Obligarea de a Nu Parasi Localitatea Si Tara
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE
1.1.Consideratii generale privind măsurile procesuale penale
Dreptul procesual penal este acea parte a dreptului public intern care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează procesul penal.
Știința dreptului procesual penal studiază procesul penal, respectiv întreaga activitate procesuală și procedurală desfășurată de către organele judiciare penale și părți, precum și raporturile dintre ele, din momentul inițial al constatării faptelor ce constituie infracțiuni, până în momentul final al aplicării și executării pedepselor și a celorlalte măsuri penale. Cuprinde totalitatea formelor ce determină organizarea, competența și procedeele utilizate de organele judiciare penale în cercetarea, urmărirea și judecarea infractorilor, precum și în aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri cu caracter penal și punerea lor în executare.
În cursul procesului penal pot surveni anumite impedimente, obstacole sau dificultăți de natura a periclita eficiența activității judiciare. Din acest motiv, dacă nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârși în continuare alte infracțiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului, prin ștergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă sau chiar să dispară încercând să împiedice aplicarea sancțiunii penale.
Pentru a se evita astfel de inconveniente, în procedura penală au fost instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură eficiența procesului penal. Prin luarea acestor măsuri se urmărește buna desfășurare a procesului penal și atingerea scopului acestei activități judiciare, acela de a constata la timp și în mod complet, faptele ce constitute infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.
In doctrină, noțiunii de “măsuri procesuale” i s-au atribuit mai multe definiții, care conțin în esență aceleași elemente. Astfel, unii autori susțin că măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru asigurarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor lor procesuale. Într-o altă definiție măsurile procesuale sunt apreciate ca fiind instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.
Se observă că, în definițiile prezentate, autorii surprind ca element definitoriu pentru măsurile procesuale, elementul de constrângere sau de privațiune. Într-adevăr, cele mai multe măsuri procesuale constau în privațiuni sau constrângeri mai mult sau mai puțin drastice. Totuși, s-a arătat că nu toate măsurile procesuale au în componență elemente restrictive sau privative, o parte a doctrinei considerând, pe bună dreptate, că elementul de privațiune nu este caracteristic măsurilor procesuale în ansamblul lor, scopul luării acestor măsuri fiind acela de a ajuta și asigura realizarea procesului penal, nu cel de constrângere.
De altfel, unele dintre măsurile procesuale (măsurile de ocrotire) nu presupun nici o acțiune de constrângere, ci urmăresc protejarea anumitor categorii de persoane care, datorită privării de libertate sau a restrângerii libertății învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal, ar rămâne fără îngrijire.
Prin urmare, într-o definiție mai sintetică, se apreciază că măsurile procesuale sunt acele mijloace legale pe care le pot folosi organele judiciare pe parcursul procesului penal în scopul general al asigurării desfășurării normale și al realizării finalității acestui proces.
Instituția măsurilor procesuale privește numai activitatea judiciară, nefiind posibilă luarea măsurilor procesuale nici înainte de declanșarea procesului penal, nici în cadrul actelor premergătoare, nici după stingerea procesului penal. Cu alte cuvinte, măsurile procesuale se pot dispune numai după începerea urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. În mod excepțional, pentru anumite rațiuni și în condiții strict limitate de lege, unele măsuri procesuale se mențin temporar și după stingerea procesului penal.
Având în vedere că luarea lor este condiționată de existența unor situații de fapt ori împrejurări, măsurile procesuale au și caracter provizoriu, putând fi revocate sau încetând de drept când ființarea lor nu mai este necesară pentru disciplinarea conduitei participanților la procesul penal.
Implicând restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, măsurile procesuale trebuie să fie proporționale cu situația care le-a determinat și să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății [art. 53 alin. (2) din Constituție]. Din această cauză, cadrul măsurilor procesuale este precis delimitat prin lege.
1.2.Clasificarea măsurilor procesuale penale
În funcție de criteriul folosit, măsurile procesuale pot fi clasificate după cum urmează:
1.2.1. După valoarea socială asupra căreia se îndreaptă
Acestea sunt personale și reale. Măsurile cu caracter personal privesc, de regulă, persoana făptuitorului și vizează limitarea drepturilor sau libertății sale, dar și alte persoane, care nu fac parte din sfera participanților la procesul penal (persoanele aflate în îngrijirea persoanelor reținute sau arestate). Acestea sunt: măsurile preventive, liberarea provizorie, măsurile de siguranță și măsurile de ocrotire.
Măsurile cu caracter real vizează patrimoniul și au ca obiect limitarea dreptului făptuitorului, al părții responsabile civilmente și al detentorului de a dispune de bunurile pe care le dețin, în baza dreptului de proprietate ori a altui titlu. Din această categorie fac parte măsurile asigurătorii (sechestrul și poprirea), restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare;
1.2.2. După natura lor în procesul penal
Distingem: măsuri preventive, măsuri de ocrotire, măsuri asiguratorii și măsuri de siguranță.
1.2.3. După faza procesului penal
Sub aspectul fazei procesului penal în care pot fi luate măsurile procesuale, distingem între măsuri care pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală (reținerea) și măsuri care pot fi dispuse în tot cursul procesului penal (arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, liberarea provizorie, măsurile de ocrotire, măsurile de siguranță etc.);
1.2.4. După scopul special urmărit
În funcție de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale, acestea pot fi măsuri de constrângere și măsuri de ocrotire
1.2.5. în funcție de persoana vizată, măsurile procesuale pot fi de două feluri: cele care privesc numai persoana învinuitului sau inculpatului (măsurile preventive, măsurile de siguranță, măsura liberării provizorii) și cele care vizează alte persoane (măsurile de ocrotire, măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor persoanei responsabile civilmente, restituirea lucrurilor etc.);
1.2.6. După organul care le ia, deosebim între măsuri dispuse de organele judiciare și măsuri luate de organe extrajudiciare (autoritatea competentă a lua măsurile de ocrotire);
1.3.Măsurile de siguranță – Considerente generale
Luarea măsurilor de siguranță este urmarea existenței a două premise: una obiectivă – comiterea unei fapte prevăzute de legea penală – și alta subiectivă: periculozitatea socială a făptuitorului. Doar existența cumulativă a celor două condiții justifică luarea unor măsuri de siguranță, lipsa oricăreia dintre ele excluzând posibilitatea luării acestora.
a) Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
Astfel, măsurile de siguranță se iau numai față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 2 C. pen.)
Pentru luarea unei măsuri de siguranță este suficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, nefiind necesar ca aceasta să fie infracțiune. Între noțiunea de "faptă prevăzută de legea penală" și noțiunea de "infracțiune" există o diferență ca de la gen la specie. Orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este infracțiune. Numai dacă fapta prevăzută de legea penală este săvârșită cu vinovăție și prezintă pericol social constituie infracțiune. Pe cale de consecință și comiterea unei fapte care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni conform art.18¹ justifică luarea unei măsuri de siguranță, deoarece între starea de pericol specifică situațiilor în care se iau măsuri de siguranță și pericolul social al infracțiunii există diferențieri în ce privește originea lor cu totul diferită.
Pericolul social al faptei reprezintă gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite de legea penală, pe când pericolul social necesar luării măsurilor de siguranță exprimă o prognozare asupra comportamentului viitor al făptuitorului, existând temerea justificată că va reitera comportamentul ilicit. Dacă luarea măsurilor de siguranță este justificată de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu atât mai mult luarea lor se justifică în situațiile în care fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune.
Măsurile de siguranță pot fi luate chiar dacă fapta a fost comisă în condițiile prevăzute de art. 44 – 51 C. pen., respectiv când există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei respective, aceasta neconstituind infracțiune.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, exclud de regulă vinovăția făptuitorului și în lipsa acesteia fapta nu poate constitui infracțiune, însă în materialitatea ei fapta rămâne drept faptă prevăzută de legea penală și justifică luarea unor măsuri de siguranță. Iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) înlătură caracterul penal al faptei și indică în cele mai frecvente cazuri necesitatea luării unei măsuri de siguranță cu conținut medical-curativ (obligarea la tratament medical sau internarea medicală). O singură cauză care înlătură caracterul penal al faptei exclude aplicarea măsurilor de siguranță: minoritatea făptuitorului (art. 50 C. pen). Față de minorii care nu răspund penal nu se iau măsuri de siguranță, față de aceștia depunându-se luarea altui tip de sancțiuni penale, și anume luarea de măsuri educative.
În situațiile în care există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei măsurile de siguranță se iau izolat, fără ca făptuitorului să i se poată aplica vreo pedeapsă. Tot în mod izolat pot fi luate măsuri de siguranță și în cazul în care intervine vreuna din cauzele care înlătură răspunderea penală ori executarea pedepsei, cum ar fi: amnistia, prescripția răspunderii penale, grațierea, prescripția executării pedepsei, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților, precum și atunci când survin cauze de nepedepsire prevăzute fie în partea generală a Codului penal, fie în partea specială a acestuia.
b) Existența stării de pericol
Așa cum am arătat mai sus luarea măsurilor de siguranță este condiționată de existența unei stări de pericol social, cerință ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 111 alin. 1 C.pen., potrivit cărora “măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol social”.
Aceasta stare exprimă un complex de împrejurări legate de persoana făptuitorului (boală psihică, dependența alcoolică etc.) aflate într-o stare relațională cu comportamentul infracțional trecut, prezent și posibil în viitor al acestuia.
Măsurile de siguranță prevăzute de art. 112 C.pen sunt următoarele:
obligarea la tratament medical;
internarea medicală;
interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
interzicerea de a se afla în anumite localități;
expulzarea străinilor;
confiscarea specială;
interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;
Cadrul legal al măsurilor de siguranță a fost completat prin Legea 4/2008 privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor gea penală, cu atât mai mult luarea lor se justifică în situațiile în care fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune.
Măsurile de siguranță pot fi luate chiar dacă fapta a fost comisă în condițiile prevăzute de art. 44 – 51 C. pen., respectiv când există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei respective, aceasta neconstituind infracțiune.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, exclud de regulă vinovăția făptuitorului și în lipsa acesteia fapta nu poate constitui infracțiune, însă în materialitatea ei fapta rămâne drept faptă prevăzută de legea penală și justifică luarea unor măsuri de siguranță. Iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) înlătură caracterul penal al faptei și indică în cele mai frecvente cazuri necesitatea luării unei măsuri de siguranță cu conținut medical-curativ (obligarea la tratament medical sau internarea medicală). O singură cauză care înlătură caracterul penal al faptei exclude aplicarea măsurilor de siguranță: minoritatea făptuitorului (art. 50 C. pen). Față de minorii care nu răspund penal nu se iau măsuri de siguranță, față de aceștia depunându-se luarea altui tip de sancțiuni penale, și anume luarea de măsuri educative.
În situațiile în care există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei măsurile de siguranță se iau izolat, fără ca făptuitorului să i se poată aplica vreo pedeapsă. Tot în mod izolat pot fi luate măsuri de siguranță și în cazul în care intervine vreuna din cauzele care înlătură răspunderea penală ori executarea pedepsei, cum ar fi: amnistia, prescripția răspunderii penale, grațierea, prescripția executării pedepsei, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților, precum și atunci când survin cauze de nepedepsire prevăzute fie în partea generală a Codului penal, fie în partea specială a acestuia.
b) Existența stării de pericol
Așa cum am arătat mai sus luarea măsurilor de siguranță este condiționată de existența unei stări de pericol social, cerință ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 111 alin. 1 C.pen., potrivit cărora “măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol social”.
Aceasta stare exprimă un complex de împrejurări legate de persoana făptuitorului (boală psihică, dependența alcoolică etc.) aflate într-o stare relațională cu comportamentul infracțional trecut, prezent și posibil în viitor al acestuia.
Măsurile de siguranță prevăzute de art. 112 C.pen sunt următoarele:
obligarea la tratament medical;
internarea medicală;
interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
interzicerea de a se afla în anumite localități;
expulzarea străinilor;
confiscarea specială;
interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;
Cadrul legal al măsurilor de siguranță a fost completat prin Legea 4/2008 privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive, cu o nouă măsură – interzicerea accesului la competiții sau la jocuri sportive.
1.3.1. Măsurile de siguranță ca măsuri procesuale
Dintre toate aceste măsuri de siguranță, au caracter procesual: obligarea la tratament medical, internarea medicală și interzicerea accesului la competiții sau la jocuri sportive.
Potrivit art.162 alin.l C.pr.pen., dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, constată, în cursul urmăririi penale, că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situațiile arătate în art. 113 sau 114 C.pen., sesizează instanța care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranță corespunzătoare.
În cursul urmăririi penale, măsura de siguranță poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăși 180 de zile. În cursul judecății măsura de siguranță corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată.
Determinate de starea de pericol social rezultată din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în cauzalitatea căreia s-a înscris boala sau intoxicarea cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, măsurile de siguranță ale obligării la tratament medical sau internare medicală trebuie să fie luate oportun, operativ, fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găsește procesul penal. Astfel, s-ar permanentiza existența acestora și riscul ca ele să contribuie la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală, ceea ce ar fi potrivnic rațiunii și scopului celor două măsuri de siguranță.
De aceea legea – art. 113 alin. 4 și art. 114 alin. 2 din Codul penal – a prevăzut posibilitatea luării lor în mod provizoriu de către instanța de judecată în cursul urmăririi penale sau al judecății de îndată ce a fost evidențiată starea de pericol.
1.3.2. Revocarea măsurilor de siguranță
Conform dispozițiilor art. 437, pot fi revocate următoarele măsuri de siguranță:
a) interzicerea unei funcții sau profesii;
b) interzicerea de a se afla în anumite localități.
Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, puteau fi revocate și măsurile de siguranță cu caracter medical. De lege lata, în condițiile reglementării posibilității de a se dispune încetarea obligării la tratament medical ori a internării medicale (act de dispoziție care poate fi luat în ipoteza în care se constată că temeiurile în baza cărora a fost luată măsura de siguranță au încetat să mai existe), instituția revocării acestor măsuri de siguranță a devenit lipsită de substanță.
Cererea de revocare a uneia dintre măsurile de siguranță menționate mai sus poate fi făcută de persoana cu privire la care s-a luat măsura sau de procuror.
Măsura expulzării și confiscării speciale nu pot fi revocate. În acest sens, s-a decis că măsura de siguranță se dispune pe o durată nedeterminată și nu poate fi înlăturată decât pentru motivele prevăzute în dispozițiile art. 117 alin. (4) C.pen., împrejurările de ordin personal ale inculpatului fiind fără relevanță, cu atât mai mult cu cât expulzarea nu se regăsește între măsurile de siguranță care pot fi revocate conform art. 437 alin. (1) C. proc. pen.
Din punct de vedere procedural, citarea persoanei asupra căreia s-a luat măsura de siguranță este obligatorie.
Din economia textului reiese că participarea procurorului este obligatorie, nu însă și asistența juridică a persoanei cu privire la care s-a luat măsura. Se consideră că, dacă legiuitorul ar fi avut intenția ca asistența juridică să fie obligatorie și în asemenea situație, ar fi prevăzut expres acest lucru, așa cum a făcut-o în cazul art. 434 C. proc. pen. Un alt argument în favoarea acestei idei este împrejurarea că, în varianta anterioară adoptării Legii nr. 356/2006, se prevedea expres faptul că, în situația în care cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu, rezultând că asigurarea asistenței juridice este obligatorie numai în cazul în care persoanei i s-a aplicat măsura de siguranță a internării medicale.
Măsura poate fi revocată în situația în care temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat, cu alte cuvinte, când se constată că măsura de siguranță nu mai este necesară, deoarece persoana asupra căreia s-a luat măsura nu se mai află în situația în care exercitarea unei funcții sau profesii ori deplasarea sa în anumite localități ar prezenta un pericol pentru societate. Spre exemplu, persoana căreia i s-a aplicat măsura de siguranță a interzicerii exercitării unei funcții sau profesii face dovada că a dobândit capacitățile și abilitățile necesare pentru a ocupa funcția sau profesia respectivă, prin promovarea unui examen. În toate situațiile, persoana care formulează cererea trebuie să dovedească împrejurarea că nu mai există pericolul pentru societate, respectiv temeiurile pentru care s-a luat măsura de siguranță.
Anterior modificării art. 437 C. proc. pen., cu privire la competența materială și teritorială a soluționării cererii de revocare a măsurilor de siguranță s-a arătat că, întrucât textul de lege face referire la „instanță" în general, se aplică dispozițiile comune, instanța competentă material fiind judecătoria.
Din punct de vedere teritorial, competentă este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială locuiește făptuitorul, iar nu instanța de executare.
Modificarea textului ca urmare a adoptării Legii nr. 356/2006 a rezolvat problema competenței de soluționare a cauzei, cererea de revocare a măsurilor de siguranță prevăzute la art. 115 și art. 116 C. pen. fiind de competența instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție locuiește condamnatul. Aceasta este cea mai în măsură să se pronunțe cu celeritate cu privire la solicitarea de revocare a măsurii de siguranță.
Se remarcă unele dispoziții ale legilor speciale care au incidență în domeniu. Astfel, conform art. 28 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranță a interdicției de a reveni în locuința familiei poate cere oricând, în cursul procesului penal, instanței competente să judece fondul cauzei revocarea măsurii când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.
1.4. Măsurile asiguratorii – Considerente generale
Masurile asiguratorii sunt masuri aplicate în litigii, absolute prin natura lor, având scopul de a face indisponibila proprietatea reala și personala a acuzatului sau inculpatului, fie el persoana fizica sau juridica (art. 163 – 166, 479 din Codul de Procedura Penala), sau, în funcție de caz, proprietatea părții civile responsabile pentru acuzat, în vederea executării confiscării specifice, compensarea pagubelor produse prin infracțiune și garantarea executării pedepsei impuse sub forma unei amenzi.
Masurile asiguratorii sunt masuri coercitive, impuse de către instanțele de judecata cu scopul de a asigura buna desfășurare a procedurilor penale.
Acest gen de constrângere este generat de faptul că proprietarul împotriva căruia a fost inițiată o procedura de sechestru este supus unei privări de toate drepturile derivate din dreptul de proprietate, cum ar fi pierderea dreptului de uzufruct asupra proprietății (dreptul de a înstrăina sau de a greva proprietatea sechestrata) si, în anumite cazuri, chiar pierderea dreptului de a o folosi. Dreptul de uzufruct este retras în cazul aplicării unei preluări urmate de ridicarea sechestrului atunci când bunurile trebuie ridicate în funcție de natura lor (bani, bunuri perisabile, bunuri de valoare) sau când, din cauza riscului ca bunurile sa dispară sau sa se deterioreze, ele sunt puse sub sigiliu, preluate sau încredințate unui custode.
Masurile asiguratorii garantează îndeplinirea obligațiilor legate de proprietate care deriva din soluționarea acțiunilor civile și penale din cadrul procesului penal prin intermediul unui ordin judecătoresc final și irevocabil. Ele sunt masuri temporare, menite doar sa ofere garanții, nu și reparații. De aceea, aplicarea lor nu aduce după sine nici compensarea pagubelor produse, nici impunerea pedepsei penale pronunțate și nici siguranța sechestrării.
Exista câteva condiții care trebuie sa fie îndeplinite pentru a se putea recurge la masurile asiguratorii (cadrul general de procedura, corpul judiciar competent, scopul masurilor luate, caracterul opțional sau indispensabil al acestora).
Masurile asiguratorii pot fi impuse de către un procuror în timpul procesului penal (in special în timpul urmăririi penale) sau de către tribunal (in timpul procesului) cu scopul de a executa sechestrul specific, compensarea pagubelor produse prin infracțiune și garantarea executării pedepsei impuse sub forma unei amenzi.
In timpul etapei de urmărire penala, doar procurorul poate recurge la masurile asiguratorii de la începutul până la sfârșitul urmăririi penale, putând lua decizia de a trimite cazul în instanța.
In timpul procesului propriu-zis, instanța competenta are dreptul de a impune astfel de masuri asiguratorii fie prin decizie a Curții, fie, după caz, prin decizie (art. 332, 335 din Codul de Procedura Penala) sau prin decizie în cadrul apelului sau în revizuirea judiciara a apelului. în situația rezolvării cazului în prima instanța sau în urma apelurilor, precum și în situația reluării urmăririi penale, instanța trebuie sa se pronunțe asupra anularii sau menținerii masurilor asiguratorii care au fost impuse fie în timpul urmăririi penale, fie în timpul procesului.
Masurile asiguratorii, cu scopul de a compensa pagubele produse pot fi impuse asupra proprietății acuzatului și a sus-mentionatei părți răspunzătoare până la contravaloarea estimată a pagubelor.
Masurile asiguratorii cu scopul de a asigura executarea pedepsei sub forma unei amenzi pot fi impuse asupra proprietății acuzatului, fie el persoana fizica sau juridica, și sunt impuse automat ca metoda de urmărire penala atunci când sancțiunea prevăzuta de lege pentru aceasta infracțiune este plata unei amenzi.
Adoptarea masurilor asiguratorii pentru sechestru a fost introdusa în Codul de Procedura Penala în categoria masurilor de litigiu prin Legea 356/2006. Înaintea acestei includeri, aceasta era prevăzuta doar în legile penale specifice, care priveau anumite infracțiuni (art. 20, completat de art. 19 din Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea actelor de corupție; art. 22 din Ordonata de Urgenta a Guvernului 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, art. 24/1 din Legea 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării de bani, art. 3 paragraf 6 din Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea crimei organizate).
In cazul masurilor asiguratorii pentru sechestru, corpul judiciar poate alege sa nu înceapă procedurile de confiscare asupra proprietății de care acuzatul sau partea răspunzătoare are nevoie pentru a-si asigura existenta, a-si exercita profesia sau cea pe care o folosește zi de zi.
Masurile sunt obligatorii și intra în vigoare automat.
Proprietatea care face obiectul unor asemenea masuri poate fi atât o proprietate strict determinata, obiect al sechestrului specific, aparținând acuzatului sau altei persoane, cât și o alta proprietate aparținând acuzatului, care, devenind indisponibila pentru acuzat, garantează echivalentul în bani al bunurilor de sechestrat care nu mai pot fi găsite sau a profitului derivat din operarea sau folosirea lor.
In general, masurile asiguratorii pot fi impuse numai asupra proprietății care aparține debitorului, căruia i se cere sa își îndeplinească obligațiile financiare (indemnizații, plata unei amenzi sau sechestrul specific prin intermediul achitării sumei echivalente în numerar). Acest lucru generează o serie de dificultăți în momentul în care se tratează cu un acuzat, un infractor sau, după caz, cu partea care este răspunzătoare din punct de vedere civil, care nu este posesorul de drept al proprietății care face obiectul masurilor asiguratorii. Cu toate acestea, în principiu, orice tip de proprietate poate face obiectul procedurilor de sechestru.
Bunurile pe care legea le exclude de la aplicarea masurilor asiguratorii sunt bunurile care nu pot fi depistate, care sunt intangibile din cauza ca nu pot fi înstrăinate: bunuri care fac parte din proprietatea publica, bunurile care sunt strict personale sau bunurile care sunt intangibile din cauza scopului în care sunt folosite.
1.4.1. Organele competente sa pună în aplicare masurile asiguratorii (articolul 164, Codul de Procedura Penala)
Ordinul de impunere a masurilor asiguratorii este pus în aplicare de către corpul de urmărire penala care a adoptat aceste masuri specifice. în cazurile în care procurorul se ocupa de urmărirea penală, el/ea poate dispune ca masurile asiguratorii sa fie puse în aplicare de către secretarul biroului de procuratura sau sa fie delegate ofițerii și agenții Politiei judiciare.
Rezoluția data de Curte pentru adoptarea masurilor asiguratorii menționate mai sus va fi executata de către custodele Curții și nu de către Curtea însăși, întrucât masurile în cauza au fost impuse de către corpul judiciar.
In cazul dosarelor investigate de către DNA sub semnătura procurorului (având în vedere ca documentele de procedura sunt redactate în numele sau; art. 10 din Ordonanța de Urgenta a Guvernului 43/2002), masurile asiguratorii prevăzute în Codul de Procedura Penala sunt efectuate imediat de către persoana anume numita în acest scop din cadrul Departamentului (art. 22 din OUG 43/2002), de obicei, ofițeri ai politiei judiciare din cadrul DNA.
1.4.2. Procedurile de control ale masurilor asiguratorii (art. 168, Codul de Procedura Penala)
De-a lungul oricărei etape din cadrul urmăririi penale, acuzatul sau inculpatul, partea responsabila din punct de vedere civil, precum și orice alta persoana interesata poate înainta o plângere procurorului sau Curții, cerând controlarea procedurilor asiguratorii impuse și a modului lor de aplicare, dând curs prevederilor art. 168 din Codul de Procedura Penala.
In principiu, daca interesele legitime ale unei persoane au fost prejudiciate, persoana în cauza poate înainta o plângere împotriva masurilor adoptate și a metodei de executare a acestora. Astfel, orice terță parte afectata de aplicarea masurilor are dreptul de a le contesta. Cele mai frecvente sunt cazurile în care una dintre părți invoca un drept personal asupra proprietății care face obiectul anchetei.
Toate plângerile referitoare la controlarea masurilor asiguratorii impuse de către procuror sau la aplicarea acestora în baza unei hotărâri a procurorului vor fi soluționate fie de către Procurorul-sef, fie, în funcție de caz, de către Procurorul General al Procuraturii de pe ranga Curtea de Apel sau de către Procurorul-sef al Procuraturii de pe ranga Înalta Curte de Justiție și Casație. în cazul în care masurile aparțin Procurorului-sef, Procurorului General al Procuraturii de pe ranga Curtea de Apel sau de către Procurorul-sef al Procuraturii de pe ranga Înalta Curte de Justiție și Casație sau în cazul în care au fost adoptate și implementate ca urmare a dispozițiilor acestora, plângerea va fi soluționata de către procurorul superior ierarhic.
Plângerea va fi soluționata în termen de 20 de zile de la înaintare, iar decizia ii va fi comunicata imediat persoanei care a depus respectiva cerere.
După ce instanța a fost avizata în mod corespunzător, plângerea va fi înaintata instanței competente sa judece cazul.
In cazul în care masurile asiguratorii au fost luate în timpul procesului, decizia Curții poate fi atacata separat prin intermediul unei proceduri de control judiciar care nu suspenda executarea ordinului judecătoresc anterior.
Conform dreptului civil, după soluționarea finala a procesului penal și în cazul în care nu exista nici o plângere împotriva masurilor asiguratorii executate, se poate înainta o cerere de control. Atragem atenția asupra faptului ca după soluționarea finala a procesului penal, decizia litigiului nu mai poate fi contestata. Singura posibilitate rămasă este de a înainta plângeri referitoare la procesul efectiv de executare a masurilor asiguratorii.
1.5. Măsurile preventive – Considerente generale
Măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale, prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal, ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Buna desfășurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului, fuga acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului. În acest sens, luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție, fie printr-o minimă atingere adusă libertății individuale a învinuitului sau inculpatului, fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.
1.5.1. Natura juridică a măsurilor preventive.
Fiind luate în vederea asigurării unei desfășurări normale a procesului penal, măsurile preventive au indiscutabil o natură procesuală. În literatura de specialitate s-a făcut distincția între măsurile preventive privative de libertate și pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare de libertate. În susținerea acestei afirmații s-au folosit următoarele argumente:
a) pedeapsa privativă de libertate intervine pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, de condamnare, în timp ce măsurile preventive survin înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare;
b) pedeapsa privativă de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului, situându-se în timp ulterior soluționării cauzei penale și când măsurile preventive presupun existența unui proces penal în curs și au drept obiect asigurarea înfăptuirii scopului acestuia;
c) lipsirea de libertate în cazul închisorii, ca pedeapsă, este obligatorie și se întinde pe perioada de timp stabilită prin hotărârea de condamnare, în timp ce arestarea preventivă este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare penale.
În literatura de specialitate există păreri diferite în ceea ce privește includerea în categoria măsurilor preventive a liberării provizorii, dar despre măsura juridică a liberării provizorii urmând să discutăm după ce vom analiza definiția acestei instituții de drept procesual penal.
1.5.2. Categorii ale măsurilor preventive
După gradul de constrângere pe care îl impun, măsurile preventive sunt:
1.măsuri preventive privative de libertate:
a) reținerea
b) arestarea preventivă
2. măsuri preventive restrictive de libertate:
obligarea de a nu părăsi localitatea
obligarea de a nu părăsi țara
liberarea provizorie
c.1. liberarea provizorie sub control judiciar
c.2. liberarea provizorie pe cauțiune
Potrivit art.136 alin.8, alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea vârsta,antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura
CAPITOLUL 2: LUAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
2.1. Luarea, înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor de prevenție
2.1.1. Condiții
Având în vedere că prin măsurile preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri.
Aceste garanții sunt asigurate, în primul rând de multiplele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție care urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale și a judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Înseamnă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu se poate lua măsura de prevenție față de făptuitor.
Urmărirea penală se poate desfășura în rem și în personam. În prima ipoteză, învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va efectua față de acesta și, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate, dacă se impun.
Pentru luarea măsurilor preventive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
1) să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
Condiția trebuie să fie îndeplinită în raport cu toate măsurile preventive.
2) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii
Raportat la această condiție operează o distincție:
2.1. în ipoteza reținerii și a obligării de a nu părăsi localitatea / țara, legea poate să prevadă pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, iar pedeapsa închisorii nu cunoaște un cuantum minim;
2.2. în ipoteza arestării preventive și, consecutiv, în ipoteza liberării provizorii, pedeapsa închisorii trebuie să fie sancțiune unică și trebuie să aibă un cuantum minim, închisoare mai mare de 4 ani (art.148 alin.1 lit.f și alin.2).
3) să fie prezent unul din cazurile prevăzute de lege în art. 148.
Această condiție trebuie să fie îndeplinită în ipoteza reținerii și a arestării preventive, dar nu și în cazul obligării de a nu părăsi localitatea / țara.
Cazurile de reținere / arestare preventivă sunt prevăzute în art. 148:
a) inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei;
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
f) inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În plus, potrivit art. 143 alin.4, reținerea poate fi dispusă în cazul infracțiunilor
2.1.2. Organele judiciare competente și actele prin care pot fi luate măsurile preventive
Luarea măsurilor preventive este subordonată anumitor limite procesuale privitoare la începerea urmăririi penale, formularea învinuirii, faza procesuală și organul judiciar competent.
Atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, organele judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competența fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei și de persoana făptuitorului.
Pentru a garanta libertatea persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către procuror sau instanța de judecată, singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore. Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de judecător.
În vederea luării măsurilor preventive, este necesar, mai întâi, ca urmărirea penală să fie începută în cauză. Nu s-ar putea lua vreo măsură preventivă față de persoană reclamată sau bănuită de comiterea vreunei infracțiuni, dacă în cauză nu s-a început urmărirea penală. De aceea, precizarea momentului începerii urmăririi penale este esențială în ceea ce privește data la care, în cauză, se efectuează anumite acte premergătoare, prin care se adună date necesare organului de urmărire penală, în vederea începerii acesteia; în această perioadă nu se va putea recurge în nici un fel la restrângerea libertății personale la care se referă datele. Concluzia se desprinde logic chiar din scopul și natura măsurilor preventive, procesul penal constituind cadrul legal în care este posibilă o restrângere a libertății persoanei.
Măsurile preventive se iau, așadar pentru prima dată în cursul urmăririi penale, dar ele pot fi luate și în cazul reluării urmăririi penale. Așa cum prevede art. 270 Cod de procedură penală, urmărirea penală este reluată în caz de:
– încetare a cauzei de suspendare;
– restituirea cauzei de către instanța de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acțiunii penale sau a procesului penal;
– redeschiderea urmăririi penale.
Din economia dispozițiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenție pot fi luate prin:
ordonanță de către organul de cercetare penală;
ordonanță de către procuror;
hotărârea instanței de judecată (sentință, decizie sau încheiere).
Față de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenție prin rechizitoriu.
Având în vedere competența limitată pe care o au organele de cercetare penală cu privire la luarea măsurilor de prevenție, legea (art. 138) precede posibilitatea acestora de a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute de art. 136 alin.1 lit. b-d (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea și a obligării de a nu părăsi țara, procurorul este obligat să se pronunțe în 24 de ore.
Așa cum prevede art. 350 Cod de procedură penală, instanța de fond mai poate lua măsura arestării preventive și prin hotărârea prin care soluționează fondul cauzei. Articolul menționat prevede prin alin 1, că „Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului”. În doctrina juridică s-a pus problema dacă arestarea preventivă, care a intervenit cu ocazia condamnării inculpatului, are caracter de pedeapsă ori de măsură preventivă. S-a impus opinia că atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare caracterul preventiv al măsurii se menține.
Unele precizări se impun în legătură cu actele prin care pot fi luate măsurile preventive.
Cât privește conținutul actului prin care se ia măsura preventivă, acesta rezultă din dispozițiile art. 137 Cod de procedură penală, introdus prin Legea nr. 45 din 1993. Astfel, indiferent de măsura preventivă luată și indiferent de organul care ia măsura, actul întocmit cu acest prilej trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; textul de lege în care aceasta se încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită; temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată de către organul de cercetare penală sau de către procuror se face ținându-se seama de „scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura” (art. 136 alin. 8).
Persoanei reținute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoștință motivele reținerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoștință celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezența unui avocat (art. 1371). Aliniatul 2 al aceluiași articol adaugă că: atunci „când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoștințează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal”.
2.1.3. Înlocuirea și revocarea măsurilor preventive
Înlocuirea măsurilor preventive:
Măsurile de prevenție, ca măsuri procesuale, au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și de persoana făptuitorului.
Legea de procedură penală în vigoare are în vedere și ipoteza când în raport de temeiurile de fapt și de drept ale cauzei, măsura preventivă luată nu mai corespunde necesităților pentru care a fost instituită, ceea ce impune o altă măsură care, prin modul de executare și durată, asigură în mai bune condiții scopul urmărit. Având în vedere această situație, art. 139 alin. 1 Cod de procedură penală prevede că: „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii”. Din redactarea acestui articol se poate deduce că înlocuirea măsurii preventive este obligatorie ori de câte ori s-a constat că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestuia. Deci, înlocuirea măsurii nu este lăsată la aprecierea organului judiciar câtă vreme legea folosește expresia „se înlocuiește” și nu „se poate înlocui”.
Înlocuirea măsurii preventive se poate face la cererea celui în cauză sau din oficiu de către organul judiciar care le-a luat. Mai mult decât atât, legea prevede obligația pentru organele de cercetare penală (în faza urmăririi penale) de a informa procurorul despre schimbarea temeiurilor care motivează înlocuirea acesteia.
Procurorul este obligat el însuși să sesizeze și din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată personal că nu mai există sau s-a schimbat temeiul care a justificat luarea măsurii.
Procedura înlocuirii măsurii preventive cu altă măsură preventivă, în condițiile stabilite de lege, se aplică chiar dacă organul judiciar urmează sa-și decline competența (art. 139 alin. 4).
Înlocuirea măsurii preventive nu trebuie confundată cu înlocuirea temeiurilor care să justifice aceeași măsură preventivă. În primul caz o măsură preventivă (cum ar fi arestarea) poate fi înlocuită cu alta (cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea). În al doilea caz măsura preventivă (arestarea prin ipoteză) se menține, schimbându-se doar temeiul legal al luării ei. Dacă, de exemplu, inițial măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată pentru că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului (art. 148 alin. 1 lit. d), dar ulterior din investigațiile efectuate rezultă că acesta va comite și alte infracțiuni, se va schimba doar temeiul arestării preventive care la data aceasta se află în dispozițiile art. 148 alin 1 lit. e.
Impunând organului judiciar obligația de a înlocui măsura preventivă luată, cu o altă măsură preventivă, în condițiile arătate, art. 139 alin. 1 Cod de procedură penală nu face nici o precizare în legătură cu măsurile preventive ce pot fi luate în caz de înlocuire. De aceea dispozițiile acestui articol trebuie coroborate cu alte dispoziții ale legii de procedură penală care oferă indicii în acest sens. De exemplu, art. 145 alin 3 referindu-se la obligarea de a nu părăsi localitatea, prevede că „în caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri”. De asemenea, art. 144 alin 3 prevede că măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării, situație în care, organul de cercetare penală, care apreciază că este necesară această ultimă măsură, va înainta procurorului un referat motivat în „cel mult 24 de ore” (art. 144 alin 1. Cod de procedură penală).
Observând dispozițiile privitoare la înlocuirea măsurilor de prevenție, considerăm că poate fi înlocuită o măsură de prevenție cu una mai blândă și invers. În acest sens, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenție și măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării.
Doctrina juridică din acest domeniu susținută energic de practica judiciară consideră că orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Revocarea măsurilor preventive:
Revocarea măsurilor preventive se înfățișează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, dispun desființarea ei. Revocarea măsurilor preventive se face la cerere sau din oficiu.
În desfășurarea procesului penal se poate constata că față de situația de fapt și motivele de drept reținute, o măsură preventivă luată nu se mai justifică deoarece au dispărut temeiurile care au impus instituirea acesteia. În cazul acesta operează revocarea măsurii preventive care se face în temeiul art.139 alin. 2 Cod de procedură penală. Potrivit acestui articol „când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere”. Măsura revocării se impune chiar dacă organul judiciar urmează să-și decline competența (art. 139 al. 4).
Revocarea măsurilor preventive se deosebește de înlocuirea acestora, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menținerea, chiar în altă formă a măsurii preventive.
Desigur, dispozițiile art. 139 alin 2 au în vedere pe de o parte dispariția temeiurilor care au impus luarea măsurii preventive, iar pe de altă parte, inexistența altor motive prevăzute de lege decât cele care inițial au justificat măsura. De aceea, revocarea măsurii preventive va fi operantă numai dacă organul judiciar, observând că au dispărut motivele ce au impus această măsură, nu a constatat că apar alte motive care ar justifica-o.
Ca și în cazul înlocuirii măsurilor preventive, revocarea acestora constituie o obligație permanentă pentru organul judiciar chiar din momentul în care se constată că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea lor. De altfel, chiar în art. 139 alin 2 se apreciază expres că măsura preventivă, în condițiile actuale trebuie revocată. Acest articol face mențiunea că revocarea măsurilor preventive se face din oficiu de către organul judiciar sau la cererea părții interesate.
Revocarea măsurilor preventive se face de către organele judiciare care le-au luat (care urmăresc ori judecă cauza) corespunzător fazei procesuale în care aceasta se află. De exemplu, revocarea reținerii poate fi realizată de către organul de cercetare penală sau de către procurorul care a hotărât-o. Dar procurorul are putere de a revoca măsura reținerii luată de către organul de cercetare penală, dacă, cu ocazia supravegherii urmăririi penale și cea a rezolvării unor plângeri, constată că nu a existat sau a încetat motivul care a determinat reținerea.
Și instanța de judecată va putea revoca propriile măsuri preventive instituite.
Revocarea unei măsuri preventive se face din oficiu nu numai în cazul în care nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, ci și în cazul în care aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Problema care s-a ridicat în doctrină și practică este dacă și alt organ judiciar decât cel care a luat o măsură preventivă poate reveni asupra acesteia. Interpretarea strictă a art. 132 alin. 2 conduce la concluzia că revocarea măsurii preventive este un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă mai există vreun temei care să justifice menținerea ei. Prin Legea nr. 32 din 1990 și Legea nr. 281/2003, dreptul de revocare a unor asemenea măsuri este acordat și altui organ decât cel care a dispus luarea măsurii. De aceea conținutul art. 139 alin. 2 trebuie interpretat, în lumina noilor reglementări, în sensul că revenirea asupra măsurii care a fost dispusă poate aparține și altui organ judiciar decât cel care a luat măsura.
Este ilustrativ, în acest sens, art. 1402 alin 7 (final) care prevede că atunci când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, instanța dispune revocarea obligării de a nu părăsi localitatea sau, după caz, revocarea obligării de a nu părăsi țara. Menționăm că instanța de judecată poate proceda la o asemenea revocare în soluționarea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror (art. 1402).
Trebuie, de asemenea atrasă atenția asupra posibilei confuzii dintre revocarea unei măsuri preventive (arestarea preventivă) și întreruperea executării pedepsei. O asemenea confuzie s-a făcut în practica judiciară, când s-a dispus „revocarea măsurii arestării preventive” pe motiv că „din expertizele medico – legale rezultă că inculpații prezintă afecțiuni pentru tratarea cărora este necesar a fi internați într-o unitate sanitară”. Se invocă în motivarea încheierii art. 139 raportat la art. 453 alin. 1 lit. c Cod de procedură penală. Soluția instanței de judecată, pe motiv că nu s-a observat natura juridică a privării de libertate a în care se află inculpații, a fost criticată. Motivele invocate justificau o întrerupere a executării pedepsei și nu o revocare a măsurii arestării preventive.
Răspunzând cerințelor apărute în practica judiciară, legiuitorul, prin Legea nr. 281/2003 și prin O.U.G. nr. 109/2003, a adăugat un nou alineat art. 139, în care se arată în mod expres că, în situația în care instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenției, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării.
Cum am mai arătat, arestarea preventivă nu reprezintă o pedeapsă, ci sub aspectul naturii sale juridice este o măsură procesuală preventivă. Dimpotrivă, întreruperea executării pedepsei reprezintă o instituție ce ține, ca natură juridică, de instituția executării pedepsei.
Anumite particularități prezintă, sub aspectul înlocuirii și revocării, noile măsuri preventive instituite prin Legea 32 din 1990 cu unele modificări impuse de Legile 140 și 141 din 1996). Este vorba de liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În ambele variante, liberarea provizorie apare ca o măsură preventivă care înlocuiește arestarea preventivă, redându-se inculpatului starea de libertate sub anumite condiții (la care ne vom referi în capitolul următor). Deci până aici, ne confruntăm, cu o înlocuire a unei măsuri preventive cu alta. Dacă, însă inculpatul nu respectă condițiile impuse prin noua măsură preventivă, aceasta este revocată, fără a se reveni la starea de libertate deplină ci se revine la măsura arestării preventive (la o măsură mai severă).
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 și 3002, instanța este obligată să verifice din oficiu, atât la primirea dosarului cât și la prima înfățișare și în tot cursul judecății, regularitatea luării sau, după caz, a menținerii arestării preventive.
2.1.4. Încetarea de drept a măsurilor preventive
În timp ce revocare măsurilor de prevenție este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor preventive este un obstacol legal împotriva menținerii acestora. Așadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desființarea măsurii.
Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat și completat prevede anumite cazuri când măsurile preventive încetează de drept, prin efectul unor instituții juridice expres prevăzute de lege, fără îndeplinirea vreunei alte condiții. Prin particularitățile pe care le prezintă, încetarea de drept a măsurilor preventive se deosebește atât de înlocuirea cât și revocarea măsurilor preventive, întrucât în privința acestora organul judiciar are posibilitatea de a aprecia apariția unor schimbări a temeiurilor ce au justificat măsura ori dispariția acesteia. În cazul încetării de drept a măsurilor preventive, organul judiciar va da efect unei situații juridice care atrage după sine o înlăturare a măsurilor preventive luate.
Încetarea de drept a măsurilor preventive ridică două probleme esențiale și anume: identificarea cazurilor când instituția menționată operează și procedura prevăzută de lege pentru punerea în libertate a celui supus măsurii.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept pot fi identificate prin analiza atentă a dispozițiilor art. 140 Cod de procedură penală și ele diferă după faza procesuală în care intervin.
a. În faza urmăririi penale, măsura preventivă încetează de drept:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare. Prin lege, de exemplu se stabilește că „reținerea unei persoane nu poate depăși 24 de ore”, ceea ce înseamnă că la expirarea acestui termen măsura încetează, dacă nu s-a luat împotriva sa măsura arestării preventive ca învinuit sau inculpat (art. 140 alin 1 lit. a).
în caz de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale prin aplicarea prevederilor art. 10 Cod de procedură penală, sau ca urmare a intervenirii unei cauze de nepedepsire, deoarece măsura preventivă rămâne fără obiect.
b. În faza de judecată, încetarea de drept a măsurilor preventive intervine:
când înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare la prima instanță durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru care formează obiectul învinuirii.
Prin maximul pedepsei prevăzute de lege, la care se referă art. 140 alin. 2 Cod de procedură penală, înțelegem maximul special al pedepsei închisorii iar nu pedeapsa majorată sau diminuată ca urmare a aplicării unor circumstanțe agravante sau atenuante.
în caz de achitare sau de încetare a procesului penal.
când instanța pronunță o pedeapsă cu închisoarea egală cu durata reținerii și arestării preventive (art. 350 alin. 3 lit. a Cod de procedură penală).
când se pronunță o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sau cu executare la locul de muncă (art. 350 alin. 3 lit. b Cod de procedură penală).
când se pronunță o pedeapsă cu amenda (art. 350 alin. 3 lit. c).
când se pronunță o măsură educativă (art. 350 alin 3 lit. d).
când s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii, cu aplicarea grațierii totale.
Procedura punerii în libertate a celui care a fost supus măsurii preventive este cea prevăzută de legea de procedură penală.
În primul rând, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
Se poate spune că au expirat termenele prevăzute de lege în cazurile în care măsurile de prevenție au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege; bunăoară, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile și acest termen a expirat.
Durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile și la expirarea acestui termen, în cursul urmăririi penale, dacă se dorește menținerea acestei măsuri, instanța are obligația constituțională să decidă prelungirea arestării.
Așa cum prevede Codul de procedură penală, „instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea, de îndată în libertate a celui reținut sau arestat”. În acest sens se va comunica administrației locul de reținere sau deținere, copie de pe ordonanță sau dispozitiv, ori un extras cuprinzând datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului și data ordonanței sau a hotărârii prin care s-a dispus liberarea precum și temeiul legal al liberării.
Dacă inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii egală cu pedeapsa arestării preventive, acesta va fi liberat de îndată ce arestarea devine egală cu durata pedepsei pronunțate. Această punere în libertate este obligatorie chiar dacă momentul când arestarea preventivă egală cu pedeapsa pronunțată este anterior rămânerii definitive a hotărârii. Se poate observa că în această materie, hotărârea pronunțată de instanța de judecată este executorie de la data pronunțării și nu a rămânerii sale definitive.
Mai mult decât atât, pentru a se da eficiență deplină prevederilor art. 350 alin. 6, administrația locului de deținere va urmări și dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv.
În acest sens, instanța de judecată trebuie să comunice, imediat după pronunțare, locului de deținere o copie după dispozițiile hotărârii.
2.2. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune cu privire la luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de preventive
2.2.1. Considerații preliminare
Începând cu anul 1990, în acest domeniu au survenit numeroase modificări de natură să asigure noi garanții privind respectarea riguroasă a normelor privind restrângerea libertății persoanei sau privarea de libertate a acesteia în cursul procesului penal.
Modificările sunt în concordanță cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Notăm însă faptul că legiuitorul nu a reușit întotdeauna să creeze o perfectă consonanță între aceste instituții și reglementările în ansamblu existente în Codul de procedura penală. O primă observație care se impune în acest sens este aceea referitoare la instituția recursului care poate fi declarat împotriva unor încheieri ale instanței privind luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de prevenție. În acest sens, nu s-au creat condițiile legale ale exercitării recursului daca avem în vedere cazurile limitative arătate în art. 3859 . Calea de atac a recursului în materia măsurilor de prevenție trebuie să aibă un regim special și să poată fi exercitată în cazuri speciale enunțate expres în lege.
Autorii de specialitate consideră că, în ceea ce privește, recursul declarat împotriva unei astfel de încheieri, sunt incidente dispozițiile art. 3859 alin. 3, potrivit cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Observăm că textul invocat se referă la hotărâri judecătorești în general, fără a distinge între sentințe, decizii sau încheieri.
O a doua observație vizează reglementarea soluționării recursului în domeniul măsurilor de prevenție în raport cu prevederile generale cuprinse în art. 38515 care prevăd soluțiile la recurs.
2.2.2. Plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii
Potrivit art. 1401 împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-au luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înaintea de expirarea celor 24 de ore, la prim-procurorul Parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 278 alin. 1 și 2.
Întrucât se face trimitere la art. 278 ce reprezintă, în materia plângerii contra actelor procurorului, regula, consideram că cel nemulțumit de modul în care plângerea este soluționată de prim-procuror sau, după caz, de procurorul ierarhic superior se poate adresa instanței în condițiile art.2781.
Procurorul se pronunță prin ordonanță înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii, iar când consideră că aceasta este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.
2.2.3. Plângerea împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive revăzute în art. 136 lit. b) și c)
Potrivit art. 1402, împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligatorii de a nu părăsi țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența sa judece cauza în primă instanță.
Dosarul va fi înaintat instanței în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluționează, în camera de consiliu, în termen de 3 zile.
Deși citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii; în schimb prezența procurorului la judecarea plângerii este obligatorie (art. 1402 alin.4).
Instanța se pronunță în aceiași zi, prin încheiere, iar în situația în care consideră ca măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei.
În lipsa unor dispoziții exprese privind calea de atac ce se poate exercita împotriva unei astfel de încheieri, considerăm că hotărârea instanței este definitivă, mai ales că indiferent de soluția pronunțată, dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea plângerii.
Observăm că atât prevederile art. 1402 cât și cele ale art. 278 fac referire la plângerea împotriva unor măsuri luate de procuror, însă, printr-o interpretare sistematică, în cazul în care plângerea se referă la măsurile de prevenție arătate în art. 136 lit. b) și c) (obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara), considerăm că se aplică cu întâietate dispozițiile art. 1402, ele având un caracter special și autonom față de reglementarea generală.
2.2.4. Calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive
a) Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă
Potrivit art. 1403, împotriva încheierii instanței, în care se dispune, în tot timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, împotriva încheierii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.
Din economia dispozițiilor art. 1403 alin. 1, rezultă, printr-o interpretare „per a contrario” că nu pot fi atacate cu recurs ‚încheierile prin care instanța nu dispune (refuză deci) luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive. Considerăm că în ceea ce privește regimul unor astfel de încheieri, se aplică regula stabilită în art. 361 și art. 3851 potrivit căreia ele pot fi atacate cu apel ori, după caz, cu recurs numai o dată cu fondul și după rezolvarea cauzei în primă instanță.
Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fața instanței și va fi ascultat în prezența apărătorului sau. În cazul când acesta se afla internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se da cuvântul pentru a pune concluzii.
În literatura de specialitate se apreciază că prin această dispoziție se încalcă dreptul inculpatului la apărare cel puțin în ipoteza în care legea prevede că deplasarea sa nu este posibilă. Ne întrebăm – cine apreciază imposibilitatea de deplasare și în ce situații apare această imposibilitate în afara celei în care acesta se află internat în spital? Credem că această dispoziție a legii poate conduce, uneori, la aprecieri arbitrate privind posibilitatea de deplasarea inculpatului în fața instanței și, implicit, la eludarea exercitării dreptului de apărare al acestuia.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluționează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului și în termen de 3 zile în cazul arestării inculpatului (art. 1403 alin. 5).
Instanța se pronunță în aceeași zi prin încheiere, iar când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. Observăm că, dacă în cazul revocării măsurii reținerii, măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi țara, legea nu face precizări cu privire la un anumit termen, în cazul revocării măsurii arestării preventive ca urmare a admiterii plângerii formulate în temeiul art. 1403, se prevede în mod expres punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Potrivit art. 1403 alin. 8, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109 din octombrie 2003, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri, nu este suspensiv de executare, înlăturându-se astfel neconcordanțele existente în vechea reglementare. În consecință, încheierea instanței în aceste cazuri își produce efectele până la rezolvarea recursului învinuitului sau inculpatului.
Dosarul se restituie instanței a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
b ) Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive
În lumina art. 141, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.
Rămân valabile observațiile făcute în subsecțiunea precedentă, conform cărora încheierile prin care instanța nu dispunea luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive nu pot fi recurate decât o dată cu fondul.
Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei zile. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Potrivit art.141 alin. 3, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. În consecință, o astfel de încheiere își produce efectele până la rezolvarea recursului.
Astfel, modificarea adusă de Legea nr. 281/2003, s-a rezolvat, în sensul pentru care am pledat în mai multe lucrări anterioare, o problemă, cu grave implicații practice; în vechea reglementare, atunci când instanța constata cercetarea de drept a arestării preventive, punerea de îndată în libertate a celui arestat , așa cum legea cerea imperativ, nu se putea realiza dacă procurorul declara recurs, deoarece recursul său era suspensiv de executare. Prin urmare, până la rezolvarea recursului și confirmarea de către instanța superioară, inculpatul rămânea în stare de arest fără nici un temei legal, încălcându-se astfel principiile fundamentale ale legalității și garantării libertății persoanei.
Printr-o interpretare „per a contrario” a dispozițiilor art. 141 alin. final, rezultă că recursul declară împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive precum și încheierea prin care s-a constatat încetarea de drept a oricărei alte măsuri de prevenție cu excepția arestării preventive este suspensiv de executare, efectele unei astfel de încheieri fiind suspendate pe perioada soluționării recursului.
În această cale de atac sunt asimilate și anumite cereri ale inculpatului privind starea sa de libertate. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că cererea inculpatului privind întreruperea executării pedepsei, deși condamnarea nu era definitivă, trebuie considerată ca o cerere de revocare a arestării preventive și trimisă instanței de recurs pe al cărei rol se află dosarul. Într-o asemenea situație, instanța de recurs, pronunțându-se asupra recursului, va trebui să decidă și asupra eventualei cereri a recurentului de revocare a arestării preventive în funcție de admiterea sau respingerea recursului.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat, în mod concret, subliniem noi, că încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul.
CAPITOLUL 3: OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI LOCALITATEA
3.1. Considerente generale
„Libertatea este fundamentul dreptului” scria Mircea Djuvara în reflectarea sa asupra fundamentului dreptului. Continuându-și aserțiunea autorul arăta că „spre a pune problema dacă o faptă a cuiva este dreaptă sau nedreaptă trebuie mai întâi să punem postulatul că acel cineva a fost liber, atunci când a făcut-o. Dacă nu a fost liber atunci orice problemă de drept dispare și apare numai o problemă științifică, alta decât de drept”.
Dreptul la liberă circulație se înscrie între drepturile care derivă din demnitatea și valoarea inerentă a persoanei umane. În lumina acestor constatări putem spune că în condițiile în care se impune luarea măsurilor preventive, acestea vizează o restricție la nivelul libertății individuale, ca drept fundamental, iar în particular operează o restricție și în privința componenței sale dreptul la liberă circulație, fie prin „amputare” în cazul măsurilor preventive privative de libertate, fie prin „limitare” în cazul măsurilor preventive neprivative de libertate.
Măsurile neprivative sunt reglementate, în principal, în art. 145 și 1451 C. pr. pen., dar le sunt incidente și dispozițiile normative cu caracter general din material măsurilor preventive prevăzute de art. 136, 139, 140, 1402, 1403 C. pr. pen.
Am arătat că rațiunea instituirii, încă din 1969, a măsurilor restrictive a fost aceea de a acoperi acele situații în care:
– deși organul judiciar întrevede unele riscuri pentru buna desfășurare a procesului penal, consideră că pentru prevenirea acestora nu este necesară privarea de libertate;
– deși sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea unei măsuri privative de libertate, datorită unor împrejurări ce țin de vârsta, de starea de sănătate, de riscul pierderii locului de muncă sau al întreruperii studiilor, organul judiciar poate alege o măsură neprivativă de libertate;
3.2. Conținutul măsurii
Ca măsură preventivă, restrictivă de libertate, obligarea de a nu părăsi localitatea este mai nouă în legislația noastră fiind reglementată pentru prima oară în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Acest cod a instituit o măsură prin care făptuitorul nu este privat de libertate, impunându-i-se numai restricții privitoare la posibilitățile de mișcare. Măsura nu are, deci, un caracter tradițional în dreptul românesc, iar în practica din acest domeniu se întâlnește destul de rar. Conținutul acestei măsuri este fixat de art. 145 Cod de procedură penală, care prevede că „măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului care a dispus această măsură” și numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 alin. 1 Cod de procedură penală.
Legiuitorul român a instituit o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricții și fără garanții pentru împiedicarea sustragerii lui de la urmărire sau judecată.
Împrejurări cum ar fi starea de sănătate, necesitatea prezenței la locul de muncă sau evitarea întreruperii studiilor, sunt cazuri care pot justifica luarea unei măsuri neprivative de libertate, cum este cea pe care o analizăm.
Legea română de procedură penală nu enumeră situațiile în care măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată, ci lasă la latitudinea organelor judiciare penale stabilirea unei asemenea situații în fiecare cauză în parte. Totuși, pentru a evita arbitrariul și abuzurile, legea precizează anumite condiții în care măsura poate fi luată de către procurori sau de către instanța de judecată.
B. Condiții
Potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 3 și art. 136 alin. 1 Cod de procedură penală, obligația de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Desigur, problema îndeplinirii acestei condiții se va pune numai în măsura în care a început urmărirea penală de către organul de cercetare penală sau procuror (când făptuitorul devine învinuit) sau a fost sesizată instanța de judecată ( când măsura se ia de către acest organ judiciar).
Din redactarea art. 145 alin.1, care trimite la art. 143 alin 1 Cod de procedură penală, rezultă ca legiuitorul a prevăzut condiția existenței unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită fapta penală, numai atunci când măsura se ia în cursul urmăririi penale. În această fază a procesului penal măsura se ia pe cale de ordonanță de către procuror.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
Neîndoielnic și pentru faza de judecată sunt necesare probe în vederea luării măsurii, pentru că restrângerea libertății unei persoane este o atingere gravă adusă unui drept constituțional care nu poate fi concepută în absența unor probe sau indicii temeinice de vinovăție, indiferent de faza procesuală în care acesta intervine. Legiuitorul nu a mai prevăzut expres o asemenea condiție, pentru că se apreciază că atunci când o cauză a ajuns la instanța de judecată înseamnă că există probe în acest sens.
O problemă ce a declanșat unele controverse, în doctrină și practică, se referă la condiționarea obligării de a nu părăsi localitatea și de prezența vreunuia dintre cazurile indicate de art. 148 Cod de procedură penală. Articolul 145 care reglementează conținutul măsurilor face trimiterea numai la alin 1 al art. 143, în care se precizează condițiile reținerii fără nici o referire la art. 148 Cod de procedură penală. Pentru măsura reținerii condiția existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 este expres prevăzută în art. 143 alin. 2, mențiune pe care nu o constatăm și în privința obligației de a nu părăsi localitatea.
Concluzia ce se poate desprinde, susținută, de altfel, de majoritatea autorilor este aceea că pentru această măsură preventivă nu este necesar să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148, fiind suficiente cele două condiții: existența unor probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și pedepsirea cu detenție pe viață sau cu închisoare a faptei penale săvârșite (art. 136 alin. 1).
În acord cu opinia majoritară apreciem că măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind restrictivă iar nu privativă de libertate, nu se impune existența vreunui caz din cele prevăzute de art. 148 Cod de procedură penală. Dacă ar fi fost o omisiune a legiuitorului acesta ar fi sesizat-o între timp, aducând completările necesare, în cadrul numeroaselor modificări și completări pe care Codul de procedură penală le-a suportat.
3.3.Aplicarea și încetarea măsurii preventive de a nu părăsi localitatea
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, de către procuror, cât și în faza judecății, de către instanțele de judecată. Organele de cercetare penală nu pot lua această măsură, întrucât art. 145 alin. 1 prevede expres că : „îndatorirea de a nu părăsi localitatea poate fi impusă numai de către procuror sau de către instanța de judecată”.
În cursul urmăririi penale măsura se ia pe cale de ordonanță, de către procurorul care efectuează acte de urmărire penale în cauzele pe care le supraveghează (art. 209 alin. 2 ) sau efectuează obligatoriu urmărirea penală în cazul infracțiunilor indicate de art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală; din conținutul art. 209 Cod de procedură penală nu rezultă că ordonanța procurorului de a nu părăsi localitatea ar fi supusă confirmării prim-procurorului unității sau organului ierarhic superior (ca în cazul arestării preventive – art. 209 alin. 5).
Pentru apărarea garanțiilor privind libertatea persoanei n-ar fi lipsit de utilitate ca legiuitorul să supună această măsură confirmării de către prim-procurorul parchetului sau cel ierarhic superior.
Procurorul poate lua măsura obligării de a nu părăsi localitatea și atunci când înlocuiește o măsură preventivă mai severă cu una blândă. În practica Curții de Apel Constanța, de exemplu, după revocarea măsurii arestării preventive, procurorul a înlocuit prin ordonanță obligarea inculpaților de a nu părăsi localitatea pe timp de 30 de zile.
Unele precizări se impun în legătură cu luarea acestei măsuri în cazurile în care urmărirea penală este efectuată de către organul de cercetare penală. Cum arătam mai sus, organul de cercetare penală nu poate lua direct această măsură, dar în baza art. 138 Cod de procedură penală poate întocmi un referat motivat pe care îl înaintează procurorului care supraveghează cauza. Referatul prin care procurorul este sesizat trebuie să cuprindă fapta săvârșită și încadrarea sa juridică, precum și temeiurile concrete care au determinat propunerea.
Art. 138 alin. 1 cod de procedură penal obligă procurorul de a examina dosarul cauzei; obligarea procurorului la examinarea dosarului este o garanție în plus a temeiniciei măsurilor ce urmează a fi luate. Pentru a asigura condițiile examinării dosarului, acesta trebuie înaintat procurorului odată cu referatul prin care se solicită luarea măsurii. Dacă din anumite cauze înaintarea dosarului nu este posibilă, procurorul trebuie să-l examineze la sediul organului de cercetare penală.
După examinarea dosarului cauzei, procurorul este obligat să se pronunțe cu privire la propunere în termen de 24 de ore (art. 138 alin 2). Acest termen este de recomandare, astfel încât nerespectarea sa atrage doar sancțiuni disciplinare pentru procuror. Durata scurtă a acestui termen este justificată de necesitatea asigurării rapide a bunei desfășurări a procesului penal, trecerea timpului putând compromite activitățile procedurale. Cât privește calculul acestui termen procedural, aplicabile sunt dispozițiile art. 186 care prevede că nu se ia în calcul ora când acesta începe și se sfârșește (se calculează, deci pe ore libere).
În cursul judecății măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către instanța de judecată în baza art. 145 alin. 1 Cod de procedură penală. Articolul menționat nu se referă și la actul procedural prin care instanța aduce la îndeplinire această posibilitate. De aceea, dispoziția menționată trebuie coroborată cu art. 302 alin. 2 Cod de procedură penală, care prevede că „instanța de judecată se pronunță asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății prin încheiere motivată”. Încheierea trebuie să cuprindă datele prevăzute de art. 305 alin 1 lit. a – i Cod de procedură penală pentru orice încheiere de ședință. În plus, încheierea prin care se dispune luarea măsurii preventive a obligării de a părăsi localitatea trebuie să cuprindă și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită precum și temeiurile concrete care au determinat luarea acesteia.
Întrucât nu se referă la fondul cauzei, ci la un raport procesual adiacent, încheierea la care ne-am referit poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă; deși legea nu prevede, atât ordonanța procurorului cât și încheierea instanței prin care se ia măsura de a nu părăsi localitatea, trebuie să se comunice organelor de poliție care au obligația să verifice modul în care se respectă măsura stabilită și să sesizeze în caz de nesocotire a ei, organul judiciar care a dispus măsura.
Durata măsurii
În privința duratei măsurii preventive de a nu părăsi localitatea trebuie avute în vedere dispozițiile art. 145 alin.2 Cod de procedură penală, potrivit cărora, dacă măsura se stabilește în cursul urmăririi penale, ea nu poate depăși 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata poate fi mai mică de 30 de zile.
Art. 145 Cod de procedură penală mai prevede că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani (art. 145 alin. 2).
Conținutul măsurii analizate constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără aprobarea organului judiciar care a dispus-o. Deci potrivit legislației noastre, măsura obligării de a nu părăsi localitatea privește o singură limitare, în ideea ocrotirii libertății persoanei și limitării acesteia numai la cazurile în care se impune în mod necesar. Prin noțiunea de localitate în care trăiește trebuie înțeleasă localitatea în care învinuitul sau inculpatul își are reședința sau domiciliul legal.
Procurorul sau instanța de judecată pot încuviința ca învinuitul sau inculpatul să părăsească localitatea în anumite perioade pentru a se deplasa la locul de muncă ori pentru a rezolva probleme personale.
De asemenea, dacă după luarea măsurii intervin asemenea situații care ar reclama prezența învinuitului sau inculpatului în altă localitate, procurorul la propunerea organelor de cercetare penală sau din oficiu, ori instanța de judecată pot încuviința părăsirea localității stabile, numai dacă apreciază că desfășurarea procesului nu va fi negativ influențată.
În cazul în care obligația impusă învinuitului sau inculpatului, prin această măsură, este nesocotită, se poate lua împotriva acestora alte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea acestora. Formularea alin. 3 din art. 145 Cod de procedură penală care reglementează conținutul măsurii pe care o analizăm, a determinat în literatură și practică puncte de vedere diferite. Pornind chiar de la conținutul textului unii autori au argumentat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare altă măsură privativă de libertate (atât reținere cât și arestare preventivă). După alți autori în caz de înlocuire a acestei măsuri nu s-ar justifica decât măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului. Considerăm întemeiat acest ultim punct de vedere, întrucât în caz de nesocotire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, nu se poate ajunge la o simplă înlocuire a acesteia. În ideea de a-l sancționa pe cel supus măsurii trebuie aplicată o măsură mai severă și aceasta nu poate fi decât arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Referirea la art. 145 alin. 3 Cod de procedură penală la una din celelalte măsuri poate fi interpretată în sensul că se poate lua fie măsura arestării învinuitului, fie cea a inculpatului.
CAPITOLUL 4: OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI TARA
4.1. Definiția și conținutul măsurii
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, în cadrul măsurilor de prevenție, s-a introdus o nouă măsură restrictivă de libertate și anume obligarea de a nu părăsi țara, ce constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Potrivit art. 1451 alin. 2 Cod de procedură penală, condițiile și procedura de luare a cestei măsuri sunt cele prevăzute de art. 145 pentru obligarea de a nu părăsi localitatea, care se aplică în mod corespunzător.
Pentru a se asigura respectarea acestei măsuri, copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului și Secției de Poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră.
Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii (art. 1451 alin. final).
Dispoziții asemănătoare există și în Codul de procedură penală al Republicii Bulgaria (art. 153a alin. 1, 153f alin. 1 și 180). Procurorul care a dispus această măsură trimite o copie de pe ordonanță Ministerului Administrației și Internelor – Serviciul Național „Poliția de Frontieră” Sofia pentru a fi comunicată tuturor punctelor de control trecere frontieră din țară.
În practică ar putea apărea o problemă, dacă învinuitul sau inculpatul față de care s-a luat măsura preventivă „obligarea de a nu părăsi țara” intră în incinta unei ambasade a unui stat străin aflată pe teritoriul României sau urcă pe o navă sub pavilionul altei țări.
În această situație se poate considera că acesta a nesocotit interdicția pe care măsura preventivă o impune, iar dacă organul judiciar constată că a făcut-o cu rea-credință considerăm că situația poate fi calificată ca fiind o încălcare a interdicției pe care măsura preventivă pendinte o presupune, cu toate consecințele care decurg din aceasta. Reiterăm și în acest caz observația anterioară că la data dispunerii măsurii organul judiciar trebuie să informeze învinuitul sau inculpatul care sunt limitele teritoriale în care se poate „mișca liber” și evident acestea trebuie să fie cele ale României.
O situație deosebită poate apărea în cazul în care învinuitul sau inculpatul este cetățean străin și nu are posibilitatea să locuiască în România pe durata măsurii preventive, pe care organul judiciar o socotește oportună în cauză.
Credem că în această situație i se creează învinuitului sau inculpatului o situație echivalentă sau poate mai dificilă decât cea care ar rezulta dacă s-ar dispune o măsură privativă de libertate.
4.2. Condițiile în care poate fi dispusă măsura
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara a fost introdusă prin art. 145 și constă în îndatorirea impusă de procuror, învinuitului sau inculpatului, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus măsura.
Dispozițiile art. 145 se aplică în mod corespunzător și în cazul obligării de a nu părăsi țara. Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului și secției de poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii. Împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea se soluționează în camera de consiliu. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie .
Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie. Dosarul va fi înaintat instanței în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluționează în termen de 3 zile.
Instanța se pronunță în aceeași zi cu judecata, prin încheiere, judecată stabilită și efectuată în termenul de 3 zile. Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanței procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea plângerii. Este de observat că în cursul urmăririi penale nu este reglementată vreo cale de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) și c).
În art. 141 din C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării, în cursul judecății, cu recurs de către procuror sau inculpat, a încheierii dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive.
În conformitate cu art. 21, art. 24 și art.25, din Constituție socotim că de lege ferenda este necesar ca și în faza urmăririi penale, să se prevadă cel puțin o cale de atac împotriva încheierii instanței prin care se soluționează plângerea împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) și c).
Potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 3 și art. 136 alin. 1 Cod de procedură penală, obligația de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Desigur, problema îndeplinirii acestei condiții se va pune numai în măsura în care a început urmărirea penală de către organul de cercetare penală sau procuror (când făptuitorul devine învinuit) sau a fost sesizată instanța de judecată ( când măsura se ia de către acest organ judiciar).
Din redactarea art. 145 alin.1, care trimite la art. 143 alin 1 Cod de procedură penală, rezultă ca legiuitorul a prevăzut condiția existenței unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită fapta penală, numai atunci când măsura se ia în cursul urmăririi penale. În această fază a procesului penal măsura se ia pe cale de ordonanță de către procuror.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
Neîndoielnic și pentru faza de judecată sunt necesare probe în vederea luării măsurii, pentru că restrângerea libertății unei persoane este o atingere gravă adusă unui drept constituțional care nu poate fi concepută în absența unor probe sau indicii temeinice de vinovăție, indiferent de faza procesuală în care acesta intervine. Legiuitorul nu a mai prevăzut expres o asemenea condiție, pentru că se apreciază că atunci când o cauză a ajuns la instanța de judecată înseamnă că există probe în acest sens.
O problemă ce a declanșat unele controverse, în doctrină și practică, se referă la condiționarea obligării de a nu părăsi localitatea și de prezența vreunuia dintre cazurile indicate de art. 148 Cod de procedură penală. Articolul 145 care reglementează conținutul măsurilor face trimiterea numai la alin 1 al art. 143, în care se precizează condițiile reținerii fără nici o referire la art. 148 Cod de procedură penală. Pentru măsura reținerii condiția existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 este expres prevăzută în art. 143 alin. 2, mențiune pe care nu o constatăm și în privința obligației de a nu părăsi localitatea.
Concluzia ce se poate desprinde, susținută, de altfel, de majoritatea autorilor este aceea că pentru această măsură preventivă nu este necesar să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148, fiind suficiente cele două condiții: existența unor probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și pedepsirea cu detenție pe viață sau cu închisoare a faptei penale săvârșite (art. 136 alin. 1).
În acord cu opinia majoritară apreciem că măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind restrictivă iar nu privativă de libertate, nu se impune existența vreunui caz din cele prevăzute de art. 148 Cod de procedură penală. Dacă ar fi fost o omisiune a legiuitorului acesta ar fi sesizat-o între timp, aducând completările necesare, în cadrul numeroaselor modificări și completări pe care Codul de procedură penală le-a suportat.
4.3. Încetarea aplicării măsurii preventive de a nu părăsi țara
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, de către procuror, cât și în faza judecății, de către instanțele de judecată. Organele de cercetare penală nu pot lua această măsură, întrucât art. 145 alin. 1 prevede expres că : „îndatorirea de a nu părăsi localitatea poate fi impusă numai de către procuror sau de către instanța de judecată”.
În cursul urmăririi penale măsura se ia pe cale de ordonanță, de către procurorul care efectuează acte de urmărire penale în cauzele pe care le supraveghează (art. 209 alin. 2 ) sau efectuează obligatoriu urmărirea penală în cazul infracțiunilor indicate de art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală; din conținutul art. 209 Cod de procedură penală nu rezultă că ordonanța procurorului de a nu părăsi localitatea ar fi supusă confirmării prim-procurorului unității sau organului ierarhic superior (ca în cazul arestării preventive – art. 209 alin. 5).
Pentru apărarea garanțiilor privind libertatea persoanei n-ar fi lipsit de utilitate ca legiuitorul să supună această măsură confirmării de către prim-procurorul parchetului sau cel ierarhic superior.
Procurorul poate lua măsura obligării de a nu părăsi localitatea și atunci când înlocuiește o măsură preventivă mai severă cu una blândă. În practica Curții de Apel Constanța, de exemplu, după revocarea măsurii arestării preventive, procurorul a înlocuit prin ordonanță obligarea inculpaților de a nu părăsi localitatea pe timp de 30 de zile.
Unele precizări se impun în legătură cu luarea acestei măsuri în cazurile în care urmărirea penală este efectuată de către organul de cercetare penală. Cum arătam mai sus, organul de cercetare penală nu poate lua direct această măsură, dar în baza art. 138 Cod de procedură penală poate întocmi un referat motivat pe care îl înaintează procurorului care supraveghează cauza. Referatul prin care procurorul este sesizat trebuie să cuprindă fapta săvârșită și încadrarea sa juridică, precum și temeiurile concrete care au determinat propunerea.
Art. 138 alin. 1 cod de procedură penal obligă procurorul de a examina dosarul cauzei; obligarea procurorului la examinarea dosarului este o garanție în plus a temeiniciei măsurilor ce urmează a fi luate. Pentru a asigura condițiile examinării dosarului, acesta trebuie înaintat procurorului odată cu referatul prin care se solicită luarea măsurii. Dacă din anumite cauze înaintarea dosarului nu este posibilă, procurorul trebuie să-l examineze la sediul organului de cercetare penală.
După examinarea dosarului cauzei, procurorul este obligat să se pronunțe cu privire la propunere în termen de 24 de ore (art. 138 alin 2). Acest termen este de recomandare, astfel încât nerespectarea sa atrage doar sancțiuni disciplinare pentru procuror. Durata scurtă a acestui termen este justificată de necesitatea asigurării rapide a bunei desfășurări a procesului penal, trecerea timpului putând compromite activitățile procedurale. Cât privește calculul acestui termen procedural, aplicabile sunt dispozițiile art. 186 care prevede că nu se ia în calcul ora când acesta începe și se sfârșește (se calculează, deci pe ore libere).
În cursul judecății măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către instanța de judecată în baza art. 145 alin. 1 Cod de procedură penală. Articolul menționat nu se referă și la actul procedural prin care instanța aduce la îndeplinire această posibilitate. De aceea, dispoziția menționată trebuie coroborată cu art. 302 alin. 2 Cod de procedură penală, care prevede că „instanța de judecată se pronunță asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății prin încheiere motivată”. Încheierea trebuie să cuprindă datele prevăzute de art. 305 alin 1 lit. a – i Cod de procedură penală pentru orice încheiere de ședință. În plus, încheierea prin care se dispune luarea măsurii preventive a obligării de a părăsi localitatea trebuie să cuprindă și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită precum și temeiurile concrete care au determinat luarea acesteia.
Întrucât nu se referă la fondul cauzei, ci la un raport procesual adiacent, încheierea la care ne-am referit poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă; deși legea nu prevede, atât ordonanța procurorului cât și încheierea instanței prin care se ia măsura de a nu părăsi localitatea, trebuie să se comunice organelor de poliție care au obligația să verifice modul în care se respectă măsura stabilită și să sesizeze în caz de nesocotire a ei, organul judiciar care a dispus măsura.
Durata măsurii
În privința duratei măsurii preventive de a nu părăsi localitatea trebuie avute în vedere dispozițiile art. 145 alin.2 Cod de procedură penală, potrivit cărora, dacă măsura se stabilește în cursul urmăririi penale, ea nu poate depăși 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata poate fi mai mică de 30 de zile.
Art. 145 Cod de procedură penală mai prevede că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani (art. 145 alin. 2).
Conținutul măsurii analizate constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără aprobarea organului judiciar care a dispus-o. Deci potrivit legislației noastre, măsura obligării de a nu părăsi localitatea privește o singură limitare, în ideea ocrotirii libertății persoanei și limitării acesteia numai la cazurile în care se impune în mod necesar. Prin noțiunea de localitate în care trăiește trebuie înțeleasă localitatea în care învinuitul sau inculpatul își are reședința sau domiciliul legal.
Procurorul sau instanța de judecată pot încuviința ca învinuitul sau inculpatul să părăsească localitatea în anumite perioade pentru a se deplasa la locul de muncă ori pentru a rezolva probleme personale.
De asemenea, dacă după luarea măsurii intervin asemenea situații care ar reclama prezența învinuitului sau inculpatului în altă localitate, procurorul la propunerea organelor de cercetare penală sau din oficiu, ori instanța de judecată pot încuviința părăsirea localității stabile, numai dacă apreciază că desfășurarea procesului nu va fi negativ influențată.
În cazul în care obligația impusă învinuitului sau inculpatului, prin această măsură, este nesocotită, se poate lua împotriva acestora alte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea acestora. Formularea alin. 3 din art. 145 Cod de procedură penală care reglementează conținutul măsurii pe care o analizăm, a determinat în literatură și practică puncte de vedere diferite. Pornind chiar de la conținutul textului unii autori au argumentat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare altă măsură privativă de libertate (atât reținere cât și arestare preventivă). După alți autori în caz de înlocuire a acestei măsuri nu s-ar justifica decât măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului. Considerăm întemeiat acest ultim punct de vedere, întrucât în caz de nesocotire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, nu se poate ajunge la o simplă înlocuire a acesteia. În ideea de a-l sancționa pe cel supus măsurii trebuie aplicată o măsură mai severă și aceasta nu poate fi decât arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Referirea la art. 145 alin. 3 Cod de procedură penală la una din celelalte măsuri poate fi interpretată în sensul că se poate lua fie măsura arestării învinuitului, fie cea a inculpatului.
CAPITOLUL 5: JURISPRUDENTA
Obligarea de a nu părăsi localitatea dispusă de instanță în cursul urmăririi penale. Revocarea măsurii preventive. Organul judiciar competent
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
– obligarea de a nu părăsi localitatea dispusă de instanță în cursul urmăririi penale
– revocarea măsurii preventive
– organul judiciar competent
C. proc. pen., art. 139, art. 145
În cazul în care măsura preventivă privind obligarea de a nu părăsi localitatea a fost dispusă, în cursul urmăririi penale, de către instanța de judecată, competența de a soluționa cererea de revocare a acestei măsuri preventive revine instanței de judecată, întrucât procurorul nu are competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurilor preventive dispuse de către instanța de judecată.
I.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 199 din 16 martie 2007
Prin cererea înregistrată sub nr. 2081/1/2007 din 2 martie 2007, inculpatul B.V. a solicitat instanței revocarea prelungirii măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă, în cursul urmăririi penale, de Înalta Curte de Casație și Justiție în Completul de 9 judecători, prin încheierea nr. 56 din 22 ianuarie 2007.
În motivarea cererii, inculpatul a invocat nelegalitatea și netemeinicia măsurii dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Inculpatul a precizat că cererea sa este o cerere de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea și se întemeiază, în drept, pe dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Verificându-și competența în raport cu dispozițiile legale invocate și cu obiectul cererii formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este competentă să soluționeze cauza pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Dispozițiile art. 145 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecații, de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără încuviințarea organului care a dispus aceasta măsură, iar în art. 136 alin. (4) C. proc. pen. se prevede că măsura obligării de a nu părăsi localitatea se poate lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, și de instanța de judecata, în cursul judecații.
În art. 139 alin. (31) C. proc. pen. se prevede că atunci când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanța.
Toate aceste dispoziții legale duc la concluzia că, atunci când măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea a fost dispusă de judecător sau de instanța de judecată, numai aceste organe judiciare se pot pronunța asupra înlocuirii sau revocării măsurii procesuale. În acest mod, se consacră nu numai principiul simetriei juridice în adoptarea actelor procesuale, ci se recunoaște autoritatea judiciară a actelor îndeplinite de judecător sau de instanță, care exclude posibilitatea verificării de către procuror a legalității măsurilor dispuse de singurul organ judiciar care întrunește cerințele de obiectivitate și imparțialitate în înfăptuirea justiției.
Considerentele de mai sus îndreptățesc instanța să se învestească și să procedeze la analiza temeiniciei cererii formulate de inculpat.
Sub aspectul temeiniciei cererii de revocare a măsurii preventive, se constată că, prin încheierea nr. 56 din 22 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, s-a respins propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului și s-a stabilit măsura obligării de a nu părăsi municipiul București pe o perioadă de 30 de zile, de la 23 ianuarie 2007 până la 21 februarie 2007.
Ulterior, prin Ordonanța nr. 222/D/P/2006 din 19 februarie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a dispus prelungirea măsurii preventive pe o durată de 30 de zile, de la 21 februarie 2007, orele 24:00 până la 23 martie 2007, orele 24:00.
Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., text de lege invocat de inculpat în susținerea cererii, când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
Luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una dintre măsurile preventive, între care și măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În alin. (8) al aceluiași articol se prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Potrivit art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin. (1) C. proc. pen., luarea măsurii preventive fiind condiționată de ascultarea inculpatului în prezența apărătorului și existența probelor sau indiciilor temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
La luarea măsurii preventive s-au respectat în totalitate prevederile legale enunțate. Măsura obligării de a nu părăsi municipiul București a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în Completul de 9 judecători, ca instanță de recurs, atunci când a fost sesizată cu recursul împotriva încheierii de prelungire a arestării preventive a inculpatului, în scopul de a se asigura desfășurarea normală a procesului penal, ținând seama de faptul că inculpatul B.V. este cetățean străin, iar cauza penală în care este implicat este o cauză deosebit de complexă a cărei soluționare impune prezența inculpatului în municipiul București, cu atât mai mult cu cât, prin numeroasele cereri cu obiect juridic diferit, dar cu aceeași finalitate, a provocat, împreună cu ceilalți inculpați, întârzierea finalizării urmăririi penale.
În consecință, s-a constatat competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a cererii privind revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea și s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acesteia.
Arestare preventivă. Încălcarea, cu rea-credință, a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori a obligațiilor care îi revin inculpatului pe durata acestor măsuri
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă
Indice alfabetic: Drept procesual penal
– arestare preventivă
C. proc. pen., art. 148 alin. (1) lit. a1)
În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri.
Măsura arestării preventive, întemeiată pe aceste dispoziții, poate fi luată numai după ce, în prealabil, s-a dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, iar inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura restrictivă de libertate ori obligațiile care îi revin pe durata acestei măsuri. Reaua-credință în încălcarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori a obligațiilor care îi revin inculpatului pe durata acestei măsuri nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informațiile furnizate de organul de poliție desemnat să supravegheze executarea măsurii, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă măsura sau obligațiile au fost încălcate, cu rea-credință, de către inculpat.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1674 din 28 aprilie 2010
Prin încheierea de ședință din 21 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, între altele, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen., înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin încheierea din 21 noiembrie 2007 de către Tribunalul Brașov, cu măsura arestării preventive.
În temeiul dispozițiilor art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data încarcerării inculpatului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 8 martie 2005 s-a dispus – între altele – trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului G.E. pentru comiterea unei infracțiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (4), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., a unei tentative la furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., a unei infracțiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1), lit. a), e), g) și i) și alin. (4) C. pen., a infracțiunii prevăzute în art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. și a infracțiunilor prevăzute în art. 78 alin. (1), respectiv, în art. 79 alin. (4) din O. U. G. nr. 195/2002.
Ulterior, în cursul judecății în fond, măsura arestării preventive a inculpatului G.E. a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului G.E. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Prin aceeași încheiere i s-a impus inculpatului să respecte obligațiile prevăzute în art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., printre care și aceea de a se prezenta la instanța de judecată ori de câte ori este chemat.
Prin sentința penală nr. 578/S din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Brașov a dispus condamnarea inculpaților, pentru inculpatul G.E. fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare, urmând ca inculpatul să execute 11 ani închisoare și interzicerea drepturilor pe o perioadă de 2 ani.
Totodată, s-a constatat că față de inculpatul G.E. s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, măsură valabilă pe parcursul întregului proces penal sau până la revocarea ori înlocuirea ei.
Instanța de apel, la termenul de judecată din 21 aprilie 2010, a constatat că inculpatul nu s-a prezentat și nici nu a adus la cunoștință instanței despre existența vreunui motiv temeinic de împiedicare, împrejurare în care, din oficiu, a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. și art. 160a C. proc. pen., cu referire la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.
S-a reținut că inculpatul G.E. a încălcat cu rea-credință obligația care îi revenea conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., respectiv să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat.
Reaua-credință a inculpatului a fost dovedită și prin faptul că la termenul de judecată anterior, din data de 24 martie 2010, acesta a fost prezent personal și a luat termenul în cunoștință. Mai mult, la acel termen i s-a pus în vedere inculpatului G.E. să se prezinte la termenul următor (cel din data de 21 aprilie 2010) pentru că se va pune în discuție necesitatea audierii sale, în situația în care va dori să dea declarație în fața curții de apel.
Cu toate acestea, inculpatul G.E. nu s-a prezentat și nici nu a adus la cunoștința instanței că ar exista vreun motiv temeinic care l-ar împiedica să se prezinte.
Prin urmare, devin aplicabile prevederile art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
S-a apreciat ca fiind îndeplinite și temeiurile prevăzute în art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., în sensul că inculpatul G.E. a încălcat, cu rea-credință, obligațiile ce-i revin pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, existând probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, aspecte ce rezultă din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești.
Pe cale de consecință, instanța de apel, în baza art. 145 alin. (3) C. proc. pen., a înlocuit măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin încheierea din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, cu măsura arestării preventive.
Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat recurs inculpatul G.E., solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, a se constata că nu sunt îndeplinite condițiile legii cu privire la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
Pentru termenul din data de 21 aprilie 2010, fixat pentru judecarea apelului, recurentul inculpat a depus o adeverință medicală care atestă imposibilitatea sa de a se prezenta la judecată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 38514 C. proc. pen., cu referire la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința nr. 578/S din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Brașov, Secția penală, s-a dispus condamnarea inculpatului G.E. la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II și lit. b) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea restului de pedeapsă de 594 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1891 din 20 septembrie 2002 de Judecătoria Brașov, rest ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată, inculpatul executând în final pedeapsa de 11 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În cursul cercetării judecătorești, la instanța de fond, prin încheierea din 21 noiembrie 2007, s-a dispus, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul G.E., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel de către inculpații G.E., P.M., M.Ș., S.C. și B.S., constituind obiectul dosarului nr. 119/62/Ap/2005 al Curții de Apel Brașov, iar prin încheierea din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
Potrivit dispozițiilor art. 1451 alin. (2) și art. 145 alin. (3) C. proc. pen., în caz de încălcare cu rea-credință a măsurilor aplicate sau a obligațiilor, măsura obligării de a nu părăsi țara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Organul de poliție desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanța, în cursul judecății.
Textul de lege invocat anterior a fost modificat prin art. I pct. 6 din O. U. G. nr. 60/2006.
Anterior modificării legislative, în dispozițiile art. 145 alin. ultim C. proc. pen. se prevedea că, în caz de încălcare a măsurilor restrictive de libertate, împotriva învinuitului sau inculpatului se poate lua una din celelalte măsuri preventive.
Prin Legea nr. 356/2006, au fost introduse și dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., potrivit cu care măsura arestării preventive a inculpatului se poate dispune și atunci când acesta a încălcat cu, rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestei măsuri.
Prin reglementarea acestui caz distinct de arestare preventivă, legiuitorul a introdus, însă, o condiție suplimentară, și anume aceea a încălcării de către învinuit sau inculpat, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite de organele judiciare, obligații ce trebuie respectate pe toată durata măsurii.
Reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință.
Măsura arestării preventive, dispusă pe acest temei, are un caracter subsidiar, ea putând fi luată numai după ce, în prealabil, s-a luat față de învinuit sau inculpat o măsură preventivă mai ușoară, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, măsuri pe care acesta le încalcă, cu rea-credință.
În cauza dedusă judecății, deși faptele reținute în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen. și, pe cale de consecință, arestarea preventivă a inculpatului G.E. este nelegală.
Informațiile cu privire la încălcarea obligațiilor impuse trebuie prezentate de organul de poliție desemnat să supravegheze executarea măsurii, iar instanța de judecată, în urma verificării împrejurărilor în care s-a produs nerespectarea măsurii, urmează să constate dacă aceasta s-a produs cu rea-credință.
La dosarul cauzei lipsesc astfel de informații ce s-ar fi impus a fi furnizate instanței de apel, iar în ceea ce privește judecata cauzei în apel, se constată că inculpatul a fost prezent la fiecare termen acordat: 20 ianuarie 2010; 17 februarie 2010; 24 martie 2010; pentru termenul din 21 aprilie 2010, când s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., acesta a fost bolnav, astfel cum rezultă din adeverința medicală depusă la instanța de recurs.
În aceste condiții, cum reaua-credință nu a fost dovedită, în mod greșit s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.
Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de inculpatul G.E. împotriva încheierii de ședință din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat în parte încheierea recurată numai în ceea ce privește dispoziția de înlocuire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive, dispusă în baza art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., dispoziție pe care a înlăturat-o, și a anulat mandatul de arestare preventivă, menținând celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Notă: În urma republicării O. U. G. nr. 195/2002, în temeiul art. III din Legea nr. 49/2006, prevederile art. 78 alin. (1) se regăsesc în art. 86 alin. (1), iar prevederile art. 79 alin. (4), în art. 87 alin. (5).
Obligarea de a nu părăsi țara – Revocare
In conformitate cu art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai există vreun temei legal care sa justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. în cazul măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, revocarea acesteia se examinează și în raport cu art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede, în paragrafele 2 și 3, ca orice persoana este libera să părăsească orice țara,inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea naționala, siguranța publica, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Instanța dispune revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara,daca, în urma acestei examinări, constata ca măsura preventiva nu mai poate fi considerata necesara intr-o societate democratica și proporționala cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia – cum este cazul în care inculpatul a respectat întocmai, pe durata pentru care măsura preventiva a fost luata și menținuta, obligațiile dispuse de instanța de judecată, s-a prezentat la fiecare termen de judecata și a fost audiat cu privire la infracțiunile reținute prin rechizitoriu.
(Sursa: I.C.C.J., secția penala, decizia nr. 1102 din 25 martie 2008)
Prin încheierea din 19 martie 2008, Curtea de Apel București, Secția I penala, a hotărât, între altele, în temeiul art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luata în cauza față de inculpații M.D. și D.M. la 20 aprilie 2007, punându-se în vedere inculpaților sa fie prezenți la fiecare termen de judecată.
Pentru a adopta aceasta rezolvare juridica privind revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara,Curtea de Apel București, Secția I penala, în calitate de instanța de fond, a reținut ca la 20 aprilie 2007 instanța amintita a luat față de inculpații M.D. și D.M. măsura preventiva a obligării de a nu părăsi țara,prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., dispunând totodată ca aceștia să respecte obligațiile prevăzute în art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (11) lit. a),c) și d) și alin. (12) lit. c) C. proc. pen.
In acest sens, s-au avut în vedere împrejurările concrete și specificul cauzei deduse judecații, care impunea un contact permanent și sigur al instanței cu inculpații, apreciindu-se, la acel moment al desfășurării procesului penal, ca este oportun a se crea garanția celerității judecații în fond a cauzei, prin prezenta în instanța a inculpaților la fiecare termen de judecata.
Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., atunci când nu mai exista vreun temei care sa justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. În speță, instanța de fond a apreciat ca temeiurile avute în vedere la instituirea măsurii preventive a obligării inculpaților M.D. și D.M. de a nu părăsi țara nu mai subzista, având în vedere că:
– în perioada scursa de la 20 aprilie 2007, inculpații au respectat dispozițiile instanței, îndeplinind toate obligațiile ce le-au fost impuse de instanța, prezentându-se la fiecare termen de judecata, dovedind astfel interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii adevărului și soluționării cu celeritate a cauzei;
– măsura preventivă, în cazul în care va fi menținuta, va conduce la depășirea limitelor rezonabile, nemaifiind proporționala cu scopul urmărit și ca atare, abuzivă.
Împotriva încheierii a declarat recurs, în termen, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, solicitând casarea acesteia si, în cadrul rejudecării, respingerea cererilor de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara formulate de inculpații M.D. și D.M.
Verificând încheierea atacata, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 222/D/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism – din 18 aprilie 2007 s-a dispus trimiterea în judecata a inculpaților M.D. și D.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare/sprijinire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional și trădare prin transmitere de secrete prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 2 lit. a), b) pct. 8 și c) din aceeași lege și art. 157 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cauza formând obiectul dosarului nr. 2753/2/2007 al Curții de Apel București.
Inițial, împotriva inculpaților M.D. și D.M. s-a dispus luarea măsurii arestării preventive (22 noiembrie 2006), înlocuită ulterior (20 aprilie 2007) cu aceea a obligării de a nu părăsi țara,prelungita în mod repetat până la 18 martie 2008, în condițiile art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen.
Prin încheierea de ședința din 19 martie 2008, măsura preventiva amintita a fost revocata, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai exista vreun temei care sa justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere.
Inexistenta vreunui temei care sa justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusa aprecierii instanței care are îndatorirea de a constată dispariția temeiului pentru care a fost luată măsura preventivă.
În speță, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara – dispusa de instanța față de inculpații M.D. și D.M. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen. – trebuie examinata, insa, și în raport cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, dar și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția menționata.
Potrivit paragrafului 2 al acestui din urma text orice persoana este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.
Paragraful 3 al aceluiași articol statuează ca exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
În sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are doua componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din Convenție care garantează libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizica, și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv; cel de-al doilea privește restricțiile la libertatea de circulație, care intra în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Dreptul la libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și intre state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.
Cat privește necesitatea menținerii măsurii preventive intr-o societate democratica, instanța europeana a statuat ca prevederile aplicabile intr-un stat trebuie sa respecte pe cât posibil valorile unei societatea democratice, în special preeminenta dreptului. Pe de alta parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesitații proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicata.
Cum, în speța, față de inculpații M.D. și D.M. autoritățile judiciare naționale au dispus luarea și menținerea masurilor preventive începând cu 22 noiembrie 2006 – cei doi inculpați respectând întocmai dispozițiile organelor de urmărire penală/instanței de judecată, fiind prezenți la fiecare termen de judecata, procedându-se și la audierea acestora cu privire la infracțiunile reținute prin rechizitoriu – Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că menținerea în continuare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații amintiți nu mai poate fi privită ca fiind necesară intr-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.
Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism împotriva încheierii din 19 martie 2008 a Curții de Apel București, Secția I penala.
Obligarea de a nu părăsi tara.
Nr: 1003 (24.06.2010)
Instanța: Secția I Penala
Conținut
Masurile preventive și alte masuri procesuale. Obligarea de a nu părăsi țara – art.145 Cod procedură penală. Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecata, în cursul judecații,de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus aceasta măsura. (CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA I-A PENALA, DECIZIA PENALA NR.1003/24.06.2010)
Prin încheierea de ședința din 19 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția I-a Penala, în dosarul nr.29556/3/2010, în baza art. 145 Cod procedura penala, s-a luat măsura obligării de a nu părăsi țara,respectiv teritoriul României, începând din data de 21.06.2010 și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în speța, față de inculpații: F.A și M. R.
În baza art. 1451 alin. 2 Cod procedura penala, raportat la art. 145 al. 11 Cod procedura penala, sau stabilit în sarcina inculpaților următoarele obligații: – să se prezinte la instanța de judecata ori de câte ori sunt chemați; – sa se prezinte la organul de politie din raza teritoriala unde au domiciliul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de câte ori sunt chemați; – sa nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecata; – sa nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1451 alin. 2 Cod procedura penala, raportat la art. 145 alin. 12 Cod procedura penala, s-a impus inculpaților ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara,sa nu intre în contact cu martorii și sa nu comunice cu aceștia, direct sau indirect. În baza art. 1451 alin. 2 Cod procedura penala, raportat la art. 145 al.22 Cod procedura penala, s-a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea-credința a măsurii și a obligațiilor stabilite se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că, prin ordonanța din data de 22.05.2010, față de inculpații F. A. și M. R., a fost dispusa de către procuror luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara,pe o durata de 30 zile, începând cu data de 22.05.2010, până la data de 20.06.2010, inclusiv.
A arătat Tribunalul că, potrivit deciziei nr. 76 din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronunțata în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit ca dispozițiile art. 145 și art. 1451 din Codul de procedura penala se interpretează în sensul ca masurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara dispuse sau prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menținute de către instanța de judecata, urmând a fi discutata luarea acestora, daca sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin.1 Cod procedura penala.
Tribunalul a constatat ca în privința inculpaților sunt întrunite la acest moment procesual exigentele art. 143 al. 1 Cod procedura penala și s-a arătat ca luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara se justifica din prisma dispozițiilor art. 136 C.proc.pen., corespunzând scopului procesului penal și asigurând condițiile bunei administrări a cauzei. S-a apreciat de către Tribunal ca luarea acestei masuri urmărește – de asemenea – ocrotirea ordinii publice si, având în vedere natura acesteia, faptul ca nu are un caracter privativ de libertate, limitând inculpaților posibilitatea de a părăsi țara, astfel încât ingerință adusa dreptului de deplasare al acestora este întrutotul justificata și proporționala cu scopul urmărit.
Împotriva încheierii Tribunalului, au declarat recurs, în termenul legal (la data pronunțării încheierii – 19.06.2010) inculpații F. A. și M.R, niciunul dintre aceștia nemotivându-si în scris calea de atac exercitata. Recursurile inculpaților au fost înaintate de Tribunal și înregistrate pe rolul acestei Curți la data de 22 iunie 2010. Cu ocazia dezbaterilor de la termenul de astăzi, 24 iunie 2010, ambii inculpați, care au beneficiat de asistenta juridica a unui avocat ales, au susținut – în esență – ca nu sunt întrunite dispozițiile art.143 raportat la art.136 Cod procedura penala, apreciind ca nu se impunea luarea acestei masuri față de inculpații recurenți.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art.3856 alin.3 din Codul de procedura penala, sub toate aspectele cauzei, Curtea constata ca recursurile cu care a fost sesizata sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arata în cele ce urmează: Prin rechizitoriul nr.146/P/2010 din 16.06.2010 al Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, au fost trimiși în judecata inculpații F.A și M. R., față de care în cauza a fost dispusa măsura obligării de a nu părăsi țara,pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mita în forma prevăzută. și pedepsită de art .254 alin.2 Cod penal raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000;
În actul de sesizare s-a reținut, printre altele, ca inculpații, la data de 20.05.2010, fiind în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu, după ce au oprit în trafic pe denunțătorul Dimitriu Marius Lucian, au pretins de la acesta suma de 500 lei, pentru a nu-i aplica o sancțiune contravențională la regimul circulației, fiind surprinși în flagrant la data de 21.05.2010, cu ocazia primirii sumei menționate. În fapt, s-a reținut ca, la data de 20.05.2010, în jurul orei 1630, în timp ce se afla la volanul autoturismului BMW 320d, cu nr. de înmatriculare XXX în apropiere de Academia de Studii Economice, denunțătorul D M a fost oprit în trafic de un echipaj de politie, format din inculpații, subinspector de politie F. A și agent principal M. R, pentru depășirea liniei continue de demarcație a sensurilor de deplasare.
Pentru aceasta fapta, polițistul care se afla la volanul autospecialei de politie, respectiv agentul de politie M.R, i-a comunicat denunțătorului ca urmează sa i se aplice o amenda contravenționala în suma de 540 de lei, precum și sa i se retina permisul de conducere pentru doua luni. În acest context, denunțătorul i-ar fi înmânat polițistului certificatul de înmatriculare, asigurarea auto, permisul de conducere și buletinul, rugându-l totodată pe polițist, daca se poate sa se înțeleagă. Polițistul a fost de acord cu aceasta propunere, inițial solicitându-i "sa dea o masa", însa ulterior i-ar fi pretins suma de 500 lei.
Având aceasta înțelegere, polițistul i-a restituit denunțătorului permisul de conducere și asigurarea obligatorie RCA, urmând ca în jurul orei 2100, când polițistul urma sa iasă din tura, sa-l contacteze telefonic pe denunțător pentru a stabili ora și locul întâlnirii. Ulterior, după doua convorbiri telefonice (la orele 19 și 21) dintre ofițerul de politie Floricica Adrian și denunțătorul Dimitriu Marius Lucian, în care acesta din urma a justificat ca nu a făcut rost de bani, întâlnirea a fost amânata pentru a doua zi. La data de 21.05.2010, în jurul orei 11, denunțătorul D. M. s-a întâlnit în cartierul Floreasca din București cu cei doi lucrători ai politiei rutiere, ocazie cu care, după o discuție prealabila și după ce acestuia i-au fost restituite actele reținute, denunțătorul a dat ofițerului de politie F. A, aflat pe scaunul din dreapta al autospecialei de politie suma de 500 lei, cei doi fiind surprinși în flagrant de către organele de urmărire penala ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București și ofițerii Direcției Generale Anticorupție.
Prin ordonanța din data de 22.05.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Naționala Anticorupție (dosar nr.146/P/2010, față de inculpații F.A și M.R, a fost dispusa de către procuror luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara,pe o durata de 30 zile, începând cu data de 22.05.2010, până la data de 20.06.2010, inclusiv. La data de 16 iunie 2010, inculpații recurenți au fost trimiși în judecata, prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr.147/P/2010.
Din analiza actelor efectuate până la acest moment procesual, se constata ca, în mod legal, s-a apreciat ca luarea măsurii preventive a obligării inculpaților de a nu părăsi țara se impune pentru o mai buna desfășurare a procesului penal, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Astfel, în sensul art. 143 alin. 1 Cod procedura penala – exista probe și indicii temeinice care formează presupunerea rezonabila ca inculpații au comis infracțiunea de luare de mita – pentru care au fost trimiși în judecata, relevante fiind declarațiile și denunțul lui D. M., ce se coroborează cu procesul-verbal de prindere în flagrant a inculpaților, împrejurare cu ocazia căreia s-a găsit asupra acestora suma ce formează obiectul infracțiunii de corupție.
De asemenea, Curtea are în vedere procesul-verbal de înseriere a bancnotelor, înregistrarea ambientala efectuata cu ocazia întâlnirii denunțătorului cu cei doi recurenți, precum și declarațiile acestora din data de 22 mai 2010, dar și pe cele ale martorilor audiați în cauza. Susținerile invocate de apărarea inculpaților privind aspectele de ordin procedural, cât și acelea ce țin de inexistenta indiciilor temeinice pentru a justifica luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara,nu pot fi primite, în cauza constatându-se ca interceptările convorbirilor telefonice s-au efectuat cu autorizație de la judecător, cum cere art.911 Cod procedura penala, la dosar exista procesul verbal de prindere în flagrant, iar încheierea instanței de fond a fost temeinic motivata.
Chiar articolul 681 Cod procedura penala, când definește indiciile temeinice din care sa rezulte presupunerea rezonabila în sensul comiterii unei infracțiuni, are în vedere atât faza actelor premergătoare cât și momentul ulterior începerii urmăririi penale. Articolul 143 Cod procedura penala prevede ca măsura preventiva poate fi dispusa daca sunt probe sau indicii temeinice ca persoana cercetata a comis o fapta prevăzuta de legea penala.
Trebuie menționat ca, la acest moment, nu se verifica vinovata sau nevinovata inculpaților, ci doar daca din dovezile administrate rezulta indicii temeinice care sa justifice luarea unei masuri preventive. Infracțiunea de luare de mita este o fapta ce se consuma odată cu realizarea oricăreia dintre cele patru modalități normative ale elementului material. În cauza, rezulta explicit și necontestat ca între inculpați – ca apărători ai respectării legii, și denunțător au existat întâlniri și convorbiri, ca denunțătorul a fost oprit în trafic, dar și împrejurarea ca față de acesta nu s-a luat nicio sancțiune.
Toate aceste considerente conduc la constatarea ca, în raport de probele administrate până la acest moment, este justificata luarea unei masuri preventive. În plus, Curtea arata ca măsura obligării de a nu părăsi țara,ca alternativa legala la arestarea preventiva, oferă suficiente garanții, prin obligațiile care pot fi impuse pe durata ei, pentru a asigura supravegherea eficienta a comportamentului social viitor al inculpaților recurenți, prezenta lor în față instanței de judecata și corecta administrare a probatoriului cauzei, eventuala încălcare a obligațiilor respective expunându-i pe aceștia riscului de a fi arestați preventiv, în condițiile legii.
Astfel fiind, Curtea, în temeiul prevăzut de art.38515 pct.1, lit.b Cod procedura penala, va respinge – ca nefondate – recursurile declarate de inculpați și constatând ca aceștia se afla în culpa procesuala, va face aplicarea art.192 alin.2 Cod procedura penala.
CONCLUZII
În vederea întocmirii prezentei lucrări am studiat atât legislația internă în vigoare, unele reglementări externe, precum și literatura practică din acest domeniu.
O preocupare constantă în examinarea măsurilor preventive și a garantării libertății persoanei se observă în general în cursurile și tratatele de după 1989, când măsurile preventive și libertatea individuală capătă noi valențe datorită democratizării societății. În aceste condiții, s-a simțit nevoia elaborării unor lucrări care să dezbată aceste aspecte esențiale în cadrul unui stat de drept.
Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a suferit importante modificări până în prezent, modificări asupra dispozițiilor care guvernează măsurile preventive. Și Constituția României aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 a modificat unele titluri, printre care și cel intitulat „Libertatea individuală” pentru o îmbunătățire constantă a sistemului nostru legislativ.
Dat fiind faptul că activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept este strict reglementată de Codul de procedură penală și alte acte normative, am ajuns la convingerea că fiecare cetățean ( îndeosebi cel care, dintr-un motiv sau altul, se află la poliție) trebuie să cunoască anumite prevederi ale legislației care reglementează reținerea, arestarea, liberarea etc. și alte norme deloc lipsite de importanță, cunoașterea cărora îi va permite să acționeze în mod sigur și îi va proteja drepturile prin lege.
Consider că sistemul nostru de legi trebuie îmbunătățit constant pentru a garanta fiecărui om drepturile sale, dar și pentru a impune tuturor, fără discriminare, aceleași obligații. Mai mult, legislația noastră trebuie să nu încalce tratatele și convențiile la care țara noastră este parte, iar armonizarea cu legislația europeană să se facă ținând cont de necesitățile tuturor cetățenilor pentru care justiția trebuie să fie echitabilă.
BIBLIOGRAFIE
Tratate si monografii:
A. Șt. Tulbure, Procedură penală română. Partea generală , vol. I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1998;
Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea generală , Ed. Univers Juridic, București, 2008;
C. S .Paraschiv, M.Damaschin, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004:
Dana Popescu, „Practica judiciară penală”, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1993
Gheorghiță Mateuț, Tratat teoretic și practic de procedură penală, partea generală vol.I, Ed. C.H.Beck, 2007
Gr. Theodoru – T. Plăesu, „Drept procesual penal – partea generală”, Iași, 1986
Gr. Theodoru, Drept procesual penal – partea generală, Editura Cugetarea, Iași, 1996
I. Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual penale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984,
Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal: partea generală, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004;
Ion Neagu, Tratat de Procedură Penală. Partea Generală, Editura Global Lex, București, 2004
Lorincz Anca Lelia, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Univers Juridic, București, 2008;
Lorincz Anca Lelia, Drept Procesual Penal. Partea Generală, Editura Militară, București, 2002
Mateuț Gheorghiță, Tratat teoretic și practic de procedură penală, partea generală vol.I, Ed. C.H.Beck, 2007;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală , vol. I și II, Editura Paideia, București, 2001;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea Generală, Vol. I, Editura Paideia, București, 1999
Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004
V. Dongoroz ș.a., „Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă”, București, 1996
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei, București, 1975;
V. Nicolae, Moroșanu Raluca, “Codul de procedură penală comentat – executarea hotărârilor judecătorești”, Ed. Hamangiu 2007;
V. Pavel, „Aspecte specifice privind măsurile preventive în procedurile speciale”, în „Dreptul” nr.1 din 1997
Reviste de specialitate:
Adrian Vlad, „Dreptul”, nr. 1/1992;
C.S.J., s.p.d. nr. 921 din 1990, în „Dreptul”, nr. 2-3, 1991
Diaconescu Horia, ”Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza instanța de judecată, cu luarea măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale prevăzute de art.113 și art. 114 din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003;
Dorin Ciuncan, „Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitului sau inculpatului străin”, „Dreptul” nr. 9/1995
Gh. Dărângă, „Măsurile preventive în noul Cod de procedură penală”, RRD, nr. 4 1978
Gh. Mateuț, notă la încheierea din 29 sept. 1995 a Tribunalului Vâlcea (dosar 2819 din 1995) în „Dreptul” nr. 2 din 1996
Horia Diaconescu,”Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza instanța de judecată, cu luarea măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale prevăzute de art.113 și art. 114 din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003
Ladislau Margoczy, „Dreptul” nr. 6, 1991 si „Dreptul”, nr. 5, 1992
Lorincz Anca Lelia, Liberarea provizorie, în Revista de Drept Penal nr.2/2003
Lorincz Anca-Lelia și Lorincz Adrian “O nouă măsură de siguranță” în Revista de Drept penal, nr. 2/2008;
Marga Firu, „Dreptul”, nr.11/1992;
N. Iliescu, „Libertatea persoanei în lumina dispozițiilor din Codul de procedură penală”, în T.S., nr. 3, 1971
Orândaș Victor, Istoria originii și dezvoltării liberării provizorii pe cauțiune ca măsură preventivă în procesul penal, în Revista Națională de Drept a Republicii Moldova nr.2/2002
Sas Mihail, Liberarea provizorie. Prezent și perspective, în Revista de Drept Penal nr.3/2003
Jurisprudenta :
Curtea de apel București, secțiunea I penală, dec 141 din 1993, Culegere de practică juridică penală pe anul 1993, București, 1994
Curtea de Apel Constanța, decizia penală nr. 228 din 1994, în Dreptul nr. 3 din 1995
Curtea de Apel Constanța, decizia penală nr. 74 biss 1993, în Dreptul nr. 1/1995
Decizia Curții Constituționale nr.207 din 4 mai 2004, publicată în M. Of. nr.468 din 25 mai 2004
Decizia Curții Constituționale nr.36 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr.130 din 13 februarie 2004
Ordonanța nr. 67 din martie 1994 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean Suceava, prin care s-a dispus luarea măsurii de a nu părăsi localitatea.
Tribunalul București, Secția I penală, sentința nr. 1481/F din 16 noiembrie 2004,
Tribunalul Județean Brașov, decizia penala 771 din 1974, în RRD, 6 din 1975
Tribunalul Județean Hunedoara, decizia penală 129 din 1982, în RRD 7 din 1981
Tribunalul Municipiului București, secția I penală, dec. nr. 308/1991 Culegere de practică judiciară pe anul 1990.
Tribunalul suprem, sectia penala decizia nr. 709 din 1983, în R.P.D. nr. 12 din 1984
Tribunalul suprem, sectia penala nr. 2211 din 1979, în C. D. 1979
Tribunalul suprem, sectia penala, decizia 2712 din 1976.
Legi si ordonante: Codul penal, Codul de procedura penala, Constituția României.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obligarea de a Nu Parasi Localitatea Si Tara (ID: 128735)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.