Obligatia Legala de Intretinere. Analiza Caracterelor Juridice ale Obligatiei de Intretinere

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE DE ÎNTREȚINERE

SECȚIUNEA I: NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE. VIZIUNE ISTORICĂ.

Noțiunea de „obligație” s-a format pe baza unei îndelungate evoluții, în procesul de tranziție de la societatea gentilică la societatea politică.

Conceptul de obligație, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligația a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un îndelungat și complex proces de evoluție.

În legătură cu originea obligației s-au formulat mai multe teorii.

Potrivit primei teorii, obligația nu s-a născut între indivizi ci între ginți, deoarece pater familias nu putea să aibă raporturi juridice cu cei aflați sub puterea sa.

S-a mai spus că sunt obligații care au precedat apariția contractului și care sunt născute din raporturi de rudenie sau din legături religioase, fiind astfel obligații precontractuale sau statuare.

Alții, pornind de la obiceiurile unor popoare primitive, unde cel ce a primit un dar, are datoria de a face la rândul lui un alt dar, găsește în acest obicei originea unui tip special de obligații.

Alți autori arată că originea obligației trebuie căutată în practicile magice sau religioase ale romanilor. S-a pornit astfel de la legământul făcut de o persoană, prin jurământ sau de la practica înscrierii numelui unei persoane pe o tăbliță care era abandonată zeilor și astfel, în virtutea unui ritual, promisiunea făcută devenea obligatorie.

S-a mai susținut că originea obligației trebuie căutată în delicte.

Totuși delictele nu dădeau loc prin ele însele decât la un drept de răzbunare. De abia mai târziu a apărut înlocuirea dreptului de răzbunare cu o despăgubire.

Există, deci, multe teorii cu privire la originea obligației, pe cât de multe, pe atât de diverse.

O concluzie a tuturor acestor teorii ar fi aceea că originile obligației trebuie căutate undeva în trecutul îndepărtat al omenirii, poate chiar la începuturi, când exista doar ceata primitivă, iar raporturile cu natura și cele interumane ce abia se închegau i-a făcut pe membrii speciei Homo Sapiens să înceapă să aprecieze în mod conștient ambinomia Bine – Rău atât în mediul natural cât și în cel social, să caute să promoveze în mod deliberat pe cel dintâi și să-l combată pe cel de-al doilea printr-o serie de interdicții cu caracter social, religios, dar și juridic.

În acest sens se poate spune că apariția normelor juridice cu caracter prestabilit, obligatoriu și sancționate precis ( cu precizie) este strâns legată de procesul antropogenezei, ele urmărind apoi o cale ascendentă cu dezvoltarea însăși a societății omenești.

În ultima fază a epocii pietrei cioplite când din ceată s-au desprins grupe mari de rude și când filiația dinspre mamă ( matrilineară ) era singura posibilă de a se dovedi s-au constituit anumite îndatoriri, obligații familiale.

În această perioadă denumirile de „tată”, „mamă”, „frate”, „soră” încetează să mai fie simple apelative de politețe ci implicau îndatoriri reciproce concrete, a căror totalitate constituia o parte esențială a orânduirii sociale din acea perioadă.

Mai târziu, în epoca bronzului, nu mai exista familia matriarhală, în cadrul ginții și tribului celula economică principală a societății fiind marea familie patriarhală.

Atunci obligațiile sporesc în amploare și diversitate datorită circulației tot mai intense a bunurilor în operațiile de schimb. Din ideea de echitate se dezvoltă cea de reciprocitate în domeniul schimburilor de bunuri, la început sub forma darurilor, apoi și în schimbul de produse.

În epoca statului geto-dac intensificarea schimburilor comerciale și a circulației monedei au implicat, în mod sigur, existența unor norme corespunzătoare obligațiilor și contractelor, dar nu dispuneau de informații cu privire la ele.

În schimb în perioada de existență a Daciei Romane știm că materia obligațiilor cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată datorită faptului că în Dacia, ca și în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a producției și schimbului de mărfuri.

Obligațiile, în special obligațiile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de drept al ginților și de drept autohton.

Problema aplicării dreptului roman în Dacia în privința obligațiilor este ilustrată de mai multe izvoare de o importanță deosebită pentru istoria dreptului. În aceste izvoare sunt și așa-zisele „tăblițe cerate” care datează din anul 67d.Hr. și al căror conținut juridic este variat, cele mai multe fiind contracte consensuale, o formă evoluată în sistemul roman de obligații.

Reguli comune aplicabile romanilor și peregrinilor în Dacia găsim și în materia de delicte ca izvor al obligațiilor.

Din perioada evului mediu avem informații precum că obligațiile reciproce se stabileau cu ocazia unor ceremonii ca botezul, cununia, prilej cu care se schimbau daruri și contradaruri ce amintesc de străvechiul potloch.

Ca persoane libere și egale, membrii obștii aveau capacitatea de a încheia diverse tranzacții sub formă de contracte.

Familia acestei epoci se bucură de o puternică solidaritate între membrii ei, ce se manifestă în îndatorirea de întreținere reciprocă între soți și între părinți și copii.

În feudalismul dezvoltat, legea țării consacra ca izvor al obligațiilor contractul și delictele, cu tendința spre răspunderea personală, după cum arăta cronicarul Miron Costin.

În ceea ce privește familia, tradiția geto-dacă a transmis familiei românești unele trăsături apreciate ca democrație în comparație cu familia romană socotită aristocrată.

Dreptul cutumiar românesc stabilea o anumită egalitate între soți, izvorând și din condițiile de viață ale obștei. De asemenea, părinții nu mai aveau drept absolut asupra copiilor, putând să-i și vândă, ci dimpotrivă, acum accentul cădea pe obligația de întreținere și protecție.

În codurile Calimach și Caragea întocmai sub regimul turco-fanariot se dezvoltă o adevărată teorie a obligațiilor prin receptarea celor mai noi reglementări în materie, spre deosebire de legiuirile anterioare care se mărgineau la o reglementare cazuistică.

Astfel sunt tratate într-o formă sistematică numeroase aspecte privind izvoarele obligațiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esențiale ale contractelor și cele specifice.

Izvoarele obligațiilor sunt legea, tocmeala (contractul) și vătămarea adusă cuiva (delictul).

În ceea ce privește familia și îndatoririle membrilor săi, Legiuirea Caragia obliga pe tată să-și înzestreze fiica din averea lui, iar dacă tatăl murea, frații miresei erau datori să o înzestreze din averea părintească.

Mai târziu, în dreptul modern, materia obligațiilor s-a dezvoltat atât pe planul teoriei, al legislației, cât și al practicii judiciare ca o consecință firească a dezvoltării economiei de schimb, fiind proclamate ca principii fundamentale: autonomia de voință, egalitatea părților în fața legii și libertatea părților în contract.

În legătură cu izvoarele obligațiilor, Codul civil român din 1864 intrat în vigoare la 1 decembrie 1965, prevedea, ca și în Dreptul iustinianeu, că acestea sunt contractele, delictele, cvasicontractele și cvasidelictele, în timp ce după Codul civil austriac aceste izvoare erau legea, contractul și paguba suferită.

Dreptul ungar nu avea dispoziții în materie și atunci doctrina a stabilit ca izvoare a obligațiilor actul juridic, ținuta ilicită și alte fapte sau circumstanțe, adică legea.

Prin dispozițiile art. 969 alin. 1, C. Civ. român a înscris regula după care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, prin aceasta accentuându-se forța obligatorie data contractului.

În terminologia aceluiași cod, îndatorirea de întreținere pe care legea o prevedea între anumite persoane era numită atât „obligație alimentară” , cât și „obligație de întreținere”.

Denumirea de „obligație alimentară” evidențiază caracterul preponderent alimentar al îndatoririi legale de întreținere.

Denumirea de „obligație de întreținere”, singura pe care o folosește Codul familiei român și care s-a impus în practica judiciară și în literatura de specialitate este vădit preferabilă, întrucât această îndatorire are ca obiect tot ce este necesar traiului.

Urmărind firul cronologic, în perioada instaurării regimurilor totalitare, în domeniul obligațiilor s-au manifestat însemnate tendințe de abandonare a unor dispoziții și principii ale Codului civil din 1864.

Mai târziu, în epoca contemporană, dreptul este marcat de reglementări fundamentale în ceea ce privește statutul persoanei și nu numai și anume Decretul nr. 31-1954 privitor la persoanele fizice și juridice și Decretul nr. 32- 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului 31- 1954 și a Codului familiei.

Constituirea dreptului familiei ca ramură distinctă de drept face parte din procesul formării noului sistem de drept, odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1948 fiind abrogate toate dispozițiile contrare ei.

Astfel, încă înainte de adoptarea C.fam., în privința relațiilor personale dintre soți au fost abrogate acele dispoziții din C.civ. ce prevedeau obligația femeii de a da ascultare bărbatului și îndatorirea acestuia da a-i acorda protecție.

Obligația de întreținere a fost îmbunătățită prin D. nr. 130 din 2 aprilie 1949. Ca efect al stabilirii filiației față de părinți, copilul din afara căsătoriei dobândea aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie putând introduce acțiune în justiție prin care să ceară pretinsului tată obligarea la plata întreținerii, sub singura condiție de a dovedi faptul coabitării acestuia cu mama copilului în timpul concepțiunii.

Revăzând întreaga evoluție a procesului de elaborare a obligației, atât a obligației specifice dreptului civil, adică cea născută din contracte, cât și a obligației născute din delicte, ori a obligației născute din legăturile de rudenie specifică dreptului familiei, constatăm că în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii întemeiat la origine prin constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanție autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor și instituțiilor.

La capătul acestei evoluții, concepția primitivă, potrivit căreia obligația era văzută ca o stare de aservire fizică, se transformă.

În stadiul final, obligația apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestație de la debitor.

SECȚIUNEA a II-a: NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE ÎN ALTE RAMURI DE DREPT

„Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstcinqimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iuro” ( Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).

Această definiție a obligației aparține lui Justinian, definiție care însă, se apropie foarte mult de accepțiunea modernă a obligației.

Nu este, însă, o definiție lipsită de imperfecțiuni, întrucât aceasta înfățișează numai un aspect al obligației și anume, situația debitorului, fără să se amintească despre dreptul creditorului.

Pornind de la această definiție a lui Justinian și apreciată de unii autori ca fiind criticabilă este evident faptul că o studiere a obligațiilor, a domeniilor și ramurilor de drept în care aceasta se întâlnește prezintă o importanță considerabilă, atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere teoretic.

Interesul practic se evidențiază, în primul rând, prin multitudinea, complexitatea și nesfârșita varietate a raporturilor juridice pe care oamenii, sub im.

Mai târziu, în epoca contemporană, dreptul este marcat de reglementări fundamentale în ceea ce privește statutul persoanei și nu numai și anume Decretul nr. 31-1954 privitor la persoanele fizice și juridice și Decretul nr. 32- 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului 31- 1954 și a Codului familiei.

Constituirea dreptului familiei ca ramură distinctă de drept face parte din procesul formării noului sistem de drept, odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1948 fiind abrogate toate dispozițiile contrare ei.

Astfel, încă înainte de adoptarea C.fam., în privința relațiilor personale dintre soți au fost abrogate acele dispoziții din C.civ. ce prevedeau obligația femeii de a da ascultare bărbatului și îndatorirea acestuia da a-i acorda protecție.

Obligația de întreținere a fost îmbunătățită prin D. nr. 130 din 2 aprilie 1949. Ca efect al stabilirii filiației față de părinți, copilul din afara căsătoriei dobândea aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie putând introduce acțiune în justiție prin care să ceară pretinsului tată obligarea la plata întreținerii, sub singura condiție de a dovedi faptul coabitării acestuia cu mama copilului în timpul concepțiunii.

Revăzând întreaga evoluție a procesului de elaborare a obligației, atât a obligației specifice dreptului civil, adică cea născută din contracte, cât și a obligației născute din delicte, ori a obligației născute din legăturile de rudenie specifică dreptului familiei, constatăm că în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii întemeiat la origine prin constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanție autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor și instituțiilor.

La capătul acestei evoluții, concepția primitivă, potrivit căreia obligația era văzută ca o stare de aservire fizică, se transformă.

În stadiul final, obligația apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestație de la debitor.

SECȚIUNEA a II-a: NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE ÎN ALTE RAMURI DE DREPT

„Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstcinqimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iuro” ( Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).

Această definiție a obligației aparține lui Justinian, definiție care însă, se apropie foarte mult de accepțiunea modernă a obligației.

Nu este, însă, o definiție lipsită de imperfecțiuni, întrucât aceasta înfățișează numai un aspect al obligației și anume, situația debitorului, fără să se amintească despre dreptul creditorului.

Pornind de la această definiție a lui Justinian și apreciată de unii autori ca fiind criticabilă este evident faptul că o studiere a obligațiilor, a domeniilor și ramurilor de drept în care aceasta se întâlnește prezintă o importanță considerabilă, atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere teoretic.

Interesul practic se evidențiază, în primul rând, prin multitudinea, complexitatea și nesfârșita varietate a raporturilor juridice pe care oamenii, sub impulsul cerințelor permanente ale vieții, le leagă în fiecare clipă.

Pentru a-și satisface cele mai elementare cerințe ale vieții de toate zilele, cum ar fi procurarea celor necesare traiului, transportul, achiziționarea unor diverse locuri, oamenii încheie zilnic felurite contracte generatoare de obligații astfel încât putem spune că obligația este prezentă în aproape toate ramurile de drept.

Alături de aceste raporturi juridice, create prin voința oamenilor, apar altele, care se nasc independent de voința acestora. Un exemplu în acest sens sunt obligațiile pe care le implică principiul răspunderii civile în virtutea căruia oricine provoacă altuia prejudicii este ținut, sub anumite condiții, să-l despăgubească.

Așadar, cele mai obișnuite acte ale vieții cotidiene sunt tot atâtea surse de raporturi juridice generatoare de obligații.

Obligația privită sub aspectul său de creanță, implicând un drept asupra bunurilor debitorului, ca o garanție a executării prestației la care acesta s-a angajat constituie o valoare patrimonială.

Desigur, în patrimoniu, alături de drepturile de creanță, se află și drepturile reale care se constituie, în general, tot prin intermediul acestui instrument juridic, care este obligația. Astfel, vânzarea unui bun se realizează prin contract care este principalul izvor de obligații. Dacă este vorba de un corp cert, atunci contractul de vânzare dă naștere la obligația de a transmite dreptul de proprietate (art.971 C.civ.).

Importanța practică a studierii obligațiilor apare și atunci când este vorba de activitatea economică a întreprinderilor care cunoaște un lanț complex de raporturi juridice, creanțe și obligații, fără de care, de altfel, orice activitate economică este de neconceput.

La baza oricărei activități a unei organizații economice se află angajamente ale oamenilor care îmbracă acest aspect juridic: angajații își asumă obligații față de întreprindere, firmă, iar aceasta, la rândul ei, este obligată față de cei angajați.

Aceste aspecte sunt înscrise în contractul de muncă, raport juridic generator de drepturi și obligații și obiect al ramurii de drept al muncii.

De altfel, chiar din momentul înființării întreprinderii, firmei, persoană juridică, toată viața acesteia se exprimă printr-o țesătură infinită de contracte, izvoare de creanțe și datorii.

În primul rând înființarea firmei presupune un contract, un raport juridic ce cade sub incidența ramurii de drept comercial.

Apoi, procurarea materiilor prime, de pildă se realizează prin intermediul contractelor. Circulația produselor spre destinatarii lor se face tot cu ajutorul contractelor care generează astfel creanțe și obligații.

În sfârșit, plata este tot un act juridic, generator de obligații, fie că se prezintă sub accepția sa juridică de executare a obligației, fie că se înfățișează numai ca plată a prețului, efectuată cu ajutorul monedei care, la rândul ei, fără a înceta să îndeplinească celelalte funcții specifice (cum ar fi cea de mijloc de calcul economic), este tot un instrument juridic, expresie a unui raport de obligație.

Așadar, orice activitate economică, încă de la punctul său de plecare și până la finalizarea ei se înfățișează ca o țesătură complexă de creanțe și datorii, presupune o activitate juridică tot atât de intensă ca și cea economică, cu care se află într-o legătură atât de strânsă, încât orice defecțiune de ordin juridic survenită chiar în privința unui singur contract poate periclita activitatea întregii organizații, iar uneori poate avea implicații mult mai întinse, afectând și activitatea altor organizații economice. Orice nerespectare a disciplinei contractuale dă naștere la răspunderi, care se înfățișează tot sub forma de raporturi de obligații.

Raportul juridic de obligații apare astfel ca o pârghie principală în procesul de realizare a activității economice a întreprinderilor, firmelor, organizațiilor economice.

Este evidentă și cunoscută, pornind de la cele spuse până acum, importanța pe care obligațiile o prezintă în cadrul relațiilor economice internaționale și în special a relațiilor de comerț exterior.

Studiul obligațiilor prezintă un considerabil interes teoretic și datorită concepțiilor filozofice, economice, politice și morale ce și-au găsit expresia în principiile care guvernează materia obligațiilor.

Datorită legăturilor lor cu viața economică și cu cerințele permanente ale oamenilor, obligațiile au dobândit o anumită tehnicitate cu un caracter profund științific, ceea ce a făcut să se impună cu autoritate în toate ramurile dreptului, în măsura în care acestea cunosc raporturi juridice de obligații.

Ori de câte ori diferitele ramuri ale dreptului nu cuprind dispoziții specifice, sunt chemate să se aplice regulile care cârmuiesc obligațiile civile în general.

Actul juridic, spre exemplu, principal izvor de obligații, a cărui reglementare se află în teoria generală a obligațiilor, își găsește aplicare în cele mai diferite ramuri ale dreptului precum dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul maritim, dreptul aerian, dreptul internațional privat, dreptul internațional public etc.

De asemenea, răspunderea civilă, instituție fundamentală a teoriei generale a obligațiilor si a dreptului civil (art. 998 și urm. C.civ.), își găsește aplicare în dreptul familiei, în dreptul penel, dreptul administrativ, dreptul internațional privat, dreptul internațional public etc.

Acestea sunt numai câteva exemple de natură să demonstreze în ce măsură principiile guvernând obligațiile civile, în general, au depășit cu mult cadrul dreptului civil, fiind întâlnite în toate celelalte ramuri ale dreptului, care îi devin astfel, în multe privințe, tributare.

Ca o concluzie a celor spuse până acum se distinge faptul că există o multitudine de tipuri de obligații aplicabile în tot atâtea ramuri de drept, începând cu obligațiile civile, în general, pe care le implică principiul răspunderii civile și continuând cu obligațiile pe care le implică răspunderea penală, cea disciplinară, cea administrativă etc.

Mai putem spune doar că răspunderea juridică cunoaște o varietate de forme care implică tot atâtea obligații.

SECȚIUNEA a III-a: NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE ÎN DREPTUL FAMILIEI

În dreptul familiei obligația izvorăște din legătura de rudenie, ea însăși avându-și principalul izvor în familie sau în legăturile din afara ei.

În concepția populară rudenia putea fi de sânge, prin alianță și spirituală.

Rudenia de sânge este cea prin care sunt legați copiii de părinți și frații între ei, cea spirituală este legată de botez și cununie, iar cea prin alianță are la bază căsătoria.

Urmând raționamentul rezultă că un izvor al obligației este căsătoria.

Căsătoria este generatoare de obligații atât între părinți și copiii, cât și între soți.

Codul familiei statuează obligațiile izvorâte din căsătorie în art. 2 care precizează că soții sunt datori să-și acorde unul altuia, pe lângă sprijin moral, și sprijin material, în art. 29: „ soții sunt obligați să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei”, în art. 107 care precizează obligația părinților de a-și întreține copiii lor minori și în art. 141 alin.1, art. 89 lit. a care reglementează obligația de întreținere dintre soți.

În afara acestor obligații izvorâte din căsătorie, deși Codul familiei nu le prevede expres, mai putem aminti obligația de coabitare și cea de filiație pe care soții si le datorează.

Cu privire la obligația de coabitare, Codul civil român din 1865 prevedea în art. 196 că „femeia este datoare să locuiască împreună cu bărbatul său și să-l urmeze ori în ce loc va găsi el de cuviință să-și stabilească locuința sa” , fiind însă după cum se observă, o obligație de coabitare unilaterală, ea fiind impusă de lege expres numai femeii.

Strâns legată de obligația de coabitare este obligația conjugală, adică îndatorirea soților ca, în măsura în care sunt apți, să aibă relații sexuale împreună. În terminologia juridică, obligația conjugală a fost inclusă adesea în obligația de coabitare.

Același Cod civil român din 1865 prevedea în art. 194 că „soții își datoresc unul altuia credință”. Este vorba de obligația de credință sau de fidelitate, corelată obligației conjugale care impune soților îndatorirea de a nu avea relații sexuale cu alte persoane.

Deși am amintit de toate aceste obligații, Codul familiei reglementează expres, în capitolul IV, doar obligația de întreținere.

1 NOȚIUNEA ȘI FUNDAMENTUL OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

Noțiunea obligației de întreținere

În literatura de specialitate, obligația de întreținere este definită ca fiind îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a acorda mijloacele necesare traiului altei persoane, atunci când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci.

Obligația de întreținere nu trebuie confundată cu obligația alimentară, noțiune întâlnită în vechile dispoziții ale Codului civil, în unele legislații străine și chiar în limbajul cotidian, deoarece aceasta din urmă se include implicit în conținutul complex al primei obligații, care are ca obiect nu numai alimente, ci, tot ceea ce este necesar traiului creditorului, adică îmbrăcăminte, locuință, medicamente, precum și – în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori – mijloacele pentru educare, învățătură și pregătirea lor profesională.

Fiind instrumentul juridic prin care se asigură realizarea îndatoririi de sprijin material reciproc între membrii familiei (art. 2 C.fam.), obligația de întreținere reprezintă un factor important în consolidarea familiei.

Fundamentul obligației de întreținere

Fundamentul obligației de întreținere îl constituie sentimentul de prietenie și afecțiune, care caracterizează relațiile de familie și de conviețuire socială, care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în cazul în care unele dintre ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci.

Rudenia este considerată unul din principalele izvoare ale obligației de întreținere, ea însăși avându-și principalul izvor în familie sau în legăturile din afara ei, între bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, între frați și surori, între adoptator și adoptat.

Afinitatea poate constitui, de asemenea, temeiul obligației de întreținere. De pildă, în cazul prevăzut de art. 87 C.fam., soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului dacă acesta este minor, iar părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.

Copilul care a fost întreținut cel puțin 10 ani de soțul părintelui este la rândul său obligat a presta întreținere acestuia.

În alte cazuri, prin asimilarea cu relațiile de familie a raporturilor care se nasc între anumite categorii de persoane, legiuitorul a creat între ele obligația legală de întreținere. Astfel, potrivit art. 88 C.fam. cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute de lege pentru adopție, are obligația să-i presteze întreținerea cât timp este minor, dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. Moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală să o facă sunt îndatorați potrivit art. 96 C.fam. să-i presteze acelui minor întreținere.

Se poate afirma, pe de o parte, că fundamentul obligației de întreținere nu poate fi unilateralizat, pe de altă parte, solidaritatea pe care legiuitorul o consideră ca fiind temelia acestei obligații își are izvorul tot în raporturile de familie propriu-zise sau, uneori, în unele asimilate acestora.

Trebuie avute în vedere nu numai raporturile de familie existente între cei ce o compun, ci și funcțiile pe care familia le are în societate.

Astfel, interesul general este acela ca, prin familie să se asigure baza materială a existenței membrilor ei, și tot prin familie să se cultive înclinațiile firești de întrajutorare, solidaritate și afecțiune care trebuie să caracterizeze această unitate socială.

2 PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE

Cercul persoanelor între care există obligația legală de întreținere este determinat de lege.

Persoanele prevăzute de articolul 86 alineat 1 Codul familiei

Potrivit dispozițiilor art.86 alin.1C.fam., această obligație legală există între următoarele persoane:

între soț și soție. Aceasta presupune existența căsătoriei valabile;

între părinți și copii, fără a deosebi cum aceștia din urmă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt adoptați cu efecte depline;

între adoptator și adoptat. Legiuitorul a avut în vedere numai adopția cu efecte restrânse (în condițiile în care O.U.G. nr. 25 din 1997 abrogă dispozițiile care consacră forma adopției cu efecte restrânse, rezultă că, în actuala reglementare, rămân valabile situațiile juridice create sub imperiul Codului familiei, anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe), deoarece în cazul adopției cu efecte depline, inclusă implicit în categoria anterioară, rudenia firească încetează, fiind înlocuită cu rudenia civilă, adoptatul devenind rudă cu adoptatorii și cu toate rudele acestora, întocmai ca și rudele firești (art.1alin.1și alin.4 din O.U.G. nr.25 din 1997 cu privire la regimul juridic al adopției).

Potrivit principiului neretroactivității legii care a dobândit o valoare constituțională prin art.15 alin.2 din Constituție, adopțiile cu efecte restrânse încuviințate în trecut nu s-au transformat în adopții cu efecte depline, deoarece legiuitorul nu a dispus și nici nu putea să dispună în acest sens, fiind obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv.

Spre deosebire de adopția cu efecte depline, în cazul adopției cu efecte restrânse, obligația de întreținere există numai între adoptat și adoptator și între acesta din urmă și descendenții adoptatului;

d) între bunici și nepoți , indiferent dacă rudenia este firească, din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori este civilă;

între străbunici și strănepoți;

între frați și surori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Celelalte persoane anume prevăzute de lege

Prin dispozițiile speciale ale Codului familiei și ale altor acte normative, obligația de întreținere există și între următoarele persoane :

între foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț (art.41 alin. 1 C. fam.);

între foștii soți a căror căsătorie a fost desființată, iar unul dintre aceștia a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei (căsătorie putativă, art.24 alin.1 C. fam.); în acest caz are dreptul la întreținere numai soțul de bună credință;

cel care a luat un copil pentru a-l crește, fără a întocmi formele cerute la adopție are obligația de întreținere față de acel copil (art.88 C. fam.);

d) soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are obligația de întreținere față de acel copil (art.87 alin.1 C. fam.). Pe de altă parte, și va putea fi obligat la întreținerea celui care, așa cum s-a arătat, l-a întreținut timp de 10 ani (art.87 alin.2 C. fam.).

e)moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a prestat acestuia întreținere fără a avea obligația legală, față de acel minor (art.96 C. fam.);

f)copilul încredințat sau aflat în plasament și părinții acestuia (art.21 alin.1 din O.U.G. nr.26 din 1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate).

3. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREȚINEREA

Vocația la întreținere există față de mai multe persoane; de aceea este necesar a se stabili împotriva cărei categorii de persoane urmează a se îndrepta cel îndreptățit la întreținere la un moment dat, deci ordinea în care se datorează întreținerea. Vocația la întreținere va produce efecte în privința persoanelor obligate, numai în ordinea stabilită de lege.

Cu alte cuvinte creditorul întreținerii va trebui mai întâi să ceară întreținerea de la prima categorie de persoane din ordinea stabilită de legiuitor și numai dacă această categorie nu poate presta se va îndrepta împotriva categoriei următoare.

Obligația persoanelor din categoria următoare este însă subsidiară. În același fel se va proceda și în privința persoanelor obligate în ordinea următoare.

Imposibilitatea de a acorda întreținere trebuie să fie totală. Dacă imposibilitatea de a acorda întreținere este numai parțială, atunci persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de către instanța judecătorească să o completeze (art.91 C. fam.).

Ordinea prevăzută de articolul 89 din codul familiei

Plecând de la împrejurarea că mai multe persoane sunt îndatorate să presteze întreținere aceluiași creditor, legea stabilește, prin dispozițiile art.89 C.fam., următoarea ordine între debitorii obligației de întreținere:

soții sunt obligați la întreținere înaintea tuturor celorlalți debitori;

Într-o speță, reclamantul i-a chemat în judecată pe cei patru copii, pentru a fi obligați să-i plătească pensie de întreținere, dar prima instanță i-a respins acțiunea ca inadmisibilă, pe motiv că, în raport cu ordinea legală a debitorilor obligației de întreținere de la care nu se poate deroga, reclamantul trebuia să se îndrepte împotriva soției, înaintea celorlalți obligați. Recursul a fost admis însă, pe motiv că, fără a se ignora ordinea de prioritate stabilită de lege, din probele administrate a rezultat faptul că soția recurentului, care ar fi fost în primul rând îndatorată la întreținere, este în vârstă de 87 de ani și dispune de mijloace materiale modeste, ceea ce ar pune-o în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația, în timp ce pârâții, copiii recurentului, dispun de condiții materiale superioare.

descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului.

Dacă sunt mai mulți descendenți sau ascendenți, cel în grad de rudenie mai apropiat datorează întreținere înaintea celui mai îndepărtat; astfel, dacă minorul se află în fapt în îngrijirea bunicilor, aceștia au dreptul să solicite plata unei contribuții de întreținere de la părinții copilului, chiar dacă minorul nu le-a fost legal încredințat spre creștere și educare. În caz contrar, copilul ar fi lipsit practic de mijloacele de întreținere pe care i le datorează părintele, ca primă persoană obligată la întreținere, ceea ce este inadmisibil. Obligația bunicilor față de nepoți există numai dacă părinții copilului nu dispun de mijloacele materiale sau acestea nu sunt îndestulătoare.

adoptatorul, în cazul adopției cu efecte restrâse, este obligat la întreținere înaintea părinților firești.

Deci, dreptul la întreținere al adoptatului se exercită față de adoptator și apoi față de părinții lui firești; în cazul adopției cu efecte depline, adoptatul are, în primul rând, un drept de întreținere față de adoptator, apoi față de ascendenții acestuia. Nu există obligația de întreținere între părinții firești și ascendenții acestora, pe de o parte, și adoptat, pe de altă parte.

frații și surorile își datorează întreținere după părinți, dar înaintea bunicilor.

În Franța nu există obligație de întreținere între rudele în linie colaterală. Jurisprudența admite, totuși, existența unei obligații alimentare naturale între frați și surori și între foștii soți după desfacerea căsătoriei.

Ordinea în care se datorează întreținerea de către ,,celelalte persoane anume prevăzute de lege”

Pentru celelalte persoane prevăzute de lege în alte texte, ordinea se deduce din felul obligației sau din condițiile la care aceasta este supusă. Așa fiind, din analiza celorlalte ipoteze rezultă următoarea ordine:

după cum rezultă din art.24 alin.1și art.41 alin.2-5 C. fam., obligația de întreținere dintre foștii soți are la bază relațiile care s-au statornicit între ei în timpul căsătoriei, rezultă că ei își datorează întreținerea la fel ca soți înaintea oricărei alte persoane, atât în caz de divorț, cât și în caz de căsătorie putativă.

În această privință, A. Bacaci, C. Hageanu și V. Dumitrache în lucrarea ,,Dreptul familiei” susțin că actuala reglementare dă în mod nejustificat preferință fostului soț la întreținere chiar față de copii, ceea ce este inadmisibil mai ales că, în caz de divorț, acordarea întreținerii nu este străină de ideea de culpă.

soțul care a întreținut copilul celuilalt soț și cel care a luat un copil spre creștere fără a întocmi formele cerute de lege pentru adopție sunt îndatorați la întreținere în aceeași ordine ca și părinții firești;

copilul care a fost întreținut timp de 10 ani de soțul părintelui său este obligat la întreținerea acestuia în aceeași ordine ca și copilul firesc.

Instanța de judecată poate să dispună ca întreținerea să fie datorată, mai întâi, de copiii firești sau de cei adoptați ai creditorului și, după aceea, de copilul soțului său, pe care l-a întreținut cel puțin 10 ani. Acest raționament rezultă din dispozițiile art.87 alin.1 și art.89 lit. b C. fam.

adoptatorul, în cazul desfacerii adopției, nu datorează întreținere față de adoptat care poate cere întreținere de la părinții săi firești;

e) moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a dat acestuia întreținere, datorează întreținere față de acel minor după părinții firești ai acestuia;

f) persoanele cărora li s-au încredințat copii spre creștere și educare sau au luat copii în plasament familial, potrivit O.U.G. nr. 26 din 1997, luând locul părinților sau a altor rude obligate la întreținere, sunt ținuți a presta întreținere în ordinea în care sunt obligate persoanele pe care le înlocuiesc.

Situația persoanelor concomitent obligate sau îndreptățite la întreținere

În situația în care, în aceeași ordine, mai multe persoane sunt obligate să presteze întreținere aceluiași creditor, art.90 alin.1 C. fam. consacră principiul divizibilității.

La obligațiile cu pluritate de subiecte, divizibilitatea drepturilor și obligațiilor constituie regula în dreptul nostru civil. Excepția de la această regulă o constituie obligațiile solidare și obligațiile indivizibile, în cazul cărora datoriile sau creanțele nu se mai divid între subiectele pasive sau active ale aceluiași raport juridic obligațional.

Astfel, potrivit principiului divizibilității, întreținerea se va împărți proporțional cu mijloacele materiale ale fiecăruia dintre debitori și nu după numărul persoanelor obligate.

De la acest principiu, în mod pasiv, legea prevede solidaritatea, ca o excepție, în următoarele cazuri.

în caz de urgență, părintele, care are drept la întreținere de la mai mulți copii, poate să primească acțiune împotriva unuia dintre ei, urmând ca, cel care a plătit întreținerea să se întoarcă împotriva celorlalți obligați, pentru partea fiecăruia (art. 90, alin.2 C. fam.).

moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor, sau care i-a prestat acestuia întreținere fără a avea obligația legală, sunt obligați solidar la întreținerea minorului, dacă părinții acestuia sunt decedați, dispăruți sau în nevoie (art.96, alin.1 C. fam.). Contribuția fiecărui moștenitor este proporțională cu valoarea bunurilor moștenite (art.94, alin.2 C. fam.). Dacă un moștenitor a prestat întreținere, el are o acțiune în regres împotriva celorlalți moștenitori.

obligația de întreținere a părinților față de copiii minori este o obligație solidară.

Creditorul întreținerii se adresează debitorilor, rând pe rând și în ordinea enunțată de art. 89 C. fam., până la obținerea întreținerii. Trecerea de la un debitor la altul se face nu numai pentru obținerea creanței întreținerii, ci și pentru a solicita completarea întreținerii la care a fost obligat debitorul precedent. În acest sens, art. 91 C. fam. prevede următoarele: ,,În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanța judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere să o completeze, în ordinea stabilită de art. 89”.

În mod implicit, tot dispozițiile art. 89 C. fam. arată și ordinea în care cei îndreptățiți la întreținere pot să o pretindă de la debitorii lor. Astfel, dacă o persoană este obligată să presteze întreținere în același timp mai multor creditori, ea o acordă numai dacă dispune de mijloace suficiente. În caz contrar, potrivit art. 92 C. fam., instanța de judecată, ținând seama de nevoile fiecăruia dintre creditori, poate dispune una din următoarele soluții.

-fie ca întreținerea să fie prestată numai unuia dintre creditori,

-fie ca întreținerea să se împartă între mai mulți creditori sau între toți creditorii. În acest ultim caz, instanța dispune și asupra modului în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

După cum se poate observa, dispozițiile art. 92 C. fam., consacră principiul divizibilității obligației de întreținere în mod activ.

CAPITOLUL II

CONDIȚIILE DE EXISTENȚĂ ALE OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

Condițiile de existență ale obligației de întreținere rezultă din prevederile art.86 alin. 2 C.fam., potrivit cărora are drept la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munc și ale art.96 alin. 1 C.fam., potrivit cărora întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Din textele legale citate rezultă că este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții generale care determină existența și întinderea obligației:

– persoana care solicită întreținerea să fie în nevoie din cauza incapacității de a munci;

– persoana obligată la întreținere să aibă mijloacele necesare pentru a presta întreținerea.

SECTIUNEA I: CONDITII CU PRIVIRE LA CREDITORUL OBLIGATIEI DE INTRETINERE

1. STAREA DE NEVOIE A PERSOANEI CARE SOLICITA INTRETINEREA

Putem defini starea de nevoie ca fiind acea situație în care se află o persoană care nu-și poate procura cele necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, locuință) și îngrijirii sănătății, fie în totalitate, fie numai în parte.

Starea de nevoie constituIe condiția cu o mare pondere în realizarea vocației de întreținere.

Din modul de redactare al textelor care definesc starea de nevoie ar putea rezulta faptul că se află în nevoie orice persoană care nu poate realiza un câștig din muncă datorită incapacității sale de a munci, ori în realitate, acela care nu realizează câștiguri din muncă dar dispune de alte surse materiale care îi asigură cele necesare traiului nu poate fi considerat în nevoie și deci nu este îndreptățit la întreținere.

Astfel persoana care are anumite bunuri aducătoare de venit sau bunuri de care, potrivit traiului obișnuit, se poate dispensa vânzându-le, nu este îndreptățită la întreținere. Dacă am interpreta altfel lucrurile ar însemna că cel care dispune de o avere importantă, dar nu are venituri din muncă, ar fi îndreptățit la întreținere din partea celui care deși nu posedă bunuri, realizează câștiguri din muncă, ceea ce este inechitabil.

Dar nu putem nici absolutiza condiția că cel care-și înstrăinează bunurile o face pentru că este în nevoie, sau, cu alte cuvinte, că acest fapt ar fi suficient, prin el însuși, să demonstreze starea de nevoie a acelei persoane.

Deși anumite reguli se pot desprinde din textele legale chestiunea stării de nevoie este o problemă de fapt care trebuie apreciată de la cap la cap, în funcție de nivelul general de trai, de nivelul de trai anterior al persoanei îndreptățite și mai ales trebuie păstrat un anume echilibru, care de altfel este cerut de lege, între nivelul de trai al creditorului și cel al debitorului, prin îmbinarea stării de nevoie a creditorului cu posibilitățile materiale ale debitorului acestei obligații.

S-a considerat că în determinarea stării de nevoie trebuie să se aibă în vedere unitatea familiei și că trebuie astfel să se evite, pe cât posibil, diferențieri prea mari între rude apropiate. Cu toate acestea, nu s-ar putea solicita contribuția la întreținerea persoanelor al căror trai nu a coborât prea mult sub nivelul din timpul activității productive, oricât de largi ar fi posibilitățile rudei solicitate.

De asemenea, persoana care, deși strâmtorată față de trecut, are venituri sau bunuri care ar putea fi vândute, deci care își poate asigura un trai nu prea diferit de al rudelor față de care poate cere întreținerea, nu este în nevoie.

Rezultă, deci, că diferența de nivel de trai între persoanele obligate și, respectiv îndreptățite la întreținere poate servi la determinarea stării de nevoie, în anumite condiții.

La stabilirea stării de nevoie se va ține seama de situația specială a unor categorii de persoane, cum este cazul copiilor minori, a soților și a foștilor soți.

În ceea ce privește starea de nevoie a copilului minor, legea prevede în art.107 alin. 2 C.fam. că părinții au obligația de a asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătire profesională a copilului lor minor, chiar dacă aceste din urmă "au un venit proriu, care nu este îndestulător". Din coroborarea acestui text cu art.101 C.fam. rezultă că părinții sunt exonerați de obligația de întreținere a copilului lor minor numai dacă acesta are venituri îndestulătoare.

Părinții au obligația de a crește copilul, însă, pentru îndeplinirea acestei îndatoriri, nu au dreptul să vândă bunurile minorului în scopul asigurării întreținerii lui.

În cazul special al întreținerii copiilor minori de către părinții lor, starea de nevoie a copilului se apreciază numai în funcție de veniturile acestuia, nu și în funcție de bunurile sale.

Așa fiind, minorul se află în nevoie dacă nu are venituri, chiar dacă are bunuri și, deci, părinții au obligația de a-l întreține.

Minorul se mai poate găsi în două situații speciale, și anume:

– minorul este încadrat în muncă (persoana fizică dobândește capacitatea deplină de a încheia un contract de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Începând cu vârsta de 15 ani și până la 16 ani, legea recunoaște minorului o capacitate biologică de muncă parțială, ceea ce determină recunoașterea capacității acestuia de a se angaja în muncă. Încadrarea în muncă a minorilor sub 16 ani se poate face însă numai cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, dar numai pentru munci potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele lor). Dacă are retribuție din care se poate întreține singur, minorul nu se află în nevoie și deci nu are dreptul la întreținere din partea părinților săi;

– minorul se află încredințat sau în plasament la serviciul public specializat. Potrivit art. 24 alin. 1 din O.U.G. nr 26/1997, Comisia pentru protecția copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul minorului poate să stabilească o contribuție lunară a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de C.fam., iar sumele astfel încasate se fac venit la bugetul local. În cazul nici posibilității executării întreținerii, Comisia poate obliga părintele la prestarea unei activități neremunerate, în folosul colectivității.

În cazul soților obligația de îtreținere este necsar a fi raportată la obligația lor de a suporta cheltulielile căsătoriei, iar bunurile comune nu pot fi excluse de la o astfel de sarcină. Pentru asigurarea întreținerii se poate trece și la împărțirea bunurilor comune (art.36 alin. 2 C.fam.), cu condiția ca împărțirea să nu fie deghizată.

Faptul că unul din soți primește o pensie de invaliditate sau de bătrânețe nu exclude posibilitatea de a pretinde întreținerea, dacă acea pensie nu acoperă nevoile celui care cere întreținerea.

Practica judiciară s-a pronunțat în sensul că pensia de întreținere poate fi cumulată cu pensia de invaliditate, dacă totalul celor două pensii nu depășește suma pentru întreținerea acelorași condiții de trai din căsătorie.

Dacă cel îndreptățit să ceară obligația la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa este, totodată, pensionar de boală și primește prin asigurările sociale, o pensie de invaliditate de gradul I, la stabilirea nevoilor sale, urmează a se ține seama de faptul că veniturile propriu-zise sunt constituite numai din sume ce reprezintă pensia de invaliditate, nu și de suma ce o primește cu titlul de indemnizație pentru îngrijire.

În cazul foștilor soți se va ține seama de nivelul de trai avut înainte, fără a fi însă necesară asigurarea acelorași condiții materiale, întrucât trebuie avute în vedere și posibilitățile materiale ale debitorului întreținerii.

O problemă mai discutată în literatura de specialitate privește situația în care creditorul însuși se face culpabil de starea sa de nevoie datorită viciilor sale. În această situație, instanța supremă a decis că dacă o persoană nu-și poate procura cele necesare traiului din cauza unui viciu, nu are drept la întreținere, deoarece imposibilitatea unui câștig nu se datorează incapacității de a munci.

În legătură cu starea de nevoie trebuie reținute următoarele:

– starea de nevoie se determină în funcție de situația concretă a creditorului. De exemplu, trebuie făcută distincție între o persoană bolnavă aflată în imposibilitatea de a se îngriji și cea care se poate îngriji singură;

– conținutul stării de nevoie se modifică în funcție de schimbările intervenite în nivelul de trai în țara noastră;

– uneori, starea de nevoie se apreciază și în raport cu modul de trai al creditorului avut înainte de promovarea cererii de întreținere;

– starea de nevoie trebuie dovedită în toate situațiile.

Fiind o chestiune de fapt, stabilirea veniturilor și a bunurilor persoanei care solicită întreținerea se face prin orice mijloc de probă (adeverințe de venituri, acte autentice, martori, interogatoriu, anchetă socială, acte medicale etc.).

2. INCAPACITATEA DE A MUNCI

Pentru ca o persoană să fie îndreptățită la întreținere nu este suficient să se afle în nevoie, ci se cere ca starea de nevoie să fie determinată de incapacitatea de a munci (art.86, alin 2 C.fam.).

Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze ca: o boală, o infirmitate, congenitală sau datorată unui accident, sarcina sau lehuzia la femei, bătrânețea etc.

Prin urmare, cel care se află în nevoie datorită viciului sau refuzului său de a se angaja nu este îndreptățit la întreținere căci starea în care se află nu numai că nu este de natură a determina sprijinul și solidaritatea altora, dar este rezultatul culpei sale, care nu poate sta la temelia dreptului de întreținere.

Incapacitatea de muncă poate fi totală sau parțială, permanentă sau temporară și trebuie dovedită de cel care pretinde întreținerea, instanța de judecată urmând să aprecieze de la caz la caz. Întrucât stabilirea existenței și a gradului ei presupune cunoștințe de specialitate, dovada incapacității de muncă se va face prin certificate medicale.

Pentru a fi îndreptățit la întreținere nu este nevoie să existe o incapacitate totală de muncă, cum nici primirea unei pensii de invaliditate nu exclude acea persoană de la dreptul de întreținere câtă vreme mijloacele de care dispune nu-i sunt suficiente pentru asigurarea celor necesare traiului.

Mai trebuie avute în vedere unele situații speciale când deși starea de nevoie nu este determinată de incapacitatea de a munci, obligația și dreptul de întreținere există. Astfel este situația soțului care fiind ocupat cu îngrijirea copiilor sau a unor rude apropiate nu poate munci, situația soțului aflat în curs de calificare sau recalificare, a copilului major aflat în continuarea studiilor, pe care instanța de judecată urmează să le aprecieze de la caz la caz.

Dreptul la întreținere nu este condiționat, de regulă, de survenirea incapacității de muncă într-un anumit moment, cu excepția foștilor soți, în cazul cărora incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul acesteia sau în timp de un an de la desfacerea căsătoriei și să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria (art.41 alin. 3 C.fam.).

Într-o speță reclamanta a făcut dovadă cu acte că s-a îmbolnăvit în timpul căsătoriei, că a fost pensionată pentru incapacitate de muncă de gradul II și că este în imposibilitatea de a realiza alte venituri în afară de pensia ce i s-a acordat în cadrul asigurărilor sociale. Prima instanță a respins acțiunea de stabilire a pensiei de întreținere în sarcina fostului soț pârât, dar recursul reclamantei a fost admis și sentința modificată, în sensul că pârâtul a fost obligat să-i presteze întreținerea solicitată în completarea pensiei de invaliditate, până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

În ceea ce privește incapacitatea de a munci rezultând din bătrânețe, nu se poate stabili în mod exact o anumită vârstă la împlinirea căreia aceasta ar surveni. Desigur, vârsta de pensionare ar putea fi considerată o prezumpție de incapacitate. Această prezumpție este, însă, relativă, ea putând fi restrânsă prin proba contrarie.

Astfel, cel care a împlinit vârsta de pensionare poate continua să lucreze, în condițiile expres prevăzute de lege, deoarece, prin art.3 din Legea nr.2/1991, se instituie regula cumulului pensiei pentru limită de vârstă și o pensie de invaliditate de gradul II cu salariul. De asemenea, dreptul la pensie de bătrânețe nu implică, în mod obligatoriu, scăderea capacității de a munci sau pierderea acesteia.

Persoanele aflate la pensie pot cere întreținere, ele având obligația să dovedească incapacitatea lor de muncă.

Deci, putem spune că vârsta de pensionare reprezintă o prezumpție simplă de diminuare sau de încetare a capacității de a munci, a cărei putere de convingere, lăsată la aprecierea instanței judecătorești, va crește cu cât vârsta este mai înaintată.

Codul familiei prevede o excepție de la regula care impune că nevoia celui ce solicită întreținerea să provină din incapacitatea sa de a munci, stabilind, prin dispozițiile art.86 alin. 3, că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.

Prin "descendent", legiuitorul a înțeles următoarele categorii: copilul din căsătorie, din afara căsătoriei și cel adoptat; copilul întreținut de către soțul părintelui său firesc (art.87 C.fam.); copilul luat spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute pentru adopție (art.88 C.fam.).

De asemenea în legătură cu minorul "descendent" s-a arătat că acesta poate solicita întreținere numai de la ascendenții săi, și nu de la celelalte persoane obligate la întreținere (frați sau surori), deoarece o persoană este considerată descendentă numai în raport cu ascendentul său.

Raportat la ordinea debitorilor întreținerii, consacrată de art.89 C.fam., obligația ce le revine bunicilor are un caracter subsidiar. Într-o speță, prima instanță a respins acțiunea mamei de obligare a bunicilor paterni la plata unei pensii de întreținere pentru nepoții lor minori, pe motiv că reclamanta se găsește în posesia unui titlu executoriu împotriva fostului soț, tatăl copiilor, pe care îl poate executa. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis, deoarece fostul soț al reclamantei, aflat în străinătate, nerealizând venituri – fiind întreținut de concubina sa – este în imposibilitatea materială de a-și onora obligația legală. Prin urmare, obligația de întreținere a copiilor rezultați din căsătoria desfăcută a trecut în sarcina bunicilor paterni.

Deci, un minor poate cere întreținere de la ascendenții săi, dacă se află în nevoie, fără a se cere și condiția incapacității de a munci. Această din urmă condiție trebuie să fie îndeplinită numai dacă minorul solicită întreținere de la o altă persoană care nu este ascendent.

În ceea ce privește copilul care-și continuă, după împlinirea vârstei de 18 ani, studiile ori desăvârșirea profesională, Plenul instanței supreme a statuat că părintele este obligat să-i dea întreținere acestuia, dacă se află în continuare de studii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 25 ani. Pentru a pronunța o astfel de decizie, instanța supremă a luat în considerare următoarele argumente  :

– propunerile de lege ferenda din literatură și soluțiile date în practică de unele instanțe judecătorești, prin care se recunoaștea dreptul copilului major aflat în continuare de studii de a primi pensie de întreținere de la părinții săi;

– existența acestui drept în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat ;

– interpretarea rațională a dispozițiilor art.86 alin. 2 C. fam. în lumina prevederilor art.101 C. fam.

Probleme noi s-au ridicat în practica judiciară în legătură cu cererea de întreținere formulată de copilul devenit major, aflat în continuare de studii la o instituție particulară de învățământ superior.

O asemenea cerere, dacă îndeplinește condițiile generale ale obligației de întreținere prevăzute de art.86 și art.94 alin. 1 C. fam., este admisibilă.

Împrejurarea că un copil major este înscris și urmează cursurile unui institut privat de învățământ superior nu este de natură să-l exonereze pe părinte de obligația ce-i revine în baza legăturii de filiație, deoarece ceea ce se solicită prin acțiunea în justiție nu este taxa de școlarizare, ci pensia de întreținere. Or, sub acest aspect, nu prezintă importanță faptul că instituția de învățământ superior nu este de stat, ci particulară, deoarece obligația părinților de a suporta cheltuielile de educare și instruire a copilului lor subzistă, indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta.

Prin Constituția României, învățământul particular este recunoscut.

Într-o speță, apărarea formulată de pârât în cadrul procesului că, potrivit noului regulament al învățământului superior, stdenții de la cursurile de zi nu mai sunt obligați la o frecvență zilnică și deci reclamantul ar avea posibilitatea și chiar obligația de a-și asigura veniturile necesare întreținerii, a fost respins de instanță. În aceeași cauză, tatăl pârât a invocat și împrejurarea că fiul său are un apartament proprietate privată, fapt care-i dă posibilitatea să-l vândă sau să-l închirieze parțial, acoperindu-și, astfel, nevoile întreținerii. Și această apărare a fost respinsă, instanța judecătorească obligându-l pe pârât la plata pensiei de întreținere, solicitată, prin cererea de chemare în judecată, de către fiul său major.

SECTIUNEA A II-A : CONDITII CU PRIVIRE LA DEBITORUL OBLIGATIEI DE INTRETINERE

O persoană poate fi obligată la întreținerea alteia numai dacă sunt îndeplinite următoarele cerințe legale:

1. Debitorul dispune de mijloacele necesare prestării întreținerii (art.90 alin. 1, art.91, art.94 alin. 1 C. fam.);

2. Nu există o altă persoană obligată la întreținere înaintea sa potrivit ordinii stabilite de art.89 C. fam.

1. CERINTA CA DEBITORUL SĂ DISPUNA DE MIJLOACELE NECESARE INDEPLINIRII OBLIGATIEI

Această primă condiție rezultă din art.94 alin. 1 C. fam., conform căreia "întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti", precum și din art.90 alin. 1 și art.91 alin. 2 C. fam., care fac referire, în dispozițiile lor la "mijloacele" debitorului întreținerii.

Deoarece legiuitorul nu precizează ce se înțelege prin noțiunea de "mijloace", în literatura de specialitate și în practica judiciară s-a statuat că în această noțiune, se includ toate posibilitățile materiale de care dispune debitorul întreținerii, și anume:

a) mijloacele bănești cu caracter permanent, de continuitate (de exemplu, câștigul din muncă, compensația bănească).

Astfel, dacă, spre exemplu, părintele debitor al obligației de întreținere este asociat în cadrul unei societăți comerciale, urmează să se ia în considerare, la calcularea pensiei datorate, nu numai salariul pe care îl primește, ci toate beneficiile pe care le realizează efectiv.

Într-o speță, societatea din care făcea parte pârâtul ca asociat cu 50%, realiza anual un profit substanțial, dovedit cu adresa administrației financiare, așa că și acest profit urma să fie avut în vedere de instanța de judecată la calcularea pensiei de întreținere;

b) economiile și bunurile debitorului care-i prisosesc și care pot fi vândute în scopul asigurării prestării întreținerii.

c) orice alte venituri. Potrivit art.409 alin. 1 C.proc.civ., salariile și alte venituri perioadice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte surse ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate de acesta cu titlul de obligație de întreținere sau de alocație pentru copii.

De asemenea, art.409 alin. 4 C. proc. civ. include în categoria veniturilor care pot fi urmărite pentru sumele datorate cu titlul de obligație de întreținere ajutoarele pentru incapacitate de muncă, compensația salariaților în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziții legale, precum și sumele cuvenite șomerilor potrivit legii.

Potrivit art.409 alin. 7 C.proc.civ., alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite prin lege, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

În practica judiciară s-a statuat că veniturile pe care le realizează debitorul obligației de întreținere din prestarea de ore suplimentare, sau ca spor de periculozitate nu pot fi avute în vedere la stabilirea pensie de întreținere, deoarece ele reprezintă un efeort suplimentar și chiar un risc pe care și le asumă debitorul, iar pe de altă parte, ele nu au cu certitudine un caracter de continuitate.

De asemenea este de principiu că debitorul pensiei de întreținere nu poate fi obligat să presteze ore peste program sau să desfășoare activități cu grad de pericol pentru a realiza venituri mai mari și a plăti o sumă mai mare cu acest titlu.

d) aptitudinea de a munci a debitorului obligației de întreținere, care este izvorul obținerii mijloacelor materiale.

În legătură cu acest ultim element care este inclus în noțiunea de "mijloace", practica judiciară este constantă în susținerea soluției că, în cazul în care debitorul nu are nici un câștig din muncă, nici venituri, nici bunuri pe care ar putea să le vândă, dar este apt de a munci, el poate fi obligat, pe cale judecătorească, să presteze întreținerea datorată.

Această soluție este justă și eficace, fiindcă, cel puțin teoretic, orice persoană capabilă de muncă are posibilitatea realizării de venituri, astfel nu ar putea justifica mijloacele din care asigură propria sa întreținere; pe de altă parte, în acest fel se poate preveni sustragerea debitorului obligației de întreținere, care numai prestând întreținerea stabilită prin hotărâre judecătorească poate evita incidența legii penale, știut fiind că neplata cu rea-credință timp de două luni a pensiei de întreținere stabilită judecătorește, constitue infracțiune de abandon de familie (art.305 lit. c C.pen.).

În aceeași ordine de idei s-a decis că în accepțiunea art.94 C. fam. noțiunea de mijloace de întreținere trebuie interpretată nu numai în raport de ceea ce o persoană fizică a realizat la un moment dat, ci și ceea ce este posibil să realizeze în viitor, luându-se în considerare aptitudinea de a munci a celui obligat.

Faptul că o persoană și-a prezentat, spre exemplu, demisia nu dovedește incapacitatea sa de muncă, prin urmare nu îl scutește de plata pensiei de întreținere. În asemenea situații, instanța este chemată să stabilească prin orice mijloace de probă, inclusiv prin anchetă socială, nivelul de trai și mijloacele debitorului, în funcție de care se va determina cuantumul întreținerii; în caz contrar, ar însemna să admitem că simpla declarație sau manifestare de voință a debitorului de rea-credință exonerată de obligația de legală de întreținere.

În practica judiciară recentă s-a statuat că, în lipsa altor criterii de stabilire a posibilităților materiale de care dispune debitorul, este corectă luarea în considerare a venitului minim pe economia națională.

Totuși, persoana lipsită de venituri și de bunuri, dar aptă de a munci, nu va fi obligată la întreținere în acele perioade de timp în care, din cauza unor motive temeinice, nu poate avea în mod efectiv un câștig din muncă.

Pot avea semnificatii în acest sens boala gravă a debitorului, împrejurarea că el se află în satisfacerea stagiului militar sau în continuarea studiilor la o formă de învățământ de zi. De asemenea, șomajul – ținând seama de particularitățile sale concrete- poate exonera de plata pensiei de întreținere.

În ceea ce privește privarea de libertate, invocată ca motiv de împiedicare, se apreciază că trebuie să se facă distincția după cum condamnarea este pentru infracțiunea de abandon de familie – când debitorul condamnat poate fi obligat la întreținere – ori pentru alte infracțiuni, de astă dată, în principiu, el neputând fi obligat la întreținere dacă salariul reprezintă singuru său venit.

S-a decis că părintele care nu realizează venituri fiindcă urmează cursurile de zi ale unei facultăți nu poate fi considerat că are o atitudine nejustificată față de muncă și deci, nu răspunde civil sau penal pentru neplata contribuției la întreținerea copilului aflat în îngrijirea celuilalt părinte.

Dacă părintele student al învățământului de zi are alte mijloace materiale decât veniturile din muncă, mijloace ce pot fi urmărite pentru prestarea întreținerii copilului său , el poate fi obligat la plata pensiei de întreținere pentru copilul său minor.

La stabilirea posibilităților materiale se va ține seama nu numai de resursele propriu-zise ale debitorului întreținerii, ci și de sarcinile cărora acesta trebuie să le facă față, cum ar fi alte obligații de întreținere, cheltuieli impuse de nevoile personale – inclusiv pentru îngrijirea sănătății, costurilor gospodăriei din care face parte etc.

Într-adevăr, nici în această materie nu se poate da satisfacție absolută dreptului unei persoane (dreptul la întreținere al creditorului) prin împovărarea peste măsură a altuia, în concret, prin încălcarea dreptului acestuia de a-și asigura sieși mijloace rezonabile pentru un trai decent.

2. DEBITORUL SA FIE PRIMA PERSOANA LA CARE, POTRIVIT ORDINII STABILITE DE LEGE, SE POATE ADRESA CREDITORUL

Art.89 C. fam. stabilește o anumită ordine în care întreținerea se datorează. Așa fiind, pentru a fi obligat la întreținere, debitorul trebuie să fie prima persoană la care, potrivit ordinii legale, cel îndreptățit se poate adresa. Dacă sunt mai multe persoane în aceeași categorie, ele vor contribui, potrivit art. 90 alin. 1 C. fam., proporțional cu mijloacele lor, la plata întreținerii.

În situația în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are posibilitatea de a o presta, total sau parțial, întreținerea va fi datorată de debitorul aflat în categoria următoare (art.91 C. fam.).

CAPITOLUL III

EXECUTAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

SECȚIUNEA I: OBIECTUL, CUANTUMUL ȘI DATA DE LA CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREȚINEREA

1. OBIECTUL OBLIGATIEI DE INTRETINERE

Codul familiei nu definește printr-un text anume obiectul obligației de întreținere. Concluzii în această privință pot fi însă trase atât din ansamblul reglementărilor, cât și din dispoziții speciale aflate în mai multe subîmpărțiri ale Codului, cele mai edificatoare fiind prevederile relative la obligațiile părinților față de copii.

A rezultat din dezvoltările anterioare, că se consideră totdeauna în nevoie persoanele lipsite de elementele necesare traiului de fiecare zi (hrană, îmbrăcăminte, încălzire, îngrijire medicală). În cuprinsul obiectului obligației de întreținere se înscriu, deci, cu necesitate aceste elemente.

Față de accepțiunea dată noțiunii de nevoie, trebuie să punem însă, în lumină și elementele de ordin spiritual pe care le implică întreținerea în general. Putem spune că elemente de acest fel intră în obiectul obligației de întreținere nu numai față de copii – așa cum s-ar putea trage concluzia din conținutul literal al unor texte din C. fam. (art.107, 109, 123 etc.) – ci și în situația în care persoana îndreptățită la întreținere face parte din alte categorii.

Am putea spune că date fiind actualele condiții de viață în cuprinsul obligației de întreținere, intră aproape întotdeauna și elemente privind dezvoltarea personalității celor aflați în nevoie, chiar dacă ei nu sunt copii ai celor obligați să-i întrețină.

De la ridicarea nivelului general de trai sub aspect material și până la unele aspecte spirituale, educative ale întreținerii, nu este decât un pas. Persoana devenită inaptă să se întrețină singură, nu încetează de a fi membră a societății, de a avea dreptul să se bucure de avantajele pe care le reprezintă viața culturală a societății în care trăiește. Nu va fi deci indicat să se întrerupă celui ajuns în nevoie legăturile pe care și le asigurase în timpul activității prin abonament la un ziar, la radio și chiar la televiziune sau prin alte mijloace, potrivit cu preocupările lui.

Obiectul obligației se lărgește pe măsura ridicării nivelului general de viață. Nu pot fi totuși cuprinse în acest obiect elemente care din lipsa mijloacelor corespunzătoare, lipsesc din traiul obișnuit al celor îndatorați să presteze întreținerea.

În unele lucrări de specialitate se arată că în cuprinsul obligației de întreținere intră și cheltuielile funerare prilejuite de înmormântarea persoanei întreținute. Este neîndoielnic că persoanele care și-au întreținut ruda aflată în nevoie sunt chemate de cele mai multe ori (dacă nu întotdeauna) să o înmormânteze.

A.Lesviodax în lucrarea "Obligația legală de întreținere" susține însă că prin plata cheltuielilor de înmormântare nu se îndeplinește obligația de întreținere în înțelesul exact al cuvântului.

Suportarea acestor cheltuieli își găsește explicația în aceeași comunitate de simțăminte care stă și la baza reglementării întreținerii. Ea însă nu poate fi cuprinsă – precizează același autor – în însăși obiectul obligației de întreținere, fără a lărgi în mod nefiresc înțelesul noțiunii corespunzătoare.

De asemenea, nu constituie o obligație și, prin urmare, nu poate fi cuprinsă în întreținere, procurarea celor necesare pentru ca un copil care a învățat o meserie să o poată exercita pe cont propriu.

Discuțiile în legătură cu data au rămas de domeniul trecutului.

Obligația de întreținere nu presupune nici "obligația de asistență" pentru că o asemenea îndatorire dacă nu s-ar îndeplini spontan și-ar pierde ceea ce îi este specific și ceea ce ne place să credem că încă mai există și anume trăsăturile care decurg din devotamentul față de persoana bolnavă.

În obiectul întreținerii intră, însă, și îngrijirea sănătății persoanei îndreptățite. Cheltuielile corespunzătoare obișnuite se au în vedere la stabilirea coantumului întreținerii.

În cazul în care într-o anumită perioadă o boală gravă generează cheltuieli suplimentare, sumele necesare pentru a se putea face față acestor cheltuieli se pot cere în mod separat fără a se depăși însă plafonul legal de la persoana care datorează întreținerea.

Obiectul obligației de întreținere pe care părinții o au față de copiii lor minori este mai cuprinzător și mai complex față de cel al obligației de întreținere, în general.

Astfel, potrivit art. 101 alin. 2 C. fam. părinții "sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educare, învățătură și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului român, spre a-l face folositor colectivității".

Așa fiind, obiectul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori cuprinde, pe lângă elementele propriu-zise necesare traiului și alte elemente, cum ar fi grija pentru dezvoltarea fizică a copilului, cheltuielile necesitate de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.

2. CUANTUMUL OBLIGATIEI DE INTRETINERE

Obiectul obligației de întreținere trebuie determinat în fiecare caz în parte, în felul și în întinderea sa, printr-o sumă de bani, numită pensie de întreținere, printr-o cantitate de bunuri în natură, ori atât bani cât și în natură, adică, altfel spus, prin stabilirea cuantumului întreținerii.

Art.94 alin. 2 C. fam. consacră principiul potrivit căruia întreținerea se datorează potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o presta. În acest fel, întinderea obligației de întreținere este determinată pein analiza celor două elemente care constituie condiții esențiale de existență a obligației de întreținere, nevoia creditorului și posibilitatea materială a debitorului.

Instanța de judecată stabilește cuantumul obligației de întreținere în funcție de aprecierea, de la caz la caz, a nevoii reclamantului și a mijloacelor pârâtului debitor.

Criteriile pentru determinarea cuantumului obligației de întreținere se examinează la data judecării acțiunii pentru acordarea întreținerii, cu următoarele precizări:

– în cazul în care întreținerea este datorată de către părinți sau de către adoptatori, C. fam. în art. 94 alin. 3 stabilește un plafon maxim până la care poate fi acordată;

– de asemenea, există o plafonare a pensiei de întreținere din venitul din muncă în raporturile dintre foștii soți (art. 41 C. fam.);

– în cazul copiilor care beneficiază de încredințare sau plasament potrivit O.U.G. nr. 26/1997, Comisia pentru protecția copilului care a hotărât încredințarea sau darea în plasament va stabili, dacă este cazul, contribuția lunară a părinților la întreținerea copilului, în condițiile C. fam., iar sumele astfel încasate se fac venit la bugetul local (art.24 alin. 1). În decizia de îndrumare nr.10 din 16 decembrie 1972 se arată că judecătoria, soluționând contestațiile împotriva hotărârilor Comisiei pentru ocrotirea minorilor, va stabili contribuția persoanelor obligate la întreținerea minorului încredințat unei instituții de ocrotire, în raport cu venitul mediu realizat în ultimele șase luni.

Codul familiei nu dă explicații privitoare la înțelesul noțiunii de "mijloace ale debitorului întreținerii". În literatura de specialitate, s-a arătat că această noțiune cuprinde totalitatea posibilităților materiale de care dispune debitorul, fiind incluse aici atât veniturile din muncă și mijloacele asimilate acestora, cu caracter de continuitate, cât și economiile și bunurile care prisosesc și pot fi valorificate pentru prestarea întreținerii.

În această situație se impune o interpretare mai amplă (largă) a noțiunii de "mijloace".

Astfel, aparțin acestei categorii toate posibilitățile materiale de care dispune debitorul întreținerii, adică atât mijloacele sale care au caracter periodic, cumsunt veniturile din muncă (retribuția fixă și orice alte sume care se plătesc în temeiul raportului de muncă și care au caracter de continuitate, sporurile de vechime, gradațiile, drepturile de autor cuvenite scriitorilor, artiștilor plastici, oamenilor de știință, inventatorilor, veniturile realizate din muncă, cele ale micilor meseriași etc.), mijloacele asimilate cu veniturile din muncă având un caracter de continuitate cum sunt pensiile care pot fi urmărite pentru întreținere, în temeiul art.409 C.proc.civ., precum și alte mijloace, cum sunt economiile și bunurile care prisosesc și pot fi valorificate în vederea prestării întreținerii.

Unele indicații în legătură cu noțiunea de "mijloace" ale debitorului întreținerii se găsesc în deciziile de îndrumare nr.14 din 23 mai 1963 și nr.4 din 1968. În sensul acestor îndrumări, nu se vor include în noțiunea mijloacelor debitorului întreținerii sporurile care au ca scop de a da celor încadrați în muncă posibilitatea de a preveni sau de a înlătura efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc anumite condiții deoasebite de muncă.

În același sens, s-a decis că indemnizația de zbor acoradată piloților de avioane nu se include în venitul din muncă.

În temeiul art. 409 C. proc. civ., pot fi urmărite pentru obligația de întreținere și, deci, luate în calcul în determinarea mijloacelor materiale ajutoarele pentru incapacitatea temporară de muncă din cauză de boală sau accident, pentru prevenire îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, precum și compensația care se acordă în cazul desfacerii contractului de muncă.

Referitor la această categorie de venituri, unii autori apreciază că sunt venituri întâmplătoare ce nu trebuie luate în considerare la stabilirea pensiei de întreținere.

În sprijinul acestei afirmații, acești autori invocă O.U.G. nr.9/1997 publicată în M.of. al României partea I nr.64 din 15 aprilie 1997 modificată, cu privire la plățile compensatorii acordate persoanelor ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.

La o primă analiză, întrucât aceste sume se plătesc în rate lunare timp de 6 până la 12 luni și cumulat cu drepturile stabilite prin Legea nr.1/1991 privind protecția socială a șomerilor, s-ar putea concluziona că ele reprezintă venituri de care trebuie să profite și persoanele îndreptățite să primească întreținere de la beneficiarul lor.

Pentru autorii menționați, însă, susținerea contrară apare întemeiată pentru următoarele motive :

– plățile compensatorii au un caracter special datorită scopului lor, anume acela al reintegrării titularului lor în circuitul economic;

– aceste sume se pot achita și o singură dată (art.21 alin. 2 O.U.G. nr.9/1997) dacă beneficiarul se angajează să folosească suma în scopul desfășurării unei activități ca: înființarea unei societăți comerciale, achiziționarea de utilaj agricol sau acțiuni etc., caz în care nu se evidențiază posibilitatea practică de calcul a pensiei de întreținere, iar reținerea ei ar fi contrară destinației dată chiar de lege pentru sumele plătite;

– o persoană beneficiază o singiură dată de plăți compensatorii, ceea ce face ca acestea, chiar în cazul achitării în rate lunare, să nu aibă caracter de continuitate, de venit obișnuit.

De asemenea, neputând fi urmărite, nu se iau în considerare pentru stabilirea mijloacelor materiale, diurnele și orice indemnizații cu destinație specială, bursele de studii, ajutoarele acordate în caz de deces, pentru sarcină sau lehuzie, pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 12 ani (art.409 C.proc.civ.).

Veniturile întâmplătoare nu se includ în noțiunea mijloacelor materiale ale debitorului întreținerii, cum ar fi sumele cuvenite pentru orele suplimentare prestate ocazional. Dacă aceste ore suplimentare sunt prestate cu caracter obișnuit atunci fac parte din categoria mijloacelor materiale ale debitorului.

Alte categorii de venituri permise de lege, cum ar fi, de exemplu, cele din închirierea unor bunuri, executarea unei meserii, prestarea unor activități aducătoare de venit în timpul liber, fac parte din mijloacele materiale ale debitorului întreținerii.

În aprecierea posibilităților materiale ale debitorului se va ține seama, pe de o parte, numai de mijloacele proprii ale debitorului întreținerii, nu și de alte persoane, cum ar fi soțul, părintele, alte rude care locuiesc cu acesta și care nu au această calitate de debitor, precum și pe de altă parte, de sarcinile la care este ținut să facă față (greutăți familiale, datorii, alte obligații de întreținere care sunt într-o ordine prioritară etc.).

Veniturile din muncă includ pe cele realizate din munca prestată efectiv în cadrul unității, cele realizate din gospodăria personală, precum și, eventual, cele realizate din alte surse, dar acre au caracter de continuitate.

Dovada mijloacelor materiale ale debitorului, fiind vorba de o stare de fapt, se poate face cu orice mijloace de probă și anume acte, depoziții cu martori, răspunsul la interogator ș.a.).

Cotele prevăzute de lege se raportează la venitul mediu obținut de debitorul întreținerii în ultimele șase luni, anterioare obligării la plată.

În literatura de specialitate mai veche se considera că instanța trebuie să stabilească prin hotărâre judecătorească o sumă concretă, nefiind suficientă fixarea pensiei de întreținere printr-o cotă procentuală din venitul debitorului.

Însă în actualele condiții economice, date fiind continuarea procesului de majorare și indexare a salariilor, uneori pensia de întreținere satbilită de instanță a fost exprimată printr-o cotă procentuală din venitul net lunar al debitorului, corelată atât cu limitele maximale prevăzute de art. 94 alin. 3 C. fam., cât și cu evoluția veniturilor celui ținut să presteze întreținerea, deoarece în acest mod se evită introducerea unor cereri repetate pentru majorarea pensiei, urmărindu-se totodată posibiliatea satbilirii excesive a pensiei de întreținere în raport cu salariul de la începutul perioadei avute în vedere.

În sprijinul opiniei că este posibil, legal și chiar preferabil ca în unele situații să se stabilească pensia de întreținere într-o cotă procentuală, s-au adus următoarele argumente:

– legea nu interzice o asemenea modalitate și, mai mult, în art.94 alin. 3 C. fam. se prevăd limitele maxime ale obligației în cote procentuale;

– conform prevederilor art. 94 alin. 2 C. fam. "instanța judecătorească va stabili modalitățile executării", iar stabilirea pensiei în cotă procentuală este tocmai o modalitate de executare;

– în condițiile actuale de creștere a ratei inflației, stabilirea pensiei în cotă procentuală avantajează ambele părți și ar degreva instanțele de un număr mare de cauze.

Chiar și practica judiciară s-a pronunțat în sensul că pensia de întreținere ar putea fi stabilită, eventual, sub forma unei cote procentuale din salariul debitorului. Totuși stabilirea pensiei de întreținere sub forma unei sume concrete prezintă mai mari avantaje practice și este mai aproape de spiritul legii. Argumentele în favoarea acestei concluzii sunt următoarele:

– imposibilitatea executării hotărârii prin care s-a stabilit pensia prin cotă procentuală, întrucât legea nu stabilește exact ce se înțelege prin câștig în muncă, deci ce venituri intră în această categorie;

– nu s-ar putea stabili o cotă procentuală ca pensie de întreținere în cazul în care debitorul obligației nu lucrează, lucrează doar periodic sau este salariatul a mai multor unități economice;

– prin stabilirea pensiei într-o cotă procentuală s-ar transfera organelor de executori un atribut al instanței, anume acela al stabilirii nivelului veniturilor debitorului obligației.

Cuantumul pensiei de întreținere se poate modifica. În cazul în care veniturile celui care este obligat la întreținere se modifică, în sensul că ar putea să crească sau să scadă, ori, nevoia celui îndreptățit să o primească se modifică, în virtutea prevederilor art.94 alin. 2 C. fam. instanța judecătorească la cererea celui interesat este obligată să modifice cuantumul întreținerii în funcție de schimbările intervenite, putând să-l mărească, să-l micșoreze sau, dacă este cazul să hotărască încetarea obligației de întreținere.

3. DATA DE LA CARE SE DATOREAZA INTRETINEREA

În mod potențial, întreținerea se datorează de la data nașterii obligației de întreținere, adică de la data existenței cumulative a condiției ca creditorul să se afle în nevoie din cauza incapacității de a munci și a condiției ca debitorul să aibe mijloace pentru a presta întreținerea (art. 94 alin. 1 C. fam.).

În mod efectiv, însă, data de la care se datorează întreținerea poate fi ori data nașterii obligației de întreținere, și anume când creditorul cere întreținere de la această dată sau când debitorul începe să presteze întreținere în mod benevol tot de la această dată, ori o dată ulterioară nașterii obligației de întreținere, și anume când creditorul cere întreținere la un anumit timp după nașterea dreptului său la întreținere.

Atunci când pentru aducerea la îndeplinire a obligației este necesară intervenția organelor de justiție, întreținerea se datorează de drept comun de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, promovarea cererii semnificând punerea în întârziere a debitorului. Dacă cererea de pensie se face oral în cursul dezbaterilor atunci pensia se datorează de la data formulării ei.

Atâta vreme cât creditorul nu a solicitat întreținere, se prezumă că nu este nevoie și deci, nu s-a îndeplinit condiția cerută de lege.

Altfel spus, regula este că întreținerea se acordă numai pentru viitor. Această regulă se justifică pri următoarele argumente:

– obligația de întreținere are ca finalitate satisfacerea nevoilor curente ale beneficiarului, iar dacă acesta nu a solicitat pensie este prezumat că nu a avut nevoie de ea;

– dacă debitorul obligației ar fi ținut să presteze întreținerea și pentru trecut ar fi pus în dificultate, el dispunând de mijloacele sale la timpul potrivit, fără a avea în vedere că va trebui să acorde întreținere creditorului;

– obligația de întreținere, fiind o obligație cu executare succesivă, dacă debitorul ar fi ținut să facă prestații și pentru trecut s-ar ajunge la transformarea obligației în plata unei sume globale, probabil împovârătoare pentru debitor și care de asemenea ar contraveni scopului instanței întreținerii.

Regula potrivit căreia întreținerea se datorează de la data formulării cererii se aplică atât în cazul în care se solicită stabilirea cât și atunci când reclamantul urmărește majorarea cuantumului întreținerii fixate anterior. Reducerea sau sistarea obligației de plată a întreținerii operează de la data ivirii cauzei care justifică admiterea cererii formulate în acest sens de debitor.

Practica judiciară admite câteva excepții de la regulele enunțate, împărtășite și de literatura de specialitate :

– pensia de întreținere se acordă de la data pronunțării hotărârii de divorț rămase irevocabilă. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei, instanța este obligată să se pronunțe asupra contribuției ficărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor minori, chiar dacă părțile nu au solicitat aceasta (art. 42 alin 3 C. fam.). Deci, se poate spune că, în materia obligației de întreținere a părintelui față de copilul minor principiul disponibilității nu-și găsește aplicarea.

Într-o speță, tribunalul a admis recursul reclamantului pentru greșita stabilire a datei de la care acesta urma să plătească pensia de întreținere, constatându-se că intimanta, în calitate de pârâtă la instanța de fond, nu a formulat o cerere pentru pensie de întreținere în favoarea minorului. Încredințându-i-se copilul spre creștere și educare prin hotărârea de divorț, era firesc ca reclamantul să fie obligat la plata pensiei de întreținere, cu începere de la data la care a fost pronunțată hotărârea judecătorească și nu de la data introducerii acțiunii de divorț de către reclamant.

– pensia de întreținere se poate acorda și pentru trecut, dacă reclamantul creditor dovedește, anterior promovării acțiunii, a fost împiedicat de o cauză imputabilă pârâtului, cum ar fi, spre exemplu, faptul că acesta din umă a promis că va presta întreținerea de bună voie și nu a făcut-o sau când și-a schimbat domiciliul care, cu toate demersurile făcute de reclamant, nu s-a aflat. Bineințeles, pensia se va acorda în limita termenului de prescripție de trei ani.

– pensia de întreținere în favoarea copilului care și-a stabilit paternitatea pe cale judecătorească se datorează de la data introducerii acțiunii, dacă aceasta a fost solicitată în acest moment.

Cu situația în care pensia de întreținere se cere pentru trecut nu trebuie confundată situația în care se cere urmărirea ratelor întreținerii acordată prin hotărâre judecătorească, dar neplății la timp. În prima situație este vorba de o acțiune pentru plata întreținerii, iar în a doua situație este vorba de executarea unei hotărâri prin care s-a acordat întreținerea. Urmărirea ratelor pensiei de întreținere, neplătite la timp, se poate face în limita termenului de prescripție (art.6 din Decretul nr.167/1958).

Astfel, s-a decis că neexecutarea timp de trei ani a hotărârii judecătorești prin care s-a acordat o penisie de întreținere atrage presocierea numai pentru ratele scadente mai vechi de trei ani socotite de la data cererii de punere în executare a hotărârii. Dar chiar și în situația în care se urmăresc ratele scadente ale pensiei de întreținere înăuntrul termenului de prescripție, se poate pune probelema cauzelor pentru care nu s-a cerut executarea la timp a acelor rate, căci acumularea ratelor datorate duce, pe de o parte, la împovărarea, debitorului întreținerii, căruia i se cere plata unei sume globale pe care cu greu ar putea-o procura, iar pe de altă parte, neexecutarea pensiei de întreținere, la timp, poate arăta că beneficiarul ei nu mai este în nevoie.

Deși, instanța nu poate stabili executarea obligației de întreținere dintr-o dată și nici transformarea ulterioară a pensiei de întreținere periodică în plata unei sume globale de trai, s-a decis că este valabilă convenția părților prin care debitorul se obligă să depună anticipat suma reprezentând pensia de întreținere pe un timp mai îndelungat, de exemplu, pe un livret C.E.C. pe numele creditorului, cu condiția că acesta din urmă nu va putea ridica decât o anumită sumă periodic, corespunzătoare cuantumului pensiei de întreținere fixată de instanța judecătorească. Și în această situație creditorul păstrează dreptul de a solicita mărimea pensiei de întreținere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere de instanță la stabilirea obligației.

S-a decis, că instanța judecătorească este îndreptățită să dispună, la cererea debitorului, că pensia de întreținere, stabilită în sarcina acestuia sub formă de prestații periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumelor pe toată perioada cât se datorează întreținerea, atunci când se constată că această măsură este în interesul minorului și că opunerea creditorului sau a reprezentantului său legal este expresia unui abuz de drept.

În raport de schimbare a mijloacelor celui care acordă întreținerea și nevoia creditorului ei, art. 94 C. fam. permite mărirea, micșorarea sau încetarea obligației de întreținere. Modificarea pensiei de întreținere poate fi admisă pe o perioadă nederminată sau numai pentru o anumită perioadă, în raport de schimbările care justifică această măsură.

Data la care se produc modificările pensiei de întreținere se prezintă în felul următor:

– majorarea cuantumului întreținerii are loc pe data introducerii acțiunii, afră de cazul în care întârzierea introducerii acesteia este imputabilă;

– reducerea sau încetarea întreținerii au loc pe data ivirii cauzei care a justificat admiterea acțiunii, atâta timp cât debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a acordat pensia de întreținere.

În decizia de îndrumare nr. 19/5 noiembrie 1964 a Trib. Supr. se arată justificarea deosebirii de soluții:

– în prima situație există prezumția că cel îndreptățit la întreținere nu a avut nevoie de mai mult decât primea;

– în cea de-a doua situație, debitorului, din moment ce i s-au redus ori încetat veniturile, înseamnă că neintroducerea acțiunii pentru micșorarea sau încetarea întreținerii este consecința inacțiunii creditorului obligației de întreținere.

Spre exemplu, în cazul în care mama este obligată la întreținerea copilului său minor și ulterior stabilirii întreținerii își părăsește serviciul, urmând cursurile învățământului superior, această părăsire și calitatea de studentă nu constituie motiv temeinic care să justifice încetarea acordării întreținerii acelui copil.

SECTIUNEA A II-A : FELUL SI MODALITATEA DE EXECUTARE A OBLIGATIEI DE INTRETINERE

1. FELUL SI MODALITATILE EXECUTARII OBLIGATIEI DE INTRETINERE

Potrivit art. 93 alin. 1 C. fam., obligația de întreținere se poate exectu fie în natură fie în bani.

Deși art. 93 citat se referă deopotrivă la cele două feluri de întreținere, punându-le în aparență pe același plan, între întreținerea în natură și întreținerea sub forma unei pensii în bani, există diferențe atât din punct de vedere istoric cât și în ceea ce privește importanța.

La început, executarea prin echivalent (adică prin plata unei sume de bani) nici nu se putea concepea. Membrii grupului care se sprijineau reciproc ori își creșteau copiii încă inapți să înfrunte singuri adversitățile vieții trăiau nedespărțiți în condiții care nu lăsau loc la discuții cu privire la calificarea relațiilor respective, adică la drepturi și obligații, nici la modul lor de desfășurare. Grupul trăia împreună asigurând condițiile de existență pentru totalitatea lui și pentru fiecare dintre membrii. Abia mai târziu, când condițiile de viață s-au schimbat și legăturile dintre membrii grupului au slăbit putându-se concepe și viața separată a fiecăruia, a devenit posibilă prestarea întreținerii prin echivalent.

Faptul că în prezent obligația de întreținere, atunci când este stabilită judecătorește, se exercită aproape totdeauna prin plata unei pensii în bani, ar putea face să se creadă că întreținerea în natură a trecut pe al doilea plan. Această aparență a fost creată de procesele dintre rudele sau foștii soți care nu se înțeleg. Numărul acestor rude sau soți este însă cu mult mai mic decât cel al părinților care-și cresc în bună înțelegere copii și al copiilor care nu se despart de părinți ci îi îngrijesc în casa lor. Întreținerea în natură este și astăzi precumpănitoare, iar o parte din consecințele ce decurg din caracterul ei de obligație de a face, se răsfrâng și asupra întreținerii sub forma unei pensii în bani. Așa se explică, de exemplu, de ce a trebuit ca, în unele cazuri, să se treacă peste rigiditatea dispozițiilor art. 1041 C. civ. pentru a se recunoaște îndatoririi de a presta întreținerea caracterele proprii solidarității.

Felurile întreținerii prevăzute de lege în natură sau prin plata unei pensii în bani, nu se exclud, excusivitatea în această privință nefiind impusă de lege, iar deseori, contrazicând nevoile reale. Astfel, în timp ce pentru copiii de vârstă fragedă nu se poate concepe decât executarea în natură, pentru bătrânii care trăiesc pe lângă copii, nevoile reale cer deseori o îmbinare permanentă a celor două feluri de întreținere a obligației așa încât bătrânii să aibă, pe lângă cele necesare traiului și mici sume de bani, fără care nu își pot împlini unele nevoi personale.

De asemenea, în cazurile în care persoana îndreptățită la întreținere primește locuință de la debitor însă pentru celelalte nevoi ale traiului i se plătește periodic o sumă fixă, precum și în situația când persoana în nevoie locuiește în altă parte, doar i se procură hrană și îmbrăcăminte în natură, precum și mici semne de bani, nu găsim în prezența unor îmbinări ale celor două feluri de întreținere.

Deci, cel care este obligat la prestarea întreținerii trebuie să furnizeze beneficiarului obligației toate cele necesare traiului hrană, locuință, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătății.

Executarea obligației de întreținere în natură se poate face de către debitor:

– fie primind și întreținând pe creditor în locuința sa; acest fel de întreținere este indicat, mai ales între ascendenți și descendenți, când instanța trebuie să ia în considerare, pe lângă posibilitățile debitorului și situația creditorului, natura relațiilor dintre aceștia;

-fie punând la dispoziția creditorului locuința, alimente, îmbrăcăminte.

Executarea obligației de întreținere în bani, care în realitate este o executare prin echivalent și care este singura indicată în împrejurări ca cele de animozitate sau de depărtare dintre creditor și debitor, are loc prin plata periodică a unei pensii de întreținere.

Instanța judecătorească nu poate stabili o sumă globală, deoarece s-ar încălca scopul pentru care se acordă întreținerea.

În practica judiciară s-a arătat într-o decizie de speță că părțile pot conveni ca pensia stabilită în sarcina debitorului sub forma prestării periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumei ce reprezintă prestațiile periodice pe tot timpul fixat de instanță. Într-o astfel de situație, creditorul obligației își va păstra, totuși, dreptul de a solicita majorarea pensiei de întreținere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere de instanța judecătorească la stabilirea cuantumului întreținerii.

Se poate stabili însă, așa cum am arătat, un sistem mixt, parte din obligație executându-se în natură, parte în bani.

Felul și modalitățile de executare se stabilesc de la caz la caz de instanța judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celui ce pretinde întreținerea și a posibilităților celui ținut să o presteze (art. 93 alin. 2 C. fam.). Instanța de judecată este chemată să stabilească fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreținerii, fie cuantumul pensiei de întreținere sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură cât și cuantumul pensiei prestate în bani. Felul executării se poate stabili prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației, cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere. Odată ce instanța s-a pronunțat cu privire la modalitatea de executare a întreținerii debitorul nu are dreptul ca ulterior și unilateral să decidă schimbarea acesteia, deoarece obligația sa nu este alternativă. Astfel, debitorul nu poate fi autorizat în cadrul unei contestații în executare să dovedească cu martori că a prestat întreținerea în natură, în locul obligației de întreținere în bani stabilită prin hotărârea pusă în executare.

Modul de executare stabilit de instanță este obligat pentru debitor și numai aceasta îl poate schimba.

Executarea în natură – sau parțial în natură – a obligației de întreținere poate fi determinată fie de situația creditorului obligației, ca bunăoară cazul amintit al copilului de vârstă fragedă când executarea obligației în natură este cea indicată, fie de posibilitățile debitorului obligației, ca de pildă în cazul țăranilor cu gospodării individuale care obțin de aici produsele necesare traiului zilnic.

Din cele arătate, rezultă că executarea întreținerii se poate realiza în bani, în natură și nimic nu se opune ca ea să fie executată parte în natură și parte în bani, exclusivitatea nefiind impusă de lege. Dar în lucrarea "Raporturi juridice între părinți și copii", autorii I.P.Filipescu, O.Calmuschi și M.Anghene își exprimă rezerva în privința posibilității instanței de a stabili o astfel de îmbinare a felurilor întreținerii, deoarece aceasta are latitudinea de a hotărî, în funcție de împrejurări, cu privire la executarea în natură sau în bani. Autorii își argumentează susținerea relevând faptul că cele două modalități prezintă avantajul că se oferă posibilitatea de a constata, în caz de diferend, cu un spor de siguranță, modul cum obligația a dost executată, fapt care este întotdeauna în favoarea creditorului, care dobândește astfel certitudine cu privire la executarea întocmai a creanței sale.

2. MODIFICAREA MODALITATII DE EXECUTARE A OBLIGATIEI DE INTRETINERE

Față de faptul că pensia de întreținere se fixează după criterii subiective și variabile – starea de nevoie a celui care o solicită și mijloacele celui care prestează întreținerea – este nurmal ca hotărârea judecătorească ce fixează o astfel de pensie de întreținere să poată fi modificată ori de câte ori aceste elemente se schimbă. Așadar hotărârea judecătorească care fixează întreținerea nu are putere de lucru judecat, aceasta se poate modifica oricând, în sensul măririi, micșorării și chiar încetării întreținerii.

Executarea obligației de întreținere în bani poate fi înlocuită cu executarea obligațieie de întreținere în natură și invers, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedre la stabilirea acelui fel de prestare a întreținerii.

Fostul Tribunal Regional Cluj a hotărât că este, în principiu, admisibilă cererea ca partea, obligată inițial la plata unei pensii în bani, să își execute obligația prin prestații în natură. În speță s-a admis ca un agricultor să predea produse agricole de valoarea pensiei stabilite inițial în bani.

Schimbările pot fi și parțiale, adică se poate decide ca o parte din contribuție, stabilită inițial în bani, să fie dată în viitor în natură sau invers, dacă din împrejurări rezultă că un asemenea mod de executare este preferabil. Au fost și cazuri când, în legătură cu schimbările totale, s-a ținut seama și de comportarea părților. Astfel, Colegiul civil al Tribunalului Suprem a stabilit că în cazul în care beneficiarul întreținerii este silit, prin purtarea debitorului să părăsească domiciliul acestuia unde convenise să fie întreținut, obligația de a face (adică de a presta întreținerea în natură) se transformă într-o obligație de a da sume de egală valoare cu întreținerea la perioadele stabilite prin convenție. Decizia precizează că atâta vreme cât nu se constată o culpă în sarcina debitorului, care s-a învoit cu creditorul să presteze întreținerea în natură, creditorul nu poate cere să i se plătească pensie în bani. Aceasta presupune, însă, că nu s-a schimbat elementele avute în vedere la stabilirea felului executării întreținerii, cu excepția relațiilor dintre persoanele respective.

Modificarea cuantumului întreținerii, diminuarea sau mărire acesteia poate interveni ori de câte ori se schimbă fie nevoia celui care o cere, fie mijloacele celui care urmează a o plăti. Modificarea poate interveni și în cazul în care debitorul a fost ulterior obligat să presteze întreținere și altor persoane îndreptățite de lege. Ipoteza avută în vedere este aceea a pensiilor de întreținere fixate în mod succesiv. În acest caz, se poate întâmpla ca, de exemplu, primului copil să i se stabilească o pensie apropiată de maximul legal, astfel încât copilului căruia i s-ar naște ulterior un drept la întreținere să-i rămână o sumă mult mai mică, ceea ce ar avea o flagrantă și nejustificată inegalitate.

CAPITOLUL IV

ÎNCETAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

Încetarea obligației de întreținere intervine în cazurile următoare:

– încetează una din condițiile generale pevăzute de lege pentru acordarea întreținerii;

– moartea debitorului sau creditorului;

– încetează una din condițiile speciale prevăzute de lege pentru acordarea întreținerii.

SECTIUNEA I : ÎNCETAREA UNEIA DIN CONDITIILE GENERALE PREVAZUTE DE LEGE PENTRU ACORDAREA INTRETINERII

1. ENUMERAREA CAZURILOR DE INCETARE

Așa cum am văzut, obligația de întreținere există între anumite categorii de persoane care sunt legate prin relații de rudenie firească, căsătorie, adopție etc. Dispariția acestor legături duce la stingerea obligației de întreținere. De asemenea, obligația încetează dacă nu mai sunt prezente condițiile pe care legea le cere pentru existența obligației de întreținere, în cazul oricărei categorii de persoane între care virtualmente întreținerea există o obligație, și anume nevoia celui care o cere și posibilitatea celui de la care se pretinde de a o acorda.

Concretizând putem enumera următoarele cauze care determină stingerea obligației de întreținere:

– desființarea, desfacerea și încetarea căsătoriei;

– nulitatea și desfacerea adoptiei;

– dispariția stării de nevoie a celui îndreptățit la întreținere sau a mijloacelor celui obligat;

– expirarea termenului pentru care obligația de întreținere a fost prevăzută de lege;

– executarea obligației ca modalitate de stingere în general.

Pornind la o analiză a cauzelor de încetare a obligației de întreținere prezentate, putem spune că existența obligației de întreținere presupune îndeplinirea în mod cumulativ a tuturor condițiilor prevăzute de lege. Așa fiind, potrivit art. 86 alin. 2 și art. 94 alin. 1 C. fam., obligația de întreținere se stinge dacă :

– încetează starea de nevoie a creditorului, deoarece prestarea ei nu-și mai găsește justificarea ;

– încetează starea de incapacitate de muncă a creditorului obligației de întreținere, cu excepția celui în care întreținerea este datorată descendentului minor pentru care nu se cere condiția incapacității de a munci (art. 86 alin. 2 și 3 și art. 94 alin. 1 C. fam., cu mențiunile făcute pentru copilul minor care a împlinit vârsta de 16 ani). Obligația de întreținere încetează deoarece nimeni nu poate trăi nejustificat din munca altuia. În cazul în care incapacitatea totală de a munci se transformă în incapacitate parțială de a munci, obligația de întreținere nu încetează, dar se poate schimba cuantumul întreținerii în măsura acestei incapacități;

– mijloacele debitorului obligației de întreținere nu-i mai permit acordarea ei (art. 94 alin. 1 C. fam.).

Conform art. 94 alin. 2 C. fam. încetarea obligației de întreținere se pronunță de instanța de judecată, la cererea celui interesat, cu precizarea că, instanța poate restabili obligația de întreținere între aceleași părți, dacă, în urma schimbării împrejurărilor, condițiile cerute de lege sunt îndeplinite de debitor și creditor.

În acest sens putem prezenta următoarea speță. Prin hotărâre judecătorească s-a dispus sistarea pensiei de întreținere la care fusese obligat părintele, deoarece mama minorului a declarat la acea dată că, în urma căsătoriei sale cu cetățeanul străin, dispune de suficiente mijloace materiale pentru întreținerea copilului.

Ulterior, deoarece minorul a rămas în țară, la bunica maternă, instanța de judecată a revenit asupra dispoziției sale, apreciind că minorul se află în nevoie, așa că pârâtul nu se mai poate considera exonerat de obligația de întreținere. În consecință, recursul declarat de pârât împotriva sentinței prin care a fost obligat să plătească în continuare pensia de întreținere a fost respins ca nefondat.

Cu privire la expirarea termenului pentru care obligația de întreținere este prevăzută de lege, luată ca o cauză determinantă de stingere a obligației de întreținere, putem afirma că în momentul în care creditorul obligației respective dobândește capacitatea deplină de exercițiu, următoarele obligații de întreținere se sting:

– obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori (art. 107 C. fam.);

– obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț (art.87 alin. 1 C. fam.);

– obligația de întreținere a celui care a luat spre creștere un copil fără a întocmi formele adopției (art.88 C. fam.).

O altă obligație care se stinge prin expirarea termenului prevăzut de lege este obligația de întreținere între foștii soți. Astfel, potrivit art.41 alin. 2 C. fam., trecerea unui an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț determină încetarea obligației de întreținere în favoarea soțului care a fost nevinovat de destrămarea relațiilor de familie.

Stingerea obligației de întreținere poate fi determinată și de încetarea raportului juridic de rudenie, adopție sau de căsătorie. Această situație se aplică următoarelor cazuri:

– obligația de întreținere dintre soți încetează o dată cu desfacerea căsătoriei (art.86 alin. 1 și art.41 alin. 1 C. fam.), între foștii soți putându-se naște, în anumite condiții, o nouă obligație de întreținere (art. 41 alin. 2 și 3 C. fam.);

– în cazul căsătoriei putative, obligația de întreținere dintre foștii soți încetează prin recăsătorirea creditorului obligației (care a fost de bună credință la încheierea căsătoriei), deoarece dispozițiile de la divorț se aplică, prin asemănare, și în acest caz (art. 24 alin. 1 C. fam.);

– în cazul adopției cu efecte depline, obligația de întreținere dintre cel adoptat și rudele sale firești se stinge, ca o consecință a încetării raportului de rudenie firească, în schimb, se naște o nouă obligație de întreținere între adoptat, pe de o parte, și adoptator, pe de altă, căci adoptatul devine rudă cu rudele celor care adoptă, ca un copil firesc al acestora;

– în caz de desfacere sau de desființare a adopției, obligația de întreținere dintre adoptator și rudele acestuia, pe de o parte, și adoptat și descendenții săi, pe de altă parte, se stinge.

Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligației de întrețienre, altele, ca de exemplu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporară a acesteia.

2. MOARTEA CREDITORULUI SAU A DEBITORULUI INTRETINERII

potrivit dispozițiilor art. 95 C. fam., obligația de întreținere se stinge prin "moartea debitorului sau a celui îndreptățit la pensia de întreținere". Deci, obligația de întreținere are un caracter personal.

De la regula ptrivit căreia întreținerea se stinge prin moartea debitorului, legea prevede o excepție. Astfel, art. 96 C. fam., prevede că: "moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt despărțiți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor".

Excepția prevăzută de art. 96 C. fam. urmează să se aplice în următoarele condiții:

– în favoarea tuturor minorilor întreținuți de defunct, indiferent de calitatea în care i-a întreținut și indiferent de împrejurarea că minorul s-ar afla el însuși printre susținători;

– numai până când creditorii întreținerii devin majori;

– numai dacă succesorii cu vocație universală ai debitorului întreținerii, indiferent dacă sunt legali sau testamentari, au acceptat moștenirea. Intrând în pasivul succesoral, obligația de întreținere este executată de moștenitorii debitorului defunct numai în măsura valorii bunurilor moștenite și nu potrivit cu mijloacele lor proprii.

În cazul în care printre moștenitori se află însuși minorul întreținut, creanța sa se stinge prin confuzie, în măsura vallorii bunurilor moștenite, deoarece în persoana sa se întrunesc ambele calități, de debitor și de creditor al întreținerii.

Obligația moștenitorilor de a continua întreținerea prestată de debitorul defunct este solidară, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. 2 C. fam. Drept urmare, minorul poate cere întreținerea de la oricare dintre moștenitori. Acesta are o acțiune de regres împotriva celorlalți moștenitori, în situația în care întreținerea pe care a prestat-o este mai mare decât partea ce i-ar fi venit în raport cu valoarea bunurilor moștenite.

SECTIUNEA A II-A : ÎNCETAREA UNEIA DIN CONDITIILE SPECIALE PREVAZUTE DE LEGE PENTRU ACORDAREA INTRETINERII

Enumerarea condițiilor speciale

a) obligația de întreținere acordată unui minor de către părinte sau adoptator încetează prin ajungerea acestuia la majorat, afară de cazul în care-și continuă studiile, cu precizările făcute pentru minorul care a împlinit 16 ani (art. 86 și 107 C. fam.). După această dată, copilul are drept de întreținere numai dacă se află în nevoie, din cauza incapacității de a munci (când nu este în continuarea studiilor). Obligația de întreținere încetează și în cazul în care minorul se căsătorește;

b) obligația de întreținere a celui care a luat un copil spre creștere fără îndeplinirea formelor necesare pentru adopție, față de acel copil, încetează când acesta devine major sau înainte de această dată, în cazul în care părinții firești ai copilului au reapărut ori nu mai sunt în nevoie (art. 88 C. fam.);

c) obligația de întreținere a soțului care a contribuit la creșterea copilului celuilalt soț, față de acel copil, încetează când acesta devine major sau înainte de această dată, în cazul în care părinții firești ai copilului au reapărut ori nu mai sunt în nevoie (art. 87 alin. 1 C. fam.);

d) obligația moștenitorului debitorului obligației de întreținere, față de copilul minor, încetează prin ajungerea acestuia la majorat sau, înainte de această dată, în cazul în care părinții firești dispăruți au reapărut ori nu mai sunt în nevoie, de asemenea, obligația de întreținere încetează prin expirarea valorii moștenirii pentru acordarea întreținerii (art. 96 C. fam.);

e) obligația de întreținere dintre soți încetează o dată cu desfacerea căsătoriei (art. 86 alin. 1, art. 41 alin. 1 C. fam.). Obligația de întreținere dintre foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț încetează în afară de încetarea condițiilor generale cerute pentru existența obligației de întreținere sau moartea debitorului ori a creditorului întreținerii – și în următoarele cazuri:

– creditorul întreținerii se casătorește (art. 41 alin. 3 C. fam.)

– trecerea unui termen de un an de la data desfacerii căsătoriei, când creditorul întreținerii este soțul vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorț (art. 41 alin. 2 C. fam.);

f) obligația de întreținere dintre foștii soți a căsătoriei a fost desfăcută, dar la a cărei încheiere cel puțin unul dintre aceștia a fost de bună credință (căsătoria putativă) încetează prin recăsătorirea creditorului obligației (art.24 alin. 1 și art.41 alin. 3 C. fam.);

g) obligația de întreținere dintre adoptator și adoptat încetează o dată cu desființarea sau desfacerea adopției. În aceste cazuri, încetează obligația de întreținere dintre adoptat (și descendenții săi) și rudele adoptatorului;

h) obligația de întreținere încetează în cazul în care intervine împrejurarea care schimbă ordinea în care se datorează întreținerea, astfel încât debitorul obligației are altă persoană obligată la întreținere înaintea sa (de exemplu, fratele – creditor al întreținerii – se căsătorește); după încheierea căsătoriei încetează obligația față de aceasta a fratelui ori surorii lui (art. 89 C. fam.).

În cazul în care, ca urmarea măsurii de încredințare sau de plasament în condițiile Ordonanței de urgență nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, părintele debitor al unei pensii de întreținere în favoarea copilului, stabilită prin hotărârea judecătorească, a fost obligat ulterior, prin hotărârea Comisiei pentru protecția copilului, ca împreună cu celălalt părinte, să verse lunar statului o contribuție pentru întreținerea copilului, este în drept să ceară și să obțină încetarea plății pensiei de întreținere, deoarece, pe de o parte, cheltuielile necesare pentru ocrotirea copilului încredințat sau dat în plasament se fac de la bugetul statului și părintele contribuie la acestea potrivit legii, iar pe de altă parte, copilul nu se mai află în îngrijire celuilalt părinte;

obligația de întreținere încetează în cazul în care creditorul întrețineriisăvârșește fapte grave împotriva debitorului obligației de întreținere, care ar atrage după sine nedemnitatea succesorală (art. 1 și 3 din Decretul nr.31/1954).

CAPITOLUL V

CARACTERELE JURIDICE ALE OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

Caracterele generale ale obligației legale de întreținere inveterează unitatea acesteia nu numai în raportul de întreținere dintre părinți și copiii lor minori, pe de o parte, și dintre părinți și copiii lor majori, pe de altă parte, ci în general, în vecinătatea tuturor raporturilor de întreținere, independent de persoanele între care aceasta acționează.

Examinând o creanță de un tip special, obligația legală de întreținere are caractere juridice proprii care subliniază deosebirea netă față de celelalte obligații impusă subiectelor de drept sau asumate de asemenea subiecte.

Urmărind în ultimă instanță, asigurarea existenței, obligația legală de întreținere se deosebește de obligațiile de drept comun; cu toate acestea, dreptul obligațional ca drept comun are totuși unele aplicații în materia obligației legale de întreținere. De exemplu, faptul că obligația de întreținere, în principiu, nu este solidară, este o aplicație a dreptului comun.

Din scopul și din reglementarea obligației legale de întreținere se desprind, deci, anumite caractere ce sunt specifice acestei obligații, deopotrivă ca drept de creanță și ca datorie de întreținere, caractere care o deosebesc de celelalte obligații reglementate de Codul familiei.

Caracterele obligației de întreținere, susc.eptibile în oarecare măsură de formulări diferite sunt următoarele:

– este o obligație menită a satisface în mod permanent nevoile creditorului întreținerii;

– este o obligație personală, atât în privința creditorului, cât și a debitorului;

– este o obligație de regulă reciprocă;

– este o obligație de executare succesivă;

– este o obligație de regulă divizibilă, atât activ, cât și pasiv când sunt mai mulți creditori sau mai mulți debitori;

– este o obligație variabilă, ca întindere, fel și mod de executare, în funcție de nevoile creditorului și de posibilitățile debitorului.

SECTIUNEA I : ANALIZA CARACTERELOR JURIDICE ALE OBLIGATIEI DE INTRETINERE

1. OBLIGATIA DE INTRETINERE ESTE O OBLIGATIE IMPERATIV PREVAZUTA DE LEGE

Prevederile legale privitoare la obligația legală de întreținere are un caracter imperativ determinat de scopul urmărit, în înțelesul că obligația de întreținere este o îndatorire ce se impune pe tot timpul cât creditorul se află în nevoie, din cauza imposibilității de a munci, ceea ce face ca, în principiu, părțile să nu poată înlătura sau răsfrânge, cu anticipație, prin acte juridice.

Legiuitorul nu poate lăsa la libera apreciere a celor vizați condițiile de prestare a întreținerii, de a ceea a determinat prin prevederi legale persoanele între care se datorează întreținerea, condițiile în care se datorează, limitele între care întreținerea se stabilește, ordinea în care persoanele determinate datorează întreținerea, modul ei de executare etc. (art. 87-96 C. fam.).

Ca urmare, convențiile și actele unilaterale, de renunțare definitivă pe viitor la dreptul de întreținere, în întregime sau chiar și numai în parte, prin răsfrângerea dreptului sunt nevalabile.

Vor fi însă valabile, după cum a statuat instanța noastră supremă, renunțările sau răsfrângerile temporare ale dreptului de întreținere încuviințate de către instanța judecătorească, pentru că este necesar să se lase loc adaptărilor cerute de cazuri concrete, în ideea că, în realitate, această obligație nu se prezintă în toate cazurile la fel și pentru asigurarea realizării sale.

S-a admis deci, că nu orice convenții privitoare la întreținere sunt inadmisibile. Astfel, este valabilă înțelegerea părților cu privire la contribuția fiecăruia la cheltuielile impuse de creșterea și educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile acestuia.

Întreținerea poate fi și în sensul că părintele căruia nu i s-a încredințat copilul să fie scutit, parțial sau în întregime, de plata contribuției de întreținere, dar numai temporar, întrucât schimbarea ulterioară a situației materiale a părinților va justifica revenirea asupra contribuției anterior stabilite.

În acest sens prezentăm decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr.2/1973 cu privire la unele probleme de stabilire și de prestare a obligației de întreținere care statuează faptul că "dacă instanța constată că părintele căruia i s-a încredințat copilul minor spre creștere și educare este în măsură să-i asigure singur condițiile materiale necesare, poate să încuviințeze învoiala dintre părți prin care cel căruia nu i s-a încredințat copilul este scutit temporar de contribuția sa ori este obligat la o contribuție mai mică.

Schimbarea ulterioară a situației materiale a părintelui care s-a obligat să suporte cheltuielile de întreținere va putea să justifice revenirea instanței asupra hotărârii de sistare a plății datorate de celălalt părinte".

Astfel de convenții sunt însă, cenzurabile de către instanța de judecată, tocmai pentru a nu eluda prevederile legale imperative și a nu se prejudicia interesele celui îndreptățit la întreținere, mai ales atunci când este vorba de copilul minor.

Renunțarea pentru trecut la întreținere este valabilă, căci odată dreptul născut, cel îndreptățit poate, fie să nu-l valorifice, fie să nu pună în executare hotărârea judecătorească obținută. De altfel, în practica judecătorească s-a statornicit regula că pensia de întreținere se datorează numai pentru viitor, de la data când a fost cerută, rezumându-se că cel care nu o cere nu se află în nevoie.. Părintele se poate obliga să plătească o pensie de întreținere superioară limitei stabilite prin art.94 C. fam., cu condiția că prin aceasta să nu se urmărească micșorarea pensiei de întreținere cuvenită altui copil.

Obligația legală de întreținere se deosebește tocmai prin reglementarea juridică imperativă a statului să de obligațiile de întreținere stabilite prin convenție sau testament, acestea din urmă oferind părților libertatea contractuală consacrată de C. civ.

Cu toate acestea, faptul că între părinte și copilul său există un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, transformată ulterior prin hotărâre judecătorească definitivă într-o prestație lunară în numerar, nu exclude dreptul părintelui aflat în nevoie de a beneficia, în completare și de o pensie de întreținere stabilită în conformitate cu dispozițiile C. fam.

Codul familiei stabilește de asemenea, în mod expres, și ordinea în care se datorează întreținerea. Astfel, descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului. Dacă sunt mai mulți descendenți, întreținerea se datorează mai întâi de descendentul mai apropiat în grad de rudenie. De exemplu, bunicul nu poate fi obligat la întreținerea minorului sau la completarea ei decât dacă se stabilește că părintele se află în imposibilitatea absolută de a-și întreține copilul ori că nu are mijloace corespunzătoare.

2. OBLIGATIA DE INTRETINERE ARE CARACTER PERSONAL

Obligația de întreținere are un caracter strict personal, legea dispunând în mod expres cu privire la persoana debitorului și a creditorului, caracter determinat în nașterea obligației care este destinată satisfacerii nevoilor personale impuse creditorului obligației de existența sa zilnică.

Caracterul personal și netransmisibil al obligației de întreținere nu exclude însă executarea acesteia prin mandatar, după cum nu exclude nici posibilitatea ca pe timpul unei împiedicări să fie executată de o altă persoană, în numele celei obligate și pentru ea, din proprie inițiativă.

Astfel conform prevederilor art.45 C. proc. civ., acțiunea în valorificare a dreptului de întreținere poate fi introdusă de procuror.

Caracterul accentuat personal al obligației de întreținere determină următoarele consecințe juridice:

– obligația de întreținere este incesibilă, atât activ, cât și pasiv, astfel, dispozițiile C. civ. referitoare la cesiunea de creanță, precum și cele referitoare la mijloacele prin care s-ar putea realiza o schimbare a debitorului (de exemplu, novația prin schimbare la debitor ori stipulația în favoarea unui terț), nu se pot aplica obligației de întreținere;

– obligația de întreținere este netransmisibilă la moștenitori atât activ, cât și pasiv, potrivit art. 95 C. fam., moștenitorii nefiind ținuți să continue prestarea întreținerii.

De la caracterul netransmisibil al obligației de întreținere, art. 96 C. fam. dispune cu titlu de excepție că obligația de întreținere trece pasiv la moștenitorii debitorului obligației. Obligația are în acest caz, un caracter subsidiar, în sensul că moștenitorul este ținut la executarea ei numai în lipsa persoanelor obligate potrivit legii să întrețină minorul sau dacă acestea sunt în nevoie.

Cuantumul obligației de întreținere în această situație de excepție este limitat la valoarea bunurilor moștenite, obligația având un caracter solidar, între moștenitorii de același grad. Excepția a fost instituită de legiuitor în scopul ocrotirii intereselor copiilor minori, întreținuți de defunct, independent de împrejurarea că minorul poate fi el însuși unul dintre moștenitori.

În literatura juridică, dat fiind o serie de particularități pe care le are obligația de întreținere în acest caz, s-a considerat că în situația prevăzută de art. 95 C. fam. ne găsim nu în fața unei obligații de întreținere propriu-zise, ci a unei sarcini succesorale prevăzute de lege, iar în raport cu finalitatea pe care o are i se aplică unele din regulile întreținerii.

Dacă obligația, considerată ca valoare economică – atât sub aspectul dreptului de creanță, cât și a celui de datorie -, se transmit mortis causa în cadrul transmisiunii bunurilor succesorale, obligația de întreținere, datorită caracterului său intuitu personae, nu poate face obiectul unei astfel de transmisiuni decât în baza legii, ceea ce este și situația în ipoteza prezentată. De asemenea, mai putem afirma că obligația de întreținere ce se transmite moștenitorilor nu poate fi considerată o sarcină succesorală, deoarece art. 718 C. civ. nu o enumeră printre sarcinile moștenirii.

Această excepție analizată mai sus, nu schimbă, însă, caracterul personal și netransmisibil al obligației legale de întreținere;

– creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale (art.1147 pct. 3 C. civ.). S-a decis însă în practica judiciară că este admisibilă compensarea judecătorească, eventual numai în parte, între părinții divorțați, în cazul în care unii copii minori sunt încredințați unui părinte, iar ceilalți celuilalt părinte. De asemenea, s-a decis că nu poate opera compensația între obligații, din care una privește o pensie de întreținere datorată copilului minor, iar cealaltă restituirea unei sume de bani fostei soții de către părintele căruia i s-a încredințat copilul. Dacă sunt mai mulți copii, pensia de întreținere se stabilește numai în sarcina unuia din părinții căruia îi revine obligația pensiei celei mai mari, aceasta reducându-se la echivalentul celei pe care celălalt părinte ar urma să o plătească pentru copilul încredințat acestuia. Dacă sunt mai mulți copii care au fost încredințați, fiecare câte unui părinte, părintele care realizează un venit mai mare va fi obligat să contribuie și el la întreținerea celulalt copil, ambii copii trebuind să beneficieze de posibilitățile materiale mai mari ale unui părinte;

– creanța de întreținere este insesizabilă, în principiu. Potrivit art.408 C.proc.civ., aprobat prin art.1 pct.163 din O.U. nr.138/2000, această creanță putea fi, totuși, urmărita numai pentru datorii de alimente, chirii sau pentru alte creanțe privilegiate asupra mobilelor;

– potrivit art.974 C. civ., obligația de întreținere nu poate face obiectul acțiunii oblice. Cu toate acestea, creditorii celui obligat la întreținere vor putea cere pe această cale, dacă există temeiuri în acest sens, fie reducerea întreținerii, fie sistarea întreținerii, atunci când au intervenit împrejurări noi care justifică o asemenea măsură.

3. OBLIGATIA DE INTRETINERE ARE, IN PRINCIPAL, UN CARACTER RECIPROC (ART.2 ȘI 86 C. FAM)

Ca regulă generală, obligația de întreținere are un caracter reciproc, ceea ce înseamnă că persoanele între care legea stabilește această obligație pot pretinde întreținerea în funcție de împrejurările concrete și de îndeplinirea condițiilor legale.

Obligația de întreținere are caracter reciproc între soț și soție; părinți și copii în cazul în care copii nu sunt minori; între bunici și nepoți; între străbunici și strănepoți; între frați și surori; între adoptator și rudele acestuia, pe de o parte, și adoptat și descendenții săi, pe de altă parte.

În mod excepțional, unele persoane sunt îndatorate să presteze întreținerea altor persoane, fără a fi îndreptățite să primească, la rândul lor, întreținere de la acestea.

Astfel, în următoarele situații juridice, obligația de întreținere este unilaterală:

– în cazul căsătoriei putative, soțul care a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei declarate nulă sau anulată, față de celălalt soț care a fost de bună-credință (art.23 alin. 1 și art.24 alin. 1 C. fam.). Dacă la încheierea căsătoriei ambii soți au fost de bună-credință, obligația de întreținere este reciprocă;

– în cazul desfacerii căsătoriei, soțul a cărei culpă în destrămarea relațiilor de familie a fost reținută de instanța de judecată în hotărârea de divorț, față de celălalt soț, după expirarea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfacere a căsătoriei (art.41 alin. 2 C. fam.). Până la împlinirea unui an de la desfacrea căsătoriei, obligația de întreținere între foștii soți este reciprocă;

– obligația de întreținere a soțului divorțat și recăsătorit față de celălalt soț divorțat, dar necăsătorit (art.41 alin. ultim C. fam.);

– soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț față de acest copil, cât timp el este minor și numai dacă părinții săi firești au murit, sut despărțiți sau se află în nevoie (art.87 alin. 1 C. fam.). Dacă întreținerea a fost prestată cel puțin 10 ani, obligația devine reciprocă. Astfel, art.87 alin. 2 C. fam. prevede că, în această situația, copilul este obligat să dea întreținere celui care l-ă întreținut pe o perioadă de cel puțin 10 ani. În legătură cu termenul de 10 ani, considerăm că aceasta se calculează numai pe perioada în care soțul părintelui firesc a prestat în exclusivitate întreținerea copilului, după moartea părinților firești, dispariția acestora sau atunci când aceștia se aflau în nevoie. În ipoteza în care soțul părintelui firesc își asumă voluntar obligația de a contribui, alături de părintele firesc, la întreținerea copilului, suntem în prezența unei pseudo-libertăți față de caracterul imperativ al obligației de întreținere care există între părinți și copii;

– cel care a luat un copil spre a-l crește, fără a întocmi formele cerute de lege pentru adopții, față de acel copil (art. 88 C. fam.). În literatura de specialitate s-a propus, de lege ferenda, reciprocitatea acestei obligații pentru ipoteza în care cel care a luat minorul spre creștere și i-a acordat o perioadă de timp întreținere, s-ar afla în nevoie ;

– moștenitorii celui care a fost obligat la întreținerea unui minor sau care i-a prestat acestuia întreținere fără a avea obligația legală, față de acel minor (art. 96 C.fam.);

– părinții față de copiii lor minori și majori în cadrul îndatoririi lor părintești de a asigura creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională (art. 101 și 107 C. fam.);

– persoanele cărora li s-au încredințat copii sau care au primit copii în plsament și copiii astfel ocrotiți (art.14 alin. 2 din O.U. nr.26/1997 republicată cu privire la protecția copilului aflat în dificultate).

Din situațiile prezentate, se observă că, uneori, obligația de întreținere are un caracter mixt, mascându-se ca o obligație reciprocă pentru a deveni apoi unilaterală sau invers.

4. OBLIGATIA DE INTRETINERE ESTE O OBLIGATIE CU EXECUTARE SUCCESIVA

Obligația de întreținere are un caracter succesiv, ea executându-se prin prestații periodice. Deoarece scopul obligației de întreținere este satisfacerea nevoilor materiale și a celor spirituale ale creditorului, uneori care se schimbă de la o zi la alta, în principiu, este interzisă prestarea anticipată a întreținerii, printr-o sumă globală, pe care debitorul ar preda-o creditorului.

Cu toate acestea, în practica judiciară, s-a acceptat convenția părților ca pensia să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumei ce reprezintă prestațiile periodice pe tot timpul fixat de instanță. Creditorul obligației de întreținre va fi îndreptățit însă, într-o asemenea ipoteză, să primească sumele necesare, iar nu în întregime suma globală. În astfel de situații, se depune suma globală la C.E.C., cu mențiunea că sumele necesare întreținerii pot fi ridicate de către creditor.

Orice învoială intervenită între părți cu privire la schimbarea modalității de executare a întreținerii își produce efectele numai în măsura în care instanța confirmă o astfel de învoială.

Părintele în îngrijirea căruia se află minorul nu poate însă condiționa acordul său pentru această modalitate de executare de consemnarea unei sume calculate până la împlinirea vârstei de 25 de ani, deoarece acțiunea după majoratul copilului aparține acestuia, iar faptul că el își va continua studiile și va fi în nevoie este incert.

Instanțele de judecată au decis că pensia de întreținere stabilită cu prestația succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală pentru toată perioada pentru care se datorează, în cazul în care unul din părinți emigrează împreună cu copilul care i-a fost încredințat spre creștere și educare și executarea obligației ar fi altfel imposibilă.

Se consideră că plata globală a întreținerii datorate nu este o modalitate corectă de executare pentru următoarele motive :

– plata globală nu se corelează cu scopul obligației de întreținere care este acela de a satisface nevoile zilnice ale creditorului obligației;

– chiar și în perioadele de stabilitate economică și monetară, criteriile după care se calculează pensia, respectiv nevoia creditorului și veniturile debitorului obligației de întreținere, se pot schimba, astfel că prin plata globală, anticipată, una sau cealaltă dintre părțile raportului juridic obligațional ar putea fi defavorizată;

– cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflației este mare, plata globală ar dezavantaja net pe creditorul obligației, adică tocmai persoana în favoarea căreia legiuitorul a instituit această obligație;

– nici argumentul emigrării unuia dintre soți nu mai justifică în prezent plata pensiei de întreținere anticipat și printr-o sumă globală, aceasta întrucât, prin Legea nr.26/1991. România a aderat la Convenția privind obținerea pensiei de întreținere de la New York și, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se aplica dispozițiile Convenției;

Calcularea exactă, anticipată, a sumelor datorate este, de cele mai multe ori, imposibilă, întrucât, ca regulă generală, obligația de întreținere se datorează pe o perioadă nedeterminată și numai cu titlu de excepție limita sa în timp este cunoscută. Chiar și în cazurile în care s-a admis plata globală anticipată, instanțele au statuat că creditorul obligației de întreținere își păstrează dreptul de a solicita mărirea pensiei de întreținere în raport cu schimabarea criteriilor avute în vedere la stabilirea obligației de întreținere.

În ceea ce privește termenul de prescripție pentru pensia de întreținere (termenul de prescripție extinctivă este de trei ani), el se calculează potrivit art.12 din Decretul nr.167/1958 cu privire la prescripția extinctivă, respectiv pentru fiecare prestație în parte.

5.OBLIGATIA DE INTRETINERE ESTE O OBLIGATIE VARIABILA

Art.94 alin. 1 C. fam. prevede că întreținerea este datorată cu nevoia creditorului și cu mijloacele debitorului.

Cele două criterii care stau la baza stabilirii cuantumului întreținerii, nevoia creditorului și mijloacele materiale ale debitorului, sunt variabile în timp, drept pentru care legiuitorul a permis instanței judecătorești să micșoreze sau să mărească cuantumul întreținerii, după cum se modifică mijloacele debitorului sau nevoia creditorului.

Această împrejurare determină că hotărârile judecătorești pronunțate în materia obligației legale de întreținere să nu se bucure de autoritate de lucru judecat.

Așa fiind, o acțiune promovată de creditorul sau debitorul întreținerii, pentru majorarea, respectiv, micșorarea întreținerii, nu se respinge pe cale de excepție, reținându-se excepția autorității de lucru judecat, ci se judecă pe fond, anticipându-se, pe baza mijloacelor de probă administrate, în ce măsura s-a modificat situația de fapt avută în vedere inițial de instanța judecătorească ce a stabilit cuantumul întreținerii.

6. OBLIGATIA DE INTRETINERE ESTE O OBLIGATIE DIVIZIBILA

Unul din principiile care guvernează instituția obligației legale de întreținere este cel al divizibilității.

Obligația de întreținere este de regulă divizibilă, atât activ cât și pasiv, această regulă fiind de fapt aplicabilă în general obligațiilor, deoarece potrivit art. 1041 C. civ. solidaritatea nu se prezumă.

În ceea ce privește divizibilitatea activă, adică divizibilitatea creanței de întreținere între creditori, art. 92 C. fam. – referindu-se la cazul când mai multe persoane sunt îndreptățite la întreținere în același timp, din partea aceluiași debitor, care nu poate presta la toate – prevede că instanța judecătorească, ținând seama de nevoile fiecăruia dintre creditori, poate hotărâ fie ca întreținerea să se presteze numai unuia dintre ei, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest ultim caz, instanța trebuie să hotărască modul în care se va împărți întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

În ceea ce privește divizibilitatea obligației de întreținere în mod pasiv, între debitori, art.90 alin. 1 C. fam. – referindu-se la cazul în care mai multe persoane sunt obligate să întrețină aceeași persoană – prevede că acestea vor contribui la plata întreținerii proporțional cu mijloacele pe care le au. Cel îndreptățit la întreținere de la mai multe persoane poate, în temeiul principiului disponobilității, să acționeze numai pe unii debitori, fără ca instanța ori debitorul acționat să poată impune chemarea în judecată și a celorlalți obligați.

De la principiul divizibilității obligației de întreținere în mod pasiv, legea prevede solidaritatea în următoarele cazuri:

– în caz de urgență, părintele îndreptățit la întreținere poate porni acțiunea împotriva oricăruia dintre copiii săi, urmând ca cel care plătește să se întoarcă împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia (art. 90 alin. 2 C. fam.). S-a decis că, cheltuielile pe care un copil le suportă în timpul vieții părintelui său peentru întreținerea acestuia reprezintă îndeplinirea unei obligații legale, astfel încât prin aceasta, copilul nu a devenit creditor al succesiunii tatălui său, ci, eventual, potrivit art. 90 alin. 2 C. fam., creditor personal al celorlalți obligați la întreținerea părintelui; de aceea, el nu va putea cere să se țină seamă de contribuția sa la împărțirea moștenirii și stabilirea drepturilor sale.

– moștenitorii persoanei obligate la împărțirea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere sunt obligați solidar față de acel minor (art. 96 alin. 2 C. fam.).

Regula divizibilității mai cunoaște o excepție, respectiv o obligație in solidum, în sensul că în cazul părinților copilul are dreptul să ceară de la fiecare părinte întreținerea în întregul ei (art. 107 C. fam.).

7. OBLIGATIA DE INTRETINERE ESTE O OBLIGATIE SUBSIDIARA

Caracterul subsidiar al obligației de întreținere este evidențiat de însuși textul legal care stabilește condițiile generale în prezența cărora o persoană dobândește vocația la întreținere, și anume, nu starea de nevoie este relevantă, ci incapacitatea de a munci și deci de a-și procura un câștig din muncă care să-i asigure existența.

Este o consacrare și în domeniul relațiilor de familie a principiului constituțional potrivit cu care munca este o îndatorire de onoare, iar pentru îndeplinirea acestei îndatoriri i se asigură fiecăruia posibilitatea de a desfășura, potrivit pregătirii sale o activitate remunerată după cantitatea și calitatea ei. În spiritul acestui principiu trebuie înțeleasă și îndatorirea de întreținere.

SECȚIUNEA A II-A: RESTITUIREA CHELTUIELILOR FĂCUTE CU ÎNTREȚINEREA UNEI PERSOANE PE CALEA ACȚIUNII ÎN REGRES.

1. CELE DOUĂ CAZURI PREVĂZUTE ÎN MOD EXPRES DE CODUL FAMILIEI

Codul familiei prevede expres două cazuri în care se poate cere restituirea prestațiilor făcute în cadrul întreținerii:

a) situația în care întreținerea a fost cerută potrivit art. 90 alin. 2 C. fam. de către un părinte care se găsește în stare de urgență și solicită întreținere de la un singur copil, deși el ar fi avut dreptul să îi cheme în judecată pe toți copiii. Copilul care a executat întreținerea poate cere fiecăruia dintre ceilalți frați partea sa contributivă;

b) situația în care obligația de întreținere este executată în întregime de către una din persoanele care o datorează în mod solidar în baza art. 96 C. fam. Persoana care a executat întreținerea poate cere celorlalți partea lor contributivă.

În ambele cazuri la care ne-am referit, regresul este o consecință, pe de o parte, a înțelesurilor justificate de situația deosebit de dificilă a creditorului întreținerii, iar, pe de altă parte, de egalitatea de situații între cei cărora putea să li se adreseze creditorul în mod direct.

N-ar trebui să surprindă că art.90 din C.fam. nu se referă și la descendenți, deoarece întreținerea pentru aceștia este cerută, aproape totdeauna, de către un părinte celuilalt, iar în cazuri rare în care ar putea fi chemați în judecată ambii părinți, se poate cere oricăruia dintre ei prestarea întreținerii în totalitate, dat fiind caracterul in solidum al obligației de întreținere. Existența dreptului de regres, în aceste cazuri rare, nu este nevoie să fie menționată expres.

Celelalte persoane îndreptățite la întreținere (mai ales frați și surori) nu sunt privite cu aceeași solicitudine ca și copiii și părinții, poate și pentru faptul că persoanele din aceste categorii au aproape totdeauna posibilități mai largi de a face față dificultăților legate de executarea obligației de întreținere în același timp de către mai multe persoane. Totuși, în unele legislații, cum ar fi cea polonă, dreptul celor aflați în nevoie de a-și îndrepta executarea numai împotriva uneia dintre persoanele îndatorate conjunct la întreținere, este mai larg, admițându-se – în general – că întreținerea poate fi cerută în totalitate oricăreia dintre aceste persoane ba chiar, uneori, și altor persoane ținute la întreținere în grad subsecvent, ori de câte ori, în acest mod, se înlătură dificultăți grave în realizarea dreptului celor aflați în nevoie. În legătură, însă, cu legislația din țara noastră, se observă că, în afară de cazul în care din lege s-ar putea trage o concluzie contrară, cei care au prestat întreținere fără a fi obligați sau într-o măsură mai mare decât erau îndatorați, au drept de regres, după caz, împotriva celor obligați înaintea lor sau împreună cu ei.

2. ALTE SITUATII

În practică, s-a pus problema dacă dreptul de regres în materie de întreținere nu există și în alte situații decâît cele prevăzute expres în art. 90 și art. 96 din C. fam.

Tribunalul Suprem a răspuns afirmativ sprijinindu-și soluția pe art.991 C.civ. potrivit căruia "stăpânul ale cărui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligațiile contractuale în numele său de gerant". În motivarea acestei soluții – dată într-o speță în care unul dintre părinți cerea celuilalt partea sa contributivă la cheltuielile făcute cu întreținerea copiilor – se arată că prin cheltuielile necesare, în sensul art. 991 C.civ., nu trebuie să se înțeleagă numai cele făcute pentru administrarea și conservarea bunurilor proprietarului gerant, ci și cele referitoare la executarea îndatoririlor personale, cu caracter patrimonial, pe care acesta trebuia să și le îndeplinească în baza unor obligații legale, cum este și obligația privitoare la întreținerea copiilor.

Aplicarea dispozițiilor art. 991 C. civ. în condițiile speței amintite a fost cerută de necesități practice și de principii fundamentale în materie de întreținere.

Aceleași principii ar justifica soluții asemănătoare și în alte cazuri în care, prestațiile corespunzătoare obligației de întreținere sunt primite de la alte persoane decât cele care, potrivit legii, au obligația de a le face. S-ar putea susține că nevoile, cărora le corespunde obligația de întreținere, cer uneori intervenții imediate, care ar trebui încurajate în toate situațiile și prin recunoașterea dreptului de regres. O asemenea recunoaștere ar contribui la îndeplinirea scopurilor urmărite prin reglementarea de ansamblu a obligației de întreținere.

O atare soluție pune, însă, întrebarea dacă prestarea întreținerii fără nici o constrângere nu s-a făcut în temeiul îndatoririi de sprijin care există între toți membrii familiei (nu numai între cei care au obligația legală de întreținere). Pe de altă parte, exercitarea dreptului în regres ar putea, în condițiile arătate, să pună în dificultate pe debitor mai ales în cazul în care s-ar cere restituirea cheltuielilor făcute pe o perioadă îndelungată. Tocmai inconvenientele de acest fel au fost avute în vedere de Tribunalul Suprem atunci când a decis că, în cazul mai multor persoane obligate prin lege la întreținere, dacă una dintre acestea a prestat singură întreținerea, ea nu are acțiune în regres împotriva celorlalte persoane, decât în situția în care a existat o convenție de întreținere încheiată de toate părțile sau a intervenit o hotărâre judecătorească de obligare a tuturor celor ținuți la întreținere, ori, la cererea părinților, o hotărâre de obligare numai a unuia dintre copii ca o consecință a constatării stării de urgență.

Potrivit unei decizii, caracterul personal și netransmisibil al obligației de întreținere nu exclude posibilitatea de a fi executată prin mandatar, după cum nu exclude nici posibilitatea ca, pe timpul unei împiedicări, să o execute o altă persoană, în numele celei obligate și pentru ea, din proprie inițiativă, în oricare din aceste situații, persoana care a acordat întreținerea poate să pretindă despăgubiri fie în virtutea mandatului, expres sau tacit, fie a gestiunii de interese, după regulile stabilite de art. 991 și art. 1547 C. civ.

În marea majoritate a cazurilor, copiii minori sut întreținuți de către părinți; dar există și situații în care întreținerea este prestată de persoane fizice (altele decât părinții) sau de către instituții de ocrotire. În asfel de cazuri, întreținerea copiilor se prestează fie în virtutea unor dispoziții legale, fie ca urmare a unor înțelegeri intervenite între părinți și persoanele care îngrijesc copiii.

În situația în care copiii sunt încredințați (prin hotărâre judecătorească) spre creștere unei alte persoane decât părinților, aceștia din urmă au obligația să restituie cheltuielile care s-au realizat pentru întreținerea copiilor.

În cazul în care întreținerea este prestată numai ca urmare a înțelegerii cu părinții ori chiar fără o asemenea înțelegere, trebuie distins faptul dacă întreținerea s-a prestat în îndeplinirea îndatoririlor părinților, adică în numele acestora sau cu scopul de a se face o liberalitate. Inexistența intenției de a se face o liberalitate determină îndatorirea părinților de a restitui cheltuielile care au fost necesare pentru întreținerea copiilor respectivi.

În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă, în cazul desființării raportului de drept în temeiul căruia se datora întreținerea (de exemplu, în caz de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității), soțul care a prestat întreținerea, fiind obligat la aceasta prin hotărâre judecătorească, poate cere părinților firești restituirea prestațiilor făcute.

Unele instanțe au răspuns afirmativ, cu motivarea că hotărârea prin care s-a stabilit inexistența raporturilor în baza cărora s-a prestat întreținerea, face ca prestațiile executate pe calea popririi în timpul câît opera prezumția paternității să rămână fără bază legală, situație în care, acestea trebuie restituite spre a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

În situația analizată când întreținerea a fost prestată într-un timp când, după toate probabilitățile, soții erau despărțiți în fapt, restituirea este admisibilă, ea nefiind decâît consecința constatării unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea in baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor.

Situația ar fi fost însă alta și nu s-ar fi datorat restituiri, dacă nu ar fi existat o hotărâre de obligare la întreținere, iar în perioada în care a fost întreținut copilul, soții ar fi continuat să conviețuiască în același cămin cu copilul în condițiile proprii relațiilor de familie. Acest mod de a vedea se sprijină, în principal, pe finalitatea reglementării de ansamblu a obligației de întreținere și cu deosebire, pe condițiile de trai ale copiilor în casa părintească. Atâta vreme cât copilul trăiește în condiții normale, în aceeași casă cu părinții, soții nu apar ca debitori ai obligației de întreținere, ci ca membri ai comunității familiale. În cadrul acestei comunități, fiecare dintre soți contribuie, după puterea lui, la îndeplinirea sarcinilor decurgând din viața în cămin, fără a se putea distinge, de cele mai multe ori, ce s-a dat pentru întreținerea proprie a celuilat soț ori pentru întreținerea copiilor și prin urmare nu se pot stabili nici măsura în care întreținerea a fost prestată (prin îngrijiri în natură sau contribuții bănești) de către soția care și-a încălcat obligația de fidelitate. Nefiind deci întrunite condițiile necesare pentru a se putea stabili, după normele obișnuite, existența unor raporturi de la debitor la creditor, nu se pot produce nici consecințele pe care le au plățile făcute în lipsă unor asemenea raporturi.

SECTIUNEA A III-A: ASPECTE PARTICULARE

Art.409 din C.proc.civ., în redactarea Legii nr. 59/1993, arată măsura în care salaiile și celelalte drepturi bănești pot fi urmărite, precum și ordinea de preferință în cazul în care vin în concurs mai mulți creditori. Potrivit noii redactări, termenul de '' salariu tarifar lunar net'' se înlocuiește cu cel de '' salariu lunar net'', pentru a corespunde realităților economice și juridice actuale.

Rezultă că pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținre, se poate urmări până la jumătate din salariul lunar net (art. 409 alin.1, lit.1C.prod.civ.). Dacă există mai multe urmăriri asupra aceluiași salariu, toate acestea vor putea fi acoperite pâînă la jumătate din salariul lunar net și după o numită ordine de preferință potrivit căreia obligația de întreținere se situează în primul râînd. Prin urmare, măsura urmăririi și ordinea de preferință a urmăririi salariului lunar net se mențin potrivit reglementării deja existente.

În sensul că ajutorul social se ia în considerare în cazul obligației legale de întreținere este și art.25 alin. 2 din Legea nr.67/1995 privind ajutorul social.

Se poate deduce că stabilirea cuantumului pensiei de întreținere se face în cotele arătate de art. 94, alin.3 C. fam. calculate la salariul lunar net al debitorului.

În alin.1 și 2 ale art. 409 C.proc.civ. s-a introdus termenul de ,,proprietate publică,, , fără vreo altă precizare.

În această situație, urmează a se determina sensul noțiunii în raport cu prevederile art. 41 și 135 din Constituție care se referă la proprietate. Autorii admit că proprietatea publică poate aparține domeniului public ori domeniului privat.

Această distincție rezultă chiar din art. 135 al Constituției. Pe de altă parte, art. 41, alin.2 din Constituție dispune că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. În aceste condiții, se consideră că, fiind vorba de ocrotirea proprietății publice față de proprietatea privată, și pentru a se ocroti egal proprietatea privată indiferent de titular, art.409, alin. 1și 2 di C.proc.civ. se referă la domeniul public, nu și la domeniul privat.

Acest domeniu public se bucură de ocrotirea specială a art.409 C.proc.civ.

Din alin.4 al art. 409 C.proc.civ. rezultă că ajutorul de șomaj poate fi urmărit pentru sume datorate cu titlu de întreținere, confirmându-se soluția propusă că, după caz, șomerul poate fi debitor sau creditor al obligației de întreținere. De asemenea, potrivit textului mai pot fi urmărite pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere și:

ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă;

compensația acordată angajaților în caz de desfacere a contractului de muncă pe baza oricăror dispoziții legale.

De asemenea, ajutoarele și indemnizațiile prevăzute de Legea nr. 67 din 1995 privind ajutorul social pot fi executate silit pentru plata obligației legale de întreținere (art. 25, alin.2 Lg.67 din 1995).

Din alin.6 al art. 409 C.proc.civ. rezultă că nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii, deci nici pentru obligația de întreținere următoarele:

ajutoarele acordate în caz de deces, pentru sarcină sau lehuzie, pentru îngrijirea copilului bolnav;

diurnele și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială;

bursele de studii.

Ca urmare, aceste sume nu pot fi luate în calcul nici pentru determinarea mijloacelor pe care le are debitorul obligației de întreținere, în raport de care se determină cuantumul întreținerii.

În ce privește ordinea de plată din fondurile obținute din vânzarea averii debitorului, aceasta se face potrivit art. 106 din Legea nr.64 din 1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, ulterior modificată, care la pct. 4 se referă la restul creanțelor ce urmează ordinea din art. 107 și anume: în al doilea rând, după plata taxelor, timbrelor și altor cheltuieli judiciare și a retribuțiilor persoanelor angajate, sumele datorate de către debitor unor terți pentru hrană și întreținere pentru 6 luni înainte de începerea procedurii; în al treilea rând, dacă debitorul este persoană fizică, întreținerea necesară pentru acesta, soția și copiii săi, astfel cum a fost acordată de tribunal. Prin debitor se înțelege comerciantul persoană fizică sau juridică ce nu mai poate face față datoriilor sale. Potrivit O.G. nr. 11 din 31 ianuarie 1996 privind executarea creanțelor bugetare, art. 34, în cazul debitorului persoană fizică, nu se pot urmări, fiind necesare vieții și muncii debitorului, precum și familiei sale, bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale, alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de 2 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă.

CAPITOLUL VI

PROBLEME DE PROCEDURĂ PRIVIND STABILIREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

SECȚIUNEA I: COMPETENȚA

Atunci când se vorbește despre procedura stabilirii și executării întreținerii, se au în vedere acele situații în care este nevoie de intervenția instanțelor judecătorești, când întreținerea nu se prestează benevol în cadrul armonios al conviețuirii firești.

Din numeroase texte legale ale Codului familiei rezultă că stabilirea, modificarea și încetarea întreținerii este de competența materială a instanțelor judecătorești (art.42,44,84,93,94,107 C. fam.). Așadar, instanța judecătorească intervine atunci când realizarea dreptului și obligației de întreținere constituie obiect de litigiu.

Ca regulă generală, instanța de judecată trebuie sesizată prin cererea de chemare în judecată, cerere care va fi introdusă de cel în drept la întreținere, personal sau prin reprezentant, instanța nesesizându-se din oficiu.

De la această regulă există unele derogări. Odată cu pronunțarea divorțului, instanța judecătorească este obligată să se pronunțe, chiar dacă nu s-a cerut, și cu privire la încredințarea copiilor minori și la stabilirea contribuției părinților la întreținere (art. 42 C. fam.). De asemenea, această dispoziție se aplică și în cazul reîncredințării copiilor, a declarării nulității căsătoriei și a stabilirii filiației din afara căsătoriei.

În privința calității procesuale de a executa acțiunea pentru stabilirea întreținerii de către instanța de judecată s-a decis că în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu intentează acțiunea pentru obligarea celuilalt părinte la plata unei pensii de întreținere, autoritatea tutelară are calitatea procesuală pentru a executa o asemenea acțiune.

S-a precizat că autoritatea tutelară are această calitate indiferent de persoana la care copilul minor se află încredințat spre creștere și educare.

Calitatea procesuală activă aparține părintelui căruia i-a fost încredințat copilul până la vârsta de 14 ani a acestuia, iar după împlinirea acestei vârste, copilul trebuie să stea în proces personal urmând a fi asistat de părinte.

Părintele în grija căruia se află copilul are posibilitatea să ceară în numele sau personal pensie de întreținere pentru copil de la celălalt părinte. În această situație, calitatea procesuală a părintelui rezultă din drepturile și obligațiile pe care legea le stabilește pentru părinți în vederea ocrotirii intereselor copilului minor.

Procurorul are, de asemenea, calitatea procesuală de a intenta o astfel de acțiune, conform dispozițiilor art. 45 C.proc.civ. și art. 47 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și juridice.

În materia obligației de întreținere sunt admisibile și acțiunile în constatare (art. 111 C.proc.civ.). În caz de urgență, revocarea sau înlocuirea măsurilor de ocrotire existente se poate hotărî chiar pe calea sumară și excepțională a procedurii ordonanței președințiale, cu respectarea dispozițiilor art. 581 C.proc.civ.

Cererea de ordonanță președințiale poate fi introdusă de oricare dintre părinți sau de către copilul minor care a împlinit vârsta de 14 ani, de autoritatea tutelară, de procuror sau de către o instituție de ocrotire.

Competența materială aparține potrivit art.1 pct.1 C.proc.civ., judecătoriei care este instanța de drept comun pentru judecata în primă instanță.

În ceea ce privește competența teritorială se aplică regula generală stabilită prin art.5 C.proc.civ. potrivit căreia instanța competentă este cea de la domiciliul părintelui.

Dar există unele excepții de la această regulă:

– potrivit art.10 pct.7 C.proc.civ., soluționarea cererilor formulate de ascendenți sau descendenți având ca obiect pensia de întreținere este și de competența instanței de la domiciliul reclamantului.Este vorba de o competență teritorială alternativă;

– instanța sesizată cu acțiunea de divorț este competentă să se pronunțe și asupra pensiei de întreținere, potrivit art.42 alin. 3 C. fam.;

– instanța sesizată cu o acțiune de satbilire a filiației este competentă să soluționeze și cererea pentru stabilirea contribuției de întreținere, potrivit art.65 C. fam.

Conform art.12 C.proc.civ., când mai multe instanțe sunt deopotrivă competente, reclamantul poate alege între ele.

Trebuie precizat că dispozițiile art.10 pct.7 C.proc.civ. au fost instituite pentru a proteja interesele creditorului obligației de întreținere, ele ne având aplicare în situația în care debitorul cere sistarea sau reducerea pensiei de întreținere stabilite.

Astfel de cereri rămân guvernate, sub aspectul competenței teritoriale, de dispozițiile art.5 C.proc.civ.

SECTIUNEA A II-A: AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT

Prin derogare de la principiul general, hotărârile judecătorești date în materia întreținerii nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, deoarece clementele în funcție de care se stabilește întreținerea – nevoia creditorului și mijloacele materiale ale debitorului – sunt variabile, astfel că, odată cu schimbarea lor se impune și modificarea întreținerii.

Art. 94 alin. 2 și art. 44 C. fam. prevăd expres că instanțele judecătorești pot mări sau micșora obligația de întreținere ori pot hotărî judecarea ei în funcție de schimbarea elementelor ce stau la baza stabilirii ei.

Schimbările care determină modificarea cuantumului pensiei de întreținere se pot produce nu numai cu privire la elementele de mai sus, ci și în legătură cu mărirea sau micșorarea numărului de persoane îndreptățite la întreținere din partea aceluiași debitor.

Deoarece schimbările care intervin în privința elementelor care condiționează obligația de întreținere pot fi, după caz, temporare sau chiar definitive, în consecință și hotărârile judecătorești prin care se modifică pensia de întreținere pot să dispună pe o perioadă nedeterminată, pentru viitor sau numai pentru o anumită perioadă, cu privire la care se dovedește că s-au produs aceste schimbări.

SECTIUNEA A III-A: CHELTUIELILE DE JUDECATA

În privința cheltielilor de judecată, Tribunalul Suprem a statuat că dispozițiile de aplicabilitate generală ale art. 274 C.proc.civ. nu se aplică și acțiunilor având ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreținere. De asemenea, se aplică dispozițiile art. 275 C.proc.civ. potrivit cărora "pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".

Recunoașterea pretențiilor reclamantului la prima zi de înfățișare duce, așadar, la exonerarea pârâtului de plata cheltuielilor de judecată, dacă el nu a fost pus în întârziere anterior. Această soluție a fost criticată propunându-se de lege ferenda ca debitorul pensiei de întreținere să fie considerat de drept pus în întârziere (art. 079 alin. 2 pct. 1 C.civil) înlăturându-se astfel aplicarea art. 275 C. proc. civ., întrucât este vorba de o obligație legală.

Astfel în practica judiciară se constată tendința de a-l obliga pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în orice proces care are ca obiect obligația de întreținere, fără a se cerceta existența culpei procesuale.

Pârâtul va fi considerat în culpă doar dacă nu a prestat anterior, fie în natură, fie în bani întreținerea necesară. Dacă pârâtul este chemat în judecată doar pentru a se stabili pe cale judecătorească pensia de întreținere, atunci el nu are vreo culpă care să justifice în baza art. 274 C.proc.civ., obligația sa la plata cheltuielilor de judecată, mai ales că el declară într-o asemenea situație că nu se opune la admiterea acțiunii.

SECȚIUNEA A IV-A: PROBLEME PRIVIND EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

Potrivit art 278. C.proc.civ., hotărârile primei instanțe prin care se stabilește pensia de întreținere sunt executorii de drept, dată fiind urgența cu care trebuie executate. Dispozițiile art. 278 pct. 3 C.proc.civ. sunt aplicabile și hotărârilor de divorț în partea referitoare la pensiile de întreținere, cu condiția ca minorii pe seama cărora s-a stabilit pensia de întreținere să se afle în îngrijirea părintelui căruia le-au fost încredințați prin hotărâre.

În cazul hotărârilor prin care s-a stabilit paternitatea copilului din afara căsătoriei, partea din hotărâre privitoare la pensia de întreținere nu este executorie, dar instanța de judecată poate încredința în condițiile art. 279 C.proc.civ. execuția vremelnică a hotărârii.

Potrivit art.461' C.proc.civ., când executarea se face asupra salariului net sau a altor venituri din muncă prevăzute de art.409 C.proc.civ., pentru sumele datorate cu titlul de pensie de întreținere poprirea se efectuează din oficiu și este executorie, fără să mai fie necesară validarea ei. Terțul poprit are obligația să facă plata sumelor reținute creditorului după cinci zile de la data când era datorată plata lor.

Instanța de judecată care a stabilit pensia de întreținere, dispune din oficiu, după pronunțarea hotărârii, efectuarea popririi, dând încheiere de poprire pe care o va comunica terțului poprit. Instanța de apel, în cazul în care modifică hotărârea primei instanțe în partea privitoare la pensia de întreținere, trimite din oficiu hotărârea ei primei instanțe care o va investi cu formulă executorie și va modifica sau desființa, după caz, poprirea înființată potrivit titlului executoriu.

Contestația la poprire, prin derogare de la dreptul comun, se poate introduce, potrivit art. 461' alin. 3 C.proc.civ., în 15 zile de la data primei plăți făcute de către terțul poprit, după punerea în executare a popririi. Art. 461' alin. 4 C.proc.civ. (introdus prin Decretul nr. 52/1969) prevede că poprirea astfel înființată rămâne valabilă și în cazul în care debitorul își schimbă locul de muncă sau este pensionat. Unitatea de la care pleacă are, în acest caz, obligația să trimită titlul executor prin scrisoare recomandată unității la care debitorul s-a angajat sau organului de ocrotiri sociale, care devine astfel, de la data primirii titlului, terț poprit.

Așa cum prevede art. 409 C.prod.civ., salariul și celelalte drepturi bănești cuvenite angajaților pot fi urmărite pentru obligații de întreținere până la cota de 1/2, iar în cazul mai multor urmăriri asupra aceluiași salariu, în ordinea de preferință stabilită, obligațiile de întreținere sunt pe primul loc. În cazul în care urmărirea se face potrivit O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, distribuirea sumelor realocate de executarea silită se face potrivit ordinii de preferință stabilită de art.71 din Ordonanță, obligațiile de întreținere fiind în gradul trei de preferință.

În cazul în care sunt urmărite pentru pensie de întreținere bunurile mobile și imobile ale debitorului, executarea se face potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 406-410; 450-451; 486; 503; 562-566 C.proc.civ.

Obligația de întreținere având un caracter personal, este exceptată de la regula compensației legale (art. 1147 pct. 3 C.civil).

În practica judiciară s-a decis că nu poate opera compensația între obligații din care una privește o pensie de întreținere pentru un copil minor, iar alta pentru restituirea unei sume de bani fostei soții de către părintele căruia i s-a încredințat copilul.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Obligația legală de întreținere este o îndatorire impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum și, în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învățătură și pregătirea profesională. Această obligație are un caracter mai complex decât simpla obligație alimentară, deoarece, deși este destinată în special (în principal) satisfacerii nevoilor alimentare ale creditorului obliagției, ea nu se limitează numai la acestea, având menirea de a satisface nevoile de locuință, tratament medical, precum și a altor necesități social-culturale.

Fundamentul obligației legale de întreținere îl constituie sentimentele de prietenie care caracterizează relațiile de familie și regulile de conviețuire socială, care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în situația în care unele dintre ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci.

Obligația de întreținere este reglementată de Codul Familiei în Titlul 4 art.86-96.

Astfel, art.86 C. fam. precizează persoanele între care există obligația de întreținere și anume:

– între soț și soție. Aceasta presupune existența căsătoriei valabile;

– între părinți și copii, fără a se face distincție după cum aceștia sunt din căsătorie sau din afara ei;

– între bunici și nepoți;

– între străbunici și strănepoți;

– între frați și surori.

Legea mai prevede și alte categorii de persoane între care există obligația de întreținere. Astfel, obligația de întreținere există:

– între foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț, obligație reglementată de art.86 alin. 1 și art.41 alin. 1 din Codul familiei;

– tot art.86 alin. 1 și art.24 alin. 1 C. fam. reglementează obligația de întreținere între foștii soți a căror căsătorie a fost desființată (căstoria putativă), dar la a cărei încheiere cel puțin unul dintre ei a fost de bună credință;

– cel care a luat un copil pentru a-l crește fără a întocmi formele cerute pentru adopție are obligația de întreținere față de acel copil potrivit art. 86 alin. 1 și art. 88 din C. fam.;

– soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are obligația de întreținere față de acel copil, lucru reglementat de art. 86 alin. 1 și art. 87 alin. 1 C. fam.;

– copilul astfel întreținut de cel puțin 10 ani va putea fi obligat la întreținerea părintelui său care l-a întreținut conform art. 86 alin. 1 și art. 87 alin. 2 C. fam.;

– de asemenea, moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care , fără a avea obligația legală, i-a dat acestuia întreținere, au obligație de întreținere față de acel minor așa cum prevede art. 86 alin. 1 și art. 96 C. fam.

Existența și întinderea obligației de întreținere sunt determinate de îndeplinirea cumulativă a două condiții generale și anume persoana care solicită întreținerea să fie în nevoie din cauza incapacității de a munci și persoana obligată la întreținere să aibă mijloacele necesare pentru a presta întreținerea.

Starea de nevoie evocă neputința unei persoane de a-și procura prin mijloace proprii cele necesare traiului – alimente, îmbrăcăminte, locuință, medicamente și alte asemenea – fie în totalitate, fie numai în parte.

Potrivit art.93 alin. 1 C. fam., obligația legală de întreținere se poate executa fie în natură, fie în bani.

Executarea obligației de întreținere în natură se poate realiza de către debitor primind și întreținând pe creditor în locuința sa.

Precizăm că acest fel de întreținere este indicat mai ales între ascendenți și descendenți, când instanța trebuie să ia în considerare, pe lângă posibilitățile debitorului și situația creditorului, precum și natura relațiilor dintre aceștia. Executarea obligației de întreținere în natură se mai poate realiza de către debitor punând la dispoziția creditorului locuința, alimente, îmbrăcăminte bani.

Executarea obligației de întreținere în bani se poate face prin plată în mod periodic a unei sume de bani fixă, numită pensie de întreținere. Legea stabilește prin art.94 C. fam. plafoane maxime din câștigul din muncă al debitorului în cazul obligației de întrețienere între părinți și copii.

În literatura de specialitate mai veche se considera că instanța trebuie să stabilească prin hotărâre judecătorească o sumă concretă, nefiind suficientă fixarea pensiei de întreținere printr-o cotă procentuală din venitul debitorului.

Însă în actualele condiții economice, dată fiind continuarea procesului de majorare și indexare a salariilor, uneori, pensia de întreținere stabilită de instanță a fost exprimată printr-o cotă procentuală din venitul lunar net al debitorului, corelată atât cu limitele maximale prevăzute de art.94 alin. 3 C. ațfam., cât și cu evoluția veniturilor celui ținut să presteze întreținerea. În condițiile actuale de creștere a ratei inflației, stabilirea pensiei de întreținere în cote procentuale avantajează ambele părți și ar degrava instanțele de un mare număr de cauze.

Stabilirea, modificarea și încetarea întreținerii este de competența materială a instanțelor judecătorești, după cum rezultă din numeroase texte legale ale Codului familiei român . Așadar, instanța judecătorească intervine atunci când realizarea dreptului și obligației de întreținere formează obiect de litigiu.

Ca regulă generală, instanța de judecată trebuie sesizată prin cerere de chemare în judecată, cerere care va fi introdusă de cel în drept la întreținere, personal sau prinreprezentanți, instanța nesesizându-se din oficiu. De la această regulă există și unele derogări. De exemplu, odată cu pronunțarea divorțului, instanța trebuie să se pronunțe, chiar dacă nu s-a solicitat, și cu privire la încredințarea copiilor minori, precum și la stabilirea contribuției părinților la întreținerea lor (art.42 C. fam.).

Referitor la calitatea procesuală de a exercita acțiunea pentru stabilirea întreținerii de către instanța de judecată, s-a decis că și procurorul are, de asemenea, calitatea de a intenta o astfel de acțiune, conform dispozițiilor art.45 C.proc.civ. și art.47 din Decretul nr.32/1954.

Obligația legală de întreținere cunoaște, după cum am văzut, mai multe forme în funcție de calitatea persoanelor între care legiuitorul o instituie. Toate formele obligației legale de întreținere au un fond unic. Acest fond este dat de finalitatea obligației, de jocul variabilelor în raport de care obligația se află în stare latentă sau intră în acțiune și de unitatea de caractere juridice pentru toate formele.

Fondul unic al obligației de întreținere, indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta, constituie dreptul comun în materie, care se exprimă în:

– caracterul legal al obligației indiferent de forma sa;

– caracterul imperativ,de ordine publică;

– modul de determinare al momentului când obligația intră în acțiune (cel impus de cele două variabile: starea de nevoie a creditorului provenită din incapacitatea de a munci și posibilitățile de plată a debitorului);

– variabilitatea obligației;

– caracterul strict personal cu toate consecințele pe care le produce (insesizabilitate, incesibilitate, incompensabilitate, intransmisibilitatea pe calea succesiunii, executarea prin prestații succesive și, în principiu, reciprocitatea);

– lipsa solidarității;

– nerambursabilitatea prestațiilor săvârșite de debitor cu titlu de întreținere;

Față de aceste considerente, de lege ferenda, propunem instituirea unei singure obligații legale de întreținere care îmbracă mai multe forme în funcție de calitatea părților între care legea o instituie.

Ceea ce este interesant în privința obligației de întreținere este că, prin derogare de la principiul general, hotărârile judecătorești care se dau în această materie nu se bucură de autoritatea de lucru judecat. Aceasta deoarece elementele în funcție de care se stabilește întreținerea – nevoia creditorului și mijloacele materiale ale debitorului – sunt variabile, astfel că, odată cu schimbarea lor, se impune și modificarea întreținerii.

Dacă întreținerea s-ar presta benevol în cadrul armonios al conviețuirii firești, atunci nu s-ar mai pune problema stabilirii și executării obligației de întreținere.

BIBLIOGRAFIE

STUDII CU CARACTER GENERAL, TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. I.ALBU „Dreptul familiei”, E.D.P., București, 1975.

2. I.ALBU „Căsătoria în dreptul românesc”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

3. I.M. ANGHEL, FR.DEAK „Răspunderea civilă ”, Ed. Științifică,

M.POPA București, 1970.

4. AL.BACACI, C.HAGEANU, „Dreptul familiei”, Ed. All Beck, București,

V.DUMITRACHE 2001.

5. AL.BACACI „Raporturi juridice patrimoniale în dreptul familiei”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

6. E.A.BARASCH, I.NESTOR, „Ocrotirea părintească”, Ed. Științifică,

S.ZILBERSTEIN București, 1960.

7. V.BÂCU „Note de curs. Drept roman”, Ed. JUS-RBA

București, 1996.

8. D.BURGHELEA, „Legislația familiei comentată și adnotată”,

I.BURGHELEA Ed. Moldova, Iași, 1997.

11. N.CORODEANU „Curs de drept roman”, București, 1937.

12. M.COSTIN „Letopisețul țării Moldovei. De neamul moldovenilor”, Ed. îngrijită și prefațată de P.P.PANAITESCU, Ed. pentru literatură, București, 1961.

13. V.DAGHIE, I.APOSTU, „Elemente de procedură civilă și

E.GURIȚĂ administrativă”, Ed. Național, București, 1999.

14. I.DOGARU „Întreținerea, drept și obligație legală”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988.

15. I.DOGARU, I.P.FILIPESCU „Pensia de întreținere în…100 de răspunsuri”, Ed. Șt. și Enc., București, 1988.

16. I.P.FILIPESCU „Tratat de dreptul familiei”, Ed. All Beck, București, 2000.

17. I.P.FILIPESCU, „Raporturi juridice între părinți și copii”, Ed.

O.CALMUSCHI, M.ANGHENE Academiei Române, București, 1985.

18. S.GHIMPU, Al. ȚICLEA „Dreptul muncii”, Ed. All Beck, București, 2000.

19. A.IONAȘCU „Rudenia în Romania”, Ed. Științifică, București, 1966.

20. A.IONAȘCU, M.MURESAN, „Familia și rolul ei în societate”, Ed. Dacia,

M.M.COSTIN, V.URSA Cluj-Napoca, 1975.

21. TRAIAN IONAȘCU „Căsătoria în dreptul romanesc”, Ed. Academiei, Institutul de Cercetări juridice, 1964.

22. „Legiuirea Caragea” Ediție critică, Ed. Academiei, R.P.R., București, 1955.

23. A.LESVIODAX „Obligația legală de întreținere”, Ed. Științifică, București, 1971.

24. G.LUPȘAN „Dreptul familiei”, Ed. Junimea, Iași, 2001.

25. GH. LUȚESCU „Pensia de întreținere în caz de divorț”, Ed. Științifică, București, 1958.

26. L.P.MARCU „Istoria dreptului românesc”, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

27. E.MOLCUȚ, D.OANCEA „Drept roman”, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1997.

28. E.MOLCUȚ, E.CERNEA „Istoria statului și dreptului românesc”, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1998.

29. MINISTERUL JUSTIȚIEI „Principii de drept”, Ed. Științifică, București, 1958.

30. G.NEDELCU „Puterea părintească”, Ed. Academiei, București, 1933.

31. T.POP „Valorificarea creanțelor prin proprire”, Ed. Științifică, București, 1972.

32. T.R.POPESCU „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968.

33. A.PRICOPI „Dreptul familiei”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1994.

34. A.PRICOPI „Rudenia în dreptul român”, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

35. I.REGHINI, I.ALBU, „Înfierea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

P.A.SZABO

36. C.STĂTESCU, C.BÂRSAN „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”,

Ed. All Beck, București, 1998.

37. S.ȘERBĂNESCU „Codul familiei comentat și adnotat”, Ed. Științifică, București, 1963.

38. C.Șt.TOMULESCU „Drept privat roman”, Ed. Științifică, București, 1973.

B. ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

1. I.P.FILIPESCU „Obligația de întreținere între foștii soți”, în R.R.D. nr. 2/1970.

2. I.P.FILIPESCU, I.DIACONU „Soluții privind unele probleme actuale din practica instanțelor judecătorești în materia dreptului familiei”, în R.R.D. nr. 9/1982.

3. D.GHIHANIS ”Discuții în legătură cu posibilitatea stabilirii obligației de întreținere printr-o cotă procentuală din venitul net al debitorului”, în Revista “Dreptul” nr. 6/1995.

4. E.LIPCANU „Considerații privind obligația de întreținere reglementată în art. 87 alin. 2 din Codul familiei”, în R.R.D. nr. 1/1984.

5. T.MANDREA „Dreptul de întreținere al copilului major care se află în continuarea studiilor”, în R.R.D. nr. 3/1969.

6. C.OPRIȘAN „Propuneri de lege ferenda în legătură cu dreptul întreținere al copiilor majori aflați în continuarea studiilor”, în R.R.D. nr. 11/1970.

7. Al.I.OPROIU „Acțiunile pentru restituirea de la părinți a cheltuielilor de întreținere a copilului luat spre creștere”, în R.R.D. nr. 8/1968.

8. V.PĂTULEA „Executarea întreținerii în cazul când unul dintre părinții divorțați emigrează împreună cu copiii ce i-au fost încredințați”, în revista „Dreptul” nr. 1/1992.

9. R.PETRESCU „Cu privire la particularitățile obligațiilor in solidum”, în R.R.D. nr. 12/1968.

10. D.C.TUDORACHE „Domeniul public și domeniul privat în lumina legii fondului funciar”, în Revista „Dreptul” nr. 5/1992.

11. M.ULIESCU „Proprietatea publică și proprietatea privată în actualul cadru legislativ”, în „Studii de drept românesc”, nr. 3/1992.

NOTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. C.CHELE „Notă aprobativă la dec. civ. nr. 1234/30 nov. 1974 a Tribunalului județului Sibiu, ”

în R.R.D. nr. 9/1975.

2. B.DIAMANT „Notă critică la dec. Civ. Nr. 1234/30 nov. 1974 a Tribunalului județului Sibiu, ”

în R.R.D. nr. 9/1975.

3. S.PROCA „Notă la decizia civ. nr. 1329/1979 a Tribunalului jud. Iași”, În R.R.D. nr. 9/1980.

MATERIALE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. I.G.MIHUȚĂ „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1976”, Ed. Șt. și Enc., București, 1977.

2. I.G.MIHUȚĂ „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980”, Ed. Șt. și Enc., București, 1982.

3. I.G.MIHUȚĂ „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1981-1985”, Ed. Șt. și Enc., București, 1986.

4. I.G.MIHUȚĂ „Culegere pe anul 1990”, Ed. Șt. și Enc., București, 1991

5. C.CRIȘU, N.C.MAGRAON, „Repertoriu de doctrină și jurisprudență

Șt.CRIȘU română 1989-1994”, Ed. Agessis, Curtea de Argeș, 1995.

6. V.BOGDĂNESCU „Probleme de drept din deciziile Curții

L.PASTOR Supreme de Justiție (1990-1993)”, Ed. Orizonturi, București, 1993.

7. T.R.POPESCU „Dreptul familiei. Spețe și soluții din

I.P.FILIPESCU practica judiciară”, București, 1999.

8. ROMÂNIA. „Culegere de decizii pe anii 1952-1966”, Ed.

TRIBUNALUL SUPREM Șt. și Enc., București, 1967.

9. ROMÂNIA. „Culegere de decizii pe anul 1968”, Ed.

TRIBUNALUL SUPREM Șt. și Enc., București, 1969.

10. ROMÂNIA. „Culegere de decizii pe anul 1971”, Ed.

TRIBUNALUL SUPREM Șt. și Enc., București, 1973.

11. ROMÂNIA. „Culegere de decizii pe anul 1972”, Ed.

TRIBUNALUL SUPREM Șt. și Enc., București, 1974.

12. ROMÂNIA. „Culegere de decizii pe anul 1973”, Ed.

TRIBUNALUL SUPREM Șt. și Enc., București, 1975.

13. Curtea de Apel București „Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998”, Ed. All Beck, București, 1999.

14. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 8/1968.

15. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1968.

16. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 3/1969.

16. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 1/1970.

17. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 2/1970.

18. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 11/1970.

19. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 6/1972.

20. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 11/1972.

21. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 6/1973.

22. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 5/1975.

23. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 9/1975.

24. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 10/1977.

25. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1977.

26. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1978.

27. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 1/1979.

28. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 4/1979.

29. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 3/1980.

30. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 9/1980.

31. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 3/1981.

32. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 6/1981.

33. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr.9/1982.

34. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1982.

35. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 2/1983.

36. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 1/1984.

37. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1984.

38. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 3/1988.

39. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 4/1988.

40. Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 1/1989.

41. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 6/1992.

42. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 3/1993.

43. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 1/1990.

44. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 3/1990.

45. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 4/1990.

46. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 8/1990.

47. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 1/1992.

48. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 5/1992.

49. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 7/1993.

50. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 10/1993.

51. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 11/1993.

52. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 12/1993.

53. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 6/1995.

54. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 8/1995.

55. Practică judiciară rezumată și comentată în R.D. nr. 3/1999.

56. Practică judiciară rezumată și comentată în revista „Justiția Nouă”,

nr.11/1963

57. Practică judiciară rezumată și comentată în revista „Justiția Nouă”,

nr. 12/1963.

58. Practică judiciară rezumată și comentată în revista „Justiția Nouă”,

nr. 5/1964.

59. Practică judiciară rezumată și comentată în revista „Studii de drept

românesc”, nr. 3/1992.

60. Practică judiciară rezumată și comentatș în „Revista de drept a Olteniei”,

nr. 1-2/1996.

LEGISLAȚIE

1. Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, modificat prin Legea nr. 4/1956.

2. Decretul nr. 32/1954 pentru punerea ăn aplicare a Codului familiei și a D. nr. 31/1954.

3. Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă.

4. Legea nr. 2/1991 privind cumulul pensiei pentru limita de vârstă și a pensiei de invaliditate de gradul III cu salariul.

5. Legea 26/1991 publicată în M.Of. nr. 54/19 martie 1991, partea I privind pensia de întreținere (pentru aderarea României la Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate).

6. Legea 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare modificată.

7. Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social.

8. Legea nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 23/31 ianuarie 1996.

9. O.U.G. nr. 9/1997 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 64/15 aprilie 1997 modificată cu privire la plățile compensatorii acordate persoanelor ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective (abrogată de O.U.G. nr. 98/24 iunie 1999).

10. O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adopție publicată în M. Of. al României nr. 168/29 aprilie 1998.

11. O.U.G. NR. 26/1997republicata, cu privire la protectia copilului aflat in dificultate, publicata in M. Of. al Romaniei nr. 168/29 aprilie 1998.

12. Legea nr. 87/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adopție publicată în M. Of. al României nr. 168/29 aprilie 1998.

13. O.U.G. nr. 138/2000 privind creanța de întreținere.

14. Legea 19/ 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în M. Of. al României, partea I nr. 140/1 aprilie 2000 și modificată și completată prin O.U.G. nr. 41/2000 și O.U.G. nr. 171/2001 și O.U.G. nr. 294/2000.

15. Codul juristului, Ed. Juris Argessis, Argeș, 2000.