o micșorare corespunzãtoare a patrimoniului vânzãtorului; ar fi nedrept ca acest bun sã devinã gajul comun al creditorilor cumpãrãtorului.Legea a socotit echitabil ca vânzãtorul, care își revendicã lucrul, trebuie sã fie privilegiat asupra prețului.

Privilegiul garanteazã atât suma reprezentând prețul stipulat al vânzãrii, cât și orice cheltuieli sau speze ale vânzãrii, care trbuie sã fie suportate de cumpãrãtor.

Nu sunt însã garantate prin privilegiu daunele la care cumpãrãtorul ar fi eventual condamnat, nici sumele ce ar datora vânzãtorului în virtutea unei clauze penale.

§.3. Dreptul de revendicare al vânzãtorului

Potrivit art. 1730 – 5 C.civ.:

"Dacã vânzare s-a fãcut fãrã termen de platã, vânzãtorul poate sã revendice obiectele vândute, pe cât timp se aflã în posesiunea cumpãrãtorului, și poate sã împiedice revendicarea acelor lucruri, dacã însã a fãcut cererea sa în termen de 8 zile dupã trãdarea lucrrurilor și dacã lucrurile se aflã în starea în care se gãseau la timpul trãdãrii lor."

Autorii au arãtat cã revendicarea bunurilor de mobile nu privește proprietatea, care este definitiv transmisã cumpãrãtorului, ci posesiunea, cãci, potrivit art. 1322 C.civ., vânzãtorul care nu a acordat termen de platã nu este dator sã predea lucrul dacã cumpãrãtorul nu plãtește preșul, el avãnd deci un drept de retenție.

§.4. Rezoluțiunea

A. Regulile stabilite de Codul civil

1. Natura juridicã a acțiunii în rezoluțiune.

Neexecutarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpãrare poate avea drept consecințã rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare comercialã poate avea loc în condițiile Codului civil sau Codului comercial.

Rezoluțiunea este judiciarã, exceptând situația în care pãrțile au încheiat un act comisoriu expres. Astfel, conform art. 1021 C. civ., rezoluțiunea se cere numai înaintea justiției. Legea prezumã stipularea în contract a unui act comisoriu, în scopul simplificãrii formalitãților de desființare a contractului entru neexecutare. În cazul acesta nu mai este necesarã cererea înaintea justiției a rezoluțiunii. Același articol al Codului civil pune în evidențã natura juridicã a rezoluțiunii ca varietate de executare silitã prin echivalent și, deci, de rãspundere civilã contractualã, prin prevederea potrivit cãreia creditorul obligației neexecutate poate cere, odatã cu desființarea contractului, și daune interese.

2. Cine poate cere rezoluțiunea

Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare poate fi cerutã de oricare parte în condițiile în care cealaltã parte nu-și executã obligațiile (art. 1020, 1320 și 1365 C. civ.). Astfel, în cazul în care cumpãrãtorul a plãtit prețul ori este gata sã facã plata, iar vânzãtorul refuzã sã predea lucrul vândut, cumpãrãtorul are dreptul la alegere între a cere rezoluțiunea contractului sau executarea contractului; dacã lucrul a fost predat, iar cumpãrãtorul nu a plãtit prețul, vânzãtorul, la rândul sãu, poate cere rezoluțiunea contractului.

Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare are loc în condițiile stabilite de art. 1020 și 1021 C. civ., cu precizarea cã instanța judecãtoreascã cãreia i s-a cerut pronunțarea rezoluțiunii nu poate acorda termen de grație (art. 43, 44 C. com.).

Pãrțile pot stipula o clauzã rezolutorie expresã, care opereazã rezoluția de plin drept, automat și prin voința lor la scadențã, instanța nefãcând decât sã constate consumarea efectelor voite de pãrți.

Legiuitorul civil prevede și un caz de rezoluțiune de plin drept: neexecutarea obligațiunii de ridicare de cãtre cumpãrãtor a unor drepturi mobile sau producte (art. 1370 C. civ.). Este singurul caz de rezoluțiune legalã de plin drept prevãzut de Codul civil.

3. Modul în care opereazã rezoluțiunea

Rezoluțiunea poate fi pronunțatã de instanțã la cererea unei dintre pãrțile cocontractante (art. 1320 și 1365-1366 C. civ.). De reținut rãmâne faptul cã instanța de judecatã poate acorda un termen mai lung sau mai scurt cumpãrãtorului pentru a-și executa obligațiile contractuale și, la rândul sãu cumpãrãtorul va putea cere punerea în posesie, dacã întârzierea nu provine din cauza vânzãtorului.

4. Pactele comisorii

Pactul comisoriu (pactum commisorium) este clauza prin care pãrțile convin ca contractul sã fie desființat, dacã una din ele nu își va îndeplini obligațiile sale. Aceastã clauzã poate fi tacitã (art. 1020 C. civ.) sau expresã (art. 1367 C. civ.).

Pactul comisoriu tacit nu rezultã din convenția expresã a pãrților, ci este subînțeleasã în virtutea legii. De reținut este faptul cã în contractele sinalagmatice acesta este întotdeauna subînțeles, legiuitorul presupunând cã pãrțile au consimțit tacit cã de câte ori una nu-și îndeplinește obligațiile sale, cealaltã sã aibã dreptul de a cere rezoluțiunea contractului, în baza principiului echitãții. În baza pactului comisoriu tacit rezoluțiunea trebuie cerutã în fața instanței de judecatã și nu este nevoie ca aceastã cerere sã fie precedatã de o punere în întârziere debitorului obligației.

Pactul comisoriu expres este acea clauzã a contractului prin care pãrțile stipuleazã cã, în cazul în care una din pãrți nu își executã obligațiile, contractul este considerat desființat de plin drept, fãrã îndeplinirea vreunei formalitãți.

Acest intrument juridic a fost creat pentru a diminua sau chiar înlãtura, în mãsura posibilului, rolul instanței de judecatã în aplicarea sancțiunii rezoluțiunii. Trebuie specificat cã rolul instanței, în aceste condiții, este redus la acela de a constata efectele actului comisoriu expres și de a rezolva eventualele neînțelegeri.

În primul rând trebuie sã subliniem cã rezoluțiunea de plin drept, în baza voinței pãrților, se va face fãrã somație, fãrã punere în întârziere și fãrã cerere în judecatã. Doctrina însã susține cã manifestarea de voințã unilateralã în legãturã cu acest tip de rezoluțiune este necesar sã se facã printro somație de punere în întârziere și, în condițiile acestea, contractul sã fie desființat de plin drept. Însã majoritatea doctrinarilor, în special cei ce se ocupã de materia comercialã, nu ridicã aceastã problemã. În al doilea rând, în cazul așazisului pact comisoriu expres de gradul I, care reproduce întocmai prevederea art. 1020 C. civ., rezoluțiunea trebuie pronunțatã de instanța de judecatã în condițiile prevãzute de Codul civil în asemenea situații.

În al treilea rând se subliniazã faptul cã modul de funcționare a pactului comisoriu mai sus arãtat se încadreazã foarte bine în materia contractelor de vânzarecumpãrare comercialã.

5. Efectele rezoluțiunii între pãrți

În toate cazurile de rezoluțiune contractul este desființat atât în ceea ce privește efectele sale viitoare, cât și cele trecute. Pãrțile trebuie repuse în situația anterioarã încheierii contractului. Ele trebuie deci sã-și restituie reciproc ceea ce fiecare a primit, prin executarea totalã sau parțialã a contractului.

Cumpãrãtorul va restitui lucrul împreunã cu fructele percepute, ținând seamã de îmbunãtãțirile aduse bunului, cât și de deteriorãrile acestuia; în primul caz va avea dreptul la rambursarea lor, iar în al doilea caz trebuind sã rãspundã pentru deteriorare. La rândul sãu, vânzãtorul va rambursa cumpãrãtorului prețul sau partea din preț primitã împreunã cu dobânzile cuvenite, din ziua efectuãrii plãții. În ceea ce privește cheltuielile, ele sunt datorate pânã la concurența plusvalorii dobândite de bun, iar dacã cheltuiala realã este inferioarã plusvalorii, cumpãrãtorul nu va avea dreptul decât la despãgubiri, iar partea în culpã datoreazã daune.

Astfel, în vânzãrile comerciale daunele datorate de partea din culpa cãreia s-a desființat contractul constau în diferența dintre prețul contractului și cel curent din ziua și locul în care ar fi trebuit predatã marfa. Acest principiu însã nu este absolut. El trebuie coroborat cu acela potrivit cãruia despãgubirile trebuie sã acopere daunele efectiv suferite de partea ce nu este în culpã. Se va putea astfel proba cã dauna efectivã este mai mare. Principiile de drept comun care guverneazã evaluarea pagubei sunt deci aplicabile și aici (art. 1084 C. civ.), în lipsa unei dispoziții speciale în materia contractului de vânzare. Daunele vor reprezenta atât pierderea efectivã sau realã pe carea suferit-o creditorul, cât și beneficiul de care a fost lipsit, adicã atât damnum emergens, cât și lucrum cessans. Acestea trebuie însã limitate numai la daunele care au fost sau care ar fi putut fi prevãzute la încheierea contractului (art. 1085 C. civ.) și care totodatã sunt consecința directã și necesarã a neexecutãrii (art. 1086 C. civ.).

6. Efectele rezoluțiunii fațã de terți

Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare pentru neplata prețului desființeazã acest contract nu numai în ceea ce privește raporturile dintre pãrți, dar și în privința terților dobânditori de drepturi asupra lucrului vândut. Vânzãtorul va putea deci sã revendice bunul sãu de la terții subachizitori și va pputea sã-l ia înapoi liber de toate drepturile reale constituite de cumpãrãtor, datoritã efectului retroactiv al rezoluțiunii.

La acest principiu legea aduce trei restricții. În primul caz, rezoluțiunea rãmâne fãrã efect în contra autoritãților publice, cum ar fi în cazul exproprierii sau rechiziției (art. 1368 C. civ.). În al doilea caz, rezoluțiunea rãmâne fãrã efect fațã de terțul adjudecatar în vânzãri silite. În al treilea caz, drepturile reale constituite asupra lucrului de cãtre vânzãtor, în timpul scurs între vânzare și rezoluțiunea ei vor rãmâne în vigoare, ca unele ce emanã de la adevãratul proprietar.

7. Stingerea acțiunii în rezoluțiune

Acțiunea rezolutorie se stinge în urmãtoarele cazuri: prin prescripție; prin renunțarea vânzãtorului.

a) Prescripția

Nu existã dispoziții speciale care sã reglementeze prescripția dreptului material la acțiune în ipoteza rezoluțiunii. Drept urmare, sunt aplicabile regulile generale care reglementeazã prescripția drepturilor de creanțã, conform Decretului 167/1958.

Trebuie specificat cã, creditorul obligației neexecutate având un drept de opțiune, termenul de prescripției este unic. Prin urmare, chiar dacã creditorul formuleazã mai întâi o cerere de chemare în judecatã prin care solicitã executarea silitã, în una din formele ei generale, a obligațiilor debitorului, iar apoi își schimbã opțiunea îi solicitã rezoluțiunea contractului, el are la dispoziție un singur termen de prescripție de 3 ani. Exercitarea dreptului la acțiune, indiferent ce elementul în favoarea cãruia voteazã creditorul, trebuie sã se facã în interiorul termenului general de prescripție.

Acțiunea redhibitorie, care este o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare, trebuie introdusã în termenul de 6 luni, când viciile au fost ascunse de vânzãtor fãrã viclenie. Dacã viciile au fost ascunse cu viclenie se aplicã termenul general de prescripție.

Termenul de prescripție "începe sã curgã de la data când se naște dreptul la acțiune" (art. 7 din Decretul nr. 167/1958).

b) Renunțarea vânzãtorului

Posibilitatea pãrților de a renunța, prin convenția lor, la dreptul la acțiunea în rezoluțiune decurge, în primul rând, din caracterul supletiv al dispozițiilor art. 1020-1021 C. civ. Deci, prin acordul lor de voințã, pãrțile contractante pot înlãtura, total sau parțial, aplicarea acestor dispoziții legale. În acest sens, renunțarea poate fi doar temporarã, însã poate semnifica și renunțarea la dreptul la opțiune dat de Codul civil, ca o clauzã a contractului sau printr-o înțelegere distinctã, ulterioarã încheierii contractului. În ambele situații, înțelegerea de renunțare la dreptul de a cere rezoluțiunea poate fi unilateralã sau bilateralã.

Renunțarea nu poate fi tacitã și ea trebuie sã rezulte din acte neîndoielnice prin care vânzãtorul înțelege sã renunțe la dreptul la acțiunea în rezoluțiune pentru cã renunțarile sunt de strictã interpretare și nu se presupun niciodatã.

B) Regulile stabilite de Codul comercial

1. Cazul neplãții prețului la termenul stabilit

Cerințele activitãii comerciale reclamã existența unor reguli speciale privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpãrare comercialã. Potrivit art. 67 C. com. când înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din pãrți a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata prețului și aceasta nu-și îndeplinește la termenul fixat obligațiunea sa, atunci contractul se considerã desființat în favoarea pãrții care își executase obligația sa.

Prin urmare, rezoluțiunea contractului se produce de drept (ope legis) când o parte oferã executarea, iar cealaltã parte nu-și executã obligația sa. Astfel, dacã în contract s-a stabilit un termen de predare a lucrului cu plata prețului la același termen, contractul se desființeazã în cazul când, înainte de împlinirea termenului cumpãrãtorul oferã prețul, iar vânzãtorul nu predã lucrul la termenul convenit. Tot astfel, contractul se desființeazã în cazul când, înainte de împlinirea termenului convenit pentru predarea lucrului și plata prețului, vânzãtorul oferã lucrul, iar cumpãrãtorul nu plãtește prețul la termenul stabilit.

Din dispozițiile art. 67 C. com. rezultã cã pentru a opera rezoluțiunea de drept a contractului trebuie sã fie îndeplinite urmãtoarele condiții:

a) una dintre pãrți sã facã oferta de executare a obligației proprii (predarea lucrului sau plata prețului). Oferta de executare se poate face prin orice mijloc: scrisoare, telegramã, verbal, etc.

De reținut este faptul cã legea nu cere executarea obligației, ci oferta de a executa obligația. Dacã partea în cauzã nu și-a executat obligația, iar cealaltã parte nu și-a executat obligația corelativã se oate cere rezoluțiunea e cale judecãtoreascã în condițiile art. 1020 C. civ.;

b) oferta de executare sã fie fãcutã înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului;

c) cele douã obligații (de predare a lucrului și plata prețului) sã aibã același termen de executare. Dacã în contract s-au prevãzut termene diferite, rezoluțiunea contractului nu mai poate opera de drept.

Trebuie arãtat cã, potrivit legii, artea în culpã pentru rezoluțiunea de drept a contractului datoreazã despãgubiri pentru prejudiciul cauzat.

2. Cazul expirãrii termenului esențial

Un alt caz de rezoluțiune a contractului reglementat de Codul comercial privește rezoluiunea pentru expirarea termenului esențial. Nerespectarea termenului esențial atrage rezoluțiunea de drept a contractului în favoarea pãrții în folosul cãreia s-a stipulat termenul esențial.

Aceastã rezoluțiune reprezintã o aplicare în materie comercialã a soluției consacrate de art. 1370 C. civ., care privește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumãrare pentru nerespectarea de cãtre cumpãrãtor a termenului stabilit pentru ridicarea bunurilor care se deterioreazã ușor datoritã naturii lor.

Deoarece rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea termenului esențial constituie o favoare, partea în folosul cãreia s-a stipulat termenul poate sã renunțe la efectele rezoluțiunii, cerând executarea chiar dupã împlinirea termenului. Ea trebuie sã înștiințeze cealaltã parte, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului (art. 69 C. com.).

CAPITOLUL IV

OBLIGAȚIA DE A LUA ÎN PRIMIRE

LUCRUL VÂNDUT

Secțiunea I CARACTERIZARE GENERALÃ

§.1. Obiect

O a doua obligație importantã a cumpãrãtorului este aceea de a lua în primire lucrul vândut suportând și cheltuielile ridicãrii de la locul predãrii. Datoritã faptului cã vânzarea-cumpãrarea comercialã este un contract sinalagmatic obligația cumpãrãtorului mai sus menționatã este corelatã cu obligația vânzãtorului de a preda lucrul vândut. Prin executarea celor douã celor douã obligații, de a preda și de a lua în primire lucrul vândut, se asigurã realizarea uneia dintre importantele finalitãți ale contractului, aceea de punere a bunului în stãpânirea de drept și de fapt a cumpãrãtorului.

§.2. Data și locul livrãrii

Luarea în primire a lucrului vândut se face la data și locul convenite de pãrți în contract. Dacã pãrțile nu au stabilit un termen, preluarea bunului se va face potrivit regulilor generale, imediat dupã realizarea acordului de voințã sau la cererea vânzãtorului. Dacã în contract nu s-a prevãzut locul de preluare a bunului vor fi aplicabile regulile stabilite de art. 59 C. com., conform cãrora luarea în primire și predarea trebuie sã se facã în locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția pãrților contractante. În cazul în care locul executãrii nu este arãtat în contract și nici nu rezultã din natura operațiunii sau intenția pãrților contractante, luarea în primire (predarea) se va face la locul unde vânzãtorul își are sediul comercial sau cel puțin domiciliul ori reședința, la momentul încheierii contractului. Alineatul 3 al art. 59 C. com. prevede cã:

"Dacã urmeazã a se preda un lucru determinat, care dupã cunoștința pãrților se gãsea într-altã parte în momentul formãrii contractului, atunci predarea se va face în acel loc".

În conformitate cu art. 1317 C. civ., cumpãrãtorul este dator a suporta cheltuielile de ridicare a lucrului vândut de la locul de predare (cheltuielile de ambalare, transport, taxe vamale etc.).

Secțiunea a II-a SANCȚIUNI

§.1. Dreptul comun

În materie de vânzare-cumpãrare Codul civil prevede cã, în caz de neexecutare, dupã punerea în întârziere a cumpãrãtorului, vânzãtorul poate cere instanței obligarea cumpãrãtorului la luarea în primire a lucrului vândut, la nevoie, sub sancțiunea de daune cominatorii sau poate cere autorizarea instanței sã-l depunã în alt loc, dacã are nevoie de locul unde se gãsește – art. 1121 C. civ. – cheltuielile fiind în sarcina cumpãrãtorului.

Vânzãtorul mai are posibilitatea sã opteze pentru rezoluțiunea contractului cu daune-interese, potrivit regulilor generale – art. 1010 -1021 C. civ. Dacã pãrțile nu au stipulat un pact comisoriu expres care sã aibã ca efect rezoluțiunea de drept a contractului, ea se produce pe cale judecãtoreascã. Art. 1365 C. civ. prevede cã dacã cumpãrãtorul nu plãtește prețul, vânzãtorul poate cere rezoluțiunea vânzãrii, aceasta fãcându-se numai în fața instanței judecãtorești.

§.2. Executarea coactivã

Executarea coactivã este un mijloc mai eficient de executarea silitã, reglementat de Codul comercial, cu participarea pãrții interesate în obținerea executãrii obligației de cãtre cealaltã parte. Aceastã reglemetare în materie comercialã se datoreazã faptului cã dreptul comun nu satisface cerințele unei executãri prompte a obligațiilor din contractul de vânzare-cumpãrare comercialã.

Ceea ce aduce nou Codul comercial este faptul cã autorizeazã o parte a contractului sã realizeze direct executarea la care are dreptul, fãrã o obține în prealabil o hotãrâre judecãtoreascã, adicã sã procedeze la executare fãrã a fi în posesia unui titlu în sensul procedurii civile. Acest fapt a dat naștere unor nedumeriri și la dificultãți în ceea ce privește încadrarea sa în noțiunile de drept comun. Unii autori au vãzut în aceasta un caz de executare privatã, alții i-au atribuit o funcție subrogatorie executãrii, iar alții au socotit-o o formã specialã de rezoluție a contractului însoțitã de mãsuri destinate sã stabileascã daunele.

Art. 68 C. com. prevede cã atunci când cumpãrãtorul nu își executã obligația de a lua în primire bunul, vânzãtorul are dreptul sã depunã bunul la o casã acreditatã de comerț pe socoteala și pe cheltuiala cumpãrãtorului sau sã vândã bunul respectiv. El va opta pentru depozitarea bunului în cazul în care a încasat prețul, cu scopul de a fi dispensat de obligația conservãrii bunului. În cazul vânzãrii bunului, aceasta se va face prin licitație publicã. Dacã bunul are un preț la bursã sau în târg, vânzarea se poate face la prețul curent de cãtre un ofițer public însãrcinat cu asemenea acte. Dacã prețul la care s-a vândut bunul este mai mic decât cel prevãzut în contract, vânzãtorul are dreptul sã pretindã diferența de la cumpãrãtor.

Oricare ar fi opțiunea, vânzãtorul are obligația sã îl înștiințeze, în prealabil, pe cumpãrãtor despre mãsura pe care o întreprinde.

Trebuie arãtat cã executarea coactivã trebuie sã fie efectuatã imediat dupã împlinirea termenului. În concepția Codului comercial și în cazul când termenul este esențial, executarea este posibilã dacã partea în favoarea cãreia s-a stipulat termenul o acceptã, numai într-un termen de 48 de ore de la data scadenței.

CAPITOLUL IV

OBLIGAȚIA DE A SUPORTA CHELTUIELILE VÂNZÃRII

Potrivit art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzãrii sunt în sarcina cumpãrãtorului în lipsã de stipulație contrarã. Deci, dacã pãrțile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzãrii vor fi suportate de cãtre cumpãrãtor.

Prin cheltuieli ale vânzãrii se înțeleg cheltuielile ocazionate de vânzare; de exemplu, cheltuielile de redactare a contractului. Aceste cheltuieli sunt diferite de cheltuielile de predare (cântãrire, mãsurare, numãrare etc.), care sunt în sarcina vânzãtorului și cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate în sarcina cumpãrãtorului, afarã de cazul când pãrțile s-au înțeles altfel.

În toate cazurile în care contractul este desfãcut, vânzãtorul este dator fațã de cumpãrãtor a-i restitui, pe lângã preț, și spesele vânzãrii (art. 1341 și 1352 C. civ.).

Doctrina considerã cã acest text nu constituie însã un privilegium odiosum în sarcina cumpãrãtorului, ci numai o garanție și o înlesnire pentru fisc spre a-și percepe taxele cuvenite. Prin urmare, de câte ori pãrțile au lãsat cheltuielile vânzãrii la absoluta lor discreție, dacã ele n-au stipulat nimic în acestã privințã și vânzãtorul sau reprezentantul lui a plãtit de bunã voie acele cheltuieli el nu le poate impune dupã aceea cumpãrãtorului, cerând restituirea lor.

CUPRINS

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

§.1.Considerații generale despre contractul de vânzare – cumpãrare comercialã

§.2.Comparație între contractul de vânzare – cumpãrare civilã

și contractul de vânzare – cumpãrare comercialã

§.3.Considerații generale privind obligațiile cumpãrãtorului

CAPITOLUL II OBLIGAȚIA DE PLATÃ A PREȚULUI

Secțiunea I IMPORTANȚA OBLIGAȚIEI DE PLATÃ A PREȚULUI

Secțiunea a II-a CONDIȚIILE ORDINARE DE PLATÃ

A PREȚULUI

§.1. Locul și data plãții prețului

§.2. Reguli speciale în materie de vânzare cu plata prețului în rate

§.3. Dobânda prețului datorat

Secțiunea a III – a SUSPENDAREA PLÃȚII PREȚULUI

§.1.Noțiune

§.2.Cazuri de suspendare a plãții prețului

§.3.Mijloacele pe care le are vânzãtorul pentru a – l

constrânge pe cumpãrãtor sã efectueze plata prețului

1.Încetarea pericolului de evicțiune

2.Darea unei cauțiuni

Secțiunea a IV – a PROBLEMA RISCURILOR

§.1.Regula prevãzutã de art. 971 C.civ.

§.2.Riscul în vânzãrile condiționale

1.Condiția suspensivã

2.Condiția rezolutorie

Secțiunea a V – a SANCȚIUNEA NEPLÃȚII PREȚULUI

§.1.Dreptul de retenție (Excepția de neexecutare)

1.Principiul

2.Dreptul de retenție în vânzãrile fãrã termen

3.Dreptul de retenție în vânzãrile cu termen

A.Imposibilitate exercitãrii dreptului de retenție

B.Exercitarea dreptului de retenție în cazul insolvabilitãții

§.2.Privilegiul vânzãtorului de lucruri mobile

§.3.Dreptul de retenție al vânzãtorului

§.4.Rezoluțiunea

A.Regulile stabilite de Codul civil

1.Natura juridicã a acțiunii în rezoluțiune

2.Cine poate cere rezoluțiunea

3.Modul în care opereazã rezoluțiunea

4.Pactele comisorii

5.Efectele rezoluțiunii între pãrți

6.Efectele rezoluțiunii fațã de terți

7.Stingerea acțiunii în rezoluțiune

a.Prescripția

b.Renunțarea vânzãtorului

B.Regulile stabilite de Codul comercial

1.Cazul neplãții prețului la termenul stabilit

2.Cazul expirãrii termenului esențial

CAPITOLUL IV OBLIGAȚIA DE A LUA ÎN PRIMIRE LUCRUL VÂNDUT

Secțiunea I CARACTERIZARE GENERALÃ

§.1.Obiect

§.2.Data și locul livrãrii

Secțiunea a II – a SANCȚIUNI

§.1.Dreptul comun

§.2.Executarea coactivã

CAPITOLUL V OBLIGAȚIA DE A SUPORTA CHELTUIELILE VÅNZÃRII

BIBLIOGRAFIE

1.Aubry C., Rau C., Cours de Droit civil francais,Paris, 1871.

2. Alexandresco Dimitrie, Explicațiunea teoreticã și practicã a dreptului civil român, vol. VI.

3.Alexandresco Dimitrie, Explicațiunea teoreticã și practicã a dreptului civil român, vol. VIII, partea a doua (Vânzarea civilã și comercialã), București, 1925.

4.Angheni Smaranda, Clauza penalã în dreptul civil și comercial, București, 1997.

5.Beleiu Gheorghe, Drept civil român.Introducere. Subiectele, București, 1995.

6.Cãrpenaru Stanciu, Drept comercial român, vol. I, III, București, 1994.

7.Cãpãțînã Octavian, Contractul comercial de transport, București, 1995.

8.* * * Corpus Juris Civilis, vol.I, Lipsiae, 1872.

9.* * * Code civil, Dalloz, Paris, 1988-1989.

10.Colin Ambroise,

Capitant Henry, Cours elementaire de Droit civil francais, vol. II, Paris, 1931.

11.Deak Francisc,

Cãrpenaru Stanciu, Contracte civile și comerciale, București,1993.

12.Deak Francisc, Tratat de drept civil.Contracte speciale, București, 1996.

13.Filipescu Ion, Drept internațional privat, vol.II, București, 1993.

14.Georgescu I.L., Drept comercial român.Teoria generalã a obligațiilor comerciale.Probele.Contractul de vânzare – cumpãrare comercialã, București, 1994.

15.Hamangiu Constantin, Codul civil adnotat, vol. VII, VIII, București, 1932.

16.Hamangiu Constantin,

I.Rosetti – Bãlãnescu,

Al.Bãicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, București, 1929.

17 Homer, Illiada, București, 1988.

18.Popescu Tudor R.,

Petre Anca, Drept civil. Teoria generalã a obligațiilor, București, 1968.

19.Popa Ioan, Tranzacții internaționale.Politici. Tehnici. Instrumente, București, 1992.

20.Planiol Marcel, Traite elementaire de Droit civil francais, vol.II, Paris, 1931.

21.Planiol Marcel,

Ripert Georges, Droit civil francais. X. Contrats civils.Premiere partie – vente et louage, Paris, 1932.

22.Popescu, T.R. Drept internațional privat, București, 1993.

23.Pricopi Adrian,

Toma Despina,

Fuerea Augustin, Drept internațional privat, București, 1995.

24.Sitaru Dragoș-Al., Dreptul comerțului internațional, vol.II, București, 1995.

25.Stoica Valeriu, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, București,1997.

26.Stãtescu Constantin,

Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generalã a obligațiilor, Editura ALL, București, 1992.

27.Șaguna Dan Drosu, Drept financiar și fiscal, vol. I, București, 1997.

28. Șaguna Dan Drosu,

Donoaica Costin, Drept bancar și valutar, București, 1994.

29.Turcu Ion, Pop Liviu, Contractele comerciale, vol. I, București, 1997.

30.Vivante Cesare, Principii de drept comercial, București, 1928.