Obiectivului general îi sunt subordonate o serie de obiective specifice: [308807]

INTRODUCERE

Argument

Munții acoperă 24% [anonimizat] 12% [anonimizat] 14% se găsește în proximitatea zonelor montane.

[anonimizat], [anonimizat], recreere etc.

Regiunile montane reprezintă surse de origine pentru cele mai mari râuri de pe glob. [anonimizat] 40% [anonimizat], energie.

[anonimizat], sunt dintre cele mai sensibile la schimbările climatice și sunt afectate cu o rată foarte rapidă. [anonimizat], defrisările, [anonimizat], a serviciilor furnizate de acestea.

[anonimizat], adevărate refugii climatice pentru o serie de specii endemice. Ca efect a [anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat].

Habitatele naturale din zona montană funizează o serie importantă de bioresurse vegetale cu utilizări multiple: alimentare – [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] 50.000 de specii de plante sunt utilizate în fitoterapie și medicină, o proporție mare din populația umană utilizând produse derivate din plante în prevenția și tratamentul anumitor afecțiuni.

Datorită particularităților cadrului natural din zonele montane și a [anonimizat].

O resursă importantă din zona montană este specia Arnica montana L. (familia Asteraceae), [anonimizat]. Acestă specie are o [anonimizat]-[anonimizat], hematoamelor, afecțiunilor reumatice.

Colectarea irațională și modificările aduse habitatelor naturale ([anonimizat] – [anonimizat], aplicarea de îngrășăminte chimice etc.) au dus la periclitarea speciei în majoritarea arealelor de răspândire.

[anonimizat].

Astfel, în vederea evaluării bioproductivității speciei, a [anonimizat] a [anonimizat], ecologiei, biogeografiei și geografiei.

[anonimizat] a [anonimizat] a reacției speciei la modificările mediului natural și impactul antropic.

Lucrarea de față a avut drept scop utilizarea cunoștințelor și competențelor dobândite în cadrul programului de studiu pentru a contribui la cunoașterea biogeografică a [anonimizat]. [anonimizat] A. montana.

Obiectivul general al studiului este evaluarea impactului particularităților cadrului natural asupra abundenței și bioproductivității speciei A. montana în zona investigată.

Obiectivului general îi sunt subordonate o serie de obiective specifice:

Evaluarea caracteristicilor generale ale cadrului natural – relief, climă, hidrologie, sol;

Sintetizarea elementelor generale de biogeografie pentru zona investigată;

Evaluarea particularităților cadrului natural pentru arealele de creștere a speciei A. montana;

Evaluarea abundenței și bioproductivității speciei A. montana;

Evaluarea impactului factorilor de mediu asupra speciei A. montana.

Zona de studiu este reprezentată de teritoriul comunei Dorna Arini, județul Suceava. Selecția acestei zone pentru studiu a fost motivată de particularitățile zonei: suprafața mare a comunei, aplitudine mare a variației altitudinii (900 – 1850 m), diversitatea tipurilor de habitate (acvatice – râul Bistrița, forestier, fânețe și pășuni naturale). De asemenea, pe teritoriul comunei specia A. montana este bine reprezentată, găsindu-se atât în pajiști și fânețe cu diferite grade de antropizare (la altitudini mai joase, cât și în zone izolate, unde impactul antropic este foarte redus (la altitudini mai ridicate).

Astfel, zona de studiu prezintă o heterogenitate privind relieful, clima, utilizarea terenului, tipurile de habitate,vegetația, ce crează un gradient al paramterilor necesar formulării unor concluzii pertinente.

De pe teritoriul comunei Dorna Arini au fost luate în studiu 6 areale de creștere a speciei A. montana, și anume: Arini 1, Arini 2, Arini 3 (satul Dorna Arini), Ortoaia 1, Ortoaia 2 (satul Ortoaia) și Pietrul Bistriței (în apropierea vârfului Bogolin).

Pentru aceste 6 areale de creștere au fost realizate determinări privind particularitățile cadrului natural: climă, sol, utilizarea terenului etc.

*

* *

Prezenta lucrare a fost realizată în cadrul proiectului PNCDI-II, Nr. 74/2014 intitulat ”Dezvoltarea unui model funcțional de valorificare sustenabilă a diversității genetice și fitochimice a populațiilor naturale de Arnica montana L. din nordul Carpaților Orientali (ARMOREC)” (2014 – 2017).

Adresez cele mai respectuoase mulțumiri, pentru sprijinul profesional acordat pe parcurul elaborării prezentei lucrări, profesorului coordonator Asistent Universitar Dr. Francesca Chiriloaie și doamnei Profesor Universitar Dr. Maria Rădoane din cadrul Departamentului de Geogreafie, Facultatea de Istorie și Geografie a Universității “Ștefan cel Mare”din Suceava.

Mulțumesc, de asemenea, directorilor proiectului ARMOREC, Dr. CSII Doina Dănilă (2014 – 2017) și Dr. CSIII Camelia Paula Ștefanache din cadurl instituției coordonatoare Centrul de Cercetări Biologice “Stejarul”, Piatra Neamț, Sucursalaă a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice București. Analizele chimice ale probelor de sol au fost efectuate de către Dr. CSIII Valentin Grigoraș din cadrul INCDSB/ Centrul de Cercetări Biologice “Stejarul”, Piatra Neamț, căruia îi sunt recunoscător.

Istoricul cercetărilor

Pe teritoriul comunei Dorna Arini au fost realizate numeroase studii din domenii diverse, cum ar fi geologia, hidrologia, geomorfologia, economia, zoologia, botanica, ecologia etc. O parte din aceste studii au vizat în mod deosebit teritoriul comunei, iar în unele studii aceast teritoriu a reprezentat doar o mică parte din arealul de studiu.

Munteanu și colaboratorii (2004) au realizat un studiu privind depozitele de mangan din Munții Bistriței, studiul lor vizând și Muntele Pietrosul Bistriței, situat parțial pe teritoriul comunei Dorna Arini.

Râul Bistrița, ce traversează teritoriul comunei Dorna Arini, a fost obiectul unor studii de hidrologie (Cojoc et al., 2014) și gemorfologie privind formarea blocajelor de gheață pe cursul superior, respectiv evoluția fluzului de sedimente (Rădoane et al., 2010; Rădoane et al., 2013).

Dată fiind situarea arealului prezentului studiu în vecinătatea orașului Vatra Dornei – ce prezintă potențial turistic major, comuna Dorna Arini a fost inclusă în cadrul unor studii vizând potențialul turistic (Cruceanu et al., 2015) și profilul economic al zonei (Matri și Chiriță, 2011).

Din domeniul entomologiei, studiile realizate de către Pricop și Andriescu (2011) au dus la identificarea unei noi specii de insectă pe teritoriul comunei Dorna Arini, pe Muntele Pietrosul Bistriței. Gherghel și colaboratorii (2008) au realizat o evaluare a herpetofaunei din cadrul bazinului Bistriței, incluzând astfel și Dorna Arini în studiul lor.

Negrea și Pricop (2009A) și Minea și colaboratorii (2009) au realizat studii asupra speciei Andryala levitomentosa, specie de Asteraceae ce se găsește doar pe Muntele Pietrosul Bistriței.

Muntele Pietrosul Bistriței a fost, de asemenea, obiectul studiului comunităților de licheni (Popa, 2007).

Asoltani L. (2007, 2008) a realizat studii privind flora vasculara, respectiv vegetația de mlaștină din bazinul Negrei Șarului, incluzând astfel și teritoriul comunei Dorna Arini în evaluările sale.

Negrea și Pricop (2009B) au efectuat un studiu privind impactul antropic asupra speciei rare Calla palustris L. pe teritoriul comunei Dorna Arini.

Evaluarea comunităților vegetale cu Arnica montana din habitate naturale din regiunea centrală a Carpaților Orientali a fost realizată de către Mardari și colaboratorii (2015), și a vizat mai multe habitate de pe teritoriul comunei Dorna Arini.

Studii asupra speciei A. montana în comuna Dorna Arini au vizat, de asemenea, profilul fitochimi al acesteia (Ștefanache et al., 2014; Ștefanache et al., 2015).

Chinan și Mânzu (2014) au realizat o evaluare a diversității fungice din Depresiunea Dornelor, focusându-se asupra unei turbării situate lângă satul Ortoaia.

În zona aferentă comunei Dorna Arini au fost realizate 3 teze de doctorat:

Taras George Seghedin, 1986. Flora și vegetația munților Bistriței. Teză de doctorat. Institutul Agronomic Ion Ionescu de la Brad din Iași.

Asoltani, L., 2008: Diversitatea floristică și fitocenologică a ecosistemelor din bazinul râului Neagra Șarului. Teză de doctorat. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Biologie, 317 p;

Ștefanache C.P., 2014: Diversitatea fitochimică in vivo și in vitro a unor populații de Arnica montana L. din Carpații Orientali. Teză de doctorat. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Biologie, 187 p.

Comuna Dorna Arini a făcut parte din zona de studiu a proiectului intitulat ”Strategii agro-silvice pentru valorificarea și conservarea biodiversivității plantelor medicinale în contextul dezvoltării rurale durabile pe valea montana a Bistriței”, derulat în perioada 2007 – 2010. În cadrul acestui proiect au fost realizate evaluări privind caracterizarea cadrului natural, evaluarea bioresurselor vegetale cu utilizare fito-terapeutică, respective evaluarea potențialului lor de valorificare.

În perioada 2014 – 2017 se derulează proiectul intitulat ”Dezvoltarea unui model funcțional de valorificare sustenabilă a diversității genetice și fitochimice a populațiilor naturale de Arnica montana L. din nordul Carpaților Orientali (ARMOREC)” ce vizează, de asemenea, mai multe situri de pe raza comunei Dorna Arini.

Elemente generale de biogeografie

Biogeografia este știința care se ocupă cu răspândirea geografică a viețuitoarelor, plante și animale, și care explică această răspândire, cuprinzând atât fitogeografia cât și zoogeografia.

Obiectul de studiul al biogeografiei este reprezentat de lumea vie, componentă a mediului înconjurător, cu toate relațiile de interdependență formate în decursul timpului între florăș faună, respectiv între componenta biotică și factorii mediului geografic (Călinescu et al., 1972).

Raporturile stabilite între organismele vii în cadrul mediului natural, acvatic și terestru, în decursul evoluției lor au dus la formarea comunităților de plante și animale, numite și biocenoze. Așadar, se poate afirma că biogeografia studiază biocenozele.

Originile biogeografiei moderne pot fi urmărite până în perioada Renașterii. Deschiderea noilor rute de navigație, urmate de marile expediții a dus la introducerea unei varietăți de plante și animale exotice.

Biogeografia nu a apărut ca o știință distinctă, ci ca o știință limitrofă, între biologie și geografie.

Se consideră că persoana care a introdus metodele moderne de sistematică și biogeografie a fost Carl Linne (1709-1778). Fiind o persoană foarte religioasă, el credea că lumea este o colecție imensă de obiecte narturale date lui de către Dumnezeu, și a considerat că este datoria sa ca să descrie și catalogheze toate animalele și plantele (Antonescu et al., 1969).

Georges-Louis Buffon (naturalist, matematician, 1707 – 1788) a privit răspândirea geografică a organismelor în succesiunea lor istorică, legată de schimbarea feței pământului.

Naturalistul Johann Reinhold Forster (1729-1798), responsabil pentru catalogarea florei și faunei pentru a doua expediție a Capitanului Cook, a prezentat o viziune la nivel global a diferitelor regiuni naturale și biotei lor. A explicat cum diferite tipuri de floră se substituie unele pe altele odată cu schimbarea caracteristicilor mediului și a atribuit reducerea uniformă a diversității florei de la ecuator la poli schimbărilor altitudinale a încălzirii scoarței terestre. Aceste observații sunt fundamentale pentru domeniul biogeografiei, fiind printre primele descrieri ale gradientului latitudinal al diversității.

Charles Darwin (1809-1882), a avut o contribuție majoră pentru domeniul biogeografiei în cartea sa ”Originea speciilor prin selecția naturală” (”Origin of species by means of natural selection”, 1859) dedicând 2 capitole distribuției geografice.

Alfred Russel Wallace (1823-1913) a lucrat simultan cu Charles Darwin la teoria evoluției prin selecția naturală. Însă, spre deosebire de Drawin, care s-a dedicat altor aspecte privind evoluția, Wallace s-a focusat în principal pe biogeografie, publicând tratatul în două volume ”Distribuția geografică a animalelor” (1876) (Lomolino et al., 2004).

Emmanuel de Martonne (1873-1955) era de părere că obiectul biogeografiei este reprezentat de studiul repartiției viețuitoarelor pe glob și analiza cauzei ei, și că aceasta are două ramuri, și anume geografia plantelor (fitogeografia) și geografia animalelor (zoogeografia). El crede că această impărțire nu este rezultatul unei deosebiri de metodă de studiu, ci numai de obiect (animal sau plantă). Stuart L. arată că biogeografia analizează legăturile reciproce dintre vegetație, animale și mediu și pune accent pe condițiile mediului înconjurător (Călinescu et al., 1972).

Biogeografia, prin complexitatea fenomenelor pe acre le studiază, este în relație cu mai multe științe, ea fiind ca o știință de sinteză a diferitelor elemente ce formează obiectul de studiu al unor științe bine diferențiate precum botanica, zoologia, climatologia, pedologia etc.

Biogeografia poate fi considerată ca o disciplină a geografiei fizice, ea studiind învelișul vegetal actual și populațiile animale în diferite subdiviziuni naturale ale mediului geografic al Pământului, în dezvoltarea lor în funcție de relief, climă, soluri, activitatea umană și a altor elemente ale mediului geografic. Astfel, biogeografia este în interdependență cu diferite domenii ale geografiei cum ar fi geomorfologia, climatologia, pedologia, hidrologia etc.

Prin obiectul său de studiu, biogeografia este foarte strâns legată și de științele biologice, deoarece obiectul de studiu al acesteia, plantele și animalele, constituie obiectul unor științe biologice cum ar fi botanica, zoologia, ecologia, geobotanica și multe altele.

Ecologia furnizează informații importante pentru înțelegerea interacțiunii organismelor cu mediu. Botanica sistematică oferă cunoștințe asupra speciilor și celorlalte unități sistematice superioare și reacțiile lor cu mediul înconjurător.

Biogeografia are o mare importanță practică oferind date asupra răspândirii geografice a resurselor vegetale și animale (indici calitattivi și cantitativi), date asupra eficacității cultivării unor specii de plante de cultură (o bună cunoaștere a arealului natural de răspândire a unei specii poate duce la introducerea cu succes a unei noi specii in cultură), date asupra răspândirii speciilor invazive etc. (Călinescu et al., 1972).

Factorii de mediu și raporturile lor cu organismele

Cunoașterea relațiilor între organisme și mediul înconjurător, implică două etapeȘ studiul caracteristicilor mediului de viață ale organismelor și studiul reacțiilor organismelor în acest mediu.

Ansamblul condițiilor energetice, fizice, chimice și biologice care exista în imediata apropiere a organismelor constituie mediul înconjurător.

Factorii externi care exercită o acțiune asupra vieții orgenismelor și a comunităților lor constituie factorii ecologici sau factorii de mediu.

Factorii de mediu esențiali dezvoltării organismelor reprezintă condițiile de existență ale acestora.

Ca răspuns la acțiunea factorilor de mediu, organismele pot evita efectele negative prin:

Particularitățile comportării lor. Se observă în principal la animale, acestea fiind mobile, și includ: folosirea cuiburilor și vizuinelor, migrații etc. La plante astfel de reacții sunt mai rare – închiderea florilor în timpul ploii, strângerea foliolelor la mimoză când este atinsă.

Lărgirea amplitudinii ecologice și mărirea valenței ecologice a orgenismelor. Acestea sunt caracteristice pentru plante, care, fiind fixate în sol, nu pot evita prin alt mijloc acțiunile nefavorabile ale mediului. Mărirea gradului de rezistență la temperaturi scăzute se realizeaza prin modificări chimice, căderea frunzelor etc.

Restructurarea ciclului de dezvoltare, incluzând o perioadă de repaus a organismelor, care coincide cu perioada condițiilor celor mai nefavorabile. De exemplu hibernarea la animale sau dezvoltarea unor plante din zone aride doar în sezonul cu umiditate mai crescută.

Formarea unui fel de mediu intern ce opune rezistență mediului extern. Un exemplu în acest sens este homeotermia (temperatura constantă a organismului) la mamifere și păsări. Plantele își pot regla deasemenea temperatura, într-un oarecare grad, prin transpirație.

Factorii de mediu pot fi împărțiți în trei grupe, și anume: factori biotici, abiotici și antropici.

Factorii abiotici includ: factorii climatici (lumina, temperatura, umiditatea solului și a aerului, gazele din atmosferă, apă și sol, vântul, precipitațiile), factorul edafic, factorii geomorfologici (altitudinea reliefului, gradul de înclinare a pantelor, orientarea versanților).

Din grupa factorilor biotici fac parte relațiile fitogene, zoogene și biocenotice.

Factorul antropic include acțiunea voluntară sau involuntară a omului asupra organismelor.

A. Factorii abiotici

I. Climatici

Lumina

Influența luminii asupra organismelor este determinată atât de intensitatea ei, cât și de intensitatea iluminării, adică de cantitatea de lumină care care pe o anumită suprafață. Intensitatea iluminării variază cu latitudinea, altitudinea și cu durata iluminării în cursul zilei. Cantitatea de lumină variază și cu nebulozitatea, umiditatea atmosferică, cantitatea de praf din aer etc.

Lumina are un impact major asupra dezvoltării plantelor, fiind esențială pentru procesul de fotositeză, dar totodată influențând transpirația, respectiv creșterea și forma plantelor.

După reacția plantelor la condițiile de iluminare, se pot distinge 2 grupe ecologice: plante iubitoare de lumină (fotofile sau heliofite) și iubitoare de umbră (ombrofile sau sciafite).

Intensitatea luminii are impact și asupra animalelor, aceasta fiind utilă în orientarea acestora, influențând migrația unor păsări și colorația unor specii de animale.

Temperatura

Temperatura aerului și solului este unul dintre factorii cei mai importanți care condiționează și au un rol hotărâtor asupra proceselor vitale ale organismelor cât și asupra distribuției lor geografice.

Temperatura are un impact major asupra metabolismul plantelor, având totodată acțiune morfogenetică (influențează forma și culoarea organismului în cadrul unei aplitudini ale ei).

Teoretic, plantele se pot dezvolta în cadrul unei temperaturi cuprinse între 0șC și 45-50șC, deoarece citoplasma se coagulează la o temperatură ce depășește 50șC.

Temperatura influențează creșterea și dezvoltarea plantelor pe mai multe planuri: condiționează intensitatea fotosintezei, influențează intensitatea respirației și transpirației, germinarea semințelor, influențează secreția nectarului și forma plantelor.

Temperatura solului acționează în primul rând activitatea de absorbție a rădăcinii. Absorbția apei prin rădăcini este cu atât mai puternică cu cât solul este mai cald. Astfel, apare situația când, deși în sol se găsește suficientă apă, temperatura scăzutăâmpiedică absorbția apei, și astfel apare așa-numita sete fiziologică întâlnită în zonele nordice sau la altitudini mari).

După cerințele lor de căldură, plantele sunt împărțite în 4 categorii: megaterme (adaptate la temperaturi mai mari de +20șC, plante tropicale), mezoterme (plante adaptate la temperaturi între +15șC și +20șC, plante din climatul temperat cald), microterme (plante adaptate la temperaturi între 0șC și +15șC, conifere și plante din zonele temperate reci), hekistoterme (adaptate la temperaturi scăzute, plante din zona polară și alpină).

Temperatura joacă un rol important și asupra activității animalelor, accelerând-o până la o limită sau încetinind-o. La temperaturi scăzute animalele poichiloterme (cu sânge rece) își încetează activitatea, iar unele animale hometoterme (cu sânge cald) intră ân hibernare. De asemenea, temperatura influențează mărimea corpului, grosimea pielii și abundența părului, culoarea, timpul de dezvoltare.

Există o corelație între variația în latitudine și altitudine a temperaturii și răspândirea organismelor. Variația temperaturii dinspre poli spre ecuator produce o schimbare a vegetației latitudine și împărțirea ei pe zone mai mult sau mai puțin paraleleȘ tundra, păduri de rășinoase și foioase, stepe, păduri tropicale umede etc.

Legate tot de variațiile temperaturii sunt și etajele de vegetație care exprimă modificările altitudinale ale factorului termicȘ etajul aplin, al pădurilor de rășinoase, făgetele etc.

Umiditatea solului și aerului

Importanța umidității solului și aerului este foarte mare pentru vegetație, viața neputând fi posibilă fără apă.

Apa este vehiculatoarea sărurilor minerale necesare vieții plantelor, substanțe luate din pământ odată cu ea prin rădăcini. Astfel, umiditatea din sol influențează forma rădăcinii, în zonele secetoase rădăcinile fiind lungi, și sub formă de țăruș (rădăcini pivotante).

După necesarul de apă din sol, plantele se clasifică în: hidrofite (plante acvatice), higrofite (plante terestre ce preferă o umiditate ridicată), mezofite (preferă condiții de umiditate moderate), xerofite (se dezvoltă în condiții aride). Vaporii de apă conținuți în atmosferă sunt de asemenea necesari dezvoltării plantelor.

II. Factorul edafic

Solul și vegetația

Cele mai multe plante au nevoie de sol atât ca suport fixator, cât și pentru substanțele minerale conținute în el ce sunt extrase ca soluții apoase.

Unele elemente minerale cuprinse în sol sunt absolut necesare pentru viața plantelor: fosforul, potasiul, sodiul, calciul, magneziul, siliciul și azotul. Însușirile fizico-chimice ale solului (reacție, compoziție chimică, structură, textură) influențează direct sau indirect morfologia, fiziologia și repartiția vegetației.

După reacția solului se disting: plante oxifile (pH mai mic de 7), neutrofile (se întâlnesc în soluri neutre) și bazifile (preferă soluri alcaline).

După compoziția chimică a solului plantele sunt: halofile (cresc pe soluri sărate) nitrofile (preferă solurile bogate în azotați), calcifile (se întâlnesc pe solui cu un conținut ridicat de calciu).

După textura și mobilitatea solului plantele se împart în: plante psamofile (cresc pe soluri nisipoase), hasmofile (cresc pe stânci) și litofile (cresc pe grohotișuri).

Factorii geomorfologici

Factorii geomorfologici reprezintă aspecte ale configurației suprafeței terestre la scară locală sau regională și joacă un rol deosebit în ditribuția organismelor.

Altitudinea reliefului

Prin altitudine, relieful modifică parametrii climatici. Cu cât altitudinea reliefului este mai mare, cu atât temperatura este mai scăzută, umiditatea mai ridicată, radiația solară mai intensă, vânturile mai puternice, nebulozitatea ridicată, presiunea atmosferică scăzută.

Gradul de înclinare a pantelor

Gradul de înclinare al pantelor influențează unghiul de cădere a razelor solare (determină viteza de încălzire a terenului), formarea solului, grosimea lui și posibilitatea acoperirii cu vegetație.

Orientarea versanților

Între expunerea versanților și ceilalți factori ecologici, ce contribuie la repartizarea organismelor în cadrul învelisului geografic, există o relație directă.

În emisfera nordică la latitudinea de aproximativ 45ș, versanții orientați spre sud și este primesc cea mai multă lumină și căldură, fiin și mai arizi decât cei nordici. De aceea, pe pantele sudice se formează o vegetație xeromofă, care se deosebește profund de vegetația pantelor nordice în care predomină elemente mezofile sau hidromezofile. De asemenea, pe pantele sudice vegetația își începe activitatea mai devreme, în timp ce pe cele nordice stratul de zăpadă mai persistă.

B. Factorii biotici

O deosebită importanță în repartiția organismelor o prezintă factorii biotici, adică ansamblul acțiunilor pe care organismele le exercită unele asupra altora.

Din categoria factorilor biotici fac parte raporturile reciproce dintre plante (relații fitogene), raporturile dintre reprezentanții lumii animale (relații zoogene) și relațiile dintre plante și animale (relații biocenotice).

I. Relații fitogene

Legăturile de plante pot fi variate, de dependență directă sau de concurență pentru a beneficia unul de altul sau de mediul în care trăiesc.

Parazitismul

Această relație presupune o integracțiune între două organisme, în care una dintre părți este avantajată, consumând materie vie sau produse metabolice de pe urma celeilalte, dar fără să o distrugă. Exemple în acest sens sunt: vâscul de stejar (Loranthius europaeus), muma pădurii (Lethraea squamaria) parazit pe rădăcinile alunului (Corylus avellana).

O altă formă este semi-parazitismul în care planta poate să asimileze, fiind verde, dar o parte din substanțele organice de care are nevoie și le completează de la o altă plantă.

Simbioza

Relație în care ambele părți sunt avantajate. Astfel sunt legăturile reciproce care există între plantele superioare și micromorganismele libere. Un exemplu în acest sens sunt nodozitățile formate de bacterii din genul Azobacter în rădăcinile plantelor leguminoase (Fabaceae), ce favorizează asimilarea azotului. Legături asemănătoare sunt și între plantele superioare și cioperci, acestea din urmă formând micorize în rădăcinile plantelor, ce favorizează absorbția apei și sărurilor minerale. În schimb, ciuperca utilizează o parte din metaboliții produși de plante.

Allelopatia

O categorie aparte de relații fitogene poate fi pusă în evidență de substanțele emise de diferite plante vasculare și care inhibă dezvoltarea altora. Un exemplu în acest sens este este nucul. În livezile de nuc covorul ierbos este foarte sărac, multe specii de legume nu pot fi cultivate sub coronamentul sau în apropierea acestor arbori (Sîrbu, 2011).

Relații mecanice

Aceste relații au loc în conviețuirea apropiată a plantelor, de exemplu între liane și arbori sau între epifite și arbori. Lianele folosesc alte plante numai ca suport, fără să le dăuneze.

Competiția

Această relație existentă între plante se caracterizează prin lupta care se dă între ele pentru ocuparea spațiului, atât pe orizontală cât și pe verticală. Astfel există o concurență a plantelor pentru lumină, apă, nutrienți etc.

II. Relații zoogene

Există reporturi prin contact sau găzduire, de concurență, de cooperare sau de exploatare.

Dintre relațiile zoogene pot fi menționate: comensalismul (unu organism beneficiază de pe urma altuia, însă fără a-l afecta), mutualismul (ambele organisme sunt avatanjate), concurența, cooperarea și parazitismul.

III. Relații biocenotice

Interacțiunile dintre organisme sunt multiple, existând o acțiune exercitată de animale asupra plantelor, și în același timp o interacțiune între plante și animale.

Animalele influențează repartiția plantelor prin rolul lor în polenizarea și diseminarea acestora, aportul de nutrienți. De asemenea, unele animale (insecte și mamifere mici) pot consitui sursa de hrană a unor plante carnivore.

Majoritatea animalelor sunt ierbivore, astfel plantele având un impact major asupra ditribuirii acestora.

C. Factorul antropic

Omul a modificat compoziția floristică și faunistică a diferitelor comunități de organisme ori a acționat direct asupra ariei de repartiție a diverșilor taxoni.

Comunitatea științifica dezbate afirmația că noi acum trăim în antropocen (epoca omului), când activitățile umane lasă urme semnificative asupra Terrei. Aceste activități alterează topografia, climatul, ecosistemele și procesele asociate suprafeței pamantului (Tarolli et al., 2014).

Cresterea progresivă a agriculturii intensive, a industrializării și a urbanizării a transformat peisajele naturale prin schimbarea topografiei, a vegetației, a proprietaților fizice și chimice ale solului și a echilibrelor solului, provocând astfel schimbări majore în reținerea și exportul de sedimente și nutrienti (Jefferson et al., 2013).

Influența omului este extinsă, mai putin de 25% din suprafața fără gheață a Pământului poate fi considerată sălbatică (Ellis și Ramankutty, 2008).

Omul influențează răspândirea viețuitoarelor prin restrângerea habitatelor acestora (defrisări, drenări etc.), introducerea și aclimatizarea de specii noi în scopuri economice, supraexploatarea unor specii de plante, vânatul excesiv, poluarea apei, aerului și solului etc.

CAPITOLUL 1 – AȘEZAREA GEOGRAFICĂ, ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ

Comuna Dorna Arini este situată în Depresiunea Dornelor, în zona de contact dintre Munții Bistriței (Masivul Pietrosul) și Masivul Giumalău. Limita din partea nordică și nord-vestică este plasată pe culmea Giumalăului. În partea sudică teritoriul se extinde pe versantul nordic-vestic al Muntilor Bistriței. Din punct de vedere matematic teritoriul comunei este delimitat de următoarele coordonate 47ș27'35" și 47ș16'45", latitudine nordică și 25ș24'03" și 25ș32'42" longitudine estică.

Încadrarea spațială a celor 5 areale naturale cu A. montana luate în studiu de pe raza comunei Dorna Arini sunt prezentate în figura xxx.

Comuna este constituită din șase sate: Cozănesti, Dorna Arini, Ortoaia, Gheorghițeni, Rusca și Sunători, Cozănești fiind reședința comunei.

Teritoriul comunei este traversat de râul Bistrița, care îl desparte în două sectoare asimetrice: cel drept (dinspre Masivul Pietrosul) domol, cu terase etajate și muscele prelungi de o înaltime redusă (900 – 1200 m), iar cel stang (al Masivului Giumalău) abrupt și fără terase. Aria studiată pentru populațiile de A. montana identificată în cadrul cercetărilor efectuate este situată în sectorul dinspre Masivul Pietrosul de pe teritoriul comunei Dorna Arini.

Fig. 3.1. Imagine tridimensionala asupra reliefului bazinului Bistritei între Vatra Dornei și Piatra Neamț

CAPITOLUL 2 – RELIEFUL

Relieful este de tip muntos, cu altitudini medii de 1100 m, iar cele maxime ating 1857 m, în Vârful Giumalău și 1791 m în Varful Pietrosu Bistritei. Analizând hipsometria reliefului se constată că peste 80% din suprafață se încadrează în limitele altitudinilor care depășesc 1000 m.

Arealul situat sub altitudini de 1000 m aparține fundului depresionar, considerat ca fiind compartimentul Dorna Arini – Rusca, al Depresiunii Dornelor și care se extinde și pe afluenții Bistriței: Arinelul, Arinișul, Ortoaia, Rusca și Cozănești. În acest golf depresionar se înregistrează cele mai mici altitudini din depresiune.

Arealele investigate s-au situat la altitudini cuprinse între 885 și 1050 m, fiind situate pe ambele maluri ale pârâului Ortoaia, respectiv pârâul Arini, terenurile având pante cu înclinații cuprinse între 35 – 50o și expoziție diferită (S; SE; SV; NV).

2.1. Caracteristici morfometrice și morfografice

(hipsometrie, fragmentare orizontala, energie de relief, geodeclivitate)

2.2. Tipuri de relief

(tectono-structural, sculptural, fluvial, fluvio-denudațional, antropic)

Procese geomorfologice actuale

2.3 Relația relief-vegetație

CAPITOLUL 3 – CLIMA

Sub aspect climatic arealul se încadrează în climatul montan, cu două topoclimate complexe: topoclimatul de depresiune și topoclimatul montan. Topoclimatul de depresiune se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 4,5 – 6,0șC. Iernile sunt deosebit de reci, media lunii celei mai reci, ianuarie, fiind între -5 și -7,0șC. Verile sunt răcoroase, media lunii celei mai calde iulie, fiind între 14,0șC și de 16,0șC. În depresiune sunt frecvente inversiunile termice, mai ales iarna, noaptea și în prima parte a dimineții, fapt ce determină înregistrarea unor valori de temperaturi, care în sezonul rece pot cobori sub -30șC, minima absolută la Vatra Dornei pe 13 ianuarie 1950 fiind de -36.5șC. De altfel, depresiunile Carpaților Orientali sunt printre ariile cu cele mai reci ierni din România. Zilele cu îngheț se produc în medie timp de jumătate din an (Apostol și Apăvăloae, 2002; Machidon et al., 2012).

Umezeala relativă este ridicată pe tot parcursul anului, fiind cu medii de peste 78% în toate lunile anului. Datorită adăpostului în fața circulației vestice constituit de aria montană orientată nord-sud, care desparte depresiunea în două compartimente, arie ce produce foehnizări, compartimentul estic, ce cuprinde zona în studiu, are mai multe zile senine, este mai cald (și datorită altitudinii mai scăzute) și mai uscat. Deși scade față de partea vestică, nebulozitatea medie anuală rămîne la valori ridicate (în jur de 80%).

Precipitațiile, în compartimentul estic al Depresiunii Dornelor, prezintă valori medii de cca 600 – 650 mm pe an, crescând în aria studiată, la îngustarea văii Bistrtiței, la cca 700 mm și atingând pe culmile ramei estice a depresiunii, peste 900 mm. Distribuția pe cele două semestre este disproporționata, 30% în semestrul rece și 70% în semestrul cald (Apostol și Apăvăloaie, 1984; Apostol și Pârvulescu, 1987).

Topoclimatul montan este caracterizat prin temperaturi mai coborâte, care pe culmile Giumalăului ajung la 0 – 1șC; precipitatii medii anuale se incadrează între 900 – 1000 mm/an și o intensificare a vânturilor.

3.1 Factori climatogeni

3.2. Particularitati ale elementelor climatice

(temperatura, precipitatii, umezeală, vantul etc)

3.3 Importanța factorului climatic pentru vegetație și faună

CAPITOLUL 4 – HIDROLOGIA

Rețeaua hidrografica este bogată, râul principal fiind Bistrița care străbate teritoriul comunei de la SV catre NE și primește aici o serie de afluenți cu debite bogate precum: Neagra Șarului, Arinelul, Arinișul, Ortoaia, Rusca I și II, Osoi, Sunători, Zugreni, Buliceni, Călinesti, Arsăneasca, Bolătau, Gheorghițeni, Colbu.

4.1. Apele de suprafață

4.2. Apele de adancime

4.3. Influenta factorului hidric asupra vegetației si faunei

CAPITOLUL 5 – SOLURILE

Solurile caracteristice teritoriului comunei Dorna Arini sunt cele din clasa cambisoluri prin tipurile eutricambosol și districambosoluri. La altitudini mai mari apare clasa spodisolurilor, iar pe fundul văilor apar hidrosolurile (gleizate și pseudogleizate).

5.1. Tipuri de sol

5.2. Influența tipului de sol asupra vegetației și faunei

CAPITOLUL 6 – DESCRIEREA BIOGEOGRAFICĂ A TERITORIULUI COMUNEI DORNA ARINI

PARTEA 1 – Elemente de biogeografie pe teritoriul comunei Dorna Arini

Studiul nostru s-a focusat în principal asupra florei și vegetației……………

6.1. Caracterictici generale

În ceea ce privește ariile natrurale protejate, pe teritoriul se situează parțial Situl Natura 2000 ROSCI0196 Pietrosul Broștenilor-Cheile Zugrenilor, sit de importanță comunitară declarată prin Ordinul Ministrului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1964/13.12.2007.

6.2. Tipuri de habitate

Ecosistemele prezente în comună sunt :

– forestier – păduri și alte terenuri cu destinție forestieră;

– fânețe și pășuni naturale, parcele agricole de mici dimensiuni;

– acvatic – râuri și pâraie, bălti, terenuri mlăștinoase.

Dintre ecosistemele menționate, populațiile de arnică au fost identificate în fânețe și pășuni naturale, mai mult sau mai puțin antropizate. În unele dintre arealele cu arnică trecerea de la destinația forestieră la pajiște a avut loc în ultimii 5 – 6 ani.

6.3. Flora și vegetația

6.3.1. Caracterizarea etajelor și zonelor de vegetație

Etajul nemoral? Trebuie de verificat exact ce etaje/zone de vegetatie se regasesc pe teritoriul comunei DA; Etajul boreal? Idem; Sau (Paduri, nemorale si boreale+pasuni si fanete)…atentie la LAND COVER versus LAND USE….

6.3.2. Vegetația intrazonală și azonală

(vegetatia de lunca?de mlastini?ce este pe acolo, care iese din tiparul etajelor si zonelor de vegetatie)

6.4. Fauna

PARTEA 2 – Evaluarea distribuției și abundenței speciei Arnica montana în contextul factorilor de mediu caracteristici comunei Dorna Arini

6.5. Arnica montana – bioresursa montană

6.5.1. Date generale privind specia A. montana

Arnica montana L. este o specie erbacee perenă din familia Asteraceae, cu utilizare medicinală tradițională în Europa, pentru care însă interesul s-a menținut ridicat de-a lungul timpului. Principalele proprietăți care stau la baza utilizării în fitofarmacie sunt date de activitatea anti-inflamatorie a extractului, datorată în principal lactonelor sescviterpenice și compușilor fenolici. Extractul de arnică este utilizat tradițional în fitopreparate de uz topic pentru tratamentul simptomatic al durerilor musculare, entorselor, hematoamelor, durerilor reumatice, în recuperarea post-operatorie. De asemenea, A. montana este utilizată în homeopatia umană și veterinară, respectiv în industria cosmetică, fiind inclusă într-o gamă largă de produse (Anonim, 2001; Patri și Silano, 2002).

Deși A. montana a fost comună în pajiștile montane, în ultimii ani s-a observat un declin rapid al speciei ca rezultat al fragmentării habitatelor, degradării pajiștilor și a colectării excesive. În consecință, specia este considerată ca fiind una dintre cele mai periclitate specii praticole din Europa Centrală (Parolo et al., 2008).

În România, specia este considerată rară (Sârbu și Chifu, 2003) sau vulnerabilă (Oltean et al., 1994; Negrean, 2001). A. montana este inclusă fără nicio specificație asupra categoriei sozologice, în Directiva Consiliului Europei 92/43 EEC (Directiva Habitate) referitoare la conservarea habitatelor naturale si a florei și faunei sălbatice adoptată la 21 mai 1992 (ANEXA 5), cu specii de plante și animale de interes comunitar a căror prelevare din natură și exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management.

De asemenea, este inclusă fără nicio specificație asupra categoriei sozologice, în Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (ANEXA 5 A) cu specii de plante și de animale de interes comunitar, cu excepția speciilor de păsări, a căror colectare din natură și exploatare fac obiectul măsurilor de management.

România este una dintre principalele țări europene, alături de Spania și Elveția, care furnizeză material vegetal de Arnica montana pe piața mondială. În România, materialul vegetal este colectat în principal din habitate naturale. Conform unui studiu efectuat de Kathe și colaboratorii (2003), în anul 2001, în România au fost colectate 28 de tone de inflorescențe de arnică, din care 90% au fost direcționate către export.

6.5.2. Taxonomia și corologia genului Arnica

Familia Asteraceae cuprinde circa 1300 de genuri și 23000 de specii răspândite pe toate continentele, exceptând Antarctica. Sunt abundente în regiunile temperate, sau în habitatele mai reci ale regiunilor tropicale. Nu sunt comune în regiunile joase și calde ale pădurilor tropicale. Uneori, ele apar solitar, ocupând arii mici din păduri sau stâncării (Bohm și Stuessy, 2001). În flora României vegetează circa 53 de genuri cu peste 320 de specii (Ștefan și Oprea, 2007).

Genul Arnica cuprinde plante erbacee, perene prin rizom. Frunzele sunt simple, de obicei bazale, foarte puține caulinare, opuse. Florile sunt galbene, bracteele involucrale erbacee, de obicei dispuse pe două rânduri. Receptaculul este convex, pubescent. Florile ligulate sunt femele, iar cele tubulare hermafrodite. Achenele prezintă nervuri, iar papusul este alcătuit dintr-un singur rând de peri simpli (Tutin et al., 1976).

Conform Flora Europaea, în Europa se găsesc două specii ale genului, și anume Arnica angustifolia și Arnica montana. A. angustifolia prezintă frunze de 0.5 – 2 cm lățime, îngust oblanceolate până la eliptic-lanceolate, de obicei răsfirate pe tulpină, iar A. montana prezintă frunze de 2 – 4 cm lățime, obovate sau eliptic până la oblanceolate, de obicei aglomerate aproape de baza tulpinii. Arnica angustifolia se găsește în pajiști calcicole din Europa Arctică.

Arnica montana L.

Sp. Pl. 884 (1753) (Syn. Doronicum montanum Lam., D. arnica Desf.)

Specie erbacee perenă, cu un rizom cilindric gros, din care pornesc rădăcini firoase. Tulpinile de (15-) 25 – 60 cm. Frunzele inferioare și bazale de 6 – 17 (1.2) 2 – 4 (-5) cm, obovate sau eliptic până la oblananceolate, dens pubescente cu peri glandulari sau puberulente pe suprafața superioară. Capitulul de 1 – 3 (-7); pedunculul de obicei cu 2 bractei linear-lanceolate alternante, cu peri glanculari și peri lungi eglandulari. Bracteele involucrale de (12-) 14 – 17 2 – 3 mm, lanceolate. Ligulele de 18 – 25 (-30) (4-) 5 – 8 mm, cu 2 – 3 dinți de 2 – 3 mm. Achenele de 6.5 – 9 mm; papusul aproape la fel de lung ca și corola. În pajiști, fânețe, în principal în zona montană, oarecum calcifuge. Din S. Norvegiei și Letonia până în S. Portugaliei, N. Apeninilor și S. Carpaților. Au Be Cz Da Ga Ge He Ho Hs Hu It Ju Lu No Po Rm Rs (B .C. W) Su.

(a) Subsp. montana L.: Frunzele inferioare obovate până la eliptice, 2 – 5 cm lățime, subsesile. Bracteele involucrale de 18 – 24 cm; capitulul de 5 – 8 cm în diametru. 2n=38. Se găsește în toată aria de răspândire a speciei, exceptând Portugalia.

(b) Subsp. atlantica A. Bolos, Agron Lusit. 10: 113 (1948): Frunzele inferioare oblanceolate. (1.2-) 1.7 – 2.5 cm lățime, scurt pețiolate. Bracteele involucrale în număr de 11 – 18; capitulul de 4 – 5 cm în diametru. Din S-V Franței până în S. Portugaliei.

Pentru specia Arnica montana, în România sunt utilizate următoarele denumiri populare: carul pădurilor, carul-zânelor, ciudă, cujbă, iarba-soarelui, podbal de munte, roit, tabacul-câmpului (Ardelean și Mohan, 2008).

Fig 1.1. Distribuția speciei A. montana în Europa

(sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Location_of_Arnica_montana.svg )

6.5.3. Factorii de mediu cu impact asupra speciei A. montana

Schimbările de mediu și problemele de sustenabilitate ce au apărut în urma acestora dar și a colectării excesive, iraționale, au avut ca rezultat angajarea unor eforturi considerabile îndreptate către studii de ecologie și elaborarea de planuri de gestionare sustenabilă a populațiilor naturale de A. montana din Europa.

În ceea ce privește valorile indicilor ecologici, Arnica montana L.este specie de lumină plină (L9), cu răspândire în zone răcoroase montane (T4), pe soluri moderat umede-reavăne (U5), crește mai ales pe soluri acide (R3), preferă soluri foarte sărace în azot mineral (N2); ambianța cenotică în care este mai frecvent întâlnită: Potentillo-Nardion, Triseto-Polygonion (Ardelean și Mohan, 2008).

Astfel, factorii abiotici cu impact asupra speciei A. montana sunt: temperatura, radiația solară, umiditatea, particularitățile fizico-chimice ale solului. Acțiunea acestor parametri asupra plantei poate fi directă – prin influența lor asupra disponibilității nutrienților șiasupra proceselor fiziologice, dar și indirectă – prin modificarea relației ei cu mediul biotic.

În cadrul unui experiment de translocare, realizat pentru a simula efectele încălzirii globale, s-a evidențiat că temperaturile mai ridicate de la altitudini mai joase intensifică activitatea speciilor fitofage care consumă frunzele speciei A. montana (Bruelheide, 2003). Modificările particularităților chimice ale solului pot periclita simbioza micorizică pe care A. montana o realizează cu o serie de specii de fungi (Ekstam și Forshed, 1992).

Alți predictori de mediu ce pot influența distribuția speciei A. montana includ: altitudinea, înclinația pantei, expoziția, geomorfologia (Parolo et al., 2008).

Particularitățile biologice (ciclul de dezvoltare, particularități ale sistemului de reproducere) și ecologice (tipul de habitat) ale speciei, fac ca distribuția și abundența speciei în habitatele naturale să fie puternic influențată de o serie de factori biotici (Ștefanache și Tănase, 2012).

Interacțiunile biotice cu impact în distribuția și abundența speciei în habitatele naturale sunt reprezentate de prădătorism (ierbivorie), mutualism, competiție, respectiv boli și dăunători.

Prădătorismul – Fitofagia . Studiile asupra influenței speciilor fitofage (melci și limacși) au evidențiat că A. montana este restricționată la altitudini înalte deoarece presiunea exercitată de fitofagi este mai mică decât la altitudini joase (Marquis, 1992; Hanley et al., 1995; Bruelheide și Scheidel, 1999; Scheidel și Bruelheide, 1999; Bruelheide, 2003; Scheidel și Bruelheide, 2005).

Simbioza micorizică. A. montana posedă fungi micorizanți arbusculari, ce sporesc eficiența fotosintezei și biosinteza de compuși biologic acitivi (Eriksen et al., în 2002; Zubeck et al., 2009).

Polenizarea entomofilă. Specia A. montana este dependentă de polenizatori (Vergeer et al., 2005), fiind vizitată de diferite grupuri de insecte, dar predominant de sirfide și unele specii de albine (Luijten et al., 2002).

Competiția. Habitatele cu A. montana sunt în general reprezentate de pajiști secundare iar caracterul oligotrofic a acestor habitate generează instalarea naturală a speciilor cu cerințe mai reduse față de substanțele nutritive din sol (Stoie și Rotar, 2008). Astfel, specia A. montana intră în competiție cu alte specii oligotrofe, cum ar fi Dactilys glomerata (Jurkiewicz et al., 2010).

Boli și dăunători. Plantele de Arnica sunt foarte sensibile la micoze, cauzate de specii de Phytophthora și Phoma. Dintre boli, trebuie de asemenea menționată făinarea (Anonim, 1987). Din grupul dăunătorilor, se remarcă insecta Tephritis arnicae (familia Thephritidae, ordinul Diptera), care își depune ponta în inflorescențele plantei, afectându-i astfel dezvoltarea.

6.6. Metode de lucru utilizate în studiul asupra speciei A. montana

6.6.1. Descrierea cadrului natural în arealele investigate

6.6.1.1. Delimitarea/caracterizarea arealelor investigate (GIS)

……………………………..

6.6.1.2.Întregistrarea datelor meteo

Înregistrările parametrilor climatici s-au realizat prin intermediul a trei tipuri de senzori, în vederea înregistrării valorilor pentru temperatura aerului, temperatura și umiditatea solului, respectiv radiația solară.

Primul model utilizat este HOBO“UTBI_001-TidBit”, pentru monitorizarea temperaturii din sol până la o adâncime de 10 centimetrii (Fig. 1). Acest tip de senzor permite înregistrarea unor temperaturi cuprinse in intervalul -20° – +70°C. Precizia de măsurare este de de 0.2°C peste 0° pana la 50°C. Senzorul comunică cu dispozitivul portabil de citire date prin intermediul unui dispozitiv special (Fig. 2).

Al doilea model de senzori utilizați în experiment este HOBO “U23_001”, care a permis înresistrarea în timp real a valorilor temperaturii și umidității relative a aerului (Fig. 3, 4). Senzorul intern poate inregistra temperaturi cuprinsein intervalul -40° – +70°C. Sensibilitatea senzorului este 0.2° peste 0° până la 50°C. Rezoluția de înregistrare este de 0.02°C la temperatura medie de 25°C. Senzorul de umiditate relativă poate înregistra valorile cuprinse intre 0-100% RH, în intervalul de temperatură -40° – +70°C. Rezoluția de înregistrare este de 0.03% RH. Intervalul de înregistrare poate fi setat începând de la 1 minut.

Al treilea tip de senzori utilizați este HOBO ”UA_002_64-Pendant T” prevăzut cu două canale care înregistrează temperatura aerului și intensitatea luminii (Fig. 5). In siturile Arini 3, Sabasa, Rarău, Pietrosul Bistriței, Călimani 2000 și Ceahlau, senzorul s-a folosit pentru a înregistra temperatura din sol. Senzorul ce înregistrează temperatura funcționează în condiții optime în intervalul -20° – +70°C. Acuratețea de măsurare este de ±0.47°C la temperatura optimă de 25°C. Rezoluția de inregistrare este de 0.1°C la acceași valore optima atemperaturii de 25°C. Intensitatea luminii poate fi sesizată în intervalul 0 – 320,000 lux.

Fig. 5. Senzor de înregistrare a temperaturii aerului, a intensității luminii și a temperaturii din sol model HOBO ”UA_002_64-Pendant T”

Pentru temperatura aerului și solului au fost calculate medii………

6.6.1.3. Analiza chimică a probelor de sol

A. Pregătirea probelor în vederea realizării determinărilor

Post prelevare, probele de sol au fost lăsate la uscare la temperatura camerei. După uscare, au fost îndepărtate manual de resturile vegetale din acestea. În acest stadiu, probele au fost măruntițe și trecute prin ciurul cu Φ=2 mm. Astfel condiționate, probele de sol au fost păstrate în pungi de plastic cu autoînchidere. Probele supuse analizelor au fost obținute prin metoda sfertuirii. Pentru o serie de determinări probele preparate după metodologia menționată anterior au fost mojarate și trecute prin sita cu Φ=0.1 mm.

B. Determinarea pH-ului

pH-ul a fost determinat într-o soluție de CaCl2 0.01M. Suspensia de sol, preparată într-un raport 1:2.5, a fost agitată timp de 5 minute, lăsată pentru echilibrare timp de 60 de minute după care a fost efectuată măsurătoarea cu pH-ul digital.

C. Determinarea fosforului disponibil

Determinarea fosforului disponibil a fost realizată după metoda Egner-Riehm-Domingo (1960). Fosfații au fost extrași din proba de sol cu o soluție de acetat-lactat de amoniu la pH=3.75 prin agitarea suspensiei timp de 2 ore la temperatura camerei. După agitare, proba a fost filtrată (SOLUȚIA 1). Fosfații din filtrat au fost dozați colorimetric, folosind metoda ce implică utilizarea acidului molibdenic (molibdat de amoniu, azotat de bismut, acid azotic), a unui reactiv acid (azotat de bismut, acid azotic) și a unei soluții reducătoare (acid 1-amino-2-naftol-4-sulfonic, sulfit de sodiu anhidru și metabisulfit de sodiu); măsurarea intensității culorii rezultate a fost facută la 690 nm, la spectrofotometrul Jenway 6300 Visible.

D. Determinarea potasiului

Soluția supusă analizei este cea obținută la determinarea fosforului, prin utilizarea acetat-lactatului de amoniu (SOLUȚIA 1). Determinarea cantitativă a potasiului a fost efectuată prin flamfotometrie, utilizând un flamfotometru Jenway FP7.

E. Determinarea magneziului

Magneziul din probele de sol a fost mobilizat prin extracție cu o soluție de acetat de amoniu 1N la pH=7; ionii de magneziu din sol au fost înlocuiți prin schimb ionic și trecuți astfel în soluție de ionii de NH4+, care se aflau în exces în soluția de extracție. Dozarea magneziului a fost facută complexometric, prin titrimetrie.

F. Determinarea carbonului organic

Carbonul din proba de sol trecută prin ciurul de 0.1 mm, a fost oxidat de către anhidrida dicromică (Cr2O72-) în exces, în prezența acidului sulfuric, prin menținerea probei la 100°C timp de 20 de minute. Excesul de anhidridă a fost titrat cu o soluție de sare Mohr 0.2N, folosind ca indicator ortofenantrolina.

G. Determinarea azotului total

Determinarea azotului total a fost realizată prin metoda Kjeldahl (1883). Prima etapă a acestei metode implică mineralizarea probei: materia organică din sol a fost mineralizată prin fierbere timp de 3 – 5 ore cu acid sulfuric concentrat în prezența unui catalizator (compus din sulfat de sodiu anhidru și sulfat de cupru). Procedura a fost efectuată într-un mineralizator Velp DK6.

A doua etapă implică dozarea azotului din soluție: azotul din proba de sol, trecut în soluție sub formă de sulfat de amoniu, a fost eliberat în prezența hidroxului de sodiu și captat prin distilare într-o soluție de acid boric. Titrarea amoniacului a fost facută direct, cu o soluție de acid sulfuric N/14 în prezența unui indicator mixt (verde de bromcresol + roșu de metil).

6.6.2. Evaluarea abundeței și bioproductivității speciei A.montana

Pentru studiul comunităților vegetale, biologii și ecologii utilizează un număr de metode, metoda folosită fiind selectată în funcție de obiectul studiului. Majoritatea metodelor sunt cantitative, implicând colectarea de date numerice despre numărul de indivizi, dimensiunea plantei și dimensiunea ariei ocupate de o specie vegetală. Metodele calitative sunt mai rar folosite.

Cele mai uzitate metode de prelevare de probe este metoda cvadratului (pătratului) și metoda transectului. Metoda cvadratului permite utilizatorului să determine o arie fixă, în cadrul căreia pot fi măsurate caracterele plantei. De obicei, pentru a determina aria de lucru, se utilizează un cadru rectangular, putând fi stabilit permanent în situl de lucru. Deși numărul de probe și locația acestora vor fi stabilite în design-ul experimental, procedura implică întotdeauna măsurarea caracterelor doar pentru plantele aflate în interiorul cadranului.

Această metodă este de obicei folosită pentru a determina caracteristicile comunității vegetale dintr-o arie mult mai mare decât aria care este efectiv studiată. Din acest motiv, trebuie avut grijă ca probele colectate să fie reprezentative pentru întreg habitatul, și să se elimine factorul uman. Aceasta presupune de obicei realizarea unui metode experimentale care să asigure plasarea aleatorie a cadrului sau a cvadratului permanent.

Pentru caracterizarea siturilor luate în studiu, a fost utilizată metoda cvadratului, după cum urmează: pentru fiecare sit s-au realizat cadrane cu dimensiunea de 4 m2, respectiv 20 m2 din care au fost colectate datele necesare (Ștefanache, et al., 2010). Numărul de cadrane depinde de dimensiunea totală a fiecărui sit. Din fiecare cadran au fost numărate toate plantele de A.montana, atât cele aflate în fenofaza de înflorire, cât și cele aflate în stadiu de rozetă.

Caracterele determinate sunt:

Densitatea – abundența, determinată prin numărarea indivizilor, per unitate de arie. Se va face o medie a numărătorilor atunci când se va lua mai mult de o probă.

Rata de înflorire – au fost numărate plantele care sunt în fenofaza de înflorire, respectiv cele aflate în stadiul de rozetă, pentru fiecare cadran, și s-a aplicat următoarea formulă de calcul (după Michler, 2007):

Pentru determinarea bioproductivității, exprimată în termeni de biomasă, au fost prelevați 25 de indivizi, cu toate părțile vegetative și generative (tulpină, frunze, rizomi și rădăcini, inflorescențe). Pentru aceștia a fost determinată greutatea uscată și raportul de uscare pentru fiecare tip de organ. Raportul de uscare se calculează altfel:

Guarino și colaboratorii (1995) menționează prelevarea a 50 de indivizi, sugerând că pentru speciile periclitate acest număr poate fi redus din motive de conservare.

Pentru determinarea biproductivității în termeni de conținut în principii biologic active, va fi realizată analiza fitochimică a materialului vegetal.

Condiționarea materialului vegetal

Materialul vegetal a fost uscat, după cum urmează: tulpina, frunzele, rădăcinile și rizomii la temperatura camerei, iar inflorescențele în etuvă la temperatura de 40 oC, timp de aproximativ 2 – 3 ore.

6.7. Rezultate și discuții

6.7.1. Caracterizarea factorilor de mediu din arealele de creștere a speciei A. montana

Tabelul x. Caracterizarea generală a arealelor cu A. monatana

Factorii meteo-climatici

Fig. XX. Determinarea duratei sezonului de vegetație pentru situl Arini 3 cu ajutorul histofenogramei

Fig. XX. Determinarea duratei sezonului de vegetație pentru situl Pietrosul Bistriței cu ajutorul histofenogramei

Din punct de vedere al precipitațiilor, anul 2015 a fost mai arid comparativ cu anul 2016. La stația Ștefan cel Mare s-aui înregistrat precipitații anuale de 339 mm pentru anul 2015 și de 655 mm pentru anul 2016. https://gis.ncdc.noaa.gov

Caraterizarea chimică a probelor de sol prelevate din arealele investigate

Din cele 6 situri de creștere investigate, au fost analizate 8 probe de sol, din situl Arini 1 fiind prelevate 2 probe iar din situl Arini 3 a fost prelevată o probă de sol de pe o parcelă în care nu se regăseau plante de A. montana (probă martor).

S-a urmărit determinarea unor parametri cu influența directă asupra dezvoltării calitative și cantitative a plantelor: regimul nutrientilor, cationii bazici, aciditatea, materia organica. Metodele de analiza au fost preluate din Borlan et al. (1981), Pansu si Gautheyrou (2006) etc.

Valorile de pH indică în toate cazurile soluri puternic acide, ca subtipuri variind între foarte puternic acide și moderat-puternic acide (pHmin=4.10 2, pHmax=4.86, pHmed=4.55). Valorile pH-ului obținute pentru arealul investigat se încadrează în intervalul de pH optim dezvoltării speciei A. montana (Michler, 2007).

Fig. xx. Valorile pH-ului pentru probele de sol analizate

După conținutul în fosfor disponibil, toate siturile analizate se încadrează în categoria de conținuturi foarte scăzute, cu valori cuprinse între 0.30 și 0.80 mg/ 100 g sol. Excepție face situl Pietrosul Bistriței, a cărui concentrație de fosfor disponibil (2.25 mg/ 100 g sol) îl încadrează în categoria conținuturilor scăzute.

Regimul magneziului disponibil este similar în general celui de fosfor, cu valori ce încadreaza cele mai multe dintre situri în categoria conținuturilor foarte scăzute. Concentrații mai ridicate (ce încadrează siturile respective în categoria conținuturilor scăzute sau chiar medii) au fost determinate în cateva locații, acest fapt putând fi corelat cu prezența în cantități relativ mai ridicate a magneziului în roca parentală,pe seama căreia are loc procesul de pedogeneza.

Fig. xx. Cantitățile de fosfor și magneziu disponibil în probele de sol analizate

Sub aspect cantitativ, potasiul este sensibil mai bine reprezentat; încadrarea siturilor analizate variază de la conținuturi foarte scăzute până la conținuri medii, cu o predominanță evidentă a categoriei de conținuri scăzute. Per ansamblu, valoarea medie determinată este de 0.67 meq/100 g sol.

Fig. xx. Spectrul compozițional al cationilor de schimb bazic în probele de sol analizate

Conținuturile de materie organică variază într-un interval mult mai larg: de la 7.41% (Arini 3) până la 28.51% (Pietrosul Bistriței). Valorile minime au fost obținute pentru situl Arini 3, atât pentru proba prelevată din zona cu arnică, cât și pentru proba control. Valorea mai ridicată semnalată în situl semnalat la altitudine mai mare ar putea fi corelat cu gradul foarte scăzut de humificare a acesteia.

Fig xx. Conținutul de materie organică în probele de sol analizate

Suma cationilor bazici de schimb (SB), cunoaște valori minime în siturile de la Ortoaia (O1 SB=1.70 meq/ 100 g sol; O2 SB=2.00 meq/ 100 g sol), în timp ce valoarea maximă a fost obținută pentru situl Arini 3(SB=9.35 meq/ 100 g sol). Însă, aciditatea totală SH foarte ridicată – depășind 20 meq/100 g sol în toate siturile cu excepția sitului Arini 3 – face ca gradul de saturație în cationi bazici V8.3 să fie foarte scăzut, solurile aparând astfel ca fiind de la extrem oligobazice până la oligobazice.

Fig. xx Aciditatea totală și suma cationilor bazici de schimb în probele de sol analizate

Fig. xx. Încadrarea solurilor (Orizontul A) din siturile analizate după gradul de saturație în cationi bazici (V)

Prin prisma acestor parametri analizați se poate afirma că A. montana este una din speciile adaptate strict solurilor din zona montană: soluri cu reacție foarte acidă și în ansamblul lor oligotrofe. Dacă însă ne raportam exclusiv la solurile montane, putem decela o amplitudine mult mai amplă a diferitelor caracteristici pedochimice ceea ce sugerează că solul, prin caracteristicile sale, reprezintă un factor necesar (nu însă și suficient) în germinarea și dezvoltarea vegetativă a speciei A. montana.

6.7.2. Determinarea abundeței și bioproductivității speciei Arnica montana în arealele investigate

Pe raza comunei Dorna Arini, prezentul studiu s-a focusat pe 5 situri de creștere pentru specia A. montana L., dintre care 2 în localitatea Ortoaia și 3 în localitatea Dorna Arini.

Au fost realizate studii comparative, între populațiile investigate, privind abudența și producția de biomasă, în scopul evaluării potențialului. De asemenea, s-a realizat o analiză comparativă între cele două sezoane de vegetație investigate (2015 și 2016).

Abundența speciei în arealele investigate a fost determinată prin evaluarea numărului total de rozete pe unitatea de suprafață. Astfel, în fiecare sit au fost alese aleatoriu și delimitate 3 perimetre a câte 4 m2 în care au fost numărate toate rozetele de A. montana. Observațiile în teren au evidențiat faptul că plantele nu sunt ditribuite omogen în cadru sitului, ele găsindu-se în ”pâlcuri”. Prin urmare, determinările realizate pe suprafețele de 4 m2 nu reflectă întotdeauna realitățile din teren. Astfel, pentru fiecare sit a fost delimitat și câte un perimetru de 20 m2 pentru a realiza aceste determinări.

Pentru perimetrele de 4 m2 au fost obținute valori cuprinse între 32.58 și 80.25 rozete/m2 pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 48.63 – 93.83 rozete/m2 pentru sezonul de vegetație 2016.

Pentru perimetrele de 20 m2 au fost obținute valori cu până la 60% mai reduse comparativ cu perimetrele de 4 m2, cuprinse între 16.45 și 46.65 rozete/m2 pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 19.45 și 69.40 rozete/m2 pentru sezonul de vegetație 2016. Excepție fac valorile obținute pentru situl Ortoaia 1 (2015) și Pietrosul Bistriței (2016), fapt ce se datorează în principal modului de selecție a perimetrelor, în funcție de particularitățile terenului fragmentat.

Densitatea cea mai mare a fost înregistrată pentru situl Arini 3, atât pentru sezonul de vegetație 2015 cât și pentru sezonul de vegetație 2016, pentru ambele suprafețe de studiu. Valorile minime au fost obținute pentru siturile Ortoaia 1 și Ortoaia 2.

Pentru sezonul de vegetație 2016 au fost obținute valori mai mari ale densității pentru ambele suprafețe de studiu comparativ cu sezonul de vegetație 2015.

Fig. X-y Evaluarea densității pentru specia A. montana în arealele investigate pentru sezoanele de vegetație 2015 și 2016

În cadrul perimetrelor investigate a fost determintă rata de înflorire, adică procentul de rozete care au ajuns la înflorire. Rata de înflorire a variat între 5.55% – 28.98% pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 6.11% – 16.04% pentru sezonul de vegetație 2016. Astfel, per ansamblu, pentru sezonul de vegetație 2015 au fost înregistrate valori mai mari comparativ cu 2016.

Pentru ambele sezoane de vegetație valorile maxime au fost înregistrate în situl Arini 2, valorile minime înregistrându-se pentru situl Pietrosul Bistriței (2015) și Arini 3 (2016).

Dacă luăm în calcul atât densitatea indivizilor din cadrul siturilor cât și rata de înflorire, se poate afirma că în cadrul sitului Arini 3, în care au fost înregistrate valorile cele mai mari pentru densitate și valorile cele mai mici pentru rata de înflorire, predomină înmulțirea vegetativă prin rizom, în detrimentul celei generative.

Fig. X. Rata de înflorire (%) și numărul mediu de inflorescențe per individ de A. montana pentru sezoanele de vegetație 2015 și 2016

Un alt parametru determinat în cadrul acestor perimetre este numărul de inflorescențe per individ. Valorile medii au variat între 1.07 și 2.89 inflorescențe/individ pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 1.52 – 2.72 inflorescențe/individ pentru sezonul de vegetație 2016. Valorile cele mai mari au fost obținute pentru siturile Ortoaia 1 (2015) și Arini 3 (2016). Pentru situl Arini 2, pentru care au fost obținute cele mai mari rate de înflorire, numărul mediu de inflorescențe per individ a avut valori reduse. În cadrul sitului Pietrosul Bistriței au fost obținute valorile minime pentru ambele sezoane de vegetație.

În vederea determinării producției de biomasă, au fost realizate determinări pentru 100 inflorescențe (substanță uscată) – prima inflorescență și inflorescențele secundare, la diferite tipuri de dezvoltare (înflorire timpurie, respectiv înflorire deplină).

De asemenea, au fost determinate greutatea uscată și raportul de uscare pentru 25 indivizi, diferențiat pe tipuri de organe vegetale: inflorescențe, frunze, tulpini, rizomi și rădăcini (probă medie pentru organele subterane).

Fig x. Inflorescențe de A. montana aflate în etapa de înflorire timpurie, respectiv în etapa de înflorire deplină

Fig x. Aspecte generale privind diferențierea tipurilor de probe

Pentru sezonul de vegetație 2015 a fost determinată greutatea uscată pentru prima inflorescență și inflorescențele secundare, indiferent de etapa de dezvoltare. Pentru probele de primă inflorescență greutatea uscată (determinată pentru 100 inflorescențe) a variat între 20.30 g și 29.59 g, iar pentru probele de inflorescență secundară între 5.67 – 12.82 g. Astfel, valorile pentru probele de primă inflorescență au fost mai uniforme și semnificativ mai mari (cu până la 100%) comparativ cu probele de inflorescență secundară.

Pentru sezonul de vegetație 2016 au fost prelevate probe de primă inflorescență și inflorescențele secundare, atât în etapa de înflorire timpurie, cât și în etapa de înflorire deplină, când toate florile tubulare sunt deschise (Fig xx). Evaluările comparative în funcție de etapa de dezvoltare au drept motivație faptul că acumularea compușilor biologic activi, ce ii conferă speciei importanța fito-farmaceutică și economică, este influențată de gradul de maturare a inflorescenței (Douglas et al., 2004).

Similar probelor prelevate în 2015, pentru probele de primă inflorescență greutatea uscată a fost semnificativ mai mare comparativ cu probele de inflorescențe secundare. Pentru probele prelevate în etapa de înflorire deplină au fost obținute valori mai mari ale greutății uscate, comparativ cu probele prelevate în etapa de înflorire timpurie, atât pentru probele de primă inflorescență cât și pentru probele de inflorescențe secundare.

Fig. X-y Evaluarea producției de inflorescențe în arealele investigate pentru sezoanele de vegetație 2015 și 2016

Pentru prima inflorescență, în cadrul sitului Ortoaia 2 au fost obținute valori maxime atât pentru sezonul de vegetație 2015, cât și pentru sezonul de vegetație 2016. Pentru probele de inflorescențe secundare valori mai mari au fost obținute pentru siturile de la Arini. Cu excepția probei de primă inflorescență colectată în etapa de înflorire timpurie (1-T), situl Pietrosul Bistriței a înregistrat valorile minime pentru greutatea uscată a inflorescențelor

Evaluarea producției de biomasă diferențiat pe tipuri de organe vegetale, a avut drept motivație faptul că, pe lângă înmulțirea generativă prin flori, specia A. montana se înmulțește și vegetativ prin rizom. Astfel, determinarea biomasei pentru plantă ca întreg poate oferi o imagine mai clară privind statusul speciei într-un anumit areal.

În plus, deși interesul economic asupra speciei A. montana se datorează în principal inflorescențelor, în literatură este semnalată și utilizarea organelor subterane în medicina umană și veterinară (Sugier et al., 2013; Pljevljakusic et al., 2012; Judžentienė și Būdienė, 2009; Anexa II a Regulamentului Consiliului Europei Nr. 2377/90) iar în homeopatie se utilizează planta întreagă, inclusiv frunzele și organele subterane.

Pentru inflorescențe, greutatea uscată a variat între 6.46 – 14.39 g pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 6.66 – 16.05 g pentru sezonul de vegetație 2016. Ca tendință, valorile aferente sezonului de vegetație 2015 au fost ușor mai mari și mai uniforme comparativ cu sezonul de vegetație 2016.

Biomasa uscată aferentă frunzelor a variat între 10.99 – 24.88 pentru anul 2015,și între 13.71 – 24.79 g pentru 2016.

Valorile aferente tulpinii au variat între 12.65 – 24.88 pentru anul 2015, respectiv 15.45 pentru anul 2016. Similar inflorescențelor, și pentru tiplină valorile aferente anului 2015 au fost mai uniforme și ușor mai ridicate.

Pentru organele subterane (rădăcini + rizomi, probă medie) au fost obținute valori ale substanței uscate ce au variat între 11.47 – 24.13 g pentru sezonul de vegetație 2015, respectiv 12.73 – 24.26 g pentru sezonul de vegetație 2016.

În sezonul de vegetație 2015, valorile minime pentru toate tipurile de organ au fost obținute pentru situl Pietrosul Bistriței, air pentru sezonul de vegetație valorile minime au fost obținute pentru siturile Pietrosul Bistriței și Ortoaia 1.

Fig.x. Evaluarea producției de biomasă, diferențiată pe tipuri de organ (determinată pentru 25 indivizi) – valori aferente sezonului de vegetație 2015

Fig.x. Evaluarea producției de biomasă, diferențiată pe tipuri de organ (determinată pentru 25 indivizi) – valori aferente sezonului de vegetație 2016

Pentru sezonul de vegetație 2015 raportul de uscare a fost de 3.70 și 5.52 pentru inflorescențe, 4.92 – 5.96 pentru frunze, 4.64 – 6.23 pentru tulpini, respectiv 3.13 – 3.66 pentru probele de rădăcină și rizom.

Pentru sezonul de vegetație 2016 raportul de uscare a variat între 4.33 – 7.97 pentru inflorescențe. 5.21 – 5.70 pentru frunze, 4.75 – 5.82 pentru tulpini, și între 3.59 – 3.84 pentru rădăcină și rizom.

Organele subterane (rădăcină și rizom) au înregistrat cel mai mic raport de uscare, comparativ cu celelalte organe vegetale. Acest lucru se poate explica prin faptul că rizomii sunt lignificați, și astfel conținutul de apă variază mai puțin.

Raportul de uscare, a înregistrat variații în cadrul populațiilor, probabil datorate și gradului diferit de maturare al plantelor și prin proporții diferite de apă în plantă. De asemenea, aceste variații pot fi explicate și prin variații ale umidității atmosferice relative ce influențează raportul dintre masă proaspătă și biomasă uscată, probele fiind prelevate la ore diferite ale zile.

Fix. X. Evaluarea raportului de uscare pentru plantele de A. montana colectate în sezonul de vegetație 2015

Fix. X. Evaluarea raportului de uscare pentru plantele de A. montana colectate în sezonul de vegetație 2016

6.7.3. Evaluarea impactului factorilor de mediu asupra abundeței și bioproductivității speciei A. Montana

CONCLUZII

Bibliografie

Anonim. 1987. Report on plant diseases (nr. 617). University of Illinois, Department of Crop Sciences.

Anonim. 2001. Final report on the safety assessment of Arnica montana extract and Arnica montana. Int J Toxicol, 20 (Suppl), 2:1-11.

Antonescu C., Călinescu R., Bănărescu P., Botoșeneanu L., Coteț P., Degu V., Doniță N., S. Negrea S., Pleșa C., Tălpeanu M., Biogeografia României., Editura Științifică, București, 1969.

Apostol L., Apăvăloae M. 1984. Contribuții la cunoașterea precipitațiilor atmosferice în ,,Țara Dornelor”, Lucr. Sem. geogr. ,,D. Cantemir”, nr. 4/1983, Univ. ,,Al. I. Cuza”, Iași, pg. 87-94.

Apostol L., Apăvăloae M. 2002. Unele caracteristici ale inversiunilor termice din sectorul din aria înaltă a Depresiunii Dornelor, Anal. Univ. ,,Ștefan cel Mare”, secț. Geogr.-Geol., an IX/2000, Suceava, pg. 57-63, ISSN 1583-1469.

Apostol L., Pîrvulescu I. 1987. Aspecte ale distribuției cantităților de precipitații pe flancul extern al Carpaților Orientali, Lucr. Sem. geogr. ,,D. Cantemir”, nr. 7/1986,

Ardelean A., Mohan G. 2008. Flora Medicinală a României, Editura All, București.

Asoltani L. 2007. Contributions to the study of the vascular flora from the Neagra Șarului river’s area. Buletinul Grădinii Botanice Iași, Tomul 14: 94-98.

Asoltani L. 2008. Contributions to the study of paludal vegetation from the Neagra Șarului River’s Basin (Suceava County). Analele științifice ale Universității “Al. I. Cuza” Iași Tomul LIV, fasc. 1, s. II a. Biologie vegetală, 121-128.

Bohm B.A., Stuessy T.F. 2001. Flavonoids of the Sunflower Family (Asteraceae), Editura Springer-Verlag, Viena.

Bruelheide H. 2003. Translocation of a montane meadow to simulate the potential impact of climate change. Applied Vegetation Science, 6: 23-34.

Bruelheide H. 2003. Translocation of a montane meadow to simulate the potential impact of climate change. Applied Vegetation Science, 6: 23-34.

Bruelheide H., Scheidel U. 1999. Slug herbivory as a limiting factor for the geographical range of Arnica montana. Journal of Ecology, 87: 839-848.

Călinescu R., Bunescu A., Pătroescu N.M., Biogeografie, Editura Didactică și pedagogică, București, 1972.

Chinan V. C., Mânzu C. 2014. Macrofungal diversity of a peat bog from Dorna Depression (Eastern Carpathians, Romania). Analele Stiintifice ale Universitatii" Al. I. Cuza" din Iasi, 60(2): 43.

Cojoc G. M., Tîrnovan A., Romanescu, G. 2014. Hydrologic forecasting in Bistrita catchment area with the help of RFS program (River Forecast System)(Romania). http://www.limnology.ro/water2014/proceedings.html

Cruceanu A. D., Muntele I., Cazacu M.D. 2015. Ways Of Valorization Of The Touristic Potential In Tara Dornelor. In SEA–Practical Application of Science,” Interdisciplinary Approaches Between traditional and modern methods” conference–editia a.

Douglas J.A., Smallfield B.M., Burgess E.J., Perry N.B., Anderson A.E., Douglas M.H., Glennie V.L. 2004. Sesquiterpene Lactones in Arnica montana: a Rapid Analytical Method and the Effect of Flower Maturity and Simulated Mechanical Harvesting on Quality and Yield. Planta Medica, 70, 166-170.

Ekstam U., Forshed N. 1992. If Grassland Management Ceases: Vascular Plants as Indicator Species in Meadows and Pastures. Naturvardsverket ˚ Forlag, Stockholm, Sweden.

Ellis, E.C., Ramankutty, N. 2008. Putting people in the map: anthropogenic biomes of the world. Frontiers in Ecology and the Environment, 6: 439–447.

Eriksen M., Bjureke K.E., Dhillion S.S. 2002. Mycorrhizal plants of traditionally managed boreal grasslands in Norway. Mycorrhiza, 12: 117–123.

Gherghel I., Strugariu A., Ghiurcă D., Cicort-Lucaciu A. Ș. 2008. The herpetofauna from the Bistrița river basin (Romania): geographical distribution. North-Western Journal of Zoology, 4.

Hanley M.E., Fenner M., Edwards P.J. 1995. An experimental field study of the effects of mollusc grazing on seedling recruitment and survival in grassland. Journal of Ecology, 83: 621–627.

Jefferson A.J., Wegmann K.W., Chin A. 2013. Geomorphology of the Anthropocene: Understanding the surficial legacy of past and present human activities, Anthropocene 2:1–3. http://dx.doi.org/10.1016/j.ancene.2013.10.005

Judžentienė A., Būdienė J. 2009. Analysis of the chemical composition of flower essential oils from Arnica montana of Lithuanian origin. Chemija, 20(3): 190-194.

Jurkiewicz A., Ryszka P., Anielska T., Waligórski P., Białońska D., Góralska K., Tsimilli M.M., Turnau K. 2010. Optimization of culture conditions of Arnica montana L.: effects of mycorrhizal fungi and competing plants. Mycorrhiza, 20: 293–306.

Kathe W., Honnef S., Heym A. 2003. Medicinal and Aromatic Plants in Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croatia and Romania – A study of the collection of and trade in medicinal and aromatic plants (MAPs), relevant legislation and the potential of MAP use for financing nature conservation and protected areas, BfN – Skripten 91, Bundesamt für Naturschutz (BfN), Bonn and Vilm, Germany.

Lomolino M.V., Sax D.F. Brown J.H., Foundation of biogeography: classic papers with commentaries, Chicago University Press, 2004.

Luijten S.H., Marc K., Ooster Meijer J.G.B., den Nijs H.C.M. 2002. Demographic consequences of inbreeding and outbreeding in Arnica montana: a field experiment. Journal of Ecology, 90: 593-603.

Machidon O., Apostol L., Machidon D., Buruiană D. 2012. Study of the evolution of the air temperature in Moldavia region (Romania) over the last 76 years, Annals of DAAAM for 2012 & Proceedings of the 23rd International DAAAM Symposium, Volume 23, No.1, ISSN 2304-1382, ISBN 978-3-901509-91-9, CDROM version, Ed. B. Katalinic, Published by DAAAM International and Elsevier, Vienna, Austria, pg. 688-692.

Mardari C., Danila D., Bîrsan C., Balaes T., Stefanache C., Tanase C. 2015.. Plant communities with Arnica montana in natural habitats from the central region of Romanian Eastern Carpathians. Journal of Plant Development, 22: 95-105.

Marquis R.J. 1992. Selective impact of herbivores. în: Fritz, R. S., Simms, E. L. Plant Resistance to Herbivores and Pathogens: Ecology, Evolution, and Genetics. University of Chicago Press.

Matei D., Chiriță V. 2011. The local development options in the Dornas region, between the economic diversifications activities inequalities and the occupations rates of the populations. Lucrări Științifice, Universitatea de Stiinte Agricole Și Medicină Veterinară" Ion Ionescu de la Brad" Iași, Seria Agronomie, 54(2): 414-419.

Michler B. 2007. Conservation of Eastern European Medicinal Plants, Arnica montana in Romania, Case Study Gărda de Sus – Management Plan.

Minea B., Negrea B.M., Gostin I. 2009. Contributions to the study of Andryala levitomentosa (EI Nyárády) PD Sell reproductive structures anatomy. Analele Stiintifice ale Universitatii" Al. I. Cuza" din Iasi, 55(2): 87.

Munteanu M., Marincea S., Kasper H.U., Zak K., Alexe V., Trandafir V., Saptefrati G., Mihalache A. 2004. Black chert-hosted manganese deposits from the Bistritei Mountains, Eastern Carpathians (Romania): petrography, genesis and metamorphic evolution. Ore Geology Reviews, 24 (1): 45-65.

Negrea B.M., Pricop E. 2009A. Rediscovery of Pietrosia levitomentosa EI Nyárády ex Sennik., an endemic and endangered plant species from Pietrosul Bistriței Mountain, Romania. Romanian Journal of Biology, 54(1): 101-114.

Negrea B.M., Pricop, E. 2009B. Calla palustris L. a rare plant in a unique habitat-Bolătău Swamp Reserve, Dorna Arini (Suceava County, Romania)-preliminary study regarding the anthropogenic impact. Advances in Environmental Sciences, 1(2).

Negrean G. 2001. Lista roșie a plantelor din România existente în pajiști (inclusiv endemite și subendemite). în: Coldea, G., Negrean, G., Sârbu, I., Sârbu, A. Ghid pentru identificarea și inventarierea pajiștilor seminaturale din România. Editura Alo, București.

Oltean M., Negrean G., Popescu A., Roman N., Dihoru G., Sanda V., Mihăilescu S. 1994. Lista roșie a plantelor superioare din România. Stud. Sint. Doc. Ecol., Acad. Română – Inst. de Biologie. I: 1-52.

Parolo G., Rossi G., Ferrarini A. 2008. Toward improved species niche modelling: Arnica montana in the Alps as a case study. Journal of Applied Ecology, (45): 1410–1418.

Patri F., Silano V. 2002. Plants in cosmetics: Plants and plant preparations used as ingredients for cosmetic products – Volume 1, ISBN 978-92-871-4703-5.

Pljevljakusic D., Rancic D., Ristic M., Vujisic L., Radanovic D., Dajic-Stevanovic Y. 2012. Rhizome and root yield of the cultivated Arnica montana L., chemical composition and histochemical localization of essential oil. Industrial Crops and Products 39: 177– 189.

Popa L. 2007. Contributions to the knowledge of lichens communities from Bistrita Mountains (Eastern Carpathians). Buletinul Grădinii Botanice Iași, Tomul 14: 51-56.

Pricop E., Andriescu I. 2011. Dicopus minutissimus Enock (Hymenoptera: Mymaridae), representative of a genus and species new to Romania, with notes on other species. North-Western Journal of Zoology, 7 (2): 198-203.

Rădoane M., Ciaglic V., Rădoane N. 2010. Hydropower impact on the ice jam formation on the upper Bistrita River, Romania. Cold Regions Science and Technology, 60(3): 193-204.

Rădoane M., Obreja F., Cristea I., Mihailă, D. 2013. Changes in the channel-bed level of the eastern Carpathian rivers: climatic vs. human control over the last 50 years. Geomorphology, 193: 91-111.

Sârbu I., Chifu T. 2003. Lista Roșie a plantelor vasculare din Moldova. Mem. Secț. Șt, Acad. Română, Ser. IV, 24: 131-151.

Scheidel U., Bruelheide H. 1999. Selective slug grazing on montane meadow plants. Journal of Ecology, 87: 828-838.

Scheidel U., Bruelheide H. 2005. Effects of slug herbivory on the seedling establishment of two montane Asteraceae species. Flora, 200: 309-320.

Sîrbu I., Ecologia sistemelor suprapopulaționale (note de curs), 2011.

Stefanache C. P., Peter S., Meier B., Danila D., Tanase C., Wolfram E. 2015. Phytochemical composition of Arnicae flos from wild populations in the northern area of the Romanian Eastern Carpathians. Revista de Chimie, 66(5): 784-787.

Stefanche C.P., Tanase C., Wolfram E., Danila D. 2014. In situ and in vitro comparative study on the bioproductivity of Arnicae folium et caulis from the northern area of the Romanian Eastern Carpathians, Journal of Plant Development, 21: 3–12.

Stoie A., Rotar I. 2008. Comparative study regarding the oligotrophic character of habitats with Arnica montana from the two geomorphological units of Gârda de Sus community. Bulletin UASVM, Agriculture, 65(1): 283-288.

Sugier D., Sugier P., Gawlik-Dziki U. 2013. Propagation and Introduction of Arnica montana L. into Cultivation: A Step to Reduce the Pressure on Endangered and High-Valued Medicinal Plant Species. The Scientific World Journal.

Ștefan N., Oprea A. 2007. Botanică sistematică. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Ștefanache C.P., Dănilă D., Gille E., Tomescu C. 2010. In vitro multiplication used in preserving the Arnica montana L. species in the Romanian Bistrita Mountains. Planta Medica, 76: 1380.

Ștefanache C.P., Dănilă D., Gille E., Tomescu C. 2010. In vitro multiplication used in preserving the Arnica montana L. species in the Romanian Bistrita Mountains. Planta Medica, 76: 1380.

Ștefanache C.P., Tănase C. 2012. The influence of biotic interactions on the distribution and abundance of Arnica montana L. species in natural habitats. Acta Horticulturae, 1099: 603-608.

Tarolli P., Vanacker V., Middelkoop Ha., Brown A.G. 2016. Landscapes in the Anthropocene: State of the art and future directions, Anthropocene 6: 1–2.

Tutin T.G., Heywood V.H., Burges N.A., Valentine D.H. 1976. Flora Europaea, Volume 4 – Plantaginaceae to Compositae (and Rubiaceae). Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom.

Vergeer P., van den Berg L.J.L., Roelofs J.G.M., Ouborg N.J. 2005. Single-family versus multi-family introductions. Plant Biol, 7: 509-515.

Zubek S., Stojakowska A., Kisiel W., Góralska K., Turnau K. 2009. Interactions between mycorrhizal fungi and medicinal plants. În: Feldmann, F., Alford, D.V. and Furk, C., Crop Plant Resistance to Biotic and Abiotic Factors. © Deutsche Phytomedizinische Gesellschaft, Braunschweig, Germany: 124-129.