Obligatii Faptul Juridic Licit.imbogatirea Fara Justa Cauza [617738]

UNIVERSITATEA BABEȘ – BOLYAI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Prof. univ. dr. Ionuț POPA
Absolvent: [anonimizat]
2019

UNIVERSITATEA BABEȘ – BOLYAI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ
la disciplin a
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII
cu titlul
FAPTUL JURIDIC LICIT
ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUST Ă CAUZĂ

Coordonator:
Prof. univ. dr. Ionuț POPA
Absolvent: [anonimizat]
2019

1
CUPRINS
Introducere………… …………………………………………………………………………. 2

Capitolul I. Faptul juridic ca izvor al obl igațiilor civile……………………………………… 4
Secțiunea 1. Considerații int roductive…………………………………………………… 4
Secțiunea 2. Dezvoltarea în timp a principalelor izvoa re de obligații……………………. 5
Secțiunea 3. Faptul juridic în Noul Cod Civil………………………………. …………………………. 6

Capitolul II. Îmbogățirea fără justă cauză în dreptul român………………… ………………….. ……….8
Secțiunea 1. Dezvoltarea conceptului de îmbogățire fără justa cauz ă………………… ….8
Secțiunea 2. Definirea îmbogățirii fără justa cauz ă în Noul Cod Civil…………………..1 0
Secțiunea 3. Condițiile materiale ale îmbogățirii fără just ă cauză …………………… ..11
Secțiunea 4. Condițiile juridice ale îmbogățirii fără just ă cauză………………………..1 2
Secțiunea 5. Limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără just ă cauză………….. ..15

Capitolul III. Elemente de drept comparat……………………………………….. …………………………1 7
Secțiunea 2. Definirea îmbog ățirii fără just ă cauză în Noul Cod Civil………………….1 7
Secțiunea 2. Teoria “normei generale” a lui Savigny…… ……………………………..1 8
Secțiunea 3. Teoria generală a actio de in rem verso în dreptul german…………… ……..19
Secțiunea 4. Îmbogățirea și însărăcirea ca și condiții economice a acțiunii actio de in rem
verso …………………………………………………………………… ………………..2 0
Secțiunea 5. Condițiile juridice ale actio de in rem verso …………………………… ….22

Capitolul IV. Acți une întemeiată pe îmbogățirea fără just ă cauză………. …………………………. 26
Concluzii… ………………………………………………………………………………….2 8
Bibliografie…………………………………………………………………………………..30
Sitografie…………………………………………………………………………………….31

2

Introducere
Noțiunea de obligație provine încă din dreptul roman, din termenul latin “obligo”
care însemna a restrânge, a lega (“ligo”) pe cineva din cauz a sau împotriva (“ob”) a ceva
pentru realizarea unui obiectiv. În dex obligația este definită ca o datorie, sarcin ă, îndatorire a
cuiva față de cineva. Din analizarea cuvantuluiv “obligație” atât din punct de vedere istoric
cât și semantic se eviden țează faptul că termenul prezentat anterior accentuează o legătură
stabilită între două persoane, mai pr ecis între un creditor și un debitor. Această legătură își
are izvorul într -un fapt căruia norma de drept îi atribuie efecte juridice.
O teorie originală privitoare la izvoarele obligațiilor a fost elaborate de N.M.K Gomaa în
lucrarea sa “ Théorie des sources de l'obligation” (Paris, 1968) care se întemeia pe deosebirea
dintre Schuld și Haftund, propusă în doctrina germană de Brinz încă din 1874, a dică pe
raportul de obligații care se naște totdeauna printr -un fapt juridic și puterea de constrângere
care implica intervenția instanței de judecată.1
Faptele juridice sunt principalul izvor de obligații al raportului juridic. Astfel, orice
acțiune ome nească este susceptibilă de a produce efecte juridice dacă norma de drept îi
atribuie acest caracter.
În Vechiul Cod Civil nu exist a o definiție a obligației și nici ce conține o obligație civilă,
dar Noul Cod Civil definește conținutul unui raport obligaț ional, la art. 1164 ca fiind “o
legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar
acesta are dreptul să obțină prestația datorată”. Art. 1165 enumeră izvoarele obligațiilor,
acestea izvorând din “contract, a ct unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără just ă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă
nașterea unei obligații” Astfel legiuitorul a optat pentru o formulare cuprinzătoare care
permite includ erea în izvor de obligații a oricărui fapt căruia legea îi atribuie un efect juridic,
indiferent dacă acel efect este dat de codul civil sau altă lege.
În funcție de caracterul de a fi sau nu în concordanță cu normele legale, faptele juridice
pot fi clasif icate în fapte juridice licite sau fapte juridice ilicite.
Lucrarea de față se va axa în principal pe faptele juridice licite, adică acele fapte care,
fără să încalce normele legale și fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații,

1 S. Tanagho, De l’obligation judiciaire , Thése, Paris, 1965, în Marinescu Gh., Faptul juridic licit ca izvor de
obligatii civile , Editura Yes, Bucuresti, 2004 , p. 26

3
produ c totuși asemenea efecte în puterea legii. Mergând mai departe cu cercetarea faptelor
juridice, lucrarea urmărește să analizeze Îmbogățirea fără just ă cauză, izvor de obligații care
a preocupat doctrina europeană în ultimele decenii.
Mai mult, în conținutu l lucrării se urmărește depășirea granițelor naționale și studierea
îmbogățiri fără just ă cauză așa cum este văzută și analizată în alte sisteme de drept, axându –
ne în principal pe dreptul german .

4

Cap. 1 Faptul juridic ca izvor al obligațiilor civile
Secțiunea 1. Considerații introductive

În doctrin ă s-au dezvoltat doua accepțiuni ale termenului de fapt juridic.
În sens larg, lato sensu , noțiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al
raportului juridic concret, adică faptele voluntare ale omului care nasc, modifică și sting
raporturi juridice civile.
Se poate identifica și un înțeles stricto sensu adică acele acțiuni omenești , licite sau
ilicite săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care totuși, în temeiul legii, se
produc, chiar împotriva voinței autorului lor.
Faptele juridice pot fi manifestate, în funcție de criteriul volitiv, prin acțiuni și
evenimente . Evenimentele sunt acele împrejurări care nu depind de voința omului, dar ale
căror rezultate conduc la nașterea sau modificarea unor raporturi juridice. În această
categorie pot fi incluse fenomenele naturale, nașterea, moartea și altele.
Acțiunile sunt manifestări de voinț ă omenești care produc efecte juridice.
Operațiunea de clasificare a faptelor juridice este deosebit de dificilă, întrucât se distinge
între diferitele categorii ale raportului juridic civil, în general, și raportul jurid ic civil de
obligații, în special, prezentând o importanță deosebită întrucât influențează oper a de
înfăptuire a justiției
În acest sens, precizăm faptul că, stricto sensu , faptele juridice sunt de două feluri:
a) Fapte juridice licite, care reprezintă acțiun ile omenești săvârșite fără intenția de a
da naștere la raporturi juridice obligaționale, dar care produc asemenea efecte în puterea legi,
fără ca prin ele să se încalce normele legale în vigoare
b) Faptele juridice ilicite, care reprezintă acțiuni omenești s ăvârșite fără intenția de a
da naștere unor raporturi juridice obligaționale, dar care produc asemenea efecte în temeiul
legii, împotriva voinței autorului lor și prin care se încalcă legea sau bunele moravuri2
Faptele juridice licite se diferen țează substanțial de faptele juridice ilicite prin aspectul
ipotezelor pe care le reglementează, a condițiilor care trebuie îndeplinite pentru a fi în
prezența faptelor juridice ca izvor de obligații, dar și cu raportare la ipotezele în care normele
legale în v igoare sunt sau nu încălcate prin acțiunile omenești.3

2 Marinescu Gh., Faptul juridic licit ca izvor de obligatii civile , Editura Yes, Bucuresti, 2004, pag. 6
3 I. R. Urs , P. E. Ispas, Drept civil. Teoria obligatiilor , Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2015, p. 185

5
Codul Civil nu face foarte clar această distincție și enumer ă la Art. 1165 izvoarele
obligațiilor (contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justa cauza, plata
nedatorată, fapta ilicită), acest articol lăsând impresia că în categoria faptelor ilicite intr ă
orice faptă, iar categoria faptelor ilicite este limitată la cele enumerate de legiuitor. Totuși,
teza a II -a a articolului ( precum și orice alt act sau fapt de care legea lea gă nașterea unei
obligații) deschide posibilitatea introducerii în categoria izvoarelor de obligații și a altor
acțiuni sau evenimente care ar putea sta la baza nașterii unui raport juridic și pe care
legiuitorul nu l e-a menționat expres, extinzând sfera d e cuprindere a art. 1165.

Secțiunea 2. Dezvoltarea în timp a principalelor izvoare de obligații

În vechiul Cod Civil erau considerate izvoare ale obligațiilor: contracul, cvasicontractul,
delictul, cvasidelictul și legea. La baza acestei clasificări și m ai ales a existenței
cvasicontractului st ă dreptul roman.
În dreptul roman au existat și au fost definite ca izvoare principale de obligații:
contractul și delictul. În ceea ce privește obligațiile care se nășteau din alte fapte juridice
decât acestea, era u considerate de jurisconsulții romani că izvorăsc ex variis causarum figuris
(din diferite alte cauze) și le aplicau prin analogie regulile corespunzătoare fie contractelor,
fie delictelor, ca și când s -ar fi născut dintr -un contract – quasi ex contractu – sau dintr -un
delict – quasi ex delictu.4
Deși cvasicontractele au fost considerate veritabile izvoare de obligații abia în epoca
postclasic ă, încă de pe vremea lui Gaius începe să se contureze concepția că anumite fapte
asemănătoare contractelor au totu și o identitate proprie.5
Clasificarea cvadripartită își are originea în începutul secolului al VI -lea, fiind inițiate de
împăratul Iustinian. Acesta a clasificat izvoarele obligațiilor în patru categorii: contracte,
delicate, cvasicontracte și cvasidelicte, clasificare preluată și de vechiul Cod civil roman,
care prevedea că obligațiile se nasc din contracte ,6din cvasicontracte (gestiunea de afaceri și

4 C. Statescu, Teoria generala a drepturilor reale. Introducere in teoria generala a obligatiilor , Tipografia
Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1973, p.277
5 E. Molcut, Drept privat roman. Terminologie juridical romana, ed. Revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2011, p.331
6 CODUL CIVIL din 26 noiembri e 1864, Art. 942 si urm.

6
plata nedatorată)7, din delicte sau fapte ilicite săvârșite cu intenție8 și din cvasidelict e sau
fapte ilicite săvârșite din culpă9.
Faptele juridice licite sunt reglementate de Codul Civil din 1864 într -o manieră lapidar ă,
dar precisă în art. 986 -997 C. civ. Din 1864, în capitolul intitulat “Despre cvasi -contracte”.10
Datorită lacunelor vechiului Cod civil, în literatur a de specialitate11 s-a propus
clasificarea izvoarelor obligațiilor după cum urmează:
A. Actul juridic civil:
1. Contractul
2. Actul juridic unilateral
B. Faptul juridic în sens restr âns:
1. Gestiunea intereselor altuia
2. Plata lu crului nedatorat
3. Îmbogățirea fără just ă cauză
4. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii12

Secțiunea 3. Faptul juridic licit în Noul Cod civil

Faptul juridic constituie o premisă esențială a apariției sau a stingerii unui raport
juridic13. Acele acțiuni omenești efectuate neintenționat de a produce efecte juridice, dar
cărora, totuși, legea le atribuie eceste efecte și astfel căpătând relevanta juridică constituie o
parte din izvoarele primare ale obligațiilor.
În contrast cu celelalte izvoare de obligații, faptele juridice licite sunt în conformitate cu
prevederile legale, neincalcand normele, dar totuși producând efecte, deoarece legea le
conferă aceasta prerogativă.
În Codul Civil din 1864 faptul juridic licit era menționat în cuprinsul art. 986 care
definea cvasicontractul: “Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar, din care se naște o
obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți. Sursa de inspirație a acestui

7 Ibidem, Art. 986 si 987
8 Ibidem, Art. 998
9 Ibidem, Art. 999
10 Marinescu Gh., op. cit, p.8
11 C. Statescu, op. cit., p.278
12 O. C. Niemesch, Faptul juridic licit , ed. Hamangiu, Bucuresti, 2016, p.10
13 N. Popa, Teoria generală a dreptului , ed. a 4 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 237.

7
text de lege a fost art. 1371 Cod Civil francez. Totuși s e recunoaște că definiția
cvasicontracului din art. 1371 C Civ francez 14
este incomplete, în sensul că ea nu releva, că trăsătura caracteristică a acestui izvor de
obligații, caracterul licit pe care trebuie s ail prezinte faptele constitutive ale acestui gen de
angajament pentru a se diferenția de delict și cvasidelict15. As tfel este criticata definitita din
art. 1371 deoarece nu manifestarea de voința creează obligația, ci legea îi atribuie această
consecință.
Din definiția art. 986 reiese astfel, ca un cvasicontract este un fapt juridic licit din care
rezultă fie o obligați e către o altă persoană, fie obligații între părți.
Noul Cod Civil nu mai conține o definiție a cvasicontractului și nici a faptului juridic
licit, ci doar amintește cvasicontratcul în art. 1165 printre izvoarele obligațiilor.
Soluția legiuitorului de a g rupa izvoarele obligațiilor în acte juridice (contracte și acte
juridice unilaterale) și fapte juridice stricto sensu (fapte juridice ilicite și fapte juridice licite)
a fost criticată de o parte a doctrine, considerându -le deficitare, deoarece enumera
contractual, actul juridic unilateral și fapta ilicită, precum și ipoteza actelor sau a faptelor de
care legea leagă nașterea unor obligații, însă nu menționează expres faptul juridic, legiuitorul
optând pentru o altă metodă: enumerarea fiecărei instituții ju ridice care intră în component
acestuia (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justa cauza, plata nedatorată).
De asemenea în Noul Cod Civil nu puteam identifica un articol care să definească
noțiunea de fapt juridic licit. Spre deosebire de vechiul cod în care instituțiile juridice
enumerate anterior (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justa cauza și plata nedatorată)
făceau parte din categoria cvasicontractului care beneficia de o reglementare expresă.
Doctrina a subliniat acest neajuns, considerân du-se că ar trebui să existe o dispoziție
legală care să cuprindă o definiție a faptului juridic licit în sensul că acesta reprezintă un
faptu juridic stricto sensu care, în virtutea legii, produce efecte juridice, dând naștere la
raporturi obligaționale, la drepturi și obligații civile, independente de faptul dacă părțile au
dorit sau nu acest lucru.16
Spre deosebire de Codul civil din 1864 care reglementează doar plata nedatorată și
gestiunea de afaceri, practică judiciară și literatura de specialitate, c onstruind teoria obligației
de restituire născută din principiul îmbogățirii fără justa cauza , Noul Cod civil

14 “les quasi -contrats sont les faits purement volontaires de l' homme , dont il résulte un engagement quelconque
envers un tiers, et quelquefois un engagement réciproque des deux parties.” ART. 1371 Code civil des Français
1804/Livre III, Titre IV, CHAPITRE I .er
15 A. Hudelot, E Metman, Des Obligations. Sources. Extinction. Preuve, deuxieme edition , în O. C. Niemesch ,
op.cit., p.7
16 O. C. Niemesch, op.cit. , p.11

8
reglementează în mod expres îmbogățirea fără justa cauză că izvor de bligatii civile (art.
1345 – 1348 NCC), ca urmare a propunerilor insistente f ăcute în doctrina juridică cu privire la
necesitatea includerii acesteia în categoria faptelor juridice licite17

Cap. 2. Îmbogățirea fără just ă cauz ă în dreptul rom ân
Secțiunea 1. Dezvoltarea teoriei de îmbogățire fără just ă cauz ă

Conceptul de “îmbogățire fără just ă cauză” a apărut pentru prima dată în dreptul roman,
fiind consacrat de jurisconsulții Sabinu, Celsus, Ulpian, Pomponius și Marcian
În Codul Civil francez și în Codul Civil de la 1865 nu există nicio dispoziție expresă cu
privire la îmbogățirea fără justa cauza. Aceasta lacună legislativă a obligat doctrina să
consacre un fundament pentru justificarea existenței acestui fapt juridic li cit. Primii
comentatori ai Codului Civil francez au încercat să creeze un fundament care să acopere
acest fapt juridic, inspirându -se în principal din lucrările jurisconsultului Pothier, cel ce a fost
considerat “redactorul anonim al Codului civil francez” . Marea majoritate a doctrine și
jurisprudenței au susținut viziunea lui asupra îmbogățirii fără justa cauza și astfel s -a
dezvoltat, cu ajutorul doctrinei așa -numita teorie a “ gestiunii de afaceri imperfecte”. Aceasta
noțiunea era aplicabilă tuturor sit uațiilor care nu îndeplineau condițiile cerute de lege pentru
a se încadra în gestiunea de afaceri.
Mai târziu, doctrina franceză a sesizat diferențele majore dintre gestiunea de afaceri și
îmbogățirea fără justa cauza, contestându -se astfel teoria gestiu nii de afaceri imperfecte.
Aceste diferențe au fost accentuate de reputatul jurist Marcel Planiol, care a susținut pentru
prima dată ideea că îmbogățirea fără justa cauza este un izvor distinct de obligații,
catalogându -l ca un delict civil. Acesta susțin e că “…dacă îmbogățirea obținută fără cauză în
dauna altuia trebuie să fie restituita, atunci nu ne este permis să o păstrăm și ne vom convinge
că această acțiune este efectiv delictuala”18
Calificarea îmbogățirii fără justa cauză că izvor de obligații civ ile distinct, raportat la
toate celelalte categorii de izvoare s -a datorat în principal Curții de Casație francize. Aceasta
a pronunțat, în data de 15 iunie 1892, o hotărâre favorabilă autonomiei îmbogățirii fără justa
cauza, în cauză Boudier contra Pature au- Miran.: “pentru admiterea restituirii, este suficient

17 Marinescu Gh., op.cit., pag. 8
18 M. Planiol, Trait é élémentaire de droit civil, tome II: Les preuves. Les contracts , în Dr. Liviu Pop, Imbogatirea
fara justa cauza in reglementarea Noului Cod Civil , revista Dreptul nr. 7/ 2013, editura Uniunea Juristilor di n
Romania, Bucuresti, 2013, p.1 5

9
ca reclamantul să pretindă și să dovedească existenței unui avantaj, procurat printr -un
sacrificiu sau un fapt persona, celui împotriva căruia s -a acționat în judecată “19. Aceasta
rezolvare a probl emei a fost primită cu aprobare cvasiunanimă. Ulterior, prin alte hotărâri, au
fost dezvoltate condițiile de aplicare a acestui izcor de obligații, dintre care cea mai
intransigenta a fost aceea a subsidiarității acțiunii în restituirea valorii îmbogățirii fără justa
cauza.
În ceea ce privește dreptul roman, datorită lipsei unei reglementări exprese în Codul
civil, o perioadă îndelungată de timp această temă nu a reprezentat un punct de interes pentru
doctrina românească. În perioada vechiului Cod Civil a f ost publicat un singur studiu
consacrat îmbogățirii fără justa cauza, în lucrarea lui C. N Toneanu “Îmbogățirea fără justa
cauza” publicată în revista “Dreptul” nr. 5 și 16/1905. Aceasta s -a limitat la o descriere
generală a problemei abordate făcând doar trimiterile necesare la dezbaterile doctrinare a
juriștilor francezi,evitând să dezvolte sau să se pronunțe asupra naturii juridice a problemei.
Jurisprudența romana din acea perioadă a fost neunitara și instabilă, juriștii acceptând
fără rețineri teoria gestiunii de afaceri imperfecte dezvoltată de doctrina franceză.
O rezolvare corespunzătoare a problemii îmbogățirii fără justa cauza a fost dată de Înalta
Curte de Casație a României la 12 decembrie 1922 într -o soluție de speța pronunțată de
aceasta. Astf el, fără prea multe teoretizări, Înalta Curte și -a însușit statuările Camerei de
recursuri a Curții de Casație din Franța formulate în hotărârea din data de 15 iunie 1892, prin
care îmbogățirea fără justa cauza a fost consacrată ca izvor autonom de obligaț ii. În acest
sens s -a statuat că acțiunea în rem verso nu se confunda cu acțiunea în gestiunea de afaceri.
Pentru admiterea unei asemenea acțiuni s -a pronunțat că este suficient să existe o îmbogățire
a paratului care să rezulte dintr -un fapt personal sau un sacrificiu al reclamantului, la cum
cum a statuat și Curtea de Casație franceză.
Astfel instanță supremă românească a reținut: “Este constant în drept ca obligațiunea de
restituire create prin îmbogățirea fără justa cauzaca și acțiunea de în rem verso pentru
valorificarea acelei obligații decurg dintr -un principiu de echitate și de drept natural
necontestat, care deși nereglementat formal, poate servi ca temei juridic unei acțiuni în
justiție fără a fi supus regulilor și restricțiunilor speciale relative la material cvasicontractelor,
delictelor civile sau cvasidelictelor.”
Problema a fost definitive tranșat ă de către jurisprudența noastră, după cel de al Doilea
Război Mondial, precum și de către doctrinarii dreptului, nu prea numeroși, ale căror

19 Cass. Civ., chamber des requêtes , 15 juin 1892, Sirey, 1893, 1, 281, note J.E. Labb é,

10
preocupă ri științifice s -au focalizat mai ales asupra evoluției practicii judiciare privitoare la
îmbogățirea fără justa cauza și condițiile de admisibilitate a acțiunii de în rem verso20
Având în vedere că în vechiul cod existau numeroase texte care făceau posibi lă aplicarea
ideii îmbogățirii fără justa cauza și se prevedea expres obligația de restituire în sarcina
paratului care și -a mărit patrimonial print -un sacrifiu sau un fapt personal al reclamantului,
practică judiciară și doctrina au dezvoltat acest princi piu consacrându -i o definiție și
elaborând teoria generală a îmbogățirii fără justa cauză că izvor autonom generator de
obligații.

Secțiunea 2. Definirea îmbogățirii fără just ă cauz ă în Noul Cod Civil

În noul Cod Civil, îmbogățirea fără justa cauza este menționată în mod expres, alături de
celelalte două fapte juridice licite. Consacrarea expresă a acestui izvor de obligații
concluzionează faptul că legiuitorul a ținut cont de concluziile doctrine și s tatuările
jurisprudenței în materie. Astfel îmbogățirea fără justa cauza este reglementată expres în
cartea a V -a (Despre obligații), titlul II (Izvoarele obligațiilor), cap. III (Faptul juridic licit),
secțiunea a 3 -a, art. 1345 -1348.
După recunoașterea î mbogățirii fără just ă cauză că izvor autonom de obligații, doctrina
s-a ocupat cu definirea acesteia: “ faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este mărit
pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.”21
Din acest fapt juridic se naște un raport obligațional, obligația celui care își mărește
patrimonial de a restitui, în limita măririi celui care suferă pierderea patrimonială.
În ceea ce privește părțile acestui raport juridic obligațional, precizăm c ă creditorul
poartă denumirea de insaracit, iar debitorul se va numi îmbogățit.22 În situația în care
îmbogățitul nu executa voluntar obligația de restituire, insaracitul are dreptul la o acțiune în
justiție împotriva iimbogatitului pentru a cere și a obți ne condamnarea debitorului la
restituire, acțiune care se numește după terminologia dreptului roman “ action de în rem
verso”23
Prevederile art. 1346 din NCC , reglementează situațiile în care îmbogățirea unei
persoane (ca fapt juridic licit), poate fi jus tificată atunci când rezultă:

20 Dr. Liviu Pop, Imbogatirea fara justa cauza in reglementarea Noului Cod Civil , revista Dreptul nr. 7/ 2013,
editura Uniunea Juristilor din Romania, Bucuresti, 2013, p.14
21 C. Barsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligatii in dreptul civil . Teoria generala a obligatiilor , editura
Academiei , Bucuresti, 1981, p.119.
22 Ioan Adam, Drept civil. Obligatii. Faptul juridic , Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2013, p.95
23 Dr. Liviu Pop, op. cit., p.22

11
– din executarea unei obligații valabile;
– din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;
– dintr -un act îndeplinit de cel păgubit: în interesul său personal și exclusiv, pe riscul sau
ori, cu intenția de a gratifica; În alte situații decât cele stabilite de textul amintit, orice
persoană cara s -a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul alteia, va fi obligată la restituire.24

Secțiunea 3. Condițiile mat erial ale îmbogățirii fără just ă cauz ă

În esență, mecanismul îmbogățirii fără justa cauza consta în trecerea unei valori
economice din patrimonial insaraicutlui în cel al îmbogățitului. Acest mecanism se compune
din trei elemente, care sunt ceea ce numim condițiile material ale îmbogăț irii fără justa
cauza25 și anume:
a) Să existe o îmbogățire a paratului care presupune mărirea patrimoniului acestuia
prin: dobândirea unui bun sau a unei creanțe, realizarea unei plantații sau executarea unei
lucrări, primirea unei liberări de datorie, prest area unui serviciu care, de obicei se cere plătit26
etc.
Îmbogățirea mai poate fi directă sau indirectă . Îmbogățirea directă este atunci când a
fost obținută în mod direct în dauna sărăcitului. Ea poate fi provocată printr -un fapt al
îmbogățitului sau pri ntr-un fapt al sărăcitului. De asemenea, îmbogățirea directă poate fi
cauzată și din fapta unui terț. În acest caz terțul nu a intervenit decât ca un simplu instrument
material al îmbogățirii și al sărăcirii, fără ca el să fi dobândit personal în cursul mu tației
vreun drept asupra valorii transferate.27
b) Să existe o insaracire a reclamantului prin micșorarea patrimoniului acestuia.
Această micșorare poate consta în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în
efectuarea unor cheltuieli care nu a u fost restituite, într -o liberare de datorie: într -o prestație
efectuată: într -o cheltuială sau pierdere: într -un serviciu realizat: în lipsirea de folosință unui
lucru. Așadar, insaracirea poate avea ca obiect, ca și îmbogățirea în mod simetric, fie
creșterea pasivului, fie diminuarea activului patrimonial. Este de exemplu situația unui
moștenitor care face reparații la un bun succesoral, bun care cade la împărțeala în lotul unui

24 Dr. Adrian STOICA, Dr. Ionel BOSTAN, Analiza prevederilor Noului Cod Civil privind îmbogățirea fără justă
cauză , Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 4. Issue 1/2015 – http://juridica.ugb.ro , p.2
25 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 22
26 Trib Suceava , dec. nr. 81/1963, in J.N., nr. 2/1965, p. 122
27 Ioan Adam, op. cit., p.98

12
alt moștenitor. Este considerată o micșorare a patrimoniului și munca presta tă de o persoană
în gospodăria altei persoane, deoarece aceasta din urmă se îmbogățește.28
Astfel o insaracire patrimoniala semnifică o pierdere evaluabilă în bani. Cel care suferă
acea pierdere poate dobândi calitate de reclamant prin promovarea unei acți uni de în rem
verso prin care poate solicita restituirea pierderii suferite.
c) Între îmbogățirea paratului și insaracirea reclamantului trebuie să existe o legătură
directă sau indirectă, în sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice. Prin
corelația sau legătura de conexitate dintre îmbogățire și insaracire este necesar să înțelegem
faptul că cele două fenomene trebuie să aibă aceeași origine sau, în alți termini, una și aceeași
cauză.29
Această condiție a fost analizată într -o speță de către Tribunalul Mureș. În fapt,
reclamanta M. A a contribuit din punct de vedere financiar la cumpărarea a trei imobile, însă
prin modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare -cumpărare acestea au devenit
bunurile proprii ale pârâtei M. D. – M. Recla manta a susținut că sunt îndeplinite condițiile
îmbogățirii fără justă cauză, deoarece a avut loc o sporire a patrimoniului pârâtei prin
diminuarea patrimoniului reclamantei.
Instanța a reținut că în cauză nu a fost făcută dovada îmbogățirii patrimoniului
reclamantei și a însărăcirii patrimoniului pârâtei, dar în special a legăturii directe sau
indirecte între îmbogățire și însărăcire, respectiv că îmbogățirea pârâtei s -a făcut pe baza
însărăcirii reclamantei.30
În acest sens, în doctrina de specialitate s -a precizat că este “ indiferent dacă insaracirea
și îmbogățirea corelativă rezultă din fapta păgubitului sau a îmbogățitului ori a unei terțe
persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză comună – un act sau eveniment”31
Legătură de conexitate este de cele mai multe ori directă, nemijlocita, din patrimonial
insaracitului în patrimoniul îmbogățitului. Există însă și cazuri în care legătura de conexitate
este indirectă, când valoarea pierderii patrimoniale trece din patrimonial insaraci tului în
patrimonial îmbogățitului traversând și un patrimoniu subsidiar, al unui terț. De exemplu
când o persoană executa o reparație unei alte persoane cu materialele unui terț.

Secțiunea 4. Condițiile jur idice ale îmbogățirii fără just ă cauz ă

28 Trib. Suprem, dec. nr. 492/1963, în I.G. Mihuta, Repertoriu de Practică Judiciară În Materie Civilă a
Tribunalului Suprem Și a Altor Instanțe Judecătoreșt i, 1952 -1969,p. 197
29 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 28
30 Sentința civilă nr. 706 din 8 iunie 2016, Tribun alul Mureș
31 Fr. Deak, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor , Universitatea Bucuresti, 1960, p.279

13
În ceea ce privește condițiile juridice, din analiza prevederilor textelor art. 1345 -1346
doctrina a concluzio nat că este necesară îndepl inirea a trei condiții pentru a fi în prezența
îmbogățirii fără just ă cauză:
a) Îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă. Problema care
se pune este aceea de a stabili înțelesul termenului de “cauză”.
Din capul locului trebuie să arătăm că termenul de “ cauză” de această dată are un
înțeles cu totul diferit față de cauza actului juridic, privită ca o condiție esențială de validitate
a acestuia. Î n materia îmbogățirii fără just ă cauză, cauza desemnează modalitatea, calea
juridică de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de c ele mai multe ori este o
dipozi ție legală sau un act j uridic. Astfel spus, cauza în această materie o constituie titlul
juridic conve nțional sau legal care justific ă obținerea unui avantaj economic de către
îmbogățit.32
În conformitate cu dispozițiile art. 1346 NCC: “Îmbogățirea este justificată atunci când
rezult ă:
– Din executarea unei obligații valabile;
– Din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit
– Dintr -un act îndeplinit de cel păgubit în int eresul său personal și exclusiv, pe
riscul sau , după caz, cu intenția de a gratifica
Astfel est e exclusă îmbogățirea fără just ă cauză atunci când îmbogățirea provine din
executarea unei obligații valabile. Principala consecință este împiedicarea intentării unei
acțiuni action de in rem verso, deoarece îmbogățirea are un temei legal.
b) Îmbogăți rea să nu fie imputabil ă pârâtului. Acest fapt presupu ne că îmbogățitul
să fie de bun ă-credință.
Buna – credința, confor m art. 14 (2) din NCC se prezum ă, prin urmare nu trebuie
dovedită. Concluzia este că trebuie să lipsească orice culpă din par tea îmbogățitului, caz în
care însărăcitul nu va putea recupera decât valoarea îmbogățirii33
Condiția ca îmbogățitul să fie de bun ă-credință este rezultatul analizei prevederilor art.
1345 care îl prezintă pe acesta ca fiind “ cel care , în mod neimputabil s-a îmbogățit fără just ă
cauză” Acesta invoc ă un principiu general care constă într -o îndatorire generală a oricărei
persoane de a nu se îmbogăți nejustificat în dauna altuia și nicidecu m într -o conduită
culpabilă a p ârâtului.

32 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 30
33 Ioan Adam, op. cit., p 104

14
În ceea ce privește culpa însărăcitului, chiar dacă aceasta nu este un obstacol în calea
exercitării acțiunii action de in rem verso , ea poate servi ca fundament pentru angajarea
răspunderii civile delictuale a însărăcitului, dacă prin conduit a acestuia din urmă s -au cauzat
prejudici i îmbogățitului.
c) Însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru repararea
pagubei sale. Această condiție este menționată expres în art. 1348 NCC:” Cererea de
restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține
ceea ce îi est e datorat.”Acest articol eviden țează încă din titlu caracterul subsidiar al acțiunii
în restituire.
Condiția subsidiarității acțiun ii actio de in rem verso a fost analizată mai succint într -o
sentință dată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În fapt s -a reținut că,
reclamanta –fosta unitate deținătoare – a efectuat re parații, aducând un spor de valoare
imobilului cu destinație de locuință. La restituire, aceasta a solicitat rambursarea cheltuielilor
efectiuate, iar la refuzul pârâților, reclamanta a intentat o acțiune în justiție bazată pe
îmbogățirea fără justă cauză.
Curtea a declara t admisibilitatea acțiunii, statuând că: “Una dintre condițiile de
admisibilitate a actio de in rem verso este subsidiaritatea sa, ceea ce înseamnă că nu poate fi
exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acțiune, fie contra un ui terț – un eventual
garant -, fie contra celui îmbogățit […]Subsidiaritatea acțiunii de in rem verso semnifică
faptul că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acțiune, fie contra
unui terț – un eventual garant -, fie contra celu i îmbogățit. […]Curtea a calificat cererea ca
fiind o actio de in rem verso , Codul civil la 1864, art.494 făcând aplicarea principiului
îmbogățirii fără justă cauză, fiind instituită obligația de restituire întrucât are loc o mărire a
patrimoniului pârâțil or A. și B. pe seama patrimoniului reclamantului Consiliul Județean
Brașov .”
Curtea a reținut că era inadmisibilă aplicarea unor norme de drept comun pentru
recuperarea cheltuielilor efectuate de pârâtă, deoarece legea dădea dreptul la recuperare doar
chiriașilor, nu și altor deținători care efectuează lucrări la imobile cu destinație de locuință.
Astfel că, în situația prezentată, condiția subsidiarității era îndeplinită, reclamanta neavând
altă acțiune de a -și satisface dreptul.34
Doctrina franceză explic ă această condiție prin prisma teoriei obstacolelor care
menționează că action de in rem verso nu poate fi exercitată atâta timp cât există un obstacol

34 Decizia nr. 1482 din data de 5 octombrie 2017 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

15
de drept, dar are cale liberă dacă alte acțiuni sunt împiedicate de un obstacol de fapt.35 Ceea
ce înseamnă că, dacă reclamantul are posibilitatea intentării unei acțiuni bazată pe contract
sau cvasi -contract, delict sau cvasi -delict, acțiune action de in rem verso nu poate fi
exercitată, neavând justificare.
De asemenea acțiunea nu poate fi ex ercitată împotriva îmbogățitului, când avantajul
patrimonial a trecut prin patrimoni ul unui terț. Însărăcitul trebuie să obțin ă întâi plata de la
debitorul s ău, care este o terță persoană, îndreptându -se întâi împotriva acestuia și numai
după ce constat ă insolvabilitatea acestuia se poate întoarce contra îmbogățitului promovând
acțiunea înte meiată pe îmbogățirea fără just ă cauză.36

Secțiunea 5. Limitele restituirii înte meiate pe îmbogățirea fără just ă cauz ă

Încă înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil s -a susținut în doctrină și în
jurisprudenț ă teoria inspirată din doctrina franceză conform căreia îmbogățitul este obligat să
restituie cel mult valoarea îmbogăț irii sale, dar numai în limita însărăcirii corelative a
creditorului. Această soluție a fost adoptată și de legiuitorul rom ân, fiind consacrat ă în art.
1345 NCC unde se prevede ca :” Cel care, în mod neimputabil, s -a îmbogățit fără justă
cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale
suferi te de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri .”
Din această prevedere, în doctrina au fost conturate două reguli:
a) Îmbogățitul este obligat la restituire numai în limita valorii îmbogățirii sal e, chiar
dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Astfel, el nu este obligat să restituie fructele
civile sau să plătească dobânzi legale, deoarece îmbogă țitul este prezumat a fi de bun ă-
credință, faptul îmbogățirii fiindu -i neimputabil.
b) Însărăcitul a re dreptul de a -i fi restituit doar limita însărăcirii sale, chiar dacă
valoarea îmbogățirii obținută de îmbogățit este mai mare
De remarcat este faptul că aceste condiții se aplică doar în situația în care îmbogățitul
este de bun ă-credință, altfel nu ne mai putem plasa pe terenul in stituției îmbogățirii fără just ă
cauză.37
În ceea ce privește determinarea momentului la care trebuie să ne raportăm pentru a
stabili existența și întinderea obligației de restituire, în opinia dotrinar ă majoritar ă s-a susținut
că acel moment este cel al sesizării instanței de judecată sau al introducerii acțiunii în

35 Alain Béna bent, Droit des obligations , Editura L.G.D.J, colectia Précis Domat , în Ioan Adam , op. cit., p. 105
36 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 35
37 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 37

16
justiție.38 Această soluție a fost consacrată expres în Codul Civil ger man și a fost adoptată și
de do ctrina și jurisprudența franceză.
Soluția adoptată de doctrina românească veche a fost expres reglementata de legiuitorul
roman în art. 1347 alin (1) care prevede ca :”Restituirea nu este datorată decât dacă
îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.” Textul este aplicabil atât în ceea ce privește
existența o bligației de restituire cât și în ceea ce privește întinderea acesteia. În consecință,
dacă îmbogățirea p ârâtului a încetat până la data introducerii acțiunii, din motive
independente de acesta, raportul obligațional se stinge.39

38 D. Gherasim, Buna credin ță în raporturile juridice civile , EDIT URA ACADEMIEI R.S.R , Bucuresti, 1981 p. 58
39 Dr. Liviu Pop, op. cit., p. 38

17
Capitolul III. Elemente de drept comparat
Secțiunea 1. Definirea îmbogățirii fără just ă cauz ă în dreptul modern german

În urma discuțiilor doctrinare aprinse pornite în sec. al XIX – lea, și criticile înaintate de
experții germani, norma generală redactată de art. 812 BGB40 reprezintă o evo luție bazată pe
strădania exper țiilor și juriștilor de a obține concentrație și precizie ideatică: “Oricine, prin
prestația făcută de o altă persoană sau prin orice alt mod, realizează un avantaj fără cauză
juridică, pe cheltuiala altei persoane, este obligat față de ea la restituire. Această obligație
exista de aseme nea, atunci când cauza juridica dispare ulterior, sau când rezultatul urmărit
prin mijlocirea unei prestații astfel cum el se realizează din con ținutul actului juridic, nu se
realizează.”
În acest articol, este materializat ă opinia pe care Wyss o anticipase în comentariile sale
la dreptul elvețian al obligațiilor. Prima carte, precum și teoria generală a obligațiilor au
reprezentat construcții leg islative asemănătoare dreptului elvețian în ceea ce privește
definirea unor 41instituții. Punctul de plecare a regulilor în ceea ce privește principiul
îmgoba țirii fără just ă cauză presupune că tot ce s -a dobândit pe seama și în detriment ul altuia
fără baz ă legală trebuie restituit.
B.Windscheid a influențat lucr ăriile prepa ratorii pentru redactarea paragrafelor din BGB.
Aceasta a reușit să găsească soluția codificării pri ncipiului îmbogățirii fără just ă cauză prin
cumularea principiului lui Pomponius și ap licațiile practice preluate din tradiția juridică a
lumii germane.
Legiuitorul german a strâns într -o normă soluțiile lui B. Windscheid, s -a inspirat și din
dreptul elvețian și din învățămintele lui Savigny, însă nu a stabilit felul în care să se
contopeas că modurile diferite de îmbogățire, rezervând acest drept soluțiilor științei și
practicii noului secol.
Considerată ca fiind o operă monumentală, părinții Codului civil german au lăsat să se
înțeleagă că nu ar mai fi nimic de adăugat la cuvintele: “În pre tenția izvorâtă din îmbogăți rea
fără just temei a altuia st ă ascunsă o mare idee care însă nu a putut fi pusă în practică până la
capăt pentru că ideea dreptății ar trebui să fie exprimată aici mai limpede decât este posibil

40 Bürgerliches Gesetzbuch – Codul Civil german
41 Ciprian Paun, Imbogatirea fara justa cau ză Studiu compa rative in dreptul german si rom ân, editura Wolter
Kluwer, Bucuresti, 2008, p.45

18
acest lucru în realitatea socială și economică incompletă. Totuși – sau poate că tocmai de
aceea – ideea de dreptate este bună și mare”42

Secțiunea 2. Teoria “normei generale” a lui Savigny

În spați ul intelectual al dezbaterilor germane privind codificarea dreptului obligațiilor s –
a remarcat reputatul jurist Carl von Savigny , prin apelul continuu la sursele romane și la
interpre tările glosatorilor medievali. Savigny a pus mare preț pe lucrarea lui Pomponius din
care a dedus un principiu general bazat pe echitate și dreptate, acea sta constit uind sinteza
filozofico -juridic ă a îmbogățirii făr ă just ă cauză. Potrivit reputatului juris t german,
îmbogățirea fără just ă cauză reprezenta un izvor autonom de obligații având ca baza
filosofică echitatea romană.43
Teoria despre dreptul îmbogățirii este d ezvoltată în lucrarea sa celebr ă System der
heutig en Rechts (Sistemul dreptului de azi).44 În cuprinsul acesteia, se susține necesitatea
redactării unor norme generale prin care să se interzică îmbogățirea injustă. Aceasta,
codificată expres în BGB, să devină un fundament al condictionem -urilor romane inc luse în
codul civil german .
“Teoria normei generale” dezvoltată de Savigny a fost criticată de către Georg Wilhem
August Sell în cartea sa Versuche im Gebiete des Zivilrechts (Căutări în domeniul dreptului
civil), în capitolul intitulat Despre principiul dreptului roman ca nimeni nu are voie să se
îmbogățească în detrimental altuia. Sell a susținut importan ța morală a îmbogățirii fără just ă
cauză pentru întregul sistem de drept , remarcând în cartea sa: “Principiul că nimeni nu
trebuie să se îmbogățească în detrimentul altuia este după dreptul roman cu totul general și
trece prin tot sistemul juridic. El nu trebuie prin urmare redus la cazurile pentru care se
găsește aplicabilita te expresă în legi, ci și la acele cazuri care nu sunt enunțate explicit în acte
normative și există doar motivul acțiunii, anume îmbogățirea în detrimentul altuia.” Sell
susține în lucra rea sa insuficienta echit ății pentru a motiva o pretenție concretă. E l afirmă că
nu este suficientă însărăcirea uneia dintre părți, ci mai degrabă trebuie aflat dacă cineva are
un “ drept legitim” . Dacă îmbogățirea este nelegal ă, juristul considera că ar trebuie
echilibrată conform “legilor dreptății naturale”.

42 W. Lang, Der Allgeemeine Bereicherungsanspruch im französischen Recht vor und nach dem Code Civil , Teza de
doctorat, în Ciprian Paun, Imbogatirea fara justa cauza. Studiu comparative in dreptul german si roman, editura
Wolter Kluwer, Bucuresti, 2008, p. 47
43 Ciprian Paun, op. cit., p.56 -57
44 D. König, Ungerechtfertigte Bereicherung. Tatbestände und Ordnungsprobleme in rechtsvergleichender Sicht ,
Heidelberg, Winter, în Ciprian Paun, op.cit., p. 56

19
Aceste moti ve au dus la respingerea de către autorul lucrării Versuche im Gebiete des
Zivilrechts, a teoriei consacrării exprese a unei norme generale din care să se dezvolte
aplicații practice, elaborate de Savigny. Juristul considera că îmbogățirea fără justa cauză
trebuie să rămână o normă internă generală a întregului sistem de drept.45
În ciuda criticilor aduse teoriei lui Savigny, norma propusă de acesta a fost consacrată în
art. 812 BGB sub următoarea formulare: “Oricine, prin prestația făcută de o altă persoană sau
prin orice alt mod, realizează un avantaj fără cauză juridică, pe cheltuiala altei persoane, este
obligat față de ea la rest ituire. Această obligație exist ă de aseme nea, atunci când cauza
juridica dispare ulterior, sau când rezultatul urmărit prin mijlocirea unei prestații astfel cum
el se realizează din conținutul actului juridic, nu se realizează.”
Prin aceast ă formulare generală de sanc ționare a îmbogățirii fără just ă cauză, Codul civil
german a oferit avantajul acoperirii lacunelor lăsate de lipsa unor reglementări rom ane în
anumite cazuri.
Potrivit dreptului german, îm bogățirea fără just ă cauză a fost ridicată la rangul de izvor
autonom de drept, independent de cvasi -contracte.

Secțiunea 3. Teoria generală a action de in rem verso în dreptul german

Art. 812 din Codul civil german definește îmbogățirea fără justa cauza conform “normei
generale” edictata de Savigny: “Oricine, prin prestația făcută de o altă persoană sau prin orice
alt mod, realizează un avantaj fără cauză juridică, pe cheltuiala altei persoane, este obligat
față de ea la restituire. Această obligație exista de asemenea, atunci când cauza juridical
dispare ulterior, sau când rezultatul urmărit prin mijlocirea unei prestații astfel cum el se
realizează din c onținutul actului juridic, nu se realizează.”
În cadrul reglementarii din BGB se deduc condițiile cerute pentru a introduce acțiunea în
restituire: dobândirea unui bun, a unui serviciu evaluabil patrimonial sau a unei valori, adică
o îmbogățire a patrimon iului p ârâtului, făcută în dauna reclamantului sub forma unui avantaj
dobândit, o însărăcire a reclamantului generate de un fapt juridic legat de îmbogățire.46
În doctrin a și jurisprudența germană clasică este formulată cerința “nemijlocirii” adică
necesitatea existenței unei legătu ri directe între îmbogățire și însărăcire.47

45 Ciprian Paun, op. cit, p.58
46 Ciprian Paun, op. cit, p.172
47 H. Haas, Die Darstellung des Tatbestandes der ungerechtfertigten Bereicherung in moderner Sicht , Tübingen,
Univ., D iss.,teza de doctorat, în Ciprian Paun, op.cit., 172

20
Această transmisiune patrimonială trebuie să se fi produs “nedrept” sau “ fără just
temei”. Aceasta este una dintre condițiile juridice deduse de doctrina germană. Condiția unei
legături dir ecte “ atât îmbogățirea cât și însărăcirea sunt rezultatele unei cauze commune”48
este subînțeleas ă în dreptul german.
Funcția restituirii const ă în aceea că bunurile aflate injust în patrimonial debitorului, prin
însărăcirea patrimoniului creditorului trebuie restituite.
În dreptul german, i nstituția îmbogățirii fără just ă cauză se prezintă ca o lege corectiv ă a
compensării datoriilor, aflându -se în legătură directă cu posesia pe nedrept, lege a cărei
necesitate reiese din caracteristicile deosebite ale dreptului ce reglementează circula ția
bunurilor și din insuficien ță, în multe, a dreptului răspunderii civile delictuale , pentru a putea
fi restit uite însărăcitului avantajele patrimoniale pe care le -a pierdut și pe care îmbogățitul le –
a dobândit injust.
Recunoașterea acțiunii în restitui re pentru îmbogățirea fără just ă cauză se face datorită
dobândirii fără just temei a unui avantaj patrimonial în detrimentul altcuiva. De aici rezultă o
primă alternativ ă a textului legal, dobândirea prin prestație, care presupune posibilități
multiple din care ar putea să rezulte o îmbogățire fără just ă cauză, iar din faptul juridic al
prestației se deduce că: “a fos t în detrimentul patrimoniului însărăcitului”.49

Secțiunea 4. Îmbogățirea și însărăcirea ca și condiții economice a acțiunii action de
in rem verso

Prima condiție pentru admisibilitatea acțiunii action de in rem verso, îmbogățirea,
prezintă un caracter du al în ceea ce privește importan ța, în primul rând prin faptul că este o
condiție cerută de normă art. 812 Cod civil german, iar în al doilea rând pentru ca serveste
drept măsură de calcul a restituirii.
În doctrina contemporană s -a nuanțat ideea conform căreia îmbogățirea trebuie să
reprezinte un beneficiu material sau juridic obținut prin dobândirea unui bun, a unui se rviciu
sau a unui drept. Aceas tă crește re patrimonial ă rezult ă dintr-o operațiune sau o tranzacție care
degrevează pasivul, evitând să aducă reclamantului pierderi sau cheltuieli. De asem enea și o
îmbogățire nepecuniar ă sau mo rală poate reprezenta fundament ul unei acțiuni în restituire.50
O serie de hotărâri judecătorești au reprezentat evoluția în ceea ce privește acceptarea unei

48 D. Gherasim, op. cit., p.23
49 Ciprian Paun, op. cit, p.174
50 M. Lieb, Das Bereicherungsrecht de leg e ferenda , în Ciprian Paun, op.cit., p.175

21
acțiuni în restituire pentru o îmbogățire nepecuniar ă, susținând faptul că aceast a trebuie doar
să fie evaluabil ă pecuniar
Pentru îmbogățiții de bun ă-credință, definiția îmbogățirii ca reprezentând un “avantaj
obținut” duce la adoptarea modelului Erlangtes -Wertersatz -Bereicherung tradus ca “ obținut-
apreciere pecuniara -îmboga țire”
Din punct de vedere al “avantajului obținut”, clasificarea tipologiilor de îmbogățire cu
ajutorul criteriului privind evaluarea mater ială se bazează pe clase de speț e analizate de
instanțele judecăt orești și commentate de doctrin ă.51
Doctrina 52 a împărțit modurile de identificare a beneficiului o bținut astfel:
– Dobândirea unui bun fizic sau al unui drept
– Degrevarea de o datorie sau dispariția unei restrângeri de a exercita un drept
– Neexecutarea unei sarcini sau a unei prestații
– Evitarea unei diminuări a patrimoniului
În doctrina juridică german ă, prima cat egorie a fost definit ă sub form a a doua aserțiuni
cu caracter axiomatic:
1. “Orice dobândire de către îmbogățit a proprietății asupra unui bun fiz ic
prezentând o valoare pentru însărăcit constit uie o îmbogățire”
2. “Dobândirea unui drept real sau personal poate să constituie o formă de
îmbogățire”53
În general cauza îmbogățirii const ă într-o activitate umană, dar poate consta și dintr -o
activitate a naturii.
La jumătatea secolului al XX -lea a fost conturată teoria prestației. Această teorie aduce
ca și cadru de noutate definirea îmbogățirii după cum aceasta este rezultatul unei prestaț ii sau
al unei situații fără prestație, Îmbogățirea prin prestație este reprezentată de toate modurile
prin care îmbogățitul poate dobândi un avantaj printr -un act/fapt al îmbogățirii. Astfel,
îmbogățirea condiționată de prestație presupune că p ârâtul să f i “dobândit ceva”, fixându -se
pretenția la un anumit obiect și se stabilește care este conținutul prestației ce trebuie re stituit.
S-a afirmat în doctrină că “prestația în sensul îm bogățirii fără just ă cauză demonstrează
natura unui concept funcțional și modern, care ia în considerare o multitudine de fenomene
îmbogățitoare p rovocate de un act voluntar al însărăcitului în profitul unei terțe persoane”.54

51 Ciprian Paun, op. cit, p.177
52 A se vedea H.G. Koppensteiner, E.A. Krammer, Ungerechtfertigte Bereicherung , ed. A II -a , de Gruyter, Jura,
Berlin, în Ciprian Paun, op.cit., p.177
53 Ciprian Paun, op. cit, p.178
54 Idem, p.197

22
La polul opus, îmbogățirea fără prestație privește mai degrabă beneficiile adus e în afar a
unui context finaliz at, din care ingeren ța injusta a îmbogăț itului în sfera patrimonială a
însărăcitului reprezintă actul cel mai important. Din redactarea art. 852 alin. (2) se poate
desprinde ideea conform căreia un fapt ilicit poate fi cauza unei tran smiteri patrimoniale ce
are menirea de a da naștere unei acțiuni rezultând dintr -un fapt juridic ilicit și unei repetiț ii
pentru îmbogățirea fără just ă cauză: “ Atunci când, ca urmare a unui fapt juridic ilicit,
persoana obligată la reparație a dobândit ce va în dauna părții însărăcite, acesta este obligat,
chiar după îndeplinirea obligației, să restituie, conform dispozițiilor priv itoare la îmbogățirea
fără just ă cauză”.
Doctrinar, îmbogățirea prin pretenție a fost clasificată în mai multe grupe cazuistice:
– Îmbogățirea prin intervenție sau în urma ingerinței sau unei imixtiu ni a
îmbogățitului în patrimoni ul însărăcitului
– Îmbogățirea prin “instrumente legale”
– Îmbogățirea apărută în urma acțiunii forțelor naturii pe cheltuiala însărăcitului
– Îmbogățirea prin pl ata făcută de către o persoană în incapacitatea de a face o plată
valabilă
Însărăcirea este definită ca fiind o diminuare a patrimoniului, indiferent de modul în care
a survenit, pe care o suferă reclamantul și a cărui valoare nu trebuie neapărat să fie de aceeași
dimensiune cu cea a îmbogățirii. Sistemul judiciar al dreptului german este preocupat de
echilibrarea economică a celor două patrimonii.
Însărăcirea nu trebuie neapărat să se constituie într -o pierdere materială , ci poate fi
constituită și printr -o prestație susceptibilă de remunerație sau într -o inacțiune, ceea ce
înseamnă că nu este necesar ca patrimoni ul însărăcitului să înregistreze o scădere în valoare .
De ase menea, valoarea însărăcirii nu trebuie să fie core lativă valorii îmbogățirii în ceea ce
privește întinderea. Astfel beneficiul dobândit poate fi mai mare sau mai mic decât pierderea
suferită.55

Secțiunea 5. Condițiile juridice ale action de in rem verso

Conceptul de “cauză” în dreptul german cuprinde două elemente: scopul imediat și cel
mediat al consimțământului.

55 Idem, p.217

23
În ceea ce privește scopul imediat, literatura de specialitate a subliniat ideea conform
căreia obligația fiecăreia dintre cele două părți are drept cauză angajamentul luat de ceala ltă
parte.Cele două obligații se sutin mutual și sunt un fundament una pentru cealaltă.
Pe de altă parte, scopul mediat este o creație relative recentă a literaturii juridice
europene și constă în reprezentarea unei calități său fel de a fi a faptei sau pe rsonalității
celeilalte părți contractante, cu condiția ca acest scop să fi fost cunoscut sau avdn natura de a
fi cunoscut de cealaltă parte.56
În dreptul german, îmbogățirea unei persoane nu este o cauză suficientă pentru a da
naștere unei acțiuni de desp ăgubire. De aceea, prin modul de redactare a Codului civil
german, a fost limitată sfera de aplicare a acțiunii în despăgubire la categoria restrânsă de
cazuri unde caracterul ilegitim sau nedrept este o cerință obligatorie.
Similar dreptului roman, eventimentele care produc efecte juridice sunt divizate în două
categorii: actele juridice și faptele juridice. În cazul transmiterii de valori, se evidenteaza
situația în care este obligatoriu a distinge între îmbogățiri care provin dintr -un act juridic, fie
dintr-un fapt juridic. Din punct de vedere al insaracitului, există două tipuri de trasmiteri de
valori:
– Efectuarea cu voinț a însărăcitului
– Efectuarea fără voinț a înărăcitului.
Doctrina a admis ideea conform căreia în situația în care o cauză n -a fost suficient
precizata – tacita – dar ușor de determinat de către cealaltă parte, poate fi juridic luată în
considerare. Astfel se acordă o mare importanță elementului de ordin psihologic pentru a
evidenția existent sau nu a cauzei.
Tot în doctrina s -a sublini at ideea că o cauză poate să lipsească din mai multe motive:
a) Cauză nu a existat vreodată
b) Cauza care trebuia să se realizeze nu s -a mai realizat
c) Cauza după ce a existat, dispare ulterior
d) Cauza exist ă, dar nu poate fi luată în considerare juridic57
În ceea ce privește transmiterile care au loc fără voință insaracitului, exista o prezumție
ca la baza acestei transmiteri nu există nicio cauză juridică.
Jurisprudența germană a clasificat în două mari grupe cazurile de îmbogățire fără justă
cauză:

56 D. Gherasim, op. cit, p.20
57 Ciprian Paun, op. cit, p. 236

24
a) Cele în care transmiterea rezult ă dintr -un act de dispoziție al unei persoane lipsite
de drept, provocând efecte în dauna persoanei în drept
b) Cele în care transmiterea rezult ă dintr -un fapt juridic 58
O altă condiție juridică care merită analizată o reprezintă subs idiaritatea action de in rem
verso. Jurisprudența și doctrina au delimitat două mari cazuri:
– În primul, însărăcitul ar putea să aleagă între o acțiune comună și o acțiune bazată
pe action de in rem verso .
– În al doilea, este prezent ă situația în care action de in rem verso poate fi intentat ă
exclusiv în situația în care acțiunea de drept comun devine inoperantă datorită unui obstacol
de fapt sau de drept.
Totuși, din textele prevăzute de BGB, se poate conclude ideea conform căreia acțiunea
bazată pe îmbogățirea fără justa cauza este acordată chiar dac ă cea bazată pe răspundere
civilă delictuala este prescrisă. Astfel se poate trage concluzia că este acceptat concursul
acțiunilor în dreptul german, ignorând subsidiaritatea acesteia, spre deosebire de dreptul
roman unde acțiunea action d e in rem verso nu poate fi intentata dacă insaracitul are la
dispoziție o altă acțiune prin care își poate revendica dreptul.59
Această condiț ie a fost analizată și în cauza 189/87 Athanasios Kalfelis împotriva
Bankhaus Schröder, Münchmeyer, Hengst und Co. și alții . În fapt , domnul Athanasios
Kalfelis a î ncheiat cu banca Bankhaus Schröder Münchmeyer, Hengst International SA, prin
intermediul bancii Bankhaus Schröder, Münchmeyer, Hengst und Co, operațiuni bursiere în
numerar ș i operațiuni bursiere la termen c u lingouri de argint. Operatiunile la termen s -au
soldat cu o pierdere total ă.
Domnul Kalfelis a intentat acțiune in justiție împotriva băncii -mam ă, a filialei acesteia și
a reprezentantului, bazându -se pe invocarea acțiunii pentru:
– Răspundere contractuală pentru încălcarea obligațiilor de informare
– Răspundere delictuală, susținând că i s -a cauzat un prejudiciu datorită
comportamentului pârâților, contrar bunelor moravuri
– Îmbogățire fără justă cauză, în temeiul legislației germane, considerând că putea
cere restituirea a ceea ce a pierdut
Curtea a analizat situația de față și a decis că : “în cazul unei cereri întemeiate, cumulativ,
pe răspunderea delictuală, pe încălcarea unei obligații contractuale și pe îmbogățirea fără justă

58 Primul proiect juridic acorda tuturor acestor ipoteze, sontiges grundloses Haben, o actiune generala, desemnata
sub numele de condictio sine causa
59 Ciprian Paun, op. cit., p. 250

25
cauză, instanța competentă î n temeiul articolului 5 alineatul (3) poate judeca aspecte ale aceleiași
cereri care se bazează pe fundamente ce nu sunt delictuale.”60

60 Cauza 189/87 Athanasios Kalfelis împotriva Bankhaus Schröde r, Münchmeyer, Hengst und Co. și alții

26
Capitolul IV. Acțiune înte meiată pe îmbogățirea fără just ă cauz ă61

Sentința civilă nr. 486/26 februarie 2014 a dezbătut un caz în care se cerea instanței să
constate int ervenirea îmbogățirii fără just ă cauză.
Instanța a reținut în starea de fapt că în anul 2009 s -a încheiat un contract de achiziție
având ca obiect producerea oxigenului m edical, punerea în funcțiune și service -ul instalațiilor
de producer e a oxigenului medica l; în contractul de achiziții se prevedea ca obligația
suportă rii cheltuielilor privind spați ul în care urma s ă se producă oxigenul revenea p ârâtei.
În drept , s-a reținut că îmbogățirea fără just ă cauză este faptul juridic licit prin care are
loc mărirea patrimoniului unei persoane, denumită îmbogățit, prin micșorarea corelativă a
patrimon iului altei persoane, denumită însărăcit, fără ca pentru acest efect să e xiste o cauză
justă sau un temei juridic. Din faptul juridic menționat se naște un raport juridic în temeiul
căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului restituirea valorii cu care s -a îmbogățit, la
nevoie, prin acțiunea numită action de in rem v erso.
Instanța a subliniat că pentru a fi admisă o asemenea acțiune este obligatoriu
îndeplinirea cumulative a următoarelor condiții:
– Să existe o îmbogățire a p ârâtei
– Să existe o însărăcire a reclamantului
– Între îmbogățire și însărăcire să existe o legătură de cauzalitate
– Să nu existe nicio cauză legitimă care să motiveze îmbogățirea
– Să nu existe alt mijloc juridic de recuperare a pierderii patrimoniale suferite de
reclamant
Instanță de fond, analizând condițiile a concluzionat că nu este posibilă in troducerea
unei acțiuni b azată pe îmbogățirea fără just ă cauză, deoarece ultima condiție prezentată nu
este îndeplinită. În speță, între părți a fost încheiat un contrac t, iar reclamantul are la
îndemân ă o acțiune pe rsonală rezultând din contractul încheia t cu p ârâta.
Aceeași rezolvare a dat -o și instanță de apel, arătând în motivare că instanț a de fond în
mod corect a constatat nejustificarea introducerii unei acțiuni bazate pe îmbogățirea fără just ă
cauză. În urma analizei condițiilor prezentate anterior, rezultă că nu este posibilă introducerea
unei acțiuni înte meiate pe îmbogățirea fără just ă cauză, atâta timp cât între părți a fost
încheiat un contrac t, reclamantul având la îndemân ă o acțiune rezultând din contractul
încheiat.

61 Curtea de Apel Ploiesti, sectia a II -a civi la, de contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 583 din 29 septembrie
2015 publicata in Pandectele Romane , nr. 2.2016, p123 -126

27
Cheltuielile reprezentând chirie și energie electri că pentru acest spațiu, solicitate de
reclamant, rezultă din contractele încheiate între părți. Ele reprezintă despăgubiri solicitate de
una dintre părți ca urmare a încheierii și executării acestor contracte . Astfel, în baza condiției
subsidiarității cerute de p rincipiul îmbogățirii fără just ă cauză, este inadmisibil ă formularea
unei acțiuni bazate pe îmbogățirea fără j ustă cauză, deoarece exista posibilitatea formulării
unei acțiuni rezultate din contractul încheiat.

28
Concluzii
La început, p rincipiul îmbogățirii fără just ă cauză a avut un parcurs dificil datorită
nereglementarii acestui principiu. În codul civil de la 1865 nu exist a nicio reglementare cu
privire la acest principiu, deși existența acestui fapt juridic era certă. Această obligație, de
recun oaștere a îmbogățirii fără just ă cauză, a revenit până la urma doctrinei, care în pri mă
fază a sintetizat -o într -o “gestiune de afa ceri imprefect ă”.
Ulterior, doctrina a sesizat neconcordan țele între gestiunea de a faceri și îmbogățirea fără
justă cauză, acordându -i acesteia din urmă calitatea de izvor de obligații autonom, fapt
recunoscut și de noul cod civil prin reglementarea expresă a îmbogățirii fără just ă cauză în
cartea a V -a (Despre obligații), titlul II (Izvoarele obligațiilor), cap. III (Faptul juridic lici t),
secțiunea a 3 -a, art. 1345 -1348. Tot în același capitol au fost dezvoltate condițiile ce trebuie
îndeplinite pentru c a un fapt să poată fi în cadrat în îmbogățirea fără just ă cauză.
Din lecturarea textelor reglementate expres, se remarc ă faptul că legiu itorul rom ân s-a
inspirat din soluțiile doctrinare propuse și din statuările jurisprudențiale.
În ceea ce privește efectele îmbogățirii fără just ă cauză, respectiv nașterea unui raport
obligațional de restituire prin acțiunea action de in rem verso, noul cod civil consacr ă și
condițiile de admitere a unei astfel de acțiuni în justiție pentru simplificarea și celeritatea
procedurii. Condiția subsidiarității unei astfel de acțiuni reprezintă un filtru necesar, astfel
încât să se apeleze la acțiunea action de in rem verso doar dacă n u mai există altă cale
juridica prin care reclamantul își poate staisface dreptul pretins, acțiunea fiind ultima ra tio.
În comparație cu dreptul rom ân, în dreptul german principiul îmbogățirii fără justa cauza
a avut un parcurs mai rapid, consacrându -se numeroase teorii bazate pe apelul continuu la
sursele romane și la interpretările glosatorilor medie vali. În final s -a reglementat îmboga țirea
fără just ă cauză și în Codul civil german, legiuitorul bazându -se în special pe “teoria normei
generale” a reputatul jurist Carl von Savigny.
În ambele legislații, abordarea civilă modernă a pri ncipiului îmbogățirii fără just ă cauză
pare a fi caracterizat de recunoaștere a unui remediu general de re parare a pierderii suferite de
însărăcit și de restituire a beneficiilor ac ordate fără obligație. Diferenț a majoră în ceea ce
privește actio de in rem verso în cele două legislații const ă în lipsa principiului subsidiarității
în dreptul german. Astfel acțiunea de restituire a benefici ilor obținute poate fi intentat ă chiar
dacă reclamantul ar mai avea și o altă acțiune, de exemplu în baza unui contract, pentru
restituirea beneficiilor dobân dite de îmbogățit.
În final, în doctrin ă s-a reținut o obligație foarte importantă de colaborare între doctrină,
instanțele de judecată și legiuitor, pentru dezvoltarea pe viitor a principiul ui îmbogățirii fără

29
justă cauză: “ Îmbogățirea fără justa cauză s au just temei, mai mult decât orice altă arie a
dreptului obligațiilor, poate să se dezvolte doar pe baza unei colaborări armonioase între
legiuitor, in stanțele de judecată și doctrin ă. Prevederile s tatutorii trebuie aduse la viaț ă prin
interpretări juridi ce active și pline de imaginative”62

62 Ciprian Paun, op. cit. p.304

30
Bibliografie :
1. Marinescu Gh., Faptul juridic licit ca izvor de obligații civile, Editura Yes, București,
2004
2. R. Urs ,, P. E. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015
3. C. St ătescu, Teoria generală a drepturilor reale. Introducere în teoria generală a
obligațiilor, Tipografia Universității București, București, 1973
4. E. Molcuț, Drept privat roman. Terminologie juridical romana, ed. Revăzuta și adăugita,
Ed. Universul Juridic, București, 2011
5. CODUL CIVIL din 26 noiembrie 1864
6. O. C. Niemesch, Faptul juridic licit, ed. Hamangiu, București, 2016
7. N. Pop a, Teoria generală a dreptului, ed. a 4 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
8. M. Planiol, Trait é élémentaire de droit civil, tome ÎI: Leș preuves. Leș contracts, Cotillon,
Paris, 1900
9. Cass. Civ., chamber des requêtes, 15 juin 1892, Sirey, 1893, 1, 281, note J.E. Labb é
10. Dr. L iviu Pop, Îmbogățirea fără just ă cauză în reglementarea Noului Cod Civil, revis ta
Dreptul nr. 7/ 2013, editura Uniunea Juriștilor din România, București, 2013
11. C. Bârsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligații în dreptul civil . Teoria generală a
obligațiilor, editura Academiei, București, 1981,
12. Ioan Adam, Drept civil. Obligații. Faptul juridic, Ed. C.H. Beck, București 2013
13. Dr. Adrian STOICA, Dr. Ionel BOSTAN, Analiza prevederilor Noului Cod Civil privind
îmbogățirea fără justă cauză, Acta Universitatis George Bacovia. Juridică – Volume 4. Issue
1/2015
14. Trib Suceava , dec. nr. 81 /1963, în J.N., nr. 2/1965
15. Trib. Suprem, dec. nr. 492/1963, în I.G. Mihuta, Repertoriu de Practică Judiciară În
Materie Civilă a Tribunalului Suprem Și a Altor Instanțe Judecătorești, 1952 -1969
16. Fr. Deak, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Univer sitatea Bucureșt i, 196 0
17. D. Gherasim, Bun a-credință în raporturile juridice civile , Editura Academiei R.S.R,
București, 1981
18. Bürgerliches Gesetzbuch – Codul Civil german
19. Ciprian Păun, Îmbogățirea fără justa cauza. Studiu comparativ în dreptul german și
roman, editura Wolter Kluwer, București, 2008
20. Curtea de Apel Ploiești, secția a II -a civilă, de contencios administrative și fiscal, decizia
nr. 583 din 29 septembrie 2015 publicată în Pandectele Romane , nr. 2.2016

31
Jurisprudență:
1. Trib Suceava , dec. nr. 81/1963
2. Trib. Suprem, dec. nr. 492/1963
3. Sentința civilă nr. 706 din 8 iunie 2016, Tribunalul Mureș
4. Decizia nr. 1482 din data de 5 octombrie 2017 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție
5. Decizia nr. 583 din 29 septembrie 2015 pronun țată de Curtea de Apel Ploie ști, sec ția a II -a civil ă,
de contencios administrativ si fiscal
6. Cass. Civ., chamber des requêtes, 15 juin 1892
7. Cauza 189/87 Athanasios Kalfelis împotriva Bankhaus Schröder, Münchmeyer, Hengst un d Co.
și alții

Sitografie:
8. http://www.scj.ro/1093/Detaliijurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5
B0%5D.Value=139319
9. http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61987J0189_rezumat%20IER.pdf
10. https://www.juridice.ro/568812/iccj -subsidiaritatea -actiunii -intemeiate -pe-imbogatirea -fara-
justa -cauza.html
11. https://legeaz.net/noul -cod-civil/art -1347 -conditiile -si-intinderea -restituirii -imbogatirea -fara-
justa -cauza -faptul-juridic -licit