Obligatii Civile de la Plata la Executare

CUPRINS

DESPRE OBLIGAȚII 3

Terminologie 4

Definiția obligațiilor 5

Structura obligațiilor 6

Izvoarele obligațiilor 8

CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR 10

REGIMUL JURIDIC AL OBLIGAȚIILOR 16

Dinamica obligațiilor 16

Transmiterea obligațiilor 17

Cesiunea de creanță 18

Excepții de la principiul liberei cesibilității. 18

Efectele cesiunii de creanță între părți 20

Proba cesiunii de creanță 22

Suborgația în drepturile creditorului prin plata creanței. 24

Subrogația convențională 25

Subrogația legală 26

Efectele juridice ale subrogsției 27

Preluarea de datorie. 30

Modalități de preluare a datoriei. 31

Transformarea obligațiilor 32

Novația 32

5. STINGEREA OBLIGAȚIILOR ÎN LIPSA PLĂȚII 35

5.1. Compensația 35

5.2.1. Condițiile compensației 36

Felurile compensației 36

5.2.2. Efectele compensației 36

5.2. Confuziunea 36

5.2.1. Condițiile confuziunii 36

5.2.2. Efectele confuziunii 36

5.3. Remiterea de datorie 36

5.3.1. Condițiile demiterii de datorie 36

5..3.2. Efectele remiterii de datorie 36

5.4. Imposibilitatea fortuită de executare 36

5.4.1. Condițiile imposibilității fortuite de executare 37

5.4.2. Efectele imposibilității fortuite de executare: 38

EXECUTAREA OBLIGATIILOR 39

Executarea voluntară a obligațiilor civile. Plata. 39

Formele executării silite. 43

Executarea silită în natură 43

Condițiile executării silite în natură. 44

Executarea prin echivalent a obligațiilor civile 44

Bibliografie 46

DESPRE OBLIGAȚII

Terminologie

Termenul de obligație își are originea din cuvântul latinesc obligatio care în latina veche înseamnă ”a lega” (ligare) pe cineva ”din pricina” (ob, obs) în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop”.

În dreptul roman, presupune o legătură pur materială, corporală (viculum corporis) între două persoane- creditor și debitor. Astfel obligația oferea creditorului dreptul asupra însăși persoanei debitorului ius in personam. Acest drept fiind asemănător cu dreptul proprietarului asupra bunului său ius in rem. Din acest fapt, rezultă ca proprietarul lucrului putea să dispună de persoana debitorului insolvabil după bunul său plac.

Ca urmare a evoluției societății romane, noțiunea de obligație prinde o altă formă, astfel ea se transformă dintr-o legătură corporală (viculum corporis) într-o legătură juridică (viculum jurs), deci ”într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prestație ce i se datorează, iar în caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere (adstringimur), ceea ce înseamnă executarea silită asupra bunului debitorului”

În terminologia actuală termenul de obligație are mai multe înțelesuri principale. Un prim sens accesibil specialiștilor, explică termenul de obligație ca fiind ”raportul juridic de obligații, cu ambele sale laturi, activă și pasivă, în cadrul căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestația la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat.” Un alt sens mai larg răspândit al termenului obligației este ”Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva”

Definiția obligațiilor

Obligația civilă este reglementată de art.1164 Cod Civil și presupune legătura de drept în virtutea căreia debitorul procură o prestație creditorului, acesta având dreptul să obțină prestația dorită. Așadar putem spune că prin obligația civilă ”înțelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ. Aceasta poate consta în : a da, a face sau a nu face”, iar in caz de nevoie poate fi impusa prin forța coercitivă a statului.

Din definiție rezultă că obligația civilă reprezintă întotdeauna o îndatorire a subiectului pasiv și nu o posibilitate, astfel rezultă următoarele trăsături:

îndatorirea subiectului pasiv consta într-o acțiune sau inacțiune;

în caz de nevoie pentru realizarea ei se poate recurge și la forța coercitivă a statului;

îndatorirea subiectului pasiv consta într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul pasiv.

Structura obligațiilor

În dreptul civil românesc este prezentată concepția potrivit căreia obligația civilă reprezintă un singur raport juridic. Majoritatea ajutorilor susțin faptul că raportul de obligații este structurat în patru elemente, deci raportul obligațional este format din subiectele conținutul, obiectul și sancțiunea.

Subiectele raportului juridic de obligații sunt toate persoanele fizice și juridice. Ele se mai numesc și parți și sunt structurate în subiecte active (creditori) și subiecte pasive (debitori). Termenul de creditor sau debitor este un termen generic, utilizat în toate raporturile de obligații indiferent de izvorul lor concret. Acești doi termeni sunt proprii teoriei generale a obligațiilor. Astfel când analizăm diferite categorii de obligații în funcție de originea lor concretă, cele două subiecte, creditorul și debitorul, sunt desemnate prin denumiri specifice, cum ar fi: vânzător-cumpărător, donatar-donator, comodant-comodatar, însărăcit-îmbogățit, solvesns-accipiens, persoană prejudiciată-autor al prejudiciului.

Conținutul raportului de obligații reprezintă drepturile de creanță și îndatoririle care aparțin subiectelor acestuia. De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorarea juridica a debitorului de a executa prestația datorată

Conținutul raportului juridic obligațional poate fi subiectiv și obiectiv. În cele mai multe cazuri este subiectiv, pentru că este stabilit de voința părților și ne referim la raporturile obligaționale născute din acte juridice. Regăsim și situații când conținutul raportului obligațional este obiectiv, atunci când este stabilit de legea imperativă-categorii de fapte cauzatoare de prejudicii.

Din punct de vedere al conținutului sau raportul juridic de obligații poate fi simplu sau bilateral. Consideram raport de obligații simplu atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligații, iar raportul obligațional bilateral atunci când ambele părți sau toate subiectele au deopotrivă și în același timp atât drepturi cât și obligații.

”Prin obiectul raportului juridic de obligații înțelegem însăși prestația sau conduita concretă la care este îndrituit creditorul și la care este ținut debitorul. Această conduită poate consta într-o acțiune, când prestația este pozitivă, ori într-o inacțiune sau abstențiune caz în care prestația este negativă.”

Din definiție rezultă că obiectul raportului juridic obligațional constă în însăși ”acele acțiuni sau inacțiuni pe care creditorul le poate pretinde și debitorul este ținut să le săvârșească sau după caz, să se abțină de la săvârșirea lor”. Astfel, el nu trebuie confundat cu conținutul raportului obligațional care se referă la drepturile ți obligațiile concrete, personale ale subiectelor, adică la posibilitățile juridice de a pretinde și îndatoririle juridice de a îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni.

Sancțiunea obligațiilor reprezintă dreptul creditorului ”de a recurge la forța de constrângere a statului pentru realizarea…….

Pentru realizarea oricărei obligații civile legea pune la dispoziție atât creditorului mijloace juridice necesare prin care poate recurge la realizarea creanței prin executare voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează cât și debitorului anumite prerogative pentru a executa prestația datorată și a se elibera de datorie în cazul in care creditorul refuză sau nu poate să o primească. Cu alte cuvinte, obligația ca raport juridic este necesar sa aibă și o sancțiune.

Mijloacele juridice aflate la dispoziția creditorului:

punerea în întârziere a debitorului

acțiunea în justiție

daunele cominatorii

amenzile cominatorii

daunele interese moratorii

executarea silită

Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se elibera de datorie:

Izvoarele obligațiilor

Izvoarele obligațiilor sunt actele juridice sau faptele juridice care dau naștere unui raport juridic obligațional.

Potrivit Codului Civil izvoarele obligațiilor sunt reglementate de articolul 1165 potrivit căruia  „Obligațiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fară justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”

Analiza textului, prin raportare la clasificarea de mai sus a izvoarelor obligațiilor, permite constatarea că, de această dată, legea enumeră expres numai acele izvoare de obligații a căror existență este necontestată. De asemenea, sunt cuprinse în enumerarea legală îmbogățirea fară justă cauză și actul juridic unilateral, ca izvoare distincte, de sine stătătoare și bine conturate de obligații civile. Și mai mult, formularea din finalul textului, în sensul că obligațiile pot izvorî și „din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, este atât de largă și cuprinzătoare încât permite includerea în categoria izvoarelor de obligații și a unor fapte ori împrejurări prevăzute în alte texte ale Codului civil, precum și în alte legi, în afara celor numite și enumerate expres în art. 1165 C. civ. Dovada afirmației noastre se află chiar în dispozițiile Codului civil care reglementează asemenea fapte sau împrejurări ce nu pot fi încadrate în niciuna dintre izvoarele obligațiilor expres enumerate, cum sunt: cauzarea de prejudicii de către animalele și lucrurile pe care le avem în paza noastră juridică (art. 1375-1377); cauzarea de prejudicii prin ruina unui edificiu (art. 1378). La acestea se mai adaugă și alte fapte care sunt prevăzute în dispozițiile unor legi, cum sunt: cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulație (Legea nr. 240/2004); cauzarea de prejudicii prin erori judiciare [art. 53 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 505 C. pr. pen.]. Toate aceste fapte și împrejurări generează sau pot genera raporturi obligaționale care au ca obiect prestația de a repara prejudiciul injust cauzat victimelor; ele pot fi incluse fară nicio dificultate într-una din categoriile de izvoare ale obligațiilor care rezultă din clasificarea realizată de doctrina juridică actuală.

Detalii: http://legeaz.net/dictionar-juridic/clasificarea-izvoarelor-obligatiilor-in-noul-cod-civil

Având în vedre explicațiile de mai sus putem spune că izvoarele de obligații sunt clasificate în două mari categorii cu câte 2 subcategorii:

acte juridice

contractul;

actul juridic unilateral.

fapte juridice:

fapte juridice licite;

fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii

CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR

În continuare vom prezenta o clasificare a obligațiilor. Obligațiile civile se clasifică după mai multe criterii:

În raport de obiectul lor, obligațiile se subclasifică în:

obligația de a da, a face și a nu face;

obligația pozitivă și obligația negativă;

obligația de rezultat, determinate;

obligația de diligență (de mijloace).

În raport de gradul de opozabilitate, obligațiile civile se împart în:

obligații obișnuite (opozabilitate între părți);

obligații opozabile și terților (scriptae in rem);

obligații reale (propter rem).

În raport de sancțiunea ce asigură îndeplinirea lor, obligațiile se clasifică în:

obligații civile perfecte;

obligații civile imperfecte.

În raport de izvorul lor, deosebim:

obligații născute din contract;

obligații născute din actul unilateral de voință;

obligații născute din gestiunea de afaceri;

obligații născute din îmbogățirea fără just temei;

obligații născute din plata lucrului nedatorat;

obligații născute din cauzarea de prejudicii (delictul civil).

În raport de structura lor:

obligații pure și simple;

obligații complexe:

cu pluralitate de subiecte

obligații conjuncte,

obligații solidare și

obligații indivizibile);

cu pluralitate de obiecte

obligații alternative

obligații facultative

obligații simple;

obligații afectate de modalități

de termen;

de condiție.

După cum pot fi exprimate în bani obligațiile civile se disting în:

Obligații civile patrimoniale

Obligații civile nepatrimoniale

Obligația de a da, obligația de a face sau obligația de a nu face.

În dreptul civil, obligația de a da presupune transmiterea unui drept real sau îndatorirea de a-l constitui. Așadar sensul obligației de ”a da” nu înseamnă ”a preda”. Spre exemplu, obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligație de a da, care nu trebuie confundată cu obligația de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, așa cum vom vedea imediat, o obligație de a face.

Obligația de a face reprezintă îndatorirea unui subiect de a presta un serviciu, de a preda un bun sau de a executa o lucrare. În general orice prestație pozitiva cu excepția celor care se încadrează în noțiunea de obligației de ”a da „ este o obligație de ”a face”.

De exemplu, obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat, obligația de a preda lucrul donat, obligația de a presta întreținerea în temeiul contractului de întreținere etc. sunt obligații de a face.

Obligația de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o acțiune sau de la anumite acțiuni la care ar fi fost legalmente îndreptățit în lipsa asumări acestora.

Aceasta obligați este considerata o obligație negativa.

Obligații civile pozitive obligații civile negative.

Obligațiile civile pozitive sunt acele obligații care presupun o acțiune (obligația de a da, obligația de a face).

Obligațiile civile negative sunt acele obligații care presupun o abținere (obligația de a nu face).

Interesul practic al acestei clasificări se manifestă în privința acordării daunelor-interese creditorului, ca urmare a neexecutării obligației ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, în materia punerii în întârziere [art. 1528 alin. (2) Cod Civil], pe când, în cazul încălcării obligației de a nu face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală Cod Civil.

Obligații civile de rezultat (determinate) și obligații civile de diligență (de mijloace).

Obligația de rezultat este obligația civilă prin care debitorul obține un rezultat anume, determinat. Aceasta se consideră executată în momentul când s-a obținut rezultatul urmărit. Exemplu: obligația chiriașului de a plătii chiria locatorului.

Toate obligațiile de a da sunt obligații de rezultat.

Obligația de diligență ”constă în îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui scop, depunând în acest sens toată stăruința, toate diligențele impuse de obținerea rezultatului, fără a pretinde însă să obțină rezultatul urmărit.” Aceasta se consideră executată chiar dacă nu s-a ajuns la rezultatul urmărit, dacă debitorul a depus toate eforturile și toată stăruința în acest sens.

Importanța clasificării decurge sub aspect probatoriu:

în cazul obligației de rezultat, neîndeplinirea rezultatului conduce la angajarea răspunderii debitorului, existând o prezumție de vinovăție a acestuia;

în cazul obligației de mijloace, dacă rezultatul nu este îndeplinit, nu există o prezumție de culpă a debitorului, ci, pentru angajarea răspunderii, trebuie să se facă dovada că acesta nu a depus toate diligențele în vederea atingerii scopului.

Obligații civile obișnuite, obligații civile opozabile și terților (scriptae in rem) și obligații civile reale (propter rem).

Obligația civilă obișnuită ”este aceea care incumbă debitorului față de care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părți”, ca și dreptul de creanță.” Acestea fiind cele mai răspândite.

Obligația opozabilă terților se mai numește și scriptae in rem. Ea se caracterizează prin ”aceea că dreptul deținut de la autorul unei înstrăinări de către o terță persoană este opozabil dobânditorului”. Altfel spus, obligațiile opozabile terților sunt strâns legate de un bun, astfel încât creditorul poate să își realizeze dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului va fi obligat să îi respecte acest drept, deși nu a participat direct și personal la formarea raportului obligațional. De exemplu, obligația locatorului de a asigura locatarului folosința bunului închiriat se transmite și terțului care a cumpărat de la locator bunul, înainte de ajungerea la termen a contractului de locațiune.

Obligația reală se mai numește și propter rem. Ea presupune ”îndatorirea ce revine deținătorului unui lucru ce decurge din importanța deosebită a acestui lucru pentru societate”. De exemplu: îndatorirea deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva și de a asigura protecția solului ; îndatorirea deținătorilor de terenuri de a permite accesul specialiștilor pentru executarea lucrărilor (măsurătorilor) de cadastru; obligația proprietarului de conservare a clădirii, constând în asigurarea întreținerii spațiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună.

Obligația civilă perfectă și obligația civilă imperfectă.

Obligația civilă perfectă ”este aceea obligație care se bucură integral de sancțiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie creditorul poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei”.

Obligația civilă imperfecta ”a cărei executare nu se poate obține pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bună voie de către debitor, aceasta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestației”. Exemplu de obligație imperfectă poate fi găsit în art. 2506 alin. 3 Cod civil potrivit căruia ”cel care a executat de buna voie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceara restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”

Obligații pure și simple, obligații simple, obligații afectate de modalități și obligații complexe

Conform art. 1396 Cod Civil se disting mai multe tipuri de obligații Obligații pure și simple, obligații simple, obligații afectate de modalități (”Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități”).

O altă categorie aparte de obligații în afară ce cele enumerate de art. 1396 Cod Civil sunt obligațiile complexe care rezultă din Titlul IV al Cărții a V-a a Codului civil, intitulat „Obligații complexe”, cuprinzând obligațiile divizibile și obligațiile indivizibile (Capitolul I), obligațiile solidare (Capitolul II), obligațiile alternative și facultative (Capitolul III). Astfel în doctrină primează opinia unei dualități între obligațiile simple și obligațiile complexe, acestea din urma cuprinzând obligațiile afectate de modalități, obligațiile cu pluralitate de părți, obligațiile cu pluralitate de obiecte.

REGIMUL JURIDIC AL OBLIGAȚIILOR

Dinamica obligațiilor

Transmisiunea și transformarea obligațiilor este dedicat Titlului VI a Cărții a V-a din Codul Civil. Aceste două instituții sunt cunoscute în dreptul civil ca dinamica obligațiilor. Prin sintagma dinamica obligațiilor înțelegem ”acele modificări care se produc în raportul juridic obligațional și în structura obligațiilor fără a conduce la stingerea acestora.” Așa cum se poate observa dinamica obligațiilor include atât aspecte care țin de transmisiunea obligațiilor cât și de transformarea acesteia.

Astfel putem defini dinamica obligațiilor ca operațiunea juridică prin care latura pasivă sau latura activă a raportului obligațional trece ce la o persoană la alta, fie prin voința părților ori prin forța de constrângere a statului, adică prin efectul legii.

Dreptul civil român cunoaste ca moduri de transmitere a obligațiilor: cesiunea de creantă, subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței; poprirea, iar ca moduri de transformare a obligației: novația ,si delegația.

Atât transmisiunea cât și transformarea obligațiilor reprezintă schimbarea unui element al raportului juridic obligațional care privește: subiectele, conținutul, obiectul, cauza ori sancțiunea. Deci orice mijloc de transmitere sau transformare a obligațiilor reprezintă o transformare a raportului obligațional.

Transmiterea obligațiilor

Transmiterea obligațiilor se poate realiza atât prin acte inter vivos (între vii) cât și prin acte mortis cauza. În cazul transmiterii obligațiilor prin acte mortis cauza acest lucrul se realizează doar în momentul decesului unei parți. Atât creanțele cât și datoriile se pot fii transmise atât prin acte mortis cauza cat si inter vivos.

Astfel putem definii transmiterea obligațiilor ca fiind …………………………………… ………………………………… ……………………………………. ………………………………………. ……. ……………………………………………. ………………………………………………………………………………………

Potrivit Codului Civil transmiterea obligațiilor se realizează prin:

Cesiunea de creanță

Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței

Preluarea datoriei

Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanță este contractul prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane.

Cu alte cuvinte putem spune că cesiunea de creanță reprezintă o specie de contract cu titlu oneros sau gratuit prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.

Domeniul de aplicare a cesiunii de creanță este dat de art. 1566 alin (2) Cod Civil care prevede: „dispozițiile prezentului capitol nu se aplică: transferului creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal și transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, cu excepția dispozițiilor secțiunii a II-a din prezentul capitol”.

Domeniul aplicării cesiunii de creanță este dat de obiectul acesteia. În practică majoritatea cesiunilor de creanță sunt cu precădere creanțele care au ca obiect o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv, dar cesiuni de creanță pot exista indiferent de obiectul lor. Deci există cesiuni de creanță care au ca obiect o sumă de bani, și creanțe de altă natură – de a da, de a face, de a nu face, creanțe izvorâte din contract (chiar și din antecontract), dintr-un fapt juridic ilicit, dintr-un act juridic unilateral, creanțe afectate de modalități, creanțe viitoare și creanțe eventuale.

Excepții de la principiul liberei cesibilității.

Deși în practică se cesionează liber numeroase categorii de creanțe in continuare vom prezenta excepțiile de la acest principiu, respectiv:

Creanțele care sunt declarate prin lege netransmisibile – Codul Civil prevede prin art. 2258 alin (1) Cod Civil că ”drepturile creditorului întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi”, deci în această categorie sunt incluse creanțele ce au caracter intuitu persone în privința laturii lor active;

Creanțele care au ca obiect altă prestație decât plata unei sume de bani-conform art. 1569 alin. (2) și art. 1571 alin (2) Cod Civil, dacă prin cesiune obligația devine în mod substanțial mai oneroasă, această creanță este exceptată de la aplicarea principiului liberei cesibilității.

Creanțele declarate ilanienabile de către părțile raportului juridic inițial-dacă prin acordul celor două parți cedent și debitor există un interes legitim în acest sens, ele pot declara creanța ca fiind inalienabilă, dar trebuie avut în vedere dispozițiile art. 1570 alin. (1) Cod Civil, convenția privind inalienabilitatea creanțelor nu va produce efecte juridice în următoarele situații: a) când ulterior încheierii convenției privind inalienabilitatea cesiunii, debitorul își dă acordul cu privire la cesiunea de creanță; b) când clauza de inalienabilitate a creanței nu a fost făcută opozabilă terților, nu a fost înscrisă expres în actul constatator al creanței, iar cesionarul nu a cunoscut și nici nu avea posibilitatea să cunoască caracterul inalienabil al creanței; c) cazul în care cesiunea are ca obiect o sumă de bani.

Cu privire la cesiunea parțială a creanței, art. 1571 prevede două ipoteze:

creanța care are ca obiect o sumă de bani poate fi cedată în parte;

creanța ce are ca obiect o altă prestație nu poate fi cedată parțială decât dacă obligația este divizibilă, iar prin cesiune obligația nu devine substanțial mai oneroasă pentru debitor.

Efectele cesiunii de creanță între părți

În continuare vom prezenta efectele cesiunii de creanță între părții, rspectiv:

creanță trece din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului cu:

toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța;

drepturile de garanție (fideiusiunea, gajul, ipoteca, privilegiul);

accesoriile creanței (dobânzi, venituri viitoare, venituri scadente la data cesiunii și neîncasate de cedent.

Există și o excepție de la transferul integral al creanței care împiedică transmiterea bunurilor luate în gaj fără acceptul prealabil al constituitorului. Astfel, în cazul în care constituitorul nu este de acord cu predarea bunului către cesionar, acesta va rămâne in custodia cedentului. Prin această măsură fiind instituită o protecție mărită fată de debitorul cedat.

Cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanței indiferent de prețul plătit ți chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit

Dacă cesiunea de creanță se face cu titlu oneros, ea dă naștere de drept în sarcina cedentului la obligația de garanție față de cesionar. Obligația de garanție a cedentului poate fi de două feluri: garanție de drept care se mai numește și garanție legală prin care cedentul garantează că în momentul cesiunii el este titularul creanței și că aceasta există, iar cedentul nu garantează și solvabilitatea debitorului cedat. După cum spun normele juridice cedentul poate să garanteze pentru solvabilitatea viitoarea a debitorului cedat, aceasta putând angaja această garanție printr-o clauză stipulată expres în contractul de cesiune. Astfel dacă cedentul își asumă obligația de a garanta solvabilitatea debitorului, fără alte mențiuni, legea prevede că cedentul garantează numai solvabilitatea debitorului în momentul cesiunii, iar această obligație de garanție va acoperii doar prețul cesiunii, la care se adaugă și cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea…………………………………394

O a doua garanție a cedentului este garanția convențională care presupune o derogare de la garanția de drept printr-o clauză contractuală stabilind alte reguli, respectiv adăugarea unei clauze de agravare de răspundere sau a unei clauze de atenuare a răspunderii, prin care se garantează, nu se garantează sau se garantează parțial îndeplinirea obligațiilor către cedent.

Efectele cesiunii de creanță față de terți.

Cesiunea de creanță produce efecte față de terți numai în momentul notificării parcurgând toate etapele cerute de Codul Civil sau în momentul acceptării ei de către cedent prin înscris sub semnătură privată. Terții in materia cesiunii de creanță pot fi:

Debitorul cedat;

Cesionarii ulteriori ți succesivi ai aceiași creanțe;

Creditorii cedentului.

Efectele cesiuni de creanță fată de terți:

Până la notificarea sau acceptarea cesiunii debitorul cedat poate plăti creanța creditorului sau, astfel eliberându-se de obligație.

Dacă debitorul este iertat de datorie de către cedent, iertarea de datorie este valabilă, astfel debitorul va putea invoca către debitorul cedent compensația sau prescripția extinctivă, iar debitorul cedat va putea invoca în apărarea sa față de cesionar prin invocarea chitanțelor liberatorii provenite de la cedent. Chitanțele liberatori trebuie sa aibă dată anterioara notificării sau acceptării.

Orice modificare a creanței ca urmare a înțelegerii dintre cedent și debitorul cedat care s-a produs înainte de notificarea cesiunii sau înainte de acceptarea acesteia va fi opozabilă creditorului cedat. Excepție dacă creditorul cedat a cunoscut transferul creanței.

După îndeplinirea cerințelor cerute de lege pentru opozabilitatea cesiunii – debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului, ”astfel încât nu mai poate plăti în mod valabil cedentului pentru a se libera de executarea obligației”.

Potrivit art. 1582 Cod Civil, efectele cesiunii între cesionar și debitor sunt următoarele:

– debitorul poate opune cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului

– debitorul poate opune plata făcută cu bună-credință de el sau de un fideiusor unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalitățile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului și terților, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1852 cod Civil.

– după ce debitorul acceptă cesiunea prin înscris cu dată certă, nu va mai putea opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul

În caz de cesiuni succesive

––––––––––––––––––––––––––-

Proba cesiunii de creanță

Proba cesiunii de creanță este reglementată de art. 1574 respectiv: Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanței aflat în posesia sa, precum și orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. (2) În caz de cesiune parțială a creanței, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanței, precum și la menționarea cesiunii, cu semnătura părților, pe înscrisul original. Dacă cesionarul dobândește și restul creanței, devin aplicabile dispozițiile alin. (1)”

Astfel conform art. 1574 cedentul este obligat să îi transmită cesionarului toate înscrisurile doveditoare ale creanței. Dacă se transmite o cesiune de creanță parțială cedentul va transmite cesionarului o copie legalizată a înscrisului constatator al creanței, pe înscrisul original al creanței se va face mențiunea despre cesiune, deci semnătura cedentului și a cesionarului urmând a se trece pe înscrisul original. Daca cesionarul primește și restul creanțe, atunci cedentul este obligat să retrimită cesionarului înscrisul constatator al creanței conform art. 1574 alin.(1).

Prin refuzul cesionarului de predare a înscrisului constatator al creanței, înscrisul constatator poate fi dobândit prin mijloace proprii sau cu ajutorul unui organ de executare. Obligația predării înscrisului constatator al creanței fiind o obligație izvorâtă dintr-un contract sinalagmatic, respectiv contractul de cesiune a creanței. Prin urmare deși nu exisă o reglementare expresă a posibilității cesionarului în cazul refuzului cedentului de executare a obligației de a preda înscrisul constatator al creanței, totuși cesionarul poate folosi remediile neexecutării contractuale împotriva creditorului.

Schema cesiunii de creanță.

Suborgația în drepturile creditorului prin plata creanței.

Subrogația este definită în literatura de specialitate ca ” substituirea persoanei creditorului unui raport juridic obligațional de către o altă persoană care, plătind creditorului inițial obligația debitorului, devine creditor al acestuia, preluând toate drepturile celui pe care îl plătește”.

Ea este reglementată în Codul Civil de Cartea a V-a, Titlul VI,Capitolul II și presupune o altă persoană, decât debitorul, plătește datoria acestuia, fără să aibă această obligație, substituindu-se astfel în drepturile creditorului.

Potrivit dispozițiilor Codului Civil subrogația poate și de două feluri:

Subrogație legală;

Subrogație convențională, care se clasifică și ea la rândul ei în:

Subrogație convențională consimțită de creditor și

Subrogație convențională consimțită de debitor

Subrogația convențională

Potrivit Codului Civil subrogația convențională este un contract, deci ea trebuie să îndeplinească toate cerințele de validare a contractelor, respectiv este un contract: sinalagmatic, cu titlu gratuit, translativ sau constitutiv de drepturi, comutativ și consensual (pentru subrogația consimțită de creditor), solemn (pentru subrogația consimțită de debitor). În privința formei contractului de subrogație consimțit de creditor, ea se încheie prin acordul părților, nefiind nicio condiție specială, forma scrisă fiind cerută doar pentru opozabilitatea față de terți ți nu pentru valabilitatea contractului.

Subrogația convențională poate fi consimțită atât de debitor cât și de creditor.

Conform art. 1594 Cod Civil, subrogația este consimțită de creditor „(1) Atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogația operează fără consimțământul debitorului.

Caracteristicile subrogației convenționale consimțite de creditor:

Subrogația reprezintă acordul de voință dintre creditor și un terț care va face plata, nefiind necesar și consimțământul debitorului

Subrogația convențională este obligatoriu să se realizeze în același timp cu plata

Subrogația convențională trebuie să fie stipulată expres, din punctul de vedere al condițiilor de formă

Conform art. 1595 Cod Civil, subrogația convențională consimțită de debitor se utilizează atunci „când debitorul se împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă”.

Caracteristicile și condițiile subrogației convenționale consimțite de debitor:

subrogația nu necesită consimțământul creditorului, dacă a fost consimțită de debitor, excepție cazul în care există stipulație contractuală. Totuși dacă creditorul refuză primirea plății, debitorul îl va putea pune în întârziere potrivit art. 15510 Cod Civil, după care debitorul poate face uz de oferta reală de plată urmată de consemnațiune.

Atât împrumutul cât și plata datoriei trebuie să îmbrace forma înscrisului sub semnătură privată, cu dată certă

În contractul de împrumut trebuie menționat că scopul împrumutului este acela de a plăti datoria respectivă

În chitanța liberatorie trebuie menționat că plata a fost făcută cu banii împrumutați de la noul creditor.

Subrogația legală

Operează de drept, fără a fi necesar consimțământul creditorului sau debitorului – fără îndeplinirea vreunei condiții speciale în următoarele cazuri:

„în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii”

„în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria”

„în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv”

„în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință, potrivit legii”

„în alte cazuri stabilite de lege” (în materia plății nedatorate, cel care a plătit către un accipiens de bună-credință, iar plata nu se poate restitui din motivele prevăzute la art. 1342 alin. (1), are un drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației legale în drepturile și în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane).

Efectele juridice ale subrogsției

Indiferent dacă este subrogație legală sau convențională, subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit, respectiv:

”subrogatul are acțiunea pe care creditorul plătit ar fi putut să o intenteze în caz de neplată împotriva debitorului. În plus, subrogatul are la dispoziție și o acțiune proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogățire fără justă cauză, prin care poate obține ceea ce a plătit creditorului inițial, precum și cheltuielile efectuate cu această ocazie;

subrogatul beneficiază de toate garanțiile creanței (ipotecă, gaj, privilegii) și de accesoriile (dobânzile) acesteia”.

Acestea reies din dispozițiile art. 1597 alin. (2) potrivit căruia subrogația va produce efecte atât persoanelor care au garantat obligația, cât va produce și efecte împotriva debitorului principal.

”Suplimentar față de creditorul plătit, noul creditor va putea beneficia și de anumite acțiuni specifice, izvorâte din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogățire fără justă cauză, prin intermediul cărora va putea obține nu doar suma plătită creditorului inițial, ci și cheltuielile ocazionate de efectuarea plății”.

Dacă plata este făcută parțial, subrogația va opera parțial, numai în măsura plății efectuate. Ca regulă, în cazul unei subrogații parțiale, creditorul inițial și subrogatul vin în concurs pentru recuperarea creanței, fără a fi stabilită o preferință între aceștia. În această privință există și o excepție potrivit căreia creditorul inițial are preferință la recuperarea creanței, numai în cazul în care creanța acestuia se bucură de constituirea unei garanții.

În cazul unei subrogații partiale, adică atunci când solvensul plătește numai o parte din datorie, creanța ,si accesoriile sale se împart între creditor ,si subrogat, drepturile creditorului strămutându-se la solvens numai în limitele plății pe care el a efectuat-o. Creditorul ,si subrogatul vor veni în concurs, fără ca între ei să existe un drept de preferințăl.

Subrogația legală și subrogația convențională consimțită de creditor.

Subrogația convențională consimțită de debitor.

Preluarea de datorie.

”Codul civil definește în art. 1599 preluarea de datorie ca fiind transmiterea de către debitor a obligației de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație către o altă persoană și enumeră două forme alternative de realizare a  operațiunii:

fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor,

fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația debitorului inițial”.

Astfel putem spune că preluarea de datorie reprezintă operațiunea juridică prin intermediul căreia datoria unui debitor este preluată de un terț, care va fi obligat singur sau împreună cu creditorul inițial la plata acesteia.

Caracteristicile preluării de datorie:

preluarea de datorie se transmite de la debitorul cedent la cesionar alături de toate accesoriile, garanțiile și mijloacele de apărare și mijloacele care o însoțesc;

transferul datoriei dintre debitorul cesionar și cel cesionat se realizează prin acordul de voință. Acest acord nu poate fi opozabil creditorului atât timp cât acesta nu își da acordul expres cu privire la transmiterea datoriei;

debitorul cesionar poate fi obligat singur față de coditor, astfel debitorul inițial fiind eliberat.

Modalități de preluare a datoriei.

”Din punctul de vedere al modalității de realizare, Cod Civil reglementează două tipuri de preluare a datoriei, prima fiind prin acordul dintre creditor și un terț, fără consimțământul debitorului inițial (preluare bipartită de datorie) și cea de-a doua fiind prin acordul dintre debitorul cedent și debitorul cesionar, consfințită de creditorul cedat (preluare tripartită de datorie)”.

Potrivit doctrinei preluarea datoriei se realizează în mod direct prin contract încheiat între debitorul și noul creditor, cât și indirect prin intermediul un operațiuni (cum ar fi delegația perfectă sau stipulația pentru altul), sau cu titlu accesoriu (în cazul datoriilor atașate unui bun care este înstrăinat – obligațiile propter rem sau obligațiile scriptae in remf sau în manieră universală prin succesiune).

Preluarea de datorie prin contract încheiat între creditor și noul debitor.

Preluarea de datorie prin contract încheiat între debitorul inițial (debitor cedent) și noul debitor ( debitor cesionar).

Transformarea obligațiilor

Transformarea obligațiilor reprezintă operațiunea juridică prin care un debitor poate schimba obiectul datoriei cu o altă prestație pe care o are la dispoziție, înainte să devină scadentă. În ceea ce privește Codul Civil ea se realizează prin novație și delegație.

Novația

Novația este o convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă, înlocuind-o cu o nouă obligație. Specific novației este faptul că chiar dacă raportul juridic obligational se stinge, aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea lui Într-un alt raport juridic obligational. Obligația veche este înlocuită cu una nouă. Efectele obligației inițiale se transformă, se convertesc în efectele obligației care se naște prin novație.

Codul Civil nu se ocupă cu clasificara novațiilor, dar doctrina pornind de la cazurile la care aceasta intervine, a stabilit că, novația poate fi de două feluri, respectiv:novație obiectivă și novație subiectivă.

Novația subiectivă presupune schimbarea debitorului sau creditorului raportului juridic obligațional. Novația prin schimbarea de creditor se realizează prin substituirea creditorului inițial cu unul nou, astfel  debitorul va fi liberat față de vechiul creditor și obligat față de noul creditor. Novația prin schimbare de debitor are loc atunci când un terț, se angajează față de creditor să plătească datoria, necerând acordul debitorului inițial.

În cazul novația obiective, elementul care se schimbaă este obiectul sau cauza obligației, creditorul și debitorul rămânînd cei inițiali.

Condițiile novației

Novația, fiind un contract, trebuie să îndeplinească toate condițile specifiice de valabilitate a contractelor (capacitate, consimțământ, obiect determinat și licit, cauză licită și morală). Alături de aceste condiții, novația trebuie să îndeplinească și alte condiții specifice, respectiv:

să existe o obligație veche valabilă, care urmează să fie stinsă prin novație. Novația nulă absolută nu poate face obiectul novației.Novația afectată de o nulitate relativă, având în vedere că aceasta poate fi confirmată, prin intermediul novației, obligația anulabilă poate fi confirmată și transformată într-o obligație nouă valabilă. O condiție suplimentară în ceea ce privește posibilitatea operării novației în cazul unei obligațiilor anulabile, constă în faptul ca aceasta să nu fi fost pronunțată printr-o hotărâre judecătorească.

”– obligația naturală (imperfectă), ca efect al novației, poate fi transformată într-o obligație civilă perfectă, aceasta urmând a fi înzestrată prin efectul novației cu posibilitatea garantării executării obligației printr-o acțiune în justiție;

– obligația afectată de condiție poate face obiect al novației, însă noua obligație va fi supusă aceleiași condiții, exceptând cazul în care părțile se înțeleg ca noua obligație să fie pură și simplă; ”

prin acordul părților să se nască o nouă obligație valabilă, care să înlocuiască vechea obligație. Această condiție este dată de art. 1609 alin. (1) Cod Civil potrivit căruia: ” Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială.”

noua obligație trebuie să aibă un element nou față de vechea obligație. Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului, a cauzei sau a uneia dintre părți ori în adăugarea sau înlăturarea unei condiții. Acordarea unui nou termen de plată, remiterea unei părți din datorie sau luarea de noi garanții pentru plata creanței nu constituie novație, deoarece nu se naște o obligație cu un element nou de natură a face să difere de cea dintâi (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 177/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 70).

să existe intenția expresă a părților de a nova (animus novandi). Intenția expresă de a nova trebuie să fie expres prevăzută în contractual de novație. În lipsă ei chiar dacă există celelalte condiții, novația nu operează

Efectele novației

Efectul principal al novației constă în stingerea vechii obligații și înlocuirea ei cu una noua. O dată cu stingerea vechii obligații se sting și toate garanțiile și accesoriile care o însoteau, cu excepția cazului părțile, prin acordul lor, au prevăzut exprs ca noua obligație să fie garantată prin garanțiile care însoțeau vechea obligație.

Novația obiectivă.

Novație subiectivă prin schimbare de debitor.

Novație subiectivă prin schimbare de creditor.

5. STINGEREA OBLIGAȚIILOR ÎN LIPSA PLĂȚII

O enumerare a mijloacelor prin care obligațiile civile se pot stinge o regăsim în dispozițiile art. 1615 Cod Civil care prevede ”obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, retrimitere de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”. Prin expresia alte moduri expres prevăzute de lege, Codul Civil se referă la alte instituții, care deși nu sunt prevăzute printre modurile de stingere a obligațiilor civile, prezintă cauze de stingere a obligațiilor. Exemple; prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, decăderea, rezoluțiunea sau rezilierea etc.

5.1. Compensația

Compensația este reglementată de prevederile Cărții a V-a, Titlul VII, Capitolul II, art. 1616-1623. În literatura de specialitate ea este definită ca modul de stingere a două obligații reciproce, realizat printr-o singură poerațiune juridică. Dacă obligațiile sunt egale între ele, ca valoare, se sting în întegime, iar dacă obligațiile nu sunt egale între ele, datoriile se sting până la concurența cele mai mici.

5.2.1. Condițiile compensației

”De regulă, compensația este un mod de stingere a oricăror obligații, indiferent de izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de același fel.”

Cazuri în care compensația nu poate avea loc:

creanța rezultată dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi nu va putea fi stinsă prin compensație art. 1618 lit. a) Cod Civil;

datoria ce are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat exclude, de asemenea, operarea compensației art. 1618 lit. b) Cod Civil;

datoria care are ca obiect un bun insesizabil art. 1618 lit. c) Cod Civil.

Felurile compensației

Compensația poate fi:

Legală-când operează în puterea legii, dacă sunt îndeplinite condițiile legale și fără intervenția părților. Deci condițiile necesare pentru ca compensația legală să opereze sunt:

Datoriile să fie reciproce;

Creanțele sa aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de aceiași natură;

Creanțele ce urmează a se compensa să fie: certe, lichide și exigibile;

Părțile să nu fi renunțat la beneficiul compensației.

Convențională- operează prin convenția părților, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera compensația legală și totuși există un interes al părților să stingă datoriile reciproce pe care le au una față de cealaltă. Prin compensația convențională se sting atât creanțele reciproce cât și accesoriile și garanțiile care o însoțesc, de la data încheierii convenției părților cu privire la compensație;

Judecătorească-când operează prin hotărârea unei instanțe judecătorești. Compensația judecătorească intervine atunci când nu poate opera compensația legală, deoarece una dintre datorii nu este certă lichidă și exigibilă.

5.2.2. Efectele compensației

Conform Codului Civil, efectele compensației față de terțisunt reglementate de art. 1622, respective:

(1) Compensația nu are loc și nici nu se poate renunța la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terț;

(2) Astfel, debitorul care, fi ind terț poprit, dobândește o creanță asupra creditorului popritor nu poate opune compensația împotriva acestuia din urmă;

(3) Debitorul care putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimental terților, de privilegiile sau de ipotecile creanței sale.

5.2. Confuziunea

5.2.1. Condițiile confuziunii

5.2.2. Efectele confuziunii

5.3. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie poate fi expresă sau tecită și cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (în schimbul unei compensații), potrivit naturii actului juridic prin care aceasta se realizează. Remiterea de datorie consimțită printr-un act juridic cu titlu gratuit reprezintă o donație indirectă sau o deghizație.

5.3.1. Condițiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie esteun contract prin care debitorul il eliberează pe debitor de datoria sa. Fiind un contract, remiterea de datorie, este supusa la toate condițiile de fond necesare pentru încheierea valabilă a convențiilor.

Remiterea de datorie se poate face prin acte între vii, cât și prin acte mortis cauza. Dacă se face prin acte între vii,ea reprezintă o donație, iar pentru valabilitatea ei se cer toate condițiile cerute de contractul de donație, xceptie fiind forma autentică, deoarece remiterea de datorie este o donație indirectă c se poate face în formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită. Dacă remiterea de datorie se face printr-un act mortis causa, remiterea de datorie va rebui să îndeplinească tate condițiile de fond și formă aplicate testamentului.

Dovada remiterii de datorie se face prin orice mijloc posibil, conform art. 1499 Cod Civil ” Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă”.

5..3.2. Efectele remiterii de datorie

Conform Codului Civil efectele produse de remiterea de datorie sunt:

remiterea de datorie stinge obligația împreuna cu garanțiile și accesoriile care o însoțesc;

dacă remiterea de datorie este făcută fată de un fideiusor, debitorul principal va rămâne în continuare obligat;

conform doctrinei, în cazul în care există mai mulți fideusori, iar remiterea de datorie se face numai față de unul dintre ei, restul vor rămâne obligați în continuare să garanteze pentru tot, cu includerea părții celui ierat de datorie, numai dacă fideiusorii care rămțn obligații consimt la liberarea fideiusorului față de care se face remitereaa de datorie;

”În cazul în care fideiusorii care rămân obligați nu consimt la garantarea întregii datorii, ei vor rămâne să garanteze partea rămasă după scăderea părții celui liberat de creditor.

În cazul în care creditorul îl liberează pe un fideiusor de la care a primit o prestație în vederea remiterii de datorie (remitere cu titlu oneros), prestația primită de creditor se va imputa asupra datoriei principale, astfel încât fideiusorii care rămân obligați în continuare vor garanta pentru datoria rămasă după scăderea prestației efectuate de fideiusorul liberat”

5.4. Imposibilitatea fortuită de executare

”Imposibilitatea fortuită de executare poate avea drept efect atât stingerea obligației, cât și suspendarea executării ei. Efectul extinctiv se produce atunci când, datorită naturii sale, prestația devine în mod absolut și permanent imposibil de executat”

Imposibilitatea fortuită de executare poate fi definită ca stingerea unei obligații civile, atunci când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit, unui caz de forță majoră, ori a altor cazuri asimilate acestora, care s-au produs înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere. ”De asemenea, debitorul va fi liberat atunci când, cu toate că se afla în întârziere, creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore, a cazului fortuit sau a altor evenimente asimilate acestora, exceptând situația în care debitorul și-a asumat riscul producerii acestor evenimente.”

În cazul în care avem de a face cu o imposibilitate temporară de executare a obligației, aceasta va fi suspendată, ea urmând să fie reluată. Termenul de suspendare a obligației trebuie să fie unul rezonabil, fiind apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care au făcut executarea imposibilă.

5.4.1. Condițiile imposibilității fortuite de executare

să se producă intervenția unui caz de forță majoră;

să se producă intervenția unui caz fortuit;

imposibilitatea să fie absolută și perpetuă;

debitorul trebuie să nu fi fost pus în întârziere, în caz contrar debitorul suportă riscul neexecutării fortuite;

necesitatea notificării creditorului

inexistența asumării de către debitor a răspunderii pentru neexecutarea intervenită din cauze fortuite;

Dacă obligația care trebuie executată are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare, pentru că bunurile de gen sunt bunuri fungibile și pot fi înlocuite cu altele. Singura posibilitate in care bunurile de gen pot fi puse supuse imposibilității fortuite de executare este cazul în care ar pieri fortuit toate bunurile din acest gen. Exemplu, atunci când bunurile de un anumit fel sunt scoase din circuitul civil pentru rațiuni de siguranță.

5.4.2. Efectele imposibilității fortuite de executare:

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligația împreună cu accesoriile și garanțiile ce o însoțesc; excepție cazul în care debitorul și-a asumat răspunderea și pentru cazul de forță majoră;

Imposibilitatea fortuită de executare, în privința obligațiilor contractuale, are ca efect desființarea contractului, aplicându-se dispozițiile privind suportarea riscului contractual;

Imposibilitatea temporară suspendă obligația până la încetarea evenimentului. Numai o imposibilitate absoluto poate duce la stingerea obligației.

EXECUTAREA OBLIGATIILOR

Executarea obligațiilor este reglementată în Titlul V al Carții a V-a ”Despre Obligații”. Executarea obligațiilor presupune procesul prin care creditorul ar

Executarea obligațiilor se poate realiza prin plata sau pe cale silită.

Executarea voluntară a obligațiilor civile. Plata.

Prin executarea voluntară a obligațiilor civile se înțelege procesul de executare voluntară a unei prestații asumate de creditor. Ea constă în retrimiterea unei sume de bani sau în executarea unei prestații care constituie obiectul obligației.

În doctrină unii autori consideră plata ca mod de stingere a unei obligații conform art. 1615 „obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”, însă, trebuie, avut în vedere că ea este regăsită în Titlul V al Cărții a V-a, denumit Executarea Obligațiilor. Nu trebuie neglijat faptul că plata reprezintă principalul mod de executare a obligațiilor civile, iar stingerea obligației civile este o consecință a executării de bună voie a prestației datorate, prin plată. Acesta este motivul pentru care vom analiza plata în această secțiune și nu printre modalitățile de stingere a obligațiilor civile.

Plata ca mijloc de executare voluntară a unei obligații civile cunoaște două sensuri. Astfel în sens larg plata reprezintă executarea voluntară a unei obligații civile de către debitor, indiferent de obiectul ei, iar în sens restrâns spunem ca plata presupune executarea unei obligații prin remiterea unei sume de bani.

Așa cum am arătat anterior, Codul Civil enumeră plata ca mijloc de stingere a unei obligații civile în art 1615, dar noțiunea de plată este reglementată de art. 1469 Cod Civil care prevede că: ”(1) Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie.(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației”.

În concluzie putem spunem că plata este modalitatea voluntară de executare a unei obligații civile, care conduce la stingerea acesteia.

Condițiile plății. Pentru ca plata voluntară să fie considerată valabilă, trebuie să fie respectate toate condițiile impuse de Codul Civil, respectiv prevederile art. 1469-1515 Cod Civil.

Subiectele si obiectul plații

Data plății poate fi stabilită de către părți prin indicarea unui termen, de îndată( în lipsa stipulării unui termen sau în lipsa unui termen determinat în temeiul contractului), sau anticipat (în cazul în care părțile au convenit prin contract sau dacă plata anticipată rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat).

Pentru ca plata să poată fi făcută anticipat, este necesar sa se îndeplinească următoarele condiții:

să nu existe dispoziții contractuale contrare;

plata anticipată să nu fie contrară naturii contractului;

plata anticipată să nu fie contrară împrejurărilor în care contractul s-a încheiat.

Creditorul să aibă un interes legitim care ar justifica efectuarea plății la scadență.

Cheltuielile care se fac cu executarea plății anticipată sunt in sarcina debitorului în toate cazurile.

Locul plății de regulă trebuie făcut la lucrul arătat în contract. Dacă acesta nu este stipulat în contract, nu se poate determina la natura prestației sau a uzanțelor, vor fi avute în vedere revederile art. 1494 care precizează că:

”obligațiile bănești se execută la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății (în acest caz, plata este portabilă);

obligația de a preda un bun individual determinat se execută la locul unde se afla bunul la momentul încheierii contractului;

celelalte obligații (altele decât obligația de a da o sumă de bani și de a preda un bun individual determinat) se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului de la data încheierii contractului (în acest caz, plata este cherabilă).

În cazul în care schimbarea domiciliului sau sediului uneia dintre părți după încheierea contractului presupune anumite cheltuieli, acestea vor fi în sarcina părții care și-a schimbat sediul/domiciliul.”

Dovada plății se poate face prin orice mijloc de proba. Ea revine în sarcina creditorului sau debitorului, după caz:

creditorul care pretinde că debitorul nu și-a executat obligația trebuie să dovedească acest aspect;

debitul care pretinde stingerea obligației prin plată, va trebui să dovedească efectuarea plății.

Împutația plății. Dacă debitorul are de plătit mai multe datorii aceluiași creditor, având ca obiect aceiași natură, iar acesta plătește doar o parte din datorie, imputația se stabilește prin acordul părților, iar în lipsa acestui acord prin manifestarea de voință a debitorului sau prin dispoziții legale în materie. Există trei feluri de imputație:

imputație convențională (se face prin acordul părților)

imputație unilaterală (se face prin acordul debitorului sau creditorului)

imputație legală (se face prin respectând prevederile art. 1509 Cod Civil:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puține garanții;

c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu valoarea datoriilor.

(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.

Formele executării silite.

Executarea silită în natură

Executarea silită reprezintă mijloacele juridice de care dispune creditorul pentru a putea obține executarea obligației. Astfel executarea silită reprezintă remediul prin creditorul poate să își recupereze creanța pe care o are împotriba debitorului său.

Condițiile executării silite în natură.

Conform art. 1527 Cod Civil „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul sa fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă” În continuare vom prezenta condițiile care stau la baza executării silite în natură.

utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiția punerii prealabile în întârziere a debitorului. Punerea sa în întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somației la executare a acestuia

executarea silită în natură trebuie să fie posibilă

debitorul să nu aibă vreo cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestații.

Mai pot scrie………………………………………………………………………..

Executarea prin echivalent a obligațiilor civile

Executarea prin echivalent intervine atunci când din anumite motive executarea directă sau executarea în echivalent nu mai este posibilă. Executarea în natură nu mai este posibilă:

în cazul obligațiilor de a face, care trebuiau executate într-un anumit termen, considerat esențial de către debitor sau asumate intuitu persone;

În cazul obligațiilor de a nu face dacă, debitorul nu își asumă obligația asumată.

În scopul reaprării prejudiciului suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau a executării necorespunzătoare a obligațiilor creditorul poate pretinde plata unor despăgubiri sau daune-interese.

Pentru a se acorda daune interese sunt necesare îndeplinirea unor condiții:

să se dovedească culpa sau nevinovăția debitorului în neexecutarea obligației;

să nu se fi executat o obligație contractuală;

să existe un prejudiciu;

să existe o legătură de cauzalitate între neexecutarea culpabilă a obligației și prejudiciu;

debitorul să fie pus în întârziere;

Bibliografie

TODICĂ, Carmen, și Iosif URS. Drept civil. Teoria generală. Cursuri, seminarii, teste. Hamangiu, 2015.

G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012

C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012

E. Safta-Romano, Drept civil. Obligații, Ed. Neuron, Focșani, 1996,

http://www.juridice.ro/248208/preluarea-de-datorie-probleme-teoretice-si-practice.html

P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 67.

1. Iosif R. Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Drepturile reale, ed. Hamangiu, București, 2013;

2. Gabriel Boroi, Mona Maria Pivniceru, Tudor-Vlad Rădulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. Hamangiu, București, 2011;

3. Iosif. R. Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor civile, ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2012;

4. Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, ed. Universul juridic, București, 2012.