Obiectul Si Izvoarele Dreptului Mediului

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………. 1

Capitolul I. Obiectul dreptului mediului. Consideratii generale…………………………….7

I.1. Protectia juridica a atmosferei………………………………………………………….8

I.2 Protectia juridica a solului si subsolului……………………………………………10

I.3 Protectia juridica a apei…………………………………………………………………..12

I.4 Protectia juridica a padurilor…………………………………………………………..14

I.5 Protectia juridica a faunei terestre si acvatice…………………………………..16

I.6 Protectia juridica a asezarilor umane……………………………………………….17

I.7 Regimul juridic al deseurilor si substantelor periculoase…………………..18

I.8 Regimul juridic al activitatilor nucleare……………………………………………20

I.9 Regimul juridic al ariilor protejate si al monumentelor naturii………….21

Capitolul II. Izvoarele dreptului mediului. Consideratii generale………………………….23

II.1 Constitutia……………………………………………………………………………………..23

II.2 Legea propriu-zisa…………………………………………………………………………24

II.3 Hotărârile și Ordonanțele de guvern………………………………………………28

II.4 Ordinele miniștrilor……………………………………………………………………….32

II.5 Tratatele și Convențiile internaționale…………………………………………….32

II.6 Actele autorităților publice locale……………………………………………………35

II.7 Decretele legi………………………………………………………………………………….35

II.8 Dreptul comparat…………………………………………………………………………….36

II.9 Alte izvoare……………………………………………………………………………………..36

Capitolul III. Răspunderea juridică în dreptul mediului. Consideratii generale……..38

III.1 Răspunderea civilă…………………………………………………………………………39

III.2 Răspunderea penală……………………………………………………………………….43

III.3 Răspunderea contraventionala……………………………………………………….48

Concluzii………………………………………………………………………………………54

Bibliografie……………………………………………………………………………………57

=== cap I ===

CAPITOLUL I

OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI

Dreptul mediului s-a constituit mai întâi ca o componenta a dreptului intern al statelor, el fiind alcătuit din totalitatea normelor juridice ale unui stat ce reglementează raporturile omului cu natura și relațiile dintre subiectele dreptului intern cu privire la modul de folosire a naturii. La baza creării acestui instrument juridic nou a stat conștientizarea faptului că sănătatea naturii reprezintă condiția fundamentală a sănătății oamenilor, că integritatea acesteia și echilibrele funcționale sunt condiții indispensabile ale dezvoltării individului și a colectivității. Pe măsură ce intervenția omului asupra naturii va avea efecte tot mai devastatoare problemele supuse reglementării vor fi tot mai numeroase. 1

Obiectul dreptului mediu îl formează relațiile sociale privitoare la protecția mediului și folosirea resurselor naturale. După o altă părere se consideră că obiectul dreptului mediului îl constituie relațiile sociale specifice referitoare la conservarea și dezvoltarea resurselor naturii și a celorlalte componențe ale mediului, precum și cele privind protecția lor. De asemenea există și opinia după care obiectul dreptului mediului îl constituie relațiile sociale ce apar între persoane fizice și juridice privitoare la folosirea, conservarea, dezvoltarea și protecția factorilor de mediu. O altă opinie afirmă că dreptul mediului reglementează patru categorii de relații sociale:

– în perioada anterioară intrării în acțiune a normelor dreptului mediului, acesta reglementa relațiile privitoare la prevenirea degradării mediului;

– perioada de pericol iminent când producerea pagubei este sigură sau evidentă, iar în interesul evitării unor consecințe negative, care încă nu s-au produs, ori dacă s-au produs deja, în speranța evitării și prevenirii altor pagube deosebite, aplicarea normelor dreptului mediului duce tot la o prevenire;

– după ce pericolul a devenit iminent și pagubă s-a produs, normele dreptului mediului sunt chemate să contribuie la stabilirea corectă a răspunderilor juridice și dacă este posibil la refacerea situației anterioare poluării;

– normele dreptului mediului mai reglementează relațiile sociale care au ca scop îmbunătățirea generală a condițiilor de mediu.2

Obiectul dreptului mediului este înscris atât în legea cadru a protecției mediului cât și într-o serie de reglementări speciale care privesc protecția diferitelor componente ale mediului înconjurător. Dacă legea cadru stabilește principiile și elementele strategice ale protecției mediului, obiectul dreptului mediului este detaliat în reglementările specifice, mai vechi sau mai noi, privind protecția diferitelor componente ale mediului. Caracterul unitar al raporturilor sociale reglementate de dreptul mediului este dată de importanța valorilor sociale pe care le ocrotește, de existența acelorași criterii și principii privind aplicarea normelor juridice, precum și de unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale în concordanță cu interesele generale ale societății.3

Specificul obiectului reglementării juridice constituie criteriul de bază care servește la gruparea normelor de drept în anumite ramuri. În cazul obiectului dreptului mediului acest caracter specific rezidă în legătura lor directă cu protecția mediului, adică cu activitatea umană conștientă și îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea și combaterea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de mediu.

În sfera obiectului dreptului mediului intră relațiile sociale care iau naștere în legătură cu structura organizatorică a protecției mediului, cu activitățile economice și sociale cu impact asupra mediului pentru care trebuie să se obțină acorduri și autorizații din partea organelor de stat competente.4

Potrivit legii protecției mediului, nr. 265/2006, prin protectia atmosferei se urmărește prevenirea, limitarea și ameliorarea calității acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și abunurilor materiale. Politica națională de protecție a atmosferei constă în:

introducerea de tehnici și tehnologii adecvate pentru reținerea poluanților la sursă;

gestionarea resursei de aer în scopul reducerii emisiilor de poluanți până la realizzarea celor mai scăzute nivelui;

gestionarea resurselor de aer în sensul asigurării calității corespunzătoare sănătății umane;

modernizarea și perfecționarea sistemelor naționale de monitorizare integrală a calității aerului.5

Autoritățile publice centrale pentru sănătate, industrie, comerț, transporturi, agricultură și alimentație elaborează strategii în domeniul protecției atmosferei, asigurând evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populației și prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei. Pe plan local autoritățile publice pentru protecția mediului elaborează planuri de acțiune și programe de ameliorare a calității aerului asigurând corelarea lor cu planul central de acțiune pentru protecția mediului.

În cazul depășirii valorilor limită de emisii pentru unul sau mai mulți poluanți autoritatea compententa decide după caz, măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor și a efectelor poluării, inclusiv întreruperea temporară a activității instalației care a produs poluarea până la eliminarea cauzelor care au determinat-o. În zonele în care sunt depășite valorile limită privind calitatea atmosferei, pe bază studiilor de evaluare a impactului asupra mediului, autoritățile publice pentru protecția mediului stabilesc valorile limită de emisie specifice fiecărei activitate.6

Potrivit Legii 265/2006, în vederea protejării atmosferei, persoanele fizice sau juridice au o serie de obligații precum:

să respecte reglementarile privind protecția mediului;

să adopte măsuri tehnologice adecvate de reținere și neutralizare a poluanților atmosferici;

să doteze instalațiile tehnologice care sunt surse de poluare, un sistem de măsurare și să asigure corecta lor funcționare;

să asigure la cererea autoritatilor pentru protecția mediului diminuarea sau încetarea activității generatoare de poluare.7

Pe lângă Legea nr. 265/2006, o serie de alte acte reglementează protecția atmosferei precum: O.UG. nr.195/2005, O.U.G. nr. 655/2000, H.G. nr.541/2003, H.G. nr. 738/2004, O.U.G. nr.12/2007, O.U.G. nr.243/2000. În scopul unei reale protecții juridice a atmosferei, autoritatea publică pentru protecția mediului are o serie de atribuții și responsabilități stabilite prin art. 7 din O.U.G. nr.243/2000, precum: elaborează și promovează strategia națională în domeniul protecției atmosferei și controlează aplicarea planului național de acțiune în domeniul protecției atmosferei; coordonează și controlează respectarea și punerea în aplicarea dispozițiilor din ordonanță; elaborează, avizează și aprobă actele normative, precum și măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind protecția atmosferei, stabilite prin legislația Uniunii Europene și prin convențiile internaționale privind protecția atmosferei la care România este parte; aprobă metodologiile pentru evaluarea calității aerului și a emisiilor de poluanți în atmosferam, coordonează și controlează aplicarea acestora; evaluează calitatea aerului înconjurător și dispunea luarea de măsuri pentru ameliorarea acesteia.8

În același sens O.UG. nr.195/2005, privind protecția mediului, modificată, prevede expres că autoritățile publice centrale au obligația de a elabora normele tehnice, standardele și regulamentele de aplicare privind: calitatea aerului în funcție de factorii poluanți din atmosferă; emisiile de poluanți atmosferici pentru surse fixe și mobile, precum și condiții de restricitie și interdicție pentru utilizare; supravegherea calității aerului, proceduri de prelevare și analiza și frecvența măsurătorilor; identificarea, supravegherea și controlul agenților economici a căror activitate este generatoare de poluare atmosferică.9

Primul document juridic modern în domeniul protecției solului este considerat planul de acțiune adoptat de conferință O.N.U. privind deserificarea. În domeniul combaterii deșertificării, prin ratificarea de către România a Convenției O.N.U. pentru combaterea deșertificării, adoptată la Rio în 1992, a fost constituit cadrul legal prin care țara noastră se obliga să abordeze sistematic problemele legate de prevenirea și combaterea degradării solului. Carta O.N.U. are ca scop combaterea și atenuarea efectelor secetei în țările care au parcurs perioade de secetă severă, prin acțiuni eficiente la toate nivelurile pentru a contribui la realizarea unei dezvoltări durabile în zonele afectate. În legislația românească solul este protejat sub multiple aspecte indiferent de destinația economică concretă a terenului și de titlul juridic pe baza căruia îl dețin diferite persoane. Protecția juridică a terenurlor în general și a celor destinate agriculturii, în special, se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservsarea și ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru agricultură sau silvicultura prin stabilirea obligației generale a deținătorilor de a le exploata și folosi potrivit destinației lor.10

Cele mai importante reglementări juridice în materie rezulta din Legea nr. 265/2006, Legea nr. 18/1991 și O.UG. nr. 195/2005 . Art. 65 din Legea nr. 265/2006 stabilește că protecția solului prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului este obligatorie pentru toți deținătorii indiferent cu ce titlu. Legea nr. 18/1991 prevede că protecția și ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire și de combatere a proceselor de degradare și poluare provocate de fenomenele naturale sau de activitățile economice sau sociale. Art. 68 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede ca deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații:

a)să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;

b)să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv său funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicații rutiere, feroviare și de navigație;

c)să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.11

Protecția calitativă a solului se realizează prin amenajările de îmbunătățiri funciare care au ca scop prevenirea și înlăturarea acțiunii factorilor de risc, secetă, exces de apă, eroziunea solului, pe terenurile cu orice destinație, indiferent de proprietar. Aceasta contribuie la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive și se realizează la nivel național pe baza programelor și strategiei sectoriale, iar la nivel local pe baza programelor regionale de amenajare a teritoriului.12

În ceea ce privește protecția cantitativă a solului, Legea fondului funciar a stabilit în sarcina titularilor obiectivelor de investiții amplasate pe terenuri agricole și forestiere de a lua măsuri preabile executării obiectivelor. Aceștia au obligația la decopertarea stratului fertil să-l depoziteze și să-l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive indicate de organele agricole sau silvice în scopul punerii în valoare sau ameliorării acestuia. Pentru a nu stânjeni executarea lucrărilor agricole, liniile de telecomunicație și cele de transport și distribuție a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentarea cu apa, canalizare, produse petroliere sau gaze naturale vor fi grupate și amplasate de-a lungul căilor de comunicație.13

Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolului au obligația de a cere și de a obține acordul și autorizația de mediu și de a respecta prevederile acestora. Astfel trebuie refăcute terenurile afectate aducându-le la parametrii productivi și ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcțional. De exemplu operațiunile petroliere se pot desfășura numai în cadrul unor perimetre de exploatare cu respectarea măsurilor stabilite în acordurile petroliere pentru protecția solului și subsolului. Periclitarea prin modul de executare a operațiunilor petroliere, a posibilităților exploatării viitoare a zăcămintelor sau încălcarea normelor privind protecția și exploatarea rațională a zăcămintelor, atrage după sine retragerea dreptului de administrare sau concesionare14. Obligația protecției subsolului în cadrul operațiunilor petroliere este prevăzută în Legea petrolului nr. 134/1995. Legea minelor nr. 85/2003 reglementează obligația titularului de a proteja mediul prin executarea și finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activități miniere și de a menține pe întreaga perioadă de exploatare garanția finaciara pentru refacerea mediului.15

Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie 1924 care a declarat bunuri publice toate apele ce pot produce forța motrice și a reglementat folosirea și amenajarea lor. În prezent regimul juridic de folosință, conservare și protecție a apelor este stabilit prin Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare. Potrivit legii apa este un patrimoniu natural care trebuie proteja, tratat și apărat ca atare. Prevederile legii au ca scop următoarele:

– conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă;

– protecția împotriva oricaro forme de poluare;

– refacerea calității apelor;

– conservarea și dezvoltarea ecosistemelor acvatice;

– asigurarea apei potabile pentru populație;

– gospodărirea durabilă a apei și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse.16

În conformitate cu Legea nr. 265/2006 protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și ameliorarea calității și productivității naturale a acestora în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, a sănătății umane și a bunurlor materiale. Protecția juridică a apelor se realizează sub două aspecte: cantitativ și calitativ. Cei care gospodăresc și folosesc apa au îndatorirea de a lua măsuri de dotare cu mijloace de măsurare a debitelor de apă captate, folosite și evacuate. Împreună cu protecția cantitativă, calitatea și puritatea apei reprezintă o cerință de nivel național. În acest scop se interzic evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafață, subterane sau marine, de ape reziduale, deșeuri sau produse de orice fel care pot schimba caracteristicile apei.17 Echilibrul ecosistemelor acvatice este puternic influențat de calitatea apelor, de aceea se impune luare în timp a măsurilor care să contribuie la reducerea progresivă a evacuării în apă a substanțelor cu grad ridicat de risc. Protecția sanitară consta în prevenirea pericolului de alterare a calității apelor prin contaminarea acestora cu virusuri, substanțe chimice și radioactive, substanțe provenite din combaterea dăunătorilor din agricultură etc. De calitatea apei depinde direct starea de sănătate a populației. Prin apă poluată se pot transmite o serie de boli cum ar fi dizenteria,hepatita sau holeră. Obligațiile persoanelor fizice și juridice referitoare la protecția apelor și a ecosistemelor acvatice sunt:

– să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei;

– să se doteze în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine, cu instalații de stocare sau de tratare a deșeurilor, instalații de epurare a apelor uzate și racorduri de decarcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare;

– să constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor și a zonelor de coastă;

– să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale și să nu arunce de pe acestea nici un fel de deșeuri;

– să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea apelor de suprafață.18

Pentru protejarea și folosirea izvoarelor, organele de gospodărire a apelor, organele centrale și locale, persoane fizice și juridice, au obligația să execute lucrări de amenajare, curatitre, întreținere și decolmatare precum și a celor necesare în vederea protecției împotriva poluării apelor.

Lucrările de barare sau de traversare în cursurile de apă, care pot constitui obstacol în curgerea naturală, trebuie astfel concepute și exploatate încât să nu influențeze defavorabil curgerea apelor. Lucrările construite altfel trebuie modificate sau demolate. Transportul pe apele interioare, pe Dunăre și marea teritoriala a substanțelor periculoase se poate face numai în condițiile unui aviz comun emis de autoritatea centrală pentru protecția mediului. Pentru asigurarea protecției albiilor, malurilor și îmbunatățirii regimului de curgere al apelor se instituie zone de protecție pentru: albia minoră a cursurilor de apă, suprafața lacurilor naturale sau a balților acoperite de vegetație acvatică, suprafața lacurilor de acumulare corespunzătoare cotei coronamentelor barajelor.19

Clasificarea apelor în diferite categorii care au consacrate regimuri juridice distincte, se face după următoarele criterii: 

a) Din punct de vedere al administrării lor, apele se grupează în ape internaționale, teritoriale și naționale.

– Apele internaționale – sunt cele ce intră sau trec prin granițele a două sau mai multe state; cele cu privire la care două sau mai multe state sunt riverane și cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate și convenții internaționale. 
– Apele teritoriale (maritime interioare) – sunt cele cuprinse între țărm și largul mării, întinderea lor fiind stabilită prin legea națională și prin convențiile internaționale în materie. 
– Apele naționale – sunt fluviile, râurile, canalurile și lacurile navigabile interioare, fluviile și râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaționale. 

b) După așezarea și destinația lor, apele se grupează: 

– ape de suprafață (râuri, lacuri cu apă dulce, fluvii) și ape subterane; – ape de folosință naturală – destinate satisfacerii nevoilor populației (ape potabile, ape pentru populație); 
-ape destinate agriculturii (pentru irigații și alte activități); 

– ape cu destinație industrială (utilizate pentru navigație, pescuit , producerea energiei electrice). 
c) După formă de proprietate existentă asupra apelor, distingem:

– ape ce aparțin domeniului public (includ apele de suprafață cu albii mai mări de 5 km, bazine hidrografice pește 10 km2, apele subterane, apele maritime interioare și marea teritorială); 
– ape ce aparțin domeniului privat (includ apele cu albii sub 5 km și cu bazine hidrografice sub 10 km2). 20

Protecția pădurilor și a fondului forestier se bazează pe mai multe acte normative cum ar fi: Legea nr. 26/1996, Legea nr. 18/1991, O.U.G. nr. 96/1998, Legea nr. 31/2000 și Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008 și reprezintă legea cadru în acest domeniu. În sprijinul protecției pădurilor vine și Constituția României prin art. 1345 :

– refacerea și ocrotirea mediului înconjurător precum și menținerea echilibrului ecologic .

-exploatarea resurselore naturale în concordanță cu interesul național.

În codul silvic sunt considerate păduri și sunt cuprinse în fondul forestier național terenurile acoperite cu vegetație forestieră cu o suprafață mai mare de 0,25 ha. Pădurile , terenurile destinate împăduririi celor care servesc nevoilor de cultură , producție ori administrație silvică , iazurile , albiile pârâielor , precum și terenurile neproductive incluse în amenajările silvice în condițiile legii constituie indiferent de natură dreptului de proprietate fondul forestier național.  Prin protecția pădurilor se înțelege și starea de sănătate a acestora care se menține prin măsuri de prevenire și combatere a dăunătorilor și bolilor , în cest scop se aplică metode biologice care să asigure echilibrul biologic . Persoanele juridice și fizice care desfășoară activități ce pot produce prejudicii prin poluare fondului forestier național și vegetației forestiere a acestui fond sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru respectarea indicatorilor de calitate a aerului , apei și solului.21

Terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al dreptului de proprietate, iar reducerea suprafeței fondului forestier proprietate publică este interzisă. Un rol important în crearea cadrului legislativ necesar protejării fondului forestier îl au normele referitoare la circulația terenurilor apartinad acestui fond.

Normele precizează că terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil. În scopul menținerii integrității fondului forestier regimul juridic interzice reducerea suprafețelor pădurilor cu următoarele excepții:

– pentru construcțiile cu destinație militară, căi ferate, drumuri europene, naționale și județene, autostrăzi, linii electrice, mine, forări, sonde, conducte magistrale de gaze sau petrol, etc.

– pentru construcția de obiective turistice

– orice altă investiție cu caracter socila, cultural, sportiv, medical cu avizul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.22

Dezvoltarea fondului forestier și extinderea suprafețelor de pădure constituie o obligație și o prioritate națională, în vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, național și global și se realizează prin Programul național de împădurire. Realizarea acestui program se face prin lucrări de împădurire a terenurilor din afară fondului forestier național și a terenurilor cu destinație agricolă, în vederea îmbunatățirii condițiilor de mediu și a optimizării peisajului.23

Exploatarea masei lemnoase trebuie făcută astfel încât indiferent de natura proprietarului, să se asigure menținerea vegetației forestiere din afara acestuia, în condițiile gestionării durabile a pădurilor. Pentru a evita exploatarea neștiințifică a pădurilor, valoarea de masă lemnoasă ce se recoltează anual se corelează cu cota normală de taiare stabilită prin amenajamentele silvice24, aprobată pe fiecare an de producție, ținându-se seama de structura masei lemnoase respective, asigurându-se evitarea dezgolirii și protejarea solului, consolidarea funcțiilor lor de protecție a arboretelor, stabilirea ecosistemelor naturale.

În ceea ce privește reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor, aceste activități se realizează conform studiilor de specialitate de către ROMSILVA, din fondul de ameliorare a fondului forestier. Acțiunea poluării este rapidă, determinând modificarea radicală a configurației ecosistemelor naturale. Cel mai însemnat efect al poluării aerului asupra pădurilor îl constituie reducerile considerabile de creșteri care pot duce în final la uscarea totală a arborilor. Pentru prevenirea poluării trebuie să se evite amplasarea în apropierea pădurilor de unități industriale cu tehnici poluante.25

Legea nr.213/2011 stabilește regimul perdelelor forestiere de protecție. Necesitatea înființării perdelelor forestiere de protecție se fundamentează pe bază de studii întocmite de institute de cercetare silvică, ale căror servicii se achiziționează în condițiile legislației privind achizițiile publice. Realizarea Sistemului național al perdelelor forestiere de protecție, indiferent de titularii dreptului de proprietate, se face cu acordul scris al acestora.26

Perdelele forestiere pentru protecția digurilor și a malurilor contra curenților, viiturilor și sloiurilor de gheață se realizează de-a lungul acestora în aliniamente rectangulare, pe lățimi și lungimi diferite, în funcție de orografia terenului, viteza curentului apei, de înălțimea valurilor și de forța de împingere a ghețurilor. Perdelele forestiere pentru protecția localităților și a diverselor obiective economice și sociale se realizează în jurul comunităților urbane și rurale, al unităților industriale poluante, al unor obiective economice, sociale, culturale și strategice.27

Un alt aspect al protecției fondului forestier se referă la protecția fondului cinegetic și a celui piscicol din apele de munte. Conform art. 83 din Codul silvic, mamiferele, păsările sălbatice, peștele din apele de munte, care prin rolul lor ecologic, economic și socila, constituie avuție de interes național sunt ocrotite prin lege. Funcționarea în România a sistemului de monitoring forestier se înscrie în sfera preocupărilor de supraveghere și conservare a resurselor forestiere. Scopul acestei activități este furnizarea continuă a informațiilor privind starea vegetației și a solurilor forestiere, efectele poluării asupra pădurilor, în vederea elaborării unor măsuri de gospodărire, redresare și prevenire a stărilor negative în pădurile țării.28

Protecția juridică a animalelor sălbatice se realizează prin Legea vânătorii și a fondului cinegetic nr. 407/2006 și modificată prin Legea nr. 197/2007. Legiuitorul a instituit o serie de principii în exercitarea vânătorii precum:

– vânătoarea se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop sportiv sau didactic;

– nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără un permis de vânătoare;

– vânătoarea este permisă la speciile de interes cinegetic, în condițiile, în locurile și în perioadele stabilite de lege.29

În scopul exercitării vânătorii în condiții de etică și de protecție a vânatului, legea prevede o serie de interdicții cum sunt:

– furnizarea de către gestionar de informații eronate referitor la nivelul populației speciilor;

– vânătoarea pe un alt fond de vânătoare de cât cel autorizat;

– accesul cu arme pe teritoriul rezervațiilor științifice, parcurilor naturale și a zonelor de interes internațional;

– utilizarea surselor luminoase artificiale și a dispozitivelor pentru iluminarea țintelor, gazarea sau afumarea vizuinilor.30

Pentru protecția faunei autohtone legea interzice naturalizarea sau ținerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizația eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de fauna în natură sălbatică a țării.

Protecția juridică a fondului piscicol se regăsește în O.U.G. nr. 23/2008, privind pescuitul și acvacultura. Această ordonanță reglementează conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea și comercializarea produselor obținute din pescuit. Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură are responsabilitatea privind definirea și implementarea politicii referitoare la conservarea și administrarea reusrselor acvatice vii existente în ape, la acvacultură, la procesarea și organizarea pieței pescărești. Tot Agenția elaborează strategia națională și reglementările privitoare la conservarea și managementul resurselor acvatice.31

Protecției juridice sunt supuse și păsările atât cele autohtone cât și cele migratoare. Păsările sunt ocrotite prin reglementările generale referitoare la animale sălbatice și domestice, dar și reglementări ce privesc anumite specii de păsări, atât pe plan intern cât și internațional cum ar fi Legea nr. 5/1991 pentru aderarea României la Convenția asupra zonelor umede, în special ca habitat al păsărilor acvatice. Prin măsurile legislative și organizatorice care se iau în privința protecției habitatelor se urmărește protejarea speciilor de păsări și al habitatelor acestora prin salvgardarea habitatelor naturale amenințate, evitarea ori reducerea la maximum a degradării unor astfel de zone, protecția zonelor care au importanță pentru păsările migratoare și care sunt situate adecvat în raport cu migrațiile, ca zone de iernare, de aglomerare, de hrănire sau năpârlire.32

Protecția așezărilor umane este reglementată de O.U.G. nr. 195/2005. Art. 70 al ordonanței prevede că pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum și, după caz, persoanele fizice și juridice au următoarele obligații:

a) să îmbunătățească microclimatul localităților, prin amenajarea și întreținerea izvoarelor și a luciilor de apă din interiorul și din zonele limitrofe acestora, să înfrumusețeze și să protejeze peisajul, să mențină curățenia stradală; b) să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului, măsuri de menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecție sanitară a captărilor de apă potabilă și lucrări de apărare împotriva inundațiilor;

c) să respecte prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor și mijloacelor de transport, a rețelelor de canalizare, a stațiilor de epurare, a depozitelor de deșeuri menajere, stradale și industriale și a altor obiective și activități, fără a prejudicia ambientul, spațiile de odihnă, tratament și recreere, starea de sănătate și de confort a populației;

d) să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru sănătatea populației și mediu;

e) să respecte regimul de protecție specială a localităților balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic și de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate și a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective și desfășurarea unor activități cu efecte dăunătoare în perimetrul și în zonele de protecție a acestora.33

În privința regimului de gestionare a deșeurilor periculoase avem următoarele reglementări: H.G. nr. 511/1994 prin care s-a instituit măsuri speciale pentru prevenirea și combaterea deșeurilor de cenuși piritice de la fabriccarea acidului sulfuric și de clorură de calciu și O.U.G. nr. 78/2000 modificată și completată ulterior. În art. 3 al ordonanței se prevede că principalele obiective prioritare ale gestionării deșeurilor sunt:

– prevenirea sau reducerea producerii de deșeuri și a gradului de periculozitate al acestora prin:

-reutilizarea și valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie.34

Reglementările speciale elaborate de autoritatea centrală pentru mediu în domeniul deșeurilor vizează:

– amplasarea, amenajarea și supravegherea diferitelor tipuri de depozite;

– colectarea, prelucrarea și neutralizarea deșeurilor;

– transportul deșeurilor;

– refacerea cadrului natural afectat;

– importul, exportul și tranzitul deșeurilor și a substanțelor periculoase.35

Deținătorii de deșeuri industriale reciclabile, persoane juridice, sunt obligați să asigure strângerea, sortarea și depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecție a mediului și a sănătății populației, precum și reintroducerea lor în circuitul productiv prin:

– reutilizarea în propriile procese de producție;

– valorificarea și comercializarea materiilor prime secundare obținute prin reciclare;

– predarea către agenții economici autorizați pentru valorificare a deșeurilor industriale reciclabile.

Regimul juridic al substanțelor periculoase este reglementat de Legea nr. 360/2003, care prevede:

– evaluarea și controlul riscului pe care substanțele periculoase le au asupra sănătății populației și asupra mediului;

– restricții privind introducerea pe piață și utlizarea anumitor substanțe;

– controlul importului și exportului anumitor substanțe;

– substanțele care epuizează stratul de ozon;

– introducerea pe piață a biocidelor36

Producătorii și importatorii care introduc pe piața substanțe periculoase au următoarele obligații:

– să nu producă sau să nu importe în vederea introducerii pe piață și a utilizării substanțelor periculoase interzise pe baza actelor normative specifice;

– să nu producă substanțe ale căror introducere pe piață și utlizare sunt restricționate, decât pentru acele utilizări care sunt prevăzute condițiile de restricționare în actele normative specifice.

Toți utilizatorii au obligația să ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea și protejarea sănătății populației și a mediului, precum și pentru prevenirea oricăror sustrageri de astfel de substanțe.37

Regimul îngrășămintelor chimice este reglementat de O.U.G. nr. 4/1995. Sub denumirea de îngrășăminte sunt cuprinse toate produsele destinate pentru îmbunătățirea fertilității solului și a nutriției plantelor, aplicate atât pe sol cât și pe plante. Dispoziții privitoare la îngrășăminte mai regăsim în H.G. nr. 716/2001, prin care se stabilesc condițiile introducerii pe piață a îngrășămintelor chimice din producția internă și din import. Sunt supuse autorizării și omologării toate îngrășămintele produse în țara sau din import, care sun propuse pentru a fi folosite în agricultură și silvicultură, cu condiția să conțină numai substanțe active autorizate pentru utlizare conform standardelor Uniunii Europene.38 Îngrășămintele chimice și pesticidele trebuie să fie ambalate cu inscripții de identificare, avertizare, prescripții de siguranță și folosire, în condiții în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport și a mediului.

Reglementarea activităților nucleare se face în toate statele prin acte normative ce urmăresc asigurarea utilizării energiei nucleare în scopuri exclusiv pașnice, în condiții de securitate și de protecție a populației, a mediului și a proprietății. Legea nr.111/1996, republicată în 1998, privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare este cadrul legal general al desfășurării în siguranță și cu riscuri minime a acestor activități în țara noastră, în scopuri exclusiv pașnice, pentru protecția populației, a personalului expus professional, a mediului și a proprietății.39 

În acest domeniu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are următoarele atribuții:

– organizează monitorizarea radioactivității mediului pe întreg teritoriul țării;

– supraveghează, controlează și dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităților nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecția mediului;

– colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor, protecția sănătății populației și a mediului.40

Conform Legii nr. 137/2005 persoanele fizice și juridice care desfășoară activități în domeniul nuclear au următoarele obligații: 

a) să respecte normele de radioprotecție și de securitate; 

b) să evalueze, direct sau prin forurile autorizate, riscul potențial, să efectueze bilanțul de mediu pentru activitățile existente și să ceară autorizație de mediu; 

c) să aplice procedurile și să prevadă echipamentele pentru activitățile noi, care să permită realizarea nivelului rațional cel mai scăzut al dozelor și riscurilor asupra populației și mediului, și să ceară acord și autorizație de mediu; 

d) să țină evidența strictă a surselor de radiații ionizante și să le asigure protecția fizică; 
e) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului și de evaluare a expunerii grupurilor critice – populația din zona de supraveghere – care să asigure că nu vor fi încălcate condițiile prevăzute în autorizație, de eliminări de substanțe radioactive și că dozele se vor menține în limitele admise;

f) să mențină în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanțe radioactive; 

g) să efectueze înregistrarea rezultatelor supravegherii și a dozelor estimate pentru grupurile critice; 
h) să raporteze, la intervalele stabilite, rezultatele înregistrărilor autorităților competente; 
i) să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate;

 j) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice privind consecințele radiologice ale eliberărilor radioactive.41 

Regimul juridic al ariilor protejate și al monumentelor naturii îl constituie O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice. În art. 1 al ordonanței se menționează că scopul acesteia este garantarea conservării și utlizarii durabile a patrimoniului natural, obiectiv de interes public major și componenta fundamentală a strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă.

În ceea ce proveste obiectul, această ordonanță reglementează următoarele:

– asigurarea diversității biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice de pe teritoriul României;

– menținerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și a speciilor din flora și fauna sălbatică;

– identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de protecție, pentru conservarea și utilizarea durabilă a acestora;

– constituirea, organizarea și dezvoltarea rețelei naționale de arii naturale protejate, precum și regimul acestora;

– măsurile pentru protecția și conservarea speciilor de animale și plante sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice sau rare, precum și cele pentru protecția formațiunilor geomorfologice și peisagistice de interes ecologic, științific, estetic, cultural-istoric și de altă natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic și antropologic.42

Pentru speciile de plante și animale sălbatice terestre, acvatice și subterane care trăiesc în ariile naturale protejate sunt interzise:

– orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor;

– perturbarea intenționată în cursul perioadei de reproducere, de creștere, hibernare sau migrație;

– recoltarea florilor și fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenție a acestor plante în habitatele lor naturale, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;

– deținerea, transportul, comerțul său schimburile în orice scop ale exemplarelor luate din natură, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic.43

=== cap II ===

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Prin izvor de drept se înțelege forma de exprimare a normei juridice. Noțiunea de izvor de drept are două înțelesuri: un înțeles material și un înțeles formal.

În sens material, prin izvor de drept se înțelege totalitatea condițiilor social-economice ce impun crearea unui ansamblu de norme.

În sens formal, prin izvor de drept se înțelege forma prin care se exteriorizează voința generală pentru a se impune individului și colectivității.

Izvoarele dreptului mediului sunt acele norme juridice care reglementează regulile de conduită dintre oameni în legătură cu protecția, conservarea mediului și dezvoltarea durabilă. În esență, izvoarele dreptului mediului sunt acele acte normative care reglementează relațiile sociale de protecție a mediului.1

În ansamblul normelor de dreptul mediului un loc deosebit îl ocupă normele tehnice, care reglementează comportamentul oamenilor în procesul de producție față de mijloacele de producție și uneltele de muncă și îndeosebi față de natură. Având în vedere faptul că protecția și conservarea mediului constituie o problemă de interes național, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele statului, care conțin norme juridice ce reglementează relațiile sociale în legătură cu conservarea și protejarea mediului. Sunt izvoare de dreptul mediului și unele tratate și convenții internaționale prin care se reglementează relațiile dintre state în legătură cu conservarea, folosirea și protecția diferitelor componente ale mediului.2

Izvoarele dreptului mediului sunt:

1. Constitutia- din România a fost adoptată la 8 decembrie 1991, iar apoi a fost modificată în 2003. Astfel constituția consacră pentru prima dată dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat, ( art. 35, alin. 1), pentru a cărei exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar (art. 35., alin. 2). Corelativ persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător, ( art. 35, alin. 3.). În titul IV al constituției, denumit Economia și finanțele publice, se referă la unele aspecte de mediu, în strânsă legătură cu problemele de ordin economic.3

Sub aspect juridic, constituția stabilește în sarcina statului trei categorii de obligații de mediu precum:

1. exploatarea rațională în concordanță cu interesul național al resurselor naturale (art. 135, alin. 2, lit.d);

2. refacerea și ocortirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic (art. 135, alin. 2, lit. e);

3. crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135, alin. 2, lit. f).4

Art. 44. alin. 7 din constituție menționează că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți.

Legea de revizuire a constituției, nr. 429/2003, consacră în art. 35 următoarele: statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.5

2. Legea propriu-zisa- este un izvor frevent al dreptului mediului. Astfel de reglementări sunt:

– Legea nr. 9/1973 privind protecția mediului înconjurător, în art. 21 se prevede că în scopul protecției resurselor naturale ale subsolului, aplatoului continental, a zăcămintelor de ape minerale, agenții economici vor executa lucrări geologice de extracție ținând seama de:

– asigurarea condițiilor de refacere a resurselor naturale regenerabile și a unui raport corespunzător între volumul rezervelor deschise și al celor pregătite pentru exploatare;

–  valorificarea superioară a materiilor prime extrase, prin înlăturarea pierderilor în procesul tehnologic de extracție, preparare și folosire;

– exploatarea rațională a zăcămintelor de ape minerale, a lacurilor terapeutice, a acumulărilor de nămol terapeutic și asigurarea perimetrelor de protecție hidrologică a acestora;

– adoptarea de măsuri pentru a preveni degradarea mediului înconjurător că urmare a lucrărilor de extracție a materiilor prime care pot pune în pericol stabilitatea terenurilor, a construcțiilor, a altor obiective economice sau sănătatea populației.6

– Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor. Pentru autorizarea construcțiilor în zonele asupra cărora s-a instituit potrivit legii un anumit regim de protecție prevăzut în documentația de urbanism, se va proceda astfel:

– în rezervațiile istorice și de arhitectură, solicitantul va obține avizul comisie naționale pentru protecția monumentelor;

– în parcurile naturale și rezervațiile naturale, solicitantul va obține aviz de la Ministerul Mediului.7

– Legea nr. 265/2006, privind aprobarea O.U.G. nr. 195/2006 privind protecția mediului. Obiectul acestei legi îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

– Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare. Prevederile prezentei legi au ca scop:

a) conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor;

b) protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor sau cuvetelor acestora;

c) refacerea calității apelor de suprafață și subterane;

d) conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice;

e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice;

f) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și productivității naturale a apelor;

g) apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;

h) satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte activități umane.8

– Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic, nr. 407/2006. Scopul acestei legi este acela de a reglementa vânatul și de a proteja fauna cinegetică. Astfel în scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, se interzic:

   a) popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;

   b) pășunatul în păduri;

   c) tulburarea liniștii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulțire și de creștere a puilor;

   d) înființarea, întreținerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea protecției faunei de interes cinegetic;

   e) deținerea neautorizată în captivitate a exemplarelor din fauna de interes cinegetic;

   f) distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel ori a culturilor pentru vânat;

   g) lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoțitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinați sau dehelmintizati;

   h) circulația persoanelor sau a mijloacelor de transport însoțite de câini liberi, legați ori captivi, care aparțin altor categorii decât câinii de vânătoare sau însoțitorii de turme ori cirezi, altfel decât vaccinați sau dehelmintizati;

   i) permiterea însoțirii, în fondurile de vânătoare, a turmelor și cirezilor, precum și a mijloacelor de transport de orice fel, de câini care nu poartă jujeu;

   j) circulația, pe fondurile de vânătoare, a persoanelor însoțite de câini, fără a fi purtați în lesă, din alte rase decât cele admise la vânătoare în România;

   k) permiterea însoțirii turmelor și cirezilor de către câini însoțitori al căror număr este mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal și de 1 la câmpie. În acest număr se includ și câinii care asigură paza stânei;

   l) hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare;

   m) mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului;

   n) distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;

   o) deteriorarea cuiburilor sau culegerea ouălor păsărilor sălbatice;

   p) nepredarea către gestionar sau către un reprezentant al acestuia, în termen de 7 zile de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervide;

   q) neanuntarea celei mai apropiate primării despre existența în fondurile de vânătoare a unor cadavre de animale din speciile de faună de interes cinegetic.9

– Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultură, modificată și completată. Obiectul prezentei legi îl constituie:

a) protejarea fondului piscicol;

b) activitățile de protecție a fondului piscicol natural și de pescuit, desfășurate pe teritoriul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, care se supun și reglementărilor specifice ale acesteia;

c) exploatarea durabilă a resurselor piscicole din bazinele piscicole naturale ale României;

d) aplicarea strategiei naționale în domeniu, a prevederilor convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte;

e) dezvoltarea pisciculturii și a celorlalte ramuri ale acvaculturii;

f) prevederile prezentei legi referitoare la fondul piscicol natural se aplică și icrelor depuse, larvelor și puietului animalelor acvatice.10

– Legea nr. 458/2002, privind calitatea apei potabile. Prezenta lege reglementează calitatea apei potabile, având ca obiectiv protecția sănătății oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calității ei de apă curată și sanogena.11

– Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României. Potrivit aceste legi, organele românești competente stabilesc reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin și asigură respectarea acestora în porturi, în apele maritme interioare și în marea teritorială a României.12

– Legea nr. 82/1993, privind constituirea Rezervației Biosferei Deltă Dunării. Legea definește rezervația biosferei ca zona geografică cu suprafețe de uscat și de ape, inclusive terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente și formațiuni fizico-geografice, specii de plante și animale care îi conferă o importantă biogeografică, ecologică și estetică deosebită, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecției și conservării acesteia.

– Legea nr. 214/2011, pentru organizarea, administrarea si exploatarea pajistilor. Romania mentine si se asigura ca suprafetele declarate ca pajisti la 1 ianuarie 2007 sunt in continuare utilizate pentru cresterea animalelor si producerea de furaje. Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale este autoritatea competenta pentru mentinerea, intretinerea si utilizarea pajistilor. Strategia de organizare tehnica, indrumare si controlul a administrarii si exploatarii pajistilor se stabileste prin norme metodologice, care sunt aprobate prin ordin comun al ministrului agriculturii si dezvoltarii rurale si al ministrului administratiei si internelor. 

– Legea nr. 103/1996, prin care se înființează Consiliul Național de Vânătoare cu următoarele atribuții:

a) avizează propunerile de acte administrative ale autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, privind strategia în domeniul protecției și dezvoltării fondului cinegetic, modificarea perioadelor de vânătoare a unor specii de vânat;

b) propune măsuri de popularizare și de cunoaștere a activității cinegetice, precum și a strategiei adoptate în scopul menținerii biodiversității faunei cinegetice, păstrării echilibrului ecologic și exercitării raționale a vânătorii.

– Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor. Prezenta lege stabilește măsurile necesare pentru protecția mediului și a sănătății populației, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de generarea și gestionarea deșeurilor și prin reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor și creșterea eficienței folosirii acestora.14

– Legea nr. 132/2010 privind colectarea selective a deșeurilor în instituțiile publice. Prin aplicarea prezentei legi se urmăresc: 

a) creșterea gradului de reciclare și de de valorificare a deșeurilor colectate selectiv;

b) creșterea gradului de informare și de conștientizare, precum și educarea funcționarilor publici, a angajaților și a cetățenilor cu privire la colectarea selectivă și managementul deșeurilor. 15

– Legea nr. 347/2004 cunoscută și sub numele de legea muntelui. Prezenta lege reglementează modalitățile de dezvoltare și protecție a zonei montane prin punerea în valoare a resurselor, pentru stabilizarea populației, creșterea puterii economice la nivel local și național, în condițiile păstrării echilibrului ecologic și protecției mediului natural. Politica montană are ca scop valorificarea durabilă a resurselor muntelui și contribuie prin menținerea utilizării agricole a terenurilor la conservarea spațiului rural, precum și la salvgardarea și promovarea metodelor de exploatare durabilă prin măsuri de conservare a peisajului și a biodiversității și de dezvoltare a activităților economice specifice acestei zone.16

3. Hotărârile și Ordonanțele de guvern- acestea privesc protecția, ocrotirea și conservarea mediului. Astfel de izvoare sunt:

– H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea strategiei naționale privind protecția atmosferei. Strategia națională privind protecția atmosferei are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de gestionare a calității aerului, eficient din punct de vedere economic. Respectarea obiectivelor privind calitatea aerului se realizează atât prin implementarea sistemului de gestionare a calității aerului, cât și prin implementarea măsurilor de control al emisiilor de poluanți în atmosferă. În cadrul prezentei strategii se abordează și aspecte privind protecția stratului de ozon.17

– H.G. nr. 878/2005 privind accesul liber la informații privind mediul. Informația privind mediul este în mod progresiv diseminată și pusă la dispoziția publicului în scopul realizării celei mai largi posibile și sistematice accesibilități și diseminări a acestei informații. În vederea atingerii scopului propus se promovează, în special, utilizarea tehnologiei electronice și/sau a telecomunicațiilor computerizate.18

– H.G. nr. 264/1991 care avizează și autorizează lucrările ce se execută sau sunt în exploatare pe ape sau în legătură cu apele. Nu va autoriza darea în exploatare sau funcționarea acestor lucrări decât în cazul în care se constată că sunt întrunite condițiile de respectare a normelor legale privind protecția apelor. 19

– H.G. nr. 1335/1990, prin care a fost creată Regia autonomă a pădurilor ROMSILVA. Ea are ca obiect de activitate aplicarea strategiei naționale în domeniul silviculturii, acționând pentru apărarea și dezvoltarea fondului forestier, gospodărirea vânatului, a peștelui de apele de munte precum și valorificarea celorlalte produse ale pădurii. 20

– H.G. nr. 1037/2010 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice. Prezenta hotărâre urmărește îmbunătățirea performanțelor privind protecția mediului și sănătatea populației ale tuturor celor implicați în ciclul de viața al echipamentelor electrice și electronice, ca de exemplu: producători, importatori, distribuitori, consumători și, în mod deosebit, ale acelor operatori economici care sunt direct implicați în colectarea, tratarea, reciclarea, valorificarea și eliminarea nepoluantă a deșeurilor de echipamente electrice și electronice.21

– H.G. nr. 321/2005, republicată în 2008, privind evaluarea și gestionarea zgomotului ambietal. Prezenta hotărâre stabilește cadrul general pentru dezvoltarea măsurilor de reducere a zgomotului emis de sursele principale de zgomot, în special de vehiculele rutiere, feroviare și de infrastructura acestora, de aeronave, de echipamentele industriale, echipamentele destinate utilizării în exteriorul clădirilor și mașinile industriale mobile.22 

H.G. nr. 1005/2012 privind organizarea și funcționarea Gărzii Naționale de Mediu. Conform acestei hotărâri Garda Națională de Mediu este responsabilă de asigurarea controlului implementării profesioniste, uniforme și integrate a politicii Guvernului de aplicare a legislației naționale armonizate cu cea comunitară în domeniul protecției mediului. Are atribuții în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării și sancționării încălcării prevederilor legale privind protecția mediului, inclusiv a nerespectării reglementărilor prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale și managementului riscului, substanțelor și preparatelor periculoase, biodiversității și ariilor naturale protejate, fondului de mediu și altor domenii prevăzute de legislația specifică în vigoare.23

– O.G. nr. 41/2007 pentru comercializarea produselor de protecție a plantelor. Comercializarea pe teritoriul României a produselor de protecție a plantelor, fabricate în țară sau provenite din import, se poate face numai de către persoanele înregistrate pe baza unui certificat de înregistrare eliberat de către unitatea fitosanitară în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea de comercializare a produselor de protecție a plantelor.24

– O.U.G. nr. 202/2002, privind gospodărirea integrate a zonei costiere. Are ca scop următoarele:

– stabilirea zonei costiere;

– reglementarea utilizării durabile a zonei costiere pe baza principiilor care să asigure protecția mediului, a peisajului, mosteniroo culturale, istorice și arheologice;

– integrarea în cadrul zonei costiere a politicilor de mediu în politicile sectoriale privind agricultura, silvicultura, energia, resursele minerale, industria, turismul, pescuitul și acvacultura, transporturile și dezvoltarea zonelor locuite precum și a politicilor de gospodărire a apelor.25

– O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului sancioneaza contravențional neîndeplinirea de către persoanele fizice și juridice deținători ai unei suprafețe de teren, a obligației de a proteja flora și fauna sălbatică prezentă pe acea suprafață.

– O.U.G. nr. 243/2000 privind protecția atmosferei. Prezenta ordonanță de urgență are ca scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării și ameliorarea calității atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătății omului și asupra mediului ca întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaționale și la reglementările comunitare. Principalele obiective ale strategiei naționale privind protecția atmosferei sunt următoarele:

a) menținerea calității aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

b) îmbunătățirea calității aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, în context transfrontier;

d) îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și tratatele internaționale la care România este parte și participarea la cooperarea internațională în domeniu.26

– O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Obiectul prezentei ordonanțe de urgență îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății. Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice. Autoritățile administrației publice centrale și locale prevăd în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea obligațiilor rezultate din implementarea legislației comunitare din domeniul mediului și pentru programe de protecție a mediului și colaborează cu autoritățile publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului în vederea realizării acestora.27

– O.U.G. nr. 68/2007, privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului. Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul "poluatorul plătește", în scopul prevenirii și reparării prejudiciului asupra mediului. Prezenta ordonanță de urgență se aplică:

 a) prejudiciului asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională și oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activități; 

b) prejudiciului asupra speciilor și habitatelor naturale protejate și oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, ori de câte ori operatorul acționează cu intenție sau din culpă.28

– O.U.G. nr. 71/2010 privind stabilirea strategiei pentru mediul marin. Prezenta ordonanță de urgență are ca obiectiv stabilirea strategiei pentru mediul marin, care prevede măsurile necesare pentru a obține sau a menține starea ecologică bună a mediului marin, cel mai târziu până în anul 2020. În acest scop, autoritatea publică centrală din domeniul apelor elaborează și implementează strategia marină pentru:

a) protecția și conservarea mediului marin, prevenirea deteriorării acestuia sau, dacă este posibil, refacerea ecosistemelor marine în zonele în care acestea au fost afectate;

b) prevenirea și reducea aportului de elemente externe în mediul marin, în vederea eliminării treptate a poluării, cu condiția să se asigure că nu sunt impacturi sau riscuri semnificative pentru biodiversitatea marină, ecosistemele marine, sănătatea umană sau utilizările legale ale mării.29

– O.U.G. nr. 64/2011 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon. Obiectul acestei ordonanțe de urgență îl constituie stabilirea cadrului juridic pentru stocarea geologică a dioxidului de carbon, în condiții de siguranță din punctul de vedere al mediului, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Scopul stocării geologice a dioxidului de carbon, în condiții de siguranță din punctul de vedere al mediului, este reținerea definitivă a dioxidului de carbon, în așa fel încât să se prevină și, atunci când acest lucru nu este posibil, să se elimine pe cât posibil efectele negative și orice riscuri pentru mediu și sănătatea umană.30

4. Ordinele miniștrilor. Sunt izvoare ale dreptului mediului în masura în care sunt date sau luate în legătură cu protecția mediului. Astfel de acte sunt:

– Ord. nr. 536/1997 al ministrului sănătății pentru aprobarea normelor de igienă și a recomandărilor privind modul de viața al populației, amplasarea obiectivelor economice cu surse de zgomot și vibrații și dimensionarea zonelor de protecție sanitară se vor face în așa fel încât, în teritoriile protejate, nivelul acustic echivalent continuu, măsurat la 3 m de peretele exterior al locuinței sa nu depășească 50 decibeli iar curba de zgomot 45. Pentru apartamente nivelul acustic nu trebuie să depășească 35 decibeli iar curba de zgomot 40.31

– Ord. nr. 876/2004 al ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea procedurii de autorizare a activităților cu impact semnificativ asupra mediului.

– Ord. nr 1299/2005 al ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea procedurii de inspecție pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidențelor majore în care sunt implicate substanțe periculoase.

– Ord. nr. 137/2006 al ministrului mediului și gospodăririi apelor privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic.32

– Ord. nr. 1450/2010 al ministrului mediului și gospodăririi apelor privind aprobarea ghidului de finanțare a programului vizând protecția resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, stații de tratare, canalizare și stații de epurare.33

5. Tratatele și Convențiile internaționale. Conform prevederilor constituției tratatele internaționale ratificate de parlament fac parte din dreptul intern. Astfel de tratate sunt:

– Tratatul din 1967 privind protecția spațiului extramosferic, și ratificat de România prin Decretul nr. 74/1968. Tratatul cuprinde principiile care guvernează activitatea tuturor statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic. Astfel tratatul consacră principiul potrivit căruia exploatarea și folosirea spațiului extratmosferic trebuie făcute spre binele și interesul tuturor statelor. Sunt interzise stabilirea de baze, instalații și fortificații militare pe corpurile cerești.34

– Convenția UNESCO privind patrimoniul mondial, cultural și natural, adoptată la Paris în 1972 și acceptată de România prin Decretul nr. 187/1990.

– Convenția asupra zonelor umede de importantă internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar în 1971 și ratificată de parlamentul României prin Legea nr. 6/1991. Conform acestei convenții  părțile contractante elaborează și aplică planurile lor de amenajare, astfel încât să favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe lista și, pe cât posibil, utilizarea rațională a zonelor umede din teritoriul lor. Deasemenea fiecare parte contractantă favorizează conservarea zonelor umede și păsărilor acvatice, creând rezervații naturale în zonele umede și asigură în mod adecvat supravegherea lor.35

– Convenția de la Geneva încheiată în 1979 și ratificată de România prin Legea nr. 8/1991. Prin ratificarea acestei convenții România s-a angajat să coopereze cu statele europene în vederea combaterii poluării aerului și a efectelor acestei poluări și elaborarea pe calea cooperării europene a unui program de supraveghere și evaluare a transportului pe distanțe lungi, a poluanților aerului, începând cu dioxidul de sulf și trecând apoi la alți poluanți.36

– Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării semnată la București în 1992 și ratificată prin Legea nr. 98/1992. Părțile contractante vor preveni, reduce și controla poluarea mediului marin al Mării Negre din surse de pe uscat, în conformitate cu Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării. Deasemenea se vor lua toate măsurile adecvate pentru a preveni, reduce și controla poluarea mediului marin al Mării Negre de pe nave, în conformitate cu regulile și standardele internaționale general acceptate.37

– Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, semnată la Sofia în 1994 și ratificată de România prin Legea nr. 14/1995. Principiile și regulile cele mai importante aplicabile pentru protecția fluviului care se desprind din dispozițiile acestei convenții sunt: principiul poluatorul plătește; principiul precauției; regula folosirii celor mai bune tehnici disponibile; regula utilizării celei mai bune practici de mediu; inadmisibilității ca aplicarea convenției să cauzeze vreo creștere semnificativă, directă sau indirectă, a impactului asupra mediului riveran; dreptul fiecărei părți contractante de a adopta și a aplica măsuri mai ferme decât cele prevăzute de conținutul convenției. Statele semnatare cooperează prin: consultări, activități comune în cadrul comisiei internaționale, schimb de informații despre acorduri bilaterale și multilaterale, schimb de documente legale, schimb de informații, de experiență. 38

– Convenția privind consacrarea vieții sălbatice vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, semnată la Berna în 1979 și ratificată prin Legea nr. 13/1993.

– Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și a lacurilor internaționale, semnată la Helsinky în 1992 și ratificată de România prin Legea nr. 30/1995. Acțiunile părților contractante sunt ghidate de principiul precauției, principiul „poluatorul plătește” și principiului durabilității.39

– Convenția privind securitatea nucleară semnată la Viena în 1994 și ratificată de România prin Legea nr. 43/1995. Fiecare parte contractantă va stabili și va menține un cadru legislativ și de reglementare care să guverneze securitatea instalațiilor nucleare. De asemenea fiecare parte contractantă va lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura că, în toate situațiile normale de funcționare, expunerea la radiații ionizante a personalului și a publicului, datorată unei instalații nucleare, va fi menținută la un nivel cât mai coborât posibil în mod rezonabil și că nici o persoană nu va fi expusă la doze de radiații care depășesc limitele de doză prescrise la nivel național.40

– Amendamentul la Protocolul de la Montreal relativ la substanțele care epuizează stratul de ozon, încheiat la Londra în 1990 și ratificat de România prin Legea nr. 84/1993.

– Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu, încheiată la Aarhus în 1998 și ratificată de România prin Legea nr. 86/2000. Convenția este structurată pe trei principii. Primul se referă la dreptul publicului de a avea acces la informația de mediu.  Al doilea se referă la dreptul publicului de a participa la luarea deciziilor. Al treilea principiu are două componente: pe de o parte, garantează dreptul publicului de a se adresa justiției în cazul în care primele două drepturi sunt încălcate; pe de altă parte, considerat independent, garantează dreptul publicului de a se adresa justiției în cazurile în care legislația de mediu este încălcată. 41

– Convenția europeană pentru protecția animalelor vertebrate utilizate în experimente și alte scopuri științifice, încheiată la Strasbourg în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 305/2006. Această convenție se aplică în cazul oricăror animale folosite sau care se intenționează a fi folosite în orice procedură experimentală științifică, în situația în care acea procedură poate cauza durere, suferință, disconfort sau răniri de durată.42

– Tratatul constituiv al Uniunii Europene în art. 174-176 se prevăd principiile și obiectivele politicii de mediu și fixează principiile aferente. Ca obiective au fost stabilite: conservarea, protecția și ameliorarea calității mediului înconjurător, protecția sănătății persoanelor, utilizarea prudenta și rațională a resurselor naturale, integrarea cerințelor mediului în celelalte politici comunitare, promovarea în plan internațional a măsurilor privind problemele regionale sau planetare de mediu.43

– Tratatul de la Amsterdam, unul din tratatele cheie ale Uniunii Europene are următoarele prevederi supra mediului:

– principiul prezervării, protecției și conservării calității mediului;

– principiul poluatorul plătește;

– stabilirea de norme ecologice mai stricte;

– princpiul precauțiunii;

– principiul prevenirii.44

– Declarația Conferinței O.N.U. de la Stockholm din 1972, care precizează în art. 1, că omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și la condiții de viața satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în deminitate și bunăstare. El are îndatorirea solemnă de a proteja și a ameliora mediul pentru generațiile prezente și viitoare.

6. Actele autorităților publice locale. Este vorba în principal de hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea atribuțiilor ce le revin în domeniul protecției și refacerii mediului înconjurător, al conservării, restaurării și punerii în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și grădinilor publice și a rezervațiilor naturale precum și de actele consiliilor județene referitoare la mediu. În acest scop autoritățile locale adoptă strategii de mediu pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă și urmărește în cooperare cu autoritățile comunale și orășenești interesate, măsurile necesare pentru realizarea acestora. Astfel de acte ale autorităților locale sunt: „Planul local de măsuri privind dezvoltarea durabilă și reducerea poluării mediului în Clisura Dunării” elaborat de Agenția de Protecție a Mediului Reșita. Planul local de măsuri urmărește corelarea corespunzătoare a dezvoltării economice și sociale cu aspectele privind protecția mediului, ceea ce reprezintă premisa de bază în abordarea conceptului de dezvoltare durabilă. Aceasta necesită deplina colaborare între autoritățile locale, instituții subordonate statului, agenți economici, organizații neguvernamentale, populație și orice alte grupări cetățenești ce au un interes comun în ceea ce privește problemele de mediu.45

7. Decretele legi. Constituie izvoare ale dreptului mediului în masura în care reglementează probleme ce fac obiectul aceste ramuri. Totuși aceste acte sunt mai degrabă caracteristice sistemelor totalitare și mai puțin regimurilor democratice. Prin urmare nu reprezinta un izvor important pentru dreptul mediului. Un astfel de exemplu este Decretul nr.452 din 29 decembrie 1949 pentru reglementarea exploatărilor piscicole din regiunea inundabilă a Dunării, Deltă, Mare și Apele interioare și trecerea unor unități ale Ministerului Agriculturii la Ministerul Industriei Alimentare.46

8. Dreptul comparat. Apariția și dezvoltarea „drepturilor mediului” în diverse țări ale lumii fac indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmărește desprinderea tendințelor generale de evoluție ale reglementărilor naționale de armonizare și chiar de unificare a lor. În acelasi timp experientele și soluțiile adoptate în legislația altor state pot inflenta procesul de elaborare sau aplicare a dreptului mediului. Pentru țările asociate în Uniunea Europeană un rol important îl joacă procesul de aproximare a legislației naționale cu reglementările dreptului comunitar al mediului care va conduce la o uniformizare continentală a normelor juridice. 47

9. Alte izvoare: cutuma și jurisprudenta

a) Cutuma- este definită ca un uzaj implantat într-o colectivitate și considerat ca obligatoriu din punct de vedere juridic. Până la apritia codurilor moderne, cutuma ajucat un rol important, însă astăzi rolul ei este redus. Totuși prin art. 8, din Legea nr. 82/1993 se recunoaște și se garantează dreptul populației locale din teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării de a păstra obiceiurile specifice locale. 48

b) Jurisprudenta- în sistemul dreptului românesc această nu este considerată un izvor de drept propriu-zis, ci are un rol auxiliar, având menirea de a contribui la fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente sau la stimularea legiuitorului în adoptarea altora noi. În România, jurisprudența în domeniul mediului se află într-o fază incipientă, fapt pentru care efectele sale asupra dreptului pozitiv nu sunt notabile.

Premisa nașterii raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridică. Pentru că în condițiile stabilite de normele dreptului obiectiv să ia naștere un raport juridic de mediu, este nevoie să intervină un fapt social care poate fi un eveniment sau o acțiune umană.

Ca urmare, izvoarele raportului juridic de mediu sunt acele fapte juridice care dau naștere unor raporturi concrete de drept al mediului. Trebuie însă precizat că nu orice fapt social dă naștere, modifică sau stinge un raport de drept la mediului, ci numai acela de care legea mediului leagă astfel de consecințe.

În concluzie sunt izvoare ale raportului de drept al mediului evenimentele naturale cum sunt inundațiile, cutremurele sau alunecările de teren care se produc independent de voința omului si produc efecte distructive asupra componentelor naturale și artificale ale mediului, și acțiunile omenești săvârșite fără intenție de a degrada mediul dar care produc o asemenea degradare, mai ales prin poluare, și acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte ce au ca scop poluarea și degradarea mediului.49

=== cap III ===

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Consideratii generale

În drepturile naționale europene s-a observat că sunt folosite trei modele de definire a infracțiunilor de mediu.

Primul dintre ele este bazat pe o tehnică ce creează o dependentă absolută a normelor penale de dispozițiile cu caracter administrativ. În acest caz sancțiunile penale sunt folosite ca ultim mijloc de a obliga pe făptuitor la respectarea dispozițiilor administrative.

Al doilea model de definire a infracțiunilor de mediu este bazat pe ideea de a se depăși sancționarea faptelor de gravitate redusă și de a se ajunge la protecția celor mai importante resurse ecologice ca apa, aerul solul etc., prin încriminarea directă a comportamentelor periculoase sau vătămătoare în acest domeniu.

Un al treilea model este bazat pe independența absolută a incriminărilor faptelor de mediu de reglementările cu caracter administrativ și se caracterizează prin sancționarea comportamentelor de o gravitate foarte mare pentru viața oamenilor și care în nici un caz nu pot fi disciplinate de legislația administrativă.1

In dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Terra. In cadrul măsurilor care vizează protecția naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive și de reconstrucție ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală. Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai sancționarea celor care se fac vinovați de poluarea factorilor de mediu sau a celor care, deși nu deteriorează prin acțiunea lor mediul, încalcă legislația de mediu, dar și luarea și respectarea de către persoanele sau organele de stat, instituțiile publice sau private a tuturor măsurilor care contribuie la asigurarea condițiilor optime în care se desfășoară toate activitățile economice și sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim. Legislația de mediu trebuie să aibă și caracter sancționator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectați grav, uneori ireversibil, diverși factori de mediu.2

Încălcarea dispozițiilor legale privind protecția mediului atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate. Prin răspundere juridică se înțelege obligația unei persoane de a suporta o anumită consecință juridică sau o anumită sancțiune, ca urmare a încălcării unui drept al altuia.

Legea nr. 195/2001 prevede că încălcarea dispozițiilor acesteia atrage, după caz, răspunderea civilă, penală și contravențională.3

III.1 Răspunderea civilă.

În privința fundamentului răspunderii civile pentru pagube ecologice, acesta diferă de la un sistem juridic la altul. Astfel în țările de drept continental, fondat pe codul civil al lui Napoleon,(Franța, România, Olanda) acțiunile sunt intentate cel mai adesea ca urmare a încălcării unor reguli precise. În țările cu common law (Anglia) conceptul de bază este tort adică o conduită incorectă sau nerezonabila a autorului prezumat al cărui rezultat este o pagubă sau o vătămare.4

În dreptul mediului prin răspundere civilă se sancționează în general o conduită reprobabilă, antisociala a subiectului de drept, persoane fizice sau juridice, care prin faptele lor produc pagube mediului în ansamblul său.

În condițiile lipsei unei reglementari speciale în România prin constituție s-a introdus două posibilități fundamentale ale răspunderii în materie: nerespectarea de către proprietar a sarcinilor privind protecția mediului și nerespectarea obligației privind protecția mediului și nerespectarea obligației de asigurare a bunei vecinătăți. Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa, iar în cazul pluralității autorilor răspunderea este solidara. Precizarea la alin. 3 ca prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor ordonanței, încearcă să suplinească eliminarea obligației de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege specială. Ținând seama de riscurile tot mai mari pe care le reprezintă activitățile umane pentru mediu, legea instituie pentru prejudiciu o răspundere cu caracter obiectiv independent de culpă. În consecință victima va trebui să dovedească numai existența prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre fapta și paguba. Se elimină astfel obstacolul probei culpei, deosebit de dificilă în materie ecologică, datorită investigațiilor pe care le presupun descoperirea și identificarea sursei precise a daunelor, inclusiv o anumită cooperare a poluatorului.5

Art. 95 al Legii nr. 265/2006 statuează formele răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, reglementează principiul acțiunii preventive al utilizării durabile a resurselor naturale; poluatorul plătește interpretat ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective cauzate prin poluare.6

Pentru angajarea răspunderii civile trebuie întrunite următoarele condiții:

– săvârșirea unei fapte ilicite;

– producerea unui prejudiciu;

– între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;

– culpa autorului faptei ilicite.

În dreptul civil aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite, nu numai când răspunderea este pentru fapta proprie, ci și atunci când se răspunde pentru fapta altuia pentru prejudiciile cauzate de lucrurile și animalele aflate în paza juridică. Și în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert. Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau juridice, concretizată într-o acțiune sau inacțiune ce contravine dispozițiilor privind protecția, conservarea și dezvoltarea mediului, efectele conduitei ilicite exteriorizându-se în prejudiciul care apare, acesta fiind întotdeauna de natură patrimonială. În privința faptei ilicite săvârșite, dacă în dreptul civil regula este aceea a răspunderii numai pentru fapte ilicite, în raport de dispoziție cu art. 998 – 999 din Codul civil, în dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie conduita ilicită, prin care se produc pagube mediului ce sunt reprobabile prin ilicitatea lor, antrenând răspunderea pe temeiul culpei, fie sfera activităților curente, normale care pot constitui cauze ale vătămărilor ce afectează mediul, angajând răspunderea pe temeiul riscului.7

În ceea ce privește culpa, dacă în dreptul civil aceasta reprezintă temeiul principal, de drept comun al răspunderii delictuale, în domeniul daunelor nucleare sau în alte domenii în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală este fundamentată pe ideea de risc. În interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil, doctrina a evidențiat atât concepția subiectivă a răspunderii civile delictuale, întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitate poluantă), cât și concepția obiectivă care exclude culpa, fundamentând obligația de reparare pe risc. Concepția răspunderii obiective a fost argumentată pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană, ulterior fiind propusă și de doctrina franceză, la baza teoriei răspunderii pentru risc aflându-se inițial ideea de justiție, în raport de care, din moment ce orice activitate umană urmărește un profit, este just ca orice prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat.8

Pornind de la prevederile art. 998, 999 din Codul civil ce reglementează legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, pentru stabilirea raportului de cauzalitate se are în vedere atât fapta ilicită ca acțiune pozitivă ca și fapta ilicită ca inacțiune, respectându-se următoarele premise: stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu a unui raport de cauzalitate general; selectarea factorilor pentru a se stabili care dintre ei au un rol cauzal și pot fi reținuți în sfera cauzalității specifice răspunderii delictuale; stabilirea raportului mediat, atunci când raportul de cauzalitate nu este un raport direct între faptă și prejudiciu.9

Așa cum s-a arătat în literatura juridică, dacă nu se cunoaște întreaga întindere a pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai des atunci când este vorba de poluarea factorilor de mediu) instanța se va limita numai la obligarea reparării prejudicilui constat cu certitudine, putând ulterior să revină pentru a acorda întrega reparație pentru prejudiciile ivite după pronunțarea hotărârii cu singura condiție de a dovedi că ele provin din aceeași faptă.10

Definiția legală a noțiunii de prejudiciu este dată de articolul 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 ca fiind o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcțiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau indirect. Într-o formulare doctrinară s-a considerat că „prejudiciul ecologic” este orice atingere, cu efecte negative( patrimoniale sau nepatrimoniale) aduse unui factor de mediu, indiferent dacă acesta este sau nu apropiat, produse ca urmare a poluării mediului. Așa cum s-a arătat în literatura juridică, dauna ecologică este acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem și care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept la reparație. În elucidarea problemei, dacă victima unei asemenea daune este omul saă mediul său, unii autori consideră că dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care acestea se găsesc, mediul fiind deci considerta cauza și nu victima daunelor. Daunele ecologice sunt ireversibile, sunt prejudicii difuzate în manifestarea lor și în stabilirea legăturii de cauzalitate.11

În ceea ce privește stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de făcut existând un număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componenete ale mediului nu li se poate atribui o valoare economică. Anumite prejudicii aduse mediului său componenetelor sale pot să nu fie cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane, ci să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și comportarea ilicită a mai multor persoane. În acest caz, pentru a considera un rezultat ca fiind cauzat în comun, nu este necesar ca persoanele să acționeze prin fapte simultane, de aceeași intensitate sau că faptele să fie legate printr-un scop unic și nici ca persoana care a cauzat rezultatul, împreună cu alte persoane, să cunoască faptele celorlalți. Este necesar doar că faptele ilicite ale persoanelor să constituie, în ansamblul lor, un tot indivizibil, cauza prejudiciului.12

O particularitate a răspunderii civile pentru daune ecologice este aceea că ea nu se mai ghidează după prevederile articolului 988 și următoarele Cod civil, în baza cărora victima nu se poate obține repararea prejudiciului ecologic decât dacă probează culpa făptuitorului.

Pentru a fi despăgubită victima trebuie să probeze că dauna rezultă dintr-un act al părții ce a fost chemată în judecată. Pagubele ecologice ridică o serie de probleme specifice, întrucât , după individualizarea prejudiciului se poate ajunge fie la socializarea indemnizării daunei, fie la căutarea unei legături de cauzalitate, pentru a identifica autorul. Socializarea prezintă un singur avantaj în sensul că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului, inconvenientele referindu-se pe de o parte, la modul de reparare limitată la indemnizare, fără a se preocupa de dispariția sursei pagubei, iar pe de altă parte, la reparația pe seama colectivității, a unei pagube ce trebuie să fie suportată numai de către autorul său, evitând astfel integrarea costului în prețul serviciului ori produsului. Reglementările legale actuale, precum și practica judiciară au statuat că pentru autorul unei surse de pagubă, contribuția mai multor cauze la producerea pagubei ecologice nu are caracter exonerator și nu constituie un factor de atenuare a responsabilității, fiecare fiind responsabil pentru întreaga pagubă, în măsura în care nu se face proba culpei victimei ori a unui fapt exterior, pluralitatea autorilor unei pagube neputând împiedica victima de a cere unuia dintre ei reparația integrală.13

Manifestându-se în formă comisivă sau omisivă, abuzul de drept nu trebuie în mod necesar să se caracterizeze prin prezența unei intenții speciale, adică să izvorască din dorința autorului ca prin exercitarea dreptului său subiectiv să lezeze dreptul terților sau din acceptarea unui asemenea rezultat, el putându-se manifestă și ca urmare a existenței unei ușurințe sau neglijente cât privește rezultatele posibile ale acțiunilor prin care se exercită dreptul respectiv. Pentru a reține existenta abuzului de drept, nu este suficient să se dovedească exercitarea acestui drept și a consecințelor sale, cât timp nu se stabilește caracterul culpabil al acțiunii sau inacțiunii, dauna adusă terților și existența raportului de cauzalitate între acestea. În fiecare caz în parte, se impune o apreciere complexă a condițiilor în care a acționat titularul dreptului care se pretinde că a abuzat, pentru a se stabili corect acel fapt care exprimă caracterul abuziv al exercitării dreptului.14

Formele răspunderii civile delictuale sunt:

– Răspunderea obiectivă- adaptându-se prevederile Codului civil și considerând că o pagubă adusă mediului poate fi produsă și ca urmare a viciului ascuns al lucrului de care cei ce îl folosesc nu au cunoștință, situație care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică, problema răspunderii a fost soluționată pe baza dispozițiilor art. 1000 alin. (1) Cod civil, ca răspundere obiectivă.

– Răspunderea subiectivă- Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar, reclamantul (victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct și personal, culpa autorului faptei, precum și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Totuși, prin derogare de la principiul răspunderii obiective Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 195/2005, prevede în alin. (2) al art. 95 că „în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice”, fiind transpuse astfel, prevederile Directivei 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și remedierea prejudiciului cauzat mediului, în speță a prejudiciilor aduse componentelor diversității biologice și habitatelor naturale.15

– Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate- pentru rezolvarea unor relații conflictuale, proprietarul are de ales mai multe variante: el poate să se opună unor acțiuni care ar fi permise prin dreptul de proprietate sau să tolereze astfel de acțiuni ale vecinului dacă nu aduc prejudicii. Natura juridică a relațiilor de vecinătate este cea a servituților naturale și legale. În literatura noastră juridică, s-a susținut în legătură cu servituțile, că acestea nu sunt în fond servituți propriu-zise, ci un număr de obligații juste impuse proprietarilor pe cale naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate. În dreptul mediului, normele juridice ce intră în structura conceptului juridic al bunei vecinătăți sunt chemate să asigure, atât la nivel național cât și la nivel internațional, cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protecție a mediului, în scopul promovării conceptului dezvoltării durabile.16

III.2 Răspunderea penală

Pentru încălcarea normelor privind protecția mediului se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiin determinat de natura obiectului ocrotit de lege a cărei atingere este adusă printr-o abatere săvârșită cu vinovăție. Pentru a angaja răspunderea penală abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat și să reprezinte o amenințare serioasă a intereselor sociale în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al folosirii durabile a resurselor naturale, ori chiar să amenințe viața și sănătatea oamenilor și calitatea mediului înconjurător.17 Infracțiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte periculoase prin săvârșirea cărora se aduc relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de apărarea elementelor naturale și antropice ale mediului, atingeri care se concretizează din punctul de vedere al consecințelor într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le dețin în proprietate sau le administrează, în creearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale.

Pornind de la particularitățile elementelor constitutive, infracțiunile ecologice se pot clasifica astfel:

– din punct de vedere al subiectului- infracțiuni cu subiect simplu și infracțiuni cu subiect calificat- atunci când agentul infractor a avut o anumită calitate privind protecția mediului și anumite obligații de îndeplinit, pe care le-a încălcat.

– sub aspectul laturii subiective- infracțiunile ecologice pot fi comise din intenție sau din culpă.

– din punct de vedere al laturii obiective- infracțiunile ecologice au la origine, în marea lor majoritate, acțiuni poluante sau nepolunate de natura fizică care distrug ecosistemele.

– sub raportul obiectului- infracțiunile ecologice se pot subclasifica în funcție de anumite nivele protejate în:

a) nivelul mediului vizat de acțiunea sau inacțiunea infracțională

b) nivelul florei și faunei specifice fiecăruia din aceste medii.18

Se poate face o clasificare a infracțiunilor prevăzute în legea mediului după obiectul protejat. Astfel, există infracțiuni referitoare la desfășurarea de activități cu risc pentru mediu (nerespectarea normelor de emisie, a autorizațiilor și actelor de procedură administrativă, a regimului legal privind deșeurile, substanțele toxice etc.) și infracțiuni referitoare la protecția resurselor naturale (protejarea unor specii, regimul rezervațiilor, parcurilor naturale și monumentelor naturii, conservarea fondului forestier, conservarea pajiștilor, a peisajului etc.). La rândul lor, infracțiunile referitoare la desfășurarea unor activități cu risc pentru mediu s-ar putea clasifica în infracțiuni ce țin de respectarea unui regim legal impus cu privire la desfășurarea activității (infracțiuni de neconformare) și infracțiuni de depășire a normelor de emisie (infracțiuni de poluare). Infracțiunile de poluare reprezintă un aspect particular al infracțiunilor de neconformare la autorizațiile de funcționare, cu particularitatea de a avea în plus față de a avea în plus față de acestea producerea unui rezultat periculos asupra elementelor de mediu prin intermediul poluanților, substanțe chimice periculoase, pesticide, deșeuri de orice fel, emisii de noxe, ape uzate, substanțe radioactive.19

Infracțiunile de neconformare sancționează penal reglementări de origine administrativă de un pericol social mai ridicat decât al contravențiilor, indiferent de producerea unui rezultat decât starea de risc, consecință a încălcării legii. Dacă însă în cazul infracțiunilor de neconformare, nerespectarea regimului de desfășurare a activității constituie în sine elementul material al infracțiunii (infracțiune formală, independentă de rezultat), în cazul infracțiunilor de poluare, nerespectarea regimului de desfășurare a activității constituie cel mult o cauză sau o condiție. Pentru existența infracțiunii de poluare este necesar ca încălcarea obligației legale să fie urmată de un rezultat constând în „poluare” sau în „contaminarea mediului”. În enumerararea legii se includ următoarele infracțiuni tipice pentru această categorie, desemnate ca atare prin expresia „provocare de poluare” sau prin descrierea acțiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de substanță în apă, aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.): provocarea de poluare accidentală sau cu bună știință ori provocarea contaminării radioactive a mediului, descărcarea apelor uzate și deșeurilor în apele naturale.20 Infracțiunile de neconformare pot fi comisive (continuarea activității după suspendarea autorizației sau acordului de mediu, eliberarea autorizației de mediu fără documentația completă și obligatorie) sau omisive (omisiunea de a raporta prompt despre orice accident major, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste limitele admise a contaminării mediului). Fiind infracțiuni formale, nu se pune problema producerii rezultatului periculos, și nici a stabilirii raportului de cauzalitate. De asemenea, sunt infracțiuni formale și nu necesită stabilirea raportului de cauzalitate infracțiunile de poluare pentru care acțiunea este descrisă în materialitatea să (deversarea de ape uzate).21

Multe infracțiuni sunt reglementate prin legi speciale adoptate în măsura în care au fost adoptate reglementari sectoriale de protecție a mediului. În acest sens am putea cita: protecția și asigurarea calității apelor – Legea nr.107/1996, Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, Legea 645/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, Legea 103/1996 privind fondul cinegetic și protecția vânatului, Legea 26/1996 – Codul silvic, Legea 655/2002 privind protecția atmosferei etc. Capitolul V Titlul VIII din Noul Cod penal incriminează începând cu art 395 până la art 405 inclusiv:„încălcarea regulilor privind protec?ia atmosferei privind neluarea de măsuri pentru oprirea funcționarii instalațiilor care constituie o sursă de risc major pentru calitatea aerului constatat de către autoritățile competente precum și neanuntarea acestora. La alineatul 2 se prevede o variantă agravantă când faptele au condus la vătămare corporală gravă sau au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mai mare de persoane ori au cauzat o pagubă importanta. Se sancționează și tentativă la delictele prevăzute al art 395 alin 1, art 306 alin 1 și alin 3, art 397 alin 1, încălcarea regulilor de gospodărire a apelor, art 398 alin 1 încălcarea regulilor de utilizare a apelor, art 399 alin 1 și 2 distrugerea lucrărilor de protecție a apelor.22

Infracțiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penala în dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele, conținutul și obiectul. Subiectele raportului de răspundere penală în dreptul mediului sunt: subiectele active (persoane fizice și juridice) și subiectele pasive (statul). Persoana fizică este subiect activ dacă îndeplinește condițiile generale de responsabilitate juridică penală. De regulă, subiecții activi sunt calificați. Subiectul pasiv general la infracțiunile de mediu este stabil, deoarece el este chemat să asigure respectarea ordinii de drept pe teritoriul asupra căruia își exercita suveranitatea, respectiv, respectarea calității mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele persoane fizice sau juridice care sunt titulare ale valorii sociale protejate.23 Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă actiunea-inactiunea prin care se încalcă dispozițiile legale cu privire la menținerea, dezvoltarea și protejarea durabilă a mediului, la respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. Răspunderea penală pentru infracțiunile ecologice atrage sancționarea penală. infracțiunile ecologice se pot grupa în două mari categorii:

– Infracțiuni de pericol calificat, care cuprind faptele de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală;

– Infracțiuni de rezultat și de pericol, care cuprind faptele ce se concretizează printr-un rezultat negativ pentru mediu (contaminarea mediului cu substanțe toxice, pesticide etc.), sau care pun în pericol viața, sănătatea sau integritatea corporală a unor persoane (continuarea activității după dispunerea încetării acesteia).24

După obiectul supus ocrotirii, infracțiunile se grupează în:

A. Infracțiuni prin care se aduc atingeri activităților economice și sociale cu impact asupra mediului, care la rândul lor se grupează în:25

a) Infracțiuni cu privire la procedura de autorizare cum sunt:

– Continuarea activității după suspendarea acordului/autorizației de mediu;

-eliberarea acordului/autorizației fără documentația obligatorie completă;
-prezentarea unor concluzii false în studiile de impact

b) Infracțiuni la regimul substanțelor și deșeurilor toxice și periculoase care cuprind:
– infracțiunea de introducere în țară pentru depozitare, stocare, distrugere a acestor categorii de substanțe;

– infracțiunea de nesupunere la testare a oricărei substanțe noi;

– infracțiunea de transport sau tranzit, fără autorizație de pesticide și de substanțe sau deșeuri periculoase;
– infracțiunea de omisiune a raportării prompte a unui accident major;

– infracțiunea de incinerare a deșeurilor periculoase în instalații neomologate;

– infracțiunea de depozitare a deșeurilor sau substanțelor periculoase în spații subterane

neautorizate sau neadecvate;

– infracțiunea de neluare a măsurilor corespunzătoare pentru limitarea impactului substanțelor sau deșeurilor periculoase asupra mediului;

– infracțiunea de aprobare sau facilitare ilegală a intrării în țară a substanțelor sau deșeurilor periculoase
c) Infracțiuni la regimul îngrășămintelor chimice și a pesticidelor, includ:

– infracțiunea de folosire a momelilor periculoase pentru omorârea animalelor sălbatice, a peștilor, în scop de consum sau comercializare;

– infracțiunea de neasigurare și nesupraveghere a depozitelor pentru pesticide și îngrășăminte chimice;
– infracțiunea de fabricare, utilizare fără autorizație a acestor substanțe;

– infracțiunea de nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea îngrășămintelor chimice și pesticidelor pe terenurile agricole.

d) Infracțiuni la regimul protecției împotriva radiațiilor ionizante, grupează:

– infracțiunile de contaminare a mediului său expunerea populației la radiații datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante.

– infracțiunile de omisiune a raportării prompte a creșterii contaminării peste limita admisă.
B. Infracțiunile prin care se aduce atingere protecției resurselor naturale și conservării biodiversității, cuprind:26

a) Infracțiuni privind protecția apelor și ecosistemelor acvatice, ca de exemplu:

– infracțiuni de nerespectare a restricțiilor pentru protecția apelor și a atmosferei;

– infracțiuni de spălare în apele naturale, a ambalajelor de pesticide și de alte substanțe periculoase, a utilajelor folosite la transportul lor etc.;

– infracțiuni de descărcare direct în apele naturale a apelor uzate și a deșeurilor de pe anumite vase sau platforme.

În continuare vom prezenta câteva pedepse prevăzute de legea penală ca infracțiuni de mediu:

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 luni la 1 an sau amenda neelaborarea de către titularul activității care constituie surse fixe importante de emisii, a planurilor pentru situații de urgență care stabilesc măsuri aplicabile în interiorul

amplasamentului, și pentru nesolicitarea aprobării de către autoritățile competente pentru măsurile stabilite;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani ocuparea totală sau parțială a terenurilor de orice fel, înființarea sau mutarea semnelor de hotar și a reperelor de marcare fără aprobarea primită în condițiile legii;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani nerespectarea interdicțiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole de pesticide sau îngrășăminte chimice;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități sau depășirea cantității de apă alocate, dacă are un character sistematic;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, poluarea de orice natură a resurselor de apă, dacă are un character systematic și produce daune utilizatorilor de apă din aval;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani importul de aparate, instalații, echipamente, utilaje și produse folosite și uzate din categoria deșeurilor interzise la import; comercializarea, pierderea sau abandonarea deșeurilor pe durata șip e parcursul tranzitarii României; introducerea în țară a unor deșeuri în scopul depozitarii finale; continuarea activității după expirarea autorizației.27

III.3 Răspunderea contraventionala

În conformitate cu dispoziiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanța nr 2/2001 aprobată prin Legea nr 180 din 2002, privind regimul juridic al contravențiilor, se precizează, la art 1 ca „legea contravențiilor apara valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.” Același articol menționează că fapta contravențională trebuie să fie savârsita cu vinovăție și să fie ilicita și sancționata prin lege, ordonanță, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului muncipiului Bucureati, a consiliului județean ori a Consiliului General al Muncipiului București.28 Sancțiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenții sunt principale și complementare. Actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice, în cazul sancțiunii cu amendă stabilindu-se limita minimă și cea maximă a acesteia.29 În cazul unei sancțiuni contravenționale ce consta în cote procentuale din anumite valori se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor.

Cât privește sancțiunile contravenționale principale, în enumerarea legii, indiferent de domeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda contravenționala, obligarea la prestarea unei munci în folosul comunității și închisoarea contravențională dacă nu exista consimțământul contravenientului pentru aplicarea sancțiunii cu prestarea serviciilor. Sancțiunile contravenționale complementare care, la prima vedere ar fi în măsură să asigure eficientă și să descurajeze repetarea faptelor contravenționale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului acordat, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau avizului, pentru anumite operațiuni ori activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială. O dată cu aprobarea prin Legea 180/2002 a OG nr 2/2001 s-a modificat alin 5 și s-a introdus un alineat nou 6 prin care se dispune ca sancțiunea aplicată să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar sancțiunea complementară să fie aplicată în funcție de natură și de gravitatea acestei fapte. Menționăm că în domeniul protecției mediului, autoritățile publice centrale și locale, dacă își încălca obligațiile ce le revin în legătură cu activitatea de supraveghere și control pentru protecția mediului, cum ar fi, de pildă: eliberarea acordului sau autorizației de mediu fără că programul de conformare să cuprindă o variantă de eliminare a efectelor negative asupra mediului, în raport cu standardele și reglementările în vigoare (art.9 alin.3); nesupunerea în dezbaterea publică a rezultatelor studiului de impact (art.12 alin.1); nerevizuirea bilanțului de mediu și nestabilirea programului pentru conformare (art.15 alin.2) etc. – sunt tot astfel, supuse răspunderii administrative.30

În dreptul mediului se recurse deseori la răspunderea contravențională pentru prevenirea sau combarea nerespectării prescripțiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere. Astfel procedura de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale este mult mai rapidă în raport cu celelalte proceduri judiciare ceea ce este favorabil cerințelor de reparare cu prioritate a prjudiciilor ecologice. În același context măsurile dispuse sunt executorii, permițând o intervenție urgență în cazul unor acțiuni cu impact negative deosebit asupra mediului. Deasemenea în privința agenților obligate să constate șiș a aplice sancțiunile contravenționale, datorită particularităților domeniului, este nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea gravitații faptelor, a măsurilor ce se impun adoptate, precum și pentru urmărirea și controlul îndeplinirii acestora.31

Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor sau dispozițiilor prevăzute în normele privind protecția mediului său care nu îndeplinesc obligațiile legale ce decurg di raporturile juridice de drept al mediului sunr pasibile de sancțiune contravențională cu gradul de poluare concret, de consecințele și periculozitatea socială a faptei respective. Având în vedere importanța obiectului protejat putem califica aceste fapte drept încălcări ecologice iar sancțiunile contravenționale având acest caracter special reprezintă sancțiuni specifice de drept al mediului care atrag răspunderea atât a persoanelor fizice și juridice, cetățeni romani, străini, apatrizi sau cu dubla cetățenie care își au domiciliul pe teritoriul României, cât și a persoanelor juridice de drept public său privat romane sau străine cu sediul în România.32

Prin aplicarea sancțiunilor contravenționale se urmărește realizarea următoarelor scopuri:

– determinarea agentului poluator să respecte întocmai prevederile legale evitând poluarea sau reducând cât mai mult posibil consecințele ei;

– sumele plătite cu titlu de amendă contravenționala intra în fonduri speciale distincte pentru finanțarea investițiilor antipoluante, sprijinirea cercetării științifice etc;

– amenda contravenționala pentru poluare îndeplinește și rolul de factor de echilibru economic între agenții poluatori și cei care nu poluează mediul.33

O.U.G. nr. 195/2005 stabilește trei categorii de contravenții privitoare la mediu:

– din prima grupă fac parte 27 de contravenții constând în încălcări ale repvederilor legale precum: obligațiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare și de a raporta autorităților compentente rezultatele acesteia, precum și accidentele și incidentele care pot conduce la pericole de accidente; de a ține evidența strictă a substanțelor periculaose; de a identifica și preveni riscurile pe casre acestea le pot prezenta pentru sănătatea populației și a mediului. Totodată sunt sancționați contravențional proprietarii și deținătorii de terenuri care nu-și respecta obligația : de a prevenii deteriorarea calității mediului geologic , de a nu arde miriștile, stuful, tufărișurile sau vegetația ierboasă fără acceptul autorității competente pentru protecția mediului; de a lua măsuri de salubrizare a terenurilor neocupate productiv său funcțional, de a proteja flora și fauna sălbatică,, de a exploata durabil resursele naturale; de a asigura amplasarea, proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a oricărui a oricărui fel de obiective în condițiile prevăzute de acordul său autorizația de mediu. 34

– a doua categorie are 34 de contravenții și cuprinde încălcări ale unor prevederi legale precum: obligația persoanelor fizice de solicitare și obținere a actelor de reglementare. În această categorie de contravenții sunt incluse și încălcarea prevederilor legale de către autoritățile administrației publice locale pe segmente ca:

– Îmbunătățirea microclimatului urban

– Informarea publicului privind riscurile generate de funcționarea sau existenta obiectivelor cu risc pentru mediu și sănătatea populației

– Respectarea planurilor de urbanism cu privire la amplasarea obiectivelor industriale , cailor , și mijloacelor de transport, rețelelor de canalizare, stațiilor de epurare depozitelor de deșeuri menajere, stradale și industriale fără a prejudicia mediul și starea de sănătate și confort a populației.35

– a treia categorie cuprinde 15 contravenții precum: obligația persoanelor fizice și juridice de a diminua, modifica sau înceta activitatea generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților competente; de a realiza în totalitate și la termen măsurile impuse în conformitate cu actele de reglementare și prevederile legale în urma inspecțiilor de mediu; obligațiile persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de aceasta etc.36

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se relizeaza și de personalul structurilor de administrare și custozii ariilor naturale protejate , numai pe teritoriul ariei naturale protejate administrate. Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz de la data comunicării acestuia , jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ agentul constatator făcând mențiune despre această posibilitate în procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției. Împotriva procesului verbal de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului Plângerile se soluționează de către judecătorie.37 Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale: termenul general de prescripție este de 3 luni de la data faptei, iar când aceasta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit ca ea constituie contravenție , termenul este de un an. Momentul începerii cursului termenului de prescripție este ușor de constatat în cazul în care contravenția consta într-o faptă simplă ce se consuma printr-un act al persoanei care o săvârșește instantaneu și este greu de stabilit în caul contravențiilor continuate. Prescripția executării sancțiunilor contravenționale: este reglementată în art.14 din OG nr.2/2001 numai pentru sancțiunea amenzii. Executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenției sau după caz ,instientizarea de plată a amenzii , nu au fost communicate celui sancționat în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii. De asemenea ,executarea sancțiunii amenzii se prescrie în termen de 1 an de la aplicarea ei , chiar dacă contravenientul a exercitat calea de atac.Prescripția executării sancțiunii nu curge pe tot timpul cât , la cererea contravenientului , executarea a fost amânată sau eșalonata.38

Subiectul pasiv al răspunderii contravenționale în materie este, incontestabil, întreaga comunitate, reprezentată formal-juridic de către stat. Regulă în materie este aceea că subiect al răspunderii contravenționale este persoana fizică responsabilă de săvârșirea contravenției. Ca atare, este pasibilă de aplicarea sancțiunii contravenționale, în condițiile legii, orice persoană fizică, indiferent de cetățenie ori rezidență. Persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții. Anumite sancțiuni complementare se aplică numai persoanelor juridice (închiderea unității, suspendarea activității etc.). În materie de mediu apar ca subiecte ale răspunderii contravenționale, alături de persoane fizice și persoane juridice în general, și unele circumstanțiate, precum: autoritățile administrației publice locale, proprietarii și deținătorii de terenuri cu titlu sau fără titlu, persoane fizice și juridice autorizate etc.39

Indiferent de natura conferită (civilă, administrativă, specific contravențională), procedura contravențională presupune că etape constatarea contravenției, aplicarea sancțiunii și căile de atac împotriva actelor de sancționare a contravențiilor. Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunii (amenzii) se fac de către comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu și Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, de persoane specializate din Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cu particularitatea că motivarea acestuia nu este obligatorie, aceasta putând fi susținută și oral în fața instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii.40

Potrivit O.G. nr.2/2001,41 nu constituie contravenție:

–fapta sãvârșitã în stare de legitimã apãrare, din cauza unei întâmplãri ce nu putea fi prevãzutã sau înlãturatã, aceea sãvârșitã din constrângere, eroare de fapt sau în stare de necesitate

– fapta sãvârșitã de o persoanã care din cauza stãrii mentale sau vreunei infirmitãți nu poate

rãspunde de fapta imputatã ori de starea de minoritate

– prescripția aplicãrii sancțiunii contravenționale

– prescripția executãrii sancțiunii contravenționale.

INTRODUCERE

Revoluția științifică care se desfășoară într un ritm foarte rapid în toate statele lumii a cauzat multe probleme de mediu oamenilor care trebuiau rezolvate precum: necesitatea creșterii producției agricole și industriale pentru susținerea a aproximativ 7 miliarde de oameni, nevoia tot mai mare de energie și ca urmare epuizarea resusrselor naturale ale pământului. Rezolvarea acestora a creat însă o altă problemă: deteriorarea mediului. Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă numai distrugerea echilibrului ecologic ci și apariția unui efect invers, în sensul că noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului. În aceste condiții sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI este dominat de dorința omului de a prezerva mediul înconjurător. Astfel trebuie implementate politici de mediu care să prevină poluarea mediului și care să promoveze exploatarea echilibrată și rațională a resurselor naturale ale pământului. În România se fac eforturi de protejare a mediului înconjurător printr-o legislație modernă și la standardele Uniunii Europene.

Odată ce societatea a devenit conștientă de gravitatea problemelor ecologice și de interesul general pe care îl implică au luat naștere și raporturile juridice legate de protecția și conservarea mediului. Definiția dată mediului, formulată în OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, considerăm că reprezintă varianta cea mai bună a ceea ce înseamnă mediu din perspectiva dreptului mediului, deoarece, pe lângă condiții precizează și elementele naturale ale Terrei, continuând cu elementele create de om, mediul artificial. Protecția mediului reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale și spirituale, asigurarea condițiilor de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare. Conform OUG nr. 195/2005, art. 94: “Protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice în care scop:…” (vezi enumerarea obligațiilor persoanelor fizice și juridice. Pornind de la prevederile OUG nr. 195/2005, art. 4 lit. j), “crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului”, pe baza altor prevederi legale privind protecția mediului și prin intermediul autorităților administrației publice locale și centrale, este organizat un sistem național de supraveghere a calității solului, a apelor, a aerului, a radioactivității, a vegetației, a faunei, a florei, a sănătății oamenilor, a altor elemente și factori de mediu sau care concură la realizarea unui mediu sănătos. Din formularea definiției monitorizării mediului rezultă că, prin intermediul autorităților de specialitate, statul are o atitudine activă atât în ceea ce privește cunoașterea și evaluarea în permanență a calității mediului, cât și în ceea ce privește măsurile care se impun. La nivel internațional a fost înființat în anul 1972, prin Hotărârea Conferinței O.N.U. de la Stockholm, “Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător”. Acesta își desfășoară activitatea pe informațiile primite din sistemele naționale de monitorizare a mediului.

În afară de sol, apa, aer, plante, animale, apar și alte elemente cum sunt resursele genetice, ecosistemele, terestre, acvatice, care constituie elemente ale mediului și sunt protejate ca atare. Sistemul mijloacelor juridice de protecție a mediului constă în ansamblul normelor juridice prin intermediul cărora sunt stabilite fie obligația de a face ceva pentru protecția mediului, fie prohibirea unor acțiuni prin care s-ar putea aduce atingere mediului. Trăsăturile specifice ale mijloacelor juridice de protecție a mediului constau în:

caracter preventiv al poluării mediului;

caracter defensiv, când este vorba de înlăturarea efectelor poluării;

caracter reparator, când se ridică problema reparării prejudiciilor produse prin poluare;

caracter progresist, când reglementează mijloace de îmbunătățire a condițiilor de mediu;

caracter represiv, prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege pentru săvârșirea faptelor de încălcare a normelor de protecție a mediului;

caracter educativ rezultând atât din cunoașterea normelor juridice privind protecția mediului cât prin intervenția autorităților publice în aplicarea normelor juridice în domeniul mediului.

Prin intermediul normelor juridice se impune o anumită conduită de protecție a mediului: fie prin obligarea de a înfăptui anumite activități de protejare a mediului, fie prin abținerea de la anumite activități. La conturarea acestei conduite de protejare a mediului sunt menite să contribuie și principiile cu caracter general care stau la baza protecției mediului, formulate în art. 3 al OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, ca și cele cu caracter special formulate în legi speciale prin care sunt reglementate anumite domenii de activitate în relație cu protecția mediului. Un rol important revine dreptului și sub aspectul protecției și exploatării raționale a rezervelor subsolului. Prin mijloace și forme proprii, dreptul va trebui să stimuleze și să asigure un procent cât mai ridicat de recuperare și o protecție cât mai deplină a rezervelor de materii prime minerale.

Normele juridice de dreptul mediului sunt obligatorii tuturor persoanelor fizice sau juridice, așa cum rezultă această obligativitate de protejare a mediului din Constituția României (art. 35), OUG nr. 195/2005, precum și din multe alte acte normative prin care sunt stabilite norme de protecție a mediului. Prin intermediul normelor juridice se impune o anumită conduită de protecție a mediului: fie prin obligarea de a înfăptui anumite activități de protejare a mediului, fie prin abținerea de la anumite activități. Tot prin intermediul normelor juridice este reglementat sistemul organizatoric atât la nivel național, cât și pe plan internațional. Sistemul organizatoric național prezintă mare interes întrucât de seriozitatea cu care aceste autorități publice își îndeplinesc obligațiile, depinde și credibilitatea politicii statului în direcția protejării mediului. De asemenea, prin intermediul normelor juridice au fost create fonduri bănești destinate diferitelor acțiuni de refacere sau îmbunătățire a mediului, cum ar fi: fondul de mediu, fondul de conservare și regenerare a pădurilor etc.

Lucrarea de față va fi structurată pe trei capitole astfel:

I. Obiectul dreptului mediului

ÎI. Izvoarele dreptului mediului

III. Răspunderea juridică în dreptul mediului

În primul capitol vom prezenta obiectul dreptului mediului, în sensul că vom arăta ce protejează această, relativ nouă, ramură de drept. Obiectul dreptului mediu îl formează relațiile sociale privitoare la protecția mediului și folosirea resurselor naturale. Conservarea mediului presupune stabilirea unor obligații privind menținerea calității unor factori naturali sau creați prin activități umane prin instituirea unor măsuri speciale de ocrotire în starea lor actuală și eventual salvarea lor dc se afla în pericol. Obiectul dreptului mediului mai cuprinde relațiile ce privesc structura organizatorică a protecției mediului, care se referă la activitățile economice și sociale cu impact asupra mediului, pentru obținerea acordului și autorizației de mediu; relațiile care se formează cu privire la unele atribuții și răspunderi ale autorităților pentru protecția mediului său a altor autorități centrale și locale cu atribuții de mediu, precum și ale unor organizații neguvernamentale.

Politica mediului are ca scop:

– menținerea și ameliorarea factorilor naturali;

– dezvoltarea valorilor naturale ale țării;

– asigurarea unor condiții de viață și muncă cât mai bune generațiilor prezente și viitoare.

Legea protecției mediului, Legea nr.265/2006, prevede că factorii naturali supuși protecției juridice sunt:

– aerul;

– apele;

– solul;

– subsolul;

– pădurile;

– orice altă vegetație terestră și acvatică;

– rezervațiile și monumentele naturale.

Această enumerare nu este limitată putând fi protejați și alți factori naturali. De aceea obiectul legislației în vigoare îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății. În sfera obiectului dreptului mediului intră relațiile sociale care iau naștere în legătură cu structura organizatorică a protecției mediului, cu activitățile economice și sociale cu impact asupra mediului pentru care trebuie să se obțină acorduri și autorizații din partea organelor de stat competente.

În al doilea capitol vom prezenta izvoarele dreptului mediului. Prin izvor de drept se înțelege forma de exprimare a normei juridice. Termenul de izvoare ale dreptului desemnează modalitățile specifice de exprimare a conținutului unei norme de drept. Izvoarele dreptului mediului sunt acele norme juridice care reglementează regulile de conduită dintre oameni în legătură cu protecția, conservarea mediului și dezvoltarea durabilă. În esență, izvoarele dreptului mediului sunt acele acte normative care reglementează relațiile sociale de protecție a mediului. Sunt izvoare de dreptul mediului și unele tratate și convenții internaționale prin care se reglementează relațiile dintre state în legătură cu conservarea, folosirea și protecția diferitelor componente ale mediului.  În urma aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), dreptul comunitar al mediului a devenit izvor direct pentru dreptul intern, inclusiv pentru dreptul mediului. Astfel, prevederile Tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Astfel printre izvoarele de mediu pe care le vom trata în lucrare menționăm: constituția României, legea propriu-zisă, care este cel mai frevent izvor de mediu, ordonanțele simple și de urgență, hotărâri ale guvernelor cu privire la mediu, ordinile miniștrilor în legătură cu protecția mediului, tratatele internaționale privitoare la mediu și ratificate de parlamentul României, care conform constituției fac parte din dreptul intern, anumite decrete-legi, actele autorităților publice locale referitoare la mediu, cutumă, este definită ca un uzaj implantat într-o colectivitate și considerat ca obligatoriu din punct de vedere juridic, dreptul comparat și jurisprudența, în sistemul dreptului românesc această nu este considerată un izvor de drept propriu-zis, ci are un rol auxiliar, având menirea de a contribui la fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente sau la stimularea legiuitorului în adoptarea altora noi.

În al treilea capitol vom prezenta cum răspund persoanele fizice și juridice dacă nu respectă normele de mediu. În dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață. În domeniul protecției mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârșirea de fapte ilegale, dar și pentru daunele ecologice produse, s-a impus necesitate stabilirii răspunderii juridice.  Răspunderea juridică pentru faptele poluante este o răspundere de dreptul mediului, ce presupune existența unui element special- poluarea factorilor de mediu. Poluarea mediului poate fi rezultatul acțiunii umane dar și rezultatul unor fenomene naturale, prin care agenții poluanți intoxica, poluează factorii de mediu. Normele de dreptul mediului, reglementează și acele fapte care deși nu poluează în mod direct mediul, sunt sancționabile în condițiile stipulate prin acestea și atrag răspunderea juridică. 

În cadrul măsurilor care vizează protecția naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive și de reconstrucție ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală. Răspunderea juridică în dreptul mediului constă în complexul de drepturi și obligații care iau naștere ca urmare a încălcării prevederilor legale privind protecția mediului. Încălcarea dispozițiilor legale privind protecția mediului atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate. Prin răspundere juridică se înțelege obligația unei persoane de a suporta o anumită consecință juridică sau o anumită sancțiune, ca urmare a încălcării unui drept al altuia.

Persoanele fizice și juridice pot răspunde în 3 moduri:

– civil- prin răspundere civilă se sancționează în general o conduită reprobabilă, antisocială a subiectului de drept, persoane fizice sau juridice, care prin faptele lor produc pagube mediului în ansamblul său. Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară îndeplinirea mai multor condiții și anume: să fie săvârșită o faptă cu caracter ilicit, să existe un prejudiciu ecologic, să existe culpa autorului și existența capacității delictuale a autorului în momentul săvârșirii faptei. Elementul subiectiv al răspunderii civile este culpă. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 consacră în articolul 95 alineat 1 două principii care guvernează răspunderea civilă pentru fapte de mediu, răspunderea obiectivă independentă de culpă și răspunderea solidară în caz de pluralitate de făptuitori.

– penal- pentru a angaja răspunderea penală abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat și să reprezinte o amenințare serioasă a intereselor sociale în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al folosirii durabile a resurselor naturale, ori chiar să amenințe viața și sănătatea oamenilor și calitatea mediului înconjurător. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 privind protecția mediului prevede și sancționează o serie de fapte considerate infracțiuni, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală pentru care pedeapsa este amenda sau închisoarea. Infracțiunea de mediu reprezintă o categorie relativ nouă, de ultima generație, în cadrul general al infracțiunilor. având ca rezultat afectarea obiectivă a calității mediului său punerea în pericol a acestei valori sociale. Infracțiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul mediului. Răspunderea penală în acest domeniu se aplica ca ultima măsură și are ca sarcina protejarea relațiilor sociale de mediu prin reprimarea infracțiunilor ecologice. 

– contravențional – răspunderea contravențională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică având un rol economic și constituind totodată un mijloc important de prevenire. În dreptul mediului se recurse deseori la răspunderea contravențională pentru prevenirea sau combarea nerespectării prescripțiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere. Contravenția ecologică, poate consta într-o acțiune sau inacțiune, săvârșită cu intenție sau din culpă, iar forma răspunderii juridice care intervine este răspunderea contravențională ecologica ce prezintă o serie de trăsături proprii și care este strâns legată de alte instituții juridice ale dreptului mediului.  Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor cuprinse în normele privind protecția mediului, ori care nu îndepluinesc obligațiile legal ce decurg din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de răspundere contravențională a cărei întindere este proporțională cu gradul de poluare cauzat, cu consecințele și periculozitatea socială a faptei respective. Amenda contravențională se aplică de către persoanele împuternicite în numele organelor autorității administrative. constatarea contravenților se realizează de comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, cadre de poliție, jandarmi și personalul Ministerului Apărării Naționale, împuternicit în domeniile sale de activitate, conform atribuțiilor stabilite prin lege.