Obiectivele Specifice ale Politicii Monetare

LUCRARE DE LICENȚĂ

Obiectivele specifice ale politicii monetare

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Moneda

1.1. Definirea monedei. Scurt istoric

1.2. Caracteristicile monedei

1.3. Funcțiile banilor

1.4. Sistemul monetar

1.4.1. Sistemele monetare anterioare acordului de la Bretton Woods

1.4.2. Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods

1.4.3. Sistemul monetar de la Kingston

1.5. Sistemul bancar cu rezerve fracționare

Capitolul 2. Banca Centrală – Banca Centrală Europeană

2.1. Banca Centrală

2.2. Banca Centrală Europeană

2.3. Sistemul European al Băncilor Centrale

2.4. Uniunea Economică și Monetară

Capitolul 3. Politica monetară din Eurosistem

3.1. Instrumentele de politică monetară din Eurosistem

3.2. Operațiuni de piață monetară

3.3. Facilități permanente

3.4. Rezerve minime obligatorii

Capitolul 4. Evoluția politicii monetare în zona euro

4.1. Situația politicii monetare între anii 1999 – 2005

4.2. Situația politicii monetare între anii 2006 – 2012

4.3. Criza datoriilor suverane

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Moneda din nefericire, deține un rol important în viața cetățenilor, mai ales acum când o mare parte din populația de pe Terra trăiește în societăți organizate într-un sistem economic, bazat pe proprietatea privată ale mijloacelor de producție, și crearea de bunuri și servicii în scopul obținerii de profit, cu alte cuvinte în capitalism. Pentru a înțelege cine sunt beneficiarii acestui sistem economic, modul cum se beneficiază de acest sistem economic, cine sunt perdanții acestui sistem economic și de ce pierd este necesară înțelegerea problemelor monetare.

Pentru a înțelege situația statului, și rolul pe care îl are statul în oprimarea celor ce pierd din acest sistem economic, în folosul celor care beneficiază de acest sistem economic, consider că este important, a înțelege banii, natura lor, impactul care îl au în societate, și mai ales cum influnțează politica monetară, repartizarea produsului social.

Pentru a înțelege fragilitatea sistemului bancar, și instrumentele pe care le are o bancă centrală pentru a menține sistemul bancar, profitabil. Dacă alte sectoare ale economiei precum cel alimentar nu prezintă o importanță majoră pentru stat, iar autoritățile statului au arâtat prin deciziile luate că nu își asumă responsabilitatea de a menține acest sector profitabil în contextul economiei capitaliste, altfel se pune problema, când vine vorba de sectorul finaciar, unde stabilitatea și prin urmare profitabilitatea sistemului este o prioritate de prim rang al statului, toate sacrificiile societăți sunt depuse pe altarul stabilități, și astfel motivate. În ultimi 80 de ani a existat anumite schimbări în politica fiscală a statelor occidentale, în relație cu schimbările politicilor monetare, aceste schimbări au dus la modificări de conținut ale banilor pe care îi utilizăm azi mai mult ca în alte secole în viața de zi de zi. Rolul fundamental al monedei în economia capitalistă rezultă și din faptul că asupra sa se resfrâng problemele sistemului economic.

Am ales să abordez problema banilor, într-un context european, deoarece consider că apariția și materializarea ideei de monedă unică europeană poate fi doar benefică pentru continentul nostru, iar problemele ei trebuiesc studiate, consider că fundația monedei euro, necesită schimbări, pentru a face din ea o monedă puternică. Din nefericire structurile politice prezente pe continentul nostru nu conferă încredere în moneda EURO ci dimpotriva, părinții Europei, Konrad Adenauer, Joseph Bech, Johan Willem Beyen, Alcide De Gasperi, Jean Monnet, Robert Schuman și Paul-Henri Spaak, au arâtat calea de urmat, este de datoria liderilor politici actuali să ducă mai departe pacea și armonia pe continent.

Capitolul I. Moneda

1.1. Definirea monedei. Scurt istoric.

Un factor important ce duce la neînțelegerile dintre oameni este reprezentant și de o anumită ambiguitate în termenii folosiți, prin urmare țin să menționez încă din incipit, că moneda reprezintă un semn bănesc admis și utilizat legal într-o țară, prin legal, înțeleg, care există sau se face în temeiul unei legi, care este prevăzut de o lege, este conform cu legea. Cuvantul ban cu pluralul bani are mai multe sensuri, pe de-o parte reprezinta o unitate monetară, egală cu a suta parte dintr-un leu, pe de alta parte prin bani se înțelege și un echivalent general al valorii mărfurilor recunoscut ca mijloc de schimb și de plată. Frederic S. Mishkin utilzează termenul de money, ca fiind orice care este acceptat în general ca plată pentru bunuri și servicii pentru stingerea datoriilor. Moneda este cel mai lichid activ de pe piață. Noțiunea de banii și cea de monedă sunt sinonime. Dar cred că necesită precizat următorul aspect, moneda nu a fost rezultatul unei legi anume, impusă de o anumită autoritate, ea, a apărut în opinia mea, în mod spontan în anumite societăți, iar ulterior anumite autorități au încercat să o reglementeze, deseori în interesul autorității și în detrimentul societăți.Trebuie spus de la început, banii ține mai mult de credință, încrederea oarbă că reprezintă o presupusă valoare, îmbinat cu constrângerile pe care astăzi autoritatea o are pentru a perpetua cvasimonopolul. Profesorul Philip Bagus în cartea “The tragedy of the euro”, explică apariția monedei a survenit ca un răspuns pentru problema dublei coincidențe, care precum autorul explică este problema în care o persoană trebuie să găsească nu doar o persoană care posedă bunul de care are nevoie ci în același timp și persoana care are nevoie de un bun sau serviciu pe care noi îl posedăm și îl dorește în schimb. Astfel anumite bunuri care aveau o valoare intrinsecă și se schimbau frecvent au ajuns să fie dorite nu doar pentru valoarea pe care o aduceau posesorului ci și pentru faptul că simplificau problema schimbului, aceste bunuri au căpătat în timp și această calitate, de a facilita schimbul de bunuri. Astfel anumite bunuri care posedau anumite calități au devenit o monedă. Iar în Epoca Bronzului, dar și înainte, aurul și argintul au fost două metale rare valoroase, au dobândit calitatea de mediu de schimb. Au existat și alte bunuri care au avut această calitate, tutun, whiskey, vaci, orez, porumb, grâu, vaci, diferite blănuri, pietre, scoici etc., în diferite perioade, în diferite civilizații.

În timp anumite autorități au dorit să reglementeze moneda, astfel în jurul anului 650 î.H. lidienii au început să utilizeze o anumită cantitate standard, de metal prețios (aur și argint), care avea aceași greutate și cantitate prin urmare aceași valoare, în tranzacțiile lor. Un alt exemplu în care o autoritate, a reglementat moneda a fost în timpul Imperiului Roman, care a avut un sistem monetar format din o monedă din aur, numită aureus, o monedă din argint numită denarius și două tipuri de monede din cupru, sestertius și as. Un aureus era egal cu 25 denarii sau cu 100 sesterces sau cu 400 asses. Un denarius era egal cu 4 sesterces sau 16 asses. Un sesterses era egal cu 4 asses. Pentru ca împăratul roman să poată plăti solda soldaților din armată, în lipsă de monede el a recurs la a topi monedele din argint denarius și a bate noi monede care aveau aceași formă și nume și a introdus în noile monede bătute o cantitate de cupru, care a ajuns la 50% din monedă să fie cupru și 50%, să fie argint, ulterior cantitatea de argint din monedă a scăzut și mai mult. Datorită creșteri numărului de monede prețul pentru bunuri și servicii a crescut de asemenea. Un alt caz se petrece în secolul VII d.H. când o monedă numită dinar a fost bătută având un conținut de aur de 65 de grain, adică aproximativ 3,88 grame, de sarazini, iar ei au păstrat greutatea monedei relativ constant și prin mijlocul secolului XII moneda păstra o greutate de 60 de grains, după care regi creștini au cucerit Spania, iar la începutul secolului XIII moneda a avea numele de maravedi, avea o greutate de 14 grains aur. Motivul pentru care autoritățile au schimbat cantitatea de metal prețios, din cadrul modei se numește senioraj, iar inițial seniorajul însemna venitul monetar pe care îl obținea autoritatea precum regele, prințul, împăratul, din diferența de metal prețios din monedă, astfel introducând metale cu o raritate mai mică precum cuprul. Astfel prin faptul că supusul regelui de la monetărie topea vechile monezi de aur și fabrica altele noi cu un conținut de aur micșorat îi mărea regelui stocul de monede din visterie. În practică se petrecea un furt, pentru că cel ce intra în posesia noilor monezi, credea că noile monezi au același conținut de aur ca și cele vechi prin urmare îi atribuia aceași valoare, nimic mai fals. Creșterea numărului de monede ducea la creșterea prețului bunurilor față de numărul de monede necesare spre al achiziționa. Un activ, este un bun de valoare, care posedă și calitatea rarității, economiști impart activele în două clase, în active reale, tangibile, valoroase pentru valoarea intrinsecă, spre exemplu un scaun, a doua clasă de active sunt activele financiare, care sunt o creanță, un drept de a încasa, un drept de a primi, o obligație a debitorului să facă ceva.

Exemple de active financiare, sunt acțiunile, obligațiunile, bancnotele etc. Valoarea activului financiar nu este una intrinsecă ci depinde de situația debitorului.

1.2. Caracteristicile monedei

Pentru ca un activ, să devină monedă activul trebuie să posede anumite calități. O calitate importantă este raritatea relativă, un activ trebuie să fie rar încât să aibe o valoare, dar nu prea rar ca de exemplu diamentele, pentru că o raritate excesivă duce la mari dificultăți în îndeplinirea tranzacțiilor, trebuie să fie ușor de standardizat pentru ca să i se poată măsura ușor valoarea, să fie acceptat de majoritatea populației ca mijloc de schimb, să fie divizibilă, pentru că diferite tranzacți au diferite valori, este destul de dificil să vinzi o casă pentru alte active datorită valorii ridicate a casei, trebuie să fie portabil, trebuie să nu se deterioreze rapid, o altă caracteristică este fungibilitatea, ce înseamnă un bun care poate fi înlocuit cu altul de același fel, de aceeași calitate și aceeași cantitate, în cazul cînd formează obiectul unei obligații. Apa are caracteristica aceasta, un litru de apă poate fi separat în două jumătăți și își păstrează valoarea, iar un schimb între un litru de apă și un alt litru de apă se poate spune că sunt echivalente. Portabilitatea este o altă caracteristică a banilor, astfel pentru ca un bun să poarte funcția de monedă este important ca banii, să poată fi transportați relativ ușor fără ca prin aceasta să își piardă din valoare. Durabilitatea este caracteristica monedei, prin care moneda ca urmare a trecerii timpului nu își pierde semnificativ din valoare.

Se pune problema schimbului, un om în prezent nu poate produce toate bunurile și serviciile necesare vieții, într-o societate din prezent, astfel în condițiile economiei capitaliste omul este constrâns, să schimbe bunuri, sau pentru majoritatea oamenilor, capacitatea sa de lucru, pentru bani, iar cu banii obținuți să îi schimbe pe bunurile și serviciile necesare supraviețuiri. Schimbul poate fi direct, specific trocului sau indirect prin intermediul unui mediu de schimb, adică prin intermediul banilor. Ce probleme apar în cazul trocului ? În primul rând dubla coincidență a dorințelor, ambele persoane din cadrul schimbului trebuie să își dorească bunul pe care îl posedă celălalt, problema indivizibilității, dacă două bunuri ce se doresc a fi schimbate, dar au valori diferite, aceste bunuri nu pot fi schimbate întotdeauna, datorită faptului că bunul nu se poate împărți în cantități mai mici astfel încât suma bucăților ia de monedă este important ca banii, să poată fi transportați relativ ușor fără ca prin aceasta să își piardă din valoare. Durabilitatea este caracteristica monedei, prin care moneda ca urmare a trecerii timpului nu își pierde semnificativ din valoare.

Se pune problema schimbului, un om în prezent nu poate produce toate bunurile și serviciile necesare vieții, într-o societate din prezent, astfel în condițiile economiei capitaliste omul este constrâns, să schimbe bunuri, sau pentru majoritatea oamenilor, capacitatea sa de lucru, pentru bani, iar cu banii obținuți să îi schimbe pe bunurile și serviciile necesare supraviețuiri. Schimbul poate fi direct, specific trocului sau indirect prin intermediul unui mediu de schimb, adică prin intermediul banilor. Ce probleme apar în cazul trocului ? În primul rând dubla coincidență a dorințelor, ambele persoane din cadrul schimbului trebuie să își dorească bunul pe care îl posedă celălalt, problema indivizibilității, dacă două bunuri ce se doresc a fi schimbate, dar au valori diferite, aceste bunuri nu pot fi schimbate întotdeauna, datorită faptului că bunul nu se poate împărți în cantități mai mici astfel încât suma bucăților să fie egală cu a întregului. Exemple de astfel de bunuri: o casă, un televizor, un frigider, un cal etc. Alte bunuri se pot împărți în cantități mai mici, iar suma cantităților posedă valoarea totalului, precum: aurul, argintul, făina, whiskey-ul, cuprul etc. În capitalism, apare necesitatea de a se putea măsura profitul, aspect foarte dificil de măsurat fără un etalon universal. Astfel să presupunem că societatea schimbă 10 bunuri, pentru aceasta avem nevoie să știm 45 de prețuri, pentru 100 de bunuri am avea nevoie să cunoaștem 4.950 de prețuri, fiecare bun ar avea un preț față de oricare alt bun.De aici se poate înțelege beneficiile într-o economie capitalistă utilizării banilor, de altfel capitalismul nu ar putea exista fără bani.

1.3. Funcțiile banilor

Banii sunt un instrument de schimb, un mijloc de vânzare–cumpărare a mărfurilor, înainte de apartiția lor, marfa se schimba contra marfă și acest tip de schimb se numește troc. Cum am arătat anumite autorități pentru a facilita schimburile, au standardizat, cantitatea de metal prețios, deseori după stabilirea standardului au manipulat în propriul interes, cantitatea de metal micșorând-o, în scopul obținerii seniorajului. Necesitatea standardizări provine din costul ridicat în a măsura mereu monedele la fiecare tranzacție, forma, mărimea cât și însemnul autorității care bătea moneda, arâta cantitatea de metal prețios din ea. Anumite persoane au încercat să micșoreze cantitatea de metal prețios prin ce se numește în engleză clipping adică persoana tăia din circumferința monedei, iar sweating atunci când persoana introduce mai multe monede într-o plasă, și prin scuturare, praf de metal prețios se aduna pe fundul plasei. Monedele care după aceste operațiuni, au un conținut micșorat, erau după aceea tranzacționate la valoarea nominală, înscripționată de autoritatea emitentă, astfel cei ce se angajau în astfel de activități furau pe restul societății.

Banii îndeplinesc și funcția de etalon al valori, precum am meționat mai sus, banii, reprezintă numitorul comun al valorii tuturor bunurilor, iar prețul este expresia în bani a valorii bunurilor, sau în cadrul trocului fracția a două bunuri în cadrul unui schimb. Uneori apar anumite datorii care nu sunt rezultatul unui schimb, precum impozitele, iar aici moneda are funcția de mijloc de plată, în trecut datoriile către autoritate, puteau fi plătite în zile de lucru sau produse alimentare, etc. Astăzi normele sunt astfel creat încât să favorizeze utilizarea banilor care sunt creați de monopolul sistemului bancar. Banii sunt și un instrument de rezervă a valorii altfel spus un mijloc de economisire, utilizarea banilor duce la disocierea dintre momentul în care un individ cedează proprietatea bunului primind în schimb o sumă de bani și momentul în care el utilizează banii pentru obținerea unui alt bun sau serviciu. Astfel banii permit transferul în timp al valorii. Banii mai reprezintă și un mijloc de distribuire a bunurilor între cetățeni iar când emiterea noilor bani se face în detrimentul societății în ansamblu, se poate vorbi de un mijloc de redistribuire a bunurilor.

Banii de hârtie au apărut prima dată în China, în secolul X, în timpul dinastiei Song. În 1661 Johan Palmstruch, fondatorul băncii Stockholm Banco, emite primele bilete, Stockholm Banco fiind prima bancă suedeză. Din 1624 Suedia avea un sistem monetar bazat pe cupru, iar regele Karl X Gustav îi acordă privilegiul să înființeze Stockholm Banco în 1656, în 1664 lichidarea băncii Stockholms Banco începe. Stockholm Banco a fost prima bancă care a introdus în Europa banii de hârtie, faptul că a dat faliment la trei ani de la emitere, acest aspect spune multe de stabilitatea unui astfel de sistem. Și astfel s-a scris primul episod al banilor fără valoare intrinsecă, la nivel european.

1.4. Sistemul monetar

1.4.1. Sistemele monetare anterioare acordului de la Bretton Woods

Literatura de specialitate, definește sistemul monetar ca fiind un anumit mod de organizare și reglementare a circulației monetare dintr-o țară pe bază de legi speciale ale statului. La baza sistemului monetar în trecut a fost un metal monetar, în principal aurul și argintul. Sistemele monetare care au la bază metalul monetar se numesc sisteme metaliste. Dacă la baza sistemului monetar stă un singur metal prețios vorbim despre sistem monometalist. Sistemele care au la bază două metale se numesc bimetaliste. Acest sistem bimetalist a fost adoptat în Regatul Marii Britanii în 1716, ulterior a fost adoptat în Franța în 1805. Acest tip de sistem monetar a avut două forme o formă numită a monedei duble, unde raportul dintre aur și argint era stabilit de o lege, de exemplu în 1805 în Franța raportul dintre aur și argint era de 1 la 15,5, problematic era situația când acest raport stabilit de autoritate prin legea stabilită nu mai coincidea cu raportul dintre cerea și oferta de pe piață. Dacă raportul ar crește de la 1 la 15,5 la să spunem 1 la 20, posesori de monede de aur, ar fi motivați să topească monedele de aur în lingouri cu care pe piață să achiziționeze o cantitate mai mare de argint decât era specificat în lege, iar cu argintul obținut individul mergea la monetăria statului și în schimbul unui comision, cerea să i se transforme argintul în monezi de argint. Datorită fluctuațiilor care interveneau în cantitățile de aur și argint disponibile pe piață, se produceau modificări în nivelul prețurilor celor două metale prețioase. Ca în final moneda de aur să dispară din circulație. Din acest motiv s-a renunțat la acest sistem monetar, bimetalist. Astfel în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Sovereign-ul era utilizat în comerț având o greutate de 7,322381 grame, monedă confecționată în cantități apreciabile până la Primul Război Mondial având o puritate de 22 carate echivalentul a 91.67% aur pur.

În Statele Unite ale Americii era folosită o monedă, Eagle monedă cu o valoare nominală de 10 dolari, moneda avea o greutate de 16,718 grame și a fost bătută din 1795 până în 1933, o altă monedă Double eagle, monedă cu o valoare nominală de 20 de dolari, a fost bătută din 1849 până în 1933 cu o greutate de 33,436 grame aur fin 22 carate. La un curs ipotetic de 170 lei gramul de aur 24 carate, o monedă de 16,718 grame aur 22 carate ar avea o valoare de 2605 lei, asta ar însemna cu curs valutar de 260,5 lei dolarul, menționez asta pentru a se înțelege devalorizările monetare ce au avut loc după Primul Război Mondial.

A doua formă, numită a monedei paralele a fost adoptată de Germania, unde raportul dintre aur și argint se stabilea liber pe piață. Înainte de unificarea Germaniei, în multitudinea de stătulețe relativ mici, circulau o mulțime de monede de argint și aur. După 1873,  Goldmark a fost moneda utilizată din 1873 până în 1914, iar din întâi ianuarie 1876 moneda a devenit legal tender, adică mijlocul legal recunoscut de sistemul legal al unui stat, pentru stingerea datoriilor și a obligațiilor financiare. Un kilogram de aur pur era egal cu 2790 de mărci. Iar monedele din argint aveau o cantitate de 5,5555 grame de argint pentru o marcă.

În a doua jumătate a secolului XIX, aurul a dobândit calitatea de etalon monetar universal, iar sistemul monetar monometalist pe bază de aur a avut trei forme, sistemul monetar cu etalon aur monede, sistemul monetar aur lingouri, sistemul monetar cu etalon aur devize.

Sistemul monetar cu etalon aur monede, însemna ca o unitate monetară să fie definită printr-o cantitate de aur, de exemplu dolarul de aur, monedă produsă în S.U.A. din 1849 până în 1889, avea o greutate de 1,672 grame, din care 90% aur și 10% cupru. Un Napoleon de 20 de franci, avea o greutate de 6,45 grame aur cu o puritate de 90%. Monedele emise de diferite autorități monetate erau schimbate în funcție de conținutul de aur al monedei, astfel unitatea monetară nu era nimic mai mult decât o anumită greutate a unei monezi. Aurul monetar ca mijloc de plată și-a îndeplinit încă din Antichitate rolul ca bani universali, recunoscuți de toți participanții la schimburile economice internaționale. Deținătorii de aur, aveau dreptul să se prezinte la monetăria statului și să ceară să li se confecționeze monede din aur, asta însemna baterea liberă a monedelor de aur. Circulația liberă a monedelor de aur atâr în cadrul statului cât și în relația dintre state, adică aurul era mijlocul de plată internațional. Guvernele a încercat și au reușit în multe cazuri să nu își îndeplinească rolul pentru care au fost creat, iar necesitatea guvernului de a apăra un status quo a dus ca între 1797 și 1821 în timpul războiului dintre Regatul Marii Britanii și Prima Republică Franceză, rezervele de aur să scadă, iar guvernul a ales să interzică convertibilitatea biletelor în aur până în 1821.

În circulație existau fie monede confecționate din aur, fie bancnote convertibile nelimitat în aur. Acest sistem monetar a fost menținut până în 1914, anul de debut al  Primului Război Mondial, cu excepția S.U.A. care l-a menținut până în 1933. Acest sistem avea un defect sistemul bancar cu rezervă fracționară, deși erau convertibile la cere bancnotele în aur, băncile nu aveau cantitatea de aur necesară pentru a converti toate bancnotele emise. Băncile erau interesate să elimine acest sistem, băncile erau mereu sub amenințarea de a pierde rezervele, de a fi în situația să nu își onoreze depozitele mai exact de a intra în stare de insolvență. Din acest motiv băncile aveau restricționată puterea de a crea bani, afacere foarte profitabilă. Tot odată unele bănci dețineau cantități importante de bancnote convertibile în aur emise de altă bancă și astfel exista riscul ca un singur creditor al băncii să poată pună în primejdie stabilitatea băncii. Când băncile crează bani, noile bancnote erau împrumutate antreprenorilor acest fapt crea iluzia creșterii economisirilor, cea ce conducea la proiecte investiționale care datorită scăderii dobânzilor, aceste proiecte deveneau aparent viabile, scăderea dobânzilor aveau la bază nu o creștere a economisirilor din economie ci creația monetară, convertibilă în aur până în punctul în care existau rezerve de aur. Etalonul aur monede însemna că fiecare monedă națională precum dolarul, lira sau francul nu era decât un nume pentru o anumită cantitate precisă de aur.

Pentru a purta dezastrosul Război Mondial, fiecare guvern a trebuit să-și sporească propria ofertă de monedă de hârtie și depozite neacoperite. Atât de severă a fost această inflație, încât a fost imposibil pentru guvernele angajate în conflict să-și țină promisiunile și astfel “au abandonat etalonul aur”, altfel spus și-au declarat propriul faliment la scurtă vreme după intrarea în război. SUA în 1933-1934, au abandonat etalonul aur monedă într-o încercare de a ieși din depresiune. Cetățenilor americani nu li se mai rambursau dolarii în aur și chiar li se interzicea să dețină aur, fie în țară, fie în depozite în străinătate. Dar Statele Unite au rămas și după 1934 într-o formă modificată de etalon aur, în care dolarul, redefinit acum ca 1/35 dintr-o uncie de aur, era rambursabil în aur pentru guvernele și Băncile Centrale străine.

Sistemul etalon aur lingouri a existat pentru o perioadă relativ scurtă de exemplu în Regatul Unit, a existat oficial din 1925 până în 19 septembrie 1931, caracteristic acestui sistem este discriminarea oamenilor săraci, pentru ca un om să poată schimba bancnotele convertibile, trebuia să aibă un număr semnificativ de bancnote încât să obțină un lingou de aur de 12,44 kilograme, astfel convertibilitatea era limitată deoarece sunt convertibile numai sumele care au valoarea cel puțin egală cu un lingou. Sistemul monetar cu etalon aur devize caracteristic acestui sistem monetar este că moneda aflată în circulație să fie garantată atât cu aur cât și cu titluri de creanță exprimate în moneda străină, numite devize. Bancnotele de hârtie se schimbau pe metal prețios prin întermediul devizelor. Prin devize se înțelege aici, acea valută a acelei țări, care asigură schimbul liber al banilor de hârtie pe metal prețios. Acest sistem monetar a fost adoptat ca sistem național în 1922 în urma conferinței de la Geneva și ca sistem monetar internațional ca urmare a Conferinței Monetare și Financiare de la Bretton Woods.

În timpul crizei economice mondiale din 1929 – 1933, și sub înfluența acestei crize, au fost lichidate toate formele monometalismului în toate țările lumii astfel Marea Britanie a renunțat în 1931, S.U.A. în 1933 și Franța în 1936. Avantajele sistemului monetar bazat pe aur, sunt în principal stabilitatea cursului de schimb, fapt ce reduce costul tranzacțiilor în comerțul internațional, iar pe termen lung se poate vorbi de o stabilitate a prețurilor, o ancoră privind așteptările inflaționiste, autoritățile nu mai pot fura din emisiunile monetare. Guvernele în astfel de sisteme sunt obligate să ducă politici fiscale și monetare mai prudente.

1.4.2. Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods

La Conferința monetară internațională de la Bretton Woods, la care au participat 44 de state aliate în al Doilea Război Mondial, care au trimis 730 de delegați care au fost cazați la Mount Washington Hotel din Bretton Woods, Statele Unite ale Americii. Conferința monetară internațională s-a desfășurat pe perioada 01.07.1944-22.07.1944, în ultima zi pe data de 22 iulie 1944 s-a semnat un acord, unde erau prevăzute principiile noului sistem monetar, acord ratificat de Congresul american în iulie 1945 și de restul țărilor participante până în decembrie 1945.

La Conferință s-au pus în dezbatere două planuri privind sistemul monetar postbelic: planul american susținut de Harry Dexter White și planul englez susținut de John Maynard Keynes, dar în final a fost adoptat planul american. Prin Conferința de la Bretton Woods s-a hotărât înființarea a două organisme Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială cunoscută și sub vechea denumire de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Ambele instituții au sediul în Washington, D.C. dovadă a influenței americane de după al Doilea Război Mondial. Sistemul monetar adoptat cuprindea o serie de principii care au funcționat până în 1971, când cele mai multe principii pe care se baza acest sistem au fost abandonate. Aderarea unui stat la F.M.I. presupunea respectarea anumitor reguli de conduită monetară, care de fapt reprezintă principiile sistemului monetar internațional. Etalonul monetar aur-devize, unde dolarul american și lira sterlină au întietate. Dolarul american a fost adoptat în virtutea forței economice a SUA.

Etalonul aur-devize presupunea că monedele naționale își definesc conținutul în aur sau în dolari sau lire sterline. În realitate, în toată perioada postbelică, numai dolarul american era realmente convertibil în aur, lira sterlină a fost convertibilă în aur doar 3 luni din anul 1947, cererile mari de aur aproape au epuizat rezerva de aur de la Banca Angliei. La cererea băncilor centrale ale statelor membre ale FMI, dolarii se puteau schimba pentru aur. Acest fapt era posibil datorită rezervei uriașe de aur a SUA. Dolarul american avea conținutul definit în aur la 0,888 grame aur și era convertibil în aur la cererea băncilor centrale ale statelor membre ale FMI și nu pentru persoane particulare. Funcția de etalon monetar pentru toate celelalte state o îndeplinea doar dolarul SUA, celelalte monede naționale își aveau definit conținutul monetar în dolari americani. Unele monede, formal, își defineau conținutul în aur, dar calculat din etalonul aur al dolarului. Acest principiu a încetat practic încă din 1971, iar oficial din 1976. În anul 1971, sub presiunea fluxurilor masive de capitaluri și a deficitelor comerciale tot mai accentuate, SUA și-au suspendat politica de convertire a dolarului în aur. Iar în 1972, Marea Britanie a permis lirei sterline să floteze față de celelalte monede. Cursurile de schimb erau fixe de exemplu din 1949 până în 1967 lira sterlină a fost fixată la cursul de 1 £ pentru 2,80 $.

Prețul aurului era exprimat în dolari la 35 de dolari uncia de aur fin și putea oscila doar cu ± 0,75% ceea ce nu afecta caracterul fixității lui. O uncie de aur cântărește circa 31,1 grame, paritatea în aur a dolarului era de aproximativ 0,888 grame aur. Datorită inflației, puterea de cumpărare a dolarului a scăzut permanent, începând din 1971 creșterea prețului aurului la 42 de dolari, apoi 51 de dolari etc. Menținerea cursurilor valutare de piață în limita a ±1% în jurul cursurilor oficiale, care erau unice pentru toate schimburile valutare, indiferent de scop. Orice stat putea adera la sistemul prezentat, dacă recunoaște și aplică prevederile statutului FMI și principiile sistemului monetar internațional.

Monedele statelor membre erau convertibile fără restricți, indiferent de cantități. Pentru ca această convertibilitate să fie asigurată sa înțeles ca fiind necesar realizarea unui volum de necesare echilibrării balanțelor de plăți. Aceste rezerve erau preponderent din dolari și aur. Cele două instituții create ca urmare a acordului aveau atribuții diferite, astfel FMI avea atribuțiile de supraveghere a funcționării sistemului monetar internațional, iar Banca Mondială avea în competență creditarea pe termen lung a țărilor distruse de război. Datorită deficitului ridicat al balanței de plăți a SUA de la sfârsitul anilor ’60, îngrijorarea marilor deținători străini de dolari a dus la o crestere a cererii de aur. Țările membre FMI aveau obligația să supravegheze și să asigure menținerea echilibrului balanțelor lor de plăți. Pe măsură ce dolarul devenea tot mai supraevaluat față de anumite monede europene și de aur, guvernele europene au început să-și exercite tot mai mult opțiunea de a preschimba dolarii pe aur în particular Franța lui Charles de Gaulle. Aurul a ieșit continuu din Statele Unite timp de două decenii după începutul anilor ’50. Dacă cetățenilor americani li s-a interzis din 1933 să dețină aur în SUA sau în exterior, cetățenii altor țări s-au bucurat de libertatea de a deține monezi și lingouri de aur. Cetățeni americani au putut achiziționa aur din nou începând din 1975, dacă ar fi păstrat monezile de aur, cetățenii ar fi riscat până la 10 ani în închisoare și/sau 10.000$ amendă conform legii din 5 aprilie 1933 lege care îi obligau ca până pe data de 1 mai 1933 să depună toate monedele, lingourile de aur sau certificate de aur, la bancă. În schimb cetățenii primeau de la banca unde depuneau aurul, bancnote care nu erau convertibile în aur, erau bancnote fiduciare.

Europenii au folosit dolarii pentru a obține în schimb aur la 35 de dolari uncia pe piața liberă a aurului, cea ce a dus la o creștere a presiuni asupra prețului, de a urca. S-a încercat salvarea sistemului de la Bretton Woods, în 1961 un grup de opt Bănci Centrale, cea din SUA, și alte șapte din Europa printre care RFG, Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Elveția. Aceste opt bănci centrale au căzut de acord în 1 noiembrie 1961 să colaboreze pentru a prezerva sistemul de la Bretton Woods, și să apere prețul de 35 de dolari pe uncie al aurului, prin intervenții pe piața aurului la Londra. Astfel se vindeau cantități de aur importante pentru a menține prețul, astfel se ascundea de ochii publicului politica monetară expansionistă a băncilor centrale, cu precăderea cea din SUA. Această politică s-a numit, London Gold Pool, iar în cadrul acordului SUA punea la dispoziție 50% din cantitatea de aur ce urma a fi utilizată, iar restul de aur de celelalte șapte țări, acest aranjament a ținut până în martie 1968, acest aranjament a căzut datorită prețului prea mic al aurului, față de politica expanionistă ce avea ca rezultat o creștere generalizată a prețurilor. Această politică de expansionistă acoperea costurile ridicate ale războiului din Vietnam.

Contribuțiile în tone aur, ale SUA au fost de 120 tone, RFG 30 de tone, Marea Britanie 22 de tone, Franța 22 de tone, Italia 22 de tone, Belgia 9 tone, Olanda 9 tone, Elveția 9 tone. Franța a ieșit din aranjament în 1967 și mai mult a transportat o cantitate considerabilă de aur, din SUA în Franța. După martie 1968 a urmat o etapă în care a apărut “piața aurului cu două niveluri”. Statele Unite nu mai încercau să păstreze prețul de piață al aurului la 35 de dolari. Ele ignorau această piață și guvernul american a căzut de acord cu toate celelalte guverne să păstreze valoarea dolarului la 35 $ uncia pentru totdeauna între băncile centrale. Guvernele și băncile centrale din întreaga lume nu mai cumpărau de acum înainte aur de pe piața privată și nu mai vindeau aur pe acea piață. Din acel moment aurul se mișca doar ca element de compensare de la o Bancă Centrală la alta, iar noile cantități de aur, piața liberă a aurului și cererea privată de aur își urmau propriul curs, complet separate de aranjamentele monetare mondiale. Pe data de 15 august 1971, președintele american Richard Nixon a fost forțat să anuleze convertibilitatea dolarului în aur, asta însemna că băncile centrale nu mai puteau cere să primească aur în schimbul dolarilor oferiți. Conform economistului Henry Hazlit, dolari în acest moment nu mai aveau acoperire în aur, pentru fiecare 100$ din M1 și M2, doar 2,23$ aveau acoperire în rezervele, Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, banca centrală a SUA.

A urmat Acordul Smithsonian din decembrie 1971, ce a avut loc la Institutul Smithsonian din Washington, D.C. unde reprezentanții a 11 state, reuniți sub numele de Grupul celor 10 au convenit să aprecieze monedele lor față de dolarul american, cele 11 state erau Belgia, Canada, Franța, RFG, Italia, Japonia,Olanda, Suedia, Elveția, Marea Britanie și Statele Unite. Statele se obligau să mențină cursul valutar la o bandă de ± 2.25%.

1.4.2. Sistemul monetar de la Kingston

În anul 1976 în Kingston, Jamaica, a avut loc o conferință unde au participat miniștri țărilor membre FMI, iar rezultatul conferinței a fost un acord asupra structurii sistemului monetar internațional, acordul prevedea unele modificări ale statului FMI, cursurile monedelor nu mai este fix, el fluctuează conform cererii și ofertei de pe piață la un moment dat, unitatea monetară nu mai este definită în aur ci doar față de o altă valută sau față de DST. DST este o monedă de cont al Fondului Monetar Internațional, a fost creată în 1969, inițial reprezentând valoarea dolarului și ulterior să fie creat un coș de valute a celor mai importante țări în comerțul mondial după volum, în prezent aces coș este format din patru monede dolarul american are o proporție de 41,9%, Euro de 37,4%, yenul japonez de 9,4% și lira sterlină de 11,3%. Primele DST-uri au fost create în ianuarie 1970, când s-au creat 3 miliarde de DST care au dost alocați țărilor membre FMI, în proporție cu cotele de aport ale fiecărei țări în cadrul FMI. Iar pentru următori doi ani s-a agreat să se creeze în 1971 2,9 miliarde DST, iar pentru 1972 3,4 miliarde DST, astfel că în 1972 rezervele de DST constituia 9,5% din rezervele mondiale de activele deținute de băncile centrale mai puțin aur. A doua alocare de DST a fost în perioada 1979-1981 când s-au alocat 12,1 miliarde DST, până în 2009 totalul alocărilor a fost de 21,4 miliarde DST ce constituia mai puțin de 0,5% din rezervele mondiale de activele deținute de băncile centrale mai puțin aur. A treia alocare de DST a avut loc pe 28 august 2009, când au fost alocați 161,2 miliarde de DST. Separat de această alocare s-au alocat 21,4 miliarde pentru că țările care s-au alăturat Fondului Monetar Internațional după 1981 nu aveau rezerve în DST, pentru a corecta această inechitate. Fodul Monetar Internațional, nu este un forum democratic, deciziile se iau prin vot, iar țările au o importanță diferită când votează, astfel important în cadrul votului nu sunt aspecte precum ce populație are o anumită țară, altfel spus câți oameni de pe glob reprezintă, ci o formulă prin care se are în vedere o medie ponderată unde PIB țări are o pondere de 50%, deschidere 30%, variabilitate economică, rezerve internaționale 5%. Fondul Monetar Internațional, este condus de un director executiv, în prezent postul este ocupat de doamna Christine Lagarde, din cei 11 directori executivi cinci au provenit din Franța, doi din Suedia și câte unul din Belgia, Germania, Olanda respectiv Spania. Altfel spus toți sunt europeni, un acord tacit între SUA și Europa de Vest, prevede ca Fondul Monetar Internațional să fie condus de un european, iar Banca Mondială cealaltă instituție creată la Bretton Woods să fie condusă de un american. Statele Unite ale Americii au cele mai multe voturi, mai exact 16,75% din total, fiind singura țară care poate bloca o decizie. China și India au 36% din populația de pe Terra, dar numai 5,99 din voturi.

În prezent în 2012 existau 204 miliarde de DST. Aceste DSTuri nu se pot utiliza direct pentru a cumpăra bunuri sau servicii de către statele membre, ci prin acorduri voluntare între state aceste drepturi se convertesc într-o monedă convenită, iar țara care are un surplus de DST primește o dobăndă pe excedent, iar țara care are un deficit de DST față de alocare achită o dobăndă pentru deficitul pe care îl are Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii. Dobânda achitată de statele cu un deficit de DST față de cota alocată este o medie ponderată a dobânzilor pe termen scurt pentru monedele din coșul ce formează DST. Au existat două momente când anumite țări cu rezerve mari de dolari au dorit să le poată schimba la FMI contra DST și DST să poată fi folosit și deținut și de prersoane private, în 1971-1973 și la finalul anilor `70, aceste propuneri au fost respinse de americani. Erau propuneri dezavantajoase pentru americani, SUA ar fi achitat o dobândă pe deficitul de DST pe care l-ar fi avut, mai puțini dolari ca și rezerve pentru băncile centrale străine ar fi însemnat un spațiu de manevră restrâns în cadrul politici monetare codusă de Sistemul monetar care are în centrul ei dolarul are un mare avantaj pentru Statele Unite ale Americii, pentru că SUA are datoria publică în dolari, iar Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii poate crea dolari după bunul plac, în plus, există o cerere de dolari pentru a acoperi moneda națională a diferitelor țări, ca rezervă pentru a stabiliza cursul de schimb împotriva atacurilor speculative, care pot veni inclusiv din SUA. Oferta internațională de dolari depinde de balanța de plăți a Statele Unite ale Americii care crește atunci când Statele Unite ale Americii are un deficit, dar oferta de DST, crește doar atunci când există o decizie administrativă în acest sens de a crea DST. Statele Unite ale Americii nu doresc o monedă care pe plan global să îi amenințe hegemonia.

Jacques Rueff, economist, consilier al președintelui francez, Charles de Gaulle, folosea sintagma de “privilegiu exorbitant” pentru explicarea avantajului american, în care SUA se împrumută exclusiv în dolari pentru datoria publică, pe când alte state precum România este nevoită să se împrumute și în valute. Statele Unite a devenit un datornic net în 1985, prima dată după Primul Război Mondial, majoritatea țărilor au limitată nivelul deficitelor la nivelul activelor deținute, pe de altă parte Statele Unite ale Americii are privilegiul de a crea dolari care ulterior ajung în diferite părți ale globului, dacă un stat care nu produce petrol dorește să cumpere petrol să zicem din Iraq, va fi nevoită să obțină dolari de pe piața mondială valutară ca ulterior să cumpere barili de petron necesari, dolari sunt utilizați preponderent în comerțul mondial. Este necesar ca Statele Unite ale Americii să se îndatoreze pentru ca să crească rezerva mondială de dolari, în plus Statele Unite ale Americii beneficiază de senioraj atunci când crează dolari, obligația de a schimba DST într-o altă monedă înainte de a fi folosiți de statul care are nevoie de lichidități, avantajează evident în principal dolarul, și face ca DST să fie mai puțin atractiv pentru deținători, persoane private nu pot deține DST. China, Germania, Franța și alte state din Europa și din lume, doresc să termine hegemonia dolarului, poziția domnului Zhou Xiaochuan guvernator al Băncii Poporului din China (PBOC), banca centrală a Chinei, cât și poziția Cancelarului Germaniei doamna Angela Merkel sau a președintelui Franței, Nicolas Sarkozy, împotriva hegemoniei dolarului nu lasă loc de înterpretări.

După destrămarea sistemului de la Bretton Woods, prețurile diferitelor produse printre care petrolul 1973 – 1974, produse agricole, diferite metale precum cuprul au crescut semnificativ.Anterior destrămări sistemului de la Bretton Woods cursurile valutare erau fixe cea ce însemna că nu exista un risc valutar pentru cei ce se angajau în comerțul mondial, așa cum am arâtat cazul lirei sterline care a avut timp de mai mulți ani un curs fix față de dolar, cursul fix nu însemna faptul că el nu se schimba niciodată ci doar faptul că mai mulți ani la rând era același curs, în data de 18 septembrie 1949 cursul dintre lira sterlină și dolar s-a schimbat față de cursul anterior datei de la 4,04$ pentru o lira la 2,81$ pentru o lira. Până în 18 octombrie 1949 cursurile valutare a 28 țări din Europa de Vest și nu numai, s-au devalorizat cu aproximativ aceași măsură, țări precum Finlanda, Argentina, Canada, Uruguay.

Acest curs valutar dintre lira sterlină și dolar avea să se mențină timp de 18 ani, acest aspect a favorizat o anumită stabilitate valutară, cât și o mai mare certitudine între contractele de import-export, firmele care se ocupau cu comerțul extern nu aveau nevoie să se protejeze de fluctuațiile cursului valutar ca și în prezent, prin tranzacții forward directe pe valute. Astăzi cursurile au o volatilitate ridicată de exemplu în 1 iunie 2010 cursul dintre euro și dolar era de 1,2155 dolari pentru un euro, pentru ca în data de 4 mai 2011, cursul dintre euro și dolar să fie de 1,4882 o variație de 22,4%. Acest aspect impune diferite probleme pentru economie, iar principali beneficiari al unor cursuri volatile sunt băncile comerciale, care se pot angaja în diferite operațiuni speculative. Cursul valutar dintre principalele valute internaționale variază în fiecare secundă. Iar moneda, ce altădată avea o valoare intrinsecă, ei bine azi valoarea banilor constă în încrederea pe care cetățenii o acordă monedei, chiar dacă majoritatea nu înțeleg procesul de emisiune a lor.

1.5. Sistemul bancar cu rezerve fracționare

Teoria monetară este deseori exprimată într-o terminologie care nu ține de economie, ci mai mult de aspectul juridic al problemei în discuție, astfel contribuțiile privind teoria monetară provin în bună parte și de la persoane care au avut diferite profesii, iar aspectul legal al problemei era important în profesiile lor, de aceea atunci când scriau despre problemele monetare în general scriau de multe ori influențați de aspectul legal. Este important să înțelegem aspectul legal al problemei, dar atunci când analizăm aspectul economic, terminologia juridical nu ne este utilă!

În general oamenii au folosit două tipuri de bani, în primul rând un produs, precum aurul, arginul, grâu, orez și așa mai departe, acest tip de bani nu emană de la o anumită autoritate și aici este cred eu diferența dintre celălalt tip de bani, care emană de la o autoritate. Astfel din punct de vedere legal o bancnotă de 100 de dolari creați de o persoană privată din Europa, nu sunt considerați din punct de vedere juridic ca fiind bani în ciuda faptului că din punct de vedere tehnologic, pot fi identici cu o altă bancnotă creată de una dintre cele 12 sucursale ale Rezervei Federale ale Statelor Unite ale Americii. Cu timpul așa cum am mai menționat diferite autorități au încercat să reglementeze problema monetară, de cele mai multe ori în interesul autorității. Guvernele nu fac niciodată ceva din simplă bunăvoință, ele corup. Banii din sistemul monetar actual emană de la o autoritate, nu au o valoare intrinsecă, iar autoritatea prin reglementările sale impune utilizarea lor, în opinia mea autoritatea poate să facă până aici până la a constrânge pe om să utilizeze forma pe care autoritatea o emană, însă omul de rând prin supunerea în fața autorității aceptă să folosească însemnul pe care autoritatea o pune pe o bucată de hârtie atunci când vorbim de bancontele neconvertibile în metal prețios altfel spus fără o valoare intrinsecă. Mai exact omul de rând în comun cu ceilalți membri ai societăți aleg mediul de schimb, atunci când iau parte la o tranzacție comercială. Banii din prezent mai poartă numele de bani fiduciari, acest nume provine din latinescul fiducia, care înseamnă încredere, care are o valoare fictivă, convențională. A treia categorie este reprezentată de banii ce au ca sursă de proveniență creditul, care constituie o revendicare, asupra unei persoane fizice sau juridice. Stabilitatea acestor bani care au ca sursă creditul depinde în mare măsură de calitatea debitorului de a-și îndeplini promisiunea. Cuvântul credit provine din latinescul credo, ce înseamnă eu cred. Din punct de vedere juridic creditul exprimă o convenție între creditori și debitori și care servește procesul de producție și de circulație a mărfurilor.

Creditul reprezintă o relație în care o parte oferă un lucru de valoare, în schimbul unei promisiuni ca la o dată viitoare cel ce a primit valoarea inițial, să ofere o altă valoare celui ce a acceptat promisiunea. Altfel spus creditul reprezintă schimbul a două valori între două părți în momente de timp diferiteși are la bază angajamentul schimbului. Dacă valorile schimbate nu sunt echivalente, egale, diferența se numește dobândă. Destul de devreme s-a observat că valoarea unui bun nu constă în cine este proprietarul bunului ci în persoana care îl folosește, astfel au existat două forme de credit, un credit de folosință unde bunul se utilizează de o persoană, iar ulterior persoana înapoiază bunul primit spre utilizare spre exmplu un plug și creditul de consum unde obiectul este oferit spre a fi consumat, spre exemplu grâu, iar persoana are obligația să înapoieze un obiect de aceași cantitate și cantitate cu bunul primit inițial. Primul tip de credit se are la bază contracul de tip commodatum și se referă la un contract real încheiat cu bună-credință, prin care o persoană numită comodantul încredințează unei alte persoane numită comodatarul un anumit bun, spre utilizare gratuită pentru o anumită perioadă de timp, la sfârșitul căreia obiectul trebuie să fie restituit proprietarului său de drept.

Cel de-al doilea tip de credit are la bază contractul de tip mutuum care se referă la contractul prin care o persoană numită împrumutătorul încredințează unei alte persoane numită împrumutatul o anumită cantitate de bunuri fungibile, împrumutatul fiind obligat, la sfârșitul perioadei convenite, să restituie o cantitate egală de bunuri de același gen și aceeași calitate. În cazul acest ultim contract, se poate cere și plata unei dobânzi ca unui așa zis sacrifiuciu pentru cel care amână consumul în favoarea împrumutatului. Aceste contracte sinalagmatice au la bază transferul dispoziției asupra bunului, de la împrumutător la împrumutat conform condițiilor din contract. Să ne oprim asupra dreptului de proprietate privată care este privită ca find un dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.

Contractul de depozit sau depositum este un contract încheiat cu bună-credință, prin care o persoană și anume deponentul îi încredințează unei alte persoane și anume depozitarul un bun mobil, pe care această persoană să îl păstreze, să îl protejeze și să îl înapoieze în orice moment l-ar solicita deponentul. Se poate obseva că băncile numesc astăzi depozite bancare, nu au la bază asemenea contracte deoarece acest tip de contract nu implică transferul de dispoziție asupra bunului, ci cea ce se numesc astăzi un contracte de primire în depozit, pentru casetele de valori oferite de bănci pentru siguranța valorilor tezaurizate.

Obligația deponentului, în plus față de predarea bunului specificat în contract, este de a compensa depozitarul pentru costurile implicate de depozit și astfel se întelege motivul pentru care băncile percep comision pentru un astfel de serviciu, dar care poate fi oferit și gratuit de către depozitar. Și în cele din urmă un contract de depozit pentru bunuri fungibile unde spre deosebire de contractul de depozit aici proprietatea asupra bunului este transferată de la deponent la depozitar, dar se păstrează anumite elemente cheie precum dispoziția imediată a unui bun echivalent în cantitate și cantitate. Diferența de nuanță este importantă aici astfel la depozitul pentru bunuri fungibile custodia constă în obligația de a menține în permanență la dispoziția deponentului bunuri, în aceeași cantitate și de aceeași calitate cu cele primite. Și ce ne interesează pe noi în problema de față atâta timp cât banca menține la dispoziția deponentului suma de bani, în aceași cantitate și calitate cu cea depozitată, altfel spus o rezervă în numerar de 100%. Ce se întâmplă dacă depozitarul nu menține bunul, ce îl folosește în scopuri personale, nu este oare aceasta un furt? Plata dobânzii ne sugerează clar că obligația importantă asumată de depozitar, aceea de păstrare, în cazul contractului de depozit pentru bunuri fungibile, este aproape sigur încălcată și că depozitarul utilizează banii deponenților în beneficiul său personal, însușindu-și în mod fraudulos o parte din echivalentul în cantitate și calitate a bunurilor, aici suma de bani, pe care ar trebui să o mențină la dispoziția continuă a deponenților. Dacă la contractul de împrumut exită un termen precis și un transfer al atributului de dispoziție asupra banilor, cu alte cuvinte banca poate să facă ce dorește cu suma primită, în privința contractului de depozit nu avem un termen explicit, iar dispoziția asupra banilor nu se transferă. Bancheri în timpul Imperiului Roman, acceptau depozite, care nu implicau nici un drept la dobândă și care îl obligau pe depozitar să păstreze dispoziția deplină asupra banilor, permanentă asupra echivalentul în cantitate și calitate a banilor, în favoarea deponenților, care beneficiau de privilegiu absolut în caz de faliment. Pe de altă parte, ei primeau împrumuturi prin contracte de tip mutuum, care îl obligau pe bancher la plata unei dobânzi către împrumutători, aceștia din urmă neavând nici o întietate în cazul în care bancherul era în stare de faliment.

Activitatea bancară cu rezervă fracționară a conduce la o expansiune artificială a creditului, deoarece această expansiune nu este susținută de o economisire reală suficientă. Guvernanții au acordat bancherilor, privilegii prin care le permit să utilizeze în interesul personal banii propriilor deponenți, în schimbul obțiuni de a beneficia de sistemul bancar, sistem care furnizează o parte importantă din nevoile de finanțare ale statului și care sunt mult mai rapide și mai facile în a obține finanțarea comparativ cu impozitarea. Oricât de prudenți sunt băncile, singura modalitate care este sigură în problema evitării riscurilor și de a garanta că depozitele sunt mereu la dispoziția deponenților este menținerea continuă a unei rate a rezervelor de 100%. În secolul XVII a avut loc nașterea a trei instituții inovatoare care au avut funcții private și publice în același timp, prima Amsterdamsche Wisselbank din Amsterdam, a fost creată în 1609 pentru a rezolva diferite probleme ale comercianților în legătură cu multitudinea de monede care circulau în acea perioadă în Provinciile Unite. Mai târziu Amsterdam a văzut în 1778 înființarea unei importante burse ce a dominat piața finaciară.

Comercianții erau liberi în a deschide conturi care erau denominate, într-o monedă standardizată banca mai sus menționată a creat un sistem inovator de cecuri și  angajamente privind debitarea directă de care ne putem folosi și azi. Acest sistem a facilitat tranzacțiile comerciale fără ca monedele de aur sau argint să fie utilizate, acest sistem era simplu, în sensul că un comerciant oferea instrucțiuni băncii Amsterdamsche Wisselbank ca al său cont să fie debitat, iar contul partenerului să fie creditat. Limita acestui sistem era faptul că banca Amsterdamsche Wisselbank menținea o rezevă de aproape 100%, față depozitele de metale prețioase.  Spre 1760 când depozitele erau la puțin sub 19 milioane de florini, rezervele metalice erau de peste 16 milioane.

Datorită rezervelor ridicate, era puțin probabil ca banca să intre în insolvență, banca putea să plăteasca pe cei ce au depozitat daca în număr ridicat ar fi dorit să își lichideze depozitele în același timp, pentru ca banca olandeză să arate mai aproape de o bancă de o bancă din prezent, este necesar să revenim la banca suedeză Stockholm Banco, fondată în 1656 care deși avea același sistem de plăți ca și banca Amsterdamsche Wisselbank, banca Stockholm Banco oferea clienților credite bancare, în exces față de rezerva metalică pe care o deținea de la deponenți, a fost o bancă care a practicat ce s-a numit mai târziu sistemul bancar cu rezerve fracționate, deoarece nu toți deponenții își lichidau depozintele în același tip, banca a reușit pentru un timp, să mențină doar o parte din depozite ca și rezerve în cazul în care unii deponenți ar dori lichidarea, restul fiind împrumutate clienților în schimbul plății unei dobânzi, în felul acesta banca profita de deponenți. A treia instituție inovatoare din secolul XVII a fost în 1694 când Banca Angliei a fost creată, cunoscută și ca Bătrânica de pe Strada Threadneedle, ea a fost creată în principal pentru a ajuta guvernul cu bani pe timp de război, prin conversia unei părți din datoria guvernului în acțiuni ale băncii, iar banca, a obținut de la guvern diferite privilegii. Din 1709 a fost singura bancă care a putut să emită acțiuni, iar din 1742, a avut un monopol parțial la emisiunea de bilete de bancă, o formă de promisiune, care nu este purtătoare de dobândă, creată pentru a facilita plățile fără ca părțile să dețină un cont curent la bancă. În aceast mod prin sistemul bancar cu rezerve fracționare se realizeză creația monetară, element al sistemului monetar, care este reprezentat atât de bancnotă cât și banii de cont. Creația monetară se concretizează în monedă suplimentară față de cea existentă în circulație la un moment dat. Ea apaține băncilor centrale și comerciale, și se realizează în favoarea băncilor, creația monetară contemporană reprezintă o acțiune de schimbare a unui activ nemonetar deținut de agenții economici, cu un activ monetar pe care băncile comerciale îl crează. Activul nemonetar al agenților economici se concretizează în valori mobiliare sau imobiliare ce au la bază o creanță personală asupra unui client, iar băncile comerciale nu fac nimic mai mult decât să înlocuiască creanțele personale cu una universală, pe care toată lumea o recunoaște și pe care ele o emit. Dacă oferta de monedă este mai mare decât volumul de bunuri și serviciilor, mai exact masa monetară este excedentară, vor crește prețurile. Volumul și structura masei monetare este într-o continuă schimbare.

În prezent banca centrală și băncile private crează banii care se prezintă în diferite forme în actualul sistem monetar nemetalist, în majoritatea țărilor banca centrală are un monopol asupra biletelor, excepții sunt de exemplu în Hong Kong, unde și bănci private pot emite dolarul Hong Kong sau în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, unde Banca Angliei, Bank of Ireland, Northern Bank, First Trust Bank și Ulster Bank emit monedă legal pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Moneda scripturală, numită și monedă de bancă sau de cont este o monedă fără valoare intrinsecă care apare ca urmare a unor operațiuni contabile în băncile comerciale, se prezintă sub forma unor solduri creditoare înregistrate în contabilitatea băncii comerciale. Soldurile creditorare pot fi schimbate la cererea deponenților în biletele emise prin monopolul ce îl are asupra lor banca centrală și aici cred că se află convuzia populației, care crede în marea parte că banii din contul de la bănci sunt una și același lucru precum biletele emise de banca centrală. Moneda scripturală are o caracteristică proprie și anume ea se multiplică prin credit, iar după o perioadă în economie apare o cantitate de monedă suplimentară celei anterioare, moneda scripturală face parte din masa monetară.

Moneda băncii centrale este emisă în schimbul diferitelor tipuri de creanțe pe care banca centrală le obține în schimb, spre exemplu depozitele de devize pe care banca centrală le deține, astfel băncile centrale dețin rezerve de dolari, euro, lira sterlină, yenul japonez, francul elvețian și altele, preponderent rezervele sunt constituite din dolari și euro cele două monede dețin peste 87% din rezerve. Monedele naționale deținute de nerezidenți se numesc valute, iar dacă sunt depozitate într-un cont la o bancă în străinătate poartă denumirea de eurovalută. Aceste devize deținute de banca centrală sunt utilizate de banca centrală pentru stabilizarea cursului de schimb, atunci când aceasta o dorește. Banca centrală poate achiziționa obligațiuni emise de guvern, acest lucru se întâmplă fie prin achiziția lor direct de la emitent, fie prin achiziția lor de la băncile comerciale, adică prin intermediari, care pot obține profit prin faptul că achiziționează de la stat mai ieftin și vinde mai scump tot statului obligațiunile respective! Jeffrey Franks fostul șef al misiunii FMI la București, a afirmat că o problemă a energiei în România o reprezintă intermediarii dintre producător și consumator, anumite persoane au contracte preferențiale cu Hidroelectrica, companie de stat care vinde unor particulari energie electrică, care la rândul lor, revinde energia electrică tot statului la un preț superior prețului de achziție, nu am informații asupra unui ministru de finanțe român care să afirme că băncile ca intermediar între guvern, reprezentat de ministerul de finanțe și banca centrală reprezintă un aspect negativ pentru societate. Astfel creanțele asupra trezoreriei poate fi considerat un avans acordat Trezoreriei de banca centrală, exemplu elocvent fiind Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii care achiziționează astfel de obligațiuni indirect de la bănci, prin societățile financiare deținute de bănci conform tabelului din anexe.

Dacă am presupune că am descoperi pe stradă o bancnotă de o sută de unități monetare emisă de o bancă central oarecare, dolari, euro nu contează tipul monedei, apoi cu respectiva bancnotă am merge la o bancă nou deschisă am deschide un așa zis depozit bancar, presupunem că banca este obligată să mențină 10% din depozit ca și rezervă. Principalele bănci central au cerințe mult mai mici. Banca depune 10% ca și rezerve în exemplul nostru, la banca centrală, iar de restul, nouăzeci de unități monetare, îi acordă ca și împrumut, la un client, să presupunem că acel client, depune bani primiți la o altă bancă, astfel banca a doua este și ea obligată să mențină la banca centrală o rezervă minimă obligatorie, de 10%, adică nouă unități monetare, iar de restul 81 de unități acordă un credit, unei alte persoane. Exemplul ar putea continua, dar se poate înțelege și de aici modul în care prin sistemul bancar cu rezerve fracționare, prin credit are loc o mărire a masei monetare, această creștere a masei monetare, realizată de băncile comerciale, are la bază moneda emisă de banca centrală, care se mai numește și M0 sau monetary base sau high-powered money în engleză; care este egală cu 100 de unități monetare în exemplul nostru, și reprezintă pasivele băncii centrale, bancnote în circulație plus conturi curente creditoare, mai exact depozitele băncilor comerciale la banca centrală. Și M1, care este reprezentat de bancnotele în circulație și depozitele care pot fi imediat convertibile în numerar sau utilizate pentru plăți prin transfer bancar, denumite depozite overnight. În exemplul nostru M0 este egal cu 100 de unități monetare, iar M1 cu 271 adică suma a 100 + 90 + 81, problema se pune ce se întâmplă dacă primul deponent cel care a găsit bancnota de o sută de unități monetare, dorește să își lichideze depozitul, ei bine aici intervine problema sistemului bancar cu rezerve fracționate, prima bancă nu are decât zece unități monetare, la fel și într-o bancă comercială, dacă toți deponenții ar dori lichidarea depozitelor acest lucru nu ar fi posibil.

Iar pentru a înțelege problemele unui faliment bancar trebuie doar să presupunem în exemplul nostru simplist, că banca a treia adică ultima, acordă un credit, care nu este performant, adică debitorul nu își achită obligațiile față de bancă, prin urmare nici banca a treia nu poate să își respecte obligațiile față de banca cu numărul doi, ce se poate vedea este un efect de domino, se pune problema lichidități băncilor comerciale și nivelul de rezervă necesar. M3 cuprinde masa monetară intermediară M2, la care se adaugă instrumentele financiare tranzacționabile emise de sectorul instituțiilor monetar-financiare; instrumente ale pieței monetare, în special acțiunile/unitățile fondurilor de piață monetară și împrumuturile din operațiuni repo sunt incluse în acest agregat. Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor bănești aflate în circulație într-o economie într-o anumită perioadă. De remarcat că fiecare bancă centrală are propria definire a agregatelor monetare. Simt că este necesar să menționez că privilegiul acordat băncilor, de a-și putea desfășura activitatea cu o rezervă fracționară, implică o nedreptate din partea autorităților guvernamentale asupra definirii corecte și a apărării drepturilor de proprietate ale deponenților văzut din punct de vedere al economiei de piață.

În dezbaterea problemei sistemului bancar cu rezerve fracționate au existat de-a lungul timpului două școli de gândire, așa zisa „Școală monetară” și „Școala bancară”, primi se opuneau practicilor băncilor de a emite monedă fiduciară acoperită în efecte comerciale și obligațiuni, reprezentând datoria statului mai mult ei cereau interzicerea oricăror noi emisiuni de bancnote în afara celor acoperite 100% în rezerve-aur. Inițial ei au avut câștig de cauză astfel Legea Băncii din 1844 ce poartă și numele de leagea lui Robert  Peel, dar bancherii, adevărați fii ai lui Shylock, și-au impus interesele în detrimentul societății, prin „Școala bancară” care doreau emiterea de bancnote fără acoperire 100% în aur, iar motivațiile acestei idei se sprijinea pe premisa că emiterea astfel de bancnote avea la bază o activitate comercială, nu creștea prețurile și astfel cantitatea de monedă ce se putea emite ar fi fost determinată în mod independent, fiind limitată de nevoile comerciale și nu de dorințele băncii emitente. Legea lui Robert Peel din 1844 interzicea emiterea de bancnote de către Banca Angliei care nu erau acoperite 100% în aur. Școala bancară a avut ca reprezentanți pe Thomas Tooke și pe John Fullarton, ei cred că variația stocului de aur este cauzată de o serie de factori și nu doar de situația economică, nu cred în adaptarea spontană a cantității de aur, iar un transfer de aur spre tezaurizare nu conduce la reducerea masei monetare. Școala bancară consideră că guvernul nu trebuie să intervină în activitatea băncilor comerciale, ci trebuie să le conserve libertatea în afaceri. Amsterdamsche Wisselbank a fost ultima bancă care să păstreze o rezervă de 100% asupra depozitelor.

Capitolul II. Banca Centrală – Banca Centrală Europeană

2.1 Banca Centrală

Orice bancă centrală are în mare măsură aceleași funcții și anume să stabilească politica monetară, să emită monedă, să reglementeze sistemul bancar, să supravegheze sistemul bancar, banca centrală influențează economia unui stat și piața financiară, prin stabilirea dobânzilor pe piață. Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat în mod continu de-a lungul timpului, și anume în perioada sistemului etalonului aur menționat, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitații metalice, iar ulterior, după erodarea rolului metalelor prețioase precum aurul, platina, argintul, ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost remodelate în obiective precum cele de stabilitate a prețurilor, un anumit nivel al șomajului, sau o anumită rată de creștere economică. În majoritate țărilor banca centrală se bucură de un monopol instituit prin lege, aspect ironic dacă ne gândim că în capitalism, o companie care nu are concurență într-o industie, este considerat un lucru periculos chiar de cei mai înverșunați adepți ai capitalismului, deoarece această companie este motivată să ridice prețurile și să diminueze producția de bunuri pentru a stoarce câți mai mulți bani după consumatori.

Băncile centrale sunt „băncile băncilor”, deciziile băncilor centrale au impact asupra ratelor dobânzilor de pe piața monetară, iar prin urmare și pentru persoanele naturale și juridice actori în economie, deciziile influențează profiturile cel puțin sub aspect nominal. În general banca centrală crează și implementează politica monetară și decide asupra instrumentelor și a procedurilor pe care le utilizează pentru implementarea politicii monetare. Sunt multe diferențe între băncile centrale din diferite țări, precum gradul de transparență, diferite bănci centrale au politici monetare diferite, intrumente de politică monetară diferite, pe care o implementează, terminlogiile și indicatori pe care băncile centrale le folosesc diferă. Principalele bănci centrale în prezent sunt, Banca Centrală Europeană, Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, Banca Angliei, Banca Japoniei, Banca Populară a Chinei, Bănca Națională a Elveției, Banca Centrală a Federației Ruse și Banca Centrală a Arabiei Saudite. Consiliile băncilor centrale se întălnesc la intervale diferite, astfel consiliul Băncii Canadei se întrunește la fiecare șase săptămâni, Banca Angliei, Banca Cetrală Europeană și Banca de Rezerve a Australiei se întâlnesc lunar, Banca Japoniei aproximativ la fiecare trei săptămâni, iar Banca Populară a Chinei trimestrial. Consiliile tuturor băncilor centrale se întâlnesc în ședințe de urgență ca și după evenimentele din 11 septembrie 2001. În trecut băncile centrale au încercat mai multe politici monetare pentru a influența rata de creștere economică, la început băncile centrale au încercat să fixeze moneda în aur sau în funcție de alte monde al altor țări, altele bănci centrale au încercat să adopte strategii precum țintirea agregatelor monetare sau țintirea directă a inflației.

Cooperarea dintre băncile centrale este cel mai vizibil, pe timp de criză, iar instituțional, băncile centrale cooperează prin Banca Reglementelor Internaționale, se poate spune despre această bancă creată pe 17 mai 1930, ca fiind banca băncilor centrale, fiind cea mai veche organizație financiară internațională. Banca Reglementelor Internaționale este tot odată și un forum unde părțile implicate analizează, promovează și discută diferite politici monetare, centru pentru studiul problemelor monetare. Sediul Bănci Reglementelor Internaționale este la Basel, Elveția, iar două sucursale sunt în Hong Kong și Mexico City. Multe din băncile centrale de azi au fost inițial bănci private, care lucrau pentru profit, pentru un grup foarte răstrâns de persoane, proprietarii, în detrimentul societății în ansamblu, câteva exemple consider ca fiind necesare. Unele bănci centrale sunt bănci private și astăzi, precum Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, Banca Centrală a Italiei, Banca Centrală a Elveției.

Banca Anglie a fost creată în 1694 și până când a fost naționalizată în data de 1 martie 1946 a fost o sursă de profit. Banca Franței a fost creată în 18 ianuarie 1800 de Napoléon Bonaparte, care era Primul Consul la acea dată, banca a fost creată sub forma unei societăți pe acțiuni cu un capital de 30.000.000 franci, iar principali deținători ai acțiunilor nu erau nimeni alții decât Napoléon Bonaparte și anturajul său, din nou o bancă centrală care a fost o sursă de profit pentru un grup restrâns de oameni, până în 1848 biletele emise de Banca Franței nu erau mijloace legale de plată, în engleză legal tender, adică nu exista o obligație din partea statului asupra persoanelor private în a accepta biletele ca reprezentând o plată. Mai mult, Banca Franței nu avea un prag în emisiunea de bilete. Din 1806 până în 1936 Guvernatorul bănci trebuia să fie și un acționar, iar doar principali acționari puteau participa în Adunarea Generală. O lege din 2 decembrie 1945 a dus la naționalizarea bănci, iar capitalul privat a fost transferat la stat până pe 1 ianuarie 1946, foști acționari au primit în schimb pentru fiecare acțiune, patru obligațiuni cu o maturitate de 20 de ani și un cupon de 3%, ultimile acțiuni au fost răscumpărate pe 1 ianuarie 1965.

Un alt caz, Reichsbank, banca centrală a fost creată în 1876 și a fost banca centrală a Germaniei până în 1945, a fost creată ca o bancă privată, dar guvernul lua parte la împărțirea profitului precum urmează, un dividend de 3,5% obțineau acționarii, 20% mergea la un fond de rezervă până când fondul ajungea la o pătrime din capital, iar din restul 25% obțineau acționari și 75% obținea guvernul. În marea parte în Europa la începutul formǎrii sistemlui bancar, nu exista o delimitare între operațiunile care erau efectuate de bǎncile comerciale și cele efectuate de băncile centrale. Aceleași bǎnci realizau atît operații de mobilizare a disponibilitaților bǎnești și de acordare de credite publicului, cît și operații privind emisiunea de bancnote. Banca Centrală a Italiei, Banca d'Italia, este și în prezent o bancă pe acțiuni, sunt emise 300.000 acțiuni cu o valoare nominală de 0,52 € bucata, acționari bănci centrale sunt în număr de 65 și sunt bănci private, cel mai mare acționar este Intesa Sanpaolo S.p.A., urmat de UniCredit S.p.A., etc. Banca Centrală a Elveției oferă un dividend de până la 6% din capitalul social, Banca Centrală a Elveției fiind constituită ca o societate pe acțiuni cu o emisiune de 100.000 de acțiuni cu o valoare nominală de 250 CHF. Dividendul este plătit din profitul net, iar la 31 decembrie 2011, 2,261 de persoane și entități dețineau acțiunile bănci centrale, dintre care persoanele private dețin 26.92% din acțiuni, și au 21.24% din drepturile de vot.

În prezent aproape orice bancă centralǎ deține dreptul exclusiv de a emite însemne monetare ca mijloace legale de platǎ, și are printre atribuții dreptul sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ, dimensiunile, desenul, precum și elemente de protejare împotriva multiplicări ilegale ale bancnotelor. De multe ori cade în sarcina bǎncii de a deține și a administra conturile statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanțului. Băncile centrale mai au un rol care de cele mai multe ori este negat, sau nu este spus în mod explicit, ele participă direct sau indirect prin finanțarea băncilor comerciale la finanțarea statului sau administrației publice. Toate băncile au conturi deschise la banca sa centrală și prin intermediul cărora se realizează viramente și compensǎri interbancare. În prezent, cea mai mare parte a circulației internaționale a banilor are loc prin poșta electronică, prin computer, prin serviciile pe care le oferă Societatea Mondială de Telecomunicații Interbancară o societate creată în 1973 cu sediul la Brussels, Belgia, mai mult de 10.000 de instituții financiare din 212 țări și teritori folosesc rețeaua. Rețeaua prin care băncile din orice țară sunt interconectate apelând la satelit, tehnica viramentului codificat și rețelele de calculatoare.

Apariția și dezvoltarea pieței eurovalutelor și eurocreditelor constituie momente decisive ale procesului de globalizare financiară unde banii cunosc o circulație transfrontalieră, ocolind evidența și controlul autorităților monetare naționale. Este important să înțelegem puterea băncilor centrale având în minte și aceste transformări care au loc, termenul „eurodolar” se aplică oricărei operațiuni de angajare sau acordare de împrumuturi care are loc în afara țării sau jurisdicției băncii centrale din șara respectivei monede. Banque Commerciale pour l`Europe du Nord o bancă rusească care își avea sediul în Paris, iar termenul de eurodolar a apărut de la adresa telegrafică a bănci, iar europiețele au apărut în cadrul Războiului Rece unde a existat un aranjament ca băncile londoneze să devină un depozitar pentru sumele în dolari deținute de URSS și sateliții săi. Astfel aceste depozite nu erau reglementate de Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, nu era necesar păstrarea unor rezerve, astfel aceste sume au putut fi acordate la dobânzi mai mici față de acele depozite care se supuneau regulilor privind rezervele minime obligatori. Valutele liber utilizabile sunt acele monede care sunt convertibilitate în alte monede în mod liber, iar în marea parte ele sunt depozitate în bănci aflate în afara țărilor care au emis banii. În prezent, aurul este pe plan mondial ca orice altă marfă, se comercializează la bursele de aur, iar principiul prețului fix al aurului a fost și el abandonat, ca și etalonul aur-devize precum am menționat în capitolul I. Mult accent s-a pus în ultimi ani vizavi de independența bănci centrale față de puterea politică, iar modul în care se influențează una pe alta diferă de la o țară la alta. Tăria statului stă în unitatea scopului său ultim, universal, cu interesul particular al indivizilor.

Aparent unele bănci centrale sunt mai independente față de alte bănci centrale, dar toate participă cum am precizat la finanțarea directă sau indirectă a statului sau administrației publice. Băncile Centrale nu sunt instituții democratice în sensul că acestea au conduceri care nu sunt alese în mod democratic prin vot universal, mai mult există o anumită opacitate în întrunirile consiliilor de administrație, trebuie precizat că anumite bănci centrale oferă publicului cu o anumită întârziere, minutele de la respectivele întâlniri. De asemenea unii guvernatori și membri de consilii de administrație a unor bănci centrale se bucură de prestigiu chiar dacă au avut în timpul guvernării lor de rate ale inflației de peste 250%. Din nefericire, consider că există puțină răspundere în lumea băncilor centrale, chiar și atunci când ilegalități ar fi descoperite în interiorul acestor instituții există o motivație puternică de a le acoperi, într-o piață valutară care se presupune că prețul este fixat între cererea și oferta de monede, iar valoarea monedei se bazează pe încrederea pe care utilizatori o acordă, o veste negativă de genul că guvernatorul a furnizat informații confidențiale unei terțe persoane în legătură cu politica monetară condusă de instituție poate avea urmări nefericite pentru societate. Doar un naiv ar putea crede că persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor sunt fără pată. De multe ori se folosesc de informați confidențiale în scop personal, cazul în care Philipp Michael Hildebrand, guvernator al Băncii Centrale Elvețiene, care a demisionat din poziția sa după ce publicul a aflat de faptul că soția lui, a tranzacționat valute și a obținut un profit achiziționând 504.000$, înainte cu trei săptămâni ca o decizie a bănci centrale să favorizeze acest profit prin faptul că limita aprecierea francului elvețian la un anumit curs valutar de 1,2 franci pentru un euro. Quis custodiet ipsos custodies, diverși autori au scris despre supravegherea bănci centrale, printre economiști părerile sunt împărțite în legătură cu necesitatea independenței băncii centrale, există mai multe criteri alese pentru a se compara independența diferitelor bănci centrale, precum înscrierea în statutul bănci a unui articol care să specifice clar, că banca este independentă, sau mandate ale membrilor consiliului de administrație cu o durată mai mare decât mandatul anumitor politicieni, sau ca numirea membrilor consiliului de administrație să fie efectuată de Parlament și nu de Guvern, iar obiectivul bănci centrale să fie scris în mod explict într-o lege precum Constituția. Probabil cel mai cunoscut suporter al independenței bănci centrale este Milton Friedman. Personal cred că independeța bănci centrale nu se justifică dacă și numai dacă baca centrală ar fi o instituție democratică, o democrație fără interpuși, iar societatea ar avea cunoștințe în legătură cu sistemul monetar.

2.2. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană este banca centrală a Uniunii Europene, instituție supranațională, înființată la data de 1 iunie 1998, responsabilă de moneda unică europeană, conform Tratatului de la Maastricht.

Banca Centrală Europeană contribuie la integrarea financiară în patru moduri, oferă consultanță privind cadrul legislativ și de reglementare a sistemului financiar și participă în mod direct la procesul de reglementare. Acționează ca un catalizator pentru activitățile din sectorul privat: Banca Centrală Europeană împreună cu Comisia Europeană, sprijină băncile în implementarea zonei unice de plăți în euro. Banca Centrală Europeană oferă servicii specifice băncilor centrale, care stimulează, de asemenea, integrarea financiară la nivel european, cum ar fi TARGET2 și viitorul TARGET2-Securities și în ultimul rând stimulează cunoașterea și conștientizarea prin monitorizarea stadiului de integrare financiară la nivel european, BCE publică un raport anual privind integrarea financiară în Europa, pe baza unui set cuprinzător de statistici. Portofoliul de active externe de rezervă al BCE a fost constituit prin efectuarea de transferuri de astfel de active dinspre BCN din zona euro către BCE, iar ulterior structura acestuia a ajuns să refl ecte modifi cările înregistrate de valoarea de piață a activelor plasate, precum și operațiunile BCE cu valute și aur. Portofoliul BCE de active externe de rezervă este alcătuit din dolari SUA, yeni japonezi, aur și DST.Valoarea activelor externe nete de rezervă ale BCE, la sfârșitul anului 2011 au fost de 65,6 miliarde EUR, din care valutele adică simple promisiuni, monede fiduciare au însumat 45,3 miliarde EUR, respectiv aurul și DST au reprezentat 20,3 miliarde EUR. Activele în dolari SUA au reprezentat 76% din rezervele valutare. Banca Centrală Europeană deține 502,1 tone aur fin. În calitate de bancă centrală, BCE prezintă caracteristici proprii atât sectorului public, cât și sectorului privat. Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menținerea stabilității prețurilor, respectiv protejarea valorii monedei euro.

Organe de decizie în cadrul BCE

Consiliul general cuprinde Președintele și Vicepreședintele Băncii Centrale Europene, și 27 de guvernatori ai Băncilor Centrale din fiecare stat membru al Uniunii Europene. Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor fi adoptat moneda euro. Consiliul general, se întâlnește de patru ori pe an. În cadrul acestui consiliu guvernatorii se consultă, asupra politicilor monetare, și își împărtășesc progresele înregistrate în procesul realizării convergenței de către statele membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă euro.

Consiliului guvernatorilor BCE cuprinde cei șase membri ai Comitetului executiv, și în prezent 17 guvernatori ai băncilor centrale ce fac parte din zona euro.  Consiliul guvernatorilor BCE este responsabil de formularea politicii monetare, în timp ce Comitetul executiv este împuternicit să pună în aplicare politica monetară în conformitate cu deciziile și orientările adoptate de Consiliul guvernatorilor. Este cel mai important organ de decizie al BCE. Consiliul guvernatorilor se întrunește, de obicei, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii. Ședințele se desfășoară, în general, la sediul BCE de la Frankfurt pe Main, iar de două ori pe an ședințele se desfășoară în alte state membre ale zonei euro. În consiliu fiecare persoană are un singur vot, în caz de egalitate, votul decisiv, este deținut de Președintele Băncii Centrale Europene, în practică deciziile sunt luate prin consens. Fiecare membru al consiliului, este considerat independent de influențe politice, și se consideră că votează având în vedere o perspectivă de ansamblu al zonei euro, și nu o anumită regiune în particular. În data de 19 martie 2009, Consiliul Guvernatorilor a hotărât să modifice sistemul de vot, din moment ce numarul de state membre ale zonei euro depășește 18, în prezent numarul statelor membre ale zonei euro este de 17 state. Astfel cei 6 membri ai Comitetului Executiv, vor avea un vot permanent în cadrul Consiliului Guvernatorilor, iar guvernatorii băncilor centrale vor forma anumite grupuri, Guvernatorii BCN vor fi repartizați pe diferite grupuri, în funcție de dimensiunile economiilor țărilor din care provin astfel, din primul grup numarul membrilor care se vor schimba luna de luna pentru a avea drept de vot va fi de unu, din grupul doi și pentru grupul trei, numărul drepturilor de vot care se vor schimba în fiecare lună, va fi egal cu diferența dintre numărul de membri ai grupului și numărul de voturi alocate grupului minus doi. Toți membri consiliului vor participa la ședință indiferent dacă are s-au nu drept de vot. Rotația membrilor cu drept de vot se vor face lunar. În momentul în care din zona euro vor face parte cel puțin 22 de țări, sistemul de rotație va avea la bază trei grupuri. Cinci guvernatori din acele țări ale zonei euro care ocupă cele mai înalte poziții în clasificarea pe țări vor forma primul grup și vor avea în comun patru drepturi de vot. Jumătate din numărul total al guvernatorilor Băncilor Centrale Naționale vor alcătui cel de-al doilea grup și vor avea în comun opt drepturi de vot. Cel de-al treilea grup va fi compus din ceilalți guvernatori, care vor avea în comun trei drepturi de vot. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene poate schimba, în orice moment, instrumentele, condițiile, criteriile și procedurile de efectuare a operațiunilor de politică monetară din Eurosistem. Dacă se desbate probleme privind subscrierea la capitalul BCE, repartizarea veniturilor monetare, adică seniorajul, sau transferul rezervelor valutare, atunci voturile sunt ponderate în funcþie de capitalul subscris la BCE de fiecare BCN. Consiliul guvernatorilor au ca și responsabilități precum, stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE, cât și adoptarea orientãrilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate Eurosistemului.

Comitetul executiv al BCE, este organul decizional operațional al BCE. Comitetul executiv este format din Președintele și Vicepreședintele Băncii Centrale Europene și alți patru membri. Ei se întâlnesc în fiecare zi de marți, membrii comitetului executiv, sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre ale zonei euro la nivel de șefi de stat sau de guvern, după ce au fost recomandați de Consiliul Uniunii Europene și după ce Parlamentul European a fost consultat, din nefericire ei nu sunt aleși democratic de către poporul european, nici măcar de Parlamentul European. Persoanele alese sunt deobicei acele persoane care au lucrat la mari bănci comerciale, europene sau străine. Printre responsibilitățile Comitetului executiv se găsesc, pregătirea întrunirilor Consiliului guvernatorilor, Comitetul executiv, administrează activitățile zilnice ale Băncii Centrale Europene, exercită anumite competențe care au fost în prealabil delegate de Consiliul guvernatorilor și cel mai important opinia mea, aplicarea politicii monetare în zona euro conform orientărilor și deciziilor aboptate de Consiliul guvernatorilor. Personalul BCE provine din toate statele membre ale UE. BCE nu aplică cote în funcție de naționalitate. Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede interzicerea ca Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre, să acorde credite pe descoperit de cont

sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea de către BCE sau de către băncile centrale naționale, conform articolului 101.

2.3. Sistemul European al Băncilor Centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre ale UE inclusiv băncile centrale naționale ale statelor membre ale UE care nu au adoptat încă moneda euro. Astfel toate băncile centrale din Uniunea Europeană colaborează în domenii precum participarea la sistemul de plăți TARGET2 și sprijinul acordat în cadrul activităților de colectare a datelor statistice. Motivul pentru care Banca Centrală Europeană justifică prezența unui sistem bancar central al zonei euro și nu o singură bancă centrală sunt în principal numărul mare de state, limbi și culturi care există în zona euro, astfel BCN și nu o entitate supranațională au reprezentat cea mai bună soluție pentru a servi drept puncte de acces ale Eurosistemului, mai mult dat fiind întinderea geografică a zonei euro și relațiile de lungă durată stabilite între comunitățile bancare naționale și BCN corespunzătoare, s-a considerat adecvată asigurarea unui punct de acces la activitățile de bancă centrală pentru instituțiile de credit în fiecare stat membru participant, iar demersul strategic al Eurosistemului se bazează pe competențele existente, cadrul instituțional, infrastructura, experiența și capacitățile operaționale excelente ale BCN. În plus, unele bănci centrale au și alte atribuții pe lângă cele proprii Eurosistemului. Fiecare bancă centrală națională (BCN) are personalitate juridică în conformitate cu legislația națională a țării respective. Profitul net sau pierderea netă se repatizează astfel, 20% din profitul net este transferat întrun fond de rezervă general, până când fondul ajunge să egaleze capitalul Băncii Centale Europene, această limită a fost atinsă în prezent, restul de 80% se repartizează băncilor centrale naționale, în mod proporțional cu părțile subscrise, iar eventualele pierderi sunt acoperite din fondul de rezervă general, și dacă nu ajunge din veniturile monetare ale exercițiului financiar. Îndeplinirea misiunii și a funcțiilor SEBC și a BCE se realizează prin respectarea principiului independenței. Cea ce înseamnă că nici o bancă națională, nu are voie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la instituții sau organisme comuitare sau de la guvernele statelor Uniunii Europene, acest principiu se aplică și Băncii Centrale Europene. Organele de decizie ale BCE sunt susținute de către comitetele SEBC.

În prezent există următoarele comitete:

• Comitetul de contabilitate și venituri monetare

• Comitetul de supraveghere bancară

• Comitetul pentru bancnote

• Comitetul pentru metodologia costurilor

• Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC

• Comitetul director al Eurosistemului pentru IT

• Comitetul pentru tehnologia informației

• Comitetul auditorilor interni

• Comitetul pentru relații internaționale

• Comitetul juridic

• Comitetul pentru operațiuni de piață

• Comitetul de politică monetară

• Comitetul pentru sistemele de plăți și de decontare

• Comitetul de statistică

2.4. Uniunea Economică și Monetară

La 9 mai 1950 Declarația lui Robert Schuman, ministru de Externe al Franței propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, lucru care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris semnat în 18 aprilie 1951 și care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. CECO a avut la baza șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Toate acestea au apărut ca urmare a ideilor de unitate între europeni exprimate de mulți europeni înainte de menționata declarație precum: Claude Henri de Rouvroy, Victor Marie Hugo, Wojciech Jastrzębowski, Giuseppe Mazzini, Richard Nikolaus Eijiro von Coudenhove-Kalergi, Aristide Briand și mulți alți.

La data de 25 martie 1957 a fost semnat Tratatul de la Roma care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, cele șase state au hotărât de comun acord să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) bazată pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii. Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au decis să adere la Comunitatea Economică Europeană, prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc în 1 ianuarie 1973. Un moment important pentru viitorul unei Europe unite, a avut loc între 7-10 iunie 1979 când a avut loc primele alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European în cele nouă state. La data de 1 ianuarie 1981 Grecia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, iar Spania și Portugalia la 1 ianuarie 1986. Unificarea Germaniei a avut loc în octombrie 1990, eveniment care a precedat cu puțin timp Tratatul privind Uniunea Europeană, adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de guverne, la Maastricht și care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Unul din obiectivele Uniunii Europene este acela de a adânci solidaritatea între popoarele care o compun, respectând istoria acestora, cultura și tradițiile lor. Extinderea Uniunii Europene, contribuie la întărirea și mai mult a garanțiilor păcii și libertății în Europa.

Precum este menționat în Tratatul privind Uniunea Europeană, Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe comune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune, să promoveze dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate, o creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergență a performanțelor economice, un nivel înalt de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre. La 1 ianuarie 1995, au aderat la Uniunea Europeană, Austria, Finlanda și Suedia. La 1 mai 2004, au aderat, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia și Slovenia, iar Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.

Nouă state membre care formau CEE prin decizia Consiliului European din 5-6 decembrie au creat Sistemul Monetar European care devine operațional din 13 martie 1979. Aceste state nu au dorit ca monedele lor să floteze între ele, și astfel au creat un sistem care în țările membre mențin cursurile de schimb fixe între ele, flotand în comun față de restul monedelor. Integrarea monetară a fost motivată de considerente politice, economice și de securitate, presupunând constituirea unui spațiu monetar unic, un rol important în crearea acestui sistem l-au avut cancelarul Helmut Schmidt și președintele Valéry Giscard d’Estaing.

În vederea instituirii propriei uniuni monetare, țările CEE decid să reducă la 2,25 % marjele de fluctuație între monedele europene prin intervenție concertată la nivelul pieței valutare, mai exact când o monedă conform cereri și ofertei pe piață era în situația de a se devaloriza, banca centrală intervenea spre a păstra cursul valutar în marja de fluctuație. Sistemul Monetar European avea o monedă de referință denumită ECU, care era un „coș monetar” format din monedele tuturor statelor membre SME, precum și un mecanism al ratei de schimb, prin care monedele din sistem erau legate de ECU. Fiecare stat a transferat 20% din rezervele sale în devize și aur într-un fond comun numit Fondul European de Cooperare monetară. Monedele care făceau parte din Sistemul Monetar European erau Francul belgian, Francul luxemburghez, Marca germană, Coroana daneză, Francul francez, Lira italiană, Lira irlandeză și Guldenul olandez, iar ulterior Lira sterlină, Peseta spaniolă, Escudo portughez și Drahma grecească. Problema Sistemului Monetar European consta în faptul că nu toate băncile centrale care făceau parte din sistem, creau bani în aceași măsură, iar economiile statelor aveau rate de creștere diferite, mai mult dacă o Francul belgian se deprecia față de Marca germană, banca centrală care emitea franci, trebuia să intervină cumpărând franci de pe piață, dar rezervele valutare erau limitate și nu putea legal să oblige Banca Federală a Germaniei să îi achiziționeze franci. Au existat șapte reajustări ale cursurilor valutare între 1979 și 1983. În 1992 Sistemul Monetar European intră în criză, moneda irlandeză și spaniolă își modifică cursul de schimb în afara pragului, iar Lira sterlină iese din sistem. În august 1993, țările aparținând Sistemul Monetar European decid să mărească temporar marjele de fluctuație ale cursului de schimb la 15 %.

În anul 1988, Consiliul European a însărcinat Comitetul Delors cu analiza modalităților de înfăptuire a Uniunii Economice și Monetare. Rezultatele analizei Comitetului Delors au influențat Tratatul privind Uniunea Europeană. Așa a avut loc înființarea Institutului Monetar European la 1 ianuarie 1994, institut care a fost dedicat pregătirilor de ordin tehnic pentru adoptarea unei monede unice, ce avea să se numească EURO. La 2 mai 1998, la summitul UE de la Bruxelles s-a confirmat faptul că 11 din cele 15 state membre și anume Belgia, Germania, Portugalia, Austria, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Spania, Franța și Finlanda, îndeplineau criteriile de adoptare a monedei unice. Criteriile de convergențã prevăzute în Tratatul de la Maastricht:

stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;

deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB, cinci state au avut chiar 3%

rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a dobânzilor;

datoria publică, nu poate depăși 60 % din PNB, cele mai multe state au încălcat acest criteriu

stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori

La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și Spaniei. Simultan Banca Centrală Europeană înlocuiește Institutului Monetar European, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită și pusă în aplicare în zona euro. În acest moment euro nu exista în formă de bancnote, moneda euro exista doar ca bani de cont, cu o zi înainte pe 31 decembrie 1998, monedele celor 11 țări au avut cursul valutar fixat, iar când bancnotele și conturile bancare au fost transformate în euro, acest lucru s-a făcut la cursurile legale din 31 decembrie 1998. La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în 12 țări din zona euro, între timp și Grecia adoptă moneda. Două luni mai târziu, monedele naționale sunt retrase din circulație. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacțiile bancare și operațiunile cu numerar în cadrul țărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populația UE.

Zona euro cuprinde acele state membre UE care au adoptat moneda unică. În prezent zona euro este formată de 17 state membre ale Uniunii Europene care folosesc euro ca monedă oficială: Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda. State care nu participă la zona euro încă: Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Suedia și Regatul Unit sunt state membre ale UE care nu folosesc în prezent moneda unică europeană.

Uniunea Economică și Monetară are la bază trei principii: principiul monedei unice, principiul convergenței în trei etape și principiul ireversibilității procesului de unificare monetarã. Principiul monedei unice înseamnă dispariția monedei naționale și emisiunea unei noi unități monetare, euro, monedă care este un mijloc legal de plată. Politicile monetare naționale sunt înlocuite cu cele ale Bănci Centrale Europene, o singură monedă pentru toate statele UE, momentan 17 din 27 au euro ca și monedă. Principiul convergenței în trei etape presupune un set de etape ce necesită a fi îndeplinite pentru a putea beneficia de moneda unică, astfel așa cum ma scris mai sus, sunt necesare îndeplinirea anumitor criteri. Modeda Euro ca monedă unică europeană prezintă mai multe avantaje comparativ vechile monede naționale, populația nu mai plătește comisioane pentru schimbul de bani, mai mult se evită necesitatea de schimb a banilor și alte cheltuielilor ce însoțesc acest procedeu.

Cu o monedă unică comună nu există fluctuații de schimb riscând să blocheze comerțul intraeuropean, companiile pot negocia prețuri mai mici, nu mai există riscul valutar, în comerțul intraeuropean, teoretic crește concurența între diverse companii. Stabilitatea puterii de cumpărare pentru statele care înainte aveau monede slabe, este un avantaj important deoarece conduce în principiu la o crestere a comerțului internațional, moneda unică putând conduce la o integrare și mai puternică a piețelor și la o încurajare a comerțului. Moneda unică este o alternativă importantă, o stavilă împotriva dominației dolarului, reprezintă o opțiune majoră a celorlalte bănci centrale de pe glob, de a diversifica rezervele valutare externe. Firmele și persoanele fizice pot mai usor sã compare prețurile în diferitele state europene atunci când acestea sunt exprimate în euro, fără a mai exista necesitatea de a calcula convertibilitatea. Un alt avantaj al utilizării euro este că ajută la simplificarea activității administrative a firmelor care operează în mai multe state din Uniunea Europeană, iar contabilitatea se ține în aceași monedă. Anticipațiile inflaționiste și primele de risc asociate inflației au fost menținute la niveluri scăzute și stabile, ceea ce a condus la rate scăzute ale dobânzilor pe piață. Din nefericire există și animite neajunsuri ale Uniunii Economice și Monetare.

Impactul economic al Uniunii Economice și Monetare este enorm, acesta Uniune Economică și Monetară este considerat un proiect politic. Existența unei singure rate a dobânzii va face ca statele care vor majora datoriile sã creascã și ratele dobânzilor. Într-o perioadã de recesiune un stat nu va putea să-și stimuleze economia prin repetate devalorizări ale monedei, cu un efect asupra creșterii exporturilor. Această imposibilitate rezidă în faptul că decizia cu privire la politica monetară nu mai aparține exclusiv bănci centrale ale statului în cauză, ci tuturor membrilor. Dacă statele care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 și 2007, conform tratatelor de aderare, vor adopta moneda unică într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat altfel se pune problema în privința Danemarcei și Marea Britanie, care au o clauză care le permite să nu îmbrățișeze moneda euro.

Capitolul III. Politica monetară din Eurosistem

3.1. Instrumentele de politică monetară din Eurosistem

În funcție de obiectivele enunțate, periodicitate și proceduri, operațiunile de piață monetară din cadrul Eurosistemului pot fi împărțite în patru categorii distincte: operațiuni principale de refinanțare, operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, operațiuni de reglaj fin și operațiuni structurale. Instrumente de politică monetară utilizate de Eurosistem: Eurosistemul desfășoară operațiuni de piață monetară, oferă facilități permanente și impune instituțiilor de credit obligația de a constitui rezerve minime obligatorii în conturi deschise în cadrul Eurosistemului. În aplicarea acestor instrumentele de politică monetară se ține cont de anumite principii, astfel nicio instituție financiară din zona euro nu va fi discriminată, indiferent de dimensiunea și de localizarea acestora în zona euro. Operațiunilor de politică monetară ale Eurosistemului se derulează descentralizat a prin intermediul BCN. Toate creditele acordate instituțiilor de credit trebuie să fie garantate, în conformitate cu articolul 18 din Statutul SEBC. Există trei tipuri de acte juridice cu aplicare în cadrul Eurosistemului, mai exact, orientările BCE, instrucțiunile BCE, deciziile interne.

3.2 Operațiuni de piață monetară

Operațiunile de piața monetară din Eurosistem se efectuează, în mod normal, prin intermediul licitațiilor. Procedurile de licitație din Eurosistem se desfășoară în șase etape operaționale. Eurosistemul face distincție între două tipuri diferite de licitații: licitații standard și licitații rapide. Procedurile pentru licitațiile standard și licitațiile rapide sunt identice, cu excepția intervalului de timp și a sferei contrapărților. Rata dobânzii care se aplică operațiunilor de piață monetară reversibile din Eurosistem este o rată a dobânzii simple, cu convenția privind numărul de zile „număr de zile/360”. Eurosistemul are opțiunea de a realiza fie licitații la rata fixa (de volum), fie licitații la rata variabila (de dobânda).

În cazul unei licitații la rata fixă, BCE determină, în prealabil, rata dobânzii, iar contrapărțile participante liciteaza suma pe care doresc sa o tranzacționeze la rata fixă a dobânzii. În cazul unei licitații la rata variabilă, contraparțile licitează sumele de bani și ratele dobânzii la care doresc să efectueze tranzacții cu Banca Centrală Națională.

Operațiunile principale de refinanțare, sunt cele mai importante operațiuni de piață.

Aceste operațiuni reprezintă tranzacții reversibile, de furnizare de lichiditate, cu frecvență săptămânală și o scadență obișnuită la o săptămână, procedura utilizată sunt licitații standard, sunt efectuate în mod descentralizat de către BCN. Toate contrapărțile care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate pot depune oferte de participare la licitație pentru operațiunile principale de refinanțare. Activele tranzacționabile și cele netranzacționabile sunt eligibile ca active-garanție pentru operațiunile principale de refinanțare.

Aceste licitații standard se desfășoară pe baza unui calendar prestabilit, într-un interval de 24 de ore cuprins între anunțarea licitației și comunicarea rezultatelor. Furnizează cea mai mare parte a lichidității sectorului bancar și joacă un rol esențial în influențarea ratelor dobânzilor. Pentru operațiuni principale de refinanțare ziua uzualã de tranzacționare, este ziua de marți din fiecare săptămână.

Valoarea minimă a ofertei transmise de instituțíile de credit este de 1.000.000 euro, iar ofertele care depășesc această valoare trebuie exprimate ca multipli de 100.000 euro.

Alocarea în cadrul acestei licitații la rată fixă presupune adunarea tuturor ofertelor primite de la contrapărți, instituții de credit. În cazul în care valoarea agregată a ofertelor depășește suma totală a lichidității care urmează să fie alocată stabilită în prealabil, ofertele depuse se onorează în mod proporțional, în funcție de un raport dintre suma totală de alocat și valoarea agregată a ofertelor obținute. Tranzacțiile monetare se decontează între părți numai după transferul final al activelor-garanție aferente operațiunii în discuție. Data decontării pentru operațiunile efectuate prin licitații standard pentru tranzacțiile reversibile este ziua următoarei datei tranzacției stabilită de către Banca Centrală Europeană.

Operațiunile de refinanțare pe termen mai lung, sunt operațiuni de furnizare de fonduri, cu o frecvență lunară și scadență la trei luni, sunt efectuate în mod descentralizat de BCN, sunt efectuate prin intermediul licitațiilor standard, toate contrapărțile care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate pot depune oferte de participare la licitație pentru operațiunile de refinanțare pe termen mai lung. Activele tranzacționabile și cele netranzacționabile sunt eligibile ca active-garanție pentru operațiunile de refinanțare pe termen mai lung. Ultima zi de miercuri a fiecărei luni calendaristice este ziua când deobicei se tranzaționează în cadrul operațiuni de refinanțare pe termen mai lung. Fiecare BCN definește o valoare minimă a ofertei transmise de instituțíile de credit cuprinsă între 10.000 euro și

1.000.000 euro. Ofertele care depășesc valoarea minimă definită a ofertei trebuie exprimate ca multipli de 10.000 EUR. Valoarea minimă a ofertei se aplică pentru fiecare nivel al ratei dobânzii. BCE poate impune o limită maximă a ofertei pentru a evita ofertele cu o valoare disproporționat de mare. O astfel de limită maximă a ofertei se indică întotdeauna în mesajul public de anunțare a licitației.

Operațiunile de reglaj fin pot reprezenta operațiuni de absorbție sau de furnizare

de lichiditate.

Operațiunile de reglaj fin au o frecvență nestandardizată aceasta înseamnă că pot fi folosite orcând consideră Banca Centrală Europeană că este necesar, cât și o scadența nestandardizată, fondurile obținute astfel au o maturitate nedeterminată. Aceste operațiunile de reglaj fin se prezintă sub formă de tranzacții reversibile de furnizare de lichiditate se efectuează, în mod normal, prin intermediul licitațiilor rapide, deși nu se exclude posibilitatea utilizării anumitor proceduri bilaterale. Operațiunile de reglaj fin se găsesc sub formă de tranzacții reversibile de absorbție a fondurilor, se efectuează, în mod normal, prin intermediul procedurilor bilaterale, sunt efectuate în mod descentralizat de Bancă Centrală Națională, iar Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene poate decide că, în situații găsite ca fiind excepționale de către acesta, operațiunile bilaterale de reglaj fin sub formă de tranzacții reversibile pot fi efectuate de Banca Centrală Europeană. De obicei, operațiunile bilaterale nu se anunță public în avans. În plus, Banca Centrală Europeană poate decide să nu anunțe public rezultatele operațiunilor bilaterale, fiind astfel mai puțin transparentă în urma unei astfel de decizi negative. Eurosistemul are opțiunea de a selecta, un număr limitat de contrapărți care să participe la operațiunile de reglaj fin care se prezintă sub forma tranzacțiilor reversibile, iar activele tranzacționabile și cele netranzacționabile sunt eligibile ca active-garanție pentru operațiunile de reglaj fin sub formă de tranzacții reversibile. Proceduri bilaterale pot fi folosite în cazul operațiunilor de reglaj fin pe piața monetară și al operațiunilor structurale sub formă de tranzacții simple. Legat de aceste proceduri bilaterale, se pot distinge două tipuri diferite de proceduri bilaterale: operațiuni în care contrapărțile sunt contactate direct de Eurosistem și operațiuni efectuate prin intermediul burselor de valori și al agenților de piață. Tranzacțiile se decontează prin intermediul Băncilor Centrale Naționale.

Operațiuni structurale

Eurosistemul poate efectua operațiuni structurale sub forma de tranzacții de piață monetară reversibile în vederea ajustarii poziției structurale a Eurosistemului în raport cu sectorul financiar. Aceste operațiuni structurale sunt operațiuni de furnizare de lichiditate, frecvența acestora poate fi regulata sau neregulata, scadența acestora nu este standardizată a priori, sunt efectuate prin intermediul licitațiilor standard efectuate în mod descentralizat de catre BCN. Toate contraparțile care îndeplinesc anumite criteriile generale de eligibilitate pot depune oferte de participare la licitație pentru operațiunile structurale care sunt sub forma de tranzacții reversibile. Atât activele tranzacționabile și cele netranzacționabile sunt în aceași măsură eligibile ca active-garanție pentru operațiunile structurale sub forma de tranzacții reversibile.

3.3. Facilități permanente

Eurosistemul oferă instituțiilor de credit două facilități permanente, care pot fi accesate de instituțiile de credit la cererea lor. Cele două facilități sunt facilitatea de creditare marginală și facilitatea de depozit. Facilitățile permanente sunt administrate în mod descentralizat de BCN. Băncile Centrale Naționale pot furniza lichiditate în cadrul facilității de creditare marginalã fie sub forma contractelor de report overnight asta însemnând că proprietatea asupra activului este transferată creditorului, în acest caz banca centrală națională respectivă, iar părțile convin totodată să efectueze tranzacția inversă prin retrocesiunea activului către debitor în următoarea zi lucrătoare, fie sub formă de credite colateralizate overnight adică se constituie un drept de garanție opozabil, dar, întrucât se pornește de la premisa executării obligației de rambursare a datoriei, activul rămâne în proprietatea debitorului.

Facilitatea de creditare marginală, Băncile Centrale Naționale pot furniza fonduri în cadrul facilității de creditare marginală fie sub formă de contracte de report de pe o zi pe alta, fie sub formă de credite colateralizate de pe o zi pe alta. În cadrul acestor contracte de report overnight, proprietatea asupra activului este transferată creditorului, iar părțile se înțeleg totodată să efectueze tranzacția inversă prin retrocesiunea activului către debitor în următoarea zi lucrătoare. În afară de obligația importantă de a prezenta suficiente active-garanție eligibile, nu există nicio limită cu privire la valoarea fondurilor care pot fi acordate în cadrul facilității de creditare marginală. Scadența creditului acordat în cadrul facilității de creditare marginala este overnight. Rata dobânzii este anunțată în prealabil de către Eurosistem și se calculează ca o rată a dobânzii simple, pe baza convenției folosite și la nivel internațional privind numarul de zile în „numar de zile/360”. Banca Centrală Europeană poate modifica rata dobânzii în orice moment consideră că este necesar, respectiva modificare intrând în vigoare, cel mai devreme, în urmatoarea zi lucratoare pentru Eurosistem. Dobânda generată în cadrul facilitații se plătește la rambursarea creditului. Accesul această facilitate de creditare marginală se acordă prin intermediul Băncii Centrale Naționale din statul membru în care este stabilită instituția de credit.

Facilitatea de depozit poate fi utlizată de instituțiile de credit pentru a plasa depozite de pe o zi pe alta la Banca Centrală Națională. În condiții normale, nu există limite de depozit sau alte restricții privind accesul contrapărților la această facilitate. Rata dobânzii pentru facilitatea de depozit constituie, de regulã, limita inferioarã a ratei dobânzii de pe o zi pe alta pe piața interbancară. Eurosistemul poate suspenda, limita sau exclude accesul la operațiunile de politică monetară pentru contrapărțile care nu și-au îndeplinit obligațiile ce le revin în conformitate cu orice contracte sau reglementări aplicate de BCN. Accesul la facilitatea de depozit se acordă prin intermediul BCN a statului membru în care este stabilită instituția.

Instituția de credit trebuie să trimită o cerere la Banca Centrală Națională a statului membru în

care este stabilită instituția, iar pentru ca BCN să o prelucreze în aceeași zi prin sistemul TARGET2, cererea trebuie să fie primită de BCN cel târziu la 15 minute de la momentul închiderii TARGET2, care este, în general, ora 18.00, ora BCE (CET). În cerere se precizează valoarea ce se va depozita în cadrul facilității.

3.4. Rezerve minime obligatorii

Banca Centrală Europeană obligă instituțiile de credit să dețină rezerve minime obligatorii în conturi deschise la Băncile Centrale Naționale în cadrul regimului rezervelor minime obligatorii din Eurosistem. Nivelul rezervelor minime obligatorii pe care trebuie să le constituie fiecare instituție de credit se determină în funcție de baza de calcul a rezervelor. Aceste rezervele minime obligatorii constituite de instituții de credit sunt remunererate la rata aplicabilă operațiunilor principale de refinanțare din Eurosistem, rată decisă de Consiliului guvernatorilor BCE. Regimul rezervelor minime obligatorii din Eurosistem contribuie la crearea sau accentuarea unui deficit structural de lichiditate. Sucursalele din zona euro ale instituțiilor de credit care nu au sediul social în zona euro sunt, de asemenea, supuse regimului rezervelor minime obligatorii din Eurosistem. Cu toate acestea, sucursalele cu sediul în afara zonei euro ale instituțiilor de credit care au sediul social în zona euro nu sunt supuse acestui regim. Baza de calcul a rezervelor unei instituții se definește în funcție de elementele din bilanțul acesteia. Nivelul rezervelor minime obligatorii constituite pentru fiecare perioadă de aplicare se rotunjește la cel mai apropiat euro. Pasivele incluse în baza de calcul a rezervelor minime obligatorii și la care se aplică rata pozitiva a rezervelor minime obligatorii sunt depozite precum: depozite overnight, depozite la termen cu o scadență de pâna la doi ani, inclusiv și doi ani, și depozite rambursabile cu un preaviz de pâna la și inclusiv doi ani. Titluri de creanță emise cu o scadență inițială de până la și inclusiv doi ani. Pasive incluse în baza de calcul a rezervelor minime obligatorii și la care se aplică o rată a rezervelor minime obligatorii egală cu zero la depozite precum: depozite la termen cu o scadență de peste doi ani, depozite rambursabile cu un preaviz de peste doi ani, contracte de report, titluri de creanță emise cu o scadență inițială de peste doi ani. Pasive excluse din baza de calcul a rezervelor sunt angajamente față de alte instituții supuse regimului rezervelor minime obligatorii din Eurosistem, angajamente față de BCE și băncile centrale naționale. Banca Centrală Europeană publică un calendar al perioadelor de aplicare a rezervelor cu cel puțin trei luni înainte de începutul fiecărui an. Pentru instituțiile care au mai mult de o unitate într-un stat membru, obligația de a constitui rezervele minime obligatorii agregate pentru toate unitățile interne revine sediului central.

Nerespectarea obligațiilor privind rezervele minime obligatorii apare atunci când valoarea medie la închiderea zilei calendaristice a soldurilor contului de rezerve al unei instituții corespunzătoare perioadei de aplicare este mai mică decât obligația de constituire a rezervelor minime obligatorii pentru perioada de aplicare corespunzătoare. În cazul în care o instituție nu își îndeplinește, parțial sau total, obligația de constituire a rezervelor minime obligatorii, BCE poate impune, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2531/98, oricare dintre următoarele sancțiuni:

a) plata unei penalități de până la 5 procente peste rata dobânzii aferente facilității de creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituția în cauză nu le-a constituit.

b) plata unei penalități de până la de două ori rata dobânzii aferente facilității de creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituția în cauză nu le-a constituit.

c) obligarea instituției în cauză să constituie depozite fără dobândă la BCE sau la BCN, a căror valoare să fie de până la trei ori valoarea rezervelor minime obligatorii pe care instituția în cauză nu le-a constituit. Scadența depozitului nu poate fi mai mare decât perioada în care instituția nu și-a îndeplinit obligația de a constitui rezervele.

Capitolul IV. Evoluția politicii monetare în zona euro

4.1. Politica monetară 1999 -2005

Obiectivul politicii monetare în conformitate cu articolul 105 din Tratatde la Maastricht, obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor. Experiența practică și numeroase studii economice sugerează că, prin menținerea durabilă a stabilității prețurilor, politica monetară contribuie cel mai bine la ameliorarea perspectivelor economice și la îmbunătățirea pe termen lung al nivelului de trai al cetățenilor. Stabilitatea prețurilor permite o alocare mai eficientã a resurselor pe piață. În luna octombrie 1998, Banca Centrală Europeană a anunțat o definiție cantitativă a stabilității prețurilor, „o creștere anuală, sub nivelul de 2%, a indicelui armonizat al prețurilor de consum prescurtat IAPC, pentru zona euro”. Băncile centrale recunosc, că pe termen lung, inflația este determinată de politicile monetare promovate, dezacordurile pornesc de la rolul pe care agregatele monetare îl au în cadrul politicii monetare. A fost politica monetară condusă de Banca Centrală Europeană un succes ? Pe scurt da, asta dacă luăm în vedere primi nouă ani, inflația conform indicelui armonizat al prețurilor de consum prescurtat a fost aproape de definiția cantitativă oferită de Banca Centrală Europeană de de puțin sub 2%, mai exact la 2,06%, comparabil cu performanța altor monede precum peseta spaniolă, lira italiană, drahma grecească care au avut rate ale inflației mult mai mari, chiar și marca germană avut o inflate anuală de 2,8% din 1950 până în 1998. Ratele dobânzilor pe termen scurt ale pieței monetare dețin un rol important în transmisia politicii monetare condusă de Banca Centrală Europeană.

Banca Centrală Europeană a fost construită pe modelul Bundesbank, chiar și locația bănci nu a fost aleasă la întâmplare pe Frankfurt pe Maine, în timp ce Bundesbank se baza pe un singur pilon în deciziile sale, mai exact evoluția agregatelor monetare, Banca Centrală Europeană are un model bazat pe doi piloni pe de o parte agregatele monetare, pe de altă parte o analiză economică a anumitor indicatori economici precum evoluția salariilor, ratele dobânzilor pe termen lung, cursul de schimb, încrederea consumatorilor și antreprenorilor, evoluția politicilor fiscale, etc. Aspectul că Banca Centrală Europeană a fost construită pe modelul Bundesbank, îi oferă primei un anumit prestigiu.

Pe baza unor analize economice și monetare periodice, Consiliul guvernatorilor ia anumite decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor Băncii Centrale Europene în vederea realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor menționat. Banca Centrală Europeană prin Băncile Centrale Naționale acordă credite instituțiilor de credit, cu o valoarea medie zilnică de aproximativ 450 miliarde EUR. Operațiunile de furnizare a fondurilor de către Eurosistem sunt efectuate pe baza unui volum corespunzător de garanții, reprezentând, active financiare, acceptate de către Banca Centrală Europeană, (precum obligațiuni emise de statele member zonei euro), pentru protejarea Eurosistemului împotriva riscului pierderilor financiare. Inițial în anul 1998 a fost adoptat un „cadru de garantare pe două paliere“ pentru a se asigura tranziția fără probleme către Uniunea Monetară, dar ulterior în 2007 s-a renunțat la această abordare deoarece unele categorii de active nu erau eligibile decât în unele state membre. Problema garanțiilor pentru o bancă central are în practică două perspective, fie o bancă centrală acceptă doar active cu un grad ridicat de lichiditate și un risc presupus a fi mic, cum ar fi obligațiunile emise de un stat, sau banca central mai poate accepta și active riscante, dar asupra cărora să aplice un așa zis hair-cut, adică să nu considere garanția la valoarea s-a nominală ce doar la un anumit procent din valoarea sa nominală. Potrivit unui grup important de instituții de credit din zona euro intitulat, „the European Repo Council” în decembrie 2008, 83,6% din contractele repo în vigoare în valoare de 4,6 triliarde euro având ca și părți entități private, aveau la bază garanții sub forma obligațiunilor guvernamentale. Unele bănci centrale precum Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, Banca Angliei și Banca Canadei acceptă ca și colateral doar titluri de stat în timp ce alte bănci centrale precum Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei acceptă și active considerate mai riscante, creanțe emise de entități private, ca garanții pentru împrumuturile oferite prin instrumentele de politică monetară. Eurosistemul îi este interzis în mod legal să achiziționeze creanțe ale autorităților publice direct de la emitenți, Eurosistemul poate achiziționa aceste creanțe doar de la intermediari, instituțiile de credit. Banca Centrală Europeană nu poate să împrumute în mod direct autorități publice.

Încă de la începutul Uniunii Monetare Europene, Banca Centrală Europeană a acceptat ca numărul de instituții de credit care au acces la instrumentele de politică monetară să fie cât mai mare, acest lucru era și este important datorită faptului că puține bănci în zona euro aveau un caracter european, adică să fie prezente în toate sau majoritatea statelor membre zonei euro. Din aproximativ 1.700 de instituții eligibile, numărul de instituții care au participat a variat între 300 și 400, cu o medie de 338 în 2007 și 443 în 2008, iar din octombrie 2008 când s-a introdus desfințarea sumei maxime pentru care instituțiile de credit licitau. Pentru ca o creanță privată să fie acceptată ca și colateral pentru instrumentele Băncii Centrale Europene, creanța trebuie să fie denominată în euro, trebuie să aibă ratingul de A de la una din instiuțiile de evaluare a creditului precum Standard & Poor's, Moody's Investor Service, Fitch Ratings, Japan Credit Rating Agency Ltd. Etc. Să fie emise în Spațiul Economic European de o entitate rezidentă a Spațiului Economic European sau membru a grupului de țări G10, să fie negociabile pe o piață reglementată sau anumite piețe nereglementate acceptate. În cadrul mecanismului de transmisie a politicii monetare instituțiile de credit dețin rolul principal în

transmisia modificărilor ratelor dobânzii de politică monetară asupra ratelor dobânzilor din piață, asta dacă privim faptul că există un nivel ridicat de dependență a sectorului corporativ și a gospodăriilor populației de finanțarea bancară și un grad relativ limitat al capitalizării bursiere în zona euro. Conform datelor disponibile, se poate observa că reacția băncilor la modificările ratelor dobânzilor pe piață este sensibil diferită de la stat la altul în cadrul zonei euro.

După cum se poate observa în figura 13 dobânzile pe piața interbancară s-au menținu în limita dobânzilor instrumentelor de politică monetară, facilitățile permenanete. Pentru a depăși anumite dificultăți BCE a convenit asupra unui acord valutar precum o linie de swap cu Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii în legătură cu operațiunea Term Auction Facility în dolari SUA. Figura 14 arată variațiile procentuale care sunt calculate pe baza mediilor anuale, înregistrate de subindicii ondicelui armonizat al prețurilor de consum, începând cu anul 1996. Concluziile care se pot desprinde sunt că bunurile de folosință îndelungată cu o frecvență de achiziționare mai redusă precum computerele și automobilele au înregistrat creșteri de preț mult mai reduse decât produsele cumpărate mai des de exemplu benzina și produsele alimentare servite în restaurante. Creșterea productivității muncii reprezintă, în general, principala cauză a creșterii producției pe termen lung.Între anii 1980-1995, creșterea medie a producției pe oră lucrată în zona euro a fost de 2,3%, în timp ce producția a crescut cu 2,2% conform datelor eurostat. Iar între 1996 și 2007, creșterea medie a productivității în zona euro, s-a redus până în jurul valorii de 1,3%.

Tratatul privind Uniunea Europeană constrânge statele membre care adoptă moneda unică euro să evite deficitele publice excesive, mai exact deficitele sunt considerate excesive dacă sunt mai mari de 3% din PIB pentru deficitul bugetar general și la 60% din PIB pentru datoria publică. După cum se poate observa din tabelul opt, încă de dinainte de așa numita criză, statele nu au respectat aceste criterii, Germania, Belgia Cipru, Italia, Franța, Grecia, Malta și altele au trecut de pragul de 60% datorie publică din PIB, în timp ce în 2011 datoria medie publică din zona euro a fost de 87,2 % din PIB. Inflația în primi ani s-a situat în general deasupra țintei fixate. În timp ce masa monetară în sens larg a cunoscut anumite creșteri în zona euro, în perioada analizată conform figurii 15. Zona euro poate fi considerat motorul exporturilor din Uniunea Europeană, iar conform figuri 16 se poate observa că în perioada analizată ponderea exporturilor în PIB a crescut de la 16,4 % în 1999 la 20,1% în anul 2005, acest lucru alături de faptul că între ani 1999 – 2001 trendul cursului a fost în scădere fapt ce a favorizat exportul, astfel ca de la un curs de 1 euro pentru 1,17 dolari în 4 ianuarie 1999 s- ajuns ca pe 26 octombrie cursul euro dolar să cunoască minimul de 0,82 dolari pentru un euro,

din 2002 sistuația s-a inversat pe fondul expanisuni monetare a Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii ce se poate observa în figura 1.

Rata inflației în 1999 de puțin peste 1% poate fi considerat un succes, dacă se ia în considerare faptul că începând cu mijlocul lui 1998 rata de creștere economică în zona euro a scăzut ușor, chiar dacă crizele din Asia și Rusia s-au simțit și în Europa datorită economiilor care sunt relativ deschise, rata de creștere a agregatului M3 a fost de 5,6%. Datorită faptului că pe termen scurt și mediu din analizele Bancii Centrale Eurpeane nu a rezultat o presiune asupra creșteri inflației, din întrunirea de pe 8 aprilie Consiliul Guvernatorilor a hotărât reducerea dobânzi de politică monetară cu 50 de puncte procentuale la 2,5% în timp ce creditul oferit sectorului privat a crescut la o rată anuală de puțin peste 10%. Pe fondul creșterilor barilului de petrol cum se poate observa în figura 18 și a deprecieri cursului valutar euro-dolar, Consiliul Guvernatorilor a decis pe 4 noiembrie 1999 să creșterea dobânzi de politică monetară cu 50 de puncte procentuale la 3%. Ținta de creștere anuală a agregatului monetar M3 pentru 1999 a fost de 4,5%. Dobânzile pentru creditele ipotecare se situau puțin sub 6%, în timp ce creditul ce consum oferit de bănci avea o dobândă medie de 9,5%, iar Euriborul a fluctuat între 3,21% și 3,26%. Introducerea monedei unice a avut ca și efect asupra statelor membre din zona euro din sudul continentului o reducere a dobânzilor plătite pentru împrumuturile efectuate mai ales cele publice. Un exemplu Italia a plătit 110 miliarde de euro în 1996 pentru dobânzile la creditele avute, iar în 1999 a plătit aproximativ 79 miliarde de euro. Anumiți economiști precum Philip Bagus motivează această reducere în dobânzile plătite și pe percepția riscului de către creditori ca fiind mai mic.

Pentru anul 2000, creștrea inflației a fost motivată de Banca Centrală Europeană pe fondul creșterii prețului petrolului cum se poate observa în figura 18, și a deprecierii monedei unice în raport cu dolarul. Petrolul a crescut de la 17,1 euro barilul de petrol la 31 de euro, acest lucru a dus la o creștere a prețurilor energiei cu 13,3%. Masa monetară și în particular agregatul M3 a fost mereu deasupra țintei exprimate de 4,5%. Pentru a menține inflația aproape de obiectivul stabilit Banca Centrală Europeană a majorat dobânda de politică monetară de 6 ori în 2000 cum se poate observa în tabelul 6. Anul 2000 a văzut o creștere economică reală în zona euro de 3,4 %, nivelul fiind cel mai mare realizat în ultimul deceniu înainte de anul 2000 și a fost atribuită cereri mare interne de bunuri și servicii, iar inflația pentru acest an a fost de 2,4%, creșterea agregatului M3 s-a menținut în jurul valorii de 6%, prin urmare peste ținta stabilită. Rata de creștere a creditelor obținute de rezindenții din zona euro a scăzut la o rată anuală de creștere de 7,4% comparativ cu 1999 când sa situat în jurul valorii de 8,4%. Euriborul la 12 luni sa situat în jurul a 3,9%, datorită creșteri dobânzilor de politică monetară pe parcursul anului 2000, iar dobânzile plătite de guvernele statelor membre zonei euro s-a stabilizat în jurul valorii de 5,5%. Șomajul a scăzut în 2000 față de anul precedent de la 9,9% la 9%. Rezervele minime obligatori plasate de instituțiile de credit la Banca Centrală Europeană erau de 111,8 miliarde euro în 2000, 7.521 de astfel de instituții au fost subiectul acestui instrument de politică monetară. Două mii de instutuții au accesat facilitatea permanentă de depozit și 3000 de instituții de creditare au accesat facilitatea de creditare marginală în acest an.

În anul 2001 rata anuală a inflației s-a situat la 2,5%, cu 0,2% mai mult ca în anul precedent, cauzele au fost puse pe seama creșterilor prețului în domeiul energetic și al aliemtelor neprocesate, creșterea economică s-a înrăutățit pe fondul încetiniri creșteri economice globale, care s-a manifestat cu precădere în ultimul trimestru din 2000. Cele mai multe state din zona euro nu au menținut deficitele agreate în cadrul Pactului de stabilitate și de creștere (PSC), în medie deficitele au trecut cu 0,7% de pragul stabilit. Șomajul s-a situat la 8,3%. Primul pilon al politici monetare, creșterea agregatului monetar M3 s-a situat 10,9% mult peste ținta de 4,5%. În acest an s-a stabilit ca mod de împărțire a venitului monetar, 8% din bancnote vor fi emise de Banca Centrală Europeană, iar restul de de 92% de Băncile Centrale Naționale conform cotei de acțiuni deținute de acestea. Ratele de creștere a creditelor acordate populației a încetinit, astfel la creditele impotecare în primul trimestru creșterea se situa la 8,3% pentru ca în ultimul trimestru să se situeze la 6,6%, aceași situație s-a regăsit la creditul privind consumul, care a scăzut de la o rată de creștere de 4,5% în primul trimestru la 3,6%, în ultimul trimestru al anului. Conform Băncii Centrale Europene atacul din 11 septembrie 2001 a contribuit la o înrăutățire a încrederii consumatorilor și antreprenorilor în legătură cu perspectivele economice viitoare. Șomajul a fost de 8,3% comparativ cu 8,8% în anul precedent. Țintele privind deficitul nu au fost îndeplinite în medie cu 0,7% din PIB. Rezervele minime obligatorii au fost în medie 124 miliarde de euro, o creștere de 12,2 miliarde față de anul precedent.

În anul 2002, a avut loc retragerea monedelor naționale de la populație concomitent cu emisiunea de bancnote și monede euro, această etapă a fost depășită cu succes datorită pregătirilor intense ce au precedat emisiunea. Creșterile ratei inflației pentru 2002 au fost puse pe seama creșterilor impozitelor indirecte din anumite state cât și a unor condiții meteo adverse. Rata dobânzi de politică monetară s-a situat la 3,75%, în timp ce rata dobânzi de politică monetară în SUA era inferioară la 1,25%, ambele rate urmau un trend descendet. Rata șomajului s-a situat la , iar creșterea economică de doar 0,9%, gradul de îndatorare a gospodăriilor a fost de 51% din PIB, un trend crescător din 1997, în timp ce corporațiile aveau un grad de îndatorare de 63% din PIB. Dobânda plătită de guvernele statelor membre zonei euro au plătit în medie în 2002 pentru obligațiuni având termenul de maturitate la 10 ani, 4,91%.

În 2003 creșterea economică a fost de 0,3%, față de 0,9% cu un an în urmă, dobânda de politică monetară a fost coborâtă în martie și iunie cu 25 de puncte procentuale respectiv 50 de puncte procentuale, acest lucru a dus ca dobânda de politică monetară să fie de 2%, nivel record în istoria sa până în acest moment, iar ratele dobânzi la facilitatea de depozit a fost de 1%, respectiv dobânda la facilitatea de creditare marginală a fost de 3%. Ținta de 4,5% a creșterii agregatului monetar M3 nu a fost îndeplinită, și s-a situat la 8%. Gradul de îndatorare a gospodăriilor a fost de 53% din PIB, un trend crescător față de anul trecut, în timp ce corporațiile aveau un grad de îndatorare de 64% din PIB. Dacă am lua gospodăriile în ansamblu și am scădea din depozitele instituite, creditele obținute, în 2003 situația era următoarea, în ansamblu gospodăriile aveau economii mai mari ca și creditele contractate cu 4% din PIB. Euriborul la 12 luni a avut un trend descendent în 2003 conform figurii 19 de la anexe. Rata inflației s-a situat la 2,1%. Cursul valutar a fost pe un trend ascendent, moneda unică apreciindu-se în raport cu dolarul începând cu anul 2002 cum se poate observa în figura 17, astfel ca pe 27 mai cursul valutar era de 1,19 dolari pentru un euro.

În 2004 rata de creștere economică a fost de 1,8%, iar inflația s-a situat la 2,20%, superior țintei, dobânda de politică monetară a rămas neschimbată pe toată perioada anului 2004, rata de creștere a masei monetare și în particular agregatul M3 s-a situat deasupra ratei de 4,5%, la 6,3%, deasemenea prețurile mondiale la petrol, cupru și alte mărfuri au crescut sensibil în 2004 ca urmare a politicilor monetare expansioniste la nivel global. Contul curent al zonei euro s-a situat la un excedent de 60 de miliarde de euro, aspect pozitiv, fiind al treilea an consecutiv în care contul curent a prezentat un excedent, dobânda plătită de guvernele statelor membre zonei euro au plătit în medie în 2004 pentru obligațiuni având termenul de maturitate la 10 ani, 4,12%. Iar cursul mediu s-a situat la 1,13 dolari pentru un euro, cel mai mare de la înființarea monedei unice europene. În medie prețul petrolului a fost cu 20% mai mare în 2004 față de anul precedent. Prețurile proprietăților rezidențiale au crescut cu 6,9% în prima jumătate a anului 2004, față de aceași perioadă din anul precedent, prețurile au crescut prepoderent în țări precum Irlanda, Spania, Franța și Italia. În termeni nominali preșurile la proprietățile rezidențiale au fost pe un trend ascendent din mijlocul lui 1998, aceste prețuri nu fac parte din măsurarea IAPC. State precum Italia, Fanța, Germania, au avut deficite în exces de 3% precum permitea Pactul de stabilitate și creștere.

În 2005 rata inflației s-a situat 2,2%, iar PIBul real a crescut cu 1,5% în anul 2005, deasemenea, deficitul fiscal mediu ale statelor membre zonei euro s-a situat la circa 2,4%.

Dobânda plătită de guvernele zonei euro, pentru obligațiunile la 10 ani a scăzut la 3,42% de la 4,12% cât a fost în anul precedent. Prețul petrolului a crescut, cât și a altor metale și materii prime, figra 11, anexe, dobânda de politică monetară a fost de 3,25%. Datoria publică a fost de 70,2% din PIB în zona euro, iar datoria gospodăriilor a ajuns la 88% din PIB conform figuri 20 și 23. În sistemul bancar spaniol rata creditelor neperformante se afla la un minim istoric de sub 1%.

4.2. Politica monetară 2006 – 2012

În 2006 rata inflației s-a situat s-a situat la 2,2%, nivel asemănător celui înregistrat în anul anterior. Rata dobânzii minime acceptată la operațiunile principale de refinanțare ale Eurosistemului a crescut de la 2,25% în luna ianuarie 2006 la 3,50% în luna decembrie 2006 . PIBul real a crescut cu 2,8% în anul 2006. Deficitul fiscal mediu ale statelor membre zonei euro s-a situat la circa 2,0% din PIB, față de 2,4% în anul anterior. Acest lucru a fost mai mult datorită veniturilor excepționale, determinate de creșterea economică decât de creșteri de taxe și impozite. În perioada 1999-2006, ritmul mediu anual de creștere a productivității muncii s-a situat la nivelul de 1,1% în zona euro aspect negativ dacă luăm în considerare că în aceași perioadă în SUA ritmul mediu anual de creștere a productivității muncii a fost de 2,2%. Rata șomajului a înregistrat un nivel ridicat de 7,5%. Consiliul guvernatorilor a modificat orientarea politicii monetare în 2006, majorând ratele dobânzilor instrumentelor de politică monetară ale BCE de cinci ori. Consiliul guvernatorilor a hotărât pe 3 august 2006 să majoreze ratele dobânzilor reprezentative ale BCE cu încă 25 puncte de bază,iar cu încă 25 puncte de bază pe 7 decembrie 2006. Astfel expansiunea masei monetare și a creditului a fost în continuare puternică, în ciuda deciziilor luate.

Prețurile petrolului au văzut un ritm accelerat de creștere în mare parte a anului 2006 lucru ce se poate observa în figura 18, prețul țițeiului Brent a atins un nou nivel record de 78 dolari SUA pe baril la începutul lunii august ce însemna un preț cu aproximativ 35% mai mare decât la începutul anului 2006, prețul s-a majorat în special datorită creșterii cererii globale de petrol, economia Chinei împreună cu creșterea economică în America Latină și-au spus cuvântul. cotațiile acțiunilor din zona euro au avut o creștere importantă în anul 2006, continuând astfel trendul ascendent consemnat încă din perioada de început al anului 2003, astfel Dow Jones EURO STOXX se situa cu 20% peste nivelul înregistrat la finele anului 2005. Populația a devenit din ce în ce mai îndatorată, destinației creditelor, a fost în continuare în principal în direcția cererii puternice de credite pentru locuințe, favorizată de nivelul scăzut al ratelor dobânzilor în zona euro, relaxării condițiilor de acordare a acestui tip de împrumut și de evoluția ascendentă a piețelor imobiliare din mai multe regiuni de pe glob, incusiv în Statele Unite ale Americii.

Raportul dintre datoria acumulată de gospodării și venitul disponibil al acestuia a continuat să crească în anul 2006 fapt ce se poate observa și din figura 20 din anexe.

Rata anuală de creștere a remunerării pe salariat a înregistrat o creștere mică pe parcursul lui 2005, de 1,6% mai puțin decât inflația deci oamenii au avut în general venituri mai mici în mod real, de unde și potențiala necesitate de a se împrumuta, iar dacă mai adăugăm și dobânzile la creditele tot mai ridicate în anii ce vin se observă mugurii unei potențiale crize încă din 2006 când rata anuală de creștere a remunerării pe salariat a înregistrat o creștere ușor mai mare, în medie cu 2,1%, în primele trei trimestre ale anului 2006 dar tot în urma inflație. Adică veniturile salariaților în zona euro nu au crescut în mod real ci pur nominal, rămânând în urmă an de an în spatele inflației.

În 2007 rata anuală a inflației măsurată conform Indicele armonizat al prețurilor de consum în zona euro s-a situat la 2,1%, Banca Centrală Europeană argumentând ca și cauze pentru acest nivel al inflației, scumpirea materiilor prime, în particular al energiei și a alimentelor, iar pe partea fiscală impactul creșterii impozitelor indirecte. Creșterea anuală a PIB real fiind de 2,6%, o încetinire evidentă a creșterii economice. Ratele șomajului înregistrează reduceri de la 8,2% în anul 2006 până la valoarea de 7,4% pentru anul 2007. Consiliul guvernatorilor a decis să crească ratele dobânzilor la instrumentele de politică monetară ale BCE cu 25 puncte de bază în luna martie cât și în data de 6 iunie 2007. Ritmul anual de creștere a M1 a fost de 4,1%, iar ritmul agregatului M3 a fost de 11,4%, ratele dobânzilor EURIBOR la o lună, 3 luni și 12 luni se situau la un nivel de 4,20%, 4,38% și respectiv 4,38%. În lunile iunie, iulie și începutul lunii august a s-a evidențiat faptul că unele instituții financiare europene au înregistrat pierderi importane din activitățile riscante, tipic sistemului bancar actual, desfășurate pe piața creditului ipotecar sub-prime din SUA.

Riscul de nerambursare a creditelor ipotecare sub-prime din SUA în 2007 a crescut iar, capacitatea de refinanțare a societăților vehicul s-a redus, prin aceste societăți vehicul a existat inovația privind folosirea pe scară mai largă a procedeului de securitizare ce a dus la crearea de împrumturi lichide din împrumuturi nelichide, iar cererea de lichidități a băncilor care trebuiau să crediteze aceste societăți a crescut, aceste fenomene fiind în continuare afectate de problemele legate de evaluarea acestor produse financiare care au primit ulterior eticheta de produse toxice. Amplificarea cererii de fonduri și erodarea încrederii contrapartidelor au creat o tendință de tezaurizare a lichidității în rândul multor instituții de credit, ceea ce a condus la declinul semnificativ al nivelului general de lichiditate pe piață și la creșterea substanțială a ratelor dobânzilor pe interbancară, inclusiv pe segmentul creditelor de pe o zi pe alta.

Ca urmare a majorării ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE în anul 2006 și în prima parte a anului 2007, costul real al creditelor contractate de gospodăriile din zona euro a continuat să crească. Rata șomajului a scăzut în continuare în anul 2007 până la 7,1% la sfârșitul anului.

Chiar și așa din punctul de vedere al Băncii Centrale Europene, 2007 august este momentul în care criza a început.

Consiliul guvernatorilor Bancii Centrale Europeane a hotărât majorarea ratelor dobânzilor reprezentative în luna iulie 2008, iar Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, Banca Centrală Europeană și alte bănci centrale importante au anunțat, în cadrul unui efort concertat, reducerea ratelor dobânzilor de politică monetară la data de 8 octombrie 2008, în următoarele șase luni dobânzilor reprezentative ale Bancii Centrale Europeane au scăzut cu 275 puncte de bază, iar inflația și-a menținut ritmul mediu anual de creștere la 3,3%, în principal datorită evoluțiilor prețurilor la materii prime. Tot în 2008, Banca Centrală Europeană a oferit unele sfaturi, sugestii, pentru luarea unor decizii de către anumite autorități publice în scopul sprijinirii funcționarii sistemului bancar, care este în mare parte privat, și astfel se înțelege, pentru a sprijini profitabilitatea sa.

Poate fi un sistem bancar privat, neprofitabil și totuși stabil din punct de vedere finaciar? Câteva propoziți mai jos aflăm și ce tipuri de măsuri, sfaturi, sugesti, s-au propus, și anume Banca Centrală Europeană crede de cuviință că sunt necesare, mai exact oferirea de către autoritățile publice a unor garanții guvernamentale pentru emisiunea de titluri de datorie de către bănci și recapitalizarea băncilor. Mai exact banii publici să fie puși ca și garanție ca în cazul în care banca nu poate să returneze împrumuturile, autoritatea publică să deschidă punga, și deși nu se precizează în Raportul anual pe 2008, în ce condiții și ce sugestii oferă Banca Centrală Europeană pentru recapitalizarea instituțiilor de credit private, se poate înțelege că și în continuare controlul, deciziile luate de aceste instituții va rămîne în continuare privat în scopul obținerii de profit, bani publici pentru profituri private. Revenind la politica monetară, agregatului monetar M3 a confirmat faptul că expansiunea masei monetare s-a menținut robustă, având o creștere de 8,4% conform tabelui 14 de la anexe.

Ritmul de creștere a creditelor acordate sectorului privat nefinanciar a scăzut pe parcursul anului în mare măsură datorită înăspririi condițiilor financiare și restrângerea activității economice, creditorii au fost mai atenți unde își plasau banii. Creditelor acordate gospodăriilor populației au avut o creștere mai mică ca în anii precedenți, reflectând impactul creșterilor înregistrate de ratele dobânzilor reprezentative ale BCE începând cu luna decembrie 2005. Consiliul guvernatorilor a decis să majoreze ratele dobânzilor reprezentative ale BCE cu 25 puncte de bază la data de 3 iulie 2008. Au existat și anumite efecte asupra agregatului monetar după anunțarea falimentului de pe 15 septembrie 2008, a lui Lehman Brothers, faliment ce a condus la retrageri semnificative de numerar din băncile din zona euro, precum se poate observa în graficul din anexe.

La data de 8 octombrie, Eurosistemul a adoptat o decizie cu caracter excepțional și temporar, și anume realizarea operațiunilor principale de refinanțare prin proceduri de licitație cu rată fi xă și cu alocare integrală, adică băncile nu mai concurau pentru bani, s-a eliminat competiția, toate băncile obțineau bani dacă aveau garanții, la o dobândă anterior exprimată, această decizie a fost acompaniată de reducerea coridorului de variație a facilităților permanente de la 200 puncte de bază la 100 puncte de bază în jurul ratei dobânzii aferente operațiunilor principale de refinanțare.

În anul 2009, PIB real al zonei euro a înregistrat o scădere de 4%, iar rata medie anuală a inflației a fost de 0,3%, nivel nemaiîntâlnit. Ca o comparație activitatea economică a înregistrat un nivel scăzut în SUA, pe ansamblu, economia s-a contractat într-un ritm de 2,4%, față de creșterea de 0,4% în anul 2008. Alte state asiatice precum China au avut parte de creșterea PIBlui real care s-a redus într-o mică măsură, de la 9,6% în 2008 la 8,7% în 2009, și alte state asiatice au avut parte de creșteri. În anul 2009, au fost efectuate 3 operațiuni de acordare de fonduri cu scadența la 12 luni. Mai mult în luna decembrie 2009, Consiliul guvernatorilor a inițiat anularea treptată a măsurilor neconvenționale utilizate începând cu 2008. Deficitul public în PIB al zonei euro s-a majorat de la 2,0% în anul 2008 la 6,4% în anul 2009, mult peste limita de 3% conform Pactului de stabilitate și creștere. Consiliul guvernatorilor a scăzut rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare cu încă 150 puncte de bază între ianuarie și mai 2009, nivel minim până în acest moment în zona euro. BCE oferea la facilitatea de depozit 0,25%, iar la operațiunile principale de refinanțare doar 1,00%, dobânzi sensibil diferite erau cerute spre a fi plătite de către gospodării, către instituțiile de credit pe parcursul anului 2009. Creșterea creditului și a masei monetare a atins cele mai reduse niveluri din momentul creării Uniunii Economice și Monetare. Măsuri similare au fost luate și de Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii. Am putea sintetiza măsurile luate de Banca Centrală Europeană astfel în primult rând furnizarea de bani în volum nelimitat instituțiilor de credit din zona euro la o rată fixă a dobânzii la toate operațiunile de refinanțare, în schimbul unor garanții adecvate, garanții care au fost diversificate, astfel s-a extins lista activelor acceptate drept garanție, iar scadențele maxime la operațiunile de refinanțare, de la trei luni înainte de criză, au fost prelungite la un an, mai mult s-a oferit dolari nu numai euro instituțiilor de credit, prin colaborarea cu Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii. Și în ultimul rând au existat cumpărări directe pe piețele de obligațiuni garantate ce înainte nu se proceda așa modul de emisiune de bani era prin garantarea creditelor cu obligațiuni.

În 2010 PIB real în zona euro a crescut cu aproximativ 1,7%, rata medie anuală a inflației a crescut la 1,6% sub ținta de sub dar aproape de 2%, Consiliul guvernatorilor a menținut rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare la nivelul minim stabilit în luna mai 2009, de 1%. În decembrie 2010 BCE a anunțat efectuarea unei noi operațiuni de refinanțare cu scadența la 6 luni și alocare integrală. La data de 16 decembrie 2010 s-a creat Comitetul european pentru risc sistemic organism independent al Uniunii Europene, având sediul în orașul unde își are sediul și Banca Centrală Europeană. Comitetul european pentru risc sistemic este responsabil cu supravegherea macroprudențială a sistemului financiar în vederea prevenirii sau reducerii riscurilor sistemice la nivelul Uniunii Europene. Datoria publică în zona euro a atins 85,3% din PIB, dobânzile pe care trebuie să le achite unele state din zona euro în special în sudul continentului au crescut. Prețurile materiilor prime non-energetice au creștere, prețul petrolului a crescut. În anul 2010, pentru creditele obținute de instituțiile de credit s-au oferit garanții în valoare medie a garanțiilor până la un total de 14 triliarde euro, din punct de vedere al structurii, datoria administrațiilor publice, cifrată la 5 800 miliarde euro, a reprezentat 41% din valoarea totală, restul garanțiilor tranzacționabile a cuprins obligațiuni bancare garantate și negarantate, cele garantate au reprezentat 11% din valoarea totală sau 1.500 miliarde de euro, cele negarantate, 19% din valoarea totală respectiv, 2.700 miliarde de euro. Cum am mai menționat, alte bănci centrale cer ca și garanție doar titluri de stat. Piețele datoriei guvernamentale pe termen lung în zona euro a fost după 1999 convergente, în sensul că instituțiile de credit, percepeau riscul de credit, în mod similar pentru majoritatea statelor, lucrurile au luat o altă turnură în 2007 și problemele pentru statele din sudul continentului s-au acutizat în 2008, corelațiile între randamentele aferente obligațiunilor guvernamentale cu scadența la 10 ani din zona euro s-au nu au mai existat într-o mare măsură, randamentele titlurilor germane au scăzut, iar cele emise de state precum Italia, Spania, Grecia, Belgia etc. au crescut. Germania are o datorie publică de 81,2% din PIB, față de Spania care are o datorie publică de 68,5%, la momentul inițieri crizei din punctul de vedere al Băncii Centrale Europene, anul 2007, datoria publică era la 36,3%.

Diferențele dintre primele de risc suverane, CDS din zona euro au fost nesemnificative între statele membre zonei euro, dar după 2007 prețurile lor s-au diferențiat.

În 2011 rata medie anuală a inflației a crescut la 2,7%, peste ținta de sub dar aproape de 2%, ca urmare a scumpirii produselor energetice și a materiilor prime, iar PIB real în zona euro s-a majorat cu 1,4% în anul 2011. Consiliul guvernatorilor a majorat ratele dobânzilor reprezentative ale BCE cu câte 25 puncte de bază în lunile aprilie și iulie, pentru ca în lunile noiembrie și decembrie să le scadă la loc. Măsuri neconvenționale au urmat începând cu luna august, lansarea celui de al doilea program de achiziționare de obligațiuni garantate, menținerea procedurilor de licitație cu rată fixă și alocare integrală reducerea ratei rezervelor minime obligatorii la 1%, rezervă care era din 1999 la valoarea de 2%, consecințele acestei decizii se pot înțelege prin prisma sistemului bancar cu rezerve fracționate explicat mai sus.

Spread-urile asociate obligațiunilor de stat ale statelor membre ale zonei euro pe unele piețe din zona euro au crescut, în particular obligațiunea greacă, belgiană, la 10 ani, față de titlul german conform figuri din anexe.

4.3. Criza datoriilor suverane

Atât Banca Centrală Europeană cât și Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii nu divulg infornații în mod normal asupra căror bănci acordă fonduri prin instrumentele lor de politici monetare. Astfel Banca Centrală Europeană subliniază angajamentul său de a asigura o marjă de siguranță suficientă împotriva riscurilor deflației. În secolul trecut cuvântul de ordine pentru politica monetară și sistemul bancar era prudență, astfel instituțiile de credit pentru a-și asigura o anumită lichiditate, erau prudente în acordarea creditelor, astăzi există o animită compentiție între cele mai puternice centre finaciare globale privind deregularizarea. Mai mult sectorul finaciar se opune existenței unei taxe asupra tranzacțiilor financiare, și anume achiziționarea și vânzarea unui instrument financiar, aceste instrumente pot fi acțiuni, obligațiuni, instrumentele de pe piața monetară, produsele derivate acastă taxă are la bază condiția ca cel puțin una dintre părțile la tranzacție să fie stabilită într-un stat membru al Uniunii Europene și ca o instituție financiară. Ratele taxei asupra tranzacțiilor financiare sunt derizorii comparativ cu taxele pe tranzacțiile având la bază active reale, 0,1 % pentru toate tranzacțiile financiare în afara celor legate de contractele pe instrumente derivate și 0,01 % pentru toate tranzacțiile financiare legate de contractele pe instrumente derivate. O altă dimensiune a problemei, este că marea parte a populației cu precădere cei cu venituri mici, nu sunt deobicei cei ce dețin acest tip de active financiare, astfel acestă taxă ar fi mai mult, un lucru ce ar privi echitatea, în societate. Iar sectorul financiar ar trebui să contribuie mai mult în punga statului nu doar să fie salvate cu resurse publice. Precum cunoscutele probleme ale sistemului bancar american din lunile septembrie – octombrie 2008. Marele bănci de investiții americane, bănci care nu au constituit  depozite de la publicul larg, dar controlau cantități mari de capital de la investitorii privați, bogați și au trebuit să fie salvați cu fonduri publice. Instituții precum Independent National Mortgage Corporation, Wachovia, Washington Mutual, Guaranty Bank, The Bear Stearns Companies Inc, Federal National Mortgage Association, Federal Home Loan Mortgage Corporation, Morgan Stanley, Citigroup Inc., Bank of America. În Europa au existat mai multe intervenții precum criza sectorului bancar irlandez, care a avut ca efect salvarea băncilor, și prin urmare a acelor persoane care își permit să dețină astfel de proprietăți. Sistemul bancar irlandez avea patru bănci mari, Bank of Ireland, Ulster Bank, Allied Irish Banks și National Irish Bank. Bank of Ireland și Allied Irish Banks au primit fiecare din partea statului un cadou de 3,5 miliarde de euro, iar banca Anglo Irish Bank a fost naționalizată, altfel spus profitul este privatizat, iar pierderea este socializată. Ca efect al naționalizării din ianuarie 2009 și al cadourilor din 11 februarie 2009, statul irlandez a fost nevoit să se împrumute cu dobânzi tot mai mari în principal de la alte instituții de credit, datorită faptului că dobânzile oferite pe piață erau prea mari pentru stat, în noiembrie 2010 guvernul a cerut un împrumut de 85 miliarde de euro în termeni onerpși de la Fondul Monetar Internațional. Așa cum se poate observa dacă în ultimi trei ani premergători crizei din sistemul bancar datoria statului se situa în jurul a 25% din PIB, 45 miliarde de euro, datoria statului irlandez a ajuns în 2011 la 108,2% din PIB și 169 miliarde de euro.

Criza explicată din punct de vedere neoliberal, în mod tradițional, băncile achiziționează cu o parte din banii pe care îi au obligațiuni de stat, obținând un presupus profit sigur, cel puțin din punct de vedere nominal, dar în 2001 Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, scade rata de politică monetară, discount rate, de la 6% cât era pe 1 ianuarie 2001 la 1,25% la 11 decembrie 2001, această rată reprezintă rata dobânzi la care instituții de credit eligibile pentru împrumuturi pe termen scurt direct de la Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii o plătesc pentru sumele împrumutate. Acest lucru a dus la sume importante de bani să intre în sistemul bancar, cea ce a dus ca Statele Unite ale Americii să își finanțeze deficitul la o dobândă mică, o dobândă care nemulțumeau băncile, și au căutat alte investiții, condițiile de împrumut pentru cetățenii cu venituri modeste au devenit mai relaxate, toate acestea contra unei dobânzi superioare ratei care o primea instituția de credit în urma creditului acordat persoanei cu venituri modeste în urma unei ipoteci. Instituția de credit știe că acel credit este garantat, dacă persoana nu plătește, instituția de credit, îl aruncă în stradă pe debitor, vinde casa pe piața imobiliară, piață care este în creștere, deci riscul este și mai mic pentru instituția de credit, iar riscul poate fi pasat unei alte instituții de credit prin securitizare, care este o operațiune financiară de valorificare a creanțelor de către un vehicul investițional, care le achiziționează, le grupează și le folosește pentru garantarea unei emisiuni de valori mobiliare. Securitizarea oferă investitorilor o mai mare protecție împotriva riscului de credit, adică riscul ca instituția de credit să nu recupereze un credit acordat clienților.Și acest fapt este o motivație pentru instituția de credit să acorde credite riscante. După cum se poate vedea din figura 7 de la anexe prețul caselor în SUA a scăzut semnificativ începând cu 2006 și până în 2008, iar ulterior rata de scădere a prețurilor a încetinit.

Averea familiei medie din Statele Unite ale Americii a scăzut de la începutul, crizei cu 40%, majoritatea americanilor nu au o avere, iar cei ce au ceva avere, au un singur tip de avere, și acea este casa lor, și cum de când s-a agravat criza din societățile capitaliste, prețul caselor au scăzut, au cu 7% un venit mai mic decât înainte, și problema a fost că americani s-au împrumutat mult mai mult decât venitul și averea le-a permis. În tot acest timp din 2003 până în 2008 dolarul american s-a devalorizat în favoarea monedei unice, economiști americani, dar mai cu seamă presa financiară americană pasează motivele propriilor probleme economice americane, pe seama Europei și a încetinirii economiei Chinei, înțelegerea evoluției politicii monetare în zona euro necesită o perspectivă globală deoarece fiecare bancă centrală decide nu doar în funcție de ce se întâmplă în propriul sistem bancar, și a economiei pe care „o păstorește”, ci răspunde și la semnalele ce le primesc de la celelate bănci centrale.

În SUA în prezent peste 93%, din persoanele angajate în mediul privat, nu sunt membrii unui sindicat, și 66% din angajații din sectorul public. Sunt voci care acuză că probleme economice sunt și din cauza sindicatelor, în țări precum Grecia, Spania etc. Marea criză din 1929-1933 a fost o criză care a fost mult mai grea pentru societate în ansamblu de exemplu, dacă azi 8,3% adică 14 milioane de persoane oficial fără un loc de muncă. Conform Biroului de Statistică a Muncii se consideră a fi parte în câmpul munci dacă persoana are o slujbă cu jumătate de normă și obține un venit din care nu se poate întreține sau dacă după un anumit timp nu ai obținut o slujbă, te șterge din baza de date. În 1933 șomajul în Statele Unite ale Americii a fost de 25%, aproximativ cât spun sursele oficiale spaniole, în Spania șomajul este de 25%.

În timpul crizei, numărul de angajați care aderau la sindicate creștea, în 1933-1934 președintele Roosevelt, a creat asigurările sociale, până atunci nu exista un sistem prin care să ofere pensi, Franklin D. Roosevelt crează asigurările de șomaj, dacă un angajat își pierde slujba pentru că firma nu își mai poate vinde produsele, adică nu din vina angajatului va primi un ajutor de șomaj pentru jumătate de an pentru un an sau pentru un an și jumătate, în fiecare săptămână. În 1934 un discurs celebru al președintelui american Franklin D. Roosevelt a spus că dacă sectorul privat nu va angaja cetățeni, sectorul public trebuie să o facă astfel guvernul federal a creat locuri de muncă pentru opt milioane de cetățeni, din care 1,9 milioane au fost angajați într-o lună, mai exact noiembrie 1933.

Toate aceste asigurări sociale s-au creat din nimic, chiar și într-o perioadă ca și Marea Criză s-au putut crea aceste sisteme. La baza acestor schimbări în societatea americană, era un număr important de persoane membrii ai sindicatelor, dar și creșterea unor partide de stânga. Sub presiunea acestor factori, s-a creat statul providență, astfel că președintele democrat Franklin D. Roosevelt a fost ales de patru ori, prima dată în 1932 când a obținut 57,4% din voturi, următoarele alegeri din 3 noiembrie 1936 a obținut 60,8% din voturi, la alegerile din 5 noiembrie 1940, a obținut 54,7%, la alegerile din 7 noiembrie 1944, a obținut 53,4%, a decedat în 12 aprilie 1945, republicanii au dorit să limiteze numărul de mandate la două și astfel avem în prezent două mandate maximum.

Cum a fost cu putință ca o țară care din 1929 era într-o criză a putut ca în 1933-1934 să ofere elemente principale ale statului providență, în opinia mea toate acestea s-au făcut prin politica fiscal în 1933 pentru fiecare dolar pe care trezoreria SUA îl obținea de la persoanele naturale, de la persoanele juridice obținea 1,5$, azi pentru fiecare dolar care este obținut de la persoanele naturale se obțin 25 de cenți. Mai mult, exista un impozit cu cote progresive pe venituri personale, în 1928 orice dolar obținut peste 100.000$ era taxat cu 25%, era cea mai înaltă cotă din impozit, în 1932 în „ The Revenue Act of 1932” pentru orice dolar opținut între 100.000 și 150.000, era taxat cu 56%, și se ajungea ca pentru orice dolar obținut peste 1000.000 era taxat cu 63%. În 1936 pentru aceași sumă veniturile obținute peste 1.000.000$ erau impozitate cu 77%, iar dacă depășea 5.000.000$ erau impozitate cu 79%. Iar în 1944 pentru orice dolar obținut peste 200.000$ mult de 94% mergea la stat, iar 6% rămânea individului care obținea acel venit fabulous, fabulous pentru că venitul mediu era de 2.379 dolari pe an, în 1981 în timpul mandatului actorului Ronald Reagan impozitele au scăzut preponderant pentru persoanele cu venituri fabuloase. Azi cea mai mare cotă de impunere este de 35%. Astăzi statele au o cu totul altă politică față de cea din anii `30, cuvântul de ordine este austeritate, „problemele” financiare ale statului sunt puse pe seama cheltuielilor din cauza oamenilor care beneficiază de tratamente medicale, sau a costurilor ridicate pe care statul le are cu șomeri care nu mai au un venit. Cu cât puterea este mai apropiată de popor, cu atât este mai transparentă, mai eficientă, mai democratică și mai răspunzătoare. Biserica a considerat perceperea dobânzii ca „preț al banilor sau al timpului” ca fiind contrară principiilor religioase. Astfel, dobânda remuneratorie a fost interzisă, situație ce s-a menținut până în secolul al XIX-lea, până la adoptarea Codurilor civile moderne care au repus dobânda în drepturile ei, recunoscând atât dobânda remuneratorie, cât și pe cea moratoria.

În luna septembrie din 2008, dominate de evenimentele de pe piețele din SUA, în special după falimentul băncii Lehman Brothers au fost luate măsuri de politică monetară, fără precedent de către guverne și bănci centrale. Preluarea, la data de 7 septembrie, de către guvernul SUA a societăților garantate de stat Fannie Mae și Freddie Mac, deși se spuse în mod explicit înainte de către autoritățile publice că acest lucru nu se va întâmpla. Este un aspect recunoscut de către autorități faptul că utilizarea banilor publici pentru salvarea băncilor private, nu sunt populare, până și președintele Barack Obama a recunoscut acest lucru, deci acest aspect nu cred că este unul controversat. Un caz tipic, un microcosmos pentru ce s-a întâmplat la nivel global este cazul Islandei.

Islanda a avut trei bănci mari, private care împrumutau sume mari de bani de la alte instituții de credit de pe glob pe termen scurt, și cu banii obținuți creditau alte instituții pe termen mai lung, și de aici problema, băncile islandeze erau nevoite să se împrumute mereu pentru a putea plăti vechii creditori, până își obțineau sumele creditate pe termen lung la dobânzi mai mari, practic erau implicate întrun comerț cu bani în scopul obținerii unui profit privat, în interesul celor ce posedau acțiunile. Datoria publică a Islandei era de 3,58 miliarde de euro pentru o țară de aproximativ 300 de mii de locuitori, iar raportat la PIB, datoria era de 26%, destul de puțin în comparație cu alte state din zona euro, aceste date statistice sunt pentru 2005, lucrurile nu au evoluat mult în 2007 când datoria publică era 4 miliarde de euro, 28,5%.

În 2001 băncile au fost dereglementate rezervele minime obligatorii de 4% au fost reduse la 2% în 2003, iar activitatea acestor trei bănci comerciale s-a extins ulterior în state din Uniunea Europeană precum Olanda, Marea Britanie și Suedia. Băncile profitau din diferența de dobândă dintre creditele pe termen scurt și lung, dar aici apare problema riscului de a putea „rostogoli” creditele pe termen scurt. Un alt impact important era dimensiunile celor trei bănci, Kaupthing,Glitnir, și Landsbanki care aveau împreună active de 11 ori PIB Islandei în 2007. În 2007 agregatul monetar M1s-a dublat în anul următor datoria publică s-a ridicat la 70,3% din PIB, și în acest caz ca și în Irlanda statul a hotărât naționalizarea pierderilor. La fel și în SUA lichiditate în regim de urgență de către guvernul SUA societății AIG, cea mai mare companie de asigurări din SUA, care a vândut asigurări că anumiți debitori nu vor falimenta. În Europa situația a fost similară doar numele instituțiilor financiare diferă, rezultatul ? La data de 21 noiembrie 2010, Irlanda a solicitat asistență financiară din partea FMI, și a Uniunii Europene, asistență necesară după socializare pierderilor ce avuse loc. Soluțiile care se aplică în prezent sunt de a limita, micșora unele cheltuieli ale statelor cu educația, sănătatea, pensiile, salariile în sectorul public etc. disponibilizări, oferirea de bani publici sectorului finaciar și facilități fiscale aceluiași sector. Datoriile publice cresc în continuare punând în pericol însuși stabilitatea monedelor.

Bibliografie

Alina Bădulescu, Dan Bădulescu, Noua Europă și moneda sa: euro, Ed Universității din Oradea, 2000

Anne Dolganos Picker, International Economic Indicators and Central Banks, Ed. John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2007

Banca Centrală Europeană, Banca Centrală Europeană, Eurosistemul, Sistemul European al Băncilor Centrale, Germania, Frankfurt pe Main, 2011

Daniela Zăpodeanu, Monedă și credit. Instituți monetare și de credit, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2005

Diana Sabău-Popa, Daniela Zăpodeanu, Introducere în studiul pieței de capital, Ed. Universității din Oradea, 2008

Frank L. Kidner, Maria Bucur, Ralph Mathisen, Sally McKee, Davis Theodore R. Weeks, Making Europe, People, Politics, and Culture, p. 57, ISBN 13: 978-0-618-00479-9, ISBN 10: 0-618-00479-3.

Frederic S. Mishkin, The Economics of Money, Banking, and Financial Markets, Editia 6, Columbia University

Gheorghe Olah, Echilibrul și dezvoltarea economiilor naționale, Ed. Mihai Eminescu, Oradea, 1994

Gheorghe Olah, Macroeconomie, Ed. Universității din Oradea, 2004, p. 113.

Hanspeter K. Scheller, Banca Centrală Europeană – Istoric, rol și funcții, Ediția a II-a Revăzută, 2006

Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation, Ed. Regnery Gateway, Inc., Chicago, 1984

Jesús Huerta de Soto, Money, bank credit, and economic cycles, Ed. Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama

John Thom Holdsworth, Money And Banking, Ed. D. Appleton And Company, New York, 1917

John Williamson, Understanding Special Drawing Rights (SDRs), Peter G. Peterson Institute for International Economics, Numărul Pb09 – 11, iunie 2009

Keith Rogers, Introducere în studiul piețelor monetare și valutare, Ed. Editura Economică, 2000

Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, Ed. IN: Liberty Fund, Inc., Indianapolis, 1981, tradus de. H. E. Batson, III.15.18.

Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Murray N. Rothbard, History of Money and Banking in the United States: The Colonial Era to World War II, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2002

Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking, 1983

Niall Ferguson, The Ascent of Money A Financial History of the World, Ed. The Penguin Press, New York, 2008

Otmar Issing, The Birth of the Euro, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008

Peter Antonioni, Sean Masaki Flynn, Economics for dummies, Ed. A John Wiley and Sons, Ltd, Chichester, West Sussex, England, 2011

Philip Bagus, David Howden, Deep Freeze Iceland’s Economic Collapse, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2011

Philip Bagus, The tragedy of the euro, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2010

Roger LeRoy Miller, Robert W. Pulsinelli, Modern Money and Banking, Ed. McGraw-Hill, 1985

Teodor Roșca, Monedă și credit, Ed. Casa de editură “Samaris”, Cluj Napoca, 1996

Vasile Turliuc, Valeriu Dornescu, Vasile Cocris, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Dan Chirlesan, Monedă și credit, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza, Iasi, 2008

Vasile Turliuc, Valeriu Dornescu, Vasile Cocris, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Dan Chirlesan, op.cit, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza, Iasi, 2008

Wilhelm Hankel, Wilhelm Nölling, Karl A. Schachtschneider și Joachim Starba, Die Euro-Illusion. Warum Europa scheitern muß, Ed. Rowohlt Verlag, Hamburg, 2001

William A. Lovett, Joseph Merrick Jones, Banking and financial institutions law in a nutshell, Ed. Thomson Reuters, 2009

Avizul Comisiei, din 22 februarie 2005 privind cererile de aderare la Uniunea Europeană prezentate de Republica Bulgaria și România

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 1999

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2000

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2006

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2007

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2008

Banca Centrală Europeană, Raportul anual, pentru anul 2011, 2012

Board of Governors of The Federal Reserve System, Washington, Volume 35, Number 10, Bulletin October, 1949

Board of Governors of The Federal Reserve System, Washington, Volume 35, Number 10, Bulletin October, 1949

Conform Situațiilor Financiare Anuale, ale Bănci Centrale Elvețiene, p.146.

Conturile anuale ale BCE, 2011

Implementarea politicii monetare în zona euro – Documentația generală privind intrumentele și procedurile de politică monetară ale eurositemului – Aplicabilă de la 1 ianurarie 2012, Orientarea Băncii Centrale Europene din 20 septembrie 2011 privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale Eurosistemului

Implementarea politicii monetare în zona euro documentația generală privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale eurosistemului Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 331/1

Orientarea Băncii Centrale Europene din 20 septembrie 2011 privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale Eurosistemului (reformare) (BCE/2011/14) (2011/817/UE)

eurostat.ec.europa.eu

Hamza Yusuf Hanson – http://www.youtube.com/watch?v=qY17d4ZhY8M&feature=related , Conferință susținută în data de 26.05.2010

http://bulk.resource.org/courts.gov/c/F2/214/214.F2d.815.4796.html

http://data.bls.gov

http://economia.elpais.com/economia/2012/06/18/actualidad/1340008960_456853.html

http://money.cnn.com/2012/06/11/news/economy/fed-family-net-worth/index.htm

http://oyc.yale.edu/economics/econ-252-11#sessions

http://wiki.mises.org/wiki/Bank_of_Amsterdam

http://www.bancaditalia.it/bancaditalia/funzgov/gov/partecipanti/Shareholders.pdf

http://www.bancaditalia.it/bancaditalia/funzgov/gov/partecipanti;internal&action=_setlanguage.action?LANGUAGE=it

http://www.bancherul.ro/despre-securitizarea-creditelor-ipotecare-si-cum-functioneaza-acest-mecanism–2301

http://www.bankofengland.co.uk/about/Pages/history/default.aspx

http://www.bankofengland.co.uk/about/Pages/history/default.aspx#2

http://www.banque-france.fr/en/banque-de-france/history/the-milestones/1800-creation-of-the-banque-de-france.html

http://www.banque-france.fr/en/banque-de-france/history/the-milestones/1808-1936-extension-of-the-right-of-note-issue-development-of-the-branch-network-and-diversification.html

http://www.bcentral.cl/politicas/presentaciones/consejeros/pdf/2007/jdg26032007.pdf

http://www.bcr.ro/ro/personal-banking/asigurare-si-protectie/casete-de-valori#X31313836393037383137

http://www.bloomberg.com/news/2011-03-31/federal-reserve-releases-discount-window-loan-records-under-court-order.html

http://www.bloomberg.com/news/2012-01-09/hildebrand-quits-as-swiss-national-bank-chief-after-wife-s-currency-trade.html

http://www.bls.gov/cps/cpsaat40.htm

http://www.bls.gov/opub/cwc/cm20030124ar03p1.htm

Jeffrey Franks: Contractele bilaterale pentru energie trebuie să înceteze imediat

http://www.dcnews.ro/2012/05/baietii-destepti-din-energie-atacati-de-jeffrey-franks/

http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_009.ro.html

http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_002.ro.html

http://www.ecb.int/stats/exchange/eurofxref/html/eurofxref-graph-usd.en.html

http://www.ecb.int/stats/monetary/rates/html/index.en.html

http://www.federalreserve.gov/faqs/money_12851.htm

http://www.globalpropertyguide.com/North-America/United-States/Price-History

http://www.icmagroup.org/

http://www.imf.org/external/np/exr/chron/mds.asp

http://www.imf.org/external/np/exr/facts/sdr.htm

http://www.imf.org/external/np/exr/facts/sdr.htm

http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx

http://www.infolegal.ro/jeffrey-franks-incurajeaza-renegocierea-contractelor-secrete-din-energie/2012/02/09/

http://www.laboreducator.org/newdeal2.htm

http://www.mybank.ro/ultimele-stiri/creantele-vor-putea-fi-valorificate-prin-securitizare-v324.html

http://www.riksbank.se/siteseeker/ui/httphandlers/cachedpage.ashx?query=Johan%20Palmstruch&ohn=2& hu =http://www.riksbank.se/en/The-Riksbank/Historia1/Money-and-power-the-history-of-Sveriges-Riksbank/Stockholms-Banco/&sn=rb&si=22905886B015648A301B1859842E246D&rid=242532233

http://www.slate.com/articles/news_and_politics/chatterbox/2009/01/wrong_harry.html

http://www.swift.com/about_swift/company_information/index.page?

http://www.the-privateer.com/rates.html

http://www.youtube.com/watch?v=F6fY8wTavmA , Fixed-Income Securities – Lecture 02, Krassimir Petrov

Bibliografie

Alina Bădulescu, Dan Bădulescu, Noua Europă și moneda sa: euro, Ed Universității din Oradea, 2000

Anne Dolganos Picker, International Economic Indicators and Central Banks, Ed. John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2007

Banca Centrală Europeană, Banca Centrală Europeană, Eurosistemul, Sistemul European al Băncilor Centrale, Germania, Frankfurt pe Main, 2011

Daniela Zăpodeanu, Monedă și credit. Instituți monetare și de credit, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2005

Diana Sabău-Popa, Daniela Zăpodeanu, Introducere în studiul pieței de capital, Ed. Universității din Oradea, 2008

Frank L. Kidner, Maria Bucur, Ralph Mathisen, Sally McKee, Davis Theodore R. Weeks, Making Europe, People, Politics, and Culture, p. 57, ISBN 13: 978-0-618-00479-9, ISBN 10: 0-618-00479-3.

Frederic S. Mishkin, The Economics of Money, Banking, and Financial Markets, Editia 6, Columbia University

Gheorghe Olah, Echilibrul și dezvoltarea economiilor naționale, Ed. Mihai Eminescu, Oradea, 1994

Gheorghe Olah, Macroeconomie, Ed. Universității din Oradea, 2004, p. 113.

Hanspeter K. Scheller, Banca Centrală Europeană – Istoric, rol și funcții, Ediția a II-a Revăzută, 2006

Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation, Ed. Regnery Gateway, Inc., Chicago, 1984

Jesús Huerta de Soto, Money, bank credit, and economic cycles, Ed. Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama

John Thom Holdsworth, Money And Banking, Ed. D. Appleton And Company, New York, 1917

John Williamson, Understanding Special Drawing Rights (SDRs), Peter G. Peterson Institute for International Economics, Numărul Pb09 – 11, iunie 2009

Keith Rogers, Introducere în studiul piețelor monetare și valutare, Ed. Editura Economică, 2000

Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, Ed. IN: Liberty Fund, Inc., Indianapolis, 1981, tradus de. H. E. Batson, III.15.18.

Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Murray N. Rothbard, History of Money and Banking in the United States: The Colonial Era to World War II, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2002

Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking, 1983

Niall Ferguson, The Ascent of Money A Financial History of the World, Ed. The Penguin Press, New York, 2008

Otmar Issing, The Birth of the Euro, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008

Peter Antonioni, Sean Masaki Flynn, Economics for dummies, Ed. A John Wiley and Sons, Ltd, Chichester, West Sussex, England, 2011

Philip Bagus, David Howden, Deep Freeze Iceland’s Economic Collapse, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2011

Philip Bagus, The tragedy of the euro, Ed. Ludwig von Mises Institute, 2010

Roger LeRoy Miller, Robert W. Pulsinelli, Modern Money and Banking, Ed. McGraw-Hill, 1985

Teodor Roșca, Monedă și credit, Ed. Casa de editură “Samaris”, Cluj Napoca, 1996

Vasile Turliuc, Valeriu Dornescu, Vasile Cocris, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Dan Chirlesan, Monedă și credit, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza, Iasi, 2008

Vasile Turliuc, Valeriu Dornescu, Vasile Cocris, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Dan Chirlesan, op.cit, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza, Iasi, 2008

Wilhelm Hankel, Wilhelm Nölling, Karl A. Schachtschneider și Joachim Starba, Die Euro-Illusion. Warum Europa scheitern muß, Ed. Rowohlt Verlag, Hamburg, 2001

William A. Lovett, Joseph Merrick Jones, Banking and financial institutions law in a nutshell, Ed. Thomson Reuters, 2009

Avizul Comisiei, din 22 februarie 2005 privind cererile de aderare la Uniunea Europeană prezentate de Republica Bulgaria și România

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 1999

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2000

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2006

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2007

Banca Centrală Europeană, Raportul anual pe 2008

Banca Centrală Europeană, Raportul anual, pentru anul 2011, 2012

Board of Governors of The Federal Reserve System, Washington, Volume 35, Number 10, Bulletin October, 1949

Board of Governors of The Federal Reserve System, Washington, Volume 35, Number 10, Bulletin October, 1949

Conform Situațiilor Financiare Anuale, ale Bănci Centrale Elvețiene, p.146.

Conturile anuale ale BCE, 2011

Implementarea politicii monetare în zona euro – Documentația generală privind intrumentele și procedurile de politică monetară ale eurositemului – Aplicabilă de la 1 ianurarie 2012, Orientarea Băncii Centrale Europene din 20 septembrie 2011 privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale Eurosistemului

Implementarea politicii monetare în zona euro documentația generală privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale eurosistemului Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 331/1

Orientarea Băncii Centrale Europene din 20 septembrie 2011 privind instrumentele și procedurile de politică monetară ale Eurosistemului (reformare) (BCE/2011/14) (2011/817/UE)

eurostat.ec.europa.eu

Hamza Yusuf Hanson – http://www.youtube.com/watch?v=qY17d4ZhY8M&feature=related , Conferință susținută în data de 26.05.2010

http://bulk.resource.org/courts.gov/c/F2/214/214.F2d.815.4796.html

http://data.bls.gov

http://economia.elpais.com/economia/2012/06/18/actualidad/1340008960_456853.html

http://money.cnn.com/2012/06/11/news/economy/fed-family-net-worth/index.htm

http://oyc.yale.edu/economics/econ-252-11#sessions

http://wiki.mises.org/wiki/Bank_of_Amsterdam

http://www.bancaditalia.it/bancaditalia/funzgov/gov/partecipanti/Shareholders.pdf

http://www.bancaditalia.it/bancaditalia/funzgov/gov/partecipanti;internal&action=_setlanguage.action?LANGUAGE=it

http://www.bancherul.ro/despre-securitizarea-creditelor-ipotecare-si-cum-functioneaza-acest-mecanism–2301

http://www.bankofengland.co.uk/about/Pages/history/default.aspx

http://www.bankofengland.co.uk/about/Pages/history/default.aspx#2

http://www.banque-france.fr/en/banque-de-france/history/the-milestones/1800-creation-of-the-banque-de-france.html

http://www.banque-france.fr/en/banque-de-france/history/the-milestones/1808-1936-extension-of-the-right-of-note-issue-development-of-the-branch-network-and-diversification.html

http://www.bcentral.cl/politicas/presentaciones/consejeros/pdf/2007/jdg26032007.pdf

http://www.bcr.ro/ro/personal-banking/asigurare-si-protectie/casete-de-valori#X31313836393037383137

http://www.bloomberg.com/news/2011-03-31/federal-reserve-releases-discount-window-loan-records-under-court-order.html

http://www.bloomberg.com/news/2012-01-09/hildebrand-quits-as-swiss-national-bank-chief-after-wife-s-currency-trade.html

http://www.bls.gov/cps/cpsaat40.htm

http://www.bls.gov/opub/cwc/cm20030124ar03p1.htm

Jeffrey Franks: Contractele bilaterale pentru energie trebuie să înceteze imediat

http://www.dcnews.ro/2012/05/baietii-destepti-din-energie-atacati-de-jeffrey-franks/

http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_009.ro.html

http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_002.ro.html

http://www.ecb.int/stats/exchange/eurofxref/html/eurofxref-graph-usd.en.html

http://www.ecb.int/stats/monetary/rates/html/index.en.html

http://www.federalreserve.gov/faqs/money_12851.htm

http://www.globalpropertyguide.com/North-America/United-States/Price-History

http://www.icmagroup.org/

http://www.imf.org/external/np/exr/chron/mds.asp

http://www.imf.org/external/np/exr/facts/sdr.htm

http://www.imf.org/external/np/exr/facts/sdr.htm

http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx

http://www.infolegal.ro/jeffrey-franks-incurajeaza-renegocierea-contractelor-secrete-din-energie/2012/02/09/

http://www.laboreducator.org/newdeal2.htm

http://www.mybank.ro/ultimele-stiri/creantele-vor-putea-fi-valorificate-prin-securitizare-v324.html

http://www.riksbank.se/siteseeker/ui/httphandlers/cachedpage.ashx?query=Johan%20Palmstruch&ohn=2& hu =http://www.riksbank.se/en/The-Riksbank/Historia1/Money-and-power-the-history-of-Sveriges-Riksbank/Stockholms-Banco/&sn=rb&si=22905886B015648A301B1859842E246D&rid=242532233

http://www.slate.com/articles/news_and_politics/chatterbox/2009/01/wrong_harry.html

http://www.swift.com/about_swift/company_information/index.page?

http://www.the-privateer.com/rates.html

http://www.youtube.com/watch?v=F6fY8wTavmA , Fixed-Income Securities – Lecture 02, Krassimir Petrov