Obiectul Si Sarcina Probatiei Judiciare Civile Cifrul 381

OBIECTUL ȘI SARCINA PROBAȚIEI JUDICIARE CIVILE

CIFRUL 381

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA PROBELOR

ÎN PROCESUL CIVIL

§ 1.1. Noțiunea și clasificarea probelor

§ 1.2. Reguli generale de admisibilitate, administrare și apreciere a probelor

§ 1.3. Administrarea probelor în apel, recurs și la revizuire

Capitolul II. OBIECTUL PROBAȚIUNII JUDICIARE

§ 2.1. Noțiunea obiectului probațiunii. Circumstanțele de fapt care alcătuiesc obiectul probației judiciare civile

§ 2.2. Faptele care nu se cer a fi dovedite

Capitolul III. REPARTIZAREA SARCINII DE PROBAȚIEI

§ 3.1 Natura juridică a sarcinii de probație judiciară civilă

§ 3.2 Regula generală privind repartizarea sarcinii de probație judiciar civile

§ 3.3 Reguli speciale de repartizare a sarcinii de probației judiciare civilă

Încheiere

Bibliografie

INTRODUCERE

În perioada existenței sale, practic, fiecare persoană, fie fizică sau juridică, a fost parte a vreunui litigiu de natură civilă. Soluționarea litigiilor, într-un stat civilizat, este efectuată, în majoritatea cazurilor, de către instanța de judecată. Bineînțeles, în cadrul acestui proces instanța examinează diverse probe pentru a determina corespunderea reclamațiilor cu starea de fapt. Administrarea probelor reprezintă o operație complexă și deosebit de importantă în înfăptuirea justiției. În acest context, apare problematica repartizării sarcinii de probațiune, adică obligația prezentării unor probe în instanța de judecată.

Totodată menționăm, că instituția repartizării sarcinii de probațiune joacă un rol primordial în procesul asigurării unui proces echitabil, cerință stabilită și în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Desigur că nu va fi corect ca reclamantul să scrie cererea de chemare în judecată, iar pîrîtul să fie obligat să aducă toate probele atît în susținerea acțiunii, cît și în negarea acesteia. De asemenea, credem că nu va fi echitabil dacă o parte va trebui să prezinte unele probe (de exemplu, documente, alte înscrisuri), ce se află la cealaltă parte în proces. Deci, generalizarea și analiza procesului de repartizare a sarcinii de probațiune constituie o necesitate imperioasă.

Considerăm problematica respectivă ca fiind actuală și din următoarele motive: actele normative ale Republicii Moldova (Codul de procedură civilă, Codul civil, Codul familiei etc.) ce conțineau unele reguli de repartizare a sarcinilor de probație, au fost modificate, relativ recent; importanța acestei instituții devine primordială pentru soluționarea corectă a litigiului în cazul cînd instanțele au un rol pasiv, adică, de regulă, nu pot cere prezentarea unor probe din oficiu (asemenea rol au și instanțele autohtone).

Actualitatea lucrării derivă din faptul, că în literatura de specialitate nu au fost realizate intervenții complexe în abordarea problematicii repartizării sarcinii de probațiune. Tema supusă cercetării era reflectată, prioritar, la nivelul manualelor de drept procesual civil. În prezent, însă, tema respectivă devine tot mai cercetată, dar în cadrul unor studii monografice referitoare la procesul probațiunii în general. Printre autorii care și-au adus contribuția sunt următoarele persoane: Leș Ioan, Principii și instituții de drept procesual civil, Баулин О.В., Бремя доказывания при разбирательстве гражданских дел, Решетникова И.В., Доказательственное право в гражданском судопроизводстве, Осокина Е., Гражданский процесс: общая часть, Треушников М.К., Гражданский процесс, etc.

Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice și aplicative ce apar în procesul stabilirii și executării sarcinii de probațiune, care au devenit deosebit de actuale în condițiile democratizării și reformării sistemului judiciar al Republicii Moldova. Au fost studiate și analizate: noțiunea, sistemul și categoriile probelor; obiectul probațiunii judiciare; aspectele teoretice, metodologice, sistemice și juridice ale repartizării; importanța acestor baze științifice pentru aplicarea în practica și în activitatea instanțelor de judecată în scopul soluționării corecte și legale a litigiilor civile și de contiincios administrativ.

Scopul acestei lucrări constă în relevarea stării reglementărilor juridice și a situației de fapt referitor la problematica repartizării sarcinii de probațiune. De asemenea, prin cercetarea respectivă s-a încercat determinarea bazelor teoretice, metodologice și juridice ale repartizării sarcinii probațiunii și elaborarea unor recomandări de modificare a cadrului normativ-juridic a acestui proces, realizarea eficientă a acestuia la nivel practic.

Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale științei dreptului procesual civil, dreptului muncii, dreptului familiei și a instituției contenciosului administrativ. Caracterul complex și interdisciplinar al studiului determină și multitudinea metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate: metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode juridice (formal juridică, juridică comparată).

Reieșind din obiectul cercetat și sarcinile lucrării, a fost stabilită structura prezentei lucrări, astfel ea conținînd: introducere, trei capitole, încheiere și bibliografie.

În introducere este argumentată actualitatea temei, gradul de studiere a acesteia, obiectul de cercetare și descrierea succintă a lucrării.

Capitolul I Considerații generale asupra probelor în procesul civil este format din trei paragrafe, întrucît este deosebit de important de clarificat noțiunea de proba, astfel încît pe parcursul studiului să nu apară dificultăți interpretative. Întrucît admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor sunt repete care formează un proces de probație viabil am considerat necesar de a-i dedica un paragraf separat. Problema duratei excesive a procedurilor judiciare civile este în principal condiționată de conduita de rea credința a justițiabililor care abuzează la termenele de administrare a probelor. În acest sens, trebuie de acordat o atenție deosebită limitei temporare pînă la care se poate de prezentat spre cercetare o probă judiciară – fapte analizate în paragraful 3 al primului capitol.

Capitolul II Obiectul probației judiciare conține două paragrafe care sînt dedicate cercetării unor momente generale.

În primul paragraf, am făcut o analiză a obiectului probațiunii, menționînd care sînt circumstanțele care alcătuiesc obiectul probațiunii și în urma cercetărilor efectuate am înaintat o definiție a obiectului probațiunii pentru a evita confuziile din cod. Astfel, obiectul probațiunii este format din totalitatea faptelor cu caracter material-juridic, ce au importanță pentru justa soluționare a pricinii civile, dovedirea cărora stă în sarcina părților și a altor participanți la proces. Credem că examinarea acestor aspecte este oportună, deoarece nu putem discuta despre repartizarea sarcinii de probațiune fără a cunoaște obiectul, adică ce trebuie de repartizat.

După descrierea obiectului probațiunii și rolului judecătorului în procesul de repartizare, în cel de-al doilea paragraf intitulat Faptele care nu se cer a fi dovedite au fost descrise și analizate faptele care nu se cer a fi dovedite atît în conformitate cu legislația în vigoare, cît și în conformitate cu doctrina. Faptele ce nu se cer a fi dovedite sînt descrise în Codul de procedură civilă. De asemenea, au fost analizate un șir de fapte ce nu se cer a fi dovedite existente în doctrina și practica judiciară.

În cadrul Capitolului III Repartizarea sarcinii de probațiune se conțin patru paragrafe.

În primul paragraf au fost analizate un șir de aspecte cum ar fi: natura juridică a sarcinii de probațiune. De asemenea, în acest paragraf am menționat și despre existența unor sancțiuni pentru neîndeplinirea obigației de probațiune, urmate de cazuri practice.

În paragraful doi au fost analizate regulile generale de repartizare a sarcinii de probațiune, făcînd comparație cu alte legislații. De asemenea în acest paragraf am invocat cum se manifestă regula generală în diferite procese.

În cadrul paragrafului trei au fost examinate regulile speciale de repartizare a sarcinii de probațiune. În cadrul examinării acestor reguli generale și speciale au fost urmate de cazuri practice. Totodată remarcăm faptul, că au fost elucidate regulile speciale de repartizare a sarcinii de probațiune, existente nu numai în Codul de procedură civilă, dar și în multiple acte normative.

Lucrarea se finisează cu unele concluzii și propuneri și o listă a literaturii utilizate în cadrul investigației temei respective.

CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL

§ 1.1 Noțiunea și clasificarea probelor

Noțiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe înțelesuri. În sens larg, prin probă înțelegem acțiunea prin care se stabilește existența sau inexistența unui fapt ori chiar rezultatul probațiunii, afirmîndu-se în acest sens că “reclamantul a probat dreptul său prin…” ori că “pîrîtul a probat netemeinicia pretențiilor reclamantului prin…”. În sens restrîns, noțiunea de probă evocă două înțelesuri: a) mijloc de probă – accepțiunea cea mai frecvent folosita în doctrină și jurisprudență; b) fapt probator, adică un fapt material care o dată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea unei cauze. Faptele sunt, în acest sens, de două categorii: – fapte principale (facta probanta), care constituie obiectul probațiunii (de ex. Încheierea unui contract, cauzarea prejudiciului moral); – fapte probatorii (facta probantia), care nu constituie însuși raportul litigios, însă contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței acestuia.

Pentru a defini noțiunea de probă Codul de procedura civilă al R.Moldova utilizează sensul său restrîns de fapt probator: “Probe în pricini civile sînt elementele de fapt dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii”(art.117, alin.1 CPC). În celelalte cazuri legiutorul a folosit în mod obișnuit noțiunea de probă în sensul său de mijloc de probă.

În literatura juridică proba a fost definită ca fiind mijlocul de stabilire a existenței dreptului subiectiv și a obligațiilor civile, operațiunea de prezentare în fața justiției a mijloacelor de probă, precum și rezultatul obținut prin folosirea diferitelor mijloace de probă în aflarea adevărului în pricina dedusă judecății.

Probele sînt clasificate în raport de mai multe criterii:

a) după cum probele se efectuiază în fața instanței de judecată sau în afara acesteia, ele se împart în judiciare și extrajudiciare. Deosebirile dintre aceste categorii sînt esențiale. Probele extrajudiciare se realizează prin libertatea de investigare a cercetătorului în privința autorilor obiectului și mijloacelor de investigație. La rîndul lor, probele judiciare se realizează potrivit unor reguli prestabilite de lege, impuse atît judecătorului, cît și părților. De asemenea, cercetătorul extrajudiciar poate reveni asupra investigației, pentru a o fundamenta, a descoperi alte fapte și argumente, nefiind ținut să o finalizeze într-un timp limitat, pe cînd pricinile civile se judecă în primă instanță în termen rezonabil (art.192, alin(1) CPC). Faptele materiale ale judecătorului însă, se materializează în final într-o hotărîre înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

b) după natura lor, probele pot fi personale sau materiale. Probele personale sînt percepute de cel care le redă instanței de judecată verbal sau în scris, iar probele materiale sînt obiectele materiale care, studiate de instanță, pot da informații valoroase pentru justa soluționare a cauzei.

c) după legătura cu faptul ce urmează a fi probat, probele pot fi directe sau indirecte. Probele directe dovedesc prin ele însele raportul litigiossupra investigației, pentru a o fundamenta, a descoperi alte fapte și argumente, nefiind ținut să o finalizeze într-un timp limitat, pe cînd pricinile civile se judecă în primă instanță în termen rezonabil (art.192, alin(1) CPC). Faptele materiale ale judecătorului însă, se materializează în final într-o hotărîre înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

b) după natura lor, probele pot fi personale sau materiale. Probele personale sînt percepute de cel care le redă instanței de judecată verbal sau în scris, iar probele materiale sînt obiectele materiale care, studiate de instanță, pot da informații valoroase pentru justa soluționare a cauzei.

c) după legătura cu faptul ce urmează a fi probat, probele pot fi directe sau indirecte. Probele directe dovedesc prin ele însele raportul litigios (de ex. înscrisul constatator al actului juridic cu privire la care există litigiul). Probele indirecte sînt cele care stabilesc faptul generator, modificator sau extinctiv de drepturi printr-un fapt probator intermediar, vecin sau conex, recurgîndu-se la raționament deductiv sau inductiv.

d) după caracterul nemijlocit (imediat, primar sau originar) sau mijlocit (mediat, secundar sau derivat). Probele nemijlocite sunt luate din prima sursă (înscrisul, depoziția unui martor care a asistat la faptele respective, cercetarea la fața locului etc.). Probele mijlocite ajung la cunoștința judecătorului printr-un factor intermediar (depozițiile unui martor care a auzit faptele de la o altă persoană, copia înscrisului, fotografia bunului viciat etc.). Probele originare dispun de o mai mare veridicitate decît cele derivate. Totuși, nici un fel de probe nu au pentru instanța judecătorească o forță probantă prestabilită fără aprecierea lor. (art.130, alin.(2) CPC).

e) după modul în care judecătorul percepe faptele, există probe percepute personal de judecător (de ex. cercetarea la fața locului, verificarea unui obiect material) și probe percepute de alte persoane (de ex. depoziția martorului). Trebuie de luat în considerare faptul că aceaste probe sînt refractate de individualitatea persoanei care le-a perceput, le-a memorat și apoi le-a redat în instanță.

f) după forma de exprimare, probele pot fi verbale, scrise sau materiale. Avînd în vedere principiul oralității dezbaterilor judiciare, majoritatea probelor administrate în fața instanței judecătorești sînt verbale, ceea ce ajută să fie percepute direct și nemijlocit de către instanță, părți și participanți la ședința publică.

g) după raportarea la momentul apariției litigiului, probele pot fi preconstituite sau create după apariția litigiului. Cele preconstituite sînt întocmite anterior apariției diferendului între părți și de aceea, sînt mai obiective, valoarea lor depinzînd de respectarea unor formalități.

Clasificarea probelor prezintă nu numai o importanță gnoseologică, dar și o mare însemnătate practică, întrucît arată particularitățile diferilor categorii de mijloace de dovadă, particularități de care trebuie să se țină seama la aprecierea regulilor de admisibilitate, administrare și apreciere a probelor.

Probele se administrează în proces pentru a convinge pe judecător, subiectul probei. Ele influențează posibilitatea de percepție și raționament ale judecătorului, în conștiința acestuia are loc transformarea faptelor obiective în adevăr subiectiv, o credință. Această încredere însă trebuie să se sprijine pe indicii exterioare pe baza cărora se construiește un raționament care este de tip dialectic, deoarece orice probă se discută în contradictoriu de către părți în fața judecătorului. O influență deosebită o au, pe de o parte, retorica avocaților, întrucît, punîndu-se problema de a convinge, se fac presiuni asupra gîndirii judecătorului, folosindu-se toate tehnicile argumentării, iar, pe de altă parte, experiența judecătorului, ca om, cît și ca profesionist al dreptului.

Obiectul probei îl constituie elementele de dovedit, respectiv faptele juridice în sens restrîns și actele juridice, care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia, dînd dreptul de a cere anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic etc. În alți termeni, constituie obiect al probei actul și faptul juridic care au dat naștere la dreptul subiectiv civil și obligația corelativă.

O primă clasificare a faptelor ce pot forma obiectul probei rezultă din chiar definiția dată acestuia: fapte generatoare, fapte modificatoare, fapte extinctive de drepturi și obligații și fapte de ineficacitate.

Faptele care trebuie dovedite pot fi materiale (care se exteriorizează, precum dărîmarea unui zid, tăierea unui arbore, infirmitatea unei persoane în urma unui accident etc.) și psihologice (care nu se exteriorizează decît prin rezultatele lor, precum: dolul, reaua-credință etc.)

Pot fi dovedite atît faptele pozitive, cît și faptele negative determinate (de ex. moștenitorii subsecvenți în clasă trebuie să dovedească, pentru a culege moștenirea, că moștenitorii din clasa superioară nu au acceptat-o; într-o cerere în tăgăduirea paternității se dovedește că a fost imposibilitate de coabitare sau de concepție etc.). Faptele pozitive sau negative nedefinite, însă sînt aproape imposibil de probat și aceste fapte nu interesează într-un proces civil, unde totdeauna este de fapte determinate (de ex. este inadmisibilă cererea prin care se solicită constatarea că reclamantul nu are nici o datorie față de pîrît, este foarte greu de probat că s-a exercitat tot timpul posesia unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia persoanei respective într-un anumit moment).

În cazul în care judecătorul cunoaște personal faptele care formează obiectul litigiului, el nu trebuie să respingă probele cerute de părți pe motiv că sînt inutile, ci trebuie să administreze probe și apoi să pronunțe hotărîrea judecătorească în baza lor, altfel se va afla în situația în care poate fi recuzat (art.50 CPC). Faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietății și nu a tuturor faptelor care au condus la formarea notorietății. Aceste fapte pot fi de notorietate mondială (catastrofa de , de exemplu), naționale sau locale (incendii, inundații, alunecări de teren, de exemplu).

Faptele necontestate, fiind împrejurări recunoscute de părțile unui litigiu nu necesită, în principiu, probarea lor. În acest sens, potrivit art.131, alin.(4) CPC (reprezentînd și o novelă legislativă) “dacă o parte recunoaște în ședința de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegației judiciare faptele pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile, aceasta din urmă este degrevată de obligația dovedirii lor.”

În ce privește legea, care în sistemul nostru de drept este scrisă, se presupune că judecătorul o cunoaște (jura novit curia), astfel că legea R.Moldova nu trebuie dovedită. Însă cu caracter de excepție, Codul civil în art.1578 (titlul I, cartea V “Dreptul internațional privat”) prevede că instanța de judecată va stabili conținutul normei legii străine prin atestări obținute de la organele statului străin care a edictat-o, prin avizul unor experți în domeniu sau prin interpretarea lor de organele competente din R.Moldova. Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanța de judecată să facă dovada conținutului său. Dacă nu este posibilă stabilirea acestui conținut, se va aplica legea R.Moldova. Este necesară și proba în cazul unor reguli nescrise care constituie cutume sau uzanțe, care pot fi dovedite cu orice mijloc de probă. Dacă partea invocă o regulă de jurisprudență, se consideră că trebuie să facă dovada existenței ei, deși ar fi firesc să se presupună că judecătorul cunoaște jurisprudența.

Folosirea probelor presupune utilizarea informației probatorii cuprinse în ele, pentru soluționarea sarcinilor probațiunii, în scopul obținerii datelor veridice privind evinimentul sau acțiunea cercetată.

Prin împrejurări care servesc drept cauză a cererii, trebuie să se înțeleagă faptele care formează chiar temeiul acțiunii civile.

În privința chestiunilor prealabile, faptele stabilite în materialitatea lor de instanța civilă printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă anterioară nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane (alin.(2) al art.123 CPC). În același sens, sentința pronunțată de instanța judecătorească într-o cauză penală și hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt obligatorii pentru instanța chemată să se pronunțe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunțat sentința sau hotărîrea numai dacă aceste acte au avut loc și numai în măsura în care au fost au fost săvîrșite de persoana în cauză (art.123alin.(3) CPC). Este de observat că în codul anterior hotărîrea sau sentința putea fi doar “definitivă”, ceea ce putea crea unele inconveniente pentru administrarea justiției. Faptele constatate printr-un act al autorității publice nu au pînă la judecată putere pentru instanță și, deși se bucură de prezumția legalității, pot fi contestate potrivit codului de procedură civilă (inovație legislativă), legii contenciosului administrativ.

Obiectul probei mai poate fi format și din alte împrejurări de fapt pe care instanța le apreciază ca esențiale pentru litigiul respectiv.

În ceea ce-l privește pe pîrît, obiectul probațiunii depinde direct de mijlocul de apărare ales pentru a contesta pretenția de drept material sau sau dreptul reclamantului la acțiune. În acest sens, cererea reconvențională servește fie ca mijloc de realizare a propriei cereri a pîrîtului, aflată în conexiune, fie ca un mijloc de apărare împotriva acțiunii reclamantului, cu obiecte diferite de probațiune în fiecare caz.

Pentru orice acțiune civilă, chiar și în doctrina juridică pot fi determinate întrebările standarte ca modalitate de stabilire a obiectului probațiunii, dar în fiecare caz concret acesta va fi individualizat și determinat cu exactitate. Au fost formulate și întrebări cu character pur pragmatic, judiciar. În unele situații, cum ar fi în cazul unei acțiuni de reparare a prejudiciului cauzat intenționat de salariat angajatorului, probațiunea poate fi axată pe întrebarea tradițională „Сine profită în urma faptului respectiv? Cine este cointeresat în producerea pagubei anume în modul avut în vedere?”

În știința dreptului procesual civil sînt interpretate în mod diferit limetele obiectului probațiunii, unii autori considerînd că obiectul include doar faptele de drept material (interpretare restrictivă), iar alții că poate include și faptele procesuale (interpretare extensivă). Primii atribuie aceste din urmă fapte la limitele și nu la însăși obiectul probațiunii, arătînd că limitele sînt mai largi decît însăși obiectul probațiunii. De exemplu, potrivit art.169, alin.(1), lit.a) CPC judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată, deoarece instanța nu este competentă să judece pricina în procedura civilă. Totuși, uneori reclamantul, în litigii complexe din acest punct de vedere, trebuie să probeze competența instanței judecătorești de a judeca cererea respectivă.

Unii autori ruși disting și obiecte locale de probațiune, referindu-se la cazul unor acțiuni procesuale secundare precum: luarea unor măsuri de asigurare a acțiunii, amînarea achitării taxei de stat, recalcularea cheltuielilor de judecată ș.a.

Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența faptului juridic revine, în primul rînd, reclamantului sau altfel spus, celui care invocă dreptuul sau obligația respectivă. Potrivit art. 118alin.(1) CPC “Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale dacă legea nu dispune altfel”. Exprimată prin adagiul “onus probandi incumbit actori”, această normă ridică problema de a ști ce soluție se va pronunța în lipsa unor probe suficiente, care să formeze convingerea judecătorului, iar adagiul “probatio incumbit ei quit dicit, non ei qui negat” și la ideea că totuși deseori e mai ușor să combați o afirmație decît să o dovedești.

De exemplu, potrivit art.732 alin.(2) CC clauzele îndoielnice ale contractului se intepretează în favoarea celui ce se obligă și în defavoarea celui care le-a stipulat. În toate cazurile contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului. În acest caz se aplică și principiul general potrivit căruia creditorul trebuie să dovedească orice susținere referitoare la o clauză pe care o invocă în favoarea sa, cu derogările de mai sus.

Regula înscrisă de legiuitor se întemeiază pe cea mai elementară echitate, fiind nedrept de a obliga pe cel contra căruia se formulează pretenția dedusă judecății, deoarece în situații obișnuite se prezumă în general că nimeni nu datorează nimic altcuiva.

Dacă reclamantul a probat faptul generator al dreptului său, pîrîtul trebuie să iasă din pasivitate și să se apere, dovedind netemeinicia pretențiilor reclamantului. Pîrîtul preia inițiativa probei dacă invocă de ex., împlinirea prescripției, stingerea datoriei, nulitatea actului –“in excipiendo reus fit actor” sau dacă dobîndește calitatea de reclamant (formulînd o cerere reconvențională, o cerere de introducere în proces a intervenientului accesoriu, după caz). Alteori, intervenientul accesoriu ar trebui să aducă probe. De exemplu, în cazul admiterii acțiunii privind încasarea de la o unitate a sumei de bani pentru repararea prejudiciului, aceasta poate intenta acțiune în regres împotriva salariatului, privind repararea prejudiciului cauzat prin plata sumei respective. În asemenea caz, dacă salariatul consideră că nu este vinovat de producerea prejudiciului, poate interveni în procesul intentat de persoana vătămată contra unității și să prezinte probe despre nevinovăția sa, pentru a preveni această acțiune de regres.

De exemplu, în cadrul examinării acțiunilor privind încasarea pensiei de întreținere a părinților inapți de muncă, atunci cînd sînt formulate obiecții de către pîrît, el trebuie să facă proba faptului că părinții s-au eschivat de la executarea obligațiilor sale părintești. Afară de declarațiile martorilor pîrîtul poate prezenta diverse documente, cum ar fi certificate eliberate de diferite instituții, încheieri de anunțare în căutare a părinților ș.a.

În practica judiciară sînt suficiente cazuri în care pîrîții în acțiuni de încasare a pensiei de întreținere a copilului, depun cereri reconvenționale prin care tăgăduiesc corectitudinea înregistrării paternității în actele de stare civilă. Ei trebuie să prezinte instanței probe care confirmă pretențiile sale de radiere a acestor date. Astfel de probe pot fi și certificatele medicale privind imposibilitatea pîrîtului de a procrea, documente ce confirmă că în perioada de concepție a copilului pîrîtul se afla într-o altă localitate ș.a.

Rezultă că sarcina probei este împărțită între reclamant și pîrît, realitate guvernată și de principiul contradictorialității și totodată de rolul diriguitor al instanței care poate ordona, la solicitarea părților și altor participanți la proces prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale și întemeiate (art.9, alin.(2) CPC). Dacă reclamantul nu este solitar în efortul de a proba, în cadrul acțiunii sale el rămîne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu prezintă probele care să convingă pe judecător el va pierde procesul, iar adversarul va triumfa. De altfel, a restabili faptele din trecut deseori este o sarcină dificilă, dovezile obținîndu-se în cazul faptelor obscure sau echivoce sau chiar contradictorii. În literatura de specialitate, s-a menționat că sarcina probei înseamnă de fapt, a produce convingerea instanței și că în mod obișnuit, că starea de fapt corespunde stării de drept.

Spre deosebire de alte reglementări, cum ar fi cea română, legea procesual civilă în vigoare în R.Moldova omite rolul activ al judecătorului și admite doar cel diriguitor în organizarea și desfășurarea procesului civil. Probațiunea este o instituție juridică flexibilă, în funcție de principiile procesuale acceptate. Procesul contradictorial se caracterizează prin posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului, nici o măsură nefiind dispusă de instanță fără a acorda părților dreptul de a se apăra. Nerespectarea acestui principiu atrage casarea (nulitatea) hotărîrii pronunțate.

Totodată, principiul aflării adevărului judiciar presupune necesitatea constatării realității cauzei, de aceea evitarea abuzurilor părților în contradictoriu și urmărirea intereselor justiției se efectuează prin reglementarea detaliată a probațiunii, prin supravegherea respectării prescripțiilor normative, asigurate de sancțiuni și alte mijloace de contracarare, toate dirijate de profesionalismul și măiestria judecătorului.

Există unele situații în care pîrîtul, păstrîndu-și această calitate, are primul sarcina probei. Astfel, prezumția legală relativă deplasează obiectul probei beneficiarului prezumției de la faptul de dovedit la faptul vecin și conex pe care se bazează prezumția și răstoarnă sarcina probei de la beneficiarul prezumției la adversarul tău. De ex., neputînd dovedi în mod direct cine este tatăl copilului, legea deduce că acesta este soțul mamei; pentru a dovedi că soțul mamei este tatăl copilului este necesar să probăm faptul vecin și conex că acesta este căsătorit cu ea în perioada timpului legal de concepție sau în momentul nașterii copilului. Este vorba însă numai de prezumțiile relative, întrucît în privința prezumțiilor absolute nu se admite proba contrară. Viața juridică este însă mult mai complexă, cu fapte pozitive și negative complexe sau dreptul afirmat se bazează pe existența unor acte juridice variate. În unele legislații moderne au fost consacrate unele din principiile de mai sus. Revenind la prezumții, s-a afirmat că acestea sunt rezultatul a două raționamente, unul de inducție a unui fapt vecin și conex din probele directe și al doilea de deducere a faptului generator de drepturi. În cazul prezumțiilor legale, al doilea raționament nu este opera judecătorului, ci este impusă acestuia prin lege. Prezumțiile sunt elemente ale sistemului probator și nu probe, după unii autori, iar după alții ele constituie probe indirecte.

Codul de procedură civilă, în alineatul (4) al art.123 statuiază că “faptele care conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată dacă legea nu prevede altfel. Instanța de judecată este în drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor prezumate.” De fapt, raționamentul judecătorului se bazează pe o doză de probabilitate, dar și de îndoială, căci, așa cum s-a afirmat, “rareori un fapt poate primi o interpretare univocă” Astfel, prezumția relativă este mai degrabă un indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie să o examineze cu toată perspicacitatea în raport de celelalte probe. De ex., constituie prezumții legale: prezumția paternității (art.47, alin.(3) și (4) CF); prezumția acordului tacit al celuilalt soț referitor la dispunerea de bunurile mobile comune (art.21,alin.(2) CF); prezumția că orice zid, șanț sau altă despărțitură între două terenuri în intrevilan se află în proprietate comună pe cote-părți a vecinilor (art.356 CC); prezumția caracterului autentic și complet al datelor din registrul bunurilor imobile (art.497 CC); prezumția bunei-credințe în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile (art.9 CC); prezumția că bunul a fost viciat în momentul transferării riscului dacă un consumator constată viciul bunului mobil pentru consum în termen de șase luni (art.803 CC); etc.

Prezumția de comunitate a bunurilor dobîndite de soți în timpul căsătoriei rezultă din dispozițiile art.19 CF. și este bazată pe o realitate de fapt în sensul că majoritatea bunurilor respective sînt dobîndite prin contribuție comună directă sau indirectă a soților în scopul de a deveni comune. Contribuția comună este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. Prezumția are caracter relativ, oricăruia dintre soți fiindu-i permis să dovedească, prin orice mijloc de probă, că bunul respectiv se încadrează în una din categoriile prevăzute de art.22 CF și că este bun personal al soțului. Prezumția are o utilitate deosebită în cazul împărțirii bunurilor deoarece scutește pe soți de o probațiune largă și complexă, rămînînd ca soțul interesat să se preocupe de răsturnarea prezumției atunci cînd susține că unele dintre bunurile dobîndite pe parcursul căsătoriei sînt bunuri personale; în cazul terților, cum este cazul creditorilor care nu sînt ținuți să afcă dovada că un bun al soților este comun.

Acțiunile de partaj judiciar, inclusiv a bunurilor comune ale soților sînt afectate de o problemă actuală și poate chiar cronică: există rapoarte de expertiză merceologică în cadrul cărora evaluarea bunurilor imobile se face potrivit unui catalog de prețuri vechi care nu corespund momentului efectuării cercetării și prețurilor practicate în localitatea respectivă, așa cum o cere situația unei acțiuni de partaj, de exemplu. Astfel, în cadrul unei expertize de acest fel a fost utilizat catalogul B-66-09 cu transformarea ulterioară a rublelor în lei (anexînd la actul de expertiză și liste în care sînt evaluate detaliat toate materialele folosite la construcție și costul lucrărilor efectuate) și în final prețul determinat astfel a fost mult mai mic decît cel real. Această problemă rămîne stringentă și actuală în asemenea acțiuni, bunurile partajabile fiind deseori subestimate în practică prin concluziile expertizei merceologice.

În raporturile dintre concubini nu se aplică prezumția de comunitate a bunurilor, forma de proprietate pe cote-părți este cea care reflectă pe plan juridic participarea acestora la dobîndirea unor bunuri, sarcina dovedirii acestei proprietăți revenind concubinilor.

Există situații în care bunurile concubinilor pot cunoaște și regimul juridic al devălmășiei, o asemenea ipoteză fiind cea a căsătoriei putative, cel puțin pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii prin care se declară nulă căsătoria.

Dificultăți se ivesc atunci cînd doar unul dintre concubini a semnat actul de dobîndire a bunului, adică imobilul a fost cumpărat de unul din ei, pe numele său, dar cu contribuția ambilor concubini.

Soluția în acest caz ar fi următoarea: concubinului nesemnatar i se recunoaște statutul de coproprietar al imobilului dobîndit, cota-parte ce-i revine din dreptul de proprietate putînd fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori sau prezumții.

Prezumțiile simple sau ale omului sînt consecințele pe care judecătorul, întemeindu-se pe propria sa putere de judecată și experiență, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Nefiind prevăzute decît sugestiv în legislația noastră, acestea sînt frecvente în practica juduciară, aplicate cu prudență și inteligență de judecători. De ex., într-o cauză prin care tatăl solicită să-i fie încerdințat spre creștere și educare copilul din afara căsătoriei, instanța va putea prezuma că respectivul tată nu are afecțiune față de copil, iar cererea este determinată de motive străine de interesele minorului, pentru că paternitatea asupra acestui copil nu a fost stabilită prin recunoaștere. În același sens, instanța poate considera suficiente pentru proces circumstanțele determinate în baza explicațiilor uneia dintre părți, dacă cealaltă deține proba solicitată de instanță, dar nu o prezintă (art.131, alin.(2) CPC). Această prevedere reprezintă o novelă legislativă. Considerăm că urmează a fi verificate motivele neprezentării probelor, fără însă a permite tergiversarea procesului. Cu caracter de consecință nefastă pentru parte, dar prezumtivă pentru instanță este regula conform căreia dacă partea obligată să dovedească afirmațiile sale deține, dar nu prezintă în judecată probele necesare, instanța este în drept să-și întemeieze concluziile pe explicațiile date de partea adversă (alin.(3) – la fel, o inovație legislativă). Este de observat însă că instanța trebuie să ofere posibilități suficiente părții de a prezenta probele, cu respectarea consecventă a dispozițiilor art.119 CPC (- o altă inovație legislativă), pripa fiind premisa abuzului și încălcării principiului contradictorialității și a altor principii care se realizează prin acesta: cel al aflării adevărului judiciar, al garantării dreptului la apărare și egalității părților. Cu acestea trebuie coroborat raționamentul judecătorului “tant vaut le juge, tant vaut l’induction de juge”, atît de frecvent utilizat în practică.

În unele situații cînd legea dispune expres, sarcina probei este inversată, de exemplu: – în cazul litigiilor de muncă, privind desfacerea contractului individual de muncă și emiterea dispozițiiei de reparare a prejudiciului material cauzat de salariat, dovada legalității și temeiniciei revine în sarcina angajatorului pîrît; – în cazul răsturnării prezumțiilor legale relative; – în cazul în care persoana cere dezmințirea informației ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională, obligațiunea de a dovedi corespunderea informațiilor răspîndite realității în toate cazurile o are pîrîtul, iar reclamantul este obligat să dovedească doar faptul răspîndirii ca atare a informațiilor de către pîrît; – în cazul distrugerii, pierderii, deteriorării sau depășirii termenului de livrare, sarcina probei împrejurărilor expres prevăzute (art.1008, alin.(1) CC) care îl exonerează de răspundere, revine cărăușului (art.1009 CC); – în cazul răspunderii civile delictuale a părinților, tutorilor, a instituțiilor de învățămînt, curative, de educație pentru prejudiciul cauzat de minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani (art.1406 CC); pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu (art.1408 CC); – în cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit sarcina probei forței majore sau intenției persoanei vătămate revine persoanelor a căror activitate este legată de asemenea obiect (art.1410 CC). – în cadrul procedurii contenciosului administrativ, una dintre excepții de la regulile generale de judecare a pricinii constă în aceea că în acțiunile în anulare a actului adminictrativ sarcina probațiunii este pusă în seama pîrîtului, care trebuie să prezinte probe spre confirmarea legalității actului contestat. Rămîn valabile și prevederile art.22, lit.b) din Legea contenciosului administrativ (nr.793-XIV din 10.02.2000), care conferă instanței de contencios administrativ dreptul de a dispune din oficiu prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat și a documentației care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date care instanța le consideră necesare pentru judecarea pricinii.

§ 1.2. Reguli generale de admisibilitate, administrare și apreciere a probelor

În cadrul procesului, în legătură cu materialul probator, instanța trebuie mai întîi să examineze admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele admise și, în sfîrșit, cu ocazia deliberării să aprecieze probele administrate. Legea procesual civilă a R.Moldova evocă în mod tradițional condițiile de pertinență și de admisibilitate a probelor în articole aparte, doctrina juridică rusă și libertatea folosirii oricăror dovezi ce pot contribui la soluționarea raporturilor litigiioase jucînd un rol definitoriu în acest sens. Potrivit art.121 CPC (prevedere ce reprezintă o novelă legislativă), instanța judecătorească reține spre examinare și cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența circumstanțelor importante pentru soluționarea justă a cazului. Din tot materialul probator prezentat de participanții la proces, judecătorul selectează probele care au legătură obiectivă cu faptele care urmează a fi dovedite. De exemplu, în cazul stabilirii faptului ce are valoare juridică de posesiune, folosință cu drept de proprietate a unui imobil, pot fi luate în considerare drept probe acte bancare, acte de inventariere, chitanțe de achitare a impozitelor, polițe de asigurare, dar și mărturiile, scrisorile, corespondența oficială etc.

Această normă este adresată instanței, deoarece părțile și persoanele interesate pot greși în aprecierea pertinenței lor sau cu bună-știință încearcă distragerea atenției instanței de la obiectul cercetat, ambele situații fiind frecvente în practica judiciară. Curtea Supremă de Justiție în Plen a adoptat hotărîri explicative, recomandînd adunarea anumitor probe în anumite acțiuni civile, contribuind la uniformizarea aplicării legislației și constituind un reper pentru cazurile particulare.

Judecătorul determină conform dreptului material care reglementează raportul litigios, obiectul probațiunii în cauza concretă, nu probele însăși. Volumul probelor pertinente, care trebuie să fie suficient, complet, este stabilit potrivit cu convingerea intimă a judecătorului prin aprecierea lor. Caracterul complet al materialului probator permite evitarea erorilor judiciare. Totodată trebuie exclus materialul de prisos, neconcludent în cauza dată. Unii autori atrag atenția asupra unuia dintre izvoarele obiectului probațiunii – obiectul acțiunii, care cercetat teoretic și practic ajută la determinarea pertinenței probelor, pentru că unul și același fapt poate avea diferite valori de pertinență în diferite acțiuni civile.

Spre deosebire de aceste opinii, doctrina juridică română consideră pertinența drept una dintre condițiile admisibilității probelor în sens larg, evocînd și alte condiții, precum: legalitatea, verosimilitatea și concludența lor. Proba este legală dacă nu este oprită de legea materială sau procesuală, ea trebuie să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de lege expres, cu unele restricții specifice unor mijloace de probă concrete. Circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante (art.122, alin.(1) CPC). Acest caracter negativ al admisibilității stabilește interdicția utilizării unor anumite probe, de ex.: în cazul nerespectării formei scrise a actului juridic părțile decad din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic (art.211, alin.(1) CC). Totodată, datele obținute cu încălcarea legii nu au putere probantă și nu pot fi puse în temeiul unei hotărîri judecătorești (art.117, alin.(3) CPC – aceste prevederi reprezintă o novelă legislativă), ele se consideră inadmisibile conform alin.(3) al art.122 CPC, care conține o exemplificare a încălcărilor prevederilor legale: inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de o persoană neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului prosedural, alte acțiuni ilegale. Potrivit alin.(2) admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor, adică la momentul obținerii lor, dacă ele îndeplineau condițiile de admisibilitate ele vor putea fi folosite într-un proces, legea ultraactivînd în acest sens. Această prevedere novelară este echitabilă și ridică o problemă importantă – cea a acțiunii legii procedurale civile în timp în dreptul probator (a se vedea și art.art.3 CPC și 6 CC).

Proba este verosimilă (credibilă), atunci cînd tinde să dovedească fapte reale, posibile, demne de a fi crezute. Proba este concludentă dacă duce la rezolvarea cauzei respective. De exemplu, drept probe ale recunoașterii paternității pot fi considerate scrisorile, anchetele completate de pîrît, cererile și alte fapte concludente din care rezultă faptul recunoașterii de către pîrît a paternității (cum ar fi concubinajul, gospodărirea în comun, ajutorul material, purtarea de grijă în timpul gravidității și după nașterea copilului). Observăm că art.121 CPC se referă la probe care sînt pertinente și totodată, concludente pentru soluționarea justă a cauzei. Totuși aceste trăsături nu trebuie confundate, ci din contra, delimitate, deoarece unele probe pot fi pertinente, dar nu și concludente într-un litigiu. Circumstanțele dovedite prin asemenea probe sînt determinate definitiv de instanță pornind de la pretențiile și obiecțiile părților și ale altor participanți la proces, precum și de la normele de drept material și procesual ce urmează a fi aplicate (art.118, alin.(3) CPC- codul anterior nu conținea această prevedere).

Admisibilitatea probelor, ca o componență a regulilor de probațiune cu caracter imperativ, prin limitarea disponibilității libere de a folosi mijloace de probă tinde spre asigurarea stabilității circuitului civil, garanțiilor contra abuzurilor participanților la proces și acumularea cunoștințelor veridice privind realitatea cercetată.

Studiul normelor dreptului probator, conținute în noul Cod de procedură civilă ne conduce la concluzia că a avut loc o detalizare mai intensă a procedurii și a condițiilor probațiunii, inclusiv prin lărgirea listei exhaustive a mijloacelor de probă, introducerea unor noi mijloace de probă noi, precum înregistrările audio-video, înscrisuri pe suport electronic, transmise prin poștă electronică, fax etc.

Referitor la administrarea probelor distingem trei aspecte: propunerea probelor, încuviințarea lor și administrarea propriu-zisă.

Propunerea probelor se face de către reclamant prin cererea de chemare în judecată (art.art.166-168 CPC), iar pîrîtul, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare poate prezenta în termen probele necesare și depune referință (atr.186 CPC). Nedemonstrarea de către reclamant a probelor ce confirmă circumstanțele de fapt, poate duce la emiterea unei încheieri pentru a nu se da curs cererii, potrivit art.171 CPC, apoi dacă acesta nu lichidează neajunsurile în termen, cererea poate să nu fie considerată ca depusă, restituindu-se reclamantului. Pentru comparație, una dintre condițiile de admisibilitate a cererii prezentate Curții Europene pentru Drepturile Omului (condiție de procedură) este că aceasta să nu fie în mod vădit nefondată (p.3, art.35 CEDO). Această cerință necesită determinarea împrejurării dacă petiția prezintă sau nu un caz la prima vedere. De asemenea, ea poate fi nefondată atunci cînd reclamantul nu dispune de probe suficiente. Astfel în cazul cererii nr.11061-84 comisia a considerat că reclamantul nu a furnizat nici cea mai mică probă pentru a stabili că procesul său nu s-ar fi derulat echitabil, așa cum indică art.6 p.1 CEDO. Comisia a estimat „că din dosar nu rezultă nici o aparență de încălcare a … Convenției” (Af. Patureau c. Franței, dec. din 10.12.1985).

Pregătirea pentru dezbatere judiciară fiind obligatorie pentru orice pricină, include și constatarea circumstanțelor importante pentru soluționarea cazului, prezentarea de probe, dar și efectuarea unor acte procesuale de către judecător în acest sens, precum: clarificarea obiecțiilor pîrîtului și probelor respective, reclamarea organizațiilor și persoanelor fizice a probelor necesare, la cererea participanților la proces, ordonarea efectuării unei expertize judiciare etc.

Partea care, din motive temeinice nu a prezentat în termenul stabilit de judecător, în condițiile de mai sus, probele necesare, nu decade din dreptul de a le prezenta nemijlocit în ședința de judecată, în dezbateri, însă nu doar la prima zi de înfățișare, așa cum prevedea codul anterior.

Partea adversă, dacă nu poate depune imediat contraprobe, este în drept să solicite amînarea procesului.

Judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor și a referinței nu împiedică soluționarea pricinii în baza materialelor din dosar.

Decăderea din dreptul de a mai propune probe și de a depune referință este prevăzută clar și expres în cazul pricinilor examinate în instanțele judecătorești economice, depunerea referinței fiind în aceste cazuri, obligatorie, cu excepția pricinilor menționate la art.29, alin.(1), lit.b)-e) CPC.

Această normă are excepții ce țin de obiectul acțiunii civile și de situația în care pîrîtul nu este reprezentat în judecată de un jurist, în acest caz instanța poate acorda, la cerere un termen pentru pregătirea apărării și depunerea referinței (art.186 alin.(2) CPC).

Dacă au existat motive temeinice de neprezentare a probelor în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, partea respectivă nu decade din dreptul de a le prezenta nemijlocit ședința de judecată. Partea adversă poate solicita amînarea procesului pentru a depune contraprobe (art.204 CPC). Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăți, instanța poate contribui, la solicitarea părților și altor participanți la proces, la adunarea și prezentarea probelor necesare, prin emiterea unei încheieri nesupuse recursului. Instanța poate propune și din oficiu participanților să prezinte probe suplimentare, poate reclama, la cerere, probele necesare. Persoanele și reprezentanții care nu sînt participanți la proces, în caz de neîndeplinire a încheierii pot fi sancționați cu amendă de pînă la 10 u.c. Aplicarea amenzii nu scutește persoanele ce dețin proba reclamată de obligația prezentării ei în instanță. Pentru evitarea aplicării acestei sancțiuni însă, acestea trebuie în decursul a 5 zile să comunice instanței motivele neprezentării. În caz contrar, persoanele cu funcție de răspundere ale unei autorități publice, organizațiile sau alte persoane care ignoră demersul instanței judecătorești de a comunica, în termenul fixat în acest scop, date din actele și evidențele lor pot fi obligate de instanță la reparația prejudiciului cauzat părții interesate prin tergiversarea examinării pricinii (art.119, alin.(6) CPC). În cazul în care instanța constată că una din părți a depus probe nejustificative sau false în scopul tergiversării procesului, la cererea părții interesate este obligată să soluționeze chestiunea reparării prejudiciului cauzat, inclusiv despăgubirea pentru timpul de muncă pierdut. Este de observat că nu regăsim dispozițiile art.157/1 al Codului de procedură civilă anterior care prevedea că dacă dovezile nu au fost prezentate conform art.art.128, 143/1 și 143/2 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecării pricinii, afară de cazurile cînd: 1) necesitatea lor reiese din dezbateri și partea nu o putea prevedea; 2) administrarea lor nu pricinuiește amînarea judecății; 3) dovada nu a fost cerută în condițiile articolelor indicate din neștiință sau din lipsă de pregătire a pricinii. Această normă la timpul său era aplicată, de regulă, formal, sau neaplicată, de aceea nu o regăsim în noul cod.

Dacă partea nu respectă prevederile legii privind legalizarea probelor sau pierde un document autentic pînă la judecată, va suporta efectele defavorabile. Dar chiar și partea decăzută din dreptul de a prezenta probe poate să se apere, discutînd în fapt și în drept temeinicia susținerilor și dovezilor părții opuse (art.124 CPC).

Emiterea încheierii cu privire la adunarea sau prezentarea de probe, valorează încuviințarea lor de instanța judecătorească. După cum s-a menționat, asemenea acțiuni pot fi întreprinse și în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri, ceea ce semnifică o planificare a procesului în baza obiectului probei ajutînd la cercetarea detaliată a chestiunilor din proces.

Dacă s-a încuviințat proba cu martori sau efectuarea unei expertize, partea care a cerut acestea trebuie să depună suma stabilită de instanță în termen de 5 zile de la în cuviințare, pentru despăgubirea martorilor și plata expertului (art.art.92, 124 CPC).

Instanța nu este obligată să emită o încheiere preparatorie de încuviințare a probelor, însă această acțiune se consemnează de facto în alte tipuri de acte procesuale, precum: încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbateri (art.184 CPC), cea de amînare a procesului (art.208), cea de adunare, reclamare a probelor (art.119), cea de suspendare a procesului (art.263), în confornitate cu cap. XX, titlul II CPC.

Administrarea probelor se face în fața instanței judecătorești, care după ce ascultă explicațiile participanților la proces, luînd în considerație opinia acestora (s.n.), stabilește consecutivitatea cercetării probelor, care poate fi însă modificată ulterior (art.214 CPC). Președintele ședinței este obligat să creeze condiții pentru ca participanții să-și expună considerentele referitor la circumstanțele de fapt și de drept ale pricinii în cadrul examinării în fond, să prezinte probe în condițiile legii. În acest scop, judecătorul trebuie, după caz, să elucideze împreună cu participanții la proces circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii și să cerceteze probele din dosar (art.211 CPC). Participanții la proces, reprezentanții lor sînt în drept să atenționeze președintele ședinței asupra încălcării consecutivității administrării probelor, prezentînd obiecții care pot fi luate în considerare de întregul complet de judecată. Aceaste prevederi reprezintă o novelă legislativă binevenită.

Premisă a respectării principiului aflării adevărului judiciar, legea procesuală civilă consacră principiul nemijlocirii și oralității în dezbaterile judiciare (art.25alin.(1) CPC): “Instanța trebuie să cerceteze direct și nemijlocit probele , să asculte explicațiile păților și intervenienților, depozițiile martorilor, concluziile expertului, consultațiile și explicațiile specialistului, să ia cunoștință de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio și să vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanțelor constatate și al probelor cercetate și verificate în ședința de judecată.”

Totuși, uneori hotărîrile judecătorești s-au întemeiat și pe declarațiile martorilor scrise înainte de intentarea procesului fără a-i audia nemijlocit în ședință. De exemplu, într-o acțiune de stabilire a modului de folosință a lotului de pămînt, în temeiul hotărîrii au fost puse și lămuririle scrise a unor persoane cu ocazia plîngerii părții înaintate anterior intentării acțiunii, însă aceste persoane nu au fost citate în calitate de martori, ceea ce constituie o încălcare a principiilor nemijlocirii și oralității în dezbaterile judiciare și a dispozițiilor legale cu privire la administrarea probelor prin declarațiile martorilor. Mai mult de atît a fost administrată mărturia inspectorului de sector, care se bazează la rîndul ei, pe aceste lămuriri. Numai acest fapt în sine face necesară audierea personelor a căror lămuriri servesc drept surse de informație altei mărturii. Hotărîrea însă a rămas definitivă și irevocabilă după parcurgerea căilor ordinare de atac.

Așadar, în activitatea de judecată, judecătorul trebuia să se sprijine pe probe primare, care implică un raport nemijlocit între probă și fapt. Deși părțile pot depune la dosar copii autentificate de pe înscrisuri, în cazurile stabilite de lege sau cînd copiile au cuprinsuri contradictorii (dispoziții inovaționiste – s.n.), precum și atunci cînd instanța consideră necesară prezentarea originalului, înscrisurile se vor depune în original (art.138 CPC). La audierea martorilor, judecătorul trebuie să stabilească dacă aceștia au perceput personal faptele pe care le relatează și le cere să indice sursa informării lor (art.132 CPC). Instanța poate administra probele la locul lor de păstrare sau de aflare, dacă prezentarea lor în judecată este imposibilă sau dificilă (de ex. înscrisuri, probe materiale). Stabilind locul, data și ora cercetării la fața locului, înștiințînd persoanele interesate, martorii, interpreții, experții și specialiștii,după caz, ea poate efectua cercetarea chiar dacă aceștia nu s-au prezentat. Specialiștii, venind în ajutor instanței, pot efectua măsurări, fotografieri, înregistrări audio-video, pot elabora planuri și scheme etc.

Deși în prezent probele se administrează nemijlocit de întregul complet de judecată, fie la sediul instanței, fie la fața locului, nu este obligatoriu, ci preferabil ca administrarea tuturor probelor să se facă în fața acelorași judecători. De exemplu, în încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie menținute (art.54 alin.(4) CPC).

Necesitățile administrării justiției impun excepții de la principiul nemijlocirii: în cazul adunării probelor într-o altă localitate, instanța care judecă pricina dă instanței judecătorești respective, prin încheiere, o delegație pentru efectuarea unor anumite acte procesuale (art.125 CPC). Încheierea dată este obligatorie și executorie în termen de cel mult 10 zile de la primirea delegației, iar dacă au fost adunate, probele se remit imediat. Instanțele judecătorești ale R.Moldova pot da delegații instanțelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte procesuale în conformitate cu legislația R.Moldova și cu tratatele internaționale la care aceasta este parte.

Neprezentarea participanților la proces nu împiedică îndeplinirea obligației. Pincipiul nemijlocirii va fi totuși respectat cu orice oportunitate, de exemplu, în cazul în care participanții la proces, experții sau martorii care au dat explicații, au făcut depoziții în fața instanței executoare a delegației, se vor prezenta în fața instanței care judecă pricina, vor da explicații, vor expune concluzii și vor depune mărturii conform regulilor generale (atr.126 CPC). În unele cazuri, ambele părți pot solicita strămutarea pricinii la instanța respectivă, deoarece în localitatea respectivă se află majoritatea probelor (art.43alin.(2)lit.c) CPC).

Pentru a preveni dispariția ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile, persoanele interesate pot cere asigurarea probei. Cererea de asigurare a probelor se depune la instanța care judecă pricina sau, înainte de pornirea procesului civil, la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură respective.

Noua legislație procesuală a exclus posibilitatea depunerii cererii în instanța locului de aflare sau de păstrare a probelor (prevăzută de art.62alin.(3) CPC anterior), alta decît cea care judecă fondul. Această limitare, deși impune stabilitate în raporturile procesuale și contribuie la limitarea posibilităților de tergiversare a cauzei, trebuie să răspundă situațiilor de urgență, pericolului de dispariție sau dificultăților ce s-ar putea ivi în viitor în legătură cu administrarea lor. Noul cod însă nu exclude efectuarea asigurării probelor de o altă instanță decît cea care examinează pricina, aplicînd dispozițiile privind procedura îndeplinirii delegației judiciare. Prin interpretare rezultă că o altă instanță poate fi delegată de a asigura probele de către instanța de fond, dacă a fost pornită acțiunea civilă. Necesitatea asigurării probelor intervine atunci cînd, de ex., ca probe materiale sînt folosite produse ce se alterează sau se uzează rapid, sau cînd martorul pleacă în deplasare pe timp îndelungat, cînd la locul producerii accidentului trebuie stabilite cauzele și urmările prejudiciabile ori cînd martorul suferă de o boală gravă, viața sa fiind în pericol etc. Pentru producerea și conservarea unor atare dovezi legiuitorul a reglementat procedura asigurări lor, denumită și anchetă “in futurum”.

Instanța sesizată va trebui să cerceteze și condițiile de admisibilitate a probei sub aspectul pertinenței și concludenței acesteia în raport de acțiunea principală.

Asupra cererii de asigurare a dovezilor instanța se pronunță printr-o încheiere de admitere sau de respingere a cererii. Regula fiind citarea părților, excepția este cazul cînd există pericolul de întîrtziere, instanța examinînd cerea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părților, cărora li se va comunica încheierea. Și în asemenea cazuri admisibilitatea va depinde de legalitatea actelor procesuale respective. Doar încheierea de respingere a cererii respective poate fi atacată cu recurs (cea de admitere poate fi atacată numai o dată cu fondul). Termenul de recurs este derogatoriu de la dreptul comun, durata acestuia fiind de 5 zile de la pronunțare, dacă încheierea s-a emis cu citarea participanțiolor la proces sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor (art.128 alin.(3) CPC). Această derogare se justifică tocmai prin necesitatea soluționării urgente a cererii respective. Aceste prevederi reprezintă o novelă legislativă conformă cu art. 192 CPC privind termenul rezonabil de judecare a pricinelor civile.

Dovezile administrate în acest fel sînt opozabile părților în procesul civil, ele le pot folosi chiar dacă nu le-au solicitat, le pot combate prin alte probe în cadrul procesului, acestea neavînd valoare de probațiune superioară. În practica judiciară românească s-a admis ca asigurarea dovezilor se poate face și prin efectuarea de expertize. (de ex., expertiza contabilă).

Cererea de asigurare, deși are caracter contencios, tinde doar la conservarea unor probe avînd un scop limitat. De aceea, o asemenea cerere nu întrerupe prescripția dreptului la acțiune.

Plenul Curții Supreme de Justiție a statuat că dacă unele probe au fost administrate prin delegația dată altor instanțe de judecată sau prin asigurare, hotărîrea poate fi motivată cu referire la toate aceste probe doar cu condiția că procesele verbale și alte materiale administrate în asemenea mod au fost cercetate în ședința de judecată, iar informația cuprinsă în ele a fost cercetată în ansamblu cu alte probe conform legii. Aceste materiale se prezintă pentru a fi aduse la cunoștința tuturor participanților la proces, iar în caz de necesitate – experților și martorilor. Participanții la proces au dreptul să dea explicații referitoare la informația cuprinsă în materialele menționate. Deci, evaluarea probelor și puterii lor doveditoare nu se poate face decît în urma dezbaterilor contradictorii, prin hotărîre judecătorească.

Din altă perspectivă, s-a susținut că în practica anterioară că, deși legea impunea anumite restricții prin art.157/1 CPC anterior, părțile puteau administra probe oricînd, chiar cu mare întîrziere, iar judecătorul se limita la unele observații sau mustrări, fără a cere părerea celeilalte părți, neglijîndu-se astfel și principiul conradictorialității; prezentarea probei cerute tardiv se admitea, chiar cu amînarea procesului. Este de așteptat ca această practică să continue și în cazul art.186alin.(4) CPC în vigoare. Astfel, concluzionăm că în orice caz părțile sînt obligate să se folosească cu bună-credință de drepturile lor procesuale, iar judecătorii, supunîndu-se legii, să pună capăt oricărui abuz de drept rămînînd imparțiali și corecți.

Aprecierea probelor constă în operațiunea logică pe care o face instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probei în parte, precum și ale tuturor probelor împreună. Aprecierea corectă a probelor este de primă importanță pentru pronunțarea unei hotărîri legale și temeinice, constînd și în aprecierea pertinenței, admisibilității, veridicității, concludenței și interconexiunii lor. Totodată, hotărîrea nu poate fi bazată pe presupuneri despre circumstanțele cauzei. Aprecierea probelor se reflectă în acțiuni procesuale care sînt supuse într-o anumită măsură reglementărilor și influenței juridice. Normele juridice nu stabilesc ordinea raționamentelor, ci condițiile, scopul și principiile aprecierii, exteriorizarea ei în acte procesuale. Libera apreciere a probelor, conform noului cod, se constituie în baza principiilor probațiunii: – instanța le apreciază după intima ei convingere; – nici un fel de probe nu au pentru instanță o forță probantă prestabilită, fără aprecierea lor.

Aprecierea după intima convingere constă din unitatea factorilor obiectivi și subiectivi. Cei obiectivi reprezintă faptele, iar cei subiectivi – sentimentul de convingere a judecătorului în corectitudinea concluziilor sale. În acest sens, orice imixtiune în activitatea lor fiind inadmisibilă și atrăgînd răspunderea prevăzută de lege (art.20 CPC).

Conținutul aprecierii este statuat de alin.(3) al art.130 CPC “Fiecare probă se apreciază în instanță privitor la pertinența, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă și suficiența pentru soluționarea pricinii”.

Aprecierea probelor poate fi de recomandare sau imperativă, în dependență de subiectul aprecierii. Aprecierea părților și altor participanți la proces are caracter de recomandare, conținîndu-se în explicațiile și observațiile lor, concluziile și susținerile orale. Prin aceasta se asigură și posibilitatea cercetării multiaspectuale a probelor, instanța luînd în considerație opiniile respective, dar nefiind obligată să se conformeze lor. Aprecierea instanței este una imperativă, hotărîrile sale avînd putere obligatorie.

În funcție de nivelul cunoștinței, aprecierea poate fi prealabilă, finală și de control. Aprecierea prealabilă se efectuează de instanță prin admiterea și administrarea probelor, prin refuzul de a admite unor probe, prin admiterea demersurilor de anexare la dosar a înscrisurilor, de efectuare a unei expertize suplimentare sau repetate etc. Aprecierea finală se realizează în camera de deliberare avînd ca scop – constatarea circumstanțelor cauzei. Aprecierea de control are loc în activitatea desfășurată în urma exercitării căilor de atac ordinare și în revizuire.

Hotărîrea instanței trebuie să fie certă, completă, corectă, clară, consecutivă, convingătoare și concretă. Circumstanțele și probele constatate în cauză urmează a fi expuse într-o cosecutivitate logică. Nu se poate limita numai la enumerare în hotărîre a probelor prin care se confirmă împrejurările ce au importanță pentru soluționarea justă a cauzei, dar este obligată să expună conținutul acestor probe. Dacă instanța va constata că unele probe prezentate nu corespund circumstanțelor invocate de părți, este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe și să argumenteze preferința unor probe față de altele. Acestea se indică în motivarea hotărîrii (art.241alin.(5) CPC) fiind semnificativă și condiția expresă de argumentare a respingerii unor probe.

Proba este declarată ca fiind veridică, dacă instanța constată prin cercetare și comparare cu alte probe că datele pe care le conține corespund realității, avînd și dreptul de a propune părților să prezinte probe suplimentare în acest scop.

Dacă, deja în timpul deliberării, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanțe importante sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanța emite o încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare (art.240 CPC).

Călăuzindu-se de lege și conștiința juridică, instanța va găsi sensul probelor și raportul dintre soluția finală și sarcinile justiției, avînd o anumită atitudine față de probele prezentate, în aprecierea lor. Dobîndirea priceperii de a aduna și a controla veracitatea probelor, capacitatea de a le aprecia obiectiv și imparțial, reprezintă condiții de maximă importanță a profesionalismului judecătorului. Imparțialitatea în aprecierea probelor e posibilă dacă nu există păreri preconcepute, prejudecăți și interese proprii.

Intima convingere, ca rezultat al aprecierii probelor poate fi caracterizată ca efect gnoseologic și o anumită stare psihologică a persoanei care le apreciază. Această convingere se caracterizează astfel, sub diferite aspecte: primo, cunoștința, secundo, credința în corectitudinea acestei cunoștințe și, tertio, stimulent volitiv ce îndeamnă la acțiuni determinate.

Referitor la raportul dintre probabilitate și veracitatea probelor s-a afirmat că acumularea lor continuă pînă cînd probabilitatea crește la nivelul ce asigură veracitatea practică a concluziei. Astfel, nu există o linie de demarcare între probabilitate și veracitate în cadrul probațiunii judiciare. Trecerea primei în a doua stare are un caracter dialectic și succesiv și veracitatea poate fi reprezentată caun grad înalt de probabilitate.

§ 1.3. Administrarea probelor în apel, recurs și la revizuire

Căile de atac reprezintă mijloace procesuale prin care partea nemulțumită de hotărîrea pronunțată sau o altă persoană căreia legea îi recunoaște calitate procesuală activă, poate solicita și obține anularea sau reformarea parțială sau totală a unei hotărîri judecătorești, în condițiile prevăzute de codul de procedură civilă.

Calea apelului ca formă de control a hotărîrilor judecătorești permite îndreptarea rapidă a erorilor judiciare și a încălcărilor legislației. În acest scop legiuitorul a permis folosirea mijloacelor de probă. Prin această cale de atac probele își întregesc importanța lor în ocrotirea intereselor legitime ale părților și a altor persoane interesate.

Întrucît în apel are loc o rejudecare a fondului pretenției ce a fost supusă judecății în primă instanță, cererea va cuprinde afară de motivele de fapt și de drept, probele invocate în susținerea apelului. Înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanță se depun cu atîtea copii cîți participanți la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanța de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege. Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină d se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege (art.364 CPC).

Se va putea depune și numai o parte din înscris, ca și în prima instanță (de ex., un extras din ordinul angajatorului), urmînd ca ulterior, instanța de apel să dispună, dacă este necesar, înfățișarea înscrisurilor originale.

După expirarea, pentru toți participanții la proces, a termenului de depunere a apelului, prima instanță este obligată să expedieze a doua zi instanței de apel dosarul împreună cu apelurile depuse și înscrisurile care nu au fost prezentate în prima instanță (art.367 alin.(3) CPC). Păna la expirarea acestui termen, nimeni nu poate reclama dosarul, însă participanții la proces pot lua cunoștință de materialele din dosar, inclusiv de probele prezentate, administrate și apreciate de instanță, de apelurile și referințele depuse, de înscrisurile respective.

Instanța de apel va dispune să se comunice intimatului copiile legalizate de pe înscrisurile alăturate la cerere de apel sau referință, și care nu au fost cercetate de prima instanță.

Apelul are caracter devolutiv complet de aceea instanța de apel va verifica circumstanțele și raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanțe, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care au importanță pentru soluționarea pricinii, va aprecia probele care se află deja la dosar și cele prezentate suplimentar în instanța de apel de către participanții la proces.

Astfel, găsim conținutul art.373 „limetele judecării apelului” al CPC în vigoare, mult mai elaborat și tehnicizat decît cel al art.296 CPC anterior. Acesta din urmă conținea alineatul următor: „Instanța poate da o apreciere nouă dovezilor din dosarul pricinii și administra orice dovezi prezentate de părți”. Asemenea reglementări au fost dezvoltate odată cu indicarea rolului diriguitor al instanței și consacrarea expresă a principiului contradictorialității în procesul civil, „părțile fiind acele care contribuie la elucidarea diverselor aspecte ale cauzei și prin tratarea lor conradictorie, ajută și la aprecierea în detaliu a pricinii.”[37]

Potrivit art.372 CPC nou, părțile și alți participanți la proces sînt în drept să refacă ori să completeze probele administrate în primă instanță, să prezinte noi probe, în condițiile legii, iar instanța de apel este obligată să administraze noi probe și să constate noi circumstanțe dacă este necesar soliționării juste a pricinii. Dispoziții similare se conțin și în art.295 alin.(2) CPC al României.

Astfel, instanța de apel are următoarele posibilități, cu aportul părților:

de a reface în totalitate probele administrate în prima instanță;

de a reface numai o parte din aceste probe și a le menține pe celelalte;

de a administra alte probe, folosind și celelalte dovezi administrate de prima instanță;

de a se pronunța în fond numai în temeiul probelor invocate în prima instanță, dacă apelul nu cuprinde probe noi, potrivit art. 373 alin.(3) CPC al RM.

Părțile pot introduce în a doua instanță probe pe care le-au considerat inutile sau intempestive la prima instanță. Totodată, se admite invocarea unor probe la care s-a rennunțat în prima instanță sau participantul la proces nu a depus diligența necesară în vederea administraării lor, deoarece din hotărîre nu rezultă expres că au fost retrase pentru totdeauna. Participanții la proces sînt în drept să ceară prezentarea acelor probe a căror reclamare a fost respinsă de prima instanță, instanța de apel nefiind în drept să respingă aceste cereri din motivul respingerii lor în prima instanță (art.380 CPC).

Instanța de apel este obligată să examineze necesitatea administrării noilor probe prezentate de părți, nefiind însă obligată să le admită în mod necondiționat. Aprecierea sa în acest sens este potrivit tuturor cerințelor generale de admisibilitate a probelor și principiului disponibilității în drepturi a participanților la proces. Acestea sînt admisibile, dacă sînt utile cauzei, în scopul susținerii motivelor apelului, dar și pentru combaterea acestora.

Totodată, codul de procedură civilă nu conține prevederi exprese ce ar stabili că partea decăzută din dreptul de a prezenta anumite probe prin neplata sumelor cuvenite în prima instanță, nu le-ar putea invoca în instanța de apel.

În cadrul judecării apelului, instanța este obligată să asculte explicațiile părților și participanților la proces prezenți în ședință și ale reprezentanților lor, apoi, ea va verifica probele din dosar și cele prezentate suplimentar de aceștia.

Pot fi citați în instanța de apel martorii audiați în prima instanță, dacă în cererea de apel se contestă depozițiile lor. Instanța este în drept să dea citire explicațiilor participanților la proces absenți, precum și dispozițiile martorilor care nu au fost citați.

În general, administrarea probelor se va face potrivit regulilor de la prima instanță, concluzie conținută în art.383 alin.(1) CPC.

La pronunțarea soluției instanța de apel poate să se folosească de probele administrate în instanța de fond, chai dacă nu menține concluziile de fapt ale acesteia. Ca urmare, instanța de apel este liberă să aprecieze aceste probe, iar cele ce nu au fost refăcute pot rămîne cîștigate gauzei, însă instanța de apel este liberă să le aprecieze.

Printre principiile fundamentale ale organizării judecătorești, este și principiul celor două grade de jurisdicție, potrivt căruia un proces poate fi cercetat din nou, pe calea apelului, de către a doua instanță. În urma apelului, raporturile dintre părțile litigante, în cadrul pretențiilor reclamantului, se repun în stadiul inițial, cînd pe baza probelor administrate în prima sau a doua instanță, acesta din urmă va hotărî tot după principiul „actori incumbit probatio”. Rezultă că atîta timp cît reclamantul nu a făcut nici o dovadă în fața primai instanțe, cu privire la pretențiile sale și nici în apelul în care figurează ca intimat, instanța de apel nu poate imputa apelantului neefectuarea vreunei probe în susținerea apelului său, deoarece reclamantul nedovedind nimic apelantul nu are ce să combată.

După unii autori, considerațiile de privind probele noi sugerează existența unui drept relativ întins al părților și al altor participanți la folosirea acestora în apel. O atare împrejurare poate stimula reaua-credință a acestora în asemenea cazuri în care ele aveau posibilitatea să administreze anumite dovezi direct în fața instanței de fond. Or, o atare situație este de natură să conducă și la tergiversarea judecăților în unele cauze civile. S-a afirmat că în privința noilor probe în apel nu ar trebui ignorat principiul, afirmat în dreptul occidental, conform căruia stabilirea faptelor cauzei intră în atribuțiile instanței de fond, iar nu a celei de control judiciar.

În practica judiciară autohtonă se exprimă idei despre atitudinea neconștiincioasă a instanțelor de fond în administrarea probelor, respingerea nejustificată a acestora, presupunînd că vor putea fi invocate și în apel. Însă în apel, de exemplu, ordonarea expertizei poate aduce la suspendarea procesului și a termenelor, a acțiunilor judiciare cu excepția celor de asigurare a probelor, ceea ce nu ar trebui să fie o regulă, ci o excepție în apel, în sensul articolului ce prevede termenul de examinare a pricinii în instanța de apel. În pricini complicate și în cazul necesității reclamării probelor suplimentare, președintele instanței de apel poate prelungi cu cel mult 30 de zile termenul propriu-zis de examinare a apelului (art.371, alin.(2) CPC).

Într-o acțiune examinată în apel privind constatarea paternității și încasarea pensiei de întreținere a copilului, a fost ordonată o expertiză medico-legală pentru a determina termenul de concepere a copilului născut de reclamantă, luîndu-se în considerare indicii antropometrici și dezvoltarea lui fizică. Părțile au concubinat o perioadă de timp, fapt confirmat prin explicațiile lor și declarațiile martorilor. Ulterior a fost dispusă efectuarea unei alte expertize medico-legale a sîngelui (biologică), pentru a răspunde la întrebarea dacă este posibilă sau se exclude proveniența copilului respectiv de la pîrît. În concluzii s-a menționat că „nu se exclude”. Primo, observăm că nu s-a depus diligența necesară pentru a înainta ambele probleme și a ordona efectuarea unei singure expertize, în scopul evitării suspendării repetate a procesului. Secundo, ambele rapoarte de expertiză, deși conțin descrierea cercetărilor efectuate, metodelor utilizate (care deseori se scriu standard, ca un tipar), nu a fost trasată legătura cu concluziile date, adică aceasta nu a fost concret motivată, ceea ce poate determina inaccesibilitatea chiar a unui jurist și în ultimă instanță, netemeinicia concluziei. De fapt judecătorii foarte rar studiază detaliat și din punct de vedere științific motivele concluziilor expertului și se limitează la aprecierea aspectelor formale ce trebuie respectate. Alteori, pentru a scăpa de dosar mai repede, ei nici nu consemnează demersurile făcute de părți de a efectua o expertiză. Astfel, unul din motivele apelului a fost că reclamantei i s-a refuzat nejustificat efectuarea unei expertize medico-legale, fără consemnarea faptului în procesul-verbal. Se putea face observații la procesul-verbal, dar există situații în care partea află mai tîrziu despre acest fapt sau hotărîrea se pronunță în aceiași zi. Pe de altă parte, prima instanță a respins acțiunea din cauza insuficienței de probe. Ea a mai indicat în hotărîre probe indirecte contrarii faptului gospodăririi comune, că părțile nu au fost împreună la serbări, că reclamanta nu-și știa vecinii, deși spunea că a locuit la pîrît de jumătate de an, ceea ce poate uneori doar caracteriza subiectiv viața în comun a părților.

Instanța nu ar trebui să se folosească de tipare, fără a intra în esența relațiilor dintre concubini, în însăși viața lor în tot spectrul ei pentru soluționarea justă a cauzei, cercetînd multiaspectual faptele generatoare de drepturi. Tot astfel a fost incorectă înlăturarea mărturiilor pe motivul existenței unor relații de „neînțelegere” dintre martor și partea în proces, aceste relații ostile au apărut în timpul procesului, partea amenințînd și insultînd martorul în legătură cu mărturiile acestuia, fapt confirmat prin materialele cauzei cu privire la contravenția administrativă. Uneori, în genere, instanța se limitează doar la sintagma „nu inspiră încredere” fără a motiva respingerea declarațiilor martorilor, ceea ce este ilegal.

În aceeași hotărîre a fost respinsă o mărturie pe motiv că martorul se află în relații de prietenie cu reclamanta, neverificînd-o în interconexiunea ei cu alte probe. Nu s-a luat în considerare că în asemenea situații deseori rudele, medicii și prietenii sînt unicele persoane ce pot confirma concubinajul și recunoașterea extrajudiciară a paternității.

Hotărîrea primei instanțe a fost casată, iar paternitatea constatată printr-o hotărîre nouă, în baza concluziilor experților, depozițiilor martorilor, înscrisurilor și explicațiilor părților.

Referitor la decizia prin care se casează hotărîrea și pricina se restituie spre rejudecare, instanța de apel este obligată să menționeze în cuprinsul acesteia actele procedurale care trebuie efectuate în prima instanță la rejudecare pricinii. Însă ea nu este în drept să prejudece în indicațiile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele (art.392 CPC). Astfel, apelul reprezintă o garanție legală și eficientă a soluționării cauzelor într-un mod conform cu realitatea faptelor și cu prevederile legii [38, 323] și potrivit principiului independenței judecătorilor și libertății lor în aprecierea probelor.

Recursul este calea de atac prin care persoana căreia legea îi recunoaște calitate procesuală activă solicită, în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege, desființarea unei decizii a instanței de apel.

Astfel, instanța va verifica legalitatea hotărîrii atacate, pe baza materialelor din dosar fără a administra noi dovezi. Deci, a intervenit o modificare profundă a rolului instanței și a limitelor judecării acestui recurs, reducînd motivele cererii numai la cele „de drept”, adică dacă se invocă o încălcare esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.432 alin.(2) și (3) CPC. S-a invocat că astfel se înlătură posibilitatea participanților la proces de a prezenta în ultima instanță un înscris, abuzînd de dreptul procesual.

Totuși, în literatură s-a apreciat că, atîta timp cît procesul este în curs de desfășurare în fața instanței de casare și încă nu s-a pronunțat o decizie irevocabilă să se poată da posibilitatea instanței superioare să „sfărîme” o soluție care în lumina probelor noi, prezentate în anumite condiții, oferă garanții împotriva oricăror abuzuri procesuale și a schimbării unei hotărîri greșite. Poziția legiuitorului a fost diferită, acest fapt datorîndu-se jurisprudenței CtEDO, racordării legislației interne la cea europeană, studiilor de drept comparat și probabil, într-o oarecare măsură încercării de a depăși problemele cronice de practică judiciară (termene rezonabile, transformarea instanței de control în una de fond, reaua-credință a părților în invocarea probelor etc.). Deci, există și destule explicații justificative, însă considerăm că argumentele vor avea valoare deplină în cazul unei activități de înfăptuire a justiției de calitate superioară celei pe care o avem și unei conștiințe juridice înalte a participanților la proces.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare a hotărîrii, încheierii sau deciziei irevocabile a instanței judecătorești în condițiile capitolului XXXIX CPC.

Cererea de revizuire se depune la instanța competentă în scris fie de participanții la proces, fie de persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea sau decizia emisă, fie de Agentul Guvernamental, în cazul prevăzut de art.449 lit.j), indicîndu-se în mod obligatoriu temeiurile consemnate la art.449 CPC și anexîndu-se probele care le confirmă. Astfel, legiuitorul nu stabilește anumite restricții privind propunerea probelor, însă aceste probe sînt legate de motivele de probat. De exemplu, pentru a proba că s-a constatat că unul dintre participanții la proces sau unul din judecători a comis o infracțiune în legătură cu judecarea cauzei, sau că au fost declarate mincinoase depozițiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, false înscrisul ori proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea, urmează a fi prezentată sentința penală irevocabilă în calitate de mijloc de probă. Totuși, s-a apreciat că ivirea unor situații în care urmărirrea sau condamnarea nu mai este legalmente posibilă, nu justifică sub nici o formă concluzia inadmisibilității cererii de revizuire, deoarece altfel ar însemna că erorile judiciare, a căror înlăturare se cere, să rămînă în ființă, ceea ce este de neconceput. Credem că legiuitorul trebuie să intervină cu modificări în acest sens și să nu neglijeze asemenea situații. Motivul că s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentința sau decizia instanței judecătorești sau hotărîrea unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii a cărei revizuire se cere, poate fi probat doar printr-o hotărîre irevocabilă a instanței sau act de anulare sau modificare a hotărîrii unui alt organ, după caz. Faptul că instanța a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces, se probează cu însăși materialele cauzei și hotărîrea respectivă. Temeiurile de la lit. j) și k) a art.449 CPC se probează prin hotărîrile CtEDO respective.

Unicele temeiuri din care nu reiese necesitatea unor anumite mijloace de probă sînt în cazul în care se invocă faptul că au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au putut fi cunoscute petiționarului anterior; că după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri care au fost reținute ed un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanței într-o împrejurare ce nu depindea de voința participantului la proces. De fapt, înscrisul trebuie să aibă o importanță deosebită pentru dezlegarea pricinii. Înscrisul trebuia să existe în momentul judecății, de aceea sînt inadmisibile de exemplu, actele emise de o autoritate publică după pronunțarea hotărîrii irevocabile. Astfel, în asemenea cauze sînt admisibile orice mijloace de probă, potrivit regulilor generale.

De fapt instanța examinează cererea de revizuire în ședință publică conform normelor de examinare a cereri de chemare în judecată, însă dezbaterile sînt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Pentru a se putea administra probele care se invocă în vederea revizuirii unei hotărîri neexaminate în recurs, instanța va da mai întîi o încheiere de admitere a cererii, după care va cerceta probele noi în completarea sau în combaterea celor existente deja în dosar, potrivit regulilor generale stabilite de Codul de procedură civilă. În celelalte cazuri, după casarea hotărîrii, pricina se trimite la rejudecare, însă probele temeiului revizuirii sînt apreciate pentru a decide asupra admisibilității cererii respective.

Considerăm că, deși în practică se expun opinii că revizuirea este foarte rar invocată și excluderea recursului în anulare, a contestației în anulare a redus la minim posibilitatea exercitării căilor de atac, este necesar un studiu de specialitate mai detaliat și aprofundat asupra probelor la revizuire, precum și a acestor subiecte cercetate în acest capitol.

Capitolul II . Obiectul probației judiciare

§ 2.1 Noțiunea obiectului probațiunii. Circumstanțele de fapt care alcătuiesc obiectul probațiunii

Este unanim recunoscut faptul, că sarcina judecătorului constă în examinarea și soluționarea corectă a pricinii civile. Aceasta în mod evident presupune:

aflarea corectă a tuturor stărilor de fapt în rezultatul procesului;

aplicarea corectă a acelor stări de fapt a normelor de drept material, în hotărîrea judecătorească.

Ca urmare, înainte ca judecătorul să ajungă la concluzia existenței dreptului subiectiv, sau a interesului legitim, el trebuie să stabilească faptele pe care se bazează dreptul sau interesul, aceasta constituind de fapt însăși obiectul probațiunii.

În literatura de specialitate, problema determinării obiectului probațiunii este destul de discutabilă, și deobicei prin aceasta se înțelege „totalitatea circumstanțelor (a faptelor juridice), ce au importanță pentru examinarea cazului civil”. Adică obiectul probei este constituit din ansamblul actelor și faptelor care urmează a fi stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just și legal soluționat, sau mai putem spune că sunt actele și faptele generatoare de drepturi și obligații, cu privire la care s-a declanșat conflictul dintre părți.

Probațiunea judiciară poate avea ca obiet orice act sau fapt cu semnificație juridică, din care se poate deduce nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Totuși, întîlnim diferite abordări referitor la obiectul probațiunii. Așa spre exemplu, în doctrina românească aceasta îl constituie „elementul de dovedit, respectiv faptele juridice în sens restrîns și actele juridice, care au dat naștere, au modificat sau au stins raportul juridic dedus judecății, împrejurării, fapte, acte sau întîmplările care legea leagă anumite consecințe juridice”.

Cu totul alta este abordarea la unii doctrinari ruși, care menționau că stabilirea obiectului probațiunii poate avea loc doar în condițiile diferențierii lui în dependență de părțile participante la proces.

Astfel, este vorba despre existența mai multor obiecte de probațiune pentru fiecare participant la procesul civil. În cel din urmă, această idee a fost criticată deoarece în probațiune poate fi vorba despre un singur obiect.

În ceea ce privește Republica Moldova, în Codul de procedură civilă, și anume în articolul 117, alin. (1) se menționează: „probe în pricini civile sunt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii”.

Analizînd definiția menționată, putem afirma cu certitudine că expresia, „elementele de fapt” nu corespunde stării reale de lucruri.

Pentru susținerea celor menționate mai sus, aduc următoarele argumente. În cadrul judecării unei pricini concrete, judecata nu percepe nemijlocit împrejurările de fapt ori elementele de fapt, deoarece faptele pe care instanța urmează să le constate au avut loc pînă la judecată. Astfel, instanța obține numai informații despre fapte ce s-au desfășurat în trecut, prin intermediul mijloacelor stabilite la alin. (2) articolul 117 al Codului de Procedură Civilă.

Luînd în considerație prevederile Codului de Procedură Civilă și mențiunile din doctrină, după părerea mea, definiția obiectului probațiunii ce ar putea fi inclusă în cod ar fi următoarea: prin obiect al probațiunii înțelegem totalitatea circumstanțelor, adică a actelor sau faptelor cu semnificație juridică, care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii civile și care trebuie dovedite de participanții la proces.

În ceea ce privește circumstanțele care alcătuiesc obiectul probațiunii, în doctrina juridică, au fost lansate mai multe idei, toate avînd o oarecare importanță și avînd tangențe între ele.

Spre exemplu, în doctrima românească se precizează că faptele ce trebuie dovedite se clasifică în:

Faptele materiale – sunt acele fapte care se pot exterioriza, cum ar fi cauzarea unui prejudiciu prin vătămarea corporală; distrugerea unei clădiri; rănirea unui animal etc., adică fapte ale omului, sau cauzarea unui prejudiciu ca urmare a unei inundații, cutremur, furtună etc., adică evenimente ale naturii.

Faptele psihologice – sunt acele fapte, care nu pot fi exteriorizate, ele fiind deduse din rezultatele lor. Cu titlu de exemplu enumerăm: reaua credință, voința de a vătăma.

Faptele negative – sunt acele fapte, a căror dovadă se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin și conex. E necesar să menționăm, că uneori necesitatea probării unor fapte negative este prevăzută în mod expres în legislație. Astfel, de exemplu, pentru declararea dispariției sau a morții unei persoane se impune stabilirea faptului, că într-un anumit interval de timp lipsește de la domociliu și nu au fost primite careva știri despre locul aflării celui dispărut.

Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedifinite, dar nu pot fi dovedite nu pentru că sunt negative, ci pentru că sunt nedefinite, iar probarea lor ar necesita dovedirea unor fapte pozitive infinite, ceea ce într-adevăr nu este posibil. Astfel, nu se poate dovedi că o careva persoană n-a fost niciodată într-o localitate, pentru că ar trebui să se dovedească că zi de zi acea persoană s-a aflat într-o altă localitate. Totuși, în unele cazuri, faptele negative nedefinite pot fi probate, dar cu referire la faptele pozitive. De exemplu, A. s-a adresat în instanță cu o cerere de anulare a unei procuri eliberate din numele lui pe numele lui X. Reclamantul A. argumenta prin faptul că la momentul eliberării procurii nu se afla în acea localitate. În calitate de probă, A. a prezentat pașaportul care conținea viza pentru Germania și ștampilele de intrare/ieșire în această țară.

4. Faptele pozitive – în cazul dat, la fel putem vorbi doar despre faptele determinate, deoarece faptele nedefinite ar fi greu de dovedit și, de altfel, nici nu s-ar întîlni în procesul civil. De exemplu, nu se poate cere și nu se poate face dovada că o anumită persoană a trăit toata viața într-o anumită localitate pe care n-a părăsit-o niciodată.

O clasificare specială a faptelor obiectului probațiunii a fost lansată de K.X. Юдельсон. Astfel, el deosebește: „fapte juridice ce acordă drepturi, fapte juridice de constatare și fapte ce servesc drept temei, pentru intentare acțiunii în judecată” .

Primele sînt acele fapte, ce prezintă importanță pentru cerințele în cauză prin acordarea anumitor drepturi. Din a doua categorie fac parte faptele ce leagă pîrîtul de obligațiile ce-i revin. Iar din a treia categorie, fac parte faptele care însăși prin prezența lor fac posibilă apărarea dreptului încălcat. Astfel, în cadrul unui proces civil, judecătorul a amînat examinarea cauzei deoarece reprezentantul pîrîtului SRL „Maxcom” nu putea face dovada împuternicirilor sale (a uitat să ia și să prezinte procura), deși era angajat în calitate de jurist în baza unui contract individual de muncă.

În literatura de specialitate această clasificare a fost supusă, însă, unei critici drept argument, invocându-se următoarele: că atît faptele juridice ce acordă anumite drepturi, cât și faptele juridice de contestare pot coincide cu faptele ce servesc drept temei pentru intentarea acțiunii.

Totalitatea faptelor incluse în obiectul probațiunii, pentru fiecare caz în parte, sunt diferite. Instanța de judecată stabilește, reieșind din cerințele și obiecțiile părților participante la proces și conducîndu-se astfel, de normele dreptului material.

Ca rezultat, cele expuse impun precizarea următoarelor reguli:

a) sarcina dovedirii o au părțile participante la proces, deoarece fiecare parte trebuie să demonstreze acele fapte (circumstanțe), pe care ea se bazează reieșind din cerințele și obiecțiile ei.

b) instanța de judecată ca urmare trebuie să stabilească ce fapte și ce parte trebuie să le dovedească.

c) părțile și alți participanți la proces dovedesc faptele pe care ei s-au bazat.

Corecta stabilire a faptelor ce alcătuiesc obiectul probațiunii, pentru fiecare pricină civilă în parte, este foarte importantă, deoarece, dacă nu vor fi stabilite toate faptele, va fi luată o hotărâre neîntemeiată, ceea ce poate constitui temei de casare a hotărîrii. În acest sens, invocăm alineatul 1 articolul 386 din Codul de procedură civilă al R.M. unde se menționează, că hotărîrea primei instanțe se casează sau se modifică de instanța de apel, dacă circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, pe care prima instanță le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice și suficiente.

Analizînd doctrina, observăm că clasificarea faptelor ce alcătuiesc obiectul probațiunii, în literatura română este diferită de cea rusă.

Astfel, legiuitorii români precizează despre existența faptelor negative a căror dovadă „se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin și conex” și despre existența faptelor constante fiind acele „pe care legea le consideră existente cu privire la care judecătorul nu poate admite ori ordona dovezi. Asemenea fapte sunt prezumate de legiuitor pe baza generalizării unor raporturi frecvente”.

O altă clasificare este lansată de doctrinarii ruși, care de fapt este susținută de mai mulți doctrinari și pe care o consideră destul de rațională. Astfel, se evidențiază mai multe grupe:

1. Circumstanțele de fapt cu caracter material-juridic.

De aceste fapte, normele dreptului material leagă survenirea consecințelor material-juridice vizate. Astfel, stabilirea lor e necesară pentru corecta aplicare a normelor materiale de drept ce direcționează litigiul și soluționarea acestuia.

Printre faptele material-juridice e necesar să facem distincție dintre cele principale și cele accesorii pe care se bazează cererea de chemare în judecată. Faptele principale – sunt acelea de care norma material–juridică leagă nemijlocit apariția, modificarea și stingerea drepturilor subiective și a obligațiilor juridice.

Faptele accesorii prezintă acele fapte, de care normele dreptului material leagă apariția consecințelor juridice. Aceste fapte, ca și oricare alte fapte trebuie dovedite.

Astfel, ele fiind dovedite pe viitor, în mod automat prestabilesc legătura lor cu alte fapte ce au importanță pentru justa soluționare a pricinii civile.

2. Circumstanțele de fapt, cu caracter procesual-juridic. Cu aceste fapte este legată apariția dreptului la intentarea acțiunii ( spre exemplu soluționarea procesului de soluționare a pricinii civile ); dreptul la suspendarea procesului, încetarea lui, precum și realizarea altor acțiuni procesuale ( spre exemplu luarea măsurilor de asigurare a acțiunii).

Faptele procesul-juridice au o importanță deosebită pentru corecta realizare de către instanța de judecată a problemelor din cadrul procesului de judecată. „Din cele mai principale întrebări sunt cele cu privire la dreptul persoanei interesate de a se adresa cu acțiunea în instanța de judecată”.

3. Faptele probatorii – sunt acele fapte, care fiind dovedite în viitor permit să relevăm faptele juridice necesare. Cu alte cuvinte, sunt acele fapte care ne permit să facem concluzia despre existența sau neexistența anumitor circumstanțe.

În doctrina rusă, aceste fapte sunt considerate a fi cele necesare instanței de judecată, de a înlătura condițiile ce contribuie la încălcările de lege ( ca exemplu sunt încheierile interlocutorii).

O altă clasificare a categoriilor de fapte care fac obiectul probațiunii este următoarea:

1. Faptele necontestate – sunt acelea asupra cărora toate părțile sunt „de acord cu privire la existența și rezultatul lor”.

Ca exemplu, putem menționa: părțile sunt de acord cu privire la fapta care a cauzat prejudiciul, cît și asupra întinderii lui. Aceste fapte însă n-au valoare probantă deosebită, ele putînd echivala cu o recunoaștere, însă judecătorul se poate convinge prin intermediul probelor de realitatea lor.

2. Faptele constante – sunt acelea fapte pe care legea le consideră existente și cu privire la care judecătorul nu poate admite ori ordona dovezi. Cu alte cuvinte, aceste categorii de fapte exprimă raporturi de maximă generalitate din care însăși legiuitorul în mod logic, ajunge la o anumită concluzie pe care o impune apoi ca pe o realitate obiectivă, sau adevăruri, care prin natura lor, pe baza legilor naturii nu trebuie să fie dovedite. Drept exemplu de fapte de maximă generalitate putem menționa: prezumția de paternitate, comunitatea de bunuri. Iar, exemple de adevăruri ce nu trebuie dovedite pot servi: plutirea corpurilor, proprietățile periculoase ale anumitor substanțe, electrocutarea…

3. Faptele cunoscute personal de judecător – aceste fapte, de regulă, provin dintr–o altă sursă, și nu din dosarul ce se referă la pricina civilă. De exemplu, putem menționa: un judecător este martor la comiterea unui accident, iar după un timp i se încredințează spre judecare cererea de despăgubire a persoanei prejudiciate. În acest caz judecătorul nu poate motiva că starea de fapt îi este cunoscută și să dispună respingerea administrării și a altor probe.

Obiectul probațiunii nu este format din simple fapte juridice, ci înainte de toate, din acele fapte juridice care formează obiectul cercetării judiciare. Prin împrejurări care servesc drept cauză a cercetării, trebuie înțelese faptele care formează chiar temeiul acțiunii. Asemenea fapte se pot grupa în trei categorii:

Fapte generatoare de drepturi și obligații, deoarece fiecare dintre ele dă naștere la drepturi pentru una sau alta dintre părți, sau chiar pentru ambele părți și la obligații corelative.

Fapte juridice în virtutea cărora reclamantul și pîrîtul pot figura în procesul respectiv ca părți titulare de drepturi subiective.

Faptele care constituie motivul acțiunii sunt acelea, care dovedesc că dreptul subiectiv al reclamantului a fost încălcat, avînd nevoie de o hotărîre judecătorească pentru protejarea lui.

În doctrină, se mai menționează, că în obiectul probațiunii poate fi inclus și conținutul normelor străine de drept, în acele cazuri, cînd ele trebuie aplicate de instanța de judecată. De asemenea, referitor la obiectul probațiunii s-ar impune următoarea precizare: în principiu, probațiunea judiciară nu privește decît faptele materiale și faptele juridice. Aplicarea regulilor de drept este întotdeauna imperativă pentru judecător, care statuează în numele ei, chiar fără ca părțile să se prevaleze.

Faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice mijloc de probă admis de lege, iar în privința actelor juridice, probațiunea este restrictivă.

În concluzie, aș vrea să menționez că stabilirea corectă a obiectului probațiunii în pricinile civile, are o importanță practică deosebită, deoarece asigură examinarea minunțioasă a circumstanțelor faptelor. Astfel, dacă în obiectul probațiunii, instanța de judecată nu va include careva fapte juridice ce au importanță pentru justa soluționare a pricinii civile, aceasta va avea ca rezultat emiterea unei hotărîri judecătorești neîntemeiate. Și invers, dacă în obiect vor fi incluse fapte juridice ce n-au importanță pentru soluționarea pricinii date, ca rezultat vom avea o pierdere inutilă de timp, de putere și mijloace, atît a instanței de judecată, cît și a altor participanți la procesul civil – toate acestea aducînd la emiterea unei hotărîri judecătorești ilegale.

De asemenea, am înainta o definiție a obiectului probațiunii, pe care o consider oportună de a fi inclusă în Codul de procedură civilă, pentru a evita confuziile. Astfel, obiectul probațiunii este format din totalitatea faptelor cu caracter material–juridic, ce au importanță pentru justa soluționare a pricinii civile, dovedirea cărora stă în sarcina părților, și a altor participanți la proces.

§ 2.2 Faptele care nu se cer a fi dovedite.

În orice proces civil, obiectul probațiunii pe lîngă cerințele și pretențiile pe care le inglobă, mai este necesar să mai includă și alte circumstanțe ce au importanță pentru soluționarea cauzei, din următoarele motive:

În primul rînd, singure părțile nu întotdeauna sunt în stare să stabilească pretențiile lor și să facă trimiteri la toate faptele. În acest caz, inițiativa de stabilire a obiectului probațiunii o ia instanța de judecată, ea poate include faptele la care părțile nu s-au referit.

În al doilea rînd, în obiectul probațiunii se includ nu numai faptele material-juridice, dar și cele procesuale.

În al treilea rînd, în obiectul probațiunii, pot fi incluse și faptele ce nu se cer a fi dovedite, fie în virtutea cunoașterii lor, fie că constituie niște prezumții.

Astfel, vorbind despre obiectul probațiunii e necesar să ne referim și la faptele care nu se cer a fi dovedite. Astfel, reieșind din articolul 123 Cod de procedură civilă acestea pot fi clasificate după cum urmează:

Faptele notorii – conform alin.1 art.123 Cod de procedură civilă, se stabilește că circumstanțele pe care instanța le–a declarat unanim recunoscute, faptele de notarietate publică, nu se cer a fi dovedite.

În acest sens, doctrina românească menționează, că prin fapte notorii trebuie să înțelegem acele fapte, care sunt cunoscute în general de toată lumea, pretutindeni, într–o anumită țară sau numai într–o anumită zonă geografică. Deci, pentru a fi notorii, faptul trebuie să fie cunoscut de așa manieră, încît să nu provoace nici o îndoială asupra existenței sale sau asupra modului său de a fi.

De asemenea, notorietatea se înfățișează ca un concept deosebit de complex și cu un anumit grad de relativitate, astfel, el trebuie interpretat ținînd seama de gradul de cunoaștere a faptului de un număr nedeterminat de persoane. Însăși, gradul de cunoaștere a faptelor notorii poate fi diferit. Astfel:

Faptul ce are o importanță material–juridică poate fi cunoscut în întreaga lume. Ca exemplu, în acest sens putem menționa: actul terorist săvîrșit la 11 septembrie 2001 în New York, în rezultatul căruia a fost înregistrat un număr foarte mare de victime; faptul petrecerii Olimpiadei de iarnă din februarie 2002 în Soltlake City, S.U.A.

Faptul ce are importanță pentru pricina civilă, poate fi cunoscut doar pe teritoriul Republicii Moldova. De exemplu, alegerea președintelui republicii etc. Astfel, judecătorul a respins cererea SA X de încasare a prejudiciului cauzat de SRL Y prin nepredarea la timp a unui lot de marfă. Reprezentantul SRL Y argumenta poziția sa prin faptul că marfa era importată în Republica Moldova pe cale ferată, iar trenul marfar nu putea veni la timp deoarece podul feroviar de (Ucraina) era închis la reparație. Judecătorul a examinat doar contractul de transport ca probă, iar faptul că podul era închis la reparație nu a fost probat fiind considerat drept unul notoriu.

Faptul ce are o importanță pentru pricina civilă, poate fi cunoscut pe teritoriul doar a unui raion, oraș, sector etc.

Luînd în considerație cele expuse, putem menționa că, pentru ca faptele să fie considerate notorii e necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

obiective – adică faptele sunt cunosute unui cerc larg nedeterminat de persoane;

subiective – adică faptele sunt cunoscute de instanța de judecată, inclusiv și de participanții la proces.

Vorbind despre gradul de cunoaștere a faptelor notorii, e necesar să mai menționăm următoarele. În primul rînd, dacă faptul este cunoscut lumii întregi sau teritoriului republicii, atunci instanța de judecată este în drept să se bazeze pe acest fapt prin argumentarea concluziilor sale într–o anumită pricină civilă, fără careva discuții.

În al doilea rînd, dacă judecătorul se bazează pe faptele cunoscute unei localități, unui raion, oraș, atunci instanța de judecată este obligată în hotărîrea pe care o va pronunța să facă referință că faptul dat este de o importanță locală, și că rezultatul nu este necesar de a fi dovedit.

Faptele notorii pot fi, de obicei, anumite evenimente, ca spre exemplu: seceta, cutremurul de pămînt, războiul, inundațiile, etc. și în mod evident trebuie de făcut diferență între acestea și faptele necontestate, acestea din urmă fiind acele fapte asupra cărora părțile au căzut de acord.

De asemenea, nu pot fi considerate fapte notorii și acelea care, chiar dacă au un caracter răspîndit, ca spre exemplu: faptul că părinții de obicei au grijă de copii lor, sau, aceea că averile mari sunt dobîndite prin căi ilegale. Astfel, considerăm că nu este rațional să fim de acord cu punctul de vedere al unor autori, că faptul poate fi recunoscut de notorietate publică doar în cazul dacă el este recunoscut astfel de către fiecare din părțile contradictorii.

Faptele notorii trebuie perfectate la fel ca alte fapte publice. Informațiile despre aceste fapte întotdeauna pot fi găsite în careva ziare oficiale, reviste periodice.

Propunerea despre recunoașterea unor fapte ca notorii o pot face participanții la procesul civil, însă concluzia finală o va lua instanța de judecată, aceasta conținîndu–se în hotărîrea judecătorească. Mai mult, deoarece părțile sunt în drept să cunoască dacă faptele date sunt notorii sau nu, instanța de judecată este obligată să argumenteze concluziile abordate.

E necesară precizarea, că odată cu trecerea timpului, evenimentele de notarietate publică pierd din importanța lor, deoarece nu totul rămîne ca altădată. Astfel, la sfîrșitul anilor 40 și începutul anilor 60 au fost de notarietate publică reformele bănești, astăzi, însă, nu tuturor le este cunoscut acest fapt, și în caz de necesitate acest fapt va trebui dovedit prin anumite mijloace de probă.

Faptele prejudicial stabilite – adică acele fapte stabilite printr–o hotărîre judecătorească, și anume:

Printr–o hotărîre definitivă într–o pricină civilă la care au participat aceleași persoane. Deci, faptul ce a fost stabilit printr-o hotărîre definitivă în urma unui proces civil, nu va fi dovedit în alt proces civil la care vor participa aceleași persoane. Spre exemplu, ÎM RTEC a înaintat acțiune de regres către persoana care nemijlocit a pricinuit un prejudiciu (șoferul de troleibuz X). Reclamantul nu a mai adus dovezi pentru a proba faptul cauzării prejudiciului pietonului Y, deoarece acest fapt a fost fixat în hotărîrea judecătorească care a devenit definitivă. Iar judecătorul, la rîndul său, a considerat că acest fapt nu trebuie probat pentru a doua oară.

Printr – o sentință definitivă într – o cauză penală, și anume faptul cu privire la existența faptului de săvîrșire a infracțiunii și subiectul infracțiunii. Astfel, la examinarea pricinii civile de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident, faptul petrecerii acestui accident și faptul că anume pîrîtul conducea autovehicolul, nu trebuie dovedite încă odată.

Printr–o hotărîre a organului de urmărire penală privind încetarea urmăriri penale, rămase irevocabile. Această normă, însă, a creat discuții declarîndu–se neconstituțională. În proiectul Codului de procedură civilă nu se stabilea o asemenea reglementare. Se vede că la introducerea în alineatul 3 articolul 123 al Codului de procedură civilă a unei asemenea dispoziții, nici nu s–a consultat Codul de procedură penală. Astfel, alin. (4) articolul 285 al CPP stabilește că încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanță din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală.

Cu introducerea în alin (3) articolul 123 al CPC a reglementărilor sus menționate, nu s–a luat în considerație nici prevederile articolului 21 din Constituția RM, și anume: „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s–au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”.

De asemenea, nu s–a luat în considerație nici prevederile articolului 287 al Codului de procedură Penală al Republicii Moldova intitulat: Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale. Deci, dacă instanța va pronunța hotărîrea în baza ordonanței de încetare, iar mai apoi ordonanța va fi anulată pentru reluarea urmăririi penale, apare o necesitate a anulării hotărîrii judecătorești. La fel și în cazul anulării ori modificării hotărîrii, sentinței sau deciziei unui alt organ, care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere.

Ajungem la concluzia că prevederile articolului 123 Cod de procedură civilă al R.M. trebuie aduse în conformitate cu prevederile Constituției. E necesar aici să menționăm, că în conformitate cu modificările recente din Codul de procedură civilă conținute în ,,Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al RM” nr.244-XVI din 21 iulie 2006, în alin (3) art.123 sintagma ,,hotărîrea organului de urmărire penală rămasă irevocabilă, sînt obligatorii” se substituie prin sintagma ,,rămasă irevocabilă este obligatorie” – astfel, aceste modificări neutralizează acele disconcordanțe pe care le-am analizat mai sus.

În doctrină referitor la faptele prejudicial stabilite se menționează că acestea sunt faptele care în primul rînd, au o importanță material–juridică pentru pricina civilă, iar în al doilea rînd, existența lor este stabilită prin actul judecătoresc emis de către instanța de judecată într–o pricină civilă anterioară.

Legătura prejudiciabilă a două pricini civile se explică prin faptul, că unele și aceleași fapte juridice pot aduce la apariția diferitor consecințe cu caracter material–juridic. Ca spre exemplu, faptul concedierii ilegale sau cu încălcarea normelor muncii; concedierea salariatului din vina angajatorului – are importanță material–juridică atît pentru soluționarea pricinii civile a acțiunii salariatului împotriva angajatorului cu privire la restabilirea la muncă și la despăgibirile morale; cît și la soluționarea pricinii civile a acțiunii de reparare a daunilor morale pricinuite de concedierea ilegală.

O dovedire ulterioară a faptelor prejudicial stabilite în următoarele pricini civile, ce au legătură cu cele anterioare nu se cere, deoarece concluziile instanței de judecată sunt adevărate.

Astfel importanța și scopul faptelor prejudiciabile constă în aceea de a elibera părțile participante la proces de o nouă dovedire, iar pe instanța de judecată – de la o nouă examinare a faptelor care au fost deja examinate.

Ar fi necesar să menționăm că faptele prejudicial stabilite au anumite limite subiective și obiective.

Limitele subiective – presupune că acțiunea acestor fapte este obligatorie nu pentru toate persoanele interesate în pricina civilă, dar numai pentru acelea care au participat în calitate de reclamant, pîrît și intervenient în procesul civil anterior.

Astfel pentru persoanele ce nu au participat în proces, dar a căror drepturi și interese au fost afectate prin hotărîrea judecătorească, faptele stabilite nu vor avea un efect prejudiciabil. Ca rezultat, asemenea fapte pot fi dovedite pe viitor. De fapt prin aceasta și s–ar explica importanța practică a limitelor subiective.

Limitele obiective – aceste limite presupun că prejudicibialitatea hotărîrilor judecătorești se răspîndește pe fapte strict determinate. Cu alte cuvinte, aceste limite sunt cercul circumstanțelor enumerate în partea motivată a actului ce a intrat în vigoare.

În comparație cu reglementările din Codul de procedură civilă al R.M., cele din Codul de procedură civilă al Federației Ruse sunt mai succinte referitor la faptele prejudicabile. Astfel, se recunosc cu importanță prejudiciabilă faptele stabilite prin hotărîrea instanței de judecată și cele stabilite prin hotărîrea instanței arbitrale

Deasemenea, tot în doctrina rusă se menționează o concepție conform căreia, faptele stabilite prin hotătîrea instanței de judecată nu trebuie excluse din sfera dovedirii, deoarece aceasta ar încălca principiul cercetării probelor după intima convingere a judecătorului.

Totuși importanța acestor fapte este destul de mare după părerea mea, numai că ar trebui de eliminat dificiențele din CPC pe care le–am analizat mai sus.

Alte fapte – care pot fi deduse din următoarele articole ale Codului de procedură civilă al R.M.:

Articolul 131 alin. (4) „dacă o parte recunoaște în ședința de judecată sau în cadrul îndeplinirii obligației judiciare, faptele pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile, aceasta din urmă este degrevată de obligația dovedirii lor”.

Articolul 139 alineatul 5 „dacă una dintre părți sau un alt participant la proces intenționează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmațiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de instanța de judecată ca fiind doveditoare”.

Articolul 140 alineatul 2 „dacă persoana care a semnat contestă autentificarea scrisului ori a semnăturii de pe document sau de pe un alt înscris, instanța judecătorească este în drept să îi solicite un model al scrisului ori al semnăturii ei pentru cercetare comparativă”.

Deci, analizînd articolele sus menționate, putem afirma cu certitudine următoarele: dacă pîrîtul recunoaște anumite fapte, instanța poate fi de acord cu acestea, fără a fi necesară probarea lor.

În literatura rusă, în acest sens, se relatează: recunoașterea de o parte a faptelor, pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile, o eliberează pe aceasta din urmă de necesitatea dovedirii lor în continuare. Însă, recunoașterea de către acea parte a faptelor nu este obligatorie și pentru instanța de judecată. Astfel, judecătorul poate să se convingă că ele au fost recunoscute sub influența amenințărilor, minciunilor.

Una din pricinile care ar argumenta atitudinea judecătorului față de recunoașterea faptelor, ar fi că instanța de judecată nu ar acorda importanță faptelor asupra cărora părțile nu sunt în contradicție. Astfel, apariția întrebării – ce urmează a fi dovedit – rămîne deschisă pe întreg procesul civil, deoarece de obicei este neclar asupra căror fapte se poate face recunoașterea.

Important este că faptele recunoscute să fie legate de partea pe care le recunoaște și să se refere la pricina civilă în cauză.

În teoria dreptului procesual civil există păreri că în a treia categorie de fapte ce nu trebuie dovedite ar fi necesar de inclus: faptele prezumtorii și faptele bespornîie. Însă, nu putem fi de acord cu această abordare deoarece: faptele prezumtive eliberează pe o parte de obligația dovedirii anumitor fapte. Pe cînd cealaltă parte poate aduce dovezi în susținerea sau negarea faptelor invocate. Instanța de judecată este în drept, în acest caz din propria inițiativă, să verifice existența faptelor prezumate.Astfel, faptele prezumate numai restabilesc sarcina doveirii faptelor, însă, nu le scoate din obiectul probațiunii.

Faptele incontestabile sunt numite acele fapte care sînt recunoscute de o parte și a căror dovedire trebuie realizată de cealaltă parte. După părerea altor autori, aceste fapte, ar fi cele care sunt trecute în tăcere într–un proces contradictoriu. Însă, legislația nu prevede, că careva circumstanțe nu trebuie dovedite, deoarece părțile nu sunt în contradicție referitor la ele.

Plus la aceasta, dacă, instanța de judecată va trece cu vederea aceste fapte, hotărîrea va fi neîntemeiată și va fi necesară de o examinare ulterioară a pricinii civile. Instanța de judecată este obligată să se refere la aceste fapte, chiar dacă părțile nu le recunosc.

În doctrina românească, spre exemplu, a fost expusă următoarea idee: faptele presupuse sau prezumțiile, sunt acele fapte pe care instanța este obligată să le considere stabilite, fără a mai solicita alte probe, întrucît au fost dovedite faptele vecine și conexe din care poate fi dedusă existența faptelor prezumtive.

În anumite cazuri, faptul care dă naștere unui drept nu poate fi dovedit direct. Așa spre exemplu, o persoană care dorește să dovedească faptul că este român prin filiație, trebuie să probeze că tatăl său , român, s–a născut dintr–un tată, acesta la rîndul lui fiind român, și așa mai departe.

În procesul de administrare a probei, judecătorul poate să respingă probele nepertinente sau să revină printr–o încheiere motivată, asupra probelor admise, dacă au devenit inutile sau imposibil de administrat. Astfel, judecătorul este obligat să înlăture sau să facă să se înlăture acele dovezi a căror valoare probantă o consideră îndoielnică.

În final, referitor la obiectul probațiunii, putem menționa ideea, conform căreia, în obiect ar fi necesar de inclus acele circumstanțe ce nu au o importanță juridică, dar care sunt propuse de părți pentru soluționarea corectă a pricinii civile. Cu o astfel de poziție, însă, este greu de a fi de acord, deoarece atît în obiectul probațiunii, cît și în limitele dovedirii faptelor pot fi incluse doar circumstanțele de o importanță juridică, restul, însă, rămîn în afara procesului civil, deoarece nu au o importanță juridică.

De asemenea, se impune a face precizarea că obiectul probațiunii nu poartă asupra normelor jurudice. Legile, indiferent de forma lor de exprimare sunt prezumate în mod absolut că sunt cunoscute de toți cetățenii. Prin urmare, judecătorul nu poate solicita părților să propună probe cu privire la dovada normelor juridice.

E necesar să mai evidențiem și despre faptul că cunoașterea judiciară și dovedirea judiciară, ca două tipuri a activității procesuale a instanței de judecată și a participanților la proces, au limite și granițe strict determinate, care se reflectă prin denumirea de obiectul cunoașterii și obiectul probațiunii.

Însă, obiectul cunoașterii este mult mai larg ca obiectul probațiunii, iar stabilirea corectă a obiectului probațiunii va avea ca rezultat pronunțarea unei hotărîri judecătorești legale și întemeiate. De asemenea, cunoscînd obiectul probațiunii putem aplica institutul repartizării sarcinii de probațiune, deoarece nu putem repartiza fără cunoașterea circumstanțelor de fapt și de drept.

Capitolul III. Repartizarea sarcinii de probațiune

§ 3.1 Natura juridică a sarcinii de probațiune

Accesul la justiție, pentru valorificarea drepturilor subiective, este recunoscut de ordinea de drept democratică, iar drepturile afirmate în justiție se întemeiază însă pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunțării unei hotărîri temeinice și legale.

Însăși acea dovadă reprezintă posibilitatea de a prezenta diferite probe, de a participa la examinarea acestora, adică constituie un drept. Obligația de dovedire în comparație cu dreptul este necesitatea îndeplinirii acțiunilor în probațiune. Astfel, obligația are loc prin realizarea drepturilor procesuale, aceasta fiind într-o strînsă legătură cu institutul repartizării sarcinii de probațiune.

În general, întrebarea cu privire la repartizarea sarcinii de probațiune este destul de complicată și discutabilă. Mai întîi de toate, trebuie să menționăm dacă acest institut este procesual–juridic sau material-juridic.

Conținutul material–juridic a repartizării sarcinii de probațiune constă în faptul că în cazul neîndeplinirii obligației de dovedire a subiecților și imposibilitatea primirii probelor, judecătorul are dreptul să recunoască faptele, pe care se baza persoana cointeresată, ca neexistent sau existent, dacă altceva nu este prevăzut de părți. Cu stabilirea sau negarea faptelor se leagă urmările material–juridice pentru subiecții probațiunii. Astfel, neatingerea rezultatului probațiunii dorit de părți poate să se finalizeze cu obținerea unei hotărîri judecătorești nefavorabile. În cazul dat, însă, importanță material-juridică va avea, nu institutul repartizării sarcinii de probațiune, ci rezultatul acestuia care se conține în hotărîrea judecătorească.

Conținutul procesual – juridic al repartizării sarcinii de probațiune constă în acțiunile de prezentare a probelor, descoperirea probelor, adică activitatea procesuală, în care sunt implicate aît părțile, cît și alți participanți la procesul civil. Astfel, obligația juridică a părților de a prezenta probe destul de des este întărită în legislația procesuală, dar nu pentru a accentua acțiunea înaintată sau pentru a o respinge, adică nu pentru îndeplinirea sarcinii probațiunii, ci pentru rezolvarea diferitor întrebări procesuale ce apar în cursul examinării pricinii civile sau după luarea hotărîrii.

Referitor la faptul că sarcina probațiunii este o obligație juridică, aderă mai mulți autori, cu toate că această întrebare a fost și va fi discutabilă.

La toate cele menționate mai putem adăuga că faptele procesual – juridice și material–juridice se deosebesc și prin natura măsurilor luate în anumite cazuri către participanții la proces pentru dovedirea faptelor.

În examinarea detaliată a pricinii civile se observă că participanții la proces în acivitatea de dovedire, nimic și nimănui nu sunt datori. Cu alte cuvinte, obligația de a dovedi circumstanțele pe care o parte își întemeiază pretențiile nu poate fi impusă părții. Totuși nu trebuie de confundat imposibilitatea de a impune la îndeplinirea obligațiilor în general, cu imposibilitatea impunerii în legătură cu survenirea unor circumstanțe pe care participanții nu le pot trece din cauza unor pricini obiective.

Încă din dreptul roman a fost consacrat principiul, potrivit căruia cel ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească. Această regulă tradițională este exprimată prin adagiul latin ei incumbit probatio qui dicit non qui negat. Principiul enunțat este consacrat, după modelul legislației franceze, și în codul nostru. Sarcina probațiunii, în opinia unor doctrinari ruși, constituie un termen tehnic, acesta nefiind echivalent cu obligația de dovedire: așa obligație, nu există, de altfel părțile neavînd obligații procesuale – părțile pot să nu săvîrșească nici o acțiune procesuală. Totuși, partea care dorește să cîștige procesul, trebuie să demonstreze circumstanțele pe care își bazează pretențiile, vorbindu-se că pe ea stă sarcina probațiunii acestor circumstanțe.

Sarcina probei constituie însă o realitate în dreptul modern și o necesitate a unei bune funcționări a unei justiții democratice. Sarcinile impuse însă părților trebuie să fie îmbinate în mod armonios și dialectic cu rolul conferit judecătorului în instrucția judiciară în general, și mai ales în domeniul probațiunii. De aceea, cercetarea probelor nu se poate face fără o incursiune, fie ea chiar succintă în problematica privind sarcina probei. Iar sarcina probei se raportează la conduita impusă de lege unei părți sau chiar ambelor părți pentru a demonstra adevărul faptelor pe care le afirmă.

În doctrină este clasificată sarcina probațiunii în două componente:

Sarcina afirmației – prin aceasta se înțelege obligația părților de a face trimitere la faptele juridice importante, stabilirea cărora este importantă pentru apărarea intereselor lor. În acest sens, nu este corectă afirmația autorilor despre faptul că sarcina afirmației nu are nici un sens de sine stătătoare.

Sarcina prezentării probelor – ceea ce înseamnă necesitatea pentru părți nu numai să se bazeze pe circumstanțele juridice importante, dar și să aprobe aceste circumstanțe prin intermediul probelor.

E necesar de menționat faptul, că în literatura de specialitate este discutabilă problema despre subiecții sarcinii de probațiune. Este evident faptul, că subiecți ai sarcinii de probațiune sunt părțile, însă, unii autori consideră că și instanța are această sarcină.

Astfel, în literatură a fost expusă ideea că instanța de judecată nu poate figura ca subiect a sarcinii de probațiune. Aceasta, însă, este incorect, cu toate că natura obligației și sarcina de dovedire este diferită pentru instanță și alți participanți la proces, ei avînd și urmărind diferite scopuri. Totuși, necătînd la diferitele motive și scopuri pe care le urmăresc în cursul îndeplinirii obligației de dovedire, atît instanța de judecată, cît și părțile în procesul civil sunt subiecți ai sarcinii de probațiune.

În acest sens, se spune că instanța este subiect de dovedire a faptelor puse în baza hotărîrii, dar în etapa de administrare a probelor instanța încă nu știe ce fapte vor fi puse la baza hotărîrii.,Astfel, se ajunge la cocluzia că pe instanță stă sarcina probațiunii, deoarece ea are obligația de a motiva, de ce consideră anumite fapte ca fiind stabilite. Această idee, însă, este combătută, menționîndu-se că s-a încurcat probațiunea în sens logic cu cea în sens procesual. Ambele constituie totalitatea acțiunilor procesuale îndreptate spre faptul de a convinge instanța despre existența sau neexistența faptelor juridice pe care se bazează pretențiile reclamantului. În cele din urmă, putem afirma cu certitudine că sarcina probațiunii este pe seama acelei părți procesuale, care stabilește anumite fapte pe care își întemeiază pretențiile. Astfel, sarcina probațiunii, adică dovedire faptelor ce au importanță juridică pentru acțiunea civilă, o au atît părțile, cît și alți participanți la proces. Iar în ceea ce privește instanța de judecată, aceasta doar crează condițiile necesare pentru ca participanții la procesul civil să-și îndeplinaescă obligațiile ca subiecți ai probațiunii.

Prin crearea condițiilor se înțelege următoarele: în primul rînd, instanța de judecată stabilește obiectul probațiunii ca o totalitate de fapte cu caracter procesual și material-juridic ce trebuie dovedite de părți și alți participanți la procesul civil; în al doilea rînd, instanța de judecată repartizează între participanții la proces obligația de dovedire a faptelor care alcătuiesc obiectul probațiunii; în al treilea rînd, are loc îndeplinirea obligaților de dovedire a faptelor.

Luînd în considerație cele expuse, menționăm că, deși legea nu stabilește expres dacă și alți participanți la proces sînt obligați de a proba careva circumstanțe pentru pricina civilă, totuși acțiunile de probațiune se răsfrîng asupra tuturor persoanelor care participă în proces.

Mult timp în teoria procesual civilă se considera, că corect trebuie de vorbit nu despre obligația probațiunii, ci despre sarcina probațiunii, deoarece nici o sancțiune pentru neîndeplinirea acesteia nu este prevăzută, iar semnul obligațiilor juridice este sancțiunea de a impune la îndeplinirea obligațiilor.

Totuși, în literatură se menționează despre existența unor sancțiuni în cadrul repartizării sarcinii de probațiune. С.В. Курылев a propus drept sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de probațiune, imposibilitatea de a cere din nou examinarea pricinii bazîndu-se pe noi probe. Această idee a fost criticată, deoarece partea în proces, îndeplinind obligația de probațiune poate să dovedească activ, însă, în fine totuși poate primi ca rezultat drept sancțiune imposibilitatea adresării din nou în judecată. Însăși activitatea părților nu poate servi drept bază pentru acceptarea sau refuzul îndeplinirii cerințelor acțiunii civile. Cu atît mai mult, dacă am califica imposbilitatea de a cere din nou examinarea ceririi ca sancțiune, atunci aceasta s–ar referi atît pentru partea ce–și îndeplinește obligația de dovedire și ca rezultat cîștigă procesul total sau parțial, cît și pentru partea care a pierdut procesul neîndeplinindu–și obligația de dovedire. Observăm astfel, că este absurdă ideea invocată, iar imposibilitatea adresării din nou în judecată poate fi privit doar ca un drept procesual.

O altă idee care, de asemenea, n-a fost susținută este că drept sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de probațiune este recunoaștera de către instanța de judecată ca inexistente faptele pe care partea se bazează. În acest caz va fi vorba nu despre o sancțiune, ci despre un mijloc de stabilire a cauzei în judecată.

Destul de logică este ideea conform căreia, ca sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de probațiune ar fi pe de o parte însăși rezultatul neplăcut pentru întreaga acțiune, iar pe de altă parte stabilirea unor măsuri mai severe ca rezultat al comportamentului neadecvat al părților, ca: examinarea pricinii în absența părții ce nu s–a prezentat; stabilirea unui fapt ca unul recunoscut de către partea care nu a executat obligația de a prezenta probe.

E necesar să menționăm, că în literatura de specialitate mai există opinia prin care în cazul neîndeplinirii obligației de a prezenta probele necesare instanței de judecată, ca sancțiune poate fi stabilirea unei amenzi. Aici însă e necesar să subliniem că stabilirea amenzii față de participanții la proces este neîntemeiată, putînd fi aplicată față de alte persoane care nu sunt participanți la proces.

Totodată menționăm că în legislație este prevăzută stabilirea unor momente nefavorabile pentru partea care nu a realizat sarcina de probațiune, ca exemplu nesatisfacerea tuturor pretențiilor chiar dacă se ajunge de Justiție. În cazul dat, drept exemplu putem indica decizia Colegiului Civil al Curții Supreme de Justiție, prin care hotărîrea instanței de recurs a fost casată, deoarece reclamantul nu a probat faptul că i-a fost cauzat un prejudiciu.

Circumstanțele cauzei sînt următoarele: SRL ,,Ș-V.g” s-a adresat în judecată cu cererea privind încasarea de Ștefan-Vodă a datoriei evaluată la 133.396 lei și ratei dobîndei de 3% anual în mărime de 11.280 lei, formată în urma neachitării gazului livrat conform contractelor nr.30 din 20.12.1995, nr.12 din 16.12.1996 și nr.29 din 03.09.1997. În cursul examinării cauzei, reclamantul a majorat suma din cerere pîn la 220.675,lei în privința prejudiciului – diferența dintre costul gazului livrat și costul lui la momentul depunerii cererii.

Prin hotărîrea judecătoriei Economice de Circumscripție din 31 ianuarie 2000, menținută prin decizia Colegiului de Apel, cererea a fost admisă în mărime de 133.396,lei, ceea ce constituie datoria directă, respingînd cererea cu privire la încasarea prejudiciului. La 26 iunie 2000 Colegiul de recurs a anulat hotărîrea instanței de fond și a adoptat o decizie despre admiterea cererii în mărime de 66.696 lei.

În prezentul recurs se solicită anularea deciziei Colegiului de recurs privind încasarea daunei din motivul că reclamantul nu a prezentat probe despre faptul că a achitat cu prețul mărit gazele consumate de reclamant, în mărime de 66.966 lei. Examinînd materialele cauzei, Colegiul consideră recursul întemeiat, iar decizia Colegiului de recurs urmînd a fi modificată prin anularea dispozițiilor cu privire la încasarea prejudiciului, deoarece fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă temei al pretențiilor ori obiecțiilor sale, iar reclamantul nu a prezentat probe veridice despre existența daunei.

În doctrina juridică se examinează o idee conform căreia, conținutul sarcinii probațiunii, în dependență de direcția activității de probare se divizează în două elemente:

Sarcina acceptării – prin care se înțelege necesitatea de a întemeia în fapt acțiunea, ajungînd cu ea la instanța de judecată. Astfel nu putem fi de acord cu autorii care afirmă, că sarcina acceptării în unele legislații este lipsită de importanță.

Faptul că greutatea acceptării pentru reclamant se limitează doar la necesitatea de a face trimitere la circumstanțele pe care își întemeiază pretențiile, este incorectă, deoarece doar reclamantul poate pune în discuție circumstanțe ce nu fac parte din obiectul probațiunii în anumite pricini civile. Spre exemplu, faptul recunoașterii extajudiciare a datoriei poate fi discutat în proces doar la inițiativa reclamantului. Însăși instanța de judecată nu trebuie, dar și fizic nu este în stare să examineze într–o pricină toate circumstanțele posibile de care legea leagă careva consecințe juridice.

În ceea ce privește pîrîtul, atunci pentru el obligația de a stabili temeinicia negării sale, din legislație nu este menționată. Cu atît mai mult, în literatură se menționează despre faptul că una din metodele de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii poate fi simpla renunțare la aceasta.

Ca rezultat observăm, că sarcina acceptării se divizează între părți și instanța de judecată, cu atît mai mult cu cît, dacă pentru părți acceptarea este o sarcină, atunci pentru instanța de judecată necesitatea de a stabili cercul circumstanțelor ce fac parte din obiectul probațiunii este o obligație procesuală.

Sarcina prezentării probelor – înseamnă necesitatea pentru părți nu doar de a face trimitere la circumstanțele de o impotanță juridică, dar și de a le proba prin mijloacele permise de legislație, iar prezentarea probelor constituie în acelaș timp și un drept al părților.

În cest caz, instanța de judecată apare ca un subiect de adunare a probelor, deoarece probele nu pot fi incluse în proces dacă ele au fost prezentate, dar nu au fost primite de instanța de judecată.

Deci, în cazurile cînd legea menționează obligația instanței de a aduna probele, putem vorbi că pe seama judecătorului este pusă sarcina de aduna probe. În practică deseori apar situații cînd instanța de judecată, luînd în considerație faptele nepertinente, adică ce nu au importanță pentru pricina civilă de la pîrît, este obligat să ia în considerație probele contrare de la partea adversă. Evident, existența unor astfel de situații nu dau nici un temei de a include în obiectul probațiunii circumstanțe ce nu au o importanță juridică pentru pricina civilă.

În final aș concluziona, că institutul repartizării sarcinii de probațiune este foarte important într-un proces civil, deoarece de îndeplinirea sau neîndeplinirea lui depinde adoptarea hotărîrii de către instanța de judecată.

§ 3.2. Regula generală privind repartizarea sarcinii de probațiune.

După cum am menționat în anterior, încă din dreptul roman este consacrat principiul ei incumbit probatio qui dicit non qui negat, conform căruia cel ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească. Insituirea principiului enunțat, în cuprinsul codurilor procesual civile adoptate în secolele trecute, este în mare măsură o consecință a poziției acordate judecătorului în materie civilă.

De fapt, este cunoscută evoluția legislativă, de–a dreptul spectaculoasă, de la poziția de neutralitate a judecătorului și pînă la promovarea principiului rolului activ al judecătorului. O atare realitate a prilejuit și promovarea opiniei conform căreia, în aceste condiții nu se mai poate vorbi în mod propriu ce sarcina probei. Un autor latino–american afirma în această privință necesitatea de a urma concluziile doctrinei de drept procesual penal, care a preferat să radieze vocabulele sarcina probei din lexicul științific. Opinia enunțată ilustrează doar evoluția spectaculoasă la care ne–am referit mai sus.

Înainte de a expune regulile privind repartizarea sarcinei de probațiune, trebuie să menționăm că această instituție a avut o dezvoltare diferită în funcție de etapele istorice. Astfel, în etapele inițiale de dezvoltare a dreptului, foarte răspîndită era judecata lui Dumnezeu–ordaliile. Cu timpul, ordaliile au dispărut sau s-au transformat în niște forme civilizate.

O dezvoltare intensă a avut-o repartizarea sarcinii probațiunii în dreptul roman. Astfel, pretorul stabilea formule, pe care se baza procesul, însă, examinînd cauza în faza in iudicio, se ocupa de partea de fapt a litigiului și nu de drept, procesul avînd mai mult un caracter formal. Cu timpul, se trecea la procedura inchizitorială, în care judecătorul avea obligația de a stabili care fapte trebuie dovedite și cine are sarcina de probare.

De fapt, procedura inchizitorială era caracteristică și Republicii Moldova pînă la abrogarea Codului de procedură civilă din 1964. Dar, odată cu adoptarea noului Cod în 2003, în art. fost consacrat „rolul diriguitor al instanței de judecată în proces” prin aceasta renunțîndu-se la rolul pasiv al judecătorului.

Conform regulii generale, sarcina de soluționare a cauzelor civile a fost încredințată autorității judiciare. Aceasta are esențialmente obligația de a pronunța hotărîri care să reflecte o soluționare justă și principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică. Un atare deziderat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-i conferă judecătorului un rol activ. În trecut judecătorului i se conferea un rol pasiv. Doar legislațiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligații de natură a-i conferi un rol activ. Trecerea de la un sistem social-economic centralizat la o societate liberă și democratică nu poate determina o abdicare de la principiul rolului activ al judecătorului. Dimpotrivă, consolidarea statului de drept impune o sporire a obligațiilor și răspunderii judecătorilor.

Deci, judecătorii sunt datori să se stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, iar pentru îndeplinirea acestei obligații judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va putea găsi de cuviință chiar dacă părțile se împotrivesc.

Iar instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

Cît privește obligația instanței de a se stărui în vederea stabilirii pe bază de probe a stării de fapt, în practica judiciară s–a decis ca în situația în care partea, fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se prezintă în instanță cînd este citată în acest scop, dacă este posibilă o verificare a stării de fapt pe baza ator probe, instanța poate să administreze din oficiu acele probe posibile, în baza rolului său activ, considerînd lipsa de la interogatoriu ca un început de dovadă scrisă.

Rolul activ al judecătorului în materie probatorie se manifestă și prin posibilitatea încuviințării unor probe chiar dacă nu au fost propuse în termenul și în condițiile prevăzute de lege, atunci cînd constată că dovada nu a fost cerută din pricina neștiinței și lipsei de pregătire a părții.

De asemenea, instanța de judecată în scopul creării condițiilor într–o pricină civilă lămurește participanților la proces drepturile și obligațiile lor procesuale, mai ales obligația de a dovedi acele fapte pe care își bazează pretențiile. Instanța este obligată să preîntîmpine părțile și despre consecințele care vor surveni în cazul înfăpturii sau neînfăptuirii anumitor acțiuni procesuale, mai ales neparticiparea la expertiză, aceasta avînd o influență asupra soluționării pricinii civile.

O altă direcție în activitatea judecătorului pentru crearea condițiilor necesare pentru desfășurarea bună a procesului , este cooperarea participanților în proces, în ceea ce privește adunarea probelor necesare pentru pricină. Cu atît mai mult că în acest caz este vorba anume de cooperarea instanței de judecată, deoarece obligația în adunarea și prezentarea probelor conform legislației cade pe seama participanților la proces. Însăși instanța de judecată are obligația de a examina pricina civilă reieșind din prezentarea probelor de către reclamant și pîrît, precum și alți participanți la proces.

Astfel, în primul rînd, instanța este în drept să propună participanților prezentarea unor probe suplimentare; iar în al doilea rînd, poate să se manifeste prin intermediul unei cereri de interpelare de prezentare a probelor necesare, mai ales că unele probe nu pot fi primite fară ajutorul instanței de judecată, cum ar fi hotărîrea expertului.

Deci, în situațiile complicate, părțile și alți partcipanți la proces, sun în drept să se adreseze instanței de judecată cu: 1) o cerere de interpelare a probelor necesare; 2) stabilirea unui expert.

Nu în ultimul rînd, instanța de judecată, stabilește care circumstanțe au importanță pentru pricina civilă, care din părți urmează să le probeze, le pune în discuție chiar dacă părțile nu fac trimitere la ele.

E necesar să mai menționăm, că în cadrul procesului, în legătură cu materialul probator, instanța trebuie mai întîi să examineze admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele încuviințate și în sfîrșit cu ocazia deliberării să aprecieze probele administrate. Această obligație a judecătorului permite de a stabili dacă se poate pe baza probelor existente, de a face concluzia referitor la existența sau neexistența faptelor a obiectului probațiunii.

După ce instanța de judecată stabilește conținutul faptelor ce urmează a fi probate, adică stabilește obiectul probațiunii, apare o întrebare foarte importantă în relațiile practice cu privire la repartizarea sarcinii de probațiune între părți și alți participanți la proces. Răspuns la această întrebare îl găsim în cele ce urmează.

Astfel, regula generală privind repartizarea sarcinei de probațiune este expusă și în art. 118 CPC al RM, conform căruia fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.

Aplicarea acestei reguli poate fi elucidată pe exemplul contractului de împrumut. În cazul apariției unui litigiu în baza contractului de împrumut, obictul probațiunii îl vor forma următoarele fapte:

Faptul încheierii contractului de împrumut;

Prețul contractului de împrumut, care reprezintă o prestație suplimentară față de bunurile real împrumutate, datorată de împrumutat;

Mărimea dobînzii, însă o astfel de clauză trebuie să se conțină în contract;

Termenul de întoarcere a împrumutului și neexecutarea obligațiilor de către împrumutat;

Faptul că situația materială a împrumutatului se înrăutățește substanțial, ceea ce va aduce la neexecutarea obligațiilor;

Faptul primirii de către împrumutat a banilor, bunurilor într–o cantitate și calitate mai mică decît cea indicată în contractul de împrumut;

Faptul expirării termenului de prescripție la momentul adresării în instanța de judecată.

Aceste fapte urmează a fi repartizate între reclamant, împrumutător, și pîrît, împrumutat, după cum urmează:

Reclamantul – este obligat să dovedească faptul încheierii contractului de împrumut; mărimea plății; mărimea procentelor; termenul de întoarcere a împrumutului; faptul expirării termenului de prescripție, mai bine spus din ce motiv întemeiat a fost expirat termnul.

Pîrîtul – în cazul dacă nu este de acord cu pretențiile reclamantului este obligat în dependență de caracterul acestora să demonstreze faptul întoarcerii obiectului contractului sau faptul neprimirii de la reclamant a banilor sau bunurilor, sau primirii într–o cantitate mai mică; faptul expirării termenului de prescripție.

În România, spre exemplu, această regulă este expusă în felul următor: cel care face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească. În această privință este reușită formularea din Codul civil al regiunii Quebec și anume: cel care pretinde că un drept este nul, a fost modificat sau stins trebuie să dovedească faptele pe care se întemeiază pretenția sa, iar proba care face mai probabilă existența unui fap decît inexistența sa este suficientă, cu excepția cazului în care legea impune o probă mai convingătoare. Dispoziții asemănătoare sunt incluse în Codul procesual civil brazilian, argentinian.

Observăm astfel, că dacă reclamantul nu este solitar în efortul de a proba, el rămîne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al judecătorului el va pierde procesul, iar adversarul va triumfa, și ca reuzultat se va emite o hotărîre în defavoarea reclamantului.

În literatura franceză, cei care critică regula obligării mai întîi a reclamantului să facă dovada, au propus ca această obligație să fie pusă de judecător de la caz la caz, fie în sarcina reclamantului, fie în aceea a pîrîtului, după cum unul sau altul ar putea să o îndeplinească mai ușor.

Din moment ce reclamantul a făcut dovada afirmațiilor sale, pîrîtul este obligat să iasă din pasivitate. Astfel, dacă pîrîtul neagă obligația de a îndeplini cerințele reclamantului, atunci el trebuie să demonstreze negarea sa. Dacă, în motivarea negării sale, pîrîtul se bazează pe careva circumstanțe, atunci sarcina probei trece la el.

Prin urmare, se poate afirma cu certitudine că în dreptul modern sarcina probei se împarte între reclamant și pîrît. În legătură cu determinarea concretă a sarcinilor reclamantului și pîrîtului în doctrină și jurisprudență au fost formulate cîteva reguli, care reprezintă rezultatul unui efort de sinteză jurisprudențială și doctrinară. Astfel, a fost apreciat faptul că reclamantul este îndatorat să facă dovada existenței raportului juridic invocat, în timp ce pîrîtul va trebui să probeze, dacă este cazul, faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamant, precum și faptele ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul jurdic respectiv.

Regulile enunțate pot fi uneori insuficiente, fapt pentru care judecătorul trebuie să joace un rol activ în cadrul probațiunii judiciare. Într–adevăr, viața juridică este mult mai complexă, deoarece deseori părțile afirmă fapte complexe, unele pozitive, iar altele negative; alteori dreptul afirmat se bazează pe existența unor varii acte juridice.

Ar fi necesar să mai menționăm și despre faptul cum se manifestă regula generală de repartizare a sarcinii de probațiune în diferite procese și proceduri:

Procesul civil ce are loc în lipsa unei părți – însăși examinarea pricinii într–un astfel de proces nu înseamnă că acțiunea va fi satisfăcută. În lipsa unei părți sunt acceptate toate acțiunile procesuale îndreptate către adunarea, prezentarea și examinarea probelor, iar neprezentarea pîrîtului nu se examinează ca o prezumție a acordului acestuia cu acțiunea, procesul oricum se va desfășura. În acest sens putem invoca alineatul 3 articolul 206 din Codul de procedură civilă al R.M., unde se menționează că dacă pîrîtul fiind înștiințat legal despre locul, data și ora ședinței de judecată, nu s-a prezentat în judecată și nu a comunicat instanței motivul neprezentării sau dacă motivile sînt considerate de instanță ca fiind neîntemeiate, sau dacă pîrîtul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, instanța o examinează în lipsa acestuia.

Reclamantul în cazul neprezentării pîrîtului dispune de toate drepturile procesuale necesare pentru îndeplinirea sarcinii de probațiune: dreptul de a prezenta probe, dreptul de a cere efectuarea expertizei etc.

Pentru pîrît obligația prezentării probelor poate apărea numai în cazul dacă va da o declarație în care va indica un motiv întemeiat de neprezentare în ședința de judecată.

În acest caz aducem în calitate de exemplu încheierea judecătoriei sectorului Botanica, care a judecat în ședință publică pricina civilă la cererea lui Tănase Ion către Tănase Valentina despre desfacerea căsătoriei. Tănase I. A depus cererea în instanța de judecată către Tănase V. despre desfacerea căsătoriei. În motivarea cererii, reclamantul a indicat că se află în căsătorie cu pîrîta mai mult de 10 ani, consideră că conviețuirea, cît și păstrarea familiei este imposibilă, deoarece nu au interese comune și el dorește să creeze o nouă familie. În ședința judiciară reclamantul Tănase I. nu s-a prezentat. În asemenea situație, Tănase I. avea sarcina de a prezenta probe că lipsa sa a fost una motivată. Asemenea probe nu au fost aduse instanței de judecată.

În conformitate cu art. 220 Cod de procedură civilă, instanța judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul neprezentării reclamantului la ședința de judecată, dacă nu a adus la cunoștința instanței de judecată motivele neprezentării sale sau dacă aceste motive sînt considerate neîntemeiate, sau dacă el nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa.

Din materialele dosarului rezultă că reclamantul a fost înștiințat sub semnătură despre ora, data și locul petrecerii ședinței de judecată. Din considerentele enumerate, instanța de judecată consideră necesar a scoate cererea de pe rol și a explica reclamantului că el este în drept să se adreseze din nou în instanța de judecată cu o cerere potrivit cu dispozițiile generale.

Procedura specială – reieșind însăși din specificul acestei proceduri, și anume faptul că lipsește un litigiu de drept și că nu există părți cu interese contrare, putem afirma că atît sarcina acceptării, cît și sarcina prezentării probelor cade pe umerii petiționarului. Astfel, petiționarul are obligația da a face trimitire la probe, fie că le poate prezenta.

Spre exemplu, în cazul apartenenței documentelor constatatoare de drepturi, cu excepția documentelor militare, buletinelor de identitate, pașapoartelor și a certificatelor eliberate de organele de stare civilă, la o persoană a cărui nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naștere, buletinul de identitate și pașaport – petiționarul trebuie să prezinte documentele respective și probele care confirmă că organizația care a eliberat documentele nu are posibilitatea de a introduce în el modificările respective.

În general, în cadrul procedurii speciale, sarcina probațiunii cade pe seama petiționarului, însă, în anumite categorii de pricini se divizează între petiționar și instanța de judecată. Astfel, spre exemplu în cazul constatării faptului dispariției fără urmă sau decedate a persoanei, un șir de acțiuni de adunare a probelor sunt înfăptuite de instanța de judecată.

Procedura contenciosului administrativ – în literatură referitor la această procedură se evedențiază ideea conform căreia în procedura contenciosului administrativ lipsește probațiunea judiciară ca activitate.

Cu o astfel de concepție nu putem fi de acord, deoarece în cadrul procedurii e necesar de a stabili atît natura judiciară a relațiilor dintre subiecții aflați în litigiu, cît și conținutul acestor relații – ceea ce nu poate fi făcută fără probarea circumstanțelor ce au importanță juridică.

Repartizarea sarcinii de probațiune are loc atît conform Codului de procedură civilă, cît și conform ,,Legii contenciosului administrativ” unde în alin.3 art. 24 se menționează că la examinarea în instanța de contencios administrativ a cererii în anulare, sarcina probațiunii este pusă pe seama pîrîtului, iar în materie de despăgubiri sarcina probațiunii revine ambelor părți.

Procedura în ordonanță – în cadrul procedurii în ordonanță regula generală de repartizare a sarcinii de probațiune se manifestă în mod obișnuit fără careva particularități sau execepții, reieșind din faptul că judecătorul examinează cererea de eliberare a ordonanței unipersonal, fără a petrece dezbaterea pricinii în ședința de judecată, fără citarea părților pentru explicații și fără încheierea unui proces verbal.

De asemenea, dorim să menționăm că regula generală de repartizare a sarcinii de probațiune are anumite particularități în dependență de faza procesuală. Astfel, pot fi evidențiate următoarele particularități:

Probațiunea în faza intentării acțiunii civile. Sarcina de probațiune în faza intentării acțiunii civile este realizată de către reclamant. Reclamantul în cadrul formulării și prezentării cererii de chemare în judecată trebuie să anexeze înscrisurile sau alte probe (înfățișarea reclamantului la această fază este posibilă, dar este o excepție) pentru a dovedi un șir de fapte ce au importanță procesuală și nu materială. De exemplu, reclamantul trebuie să probeze premisele procesuale, respectarea procedurii prealabile (dacă este obligatorie), împuternicirile etc.

Reclamantul are obligația de a indica circumstanțele care întemeiază cererea și să facă trimitere la probele ce vor fi prezentate. În acest fel, la faza respectivă reclamantul execută sarcina acceptării.

Probațiunea la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare. Faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare reprezintă un ansamblu de acte procedurale efectuate de instanța de judecată unipersonal și ceilalți subiecți ai procesului civil orientate spre asigurarea judecării juste și promte a pricinii civile. În cadrul fazei respective, concomitent cu alte acțiuni, judecătorul constată circumstanțele ce au importanță pentru soluționarea justă a pricinii și asigură prezentarea și administrarea probelor. Astfel, judecătorul realizează sarcina acceptării.

Probațiunea la faza dezbaterii judiciare. Faza dezbaterilor judiciare, fiind cea mai complexă fază, constă în examinarea propriu-zisă a tuturor probelor și se finisează cu adoptarea și pronunțarea hotărîrii. În cadrul dezbaterilor judiciare părțile prezintă probe în susținerea sau respingerea pretențiilor. Astfel, la această fază părțile realizează sarcina de probațiune.

Însă, de la regula generală de repartizare a sarcinilor de probațiune sînt excepții stabilite de reguli speciale care se conțin în norme separate de drept material. Asemenea norme materiale (civile, de muncă, familiei ș.a.) conțin reguli de probațiune care propun dovedirea faptelor nu de partea care le invocă, ci de partea opusă cu ajutorul sau prin intermediul prezumțiilor, acestea fiind reguli speciale de repartizare a sarcinii de probațiune.

§ 3.3 Prezumțiile probante

A restabili în prezent ceea ce s-a petrecut în trecut, este o sarcină, de cele mai multe ori extrem de dificilă, întrucît dovezile care trebuie aduse în fața instanței în scopul de a convinge, se obțin greu, faptele sînt obscure, uneori îndoielnice și chiar contradictorii și de aceea, la această operațiune trebuie să participe în afară de părțile din proces și judecătorul, care în virtutea rolului său activ, este dator să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșală în cunoașterea faptelor de dovedit. După cum am menționat anterior, partea căreia îi revine sarcina probei trebuie să restabilească „prima” faptele săvîrșite sau produse în trecut, pe care își întemeiază pretențiile, care nu pot fi acceptate în instanță decît dacă sînt dovedite. Dar regula sus-menționată are un șir de excepții stabilite prin intermediul prezumțiilor.

De fapt cuvîntul „prezumție” din latină înseamnă „presupunere”. Orice presupunere, la rîndul său, este o concluzie făcută pe baza cărorva fapte cunoscute pentru a constata existența altor fapte. Primele fapte sînt baza presupunerii, iar al doilea grup de fapte sînt însăși presupunerile.

Luînd în considerație cele expuse, putem defini prezumțiile probante ca o presupunere consfințită în normele de drept material sau procesual cu privire la existența sau inexistența circumstanțelor care formează obiectul probațiunii.

Doctrina românească, definește prezumțiile ca fiind consecințele ce legea sau magistratul trage dintr–un fapt cunoscut la un fapt necuoscut.

Ca mijloc de probațiune, prezumția implică o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi, necunoscut, greu sau imposibil de dovedit la un fapt vecin și conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar ușor sau mai ușor de dovedit, pentru ca apoi legea sau instanța de judecată pe baza raționamentului să stabilească existența sau inexistența faptului generator de drepturi. Prezumțiile sunt probe indirecte pentru stabilirea raportului juridic dintre părți.

Atît în legislația noastră, cît și în alte legislații procesuale, nu se conțin prevederi referitoare la administrarea probelor prin prezumții. Asemenea prevederi procedurale, însă, nici nu sunt necesare, deoarece prezumțiile nu sunt altceva decît consecințe pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunocut sau mai puțin cunoscut.

Așa fiind, prezumțiile nu se bazează pe declarațiile părților sau a unor terțe persoane, ci pe unele procedee logice, cum sunt inducția și deducția. Într–adevăr, pentru a ajunge la anumite concluzii legea sau judecătorul trebuie să țină cont de existența unei conexiuni între faptul cunoscut și cel care urmează să fie dovedit.

O atare realitate i–a determinat pe unii autori să susțină că prezumțile nu sunt mijloace de probă în adevăratul sens al cuvîntului, fie că cel puțin în cazul prezumțiilor legale trebuie să li se recunoască caraterul de probă indirectă. În acest sens, se remarcă că prezumția este mai degrabă un indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie să o examineze cu toată perspicacitatea, în raport de celelalte probe. În orice caz, prezumțiile sunt elemente valoroase ale sistemului probator, atît în materie civilă, cît și în cea comercială, permițînd să se stabilească indirect, pe cale de inducție și deducție, situații de fapt a căror dovadă ar fi greu de realizat.

În general, prezumțiile sunt rezultatul unui raționament sau mai exact a două raționamente: întîi din cunoașterea probelor directe (înscrisuri, mărturii, etc.) judecătorul induce, printr–un prim raționament, existența în trecut a unui fapt vecin și conex cu faptul generator de drepturi, iar apoi din cunoașterea faptului vecin și conex, deduce existența faptului generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte. În cazul prezumțiilor legale acest al doilea raționament nu este opera judecătorului, ci este impus acestui de către lege. De exemplu, conform articolului 47 din Codul Familiei al Republicii Moldova copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Astfel, lagea stabilește legătura de vecinătate și conexitate între faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei și faptul că soțul mamei este tatăl copilului, impunînd părților și judecătorului concluzia paternității soțului mamei, ce se desprinde din dovedirea faptului vecin și conex al nașterii copilului în timpul căsătoriei.

Rațiunea prezumțiilor pe care am caracterizat–o mai sus rezidă în mod incotestabil în necesitatea de a descoperi adevărul și în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziții probe directe. Raționamentul pe care judecătorul trebuie să–l facă se bazează pe o doză de probabilitate, dar și îndoială.

E necesar să menționăm că raționamentul nu este specific doar prezumțiilor, el operează și trebuie să opereze și în cazul celorlalte mijloace de probă. Însă, în cazul prezumțiilor raționamentul folosit are un caracter complex, în raport cu raționamentul folosit de judecător în cazul celorlalte mijloace de probă. Totuși, între cele două raționamente există deosebiri: primul raționament, comun tuturor probelor, se întemeiază pe un fapt care se află într–o legătură de funcție probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind săvîrșit tocmai spre a-l dovedi, ceea ce face ca odată ce mijlocul de probă a fost verificat ca fiind sincer, raționamentul să fie simplu și convingător.

Cel de–al doilea raționament, specific prezumțiilor, se întemeiază pe un fapt vecin și conex cu faptul generator de drepturi, care există independent de funcția sa probatorie, din care cauze este nevoie de multe ori de o deosebită atenție pentru a stabili dacă legătura dintre faptul vecin și conex și faptul generator de drepturi este suficient de strînsă pentru a se putea trage concluzia existenței celui de–al doilea din cunoașterea existenței celui dintîi.

Dacă e să vorbim despre repartizarea sarcinii de probațiune și prezumțiile probante, atunci putem afirma cu certitudine că aceste două institute sunt indisolubil legate între ele, deoarece prezumțiile nu îndeplinesc careva funcții în relațiile material-juridice, ci rolul lor în proces este de a schimba regula generală de repartizare a sarcinii de probațiune. Plus la toate prezumțiile au rolul de a elibera o parte de obligația de dovedire, aceasta revenind celeilalte părți.

În literatura de specialitate despre faptul că prezumțiile ar avea o natură dublă:

pe de o parte aceasta este regula procesuală, care stabilește o anumită ordine a obligațiilor de repartizare a sarcinii de probațiune;

pe de altă parte aceasta ar fi o presupunere despre existența a căruiva fapt, eveniment, acțiune sau stare.

Această natură dublă ar fi elementele prezumțiilor și totodată este privită ca bază a clasificării prezumțiilor în material-juridice și procesuale. Scopul prezumției procesuale ar fi de a arăta subiectul căruia îi revine sarcina de probare, și în așa fel de a stabili ordinea aplicării normelor dreptului procesual, iar prezumția materială prezintă acea presupunere despre existența a căruiva fapt juridic, ce are importanță pentru un cerc de persoane.

În doctrina de specialitate, prezumțiile sunt clasificate în:

Prezumțiile legale – aceste prezumții sunt determinate în mod expres limitativ de către lege, iar beneficiarul prezumției legale trebuie să dovedească faptul vecin și conex pe cere se sprijină prezumția și care este mult mai ușor de dovedit. Împotriva acestor prezumții nu este primită nici o dovadă, cînd legea în puterea unei asemenea prezumții anulează un act oarecare, sau nu dă drept a se reclama în judecată, afară numai de cazurile cînd legea a permis dovada contrarie și afară de ceea ce se va zice în privința mărturisirii ce ar face o parte în judecată. Aceste prezumții la rîndul lor se divizează în două subgrupe:

Prezumțiile legale relative, adică acele prezumții care au putere doveditoare vremelnică, atîta timp cît nu a fost combătute prin orice mijloace de dovadă.

Prezumțiile legale absolute, adică acele prezumții imposibil de combătut prin vreun mijloc de dovadă sau atunci cînd mărturisirea este admisă, pot fi combătute numai pe această cale.

Prezumțiile legale mixte sau intermediare, adică acelea care pot fi răsturnate numai prin anumite mijloace de dovadă, în anumite condiții sau numai de către anumite persoane, ca spre exemplu prezumția de paternitete a copilului născut în timpul căsătoriei.

Prezumțiile simple sau judecătorești – sunt acele prezumții ce constituie consecințele pe care magistratul, întemeindu–se pe propria sa putere de judecată și experiență, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Ele mai sunt numite și prezumții de fapt sau ale omului. Practic aceste prezumții sunt nelimitate și se poate întemeia pe mijloace de probă directe, pe un început de dovadă scrisă ori pe concluzii trase din anumite situații, permițînd judecătorului să stabilească existența sau inexistența faptului ce formează obiectul procesului.

Însăși procesul de formare a prezumțiilor simple poate fi descompus în trei etape: prima etapă este aceea a stabilirii faptelor cunoscute; a doua etapă este aceea a stabilirii unui principiu de cauzalitate între faptul cunoscut și cel necunoscut, principiu a cărui valoare poate fi dedusă din datele tehnico – științifice existente în societate; a treia etapă este aceea a stabilirii unei certitudini intelectuale cu privire la faptul aparent.

În literatura rusă, spre exemplu, se evidențiază existența a două prezumții:

Prezumția vinovatului de cauzare a daunei – astfel reclamantul chiar dacă face trimitere la vina pîrîtului nu este obligat să demonstreze. În cazul dat vinovatul de cauzare a daunei este obligat să demonstreze că nu din vina lui s-a cauzat dauna.

Prezumția de vinovăție a persoanei care nu și-a îndeplinit obligațiile sau le-a îndeplinit necorespunzător. De obicei acestea rezultă în urma încheierii unui contract.

În ceea ce privește legislația națională putem evidenția următoarele reguli speciale de repartizare a sarcinii de probațiune:

În conformitate cu art. 89 din Codul muncii al Republicii Moldova salariatul transferat nelegitim la o altă muncă sau eliberat nelegitim din serviciu poate fi restabilit la locul de muncă prin hotărîrea instanței de judecată. Astfel, la examinarea litigiului individual de muncă de către instanța de judecată angajatorul este obligat să dovedească necesitatea și să indice temeiurile transferării sau eliberării din serviciu a salariatului. În cazul dat observăm că sarcina probației cade pe umerii angajatorului.

Următoarea regulă specială este menționată în alin. 3 art. 24 al Legii contenciosului administrativ. Conform căruia la examinarea în instanța de contencios administrativ a cererii în anulare, sarcina probațiunii este pusă pe seama pîrîtului, iar în materie de despăgubire sarcina probațiunii revine ambelor părți.

Altă excepție este stipulată în alin. 1 art.1009 din Codul civil al RM, unde se menționează că sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depășirea termenului de livrare care se datorează cărorva împrejurări speciale revine cărăușului. Alineatul 2 la rîndul său relatează că în cazul în care transportatorul susține că, în raportul de împrejurări, distrugerea, pierderea sau deteriorarea se putea produce din cauza unui sau mai multor pericole, se prezumă că prejudiciul s–a produs în acest fel. În această ordine de idei, credem că Plenul Curții Supreme de Justiție corect a admis cererea de încasare a costului mărfii nimicite la depozitul pîrîtului în urma incendiului. În cazul dat raporturile juridice ce au apărut între părți sunt similare raporturilor care sunt reglementate de conținutul contractului de păstrare. Argumentarea recursului referitor la lipsa vinei pîrîtului în comiterea pagubei sînt neîntemeiate, deoarece vina pîrîtului se prezumă și în asemenea caz sarcina probației este pe seama lui și el urmează să dovedească că paguba a fost cauzată nu din vina lui.

O serie de alte reguli speciale de repartizare a sarcinii de probațiune sunt specificate în „Legea insolvabilității”:

Articolul 86 al legii sus-menționate prevede că dacă după intentarea procesului de insolvabilitate s-au făcut unele prestații debitorului în executarea obligațiilor față de acesta, cu toate că această prestație trebuie să revină masei debitoare, prestația se consideră valabilă dacă persoana terță nu cunoștea la data executării faptul intentării procesului de insolvabilitate. Se prezumă necunoașterea în cazul cînd terțul a executat prestația înainte de data la care a fost publicat dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului.

Articolul 92 al legii în discuție ne menționează despre obligația debitorului de a da informații și lămuriri instanței de judecată, administratorului, comitetului creditorilor și adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de insolvabilitate, să aducă la cunoștință faptele de natură să atragă răspundere pentru o infracțiune sau contravenție. De asemenea neprezentarea debitorului la ședința instanței de judecată nu împiedică desfășurarea acesteia dacă prezentarea nu este cerută în mod expres de instanță.

Articolul 137 al legii sus-menționate ne aduce la cunoștință că dacă o creanță este contestată de administrator sau de unul dintre creditorii chirografari, creditorul poate aduce dovezi și își poate exersa alte drepturi pentru a le contracara contestațiile, iar dacă creanța este întemeiată pe un titlu executoriu sau pe o hotărîre judecătorească definitivă, sarcina probei contrare aparține celor care contestă.

Putem menționa și articolul 142 al legii sus-menționate, însă în cazul dat dovada nu se face în fața instanței de judecată, dar în cazul apariției unui litigiu această probă va fi necesară. Astfel, creditorul garantat trebuie să prezinte administratorului în termenul stabilit de legislație dovada faptului că creanța lui nu a fost acoperită în întregime sau că a renunțat la garanțiile reale. Dacă dovada nu se face la timp, creanțele lui nu sunt luate în considerare la distribuire.

Un șir de categorii de prezumții probante sînt expuse în următoarele articole ale Codului civil:

în art. 9 se menționează că persoanele fizice și juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să–și exercite obligațiile cu bună–credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri. Buna credință se prezumă pînă la proba contrară.

art. 305 este întitulat „Prezumția proprietății”, unde se menționează că posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumție nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public și nici față de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieșit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepția banilor și titlurilor de valoare la purtător.

art. 306 conține prezumția de posesiune neîntreruptă. Astfel, dacă persoana a posedat bunul la începutul și la sfîrșitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.

în al. 5 art. 316 se menționează că nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu excepția celor destinate sau folosite pentru săvîrșirea de contravenții sau infracțiuni, iar caracterul licit al dobîndirii bunurilor se prezumă.

alin. 2 art. 345 subliniază că dacă bunul este comun, proprietatea pe cote părți se prezumă pînă la proba contrarie.

art. 520 menționează despre prezumția indivizibilității. Astfel, obligația este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligației nu este indivizibil prin natura sa.

alin. 1 art. 602 atenționează că în cazul în care nu execută obligația, debitorul este ținut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciu cauzat astfel dacă nu dovedește că neexecutarea obligației nu-i este imputabilă. Neexecuterea include orice încălcare a obligațiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. art. 1011 ne relatează despre prezumția pierderii încărcăturii, relatîndu–ne că cel îndreptățit să dispună, fără a mai aduce alte dovezi, poate considera pierdută încărcătura care nu a fost livrată în decursul a trezeci de zile de la expirarea termenului de livrare sau, în cazul în care nu s–a convenit asupra unui astfel de termen, în decursul a șaizeci de zile de la preluarea încărcăturii de către cărăuș.

art. 1356 stipulează prezumția egalității copărtașilor. Astfel, fiecărui copărtaș îi revine o cotă–parte egală, dacă nu s–a stabilit expres altfel.

O altă prezumție probantă este expusă în alin. 3 art. 47 al Codului familiei Republicii Moldova, conform căruia copilul născut din părinți căsătoriți ori în timp de trei sute de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului mamei copilului, are ca tată pe soțul (fostul soț) mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.

În doctrina rusă este expusă ideea conform căreia, prezumția eliberează partea în favoarea căreia este stabilită de dovedirea de către aceasta a faptelor care conform legii sînt prezumate. Totodată menționăm, că o idee similară este stipulată în alin. 4 art. 123 Codul de procedură civilă al RM, unde se menționează că prezumarea faptelor poate fi contestată conform regulilor generale de probațiune de persoanele interesate, iar instanța este în drept să verifice, din oficiu, veridicitatea faptelor prezumate.

Observăm că în toate cazurile pe care le–am menționat, probele se prezintă și se adună numai de participanții la proces, iar instanța de judecată avînd un rol diriguitor ordonă la solicitarea părților prezentarea probelor, propune părților prezentarea probelor suplimentare, însă nu poate din oficiu să ceară o anumită probă.

Totuși avem și excepții expuse în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova în următoarele articole:

Art. 288, conform căruia instanța poate reclama din oficiu și alte documente ce urmează a fi anexate la cererea de adopție, inclusiv și cazierul judiciar.

Art. 299 unde se expune faptul că judecătorul poate propune organului de tutelă și curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute ca să numească un administrator al bunurilor persoanei dispărute.

Art. 305 conform căruia în cazul în care există date suficiente prin care se constată tulburări psihice, judecătorul, în pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, poate ordona efectuarea unei expertize psihiatrice.

Art. 340 care ne spune despre acțiunile judecătorului după primirea cererii de reconstituire a procedurii judiciare pierdute. Astfel instanța de judecată reclamă participanților la procesul în procedura judiciară pierdută documentele care s–au păstrat, documentele care au fost eliberate persoanelor fizice și organizațiilor pînă la pierderea procedurii, copiile de pe ele, alte certificate și documente importante pentru soluționarea pricinii, ordonă grefierului să efectueze extrase din registrele instanței cu informații despre actele de procedură pierdută sau actele de procedură în executare a hotărîrii pierdute. Pentru reconstituirea acestei proceduri, instanța poate dispune publicarea, din contul petiționarului, într–un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deținătorilor de documente ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le prezenta în instanță.

În acest sens putem menționa și alin. 2 art. 22 al Legii contenciosului administrativ unde sunt expuse acțiunile dispuse de judecător în cazul punerii cererii pe rol, și anume:

înmînarea copiei cererii de chemare în judecată și a copiilor actelor anexate la cererea pîrîtului;

prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat și a documentației care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanța le consideră necesare la judecarea pricinii;

citarea părților pentru ziua primei înfățișări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol.

Ca o concluzie la acest capitol aș menționa că existența regulilor speciale de repartizare a sarcinii de probațiune au o influență deosibită asupra obligației de dovedire, deoarece ele expun concret cui revine sarcina probațiunii, și astfel se eliberează o parte de dovedirea circumstanțelor pe care aceasta se bazează.

În general rolul și importanța prezumțiilor constă în aceea că ele servesc ca niște mijloace pentru stabilirea circumstanțelor ce au importanță pentru cauza civilă, în cazul imposibilității menționării lor din cauza neajunsurilor de probe. Importanța prezumțiilor în dovedire este foarte considerabilă, mai bine spus ar putea fi considerabilă, dacă ele nemijlocit ar fi aplicate în activitatea de probațiune.

Însă, trimiterile făcute la prezumții în documentele procesuale finale se întîlnește foarte rar, totuși avînd avantajele ei eliberînd una din părți de obligația dovedirii care, ca consecință cade pe umerii celeilelte părți.

ÎNCHEIERE

În rezultatul efectuării prezentei lucrări pot fi înaintate următoarele concluzii și anume:

În procesul civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pîrît, la care se adaugă și posibilitatea instanței de judecată care poate ordona, în unele cazuri, prezentarea unor probe din oficiu, chiar dacă părțile se împotrivesc. Rolul judecătorului în materie probatorie se manifestă și prin posibilitatea încuviințării unor probe chiar dacă nu au fost propuse în termenul și în condițiile prevăzute de lege, atunci cînd constată că dovada nu a fost cerută din pricina neștiinței și lipsei de pregătire a părții;

Conform art. 118 Cod de procedură civilă, sarcina probațiunii revine celui care face o afirmație înaintea judecății, deoarece trebuie să o dovedească. Din momentul în care reclamantul a făcut dovada afirmațiilor sale sau a dreptului pe care îl pretinde, pîrîtul este obligat să iasă din starea pasivă în care s-a aflat și să se apere, adică să facă contradovada;

În anumite cazuri, pîrîtul, păstrîndu-și această calitate procesuală, are el mai întîi sarcina de probațiune. În aceste cazuri se spune că sarcina probei este răsturnată. Este cazul prezumțiilor legale relative, care deplasează obiectul probei beneficiarului prezumției, de la faptul de dovedit la faptul vecin și conex pe care se bazează prezumția. Asemenea prezumții sînt stipulate și în legislația Republicii Moldova și anume: art. 89 Codul muncii, art.24 Legea contenciosului administrativ, art. 305, 309, 520, 1009 Cod civil, art. 47 Codul familiei, art. 86, 92, 137, 142 Legea insolvabilității, etc. În acest context am propune completarea art. 118 sau introducerea unui articol nou în care ar fi stipulate cele mai principale excepții (adică prezumții) de la regula generală a sarcinii probațiunii;

Legislația procesual civilă prevede posibilitatea instanței de a ordona unele probe din oficiu (art. 288, 299, 305, 340 Cod de procedură civilă). În această ordine de idei menționăm că judecătorul are asemenea capacitate doar în cazurile prevăzute expres de lege. Ar fi binevenită existența unei liste complete (în măsura posibilităților) care ar cuprinde asemenea cazuri, în scopul excluderii existenței unor solicitări nejustificate ale instanțelor de judecată;

Referitor la regulile speciale de repartizare a sarcinii de probațiune, putem menționa că această prerogativă aparține în exclusivitate statului și este realizată prin adoptarea actelor normative ce conțin aceste reguli. Regulile speciale sînt stabilite în scopul asigurării de către stat a unei stabilități în unele segmente ale circuitului civil. De asemenea, am menționa că existența unor asemenea reguli au o importanță deosebită asupra obligației de probare deoarece ele expun concret cui revine sarcina probării și, astfel, se eliberează o cealaltă parte de dovedirea circumstanțelor pe care aceasta se bazează;

Procesul de repartizare a sarcinii de probațiune poate avea efecte atît asupra faptului respectării unor drepturi, cît și asupra operativității examinării cauzelor civile. Despre acest fapt ne mărturisesc și unele modificări ale Codului de procedură civilă ce se referă la unele reguli de repartizare a probațiunii: a) Astfel din art.123 CPC a fost exclusă prevederea conform căreia faptele stabilite prin hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale nu se cer a fi dovedite. Asemenea modificare a fost determinată de faptul că era încălcată prezumția nervinovăției; b) Același articol a fost completat cu un nou alineat conform căruia faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat. Modificarea respectivă a fost dictată anume de sporirea operativității examinării cauzelor.

De asemenea, considerăm, că importanța existenței unui sistem probatoriu adecvat rezultă din legătura acestuia cu temeinicia și legalitatea hotărîrii, deoarece nu poate fi temeinică decît acea hotărîre care se sprijină pe probe, în primul rînd, suficiente, în al doilea rînd, verificate și, nu în ultimul rînd, legal admise.

O altă concluzie pe care am făcut-o în urma efectuării acestei lucrări este faptul că institutul repartizării sarcinii de probațiune ocupă unul din locurile centrale în cadrul procesului civil, deoarece în cursul unui proces fiecare parte este interesată să–și demonstreze conduita, să și–o justifice, pentru ca prezentînd argumente în fața judecătorului acesta să–i atribuie dreptatea. Ca rezultat, fiecare parte încearcă să convingă judecătorul că faptele deja consumate au o anume circumstanțiere și, în consecință, drepturile invocate de ea sau de partea adversă se supun unui anume tip de soluție care o avantajează.

Astfel, susținem că sunt greșite aprecierile conform cărora regulile de repartizare a sarcinii de probațiune sunt niște simple norme tehnice cu caracter auxiliar, peste care se poate trece cu ușurință și fără consecințe. După părerea mea ar fi consecințe grave asupra aflării adevărului și restabilirii lui, iar hotărîrea judecătorească nu va avea o bază temeinică și nu va fi apreciată ca fiind convingătoare, dată cu încălcarea legii.

Următoarea concluzie pe care am făcut-o în urma cercetării acestei teme este faptul că pentru neîndeplinirea sarcinii de probațiune există anumite sancțiuni. Ca rezultat am observat că în doctrină sînt înaintate mai multe opinii referitoare la sancțiuni, unele mai întemeiate, altele mai puțin întemeiate. Totuși după părerea noastră cea mai eficientă sancțiune ar fi însăși rezultatul neplăcut pentru întreaga acțiune, cum ar fi nesatisfacerea pretențiilor părții care nu a realizat sarcina sa de probațiune. De asemenea, ca sancțiune pot fi: 1) examinarea pricinii în absența părții ce nu s-a prezentat la proces, dacă partea lipsește și nu a asigurat prezentarea probelor prin alte mijloace legale; 2) stabilirea unui fapt ca fiind existent sau inexistent dacă partea nu a executat obligația de a prezenta probe.

Totodată menționăm că modalitatea de sancționare pentru neîndeplinirea sarcinii de probațiune trebuie să difere în funcție de mai multe circumstanțe. Cert este că se impune o aplicare a acestora pentru a determina părțile să aibă o atitudine mai responsabilă față de procesul de probațiune, ceea ce implicit ar determina operativitatea examinării cauzelor civile de către instanța de judecată.

După cum am văzut în cadrul lucrării, probațiunea judiciară a jucat un rol important în toate orînduirile sociale, valoarea lor fiind, din păcate, apreciată uneori în funcție de orînduirea socială. În prezent, însă, prin modificările aduse Codului de procedură civilă, judecătorul este liber să aprecieze probele potrivit convingerii sale proprii.

În final, dorim să menționăm că existența regulilor speciale de repartizare a sarcinii de probațiune au un rol educativ, în primul rînd prin încrederea cetățenilor că hotărîrile pronunțate de instanțele de judecată constituie numai adevărul și că aceste hotărîri se sprijină pe dovezi temeinice care nu pot fi combătute și prin aceasta crescînd rolul probelor în soluționarea pricinilor cu care instanțele sunt sesizate. Numai bazîndu-se pe un sistem probator bun, instanțele judecătorești pot pronunța hotărîri conforme cu realitatea, care să servească la apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, să reziste controlului judiciar al instanțelor superioare, cît și celui al opiniei publice.

Bibliografie

Acte normative și de interpretare a normelor de drept.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27.08.1994, cu modificări și completări conform situației din 21.11.2002, Chișinău: Moldpres, 2003.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 225 – XV din 30 mai 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 111 – 115 din 12 iunie 2003.

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 1107 – XV din 6 iunie 2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 82 – 86 / 661 din 22 iunie 2002.

Codul Muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 154 – XV din 28 martie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 159 – 162 din 29 iulie 2003.

Codul Familiei al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 1316 – XIV din 26 octombrie 2000, republicat în Monitorul Oficial nr. 47 – 48 din 26 aprilie 2001.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 122 – XV din 14 martie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 104 – 110 din 7 iunie 2003.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din  26.12.1964. în B.Of. Nr. 000, 26.12.1964 ABROGAT.

Legea contenciosului administrativ nr. 793 – XIV din 10 februarie 2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 57 – 58 din 18 mai 2000.

Legea privind libertatea de exprimare. Nr. 64 din  23.04.2010, Publicat : 09.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 117-118     art Nr : 355  

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 25.04.2000 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației procesual civile la întocmirea hotărîrii și încheierii // Culegeri de hotărîri explicative, Chișinău, 2002.

Monografii, manuale, cursuri.

Boroi Gabriel, Drept procesual civil, București, 1993.

Drept procesual civil, partea specială. Redactor responsabil Al. Cojuhari. Chișinău, 2009

Chibac Gh., Băieșu A., Rotari A., Drept civil. Contracte speciale, vol.III, Chișinău, 2005.

Ciobanu Viorel-Mihai, Tratat teoretic și practic de drept procesual civil, vol.II, București, 1997.

Ciochină-Barbu I., Drept procesual civil, Iași, 2001.

Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chișinău, 2009.

Dănilă L., Roșu C., Drept procesual civil, București, 2004.

Deleanu Ion, Tratat de drept procesual civil, Iași, 2000.

Dumitru R., Tudorache Dan C., Probele în procesul civil, Iași, 1996.

Ionașcu Aurelian, Probele în procesul civil, București, 1969.

Leș Ioan, Principii și instituții de drept procesual civil, vol.II, București, 1999.

Boroi Gabriel, Drept procesual civil, București, 1993.

Măgureanu Florea, Drept procesual civil, București, 1998.

Măgureanu Florea, Înscrisurile. Mijloace de probă în procesul civil, București, 1998.

Mihuleac Emil, Sistemul probator în procesul civil, București, 1970.

Popa V., Drept probator, Timișoara, 1992.

Stenescu Ilie, Savely Zilberestein, Tratat de drept procesual civil, vol. I și II, București, 1973.

Stoenescu Ilie, Porumb Grațian, Drept procesul civil român, București, 1996.

Баулин О.В., Бремя доказывания при разбирательстве гражданских дел, Москва, 2004.

Боннер А., Установление обстоятельств гражданских дел, Москва, 2000.

Жалин Г., Цель гражданского судопроизводства и их реализация в суде первой инстанции, Моква, 2000.

Хмыров А., Проблемы теорий доказывания, Краснодар, 1996.

Клейман А.Ф., Основные вопросы теории доказательств в советском гражданском процессе, Москва, 1988.

Комиссаров К.Н., Осипов Ю.К., Гражданский процесс Российской Федерации, Москва, 1998.

Мусина А., Чечина Н., Гражданский процесс, Москва, 1996.

Осокина Е., Гражданский процесс: общая часть, Москва, 2004.

Олегов М., Истина в гражданском процессе, Москва, 1999.

Poalelungi Mihai, Dosare civile. Modele de acte judecătorești, Chișinău, 2002.

Poalelungi M., ș. a. Ghidul cetățeanului. Procedură civilă, Chișinău: ed. Cartier juridic, 2008.

Poalelungi M., Manual al Judecătorului la examinarea pricinilor civile, Chișinău: ed. Cartier, 2006.

Poalelungi M., ș.a., Manualul judecătorului pentru cauzele civile, ediția II-a, Chișinău: Î.S. F.E.-P.”Tipografia centrală”, 2013.

Решетникова И.В., Доказательственное право Англии и США, Екатеринбург, 1997.

Решетникова И.В., Доказательственное право в гражданском судопроизводстве, Екатеринбург, 1997.

Решетникова И.В., Справочник по доказыванию, Москва, 2000.

Решетникова И.В., Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России, Москва, 1999.

Рязановскийй В., Единство процесса, Москва, 1996.

Сахнова Т.В., Экспертиза в суде по гражданским делам, Москва, 1997.

Треушников М.К., Гражданский процесс, Москва, 2003.

Треушников М.К., Судебные доказательства, Москва, 2004.

Шакарян И., Гражданский процесс, Москва, 2004.

Шерстюк В.М., Система советскова граждансково процессуальново право, Москва, 1989.

Юдельсон К.С., Гражданский процесс, Москва, 1988.

Ярков В., Гражданский процесс, Москва, 2004.

Studii și articole științifice.

Ondina Pană, Drept probator – necesitate imperioasă // Revista națională de drept, nr. 5, 2003, p. 60 – 62.

Cojuhari A., Comentariul deficiențelor Codului de procedură civilă // Dreptul, nr. 3 – 5, 2004.

Зинченко Н.Н., Доказательства и процесс доказывания в гражданском процессе, 1999, accesibil la http:// www. cursavoinarod. ru.

Предмет доказывания и распределения бремени доказывания, accesibil http:// www. cursavoinarod. ru.

Surse internet

57) http://www.justice.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=87&id=578

58) http://www.csj.md/

Bibliografie

Acte normative și de interpretare a normelor de drept.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27.08.1994, cu modificări și completări conform situației din 21.11.2002, Chișinău: Moldpres, 2003.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 225 – XV din 30 mai 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 111 – 115 din 12 iunie 2003.

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 1107 – XV din 6 iunie 2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 82 – 86 / 661 din 22 iunie 2002.

Codul Muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 154 – XV din 28 martie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 159 – 162 din 29 iulie 2003.

Codul Familiei al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 1316 – XIV din 26 octombrie 2000, republicat în Monitorul Oficial nr. 47 – 48 din 26 aprilie 2001.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova adoptat prin Legea R.M. nr. 122 – XV din 14 martie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 104 – 110 din 7 iunie 2003.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din  26.12.1964. în B.Of. Nr. 000, 26.12.1964 ABROGAT.

Legea contenciosului administrativ nr. 793 – XIV din 10 februarie 2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 57 – 58 din 18 mai 2000.

Legea privind libertatea de exprimare. Nr. 64 din  23.04.2010, Publicat : 09.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 117-118     art Nr : 355  

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 25.04.2000 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației procesual civile la întocmirea hotărîrii și încheierii // Culegeri de hotărîri explicative, Chișinău, 2002.

Monografii, manuale, cursuri.

Boroi Gabriel, Drept procesual civil, București, 1993.

Drept procesual civil, partea specială. Redactor responsabil Al. Cojuhari. Chișinău, 2009

Chibac Gh., Băieșu A., Rotari A., Drept civil. Contracte speciale, vol.III, Chișinău, 2005.

Ciobanu Viorel-Mihai, Tratat teoretic și practic de drept procesual civil, vol.II, București, 1997.

Ciochină-Barbu I., Drept procesual civil, Iași, 2001.

Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chișinău, 2009.

Dănilă L., Roșu C., Drept procesual civil, București, 2004.

Deleanu Ion, Tratat de drept procesual civil, Iași, 2000.

Dumitru R., Tudorache Dan C., Probele în procesul civil, Iași, 1996.

Ionașcu Aurelian, Probele în procesul civil, București, 1969.

Leș Ioan, Principii și instituții de drept procesual civil, vol.II, București, 1999.

Boroi Gabriel, Drept procesual civil, București, 1993.

Măgureanu Florea, Drept procesual civil, București, 1998.

Măgureanu Florea, Înscrisurile. Mijloace de probă în procesul civil, București, 1998.

Mihuleac Emil, Sistemul probator în procesul civil, București, 1970.

Popa V., Drept probator, Timișoara, 1992.

Stenescu Ilie, Savely Zilberestein, Tratat de drept procesual civil, vol. I și II, București, 1973.

Stoenescu Ilie, Porumb Grațian, Drept procesul civil român, București, 1996.

Баулин О.В., Бремя доказывания при разбирательстве гражданских дел, Москва, 2004.

Боннер А., Установление обстоятельств гражданских дел, Москва, 2000.

Жалин Г., Цель гражданского судопроизводства и их реализация в суде первой инстанции, Моква, 2000.

Хмыров А., Проблемы теорий доказывания, Краснодар, 1996.

Клейман А.Ф., Основные вопросы теории доказательств в советском гражданском процессе, Москва, 1988.

Комиссаров К.Н., Осипов Ю.К., Гражданский процесс Российской Федерации, Москва, 1998.

Мусина А., Чечина Н., Гражданский процесс, Москва, 1996.

Осокина Е., Гражданский процесс: общая часть, Москва, 2004.

Олегов М., Истина в гражданском процессе, Москва, 1999.

Poalelungi Mihai, Dosare civile. Modele de acte judecătorești, Chișinău, 2002.

Poalelungi M., ș. a. Ghidul cetățeanului. Procedură civilă, Chișinău: ed. Cartier juridic, 2008.

Poalelungi M., Manual al Judecătorului la examinarea pricinilor civile, Chișinău: ed. Cartier, 2006.

Poalelungi M., ș.a., Manualul judecătorului pentru cauzele civile, ediția II-a, Chișinău: Î.S. F.E.-P.”Tipografia centrală”, 2013.

Решетникова И.В., Доказательственное право Англии и США, Екатеринбург, 1997.

Решетникова И.В., Доказательственное право в гражданском судопроизводстве, Екатеринбург, 1997.

Решетникова И.В., Справочник по доказыванию, Москва, 2000.

Решетникова И.В., Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России, Москва, 1999.

Рязановскийй В., Единство процесса, Москва, 1996.

Сахнова Т.В., Экспертиза в суде по гражданским делам, Москва, 1997.

Треушников М.К., Гражданский процесс, Москва, 2003.

Треушников М.К., Судебные доказательства, Москва, 2004.

Шакарян И., Гражданский процесс, Москва, 2004.

Шерстюк В.М., Система советскова граждансково процессуальново право, Москва, 1989.

Юдельсон К.С., Гражданский процесс, Москва, 1988.

Ярков В., Гражданский процесс, Москва, 2004.

Studii și articole științifice.

Ondina Pană, Drept probator – necesitate imperioasă // Revista națională de drept, nr. 5, 2003, p. 60 – 62.

Cojuhari A., Comentariul deficiențelor Codului de procedură civilă // Dreptul, nr. 3 – 5, 2004.

Зинченко Н.Н., Доказательства и процесс доказывания в гражданском процессе, 1999, accesibil la http:// www. cursavoinarod. ru.

Предмет доказывания и распределения бремени доказывания, accesibil http:// www. cursavoinarod. ru.

Surse internet

57) http://www.justice.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=87&id=578

58) http://www.csj.md/