.obligatia de Intretinere Intre Soti
CONSIDERAȚII GENERALE
CAPITOLUL I
NOȚIUNE, CARACTERE JURIDICE ȘI NATURA JURIDICĂ A PENSIEI DE ÎNTREȚINERE
1.1. Noțiune
În literatura juridică unii specialiști au definit obligația legală de întreținere pornind de la izvorul obligației (legea) și finalitatea urmărită de legiuitor.
Definind succint această obligație, considerăm obligația de întreținere ca pe o „îndatorire impusă de lege unei persoane de a presta altei persoane mijloacele necesare traiului”.
Această instituție se prezintă sub aspecte variate și complexe care nu pot fi redate într-o formulă scurtă capabilă să cuprindă toate elementele esențiale ale acestei obligații.
Într-o altă opinie, s-a arătat că „obligația de întreținere este îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a presta mijloace de trai, în măsura posibilităților sale, altei persoane apropiate, indicată de lege, când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci”.
Forma concretă în care se realizează prestația ce constituie obiectul obligației legale de întreținere poartă denumirea de pensie de întreținere.
Temeiul sau fundamentul obligației legale de întreținere se află în solidaritatea dintre membrii familiei în afecțiunea reciprocă și prietenia care îi leagă precum și în regulile de conviețuire socială care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în cazul în care unele din ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci. Familia însă cuprinde nu numai pe soți și persoanele care descind dintr-un autor comun ci și persoane care la început au fost străine (de exemplu copii înfiați sau luați spre creștere).
1.2. Caractere juridice
Caracterele juridice ale obligației de întreținere sunt deduse din prevederile legale și conferă acestei instituții o identitate proprie.
Obligația de întreținere poate fi privită sub forma unei datorii de întreținere și se deosebește de celelalte obligații reglementate de codul familiei.
a) Obligația de întreținere este o obligație legală
Acest caracter imperativ al obligației legale de întreținere înseamnă că părțile n-o pot înlătura sau restrânge cu anticipație, prin acte juridice, ea impunându-se pe tot timpul cât creditorul este în nevoie din cauza incapacității de a munci.
Ținînd seama de caracterul imperativ al obligației de întreținere, instanțele judecătorești au statutat că, nu sunt valabile convențiile și actele unilaterale de renunțare definitivă pe viitor la dreptul de întreținere, în întregime sau chiar numai în parte prin restrîngerea dreptului. În ce privește însă restrângerile temporare ale dreptului de întreținere, instanța supremă a statutat că acestea vor fi valabile dacă sunt încuviințate de către instanța de judecată.
Referitor la renunțarea datorată pentru trecut s-a apreciat că aceasta trebuie considerată valabilă, deoarece se presupune că atât timp cât cel îndreptățit la întreținere n-a solicitat-o înseamnă că el nu s-a aflat în nevoie.
Dispozițiile legale privitoare la obligația de întreținere sunt prevăzute în scop de ocrotire și anume în scopul de a asigura existența persoanelor anume prevăzute care se află în nevoie, din cauza incapacității de a munci. Din acest caracter rezultă următoarele consecințe:
Obligația de întreținere nu există decât între persoanele și în condițiile prevăzute de lege;
Nu se poate renunța la dreptul de întreținere pentru viitor
Este valabilă renunțarea la dreptul de întreținere pentru trecut
Înțelegerea părinților cu privire la contribuția fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională necesare copilului lor minor este valabilă în măsura în care nu nesocotește drepturile acestuia. Părinții se pot înțelege și în sensul că părintele căruia nu i s-a încredințat minorul să fie scutit în întregime ori numai parțial de plata contribuției la întreținerea acestuia. Eventualele schimbări în situația materială a părinților sau a veniturilor minorului pot să justifice modificările înțelegerii părinților sau a hotărârii judecătorești referitoare la cuantumul pensiei de întreținere.
Părintele se poate obliga să plătească pentru copil o pensie de întreținere superioară aceleia prevăzute de art.94 C. fam., dacă prin aceasta nu se urmărește micșorarea pensiei de întreținere, cuvenite unui alt copil al său.
b) Obligația de întreținere este variabilă, dat fiind faptul că atât existența obligației de întreținere cât și cuantumul, precum și modalitățile concrete de executare a acestora diferă de la caz la caz, în funcție de nevoia celui îndreptățit să pretindă întreținere și posibilitățile celui obligat să o presteze, acestea fiind criteriile generale avute în vedere la stabilirea și la modificarea ulterioară a cuantumului sau a modalităților de executare a obligațiilor. Mai pe scurt obligația de întreținere se modifică în raport de schimbările ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele debitorului sau chiar într-amândouă.
Dreptul instanței judecătorești de a mări sau a micșora după împrejurări obligația de întreținere, decurge din dispozițiile legii (art.92 alin.2 C. fam. și art.94 alin1 C. fam.) conform căruia întreținerea se stabilește ca întindere, fel și mod de executare în funcție de nevoile creditorului și mijloacele debitorului.
c) Obligația de întreținere este strict personală. Această obligație este inseparabil legată atât de persoana celui îndreptățit a o primi, cât și de persoana celui obligat să o presteze. Acțiunea de valorificare a dreptului de întreținere poate fi introdusă și de către procuror (art. 45 C. proc. civ.)
Din caracterul personal al obligației se nasc următoarele consecințe:
Obligația de întreținere este inaccesibilă, atât activ cât și pasiv, nu se poate realiza o schimbare a debitorului.
Obligația de întreținere este netransmisibilă, atât în ce privește dreptul de întreținere; ea nu se transmite nici la moștenitori, nici activ nici pasiv, cu o singură excepție, aceea a trecerii îndatoririi de întreținere la moștenitorii debitorului care a fost obligat să întrețină un minor sau care l-a întreținut fără să fi avut o asemenea obligație (art.95-96 C.fam).
Creanța de întreținere este, în principiu, insesizabilă, adică ea nu poate fi urmărită, decât pentru datorii de alimente, de chirii sau pentru datorii corespunzătoare altor creanțe privilegiate asupra mobilelor (art.408 C.proc.civ.). În acest caz instanța de judecată va trebui să fixeze partea din pensia de întreținere care va fi urmărită;
Creanța este exceptată de la regula compensației legale (art.1147 C.civ.) ea putând forma numai obiectul compensației judiciare;
Obligația de întreținere nu poate face obiectul acțiunii oblice (art.974 C.civ.). În schimb, creditorii celui obligat la întreținere vor putea folosi calea acâiunii oblice pentru a cere fie reducerea, fie sistarea întreținerii atunci când au intervenit împrejurări noi care justifică o asemenea măsură.
d) Obligația de întreținere se execută prin prestații succesive. Debitorul obligației de întreținere va trebui să asigure existența fiecărei zile a îndreptățitului sau creditorului întreținerii. Realizarea obligației de întreținere presupune prestarea periodică a celor necesare traiului persoanei în nevoie. Aceste prestații nu pot fi înlocuite cu o prestație unică, sub forma unei plăți anticipate a cantității de produse în natură datorate pe viitor sau a unei sume globale, care să totalizeze sumele periodice exigibile în viitor.
Totuși, potrivit deciziei de îndrumare nr. 2/1973 a Plenului Tribunalului Suprem, părțile pot conveni ca suma de bani ce totalizează prestările periodice pe întreaga durată, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie anticipat depusă la CEC, părintele căruia i s-a încredințat copilul fiind autorizat să încaseze periodic suma fixată în baza unei clauze. Trebuie de subliniat faptul că pensia de întreținere se ridică periodic la termenele stabilite, iar nu deodată sub forma unei sume globale.
Atunci când aducerea la îndeplinire a obligației de întreținere se face prin constrângerea debitorului, întreținerea se acordă de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nu de la data pronunțării hotărârii, întrucât prin promovarea acțiunii civile debitorul este pus în întârziere; întreținerea nu poate fi pretinsă anterior promovării cererii, fiincă până la sesizarea instanței se prezumă că cel îndreptățit nu a avut nevoie de pensie din partea celui chemat în judecată. Întreținerea se va acorda și pentru trecut, dacă se dovedește că întârzierea introducerii cererii în justiție este imputabilă debitorului.
S-a decis și că instanța de judecată poate dispune, la cererea debitorului, ca pensia de întreținere stabilită sub formă de prestații periodice în favoarea minorului să fie înlocuită cu o sumă globală pe toată perioada în care se datorează întreținerea dacă este în interesul minorului, iar apărarea creditorului sau a reprezentantului său legal este un abuz de drept.
Termenul de prescripție pentru prestațiile succesive se calculează pentru fiecare prestație în parte (art.12 Decretul nr.167 din 1958).
e) Obligația de întreținere are în principiu un caracter reciproc
(art.2, art.86 C. fam.)
Aceasta înseamnă că fiecare din persoanele între care legea o prevede poate pretinde întreținere, când se află în nevoie din cauza incapacității de a munci de la cealaltă persoană care are mijloace îndestulătoare, adică fiecare din raportul de obligație, poate avea față de cealaltă, fie calitatea de creditor, fie calitatea de debitor a întreținerii.
Există unele situații în care obligația de întreținere este unilaterală:
obligația de întreținere a soțului de rea credință, în cazul căsătoriei putative, față de soțul de bună credință (art. 24 al.1 C. fam.)
obligația de întreținere a soțului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorț față de celălalt soț, după expirarea unui an de la desfacerea căsătoriei (art. 41, al.2, C. fam.). Până la împlinirea unui an de la această dată obligația este reciprocă.
obligația de întreținere a soțului divorțat și recăsătorit față de celălalt soț divorțat și necăsătorit (art. 41, al. ultim, C.Fam).
obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț față de acel copil (art. 87, al.1, C. fam.). Dacă întreținerea a fost acordată cel puțin 10 ani, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui ce l-a întreținut, deci poate deveni reciprocă (art. 87, al.2, C. fam.).
obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l crește fără a întocmi formele cerute pentru adopție, față de acel copil (art. 88, C. fam.).
obligația de întreținere a moștenitorului persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, față de acel minor (art. 96, C. fam.).
obligația de întreținere a părinților față de copilul minor, dar numai în privința cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională (art. 86, al. 1și art. 107 al.1 C. fam.)
Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității nu suspendă, pe timpul judecății, drepturile și obligațiile părintești ce decurg din prezumția legală de paternitate. Aceste drepturi și obligații încetează după rămânerea definitivă a htărârii de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității.
obligația de întreținere a celui care se face vinovat de fapte grave față de cel care avea îndatorirea de a-i acorda întreținere, față de acesta, care nu mai are obligația de a a corda (art.1 și 3 Decretul nr.31 din 1954).
f) Obligația de întreținere este divizibilă. Ca și în dreptul comun, și în dreptul familiei, obligațiile cu mai mulți creditori sau mai mulți debitori sunt supuse, cu unle excepții, regulii divizibilității atât sub aspect activ cât și pasiv. Art. 92 C. fam. – referindu-se la cazul când mai multe persoane sunt îndreptățite la întreținere, în același timp, din partea aceluiași debitor, care nu o poate presta la toate – prevede că instanța judecătta la toate – prevede că instanța judecătorească, ținând seama de nevoile fiecăruia dintre creditori, poate hotărî fie ca întreținerea să se presteze numai unuia dintre ei, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest ultim caz, instanța trebuie să hotărască modul în care se va împărți întreținerea între persoanele care urmează a o primi.
În ce privește divizibilitatea activă, textul acestui articol nu prevede solidaritatea între creditori, de altfel, de drept comun, obligațiile sunt divizibile (art. 1041 C.civ.).
În ceea ce privește divizibilitatea obligației de întreținere în mod pasiv, între debitori, art. 90 alin.1 C. fam. – referindu-se la cazul în care mai multe persoane sunt obligate să întrețină aceeași persoană – prevede că acestea vor contribui la plata întreținerii proporțional cu mijloacele care le au.
De la regula divizibilității obligației de întreținere în mod pasiv, legea aduce două excepții de solidaritate și anume:
în caz de urgență, părintele îndreptățit la întreținere poate porni acțiunea împotriva oricăruia din copiii săi, urmând ca cel care plătește să se întoarcă împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia (art.90 alin.2 C. fam.). S-a decis că, cheltuielile pe care un copil le suportă în timpul vieții părintelui său pentru întreținerea acestuia reprezintă îndeplinirea unei obligații legale, astfel încât prin aceasta copilul nu a devenit creditor al succesiunii tatălui său, ci, eventual, potrivit art. 90 alin.2 C. fam., creditor personal al celorlalți obligații la întreținerea părintelui; de aceea, el nu va putea cere să se țină seama de contribuția sa la împărțirea moștenirii și stabilirea drepturilor sale. În această situație excepțională, obligația este deci solidară, iar cel care a fost obligat să plătească are o acțiune în regres împotriva celorlalți codebitori, dar cu această ocazie, el nu poate cere de la fiecare decât partea contributivă la întreținere. În această din urmă situație, obligația nu mai este solidară ci divizibilă (potrivit art. 1052 C.civ.). Solidaritatea își are temeiul în legii, iar instanța judecătorească este chemată numai să constate situația de fapt, adică urgența, care justifică dreptul părintelui de a acționa numai pe unul dintre copii.
A doua excepție este cea prevăzută de art. 96 alin. 2 C. fam. potrivit căreia obligația de întreținere se transmite solidar la moștenitorii celui care a fost obligat să întrețină un minor, sau care a fost obligat să întrețină un minor, sau care l-a întreținut fără să fi avut o asemenea obligație legală, minorul putând porni acțiunea. În întreaga literatură de drept al familiei s-a subliniat că regula divizibilității datoriei de întreținere comportă și o excepție de obligație in solidum, și anume, obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori, prevăzută de art. 101 și 107 C. fam. pe care legea o impune ambilor părinți deopotrivă, urmând ca părintele obligat la întreaga întreținere să se întoarcă împotriva celuilalt părinte, potrivit principiului egalității dintre mamă și tată.
Ambii părinți sunt obligați, în comun, la întreținere, contribuind fiecare proporțional cu veniturile lor. Cu toate acestea fiecare părinte este ținut pentru tot și poate fi urmărit pentru întreaga întreținere: dacă unul dintre ei este lipsit de posibilități materiale, celălalt va fi obligat să execute singur în întregime, obligația de întreținere deși între părinții codebitori ai obligației de întreținere nu există reprezentarea reciprocă ca la solidaritate.
1.3. Natura juridică a obligației de întreținere
Întreținerea datorată în temeiul legii este „o creanță de tip special” întrucât obligația există ca atare independent de faptul dacă părțile doresc sau nu să intre într-un asemenea raport obligațional, fiind îzvorâtă din lege. Cadrul exercițiului dreptului și al obligației de întreținere este reglementat prin lege, iar întinderea ei în concret pentru fiecare caz se stabilește pe baza criteriilor legale de către instanța de judecată.
Configurația juridică proprie a obligației legale de întreținere rezultă și din modul special și specific în care încetează obligația, adică atunci când dispare una sau amândouă variabilele în raport de care ea intră în exercițiu.
Concluzia formulată de literatură în privința naturii juridice a obligației în discuție este că obligația de întreținere este o obligație legală, născându-se direct din lege dacă sunt îndeplinite condițiile pe care aceasta le prevede și se deosebește de obligația de întreținere care există în temeiul unor convenții, al unui testament ori a altor acte juridice.
1.4. Acte internaționale în domeniul obligației de întreținere
La data de 20 iunie 1956 la New York este încheiată Convenția privind pensia de întreținere în străinătate.
Legea nr. 26 / 1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991 stabilește că România aderă la această convenție (în art. 1) și desemnează pentru a îndeplini atribuțiile de autoritate transmițătoare – Ministerul Justiției, iar cele de instituție intermediară – Biroului de avocați al municipiului București.
Convenția are ca scop rezolvarea dificultăților legale și practice la urmărirea acțiunilor pentru pensia de întreținere sau executarea hotărârilor în străinătate. Prezenta Convenție operează doar pe teritoriile părților contractante.
Creditorul pensiei de întreținere înaintează o cerere autorității transmițătoare din statul unde se află, cererea va fi însoțită de toate documentele pertinente și, dacă este posibil, de o fotografie a debitorului. Autoritatea transmițătoare trimite dosarul instituției intermediare desemnată de statul debitorului. Acționând în limitele puterilor conferite de către creditor, instituția intermediară ia, în numele creditorului, toate măsurile potrivite pentru asigurarea obținerii pensiei de întreținere.
În afara unor dispoziții contrare din prezenta convenție, legea care reglementează acțiunile autorităților este legea statului debitorului, inclusiv în materie de drept internațional privat.
Nici o remunerație nu poate fi percepută de către autoritățile transmițătoare și instituțiile intermediare pentru serviciile pe care acestea le prestează, potrivit dispozițiilor convenției (art. 9 – Scutiri și facilități).
Orice parte contractantă va putea denunța prezenta convenție printr-o notificare adresată secretarului general. Denunțarea va fi efectivă după trecerea unui an de la data primirii notificării de către secretarul general, ea nefiind aplicabilă la cauzele în curs în momentul în care ea va deveni efectivă (art. 15 – Convenția).
Eventualele diferende între părțile contractante în legătură cu interpretarea sau aplicarea convenției vor fi aduse în fața Curții Internaționale de Justiție.
Orice parte contractantă va putea să ceară oricând, prin notificare adresată secretarului general, revizuirea prezentei convenții, care va transmite această notificare fiecărei dintre părțile contractante. Dacă majoritatea părților contractante răspund afirmativ, secretarul general va convoca o conferință care să studieze revizuirea propusă (art. 20 – Convenția).
CAPITOLUL II
PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE
2.1. Generalități
Fiind o obligație de un tip special, obligația legală de întreținere există numai între persoanele stabilite de Codul familiei. Ea nu poate fi impusă altor persoane, oricât de evidente ar fi considerațiile de echitate și de morală care ar reclama o altă soluție. Cu toate acestea, datoria de întreținere este, mai înainte de a fi o obligație juridică, o datorie morală, chiar între persoanele între care legea nu instituie o obligație juridică. Aceasta duce la concluzia că, în afara cercului de rude ținute după lege la întreținere, există între celelate rude apropiate obligația naturală de a se ajuta reciproc la nevoie.
Criteriul determinării persoanelor obligate la întreținere rezidă în ideea organizării familiei. Cercul persoanelor obligate legal la întreținere depinde de felul în care familia este organizată și de trăinicia legăturilor dintre membrii săi.
Legea noastră a instituit obligația de întreținere nu numai între soți și persoane care se află în raporturi de rudenie, ci și între persoane care nu sunt nici rude, uneori nici afini: obligația celui care a luat un copil spre creștere fără a întocmi formele legale pentru adopție de a acorda întreținere copilului pe timpul minorității, obligația soțului care a contribuit la întreținerea copilului cât timp este minor; obligația copilului astfel întreținut cel puțin 10 ani, de a întreține pe soțul părintelui său aflat în nevoie; și obligația de întreținere a moștenitorului celui care fusese obligat la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a furnizat acestuia întreținere, de a continua întreținerea minorului până la majorat.
Pensia se va acorda fără a se ține seama de faptul dacă raporturile dintre creditor și debitor sunt bune sau rele; debitorul nu poate opune creditorului faptul că, la rândul său, acesta din urmă a refuzat să-i presteze întreținere când el se află în nevoie. Chiar dacă este vorba de obligația reciprocă a părților de a-și acorda întreținere, debitorul este ținut a presta întreținere creditorului, indiferent de poyiția anterioară a creditorului într-un raport asemănător. În consecință, obligația de întreținere nu este condiționată de o reciprocitate a îndeplinirii ei. S-a decis în acest sens că fiul nu poate opune părintelui faptul că în timpul minorității nu a primit întreținere de la acesta, când se află în nevoie.
2.2. Categoriile de persoane care au vocație la întreținere
A. Persoanele prevăzute de art. 86 C. fam.
Obligația de întreținere există, potrivit acestui text, între următoarele persoane:
a) Între soț și soție. Aceasta presupune existența căsătoriei valabile;
b) Între părinți și copii, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei;
c) Între adoptator și adoptat. În urma apariției Ordonanței de urgență nr. nr. 25 / 1997 cu privire la adopție trebuie avut în vedere că, în prezent, adopția dă naștere la rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și rudele adoptatorului, pe de altă parte. Așa fiind, în acest caz, obligația de întreținere dintre bunici și nepoți și strănepoți, dintre frați și surori trebuie înțeleasă ca referindu-se și la rudele prin adopție. Referirea la obligația de întreținere între părinți și copii acoperă, în prezent, raportul dintre adoptator și adoptat.
d) Între bunici și nepoți. În lumina celor mai sus arătate, se deosebesc două situații:
dacă bunic era adoptatorul și nepot era descendentul adoptatului, obligația de întreținere există fără a deosebi între felul adopției;
dacă bunic era descendentul adoptatorului – respectiv nepot era adoptatul – obligația de întreținere există numai în cazul adopției cu efecte depline; în prezent obligația există în ambele cazuri, cu altă motivație.
e) Între străbunici și strănepoți. De asemenea, deosebim:
dacă străbunic era adoptatorul, obligația de întreținere există fără deosebire între felul adopției;
dacă străbunic era ascendentul adoptatorului, obligația de întreținere există numai în cazul adopției cu efecte depline; în prezent obligația există în ambele cazuri.
f) Între frați și surori, fără a deosebi după cum sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori din adopție.
B. Celelalte persoane anume prevăzute de lege. În acest caz, obligația de întreținere există:
a) între foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț (art. 86 alin. 1 și art. 41 alin. 1 C. fam.);
b) între foștii soți a căror căsătorie a fost desființată, dar la a cărei încheiere cel puțin unul dintre ei a fost de bună-credință (art. 86 alin. 1 și art. 24 alin. 1 C. fam.); are dreptul la întreținere numai soțul de bună-credință;
c) cel care a luat un copil pentru a-l crește fără a întocmi formele cerute pentru adopție are obligația de întreținere față de acel copil (art. 86 alin. 1 și art. 88 C. fam.);
d) soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are obligația de întreținere față de acel copil (art. 86 alin. 1 și art. 87 alin. 1 C. fam.);
e) copilul astfel întreținut timp de cel puțin zece ani va putea fi obligat la întreținerea părintelui său, care l-a întreținut (art. 86 alin. 1 și art. 87 alin. 2 C. fam.);
f) moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a dat acestuia întreținere față de acel minor (art. 86 alin. 1 și art. 96 C. fam.);
g) în cazul desfacerii adopției, adoptatorul poate fi obligat să plătească o pensie de întreținere fostului adoptat, cât timp acesta este minor (art. 84 C. fam.).
2.3. Ordinea în care se datorează întreținerea
Pentru ipoteza în care mai multe persoane sunt deopotrivă ținute să acorde întreținere aceleiași persoane îndreptățite să o primească, legea stabilește ordinea imperativă a prestării întreținerii, cel care reclamă îndeplinirea obligației trebuind să se îndrepte în această ordine împotriva celor obligați. Trecerea de la un debitor la altul, de la cel obligat în primul rând la cel obligat în subsidiar, în ordinea în care o vom vedea în cele ce urmează, poate fi determinată de decesul sau dispariția celui îndatorat în primul rând, sau de lipsa posibilităților materiale ale acestuia. Dacă imposibilitatea de a acorda întreținere este numai parțială, alături de cel obligat în primul rând, persoana care datorează întreținere în ordinea imediat următoare va putea fi obligată și ea, în completare, la întreținerea celui în drept să o primească (art. 91 C. fam.).
a) Art. 89 dispune că întreținerea se datorează într-o anumită ordine, prevăzându-se că soții îți datorează înaintea celorlalți.
În speță reclamantul i-a chemat în judecată pe cei patru copii ai săi pentru a fi obligați să-i plătească pensie de întreținere, dar prima instanță i-a respins acțiunea pe motiv că în raport de ordinea legală a debitorilor obligației de întreținere, de la care nu se poate deroga, cererea reclamantului este inadmisibilă deoarece trebuia să fie îndreptată împotriva soției înaintea celorlalți obligați.
Recursul reclamantului a fost însă admis, iar sentința casată, cu trimitere la aceeași instanță spre rejudecare. S-a motivat că, fără a se ignora ordinea de prioritate stabilită de lege, din probele administrate a rezultat că soția recurentului, care ar fi în primul rând îndatorată la întreținere, este în vârstă de 87 de ani și dispune de mijloace materiale extrem de modeste, ceea ce ar pune-o în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația, în timp ce pârâții, copii ai recurentului, dispun de condiții materiale net superioare. Or, în atare situație, acțiunea este admisibilă și urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe pe fondul cauzei.
Ordinea de prioritate stabilită de lege are caracter obligatoriu în sensul că cel care reclamă întreținerea trebuie să se îndrepte împotriva celor cărora li se impune această îndatorire. În măsura în care primul obligat nu poate îndeplini, de exemplu din lipsă de mijloace materiale, ca în speță reclamantul se poate adresa cu cererea sa categoriei de obligați imediat următoare, în ordinea indicată de lege.
b) Descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului. Dacă sunt mai mulți ascendenți, cel în grad de rudenie mai apropiat datorează întreținerea înaintea celui mai îndepărtat. Prin urmare, întreținerea se datorează mai întâi de descendentul mai apropiat în grad de rudenie, apoi de cel mai îndepărtat, apoi de ascendentul cel mai apropiat în grad de rudenie și, în sfârșit, de ascendentul mai îndepărtat.
În acest sens s-a decis că bunicul nu poate fi obligat la plata întreținerii minorului sau la completarea ei, decât dacă se stabilește că părintele se află în imposibilitate absolută de a-și întreține copilul, ori nu are mijloace îndestulătoare.
În cazul adopției cu efecte depline, adoptatul – întocmai ca un copil firesc al adoptatorului – are drept la întreținere, în primul rând, din partea părinților adoptatori, apoi din partea ascendenților acestora.
c) Frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor. În cazul adopției, obligația de întreținere între adoptat și copilul firesc al adoptatorului ori un alt adoptat al aceluiași adoptator când adopția s-a încuviințat cu efecte depline.
d) Între „celelalte persoane prevăzute de lege” (art. 86 alin. 1 C. fam.), ordinea în care se datorează întreținerea este următoarea:
foștii soți își datorează reciproc întreținere înaintea oricăror altor persoane, adică în aceeași ordine ca și soții, atât în caz de căsătorie putativă, cât și în caz de divorț (art. 41 alin. 2 – 5 C. fam.), adică înaintea oricărei alte persoane;
cel care a luat un copil pentru a-l crește, fără a îndeplini formele cerute pentru adopție, are obligația să-l întrețină, cât timp este minor, numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți ori în nevoie (art. 88 C. fam.). În consecință, obligația persoanei la care ne referim se situează după aceea a părinților firești.
soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț datorează întreținere față de acel copil după părinții săi firești (art. 87 C. fam.). Copilul astfel întreținut cel puțin zece ani datorează întreținerea față de soțul părintelui său. Totuși, dacă soțul a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, are copii firești sau adoptați, el urmează a cere întreținerea, în primul rând, de la copiii firești sau adoptați și după aceea de la copilul soțului său întreținut cel puțin zece ani. Soluția rezultă din rațiunea textelor (art. 87 alin. 2 și art. 89 lit. b C. fam.).
e) moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală de întreținere, i-a dat acestuia întreținere datorează întreținere față de acel minor după părinții firești ai acestuia (art. 96 C. fam.), respectiv după părinții adoptatori.
f) Situația în care mai multe persoane sunt obligate să presteze concomitent și în aceeași ordine întreținere aceleiași persoane.
Important este aspectul pasiv din divizibilitatea de întreținere (art. 90 alin. 1 C. fam.). Se pune problema contribuției acestora la întreținerea creditorului comun. Modul de împărțire al întreținerii nu se face însă după numărul persoanelor obligate să o presteze, ci proporțional cu mijlocaele ce le au. Esențial este ca debitorii să fie ținuți la întreținere în aceeași ordine, iar nu în ordini diferite. Astfel, părinții, obligați in solidum la întreținerea copilului lor minor, dacă se află în imposibilitatea totală sau parțială de a se executa, obligația de întreținere trece, în măsura nerealizată de către părinți, la debitorii obligați în ordinea următoare; nicidecum nu se poate pune problema divizibilității obligației de întreținere față de minor între părinții și bunicii acestuia, de pildă, fiindcă ordinea în care aceștia datorează întreținere este diferită. Dacă, în exemplul dat, sunt doi sau mai mulți bunici, obligația lor de întreținere față de nepotul minor – obligație subsidiară față de cea a părinților copilului – este divizibilă între bunici, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Regula divizibilității face ca persoana îndreptățită să primească întreținere să fie nevoită a acționa în judecată pe toți cei îndatorați pentru a obține acoperirea integrală a creanței sale, întrucât fiecare debitor este ținut numai în măsura propriei sale părți; dacă totuși acțiunea este ăndreptată numai împotriva unuia sau a unora dintre debitori, chemarea în judecată și a celorlalți debitori nu poate fi impusă, dar instanța va stabili contribuția fiecărui obligat ținând seama exclusiv de partea ce revine acestuia.
Principiul divizibilității pasive comportă două excepții, când obligația de întreținere revine în solidar mai multor debitori și oricare dintre aceștia poate fi acționat pentru întreaga creanță, urmând ca debitorul plătitor să se întoarcă cu o acțiune în regres împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia:
părintele îndreptățit să ceară întreținere de la mai mulți copii poate, în caz de urgență, să pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei (art. 90 alin. 2 C. fam.). Cum s-a precizat în literatura de specialitate această ipoteză de solidaritate pasivă se întemeiază pe ideea de urgență în care se găsește părintele aflat în stare de nevoie, prin urmare condiția urgenței trebuie verificată de instanță; pe de altă parte, solidaritatea este facultativă pentru părinte, care poate urmări pe unul dintre copiii săi și numai pentru partea ce revine acestuia.
moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor, sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, sunt ținuți în solidar să continue întreținerea în măsura bunurilor moștenite, dacă părinții firești ai minorului sunt decedați, dispăruți sau se află în nevoie, însă numai pe timpul cât cel îndreptățit este minor (art. 96 C. fam.). Moștenitorul care a plătit întreaga întreținere se va putea întoarce împotriva celorlalți debitori solidari pentru partea ce revine fiecăruia, proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.
g) Situația în care o persoană este obligată să presteze întreținere, în același timp, mai multor persoane.
În cazul în care debitorul are posibilitatea de a o face, obligația este disjunctă.
În cazul în care debitorul nu are mijloace suficiente pentru a face față tuturor creditorilor, instanța de judecată, ținând seama de nevoile fiecărei persoane îndreptățite la întreținere, poate hotărâ:
fie ca întreținerea să se plătească unei singure persoane,
fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o primească, fiind datoare să stabilească și modul în care se va împărți întreținerea între beneficiarii acesteia (art. 92 C. fam.).
Creditorul care nu a fost îndestulat, în tot sau în parte, poate solicita întreținere de la alte persoane obligate, cu respectarea ordinii stabilite de lege. De pildă, părintele în sarcina căruia s-a stabilit o pensie de întreținere în favoarea copilului minor, poate fi obligat ulterior la întreținere față de ascendentul său, dar fără ca prin aceasta să se poată aduce atingere cuantumului pensiei datorate descendentului minor. În măsura în care cel obligat nu dispune de mijloace îndestulătoare, ascendentul creditor al obligației de întreținere se va putea îndrepta și împotriva altor debitori. Tot astfel se poate întâmpla ca soțul recăsătorit să datoreze întreținere atât soțului din căsătoria actuală, cât și fostului său soț, ambii creditori fiind îndreptățiți la întreținere în aceeași ordine. Dacă debitorul are mijloace, el va presta întreținere amândurora, iar în caz contrar, făcându-se aplicarea art. 92 C. fam., instanța sesizată, luând în considerare situația concretă a fiecăruia dintre cei îndreptățiți, va dispune obligarea debitorului la plata unei pensii de întreținere numai unuia dintre creditori, sau ca întreținerea pe care o poate presta cel obligat să se împartă între creditori, aceștia putând să pretindă întreținere în completare de la persoanele obligate în ordinea următoare.
2.4. Obligația de întreținere între soți
Pe timpul căsătoriei, soții își datorează reciproc întreținere (art. 86 alin. 1 și art. 41 alin. 1 C. fam.). Această obligație constituie o aplicare a principiului înscris în art. 2 C. fam., potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.
Obligația de întreținere dintre soți poate fi definită ca îndatorirea reciprocă, izvorâtă din lege și fundamentată pe instituția căsătoriei, de a-și asigura la nevoie cele necesare existenței. Principala particularitate a acestei obligații, care o deosebește de obligația de întreținere existentă între alți membri ai familiei, constă în caracterul prioritar al acesteia fiindcă, potrivit art. 89 C. fam., soții își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați.
Situația în care soții au locuință comună
În mod obișnuit, obligația de întreținere între soți se realizează prin ducerea vieții în comun, căci soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune sunt afectate pentru îndeplinirea acelorași sarcini. Totuși, chiar în această situație, problema obligației de întreținere între soți se poate pune. Dacă unul dintre soți nu-și îndeplinește obligația de întreținere față de celălalt soț, acesta din urmă poate introduce acțiune în justiție pentru acordarea întreținerii, independent de introducerea cererii de divorț. Refuzul unui dintre soți de a acorda întreținere celuilalt soț poate constitui infracțiunea de abandon de familie (art. 305 Cod penal) și arată că acea căsătorie nu duce o existență normală.
Situația în care soții sunt în fapt despărțiți
Subliniem că admisibilitatea acțiunii în justiție nu este condiționată de faptul separației soților, și cu atât mai puțin de existența unui proces de divorț în curs de soluționare.
Trebuie distins între cazul în care părăsirea locuinței comune de către un soț este justificată și aceea în care părăsirea nu este justificată. Astfel, în cazul soților despărțiți în fapt, dar care nu au promovat o acțiune de divorț, s-a considerat că părăsirea domiciliului conjugal fără motive temeinice reprezintă o încălcare a obligației soților de a locui împreună și, ca urmare, soțul vinovat decade din dreptul său de întreținere. Bineînțeles, soțul aflat în culpă, indiferent dacă el a părăsit locuința sau a determinat – prin comportamentul său – părăsirea domiciliului de către celălalt soț, nu se poate sustrage de la executarea obligației de întreținere. Soțul care a săvârșit față de celălalt fapte de o gravitate deosebită trebuie decăzut din dreptuk la întreținere, indiferent dacă aceste fapte au fost comise în timpul sau după desfacerea căsătoriei.
Situația în care soții sunt în timpul divorțului
Soții își datorează întreținere și în timpul procesului de divorț deoarece, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, căsătoria nu este desfăcută. În consecință, are dreptul la întreținere numai soțul aflat în nevoie, din cauza incapacității de a munci. Pe cale de ordonanță prezidențială se pot lua măsuri vremelnice cu privire la relațiile dintre soți, chiar mai înainte de prima zi de înfățișare, pentru perioada de timp în care durează divorțul. Printre aceste măsuri vremelnice se află și cele privitoare la obligația de întreținere între soți.
Căsătoria putativă
Obligația de întreținere există și în cazul căsătoriei putative, dar numai în favoarea soțului care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei. Aceasta deoarece el păstrează, până la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat sau pronunțat nulitatea căsătoriei, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă (art. 23 alin. 1 C. fam.). Până la aceeași dată, soțul de bună-credință are drept la întreținere în condițiile în care un soț are dreptul la întreținere din partea celuilalt soț. Obligația de întreținere poate fi reciprocă dacă ambii soți au fost de bună-credință.
Obligația de întreținere între foștii soți
Art. 86 alin. 1 C. fam. dispune că obligația legală de întreținere există „și între celelalte persoane prevăzute de lege”, art. 41 alin. 2 – 5 C. fam. reglementează obligația de întreținere între soții divorțați, iar art. 24 alin. 1 C. fam. între foștii soți în cazul căsătoriei putative.
Obligația de întreținere între foștii soți este distinctă. Această soluție rezultă din art. 2, art. 86 alin. 1, art. 41 alin. 2 – 5 C. fam.. Obligația de întreținere dintre foștii soți nu este o continuare a îndatoririi de sprijin material de care au fost ținuți soții în timpul căsătoriei.
Fundamentul obligației de întreținere dintre foștii soți se găsește în regulile de convețuire socială.
Obligația de întreținere între foștii soți nu se poate întemeia pe principiul răspunderii delictuale și nu se poate afirma că soțul din vina căruia s-a desfăcut căsătoria datorează celuilalt despăgubiri pentru faptul că, prin desfacerea căsătoriei, l-a lipsit de sprijinul material ce i-l acorda.
În acest sens sunt următoarele argumente:
a) are dreptul la întreținere și fostul soț din vina căruia (exclusivă sau comună cu a celuilalt) s-a desfăcut căsătoria;
b) condițiile și cuantumul întreținerii sunt diferite de cele aplicabile obligației de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane;
c) vina unuia dintre soți la desfacerea căsătoriei nu se ia în considerare pentru a se acorda dreptul la întreținere sau pentru a se impune obligația de întreținere, ci pentru a se limita în timp dreptul și obligația de întreținere;
d) obligația de întreținere dintre foștii soți prezintă caracterele juridice ale obligației de întreținere.
Obligația de întreținere dintre foștii soți trebuie stabilite prin hotărârea de divorț sau printr-o hotărâre judecătorească ulterioară. De aceea fostul soț se poate opune, după desfacerea căsătoriei prin divorț, pe calea contestației la executare, la urmărirea pensiei de întreținere fixată în timpul căsătoriei. Soluția este corespunzătoare în cazul foștilor soți la căsătoria putativă.
A. Fostul soț are dreptul la întreținere dacă se află în stare de nevoie datorită incapacității de a munci intervenită în anumite condiții.
Starea de nevoiepoate fi totală sau parțială. Persoana care primește pensie de bătrânețe sau invaliditate se poate găsi în stare de nevoie parțială. Aprecierea stării de nevoie se face și în raport de nivelul de trai al fostului soț, avut în timpul căsătoriei, fără însă a fi obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai.
Incapacitatea de a munci a fostului soț trebuie să fi intervenit înainte sau în timpul căsătoriei. Aceasta poate să survină și în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei însă, în acest caz, să se datoreze unui caz în legătură cu căsătoria.
În ceea ce privește cerința ca cel ce solicită pensia de întreținere trebuie să fi avut o comportare corespunzătoare regulilor de convețuire socială față de cel obligat a o presta, adică se pierde dreptul la întreținere în cazul în care s-au săvârșit față de cel obligat la întreținere fapte grave, care atrag nedemnitatea succesorală, trebuie deosebit după cum aceste fapte au făcut parte din motivele temeinice de divorț sau au fost săvârșite după desfacerea căsătoriei prin divorț. Fostul soț nu are dreptul la întreținere în ultima situație. El are asemenea drept în prima situație.
Fostul soț pierde dreptul la întreținere, față de celălalt soț, dacă se recăsătorește. În cazul în care cea de a doua căsătorie este nulă, trebuie deosebit după cum fostul soț recăsătorit recăsătorit a fost de rea-credință sau de bună-credință. În prima situație, neavând calitatea de soț în noua căsătorie, fostul soț are dreptul la întreținere față de celălalt soț, dacă celelalte condiții pentru acordarea întreținerii sunt îndeplinite. În cea de a doua situație, fostul soț recăsătorit pierde dreptul la întreținere față de celălalt soț, deoarece are calitatea de soț din a doua căsătorie, putând pretinde întreținerea față de cel cu care a încheiat această din urmă căsătorie.
B. Fostul soț datorează întreținere celuilalt fost soț dacă are mijloace materiale.
Pentru determinarea acestora se ține seama de veniturile din muncă și alte bunuri ale fostului soț debitor, precum și de obligațiile pe care le are de executat. Dacă fostul soț debitor se recăsătorește, el datorează pensia de întreținere.
În ceea ce privește data de când se acordă întreținerea, trebuie deosebit între situația în care ea s-a cerut prin acțiunea de divorț și aceea când s-a cerut ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț. În prima situație, pensia de întreținere se acordă de la data desfacerii căsătoriei, iar în cea de-a doua situație de la data cererii acesteia.
Reglementarea introdusă prin Decretul nr. 779 din 1966 a modificat soluția în privința duratei obligației de întreținere dintre foștii soți. Potrivit acestei reglementări, în cazul în care divorțul s-a pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu are dreptul la întreținere de la celălalt soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar celălalt fost soț pe o durată nedeterminată în timp. În cazul în care divorțul s-a pronunțat din cauza ambilor soți, fiecare are drept la întreținere după desfacerea căsătoriei nedeterminat în timp, spre deosebire de reglementarea anterioară. Problema dacă divorțul s-a pronunțat din cauza unuia dintre soți sau a ambilor, de care depinde durata obligației de întreținere, se soluționează cu putere de lucru judecat, prin hotărârea de divorț rămasă definitivă. Dsipozițiile legale privind durata obligației de întreținere dintre foștii soți au un caracter imperativ. Convenția care înfrânge aceste dispoziții este lovită de nulitate. În consecință, nu se poate micșora sau mări durata obligației de întreținere dintre foștii soți. Actul juridic prin care se mărește durata obligației de întreținere, nevalabil cu titlu de asemenea obligație, ar putea fi valabil cu alt titlu, dacă acesta rezultă din cuprinsul său.
Din prevederile art. 1 alin. 3 C. fam. introdus prin Decretul nr. 779 din 1966, rezultă următoarele în privința cuantumului întreținerii dintre soți:
a) acest cuantum se stabilește potrivit cu nevoia celui care cere întreținerea și cu mijloacele celui care urmează a o plăti;
b) cuantumul întreținerii se stabilește de instanță până la o treime din venitul net din muncă al fostului soț obligat;
c) întreținerea acordată fostului soț, împreună cu aceea acordată copiilor, nu poate depăși jumătate din venitul net din muncă al debitorului.
În cazul în care întreținerea se acordă la două persoane, având calitatea de fost soț, fiecare din aceștia are dreptul la întreținere stabilită până la o treime din venitul net din muncă al debitorului, totalul pensiilor acordate neputând depăși jumătate din venitul net din muncă al celui ce urează a acorda întreținerea.
Desigur, dacă fostul soț are și alte mijloace materiale decât veniturile din muncă, se va putea ține seama de acestea, ca și în cazul obligației de întreținere a părinților față de copii lor minori, în stabilirea cuantumului pensiei de întreținere cuvenită celuilalt soț.
Deși nu există nici o dispoziție legală care să prevadă ordinea în care se acordă întreținerea între foștii soți, dar având în vedere că acestă întreținere își are punctul de plecare în raporturile de căsătorie existente anterior între părți, se consideră că foștii soți își datorează întreținere în aceeași ordine ca soții, adică în primul rând.
Unele situații care ar putea să se ivească. Astfel, fostul soț s-a recăsătorit și el urmează să acorde întreținere și fostului soț și soțului actual. Dacă el nu are mijloace materiale suficiente pentru a acorda întreținerea ambilor creditori, instanța judecătorească poate, ținând seama de nevoile fiecărui creditor, fie ca întreținerea să se acorde unuia dintre ei, fie ca întreținerea să se împartă între aceștia, urmând ca fiecare să-și completeze întreținerea de la persoanle în ordinea următoare.
Această soluție este valabilă și în cazul în care fostul soț datorează întreținerea nu numai celuilalt fost soț și celui actual, ci și altor persoane îndreptățite la întreținere, dar într-o ordine următoare.
O altă situație este aceea în care fostul soț s-a recăsătorit, cea de-a doua căsătorie fiind putativă iar acest soț este de rea-credință. Dacă celălalt fost soț și cel din căsătoria putativă solicită întreținere, urmează a se da aceeași soluție ca mai sus.
Din dispozițiile art. 1 C. civ., care stabilește principiul neretroactivității legilor, și cele ale art. IV Decretul nr. 779 din 1966, în conformitate cu care acest decret este aplicabil cauzelor pendinte la data intrării sale în vigoare, rezultă că Decretul nr. 779 din 1966 nu se aplică acelor cauze care au fost definitiv judecate înainte de această dată. În consecință, reglementarea dată prin Decretul nr. 779 din 1966 se aplică numai acelor cauze care dobândesc situația juridicăde foști soți după punerea sa în aplicare ți în conformitate cu acest decret privind divorțul.
Căsătoria putativă
Obligațiile de întreținere există și între foștii soți în cazul căsătoriei putative. Potrivit art. 24 alin. 1 C. fam., cererea de întreținere a soțului de bună-credință este supusă, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț. În consecință, dacă amândoi soții au fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, în aceleași condiții ca soții divorțați când divorțul s-a pronunțat fără vina vreunuia dintre ei. Dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, numai el are dreptul la întreținere după constatarea sau declararea nulității căsătoriei, nedeterminat în timp, ca și soțul nevinovat de pronunțarea divorțului, bineînțelesdacă celelalte condiții pentru acordarea întreținerii sunt îndeplinite.
2.5. Obligația de întreținere între părinți și copii
În această privință trebuie să facem deosebire între obligația de întreținere dintre părinți și copii minori și aceea dintre părinți și copiii majori. Distincția se impune, între altele, pentru următoarele motive:
a) starea de nevoie a copilului se interpretează diferit după cum el este minor sau major, în cazul în care cere întreținerea de la părinții săi. Copilul minor este în nevoie dacă nu are venituri din muncă, indiferent dacă are sau nu bunuri care ar putea fi vândute. Copilul major este în nevoie dacă nu are nici venituri din muncă, nici bunuri care ar putea fi valorificate.
b) Descendentul minor, cât timp este minor, are drept la întreținere de la ascendentul său, fără a se cere condiția incapacității de a munci.
c) În literatura de specialitate s-a pus problema dacă obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori are sau nu caracter reciproc, problemă care nu s-a pus pentru obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori.
Codul familiei reglementează obligația legală de întreținere dintre părinți și copii pe de o parte în art. 86 alin. 1 care prevede că obligația de întreținere există între părinți și copii și, pe de altă parte, în art. 107 alin. 1 potrivit căruia copilul minor este întreținut de părinții săi.
Această împrejurare a făcut ca în literatura juridică să se pună problema dacă ambele texte se referă la aceeași situație ori la situații diferite:
a) Cele două texte reglementează două categorii de întreținere.
b) Cele două texte reglementează o singură obligație de întreținere deoarece art. 86 alin. 1 C. fam. precizează „părinți și copii” și, fiindcă nu se face vreo precizare, prin copii vom înțelege atât descendenții minori cât și cei majori.
Această obligație legală prezintă unele particularități atunci când copiii fiind minori, au nevoie de ocrotire specială; iată de ce legiuitorul a crezut de cuviință să-i detalieze conținutul într-un capitol consacrat ocrotirii minorului (Capitolul I din titlul III C. fam.), în care este cuprin și art. 107. Însă fundamentul obligației de întreținere dintre copii și părinți este unic, căci, dacă admitem că în timpul minorității copilului dreptul său are ca temei legătura de filiație, la îndeplinirea vârstei majoratului această legătură nu dispare și nici nu se transformă într-o relație oarecare de familie.
Cel mai adesea copilul minor are calitatea de creditor al întreținerii întrucât, de regulă, el nu realizează venituri din muncă. Dar aceasta nu înseamnă că între părinți și copiii lor minori obligația de întreținere are un caracter unilateral; într-adevăr, în acele situații excepționale în care minorul dispune de venituri însemnate, sau realizează venituri din muncă înainte de majorat, el poate fi obligat la întreținerea părintelui său aflat în starea de nevoie și incapabil de muncă. De altfel, dispozițiile Codului familiei oferă și un argument de text, art. 106 stipulează că: „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”, cu alte cuvinte între părințiși copiii minori dreptul la întreținere, la fel ca și dreptul la moștenire, are caracter de reciprocitate. Odată cu împlinirea vârstei majoratului, copilul având capacitate de muncă și realizând venituri, reciprocitatea obligației de întreținere dintre părinți și copii se conturează mai pronunțat, atât părintele cât și descendentul său putând fi obligat, la cerere, în condițiile dreptului comun.
a) Starea de nevoie a copilului minor
Spre deosebire de regula de drept comun, potrivit căreia este îndreptățit la întreținere numai acela care se află în stare de nevoie determinată de incapacitatea sa de a munci, legiuitorul stabilește în mod expres dreptul la întreținere al descendentului minor, oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 86 alin. 3 C. fam.). Așadar, singura condiție pe care minorul trebuie să o îndeplinească pentru a beneficia de întreținerea părinților săi este starea de nevoie, iar aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata minorității. Minorul care obține venituri proprii îndestulătoare nu va putea pretinde întreținere; dacă veniturile sau resursele materiale ale copilului acoperă numai în parte nevoile acestuia, părinții datorează întreținere proporțional cu nevoia creditorului.
b) Obiectul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori
Dispozițiile Codului familiei detaliază, în cuprinsul mai multor texte, care sunt acle nevoi ale copilului minor, a căror asigurare constituie îndatorirea părinților. Astfel, art. 107, după ce în alin. 1 instituie în mod imperativ obligația părinților de a-și întreține copilul minor, în alin. 2 precizează că obiectul acestei obligații este asigurarea mijloacelor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. În înfăptuirea obligației de a crește copilul părinții trebuie să se îngrijească de sănătatea și dezvoltarea fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (art. 101 alin. 2 C. fam.). Unele elemente ce țin de obiectul obligației de întreținere se regăsesc în cuprinsul art. 42 alin. 3 C. fam., potrivit cărora, în caz de divorț, instanța va stabili fiecărui părinte contribuția la cheltuielile de întreținere a minorilor. Rezultă așadar că obligația de întreținere ce incumbă părinților are un caracter complex, mult mai complex decât obligația de drept comun, având ca finalitate procurarea mijloacelor necesare traiului, precum și asigurarea condițiilor materiale reclamate de procesul de formare prin școlarizare.
c) Data de la care se datorează întreținerea
Nașterea efectivă a dreptului la întreținere și a obligației corelative este marcată de întrunirea cumulativă a celor două condiții stabilite de lege, starea de nevoie a creditorului și existența mijloacelor necesare în patrimoniul debitorului.
Cel mai adesea, întreținerea copilului minor de către părinți se realizează firesc, prin chiar faptul conviețuirii copilului cu părinții săi. Atunci când pentru aducerea la îndeplinire a obligației este necesară intervenția organelor de justiție, întreținerea se datorează de drept comun de la data înregistrării de chemare în judecată. În principiu, întreținerea se acordă numai pentru viitor, nu și pentru un inteval anterior. Este firesc să fie așa dacă ținem seama de finalitatea întreținerii – satisfacerea nevoilor curente ale beneficiarului, iar dacă acesta nu a solicitat pensie, este prezumat că nu a avut nevoie de ea. Pe de altă parte, dacă debitorul ar fi obligat să plătească și pe trecut, s-ar aduna o sumă globală probabil împovărătoare pentru el și care ar contraveni scopului instituției întreținerii.
Regula potrivit căreia întreținerea se datorează de la data formulării cererii se aplică atât în cazul în care se solicită stabilirea, cât și atunci când reclamantul urmărește majorarea cuantumului întreținerii fixate anterior. Reducerea sau sistarea obligației de plată a întreținerii operează de la data ivirii cauzei care justifică admiterea cererii formulate în acest sens de debitor.
Practica judiciară admite câteva excepții de la regulile enunțate, împărtășite și de literatura de specialitate. Astfel, se poate acorda pensie de întreținere pentru trecut atunci când pronunțarea acțiunii în justiție a fost întârziată din cauze imputabile debitorului. Trebuie precizat că situația avută în vedere este distinctă de aceea în care se cere urmărirea ratelor neplătite la timp dintr-o pensie de întreținere stabilită anterior, ceea ce este admisibil în limita termenului de prescripție de 3 ani (art. 6 Decretul nr. 167 / 1958).
În caz de divorț, instanța este obligată să se pronunțe, chiar și din oficiu, asupra contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare și învățătură ale copiilor minori (art. 42 C. fam.). În practică, pensia de întreținere se stabilește începând cu data introducerii cererii de divorț, iar nu de la data pronunțării sau rămânerii irevocabile a hotărârii de desfacere a căsătoriei. Dacă însă pensia de întreținere în favoarea copiilor minori a fost stabilită anterior pronunțării divorțului, instanța investită cu soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei, fiind de asemenea datoare să statueze asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare învățătură și pregătire profesională a minorilor din căsătorie, va dispune obligarea părintelui de la data pronunțării hotărârii de divorț.
Obligația de întreținere există și față de opilul din afara căsătoriei; dacă paternitatea acestuia a fost stabilită pe cale judecătorească, pensia de întreținere se datorează de la data introducerii cererii de stabilire a paternității.
Pensia de întreținere fiind destinată să contribuie în mod efectiv la acoperirea nevoilor beneficiarului, dacă minorul, deși încredințat prin hotărâre judecătorească unuia dintre părinți, în fapt locuiește la celălalt și acesta îi asigură întreținerea, îndeplinind astfel în natură atât obligația sa personală cât și obligația celuilalt părinte, cel căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare nu poate pretinde pensia de întreținere stabilită de instanță, deoarece suma stabilită de instanță a fost cheltuită de debitor în scopul înteținerii minorului. Dimpotrivă, părintele care a suportat integral cheltuielile de întreținere are dreptul la despăgubiri în baza art. 991 C. civ.
Pensia de întreținere stabilită prin hotărțre judecătorească se acordă până la data împlinirii de către beneficiar a vârstei majoratului. Creditorul întreținerii, dobândind capacitate deplină de exercițiu, își va putea valorifica dreptul la întreținere formulând o cerere, presupunând, bineînțeles, că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Dacă se admitet cererea copilului devenit major, cuantumul stabilit inițial în favoarea copilului minor poate suferi modificări deoarece se modifică și nevoile creditorului; de altfel, în art. 94 alin 2 și art. 44 C. fam. se prevede în mod expres că instanța poate hotărâ mărirea sau micșorarea obligației de întreținere sau încetarea acesteia, în funcție de schimbarea elementelor ce au stat la baza stabilirii ei.
Mărirea sau micșorarea numărului de persoane îndreptățite la întreținerea aceluiași debitor poate să atragă de asemenea modificarea cuantumului.
d) Cuantumul obligației de întreținere
Criteriile generale avute în vedere la stabilirea întinderii obligației de întreținere sunt nevoia celui care o pretinde și mijloacele celui care urmează să o presteze (art. 94 alin. 1 C. fam.). Atunci când întreținerea este datorată de către părinți sau de către cel care adoptă, legea stabilește prin art. 94 alin. 3 C. fam. următoarele plafoane maxime din câștigul din muncă al celui obligat, până la care se poate stabili pensia:
până la ¼ pentru un copil;
până la ⅓ pentru doi copii;
până la ½ pentru trei sau mai mulți copii.
Facem precizarea că aceste limite nu sunt fixe ci maximale, deci suma stabilită de instanță se poate situa sub nivelul maxim, poate fi egală cu aceasta dar nu poate depăși limita legală.
În principiu, aplicarea dispozițiilor legale referitoare la câtimea obligației de întreținere nu poate fi înlăturată de părinți prin convenția lor sau prin manifestări unilaterale de voință, tocmai pentru a se preveni prejudicierea intereselor copiilor minori. Dar, după cum reiese din art. 107 alin. 2 C. fam., întinderea obligațiilor de întreținere, felul și modalitățile concrete de executare precum și contribuția fiecărui părinte se va stabili de către instanță numai când între părinți există neînțelegeri. În schimb, în caz de divorț orice convenție a soților privind contribuțiile fiecăruia la întreținerea copiilor minori este valabilă numai dacă a fost încuviințată de instanță (art. 42 alin. Ultim C. fam.), verificându-se dacă astfel nu sunt nesocotite drepturile copiilor sau interesele altor persoane îndreptățite la întreținere.
Prin „câștig din muncă” se înțelege venitul net al debitorului, întrucât este vorba de o normă specială, ea devine incidentă numai când obligația de întreținere se execută numai asupra câștigului din muncă. De aceea, atunci când potrivit cu starea de nevoie a copilului pensia de întreținere s-a stabilit și în funcție de celelalte surse de venit ale debitorului, și astfel cuantumul prestației depășește plafoanele prevăzute de art. 94 alin. 3 C. fam., urmărirea a ceea ce depășește cotele legale se va putea face asupra celorlalte bunuri lae debitorului, nu și asupra câștigurilor sale din muncă.
Întrucât criteriile în funcție de care se determină pensia de întreținere se raportează la fiecare din copiii îndreptățiți, atunci când părintele este ținut la întreținerea mai multor copii minori, cuantumul prestațiilor se va stabili în concret, pentru fiecare copil în parte, în funcțiile de nevoile fiecăruia, indicându-se de asemenea durata întreținerii.
Întinderea întreținerii se stabilește în toate cazurile în raport cu numărul de copii minori aflați în întreținerea părintelui debitor, fără a deosebi după cum aceștia sunt din aceeași căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei dar cu filiația stabilită ori sunt adoptați, și indiferent dacă toți sau numai unii dintre ei solicită pensie de întreținere. Doar în mod excepțional, când nevoile copiilor minori sunt aprximativ aceleași, se poate stabili și o sumă globală pentru toți copiii.
Obligația de întreținere, având un caracter personal, este exceptată de la compensația legală, dar este admisibilă compensația judiciară; în cazul în care există mai mulți copii, unii sunt încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, iar alții celuilalt părinte, dar în nici un caz nu pot fi compensate creanțe de altă natură cu creanța întreținerii.
La determinarea cuantumului întreținerii instanța va ține seama de mijloacele ambilor părinți și nu numai de cele ale celui chemat în judecată, fiindcă amândoi părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii minori, prin hotărârea instanței urmează a se fixa suma concretă la care este obligat debitorul cu titlu de pensie de întreținere, nefiind suficientă indicarea unei cote din câștigul din muncă, deoarece punerea în executare a hotărârii ar întâmpina dificultăți de vreme ce legea nu stabilește exact ce se înțelege prin câștig din muncă.
În actualele condiții economice, dată fiind continuarea procesului de majorare și indexare a salariilor, uneori pensia de întreținere stabilită de instanță a fost exprimată printr-o cotă procentuală din salariul net lunar al debitorului, corelată atât cu limitele maximale prevăzute de art. 94 alin. 3 C. fam., cât și cu evoluția veniturilor celui ținut să presteze întreținerea, prevenindu-se totodată posibilitatea stabilirii excesive a pensiei de întreținere în raport cu salariul de la începutul perioadei avute în vedere.
Caracterul in solidum al obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori
Ca regulă generală, obligația de întreținere ar caracter divizibil atât activ cât și pasiv (art. 92 și 90 alin. 2 C. fam.); prin excepție, legea reglementează două cazuri de solidaritate pasivă în art. 90 alin. 2 și art. 96 alin. 2 C. fam.
Fără a putea fi calificată obligație solidară – întrucât solidaritatea nu se prezumă, fiind necesară o prevedere legală în acest sens (art. 1041 C. civ.) – obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori creează o aparență de solidaritate și produce unele efecte asemănătoare solidarității: în raporturile dintre părinți și copii, fiecare părinte este ținut pentru tot și poate fi urmărit pentru întreaga întreținere; dacă unul din părinți aprestat întreaga întreținere, el nu se va putea întoarce împotriva celuilalt părinte cu o acțiune de regres, însă numai pentru cota-parte ce revine acestuia din cuantumul obligației. Iată de ce obligația de întreținere ce revine părinților copiilor minori este privită ca o categorie distinctă de obligații cu pluralitate de debitor „deosebită de obligațiile divizibile, indivizibile sau solidare”.
2.6. Obligația de întreținere între adoptat și adoptator
Până la apariția Ordonanței nr. 25 / 1997 care definește adopția ca fiind „o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatului”, Codul nostru de familie reglementează două feluri de adopție: adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline de filiație firească.
a) Adopția cu efecte restrânse – adoptatul și descendenții săi deveneau rude cu adoptatorul, ei păstrându-și totodată legăturile de rudenie cu rudele lor firești.
b) Adopția cu efecte depline – adoptatul și descendenții săi devin rude numai cu adoptatorul și rudele acestuia, întocmai ca și cum adoptatul ar fi copilul firesc al adoptatorului, dar încetează legăturile de rudenie dintre adoptat și părinții firești precum și rudele acestora.
Art. 1 alin. 4 stabilește că adopția se realizează în prezent numai cu efecte depline. Legea prevede că persoanle devenite rude prin adopție își datorează întreținere întocmai ca rudele firești.
2.7. Obligația de întreținere a altor categorii de minori
A. Obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de acel copil
Această obligație prezintă următoarele caracteristici (art. 87 C. fam.):
obligația există ca o continuare a contribuției pe care soțul a prestat-o, până atunci copilului celuilalt soț;
obligația este subsidiară, în sensul că soțul este obligat să continue prestarea întreținerii, numai în cazul în care părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori în nevoie;
obligația de întreținere există numai pe timpul în care copilul este minor. În momentul în care acest copil devine major, pierde dreptul lal întreținere față de soțul părintelui său, chiar dacă îndeplinește condițiile generale pentru a primi întreținere.
obligația de întreținere are un caracter imperativ, căci instanța judecătorească are obligația de a pronunța o hotărâre condamnatoare, din moment ce condițiile pentru acordarea ei sunt îndeplinite.
Dreptul soțului de a primi întreținere de la copilul celuilalt soț
Condiții:
a) soțul a întreținut copilul celuilalt soț singur, efectiv și din mijloace proprii timp de zece ani. Perioada în care soțul a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, alături de acest din urmă soț, nu se ia în calcul pentru determinarea timpului de zece ani, deoarece textul se referă la obligația de întreținere datorată copilului cât timp acesta este minor și numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie, ceea ce a însemnat că a prestat singur întreținerea. După zece ani, obligația de întreținere dintre un soț și copilul celuilalt soț devine reciprocă, până atunci fiind unilaterală.
b) soțul are drept de a primi întreținere de la copilul celuilalt soț, fie că are copii firești, fie că nu are asemenea copii. Soțul trebuie să ceară întreținerea, în primul rând de la copiii săi firești sau adoptați și, după aceea, de la copilul celuilalt soț întreținut cel puțin zece ani.
B. Obligația de întreținere față de copilul luat spre creștere, fără îndeplinirea formelor cerute pentru adopție
Condiții de existență:
a) obligația este condiționată de faptul luării copilului spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute pentru adopție;
b) obligația este subsidiară, căci ea există numai în cazul părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori în nevoie;
c) obligația este imperativă.
C. Obligația de întreținere ce revine moștenitorului persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a dat acestuia întreținere, față de acel minor
Trăsături caracteristice (art. 96 C. fam.):
a) obligația revine moștenitorului persoanei care a avut obligația legală de întreținere sau care a acordat întreținere minorului, fără să fi avut obligația legală;
b) obligația revine moștenitorului universal sau celui cu titlu universal;
c) obligația există numai în măsura valorii bunurilor moștenite;
d) obligația este subsidiară, căci moștenitorul are obligația de întreținere numai dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau în nevoie;
e) obligația există numai pe timpul în care cel întreținut este minor;
f) dacă sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, iar partea contributivă a fiecărui moștenitor este proporțională cu valoarea bunurilor moștenite;
g) obligația are caracter imperativ din moment ce condițiile sunt îndeplinite.
Obligația de întreținere față de copilul major aflat în continuarea studiilor
Potrivit art. 94 alin. 1 C. fam., cuantumul pensiei de întreeținere se stabilește, potrivit cu nevoia celui ce o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti, iar în conformitate cu dispozițiile alin. 3, când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la ¼ din câștigul său pentru un copil, ⅓ pentru doi copii și ½ pentru trei sau mai mulți copii. Dispoziția legată de mai sus se aplică, prin asemănare, și copiilor majori care se află în continuarea studiilor,,. Faptul că, într-o atare situație, copilul se căsătorește și că, eventual, la rândul său are un copil, nu împietează asupra dreptului său de a obține în continuare întreținere de la părinți, cât timp se face dovada că se află în continuare de studii, că are rezultate corespunzătoare la învățătură și că nu are venituri spre a putea să-și continue studiile prin mijloacele sale. La stabilirea pensiei de întreținere în favoarea fiului major aflat în continuarea studiilor instanța este obligată să țină seama de bursa pe care acesta o primește. Pensia astfel stabilită poate fi mai mare sau mai mică decât aceea plătită în timpul minorității, deoarece atât nevoile beneficiarului, cât și posibilitățile părintelui debitor, se iau în raport de condițiile materiale concrete ce pot diferi în timp, iar în această materie autoritatea lucrului judecat operează numai când situația rămâne neschimbată. Copilul devenit major și înscris la o școală profesională pe care o frecventează efectiv beneficiază de pensie de întreținere până la absolvirea acelei școli. În cazul în care copilul beneficiază de întreținere completă în cadrul unității militare, pe toată durata școlii, nevoile sale trebuie considerate mai mici în timpul anului de învățământ, iar obligația de întreținere ce revine părinților urmează să fie redusă în mod corespunzător,. Părintele obligat prin hotărâre judecătorească la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului său minor va putea și obține sistarea plăților cu acest titlu, deși copilul se află în continuarea studiilor, în cazul în care s-a căsătorit, devenind prin aceasta major potrivit art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31 / 1954, iar soțul său are mijloace suficiente pentru a-i acorda întreținere.
Dreptul la pensie de întreținere al copilului care, la împlinirea vârstei de 18 ani, nu a continuat studiile datorită unui examen de treaptă, renaște, până la împlinirea vârstei de 25 de ani, dacă ulterior reușind la un nou examen, și-a reluat studiile. Acțiunea prin care se cere obligarea unuia dintre părinți la plata pensiei de întreținere în favoarea copilului său major aflat în continuarea studiilor nu poate fi intentată de către celălalt părinte. Singur copilul major, care are capacitate deplină de exercițiu a drepturilor sale, poate avea calitatea procesuală activă într-o astfel de acțiune. Dacă acțiunea a fost introdusă de unul dintre părinți împotriva celuilalt părinte, va putea fi promovată numai dacă își însușește copilul acțiunea și stă în proces, personal, în calitate de reclamant. Pensia de întreținere în favoarea unui copil minor încetează la data la care beneficiarul pensiei a ajuns la majorat. Dacă însă copilul se află în continuarea studiilor el va trebui să ceară printr-o nouă acțiune obligarea părintelui său la plata unei pensii de întreținere, până la terminarea studiilor, fără a depăși vârsta de 25 de ani.
2.8. Obligația de întreținere între bunici și nepoți
Obligația de întreținere există și între bunici și nepoți atunci când părinții nu dispun de mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, cu precizarea că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Condiția fundamentală de natură a pune, deci, în mișcare obligația bunicilor o constituie inexistența în patrimoniul părinților a mijloacelor îndestulătoare pentru acoperirea nevoilor descendentului minor.
O asemenea situație poate exista, printre altele, și în cazul în care părintele împotriva căruia ar fi trebuit să se introducă cererea de paltă a pensiei de întreținere a părăsit nelegal țara, stabilindu-se definitiv în străinătate; cu atât mai mult când acesta s-a stabilit într-o țară cu care România nu a încheiat vreo convenție de recunoaștere și executare reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă, prin care să se asigure posibilitatea ca părintele debitor să fie efectiv urmărit în materie de venituri sau avere. Dacă debitorul pensiei de întreținere ar fi respectat prevederea legală pentru plecarea definitivă din țară (art. 12 lit. b din Decretul nr. 156 / 1970 privind regimul pașapoartelor), starea de nevoie a minorului ar fi fost îndestulată prin achitarea prealabilă a pensiei de întreținere pe toată perioada, ori prin garantarea plății pensiei, în caz contrar, refuzându-se eliberarea pașaportului, conservându-se astfel, posibilitatea de urmărire a debitorului iar veniturile realizate, în țară, din muncă.
Obligația bunicilor subzistă față de nepoți numai în cazul în care părinții copilului nu dispun de mijloace materiale, fiind incapabili de muncă sau în imposibilitatea de a munci, dar nu și atunci când, deși capabili de muncă, nu dispun de venituri din cauză că refuză să se încadreze.
La obligarea bunicilor se poate trece și atunci când, date fiind aceleași condiții, mijloacele materiale ale părinților sunt neîndestulătoare din motive independente de voința lor.
În cazul în care tatăl copilului minor este student la învățământul de zi și nu are decât o bursă, din care se reține contravaloarea mesei și cazării, mama copilului poate cere obligarea părinților tatălui acestuia la plata pensiei de întreținere, întrucât, potrivit legii, bursele legii nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii (art. 409 C. proc. civ.).
Obligația de a întreține pe descendent revine deopotrivă atât bunicilor materni cât și bunicilor paterni, în raport cu posibilitățile lor materiale, ea urmând să fie stabilită și eventual redusă în mod corespunzător.
Convenția încheiată între buncii minorului și părinții săi, în sensul că primii să-i acorde o întreținere completă (hrană, găzduire, îngrijire) pentru o anumită sumă este licită.
În consecință, acțiunea prin care bunicii minorului pretind părinților lui plata sumelor datorate potrivit convenției este admisibilă, neputându-se solicita respingerii acțiunii pe motivul că bunicii și-ar fi îndeplinit o obligație naturală.
În situația în care, în urma decesului mamei minorilor, aceștia sunt crescuți efectiv de mai mulți ani de către bunicii materni, tatăl minorilor, care s-a dezinteresat total de copiii săi, poate fi obligat să le plătească, la cererea lor, o sumă echivalentă pensiei de întreținere, plus alocația de stat.
CAPITOLUL III
CONDIȚII ÎN CARE ACȚIONEAZĂ
OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE.
3.1. Obiectul obligației de întreținere
Legea nu definește și nici nu arată în ce constă obiectul obligației de întreținere. A întreține o persoană înseamnă a-i asigura tot ceea ce este necesar traiului: alimente, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătății, locuință etc. Aceste elemente formează obiectul obligației de întreținere, care are caracter personal, dar se poate transmite asupra moștenitorilor persoanei obligate la întreținere sau asupra aceleia care l-a întreținut pe minor fără să fi avut o atare îndatorire, în condițiile art. 96 C. fam.
Codul familiei nu arată expres care este obiectul obligației de întreținere însă aceasta se desprinde în mod implicit din textele sale, el fiind totodată bine precizat în practica judiciară și în literatura de specialitate.
Obiectul obligației de întreținere pe lângă mijloacele necesare traiului și mijloacele necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale creditorului, necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională (art. 101 alin. 2, art. 102 alin. 2, art. 42, alin. 3 și 4 C. Fam).
3.2. Condițiile în care operează obligația de întreținere
A. Condiții cu privire la creditorul obligației de întreținere. Pentru ca o persoană să poată cere întreținere, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții.
1. Starea de nevoie – situația în care o persoană nu-și poate procura cele necesare traiului. Se află în nevoie persoana care nu are venituri – fie dobândite prin muncă, fie produse de bunurile sale – ori alte bunuri de valoare sau ce depășesc ceea ce îi este necesar existenței, care eventual, ar putea fi vândute pentru a-și procura cele necesare întreținerii.
Cu excepția unor situații speciale privind pe copiii minori și soți, creditori ai întreținerii, considerăm că o persoană nu poate cere întreținere altcuiva care are venituri, atâta timp cât acea persoană are bunuri care nu îi sunt neapărat necesare traiului.
În cazul soților se ține seama atât de bunurile proprii, cât și de cele comune în stabilirea stării de nevoie.
S-a decis că soțul care are venituri îndestulătoare nu poate cere că sumele necesare întreținerii celuilalt soț, aflat în nevoie, să fie obținute din vânzarea bunurilor comune, deoarece ar însemna ca obligația de întreținere dintre soți, bazate pe principiul moral al ajutorării reciproce să funcționeze numai în cazul în care ar avea bunuri comune valorificabile, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor legale și ar putea avea ca urmare crearea unei forme deghizate de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei. Totuși, un soț care are bunuri comune valorificabile nu se poate considera în nevoie. De aceea, nu pare nimic nejustificat în a considera că un soț cu venituri are obligația de a acorda celuilalt întreținere numai în cazul în care soții nu au bunuri comune valorificabile și deci nu s-ar putea vorbi de nesocotirea unor dispoziții legale în această soluție. Dacă, însă, ar fi vorba de împărțirea bunurilor comune, deghizată, în timpul căsătoriei, aceasta este o situație distinctă, care poate fi respinsă pe acest motiv și care înseamnă, desigur, altceva decât a considera că un soț cu venituri nu poate pretinde vânzarea bunurilor comune pentru a se procura sumele necesare întreținerii celuilalt soț, aflat la nevoie. Bunurile comune sunt destinate sarcinilor comune ale căsătoriei. Întreținerea unuia dintre ei face parte din aceste sarcini. De aceea, asemenea împrejurare poate constitui motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei (art. 36 alin. 2 C. fam.). De asemenea, un soț nu se poate socoti în nevoie dacă are bunuri proprii valorificabile, care deci depășesc cele necesare satisfacerii propriilor interese legitime. Nici în această situație, celălalt soț, care are venituri, nu ar putea fi obligat la întreținerea soțului cu bunuri proprii, care ar putea fi vândute pentru procurarea sumelor necesare traiului.
Faptul că o persoană primește o pensie de invaliditate sau de bătrânețe nu exclude posibilitatea de a pretinde întreținere, dacă acea pensie nu acoperă nevoile celui care cere întreținere. Practica judiciară s-a pronunțat în sensul că pensia de întreținere poate fi cumulată cu pensia de invaliditate, dacă totalul celor două pensii nu depășește suma pentru menținerea acelorași condiții de trai din căsătorie. Dacă cel îndreptățit să ceară obligația la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa este, totodată, pensionar de boală și primește, prin asigurările sociale, o pensie de invaliditate de gradul I, la stabilirea nevoilor urmează a se ține seama de faptul că veniturile propriu-zise sunt constituite numai din suma ce reprezintă pensia de invaliditate, nu și de suma ce o primește cu titlu de indemnizație, pentru îngrijire.
S-a considerat că, în determinarea stării de nevoie, trebuie să se aibă în vedere unitatea familiei și că trebuie astfel să se evite, pe cât posibil, diferențieri prea mari între rude apropiate. Cu toate acestea, nu s-ar putea solicita contribuția la întreținerea persoanelor al căror trai nu a coborât prea mult sub nivelul din timpul activității productive, oricât de largi ar fi posibilitățile rudei solicitate. De asemenea, persoana care, deși strâmtorată față de trecut, are venituri sau bunuri care ar putea fi vândute, deci care își poate asigura un trai nu prea diferit de al rudelor față de care poate cere întreținerea, nu este în nevoie. Rezultă deci, în această părere, că diferența de nivel de trai între persoanele obligate și, respectiv, îndreptățite la întreținere poate servi la determinarea stării de nevoie.
În legătură cu starea de nevoie, mai trebuie reținute următoarele:
a ) starea de nevoie se apreciază, uneori (de sexemplu, în cazul foștilor soți), și în raport de modul de trai al solicitantului, avut înainte de cererea de întreținere, adică în timpul căsătoriei sau după desfacerea acesteia, deși nu este obligatoriu să se asigure aceleași condiții de trai creditorului întreținerii pe care le-a avut înainte (de exemplu, în timpul căsătoriei);
b) starea de nevoie se determină în raport de situația concretă a persoanei respective;
c) starea de nevoie trebuie dovedită în toate situațiile, chiar și în cazul în care întreținerea se solicită de către minor de la părintele său.
Persoana care nu poate desfășura o muncă aducătoare de venituri (șomerul) se află ori nu în stare de nevoie, în raport de situația sa concretă, de exemplu, nu primește indemnizația de ajutor ori aceasta este neîndustulătoare.
O particularitate există în ceea ce privește noțiunea de stare de nevoie a minorului. Se deosebesc două situații:
i) Minorul cere întreținerea de la părinții săi.
În această situație, starea de nevoie se interpretează într-un sens mult mai larg decât dacă s-ar cere întreținerea decât de la alte categorii de persoane decât părinții. Într-adevăr, minorul se găsește la nevoie dacă nu are venituri din care să-și acopere întreținerea. El se găsește în nevoie chiar dacă are bunuri care ar putea fi valorificate pentru a se face față cheltuielilor legate de întreținerea lui. Această soluție rezultă din art. 101 și 107 C. fam., care exonerează pe părinți de obligația de întreținere a copilului lor minor numai dacă acesta are venituri îndestulătoare. Este adevărat că art. 105 alin. 3 C. fam. prevede că dispozițiile legale privitoare la ocrotirea minorului prin tutore – printre care art. 127 alin. 2 – se aplică, prin asemănare, și în cazul ocrotirii minorului prin părinți. Art. 127 alin. 2 C. fam. dispune: „Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului”. Acest text nu trebuie, însă, interpretat izolat de celelalte prevederi ale Codului familiei. Părinții au obligația legală de a crește copilul (art. 101 C. fam.). Ei nu pot să-și îndeplinească această obligație cu ajutorul bunurilor minorului, căci se opune principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copii (art. 106 C. fam.). O altă soluție ar însemna să se recunoască părintelui, în mod indirect, un drept cu privire la bunurile copilului minor. De aceea, art. 127 alin. 2 C. fam. urmează a fi interpretat în sensul că, în lipsă de venituri îndestulătoare, când este vorba de ocrotirea minorului prin părinți, vânzarea bunurilor minorului se face nu în vederea asigurării întreținerii lui, cu numai în vederea asigurării administrării bunurilor (vare ar rămâne după vânzare); numai dacă părintele nu ar avea posibilitatea să suporte întreținerea minorului se poate pune problema ca, pentru întreținere, să se vândă bunurile copilului minor.
În sens asemănător, urmează a se interpreta și art. 149 alin. 1 C. fam. care, de asemenea, se aplică, prin asemănare, în cazul în care copilul este ocrotit prin părinți, în conformitate cu art. 150 din același Cod. Art. 149 alin. 1 C. fam. dispune că, în scopul grăbirii vindecării și îmbunătățirii condițiilor de viață ale celui pus sub interdicție, se întrebuințează veniturile acestuia și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție. Cuvintele „la nevoie” înseamnă situația în care copilul nu are venituri personale și părintele său nu-i poate acorda întreținerea legală la care este obligat.
De asemenea, trebuie avut în vedere că de la principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copii (art. 106 C. fam.) există excepția prevăzută de art. 107 C. fam., care se referă la întreținerea copilului minor. Se știe că excepțiile sunt de strictă interpretare. Așa fiind, art. 107 C. fam. trebuie interpretat în mod restrictiv. Textul face vorbire de veniturile minorului, și nu de alte bunuri ale acestuia. Înseamnă deci că minorul se găsește în nevoie dacă nu are venituri, chiar dacă are alte bunuri, părinții săi având obligația de a-l întreține.
În sens asemănător celor de mai sus, s-a arătat că, față de părinții lor, copiii se consideră în nevoie atunci când prin mijloacele proprii nu-și pot realiza condiții de trai la nivelul părinților.
În cazul în care minorul nu se găsește în nevoie, părintele nu are obligația de întreținere față de el. Astfel, s-a decis că minorul încadrat în muncă, având o retribuție din care se poate întreține singur, nu se află în nevoie și deci nu are dreptul la întreținere în raport cu părinții săi. De asemenea, s-a decis că instanța poate suspenda plata pensiei de întreținere pe tot timpul cât copilul se află încredințat de celălalt părinte, pentru refacerea sănătății, la o instituție specializată de stat, unde are întreținere completă și gratuită, fără nici o contribuție din partea părinților sau a altor rude și nu se stabilește lipsa vreunei nevoi. S-a decis, însă, și că dacă școala asigură copilului echipamentul, cazarea și hrana pe timpul cât frecventează cursurile, părintele nu poate fi absolvit de plata unei pensii de întreținere, deoarece cheltuielile legate de creșterea și educarea unui copil sunt mult mai complexe și au caracter permanent.
Art. 107 C. fam. – în situația în care copilul are venituri proprii, dar nu sunt îndestulătoare pentru a asigura întreținerea în sensul legii, părinții datorează copilului întreținere în completare.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Ordonanța de urgență nr. 2 / 1997, Comisia pentru protecția copilului, care a hotărât încredințarea sau plasamentul copilului, va stabili, dacă este cazul, contribuția lunară a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de Codul familiei, iar sumele astfel încasate se fac venit la bugetul local. Dacă plata la contribuția de întreținere nu este posibilă, Comisia pentru protecția copilului poate obliga pe părintele copilului să presteze o activitate neremunerată, în folosul colectivității, pe toată durata măsurii încredințării sau plasamentului (art. 24 alin. 2).
ii) Minorul cere întreținerea de la alte persoane decât părinții săi.
În această situație, starea de nevoie a copilului minor se interpretează în sensul dreptului comun. În consecință, minorul se găsește la nevoie dacă nu are venituri ori alte bunuri care ar putea fi vândute pentru a-și acoperi cele necesare întreținerii. Starea de nevoie se interpretează în sensul dreptului comun și în următoarele situații:
– copilul pretinde întreținerea de la soțul părintelui său;
– copilul luat spre creștere fără îndeplinirea formelor legale pentru adopție pretinde întreținere de la cel care l-a luat spre creștere.
Pe de altă parte, starea de nevoie interpretată în sensul larg constituie o excepție de la sensul acestei acțiuni de drept comun și nu poate fi extinsă la cazurile asimilate din punct de vedere al întreținerii.
2. Incapacitatea de a munci
În general, incapacitatea de a munci provine din boală sau bătrânețe.
Prin incapacitate de muncă nu trebuie să se înțeleagă numai o incapacitate absolută, datorită unor cauze de ordin fiziologic, medical, ci și incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerințe de ordin social. În această din urmă situație se găsește copilul minor care, aflându-se în continuarea studiilor ori desăvârșirii profesionale, devine major, acest copil având dreptul la întreținere de la părinții săi pentru a-și termina formarea profesională, fiind considerat până la această terminare că se află în incapacitate de muncă.
Incapacitatea de a munci poate fi totală sau parțială. Dreptul la întreținere există în toate aceste cazuri. Astfel, în situația incapacității parțiale de muncă, întreținerea se acordă proporțional cu gradul de incapacitate.
Persoanele apte de muncă, dar care nu muncesc, nu au dreptul la întreținere. Situația acestor persoane nu se confundă cu cea a șomerilor.
În ceea ce privește dacă vârsta de pensionare înseamnă ori nu dovada incapacității de muncă, s-au exprimat două păreri:
– împlinirea acestei vârste creează prezumția de incapacitate de muncă;
– împlinirea vârstei de pensionare, care diferă în raport de felul muncii, nu poate însemna dovada sau prezumarea incapacității de a munci, ci numai recunoașterea facultății de a nu mai munci și aceasta fără a avea în vedere dacă cel îndreptățit la pensie a pierdut ori și-a păstrat puterea lui de muncă. În acest sens, se aduc unele argumente:
a) cel care a împlinit vârsta de pensionare poate să continue să lucreze, în anumite condiții legale și, în unele cazuri, să cumuleze dreptul de pensie cu cel de retribuție; dreptul la pensie nu este condiționat de incapacitatea de muncă;
b) chiar dacă, în materie de muncă, ar exista o prezumție a incapacității de muncă la împlinirea vârstei de pensionare, această prezumție nu poate fi extinsă prin interpretare.
S-a observat că pensiile de asigurări sociale au alt fundament și presupun alte mijloace decât pensiile de întreținere prevăzute de C. fam.
În prezent, pensionarul poate să cumuleze pensia cu salariul primit pentru munca prestată în cumul. Rezultă deci că nu se poate considera că incapacitatea de muncă rezultă din împlinirea vârstei de pensionare. Vârsta de pensionare ar putea fi considerată o indicație a incapacității de muncă. De la condiția incapacității de a munci există o excepție, și anume descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere fiind dispensat de a dovedi că se află în nevoie din cauza incapacității de a munci. Prin descendent înțelegem atât pe cel din căsătorie cât și pe cel din afara căsătoriei, precum și pe cel adoptat.
3. Condiții speciale pentru unele categorii de obligații de întreținere
În unele cazuri, pe lângă cele două condiții menționate, creditorul obligației de întreținere trebuie să îndeplinească unele cerințe. Astfel:
a) în cazul obligației de întreținere între foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț, incapacitatea de a munci a celui care solicită întreținerea trebuie să intervină în anumite împrejurări, și anume (art. 41 alin. 2 C. fam.):
fie înainte de încheierea căsătoriei,
fie în timpul căsătoriei,
fie în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă, în acest caz, numai incapacitatea de a munci se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria;
b) aceleași dispoziții își găsesc aplicare și cu privire la obligația de întreținere în cazul căsătoriei putative (art. 24 alin. 1 C. fam.);
c) soțul care a întreținut copilul celuilalt soț poate cere, la rândul său, întreținere de la acesta din urmă, numai dacă i-a acordat întreținere pe timp de cel puțin zece ani.
B. Condiții cu privire la debitorul obligației de întreținere
O persoană are obligația de a acorda întreținere alteia dacă îndeplinește următoarele condiții (art. 89 și 94 alin. 1 C. fam.):
1. Are mijloace de existență. O persoană obligația de a acorda întreținere dacă dispune de mijloace materiale necesare. În stabilirea acestei prime condiții se va ține seama de veniturile și bunurile persoanei respective, precum și de sarcinile și obligațiile pe care le are. În cazul soților, se ține seama de posibilitățile aceluia care urmează a acorda întreținerea, iar nu de posibilitățile celuilalt soț. Astfel, de exemplu, soțul nu poate fi obligat întreținerea copilului soției care nu este încadrată în muncă, ci se ocupă cu gospodăria. Soția va putea însă fi urmărită pentru plata întreținerii asupra bunurilor comune. În cazul în care cel care ar urma să plătească întreținerea nu are venituri ori mijloace materiale, dar este capabil de muncă, principial nu poate fi scutit de îndeplinirea obligației de întreținere. Soluția este justă, deoarece orice persoană capabilă de muncă are posibilitatea de a realiza un venit din muncă. În același timp, debitorul întreținerii este îndemnat să se încadreze în muncă, pentru a-și putea executa obligația de întreținere și a evita să se facă vinovat de infracțiunea de abandon de familie (art. 305 C. pen.). Pentru asemenea situații s-a propus ca instanțele judecătorești să prezume existența unor venituri din muncă sau a altor venituri ale debitorului obligației de întreținere, deoarece altfel nu s-ar explica cum ăși asigură el existența. Ar urma deci că prin noțiunea de mijloace, la care se referă Codul familiei, trebuie să înțelegem nu numai mijloacele materiale, ci și aptitudinea de a munci a celui obligat la întreținere, care este izvorul obținerii mijloacelor materiale.
În cazul copilului care beneficiază de prevederile Ordonanței de urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, dacă părinții copilului încredințat sau dat în plasament nu pot plăti contribuția datorată, Comisia pentru protecția copilului poate obliga pe părinți să presteze o activitate neremunerată în folosul activității (art. 24 alin. 2). Se înțelege că persoana fără mijloace materiale sau venituri, dar capabilă de muncă nu poate fi obligată la prestarea întreținerii în perioadele în care există, în acest sens, cauze temeinice de exonerare cum ar fi boala sau executarea serviciului militar. Situația de șomaj, în care se află o persoană capabilă de muncă, în raport de particularitățile sale concrete, poate fi considerată o asemenea cauză exoneratorie.
Părintele care nu realizează venituri fiindcă urmează cursurile de zi ale unei facultăți nu poate fi considerat că are o atitudine nejustificată față de muncă și deci nu răspunde, civil sau penal, pentru neplata contribuției la întreținerea copilului aflat în îngrijirea unei alte persoane. Dacă părintele student al învățământului de zi are alte mijloace decât veniturile din muncă, mijloace care pot fi urmărite pentru prestarea întreținerii copilului său, el poate fi obligat la plata pensiei de întreținere pentru copilul său minor.
În ceea ce privește împiedicarea de a munci datorită privațiunii de libertate, se distinge după cum condamnarea s-a făcut pentru abandon de familie ori pentru alte infracțiuni. În prima situație, condamnatul datorează întreținerea și pe timpul executării pedepsei, pe când în cea de a doua, condamnatul nu poate fi obligat la prestarea întreținerii, dacă nu are alte venituri.
În situația la care ne referim, dificultatea constă în stabilirea cuantumului întreținerii, deoarece nu există un venit concret al persoanei capabile de a munci care să fie luat în considerare la fixarea acestui cuantum.
Pentru fixarea cuantumului întreținerii se va ține seama de nivelul de trai al persoanei apte de a munci, debitor al întreținerii, și că acest nivel de trai se poate stabili prin orice mijloace de probă, inclusiv ancheta socială.
Pentru cazurile când nu se pot stabili mijloacele debitorului, s-a decis fie în sensul că pensia de întreținere se va stabili în sarcina debitorului după ce se va afla locul de muncă al acestuia ori alte venituri ale sale, fie în limita unei contribuții minime, chiar în lipsa oricăror dovezi cu privire la veniturile și posibilitățile lor de realizare.
2. Să nu existe altă persoană obligată la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege
Obligația de întreținere există numai dacă sunt îndeplinite condițiile în persoana creditorului obligației de întreținere, cât și condițiile în persoana debitorului obligației de întreținere.
3.3. Durata obligației legale de întreținere
a) Durata de la care se datorează întreținere în mod obișnuit
Întreținerea se acordă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la o dată ulterioară acesteia, cum ar fi data pronunțării hotărârii; dacă cererea de pensie se face oral, în cursul dezbaterilor, de la data formulării ei.
Cererea de chemare în judecată (vezi anexa 1 și anexa 2) se poate formula în cazul acțiunilor de divoț, de stabilire a paternității, de încredințare spre creștere și educare a copiilor minori sau de stabilire a domiciliului minorilor. În toate aceste situații, competența soluționării lor aparține instanșei investită cu judecarea acțiunii principale, iar stabilirea întreținerii se face după aceleași criterii aplicabile și în cazul în care se solicită pe calea unei acțiuni separate. În acest ultim caz, cererea de chemare în judecată este de competența instanței domiciliului pârâtului. Face excepție cazul când obligația decurge din raporturile dointre ascendență și descendenți, când, potrivit art. 10 pct. 7 raportat la art. 12 C. proc. civ. reclamantul are alegerea între instanța propriului domiciliu și instanța domiciliului pârâtului. Regula aceasta se aplică și în situația în care, pe lângă ascendenți și descendenți, participă în proces și alte persoane care au calitatea de pârâți.
Cererile pentru obligarea la pensia de întreținere sunt scutite de plata taxei de timbru.
În cazul stabilirii locuinței minorului potrivit art. 100 C. fam., întreținerea urmează să se fixeze din momentul în care s-a luat această măsură, iar nu de la data introducerii acțiunii. Soluția acordării întreținerii de la data solicitării ei se întemeiază pe următoarele argumente:
1. Întreținerea este destinată să satisfacă nevoile actuale ale celui care o reclamă. Dacă pensia de întreținere nu se reclamă, se prezumă că persoana respectivă a avut mijloace pentru procurarea celor necesare traiului. Așadar, nevoia celui care cere apare de la data cererii de chemare în judecată și de aceea întreținerea se acordă de la acea dată.
2. Întreținerea nu se poate plăti pentru trecut, adică anterior datei de chemare în judecată, deoarece s-ar împovăra situația debitorului obligației de întreținere. Aceasta ar urma să plătească o sumă deși, neprevăzând că va fi obligat la plata întreținerii, a dispus de veniturile sale.
3. Obligația de întreținere este cu execuție succesivă, deoarece se are în vedere satidfacerea nevoilor în timp ale beneficiarului întreținerii. Dacă s-ar admite acordarea întreținerii și pentru trecut, ar însemna să se preateze sub forma unei sume globale, ceea ce ar contraveni scopului obligației de întreținere.
b) Față de regula că întreținerea se acordă de la data cererii ei prin justiție, în practica judiciară s-au adus excepțiile care urmează:
acordarea întreținerii pe trecut – în cazul în care introducerii acțiunii în justiție a fost întârziată dintr-o cauză imputabilă pârâtului (de exemplu, promisese acordarea întreținerii dar nu și-a respectat obligația luată).
acordarea întreținerii de la data pronunțării hotărârii judecătorești. Întreținerea stabilită de instanța de divorț în folosul copiilor minori, conform dispoziției art. 42 alin. 3 C. fam., se datorează dacă nu a fost acordată înainte sau în timpul divorțului, de la data pronunțării hotărârii de divorț.
acordarea întreținerii de la data stabilirii locuinței copilul minor. Dacă părinții locuiesc separat, iar locuința copilului minor se stabilește de către instanța judecătorească, potrivit art. 100 alin. 3 C. fam. Întreținerea se acordă de la data introducerii acțiunii pentru stabilirea locuinței copilului.
CAPITOLUL IV
EXECUTAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE.
Obligația de întreținere se poate executa fie în natură, fie în bani, fie parte în natură parte în bani (art. 93 alin. 1 C. fam.).
Felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere se decid de către instanța judecătorească, în raport de împrejurări, adică ținând seama de nevoile celui care o cere și de posibilitățile celui care o acordă (art. 93 alin. 2 C. fam.).
Executarea în natură, care uneori este singura indicată, ca în cazul copiilor de vârstă fragedă, poate avea loc prin întreținerea creditorului în casa și familia debitorului sau prin furnizarea periodică de către acesta a bunurilor necesare traiului creditorului.
Executarea în bani, care în realitate este o executare prin echivalent, are loc prin plata unei pensii de întreținere.
Instanța va stabili fie bunurile pe care debitorul urmează să le furnizeze periodic creditorului, fie cuantumul lunar al pensiei de întreținere, fie și una și alta, după împrejurările concrete ale fiecărei cauze în parte.
În cazul în care se folosesc serviciile poștei pentru executarea întreținerii în bani, cheltuielile se suportă de către debitor.
Dacă, după stabilirea întreținerii, se ivesc împrejurări care reclamă schimbarea felului întreținerii, aceasta se va putea face în temeiul art. 94 alin. 2 C. fam.
4.1. Stabilirea cuantumului întreținerii
Cuantumul se stabilește conform cu art. 94 alin. 1 C. fam. adică „potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti”.
Potrivit art. 94 alin. 3 C. fam. „când întreținerea este datorată de părinte sau de cel care adoptează, ea se stabilește până la o pătrime din câștigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii”, iar potrivit art. 41 alin. 3 C. fam., întreținerea pe care și-o datorează foștii soți „poate fi stabilită până la o treime din venitul net în muncă al soțului obligat la plata ei”, cu limitarea însă că „această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătatea venitului net din muncă al soțului obligat la plată”.
La stabilirea cuantumului întreținerii datorate copiilor trebuie să se țină seama de mijloacele ambilor părinți deoarece amândurora le revine îndatorirea legală de a-și întreține copiii și aceasta fără deosebire totodată după cum ei sunt părinți firești sau adoptatori, căsătoriți sau necăsătoriți, ori după cum trăiesc sau nu trăiesc împreună.
Cotele prevăzute de art. 94 alin. 3 și art. 41 alin. 2 C. fam. nu sunt fixe, ci doar plafonate. Instanța poate încuviința plata unei întrețineri peste plafonul legal dacă cel obligat se oferă, dar, bineînțeles, numai dacă prin aceasta nu se aduce atingere intereselor legitime ale altor persoane, urmărindu-se prejudicierea lor.
Veniturile pe care le realizează debitorul obligației de întreținere din prestarea de ore suplimentare sau ca spor de periculozitate nu pot fi avute în vedere la stabilirea bazei de calcul deoarece ele reprezintă un efor suplimentar și chiar un risc pe care și le asumă debitorul pensiei și, de altfel, nu reprezintă cu certitudine un caracter de continuitate. Pe de altă parte este de principiu că debitorul pensiei de întreținere nu poate fi obligat să presteze ore peste program sau să desfășoare activități cu un grad de pericol pentru a realiza venituri mai mari și a plăti o sumă mai mare cu acest titlu.
Întrucât prin H.G. din februarie 1991 s-a stabilit salariul minim pe economia națională, urmează ca, în lipsa unei alte baze de calcul a pensiei de întreținere, părintele să fie obligat la plata pensiei pentru copil care să nu depășească o pătrime din acel salariu (art. 94 alin. 3 C. fam). Un astfel de criteriu nu poate fi aplicat în aczul în care debitorul obligației de întreținere este încadrat în muncă, numai pentru că nu s-a atașat la dosar adeverința referitoare la veniturile pe care le realizează. Astfel, instanța nu trebuia să folosească această modalitate pentru stabilirea pensiei de întreținere în sarcina debitorului care îndeplinea funcția de consilier juridic într-un minister.
În lipsa altor criterii prin care se poate stabili situația materială a debitorului se ia în considerare venitul minim pe economia națională, iar în cazul în care starea sanitară a debitorului este precară pensia de întreținere se va stabili la limita minimă a venitului respectiv.
În cazul în care părintelui debitor i s-a desfăcut contractul de muncă din motive ce-i sunt imputabile, obligația lui la plata pensiei de întreținere urmează a se dispune în raport cu venitul minim realizat pe economia națională.
Datorită caracterului ei succesiv, pensia de întreținere are ca finalitate asigurarea în mod periodic a mijloacelor de întreținere. Părțile pot conveni însă ca pensia stabilită astfel să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumei ce reprezintă prestațiile periodice pe tot timpul fixat de instanță. Creditorul obligației își va păstra totuși dreptul de a solicita majorarea pensiei de întreținere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere de instanță la stabilirea obligației.
Dacă, în cazul acțiunii de divorț, copiii minori i-au fost încredințați soției reclamante, este firesc a se dispune ca locuința proprietate a soțului pârât să le servească minorilor față de care, ca părinte, are obligația legală de a-i întreține.
Împrejurarea că și reclamanta va folosi locuința nu este de natură să ducă la altă soluție deaorece hotărârea de încredințare a copiilor implică prezența ei pe lângă minori.
La calcularea pensiei de întreținere se ia în calcul nu numai salariul pe care îl primește ci toate veniturile pe care le realizează efectiv.
4.2. Modificarea modalității de executare
Executarea obligației de întreținere în natură poate fi înlocuită cu executarea obligației de întreținere în bani și invers, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea acelui fel de prestare a întreținerii.
În cazul în care obligația de a plăti pensia stabilită – parțial sau total – în natură nu va fi executată, urmărirea ei se va face prin echivalent.
Pensia de întreținere va fi stabilită și prestată numai în bani dacă această modalitate ar corespunde în mare măsură intereselor celui ocrotit și nu ar fi împovărătoare pentru debitorul obligației.
Cuantumul pensiei va putea fi modificat în cazul când câștigul din muncă avut în vedere de instanță, la darea hotărârii, s-a micșorat sau s-a mărit în anul următor. Ținând cont de aceleași condiții se va putea schimba și modalitatea de prestare a pensiei, ținându-se seama atât de interesul beneficiarului, cât și de posibilitățile de plată ale debitorului.
Schimbarea modului de executare a obligației de întreținere poate avea loc prin înlocuirea executării succesive cu o executare simultană, însă numai dacă există garanții suficiente că existența viitoare a creditorului este asigurată.
4.3. Hotărârile judecătorești în soluționarea problemei pensiei de întreținere (hotărârile pronunțate asupra cererilor de majorare, de reducere sau de sistare a obligației de întreținere)
Conform regulii stabilite de art. 94 alin. 2 C. fam. instanța judecătorească va putea mări sau micșora obligația de întreținere sau hotărâ încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținerea sau nevoia celui care o primește. De aceea, în funcție de schimbarea condițiilor de existență a obligației de întreținere, poate fi modificat și cuantumul întreținerii, adică poate fi majorat sau micșorat la cererea creditorului, la cererea debitorului și, când interesele copiilor minori sunt neglijate de către reprezentanții lor legali, la cererea autorității tutelare.
Pensia de întreținere se acordă de la data chemării în judecată și nu de la pronunțarea hotărârii sau de la rămânerea ei definitivă. Dacă însă copilul a fost trecut efectiv în îngrijirea părintelui căruia i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț, pensia de întreținere se datorează de la luarea lui efectivă de către acel părinte, deci de la data când s-a pronunțat hotărârea.
Majorarea cuantumului pensiei (vezi anexa 3) are loc începând cu data introducerii acțiunii, chiar dacă împrejurarea care îndreptățește acțiunea de majorare preexistă, afară de cazul când întârzierea introducerii acțiunii este imputabilă debitorului.
Dispozițiile art. 10 pct. 7 C. proc. civ. potrivit cărora în afara instanței de la domiciliul pârâtului, în cererile făcute de ascendenți sau descendenți pentru pensie de întreținere, mai este competentă și instanța domiciliului reclamantului, sunt aplicabile nu numai în cazurile în care se solicită pentru prima dată stabilirea obligației, ci și dacă se pretinde majorarea ori sistarea ei.
Reducerea sau încetarea obligației de întreținere are loc de la data ivirii cauzei, chiar dacă acțiunea a fost introdusă ulterior.
Față de caracterul provizoriu al hotărârii prin care se fixează pensia de întreținere, instanțele sunt datoare să ia în considerare actele depuse în susținerea cererii prin care se solicită scăderea pensiei de întreținere din cauza diminuării veniturilor, ca urmare a incapacității de muncă survenită din cauza unor intervenții chirurgicale.
În raport cu împrejurările cauzei (vezi anexa 4), cererea de reducere a pensiei de întreținere stabilită în favoarea unui copil se poate considera întemeiată, în cazul în care acesta beneficiază, în timpul anului școlar, de întreținere gratuită și completă, de exemplu, în calitate de elev la liceul militar.
În cazul în care obiectul acțiunii îl constituie o cerere de reducere a pensiei de întreținere, formulată de cel care a fost anterior obligat la plată, competențe teritorială revine exclusiv instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului.
S-a decis că reducerea sau sistarea pensiei se poate hotărâ dacă posibilitățile materiale ale debitorului s-au redus sau acesta nu mai are nici un venit, este militar în termen, arestat sau nu mai poate munci.
Potrivit practicii juduciare, plata întreținerii poate fi sistată prin învoială sau prin hotărâre judecătorească, în funcție de schimbarea condițiilor de existență ale obligației de întreținere, nevoile creditorului și mijloacele debitorului.
S-a decis că instanța judecătorească poate sista plata pensiei de întreținere în situațiile în care este vădit că debitorul nu mai este în măsură să plătească întreținerea pe care o datorează, ca de exemplu, când el a devenit incapabil de muncă și nu are mijloace suficiente nici pentru întreținerea sa proprie sau când, lipsit fiind de bunuri disponibile și de venituri, el se află la studii, își efectuează stagiul militar obligatoriu ori execută o pedeapsă privativă de libertate, alta însă decât pentru infracțiunea de abandon familial.
Tot instanța judecătorească este în drept să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze în parte, dacă este sau nu cazul să sisteze plata întreținerii datorată de către părinți copilului major aflat în continuarea studiilor, pe cât timp acesta își efectuează stagiul militar obligatoriu.
În situația în care, ca urmare a măsurii de internare a copilului minor într-o instituție de protecție, părintele debitor al unei pensii de întreținere în favoarea copilului, stabilită prin hotărâre judecătorească, a fost obligat ulterior ca, împreună cu celălalt părinte, să verse lunar statului o contribuție pentru întreținerea minorului internat, este în drept să ceară și să obțină sistarea pensiei de întreținere. Aceasta deoarece – față de prevederile Ordonanței de Guvern nr. 26 / 1997, privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobată prin Legea nr. 107 / 1998 (care a abrogat Legea nr. 3 / 1970), cheltuielile pentru ocrotirea minorilor în instituții le de ocrotire se fac de la bugetul statului și, întrucât, pe de o parte, părintele contribuie la aceste cheltuieli potrivit legii, iar pe de altă parte, minorul nu se mai află în îngrijirea celuilalt părinte – nu se mai justifică plata separată (de regulă, în mâna celuilalt părinte) a încă unei contribuții menită, principial, să satisfacă aceleași nevoi ale copilului.
CAPITOLUL V
ÎNCETAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE. CAZURI DE ÎNCETARE
Obligația de întreținere se poate stinge ca posibilitate de naștere a raportului juridic de întreținere, iar după ce a luat naștere, ca raport juridic concret de întreținere. Într-o exprimare generală, se poate spune că obligația de întreținere se stinge, deopotrivă ca posibilitate și ca raport juridic concret, ori de câte ori vreuna din condițiile sale de existență nu mai este îndeplinită. Cauzele de stingere a obligației de întreținere, dintre care unele sunt expres prevăzute de lege în art. 95 – 96 C. fam., iar altele implicite, sunt următoarele: desființarea și desfacerea adopției, când cel îndreptățit la întreținere nu mai este în nevoie sau cel îndatorat la întreținere nu mai are posibilitatea de a o presta, când unul sau altul a încetat din viață și când a trecut timpul pentru care obligația de întreținere a fost prevăzută de lege.
Ca raport juridic concret, obligația de întreținere se stinge în mod obișnuit prin executare, adică prin plată, așa cum îndeobște se sting și celelalte obligații.
1) Dispariția stării de nevoie a creditorului întreținerii
Nevoia beneficiarului întreținerii este una din condițiile de existență ale obligației legale de întreținere. Ori de câte ori starea de nevoie încetează, debitorul nu mai poate fi constrâns la continuarea prestațiilor. Este posibilă sistarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea copilului minor dacă acesta, devenind salariat înainte de împlinirea vârstei majoratului, realizează venituri îndestulătoare întreținerii sale. Copilul minor, căsătorindu-se, pierde și el dreptul la întreținere din partea părințălor, totuși când soțul nu dispune de mijloace îndestulătoare întreținerii celuilalt soț, acesta din urmă se poate îndrepta împotriva celor obligați în subsidiar, adică împotriva părinților.
Descendentul ajuns la majorat, dacă nu se află în continuarea studiilor, beneficiază de întreținere în condițiile dreptului comun, făcând dovada stării de nevoie în care se află datorită incapacității de a munci; dacă, devenind major, își continuă studiile are dreptul la întreținere până la terminarea studiilor sau până împlinește 25 de ani. Odată cu dispariția cauzelor de incapacitate, încetează și dreptul la întreținere.
2) Debitorul obligației nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreținerii
Această cauză de stingere a obligației are în vedere incapacitatea prestării întreținerii de către persoana debitor, iar veniturile sale nu acoperă nici propriile nevoi, sau când debitorul se află în continuarea studiilor, în satisfacerea stagiului militar, sau în executarea unei pedepse privative de libertate pentru o altă faptă decât infracțiunea de abandon de familie. Trebuie de precizat că, în asemenea situații, dacș starea de nevoie se menține, creditorul va putea pretinde întreținere de la debitorii obligați în subsidiar, fiindcă ceea ce se stinge este obligația stabilită anterior în sarcina unei anumite persoane, iar nu dreptul la întreținere al creditorului.
În astfel de situații încetarea obligației de întreținere nu are caracter definitiv, putându-se reveni asupra măsurii sistării imediat ce s-au schimbat împrejurările care au justificat luarea acesteia.
3) Decesul debitorului sau a creditorului obligației de întreținere
(art. 95 C. fam.)
Datorită caracterului personal al obligației de întreținere, existența sa este inseparabil legată atât de persoana celui în drept de a primi, cât și de persoana celui ținut să presteze întreținere. Prin excepție, potrivit art. 96 C. fam., la decesul debitorului obligat la întreținerea unui copil minor, sau la decesul celui care a acordat minorului întreținere fără a avea obligația legală, moștenitorii defunctului sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea cât timp creditorul este minor, iar părinții acestuia au murit, sunt dispăruți sau se află în nevoie.
Alături de aceste cauze generale, în unele situații, stingerea obligației legale de întreținere poate fi determinată de dispariția unor cerințe speciale:
între soți, obligația reciprocă de întreținere există numai cât timp căsătoria se află în ființă (art. 41 alin. 1 C. fam.);
dreptul la întreținere al fostului soț încetează – în afara cauzelor generale de stingere a obligației – prin recăsătorirea creditorului întreținerii (art. 41 alin. 3 C.fam.), iar când beneficiarul întreținerii este singurul vinovat de desfacerea căsătoriei, prin împlinirea unui an de la data divorțului părților (art. 41 alin. 2 C. fam.).
Cât privește obligațiile cu caracter subsidiar, acestea încetează, în momentul când cel obligat în primul rând este în măsură să presteze el întreținere creditorului.
CONCLUZII
Lucrarea cu tema „Obligația de întreținere” a avut drept scop cercetarea literaturii și practicii judiciare în acest domeniu de mare interes pentru disciplina Dreptului familiei.
Am constatat că obligația de întreținere este o instituție complexă, prin urmare dezvoltările, care își găsesc mai nimerit locul în alte lucrări de specialitate, au fost evitate.
Am pus accentul, mai ales, pe întreținerea copiilor deoarece aceștia sunt cu deosebire ocrotiți prin lege și interesele lor trebuie, în primul rând, ferite de atingerile ce li s-ar putea aduce prin eventuale erori. Nu au fost neglijate însă, în cadrul studiului nostru, nici celelalte categorii de persoane îndreptățite la întreținere.
În legătură cu unele aspecte privind obligația de întreținere, au fost urmărite textele relativ recente din legislația României.
Lucrarea de față constituie o sistematizare a bogatului material teoretic și de practică judiciară elaborat în legătură cu obligația legală de întreținere, încadrându-se în ansamblul materialelor privitoare la aplicarea dreptului familiei în ritmul schimbărilor profunde care au loc în toate domeniile în țara noastră.
ANEXA 1
MODEL DE CERERE PENTRU
ACORDAREA PENSIEI COPILULUI MINOR
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata(ul), __________________________ , domiciliat(ă) în ______________ , în numele și ca reprezentant(ă) legal(ă) a(l) minorului ______________________________ , chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a) __________________________ , domiciliat(ă) în _______________ , pentru a fi obligat(ă) la
PENSIE DE ÎNTREȚINERE
urmând să contribuie lunar la cheltuielile de întreținere a minorului mai sus-numit și să-mi plătească cheltuielile de judecată pe care le voi face cu acest proces.
În fapt, din căsătoria mea cu pârâtul(a) a rezultat minorul mai sus-numit. La data de _________ pârâtul(a) a părăsit domiciliul comun. Copilul a rămas sub îngrijirea mea și pentru că pârâtul(a) refuză să acorde de bunăvoie întreținere minorului, vă rog să fie obligat la întreținere în raport de posibilitățile materiale pe care le are. Este salariat(ă) la ____________________ și totodată posedă alte bunuri aducătoare de venituri, printre care un teren în suprafață de ____ .
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 107 raportat la art. 86 și art. 94 C. fam. și vă rog să admiteți acțiunea și să obligați pe pârât(ă) să contribuie lunar la cheltuielile de întreținere ale copilului minor.
În dovedirea acțiunii înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului(ei) și de relațiile pe care instanța urmează să le ceară în legătură cu veniturile pe care le realizează.
Depun acțiunea în dublu exemplar la care anexez copia certificatului de căsătorie și copia certificatului de naștere al copilului minor.
Data depunerii Semnătura
____________ _________
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI _____________________
ANEXA 2
MODEL DE CERERE PENTRU
ACORDAREA PENSIEI PĂRINȚILOR
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata(ul), __________________________ , domiciliat(ă) în ______________ , chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a) __________________________ , domiciliat(ă) în _______________ , pentru ca, pe baza hotărârii ce veți pronunța, să-l(o) obligați la
PENSIE DE ÎNTREȚINERE PENTRU PĂRINTE
începând cu data introducerii acțiunii, pe tot restul vieții mele și la plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acțiunii:
În fapt, sunt tatăl (mama) pârâtului(ei) și sunt în vârstă de ____ ani. Sunt bolnav(ă) și nu am nici un fel de venit. Neavând putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munci, am solicitat întreținere de la pârât(ă), care este apt(ă) de muncă și dispune de posibilități materiale suficiente, dar îmi refuză orice ajutor. Pârâtul(a) are totuși obligația morală și legală să contribuie lunar la întreținerea mea sub forma unei pensii de întreținere care să țină seama de nevoile mele și de posibilitățile materiale de care el(ea) dispune.
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 86 raportat la art. 93 și art. 94 C. fam.
În dovedirea acțiunii înțeleg să mă servesc de copia certificatului meu de naștere, de acte medicale privind starea sănătății mele, de răspunsurile pârâtului(ei) la interogatoriu și de relațiile pe care vă rog să le cereți în legătură cu venitul net lunar realizat de pârât(ă) în ultimele 6 luni , de la _______________________________ unde este salariat(ă).
Depun acțiunea în dublu exemplar.
Data depunerii Semnătura
____________ _________
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI _____________________
ANEXA 3
MODEL DE CERERE PENTRU
MAJORAREA PENSIEI DE ÎNTREȚINERE
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata(ul), __________________________ , domiciliat(ă) în ______________ , numele și ca reprezentant(ă) legal(ă) a(l) minorului ______________________________ , chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a) __________________________ , domiciliat(ă) în _______________ , pentru ca, pe baza hotărârii ce veți pronunța, să dispuneți
MAJORAREA PENSIEI DE ÎNTREȚINERE
la care a fost obligat(ă) prin sentința civilă nr. _______ din data ____________ , pronunțată de judecătoria __________________ .
De asemenea, cer obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acțiunii:
În fapt, prin hotărârea mai sus menționată pârâtul(a) a fost obligat să plătească lunar suma de ___________ lei pensie de întreținere pentru minorul ________________________ , născut la data de ____________ . La stabilirea acestei pensii s-au avut în vedere nevoile minorului și posibilitățile materiale ale pârâtului(ei), care se cifrau la un venit mediu net lunar de __________ . Această situație de fapt s-a schimbat. Nevoile minorului, care acum este în vârstă ____ ani și este elev, au crescut și în același timp au crescut și posibilitățile materiale ale pârâtului(ei), care realizează un venit mai mare decât cel avut în vedere la stabilirea pensiei de întreținere, a cărei majorare o solicit.
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 44 raportat la art. 94 C. fam.
În dovedirea acțiunii, înțeleg să mă folosesc de răspunsurile pârâtului(ei) la interogatoriu, de relațiile pe care vă rog să le cereți de la unitatea _______________________ unde pârâtul(a) este salariat(ă), în legătură cu venitul net lunar realizat în ultimele 8 luni.
Depun acțiunea în dublu exemplar, precum și copia sentinței civile nr. __________ din _____________ .
Data depunerii Semnătura
____________ _________
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI _____________________
ANEXA 4
MODEL DE CERERE PENTRU
REDUCEREA PENSIEI DE ÎNTREȚINERE
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata(ul), __________________________ , domiciliat(ă) în ______________ , chem în judecată pe pârâtul(a) _____________________, domiciliat(ă) în ______________ , în calitate de reprezentant(ă) legal(ă) a(l) minorului _____________________, pentru ca să hotărâți
REDUCEREA PENSIEI DE ÎNTREȚINERE
la care am fost obligat(ă) prin sentința civilă nr. _______ din data ____________ , pronunțată de judecătoria __________________ .
Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face cu judecarea acestui proces.
Motivele acțiunii:
În fapt, prin hotărârea mai sus menționată am fost obligat să plătească pârâtei(ului), pentru minorul mai sus-numit, pensie de întreținere în sumă de _________ lei lunar. La stabilirea acestei sume s-a avut în vedere că realizam un venit net lunar de __________ lei (sau că nu aveam decât acest copil). În prezent realizez un venit mai mic (sau mai am obligația de întreținere și față de minorul ___________________ născut la data de _________ din actuala căsătorie sau din concubinaj), astfel că se impune reaprecierea cuantumului pensiei de întreținere la care am fost obligat(ă).
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 44 și art. 94 C. fam.
În dovedirea acțiunii înțeleg să mă servesc de răspunsurile la interogatoriul pârâtei(ului), de adeverința nr. _____ din ___________ eliberată de _____________ , din care rezultă venitul mediu net lunar pe care l-am realizat în ultimele 6 luni, de copia certificatului de naștere al celui de-al doilea copil (sau copia sent. civ. nr. _____ din ___________ pronunțată de judecătoria __________________ prin care s-a stabilit că sunt tatăl minorului ___________________ născut la _____________ și am fost obligat să plătesc lunar suma de ____________ lei drept pensie de întreținere etc.).
Depun acțiunea în dublu exemplar, la care anexez actele enunțate mai sus cât și copia sentinței civile prin care s-a stabilit pensia de întreținere a cărei reducere o cer.
Data depunerii Semnătura
____________ _________
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI _____________________
BIBLIOGRAFIE
Ion P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, București, 1998
Maria Banciu – Dreptul familiei. Teorie și practică, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1998
Maria Harbădă – Dreptul familiei, Fundația „România de mâine”, Facultatea de Drept Iași, 1994, p. 189 – 205
Ministerul Justiției – Legislația familiei și practica judiciară în materie, Ministerul Justiției, 1987
Dumitru Macovei – Drept civil. Succesiuni, 1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .obligatia de Intretinere Intre Soti (ID: 125432)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.