Obiectivele Si Instrumentele Politicii Sociale Si de Ocupare Europeana
I N T R O D U C E R E
În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu probleme sociale serioase cum ar fi: îmbătrânirea populației și în special a forței de muncă; aprofundarea dimensiunii economice și mai ales monetare care generează noi probleme sociale, cum ar fi șomajul și a căror rezolvare sau prevenire înseamnă suport economic; extinderea spre est a Uniunii Europene pune probleme mai multe și mai complexe, derivate din liberalizarea circulației forței de muncă și alinierea legislațiilor; posibilitatea de a oferi standarde adecvate de protecție socială etc., toate acestea au făcut ca statele membre să acorde o importanță deosebită laturii sociale.
În acest sens, se creează cadrul necesar pentru o deplină dezvoltare a politicii sociale europene printr-o serie de tratate, rezoluții, comunicate, rapoarte și alte documente, referitoare la dimensiunea socială a integrării europene Analiza acestor documente permite descifrarea acquis-ului social, care este un reper important în definirea dimensiunii sociale a Uniunii Europene și ghid în demersul țărilor candidate pentru pregătire în vederea aderării. În esență, acquis-ul social comunitar înseamnă întreaga legislație primară și derivată, ansamblul politicilor și instituțiilor, mecanismelor și instrumentelor utilizate pentru aplicarea legislației sociale. Aceasta cuprinde:
prevederile din tratate, directive, regulamente și acorduri, care se impun a fi transpuse în legislațiile statelor membre și aplicate în practică;
pachetul de principii sub formă de recomandări, coduri de conduită, cartea verde și cartea albă;
ansamblul instrumentelor folosite pentru punerea în aplicare a acestora.
Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială – începută cu Tratatul de Roma (1957) – a dus, în timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni). De asemenea¸ o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.
Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută și drept Carta Socială).
Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare în contextul construcției pieței unice europene și a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părților interesate (reprezentanți ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniștilor, fermierilor, etc.). Important de menționat este că, deși în faza de proiect se prefigura o soluție la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul și responsabilitățile SM în direcția aplicării și respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, protecția sănătății și siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct. Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM), singura excepție fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998.
Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green Paper) – documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), în vederea elaborării Cărții Albe (White Paper) în 1994. Liniile de discuție identificate prin Cartea Verde privesc:
prioritățile commune tuturor SM în domeniile pieței muncii, formării profesionale și
protecției sociale;
îmbunătățirea situației ocupării forței de muncă;
accelerarea progresului în crearea unui sistem de producție bazat pe calitate;
stimularea solidarității și integrării sociale;
lupta împotriva sărăciei și excluderii sociale;
piața unică și libera circulație a persoanelor;
promovarea egalității de șanse pentru bărbați și femei;
sprijinirea dialogului social;
coeziunea economică și socială.
În acest proces de consultare au fost implicate instituții ale Uniunii Europene, SM și diverse organizații publice, alături de care au stat reprezentanți ai angajatorilor și ai sindicatelor. Ca rezultat al procesului consultativ inițiat de Cartea Verde, Cartea Albă stabilește liniile de acțiune ale politicii sociale comunitare până în anul 2000 (când vor fi retrasate în Agenda Politicii Sociale). Conform acesteia, principala prioritate a fost stabilită ca fiind crearea de noi locuri de muncă, strâns corelată cu formarea unei forțe de muncă educate, încurajarea unor stardarde ridicate de muncă și crearea unei piețe europene a muncii – ce constituie prioritățile imediat următoare. Alături de acestea stau crearea de oportunități egale pentru femei și bărbați, politica și protecția socială, sănătatea publică, parteneriatele sociale, cooperarea internațională și eficacitatea implementării legislației europene. Aceste priorități au fost adresate prin adoptarea a două programe de acțiune pe termen mediu, pentru perioadele 1995 -1997 și 1998 – 2000.
Anul 2000 reprezintă un moment cheie în evoluția modelului social comunitar, datorită abordării noi pe care o aduce prin centrarea pe calitate. Asfel, se discută posibilitatea creșterii ratei de ocupare a forței de muncă prin stimularea creării de noi locuri de muncă, însă este vorba de locuri de muncă „de calitate”. Atunci a fost adoptată Agenda Politicii Sociale (Social Policy Agenda), ce trasează cadrul și prioritățile de dezvoltare ale politicii sociale până în anul 2005. Astfel, provocările cărora trebuie să le răspundă Agenda Socială sunt date de rata de ocupare a forței de muncă, creșterea importanței tehnologiilor informației și numărul redus al celor ce au abilități în domeniu, dezvoltarea unei economii bazată pe cunoaștere, situația socială, procesul de extindere a UE și internaționalizarea politicii sociale. În acest context, principiul care stă la baza modelului social astfel reformat (prin centrarea pe calitate) este întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv, adică integrarea politicii sociale cu politica economică și cu politica ocupării forței de muncă.
Scopul politicii sociale a Uniunii Europene este de a promova ocuparea fortei de munca, imbunatatirea conditiilor de viata si de munca, un nivel adecvat de protective sociala, dialogul cu partenerii sociali si dezvoltarea resurselor umane, pentru a asigura un nivel ridicat si durabil de ocupare a fortei de munca, precum si masuri de combatere a excluziunii.
CAPITOLUL 1
PROMOVAREA POLITICII SOCIALE COMUNE
În perioada 1957-1972, a dominat o concepție exclusiv economică a construcției europene, după care progresul social trebuie să decurgă automat din progresul economic. Prevederile se axează pe circulația liberă a muncitorilor, cu excepția notabilă a prevederilor care tind să asigure egalitatea profesională între bărbați și femei.
În anul 1972, la întâlnirea de la Paris se lansează, pentru prima oară, ideea unei politici sociale comune, afirmându-se că expansiunea economică nu este un scop în sine; prioritare trebuie să fie atenuarea disparităților între condițiile de viață și o acțiune susținută în domeniul social, care au aceeași importanță ca și realizarea Uniunii Economice și Monetare. Aceasta se concretizează în anul 1974 în primul program de acțiune în materie socială, când sunt adoptate directive privind procedurile de concedieri masive sau menținerea drepturilor câștigate de muncitori în cazul fuziunii de întreprinderi.
În anul 1989, la întâlnirea de la Strasbourg, unsprezece țări (cu excepția Marii Britanii) au adoptat Carta socială europeană, Carta drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor; este o declarație fără impact juridic imediat,dar cu o însemnătate simbolică și politică pentru pregătirea și adoptarea unor norme sociale minimale,corective din punct de vedere juridic. Domeniul social, care nu se referă la întreaga Europă comunitară, contribuie totuși la formarea unei Europe cu o geometrie variabilă.
În anul 1992, aceleași unsprezece țări au semnat un protocol social anexat Tratatului de la Maastricht, care reprezintă un progres, prin redefinirea domeniilor de competență europeană și stimularea negocierii colective europene.
La Maastricht, ca și la Strasbourg cu trei ani înainte, Europa prefera să adopte dispoziții sociale în unsprezece și să consolideze Europa cu două viteze, decât să excludă Marea Britanie din construcția europeană.
În anul 1997, Tratatul de la Amsterdam (pus în practică la întâlnirea de la Luxemburg șase luni mai târziu) a însemnat un dublu progres:pe de o parte, prevederile protocolului social au fost integrate în tratat (și se aplică tuturor statelor membre, inclusive Marii Britanii), iar pe de altă parte este promovată coordonarea politicilor naționale privind ocuparea forței de muncă.
1.1. Concepții teoretice și politice privind Europa socială
Europa socială se situează la punctul de întâlnire a două logici sau două cocepții teoretice și politice diferite, chiar conflictuale, anume: o logică liberală, adică de libera circulație pe o piață a muncii comună în Europa, și o logică voluntaristă, sau de stat, de construcție socială a Europei.
La începuturile construcției europene, dată fiind diversitatea sistemelor sociale ale țărilor membre ale Comunității și prioritatea acordată dezvoltătrii economice, politica socială nu ocupă decât un loc secundar. În ciuda acestei concepții de început minimaliste, Europa socială s-a dezvoltat însoțind integrarea econmică, prin adoptarea unor aspecte sociale succesive, astfel încât azi apare ca o componentă deplin formată a proiectului european. Modificările aduse prin tratate au permis progrese noi și au îmbogățit instrumentele acestei politici. Alături de dreptul social al cărui acquis reprezintă un veritabil fundament legislativ, partenerii sociali europeni dispun de un spațiu important, înscris în Tratat, pentru a negocia între ei și a contribui astfel la elaborarea normei europene. O nouă formă de cooperare numită „metoda deschisă de coordonare”, introdusă prin Tratatul de la Amsterdam și consolidată ulterior, permite Europei sociale să investească în noi domenii de acțiune. Există deci un veritabil drept social european, uneori necunoscut, și a cărui importanță este consacrată prin introducerea în Carta drepturilor fundamentale, în „tratatul constituțional” rezultat al lucrărilor Convenției privind viitorul Europei.
Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din tradițiile culturale si politice diferite la nivelul continentului și, pe de altă parte, din dinamica pe care ,,socialul" a cunoscut-o ca semnificație și ca impact, chiar la nivelul aceleiași societăți, de-a lungul ultimelor decenii. Există în schimb un consens relativ în ceea ce privește politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externă, politica de apărare, internele, justiția și politicile economice. Chiar și acesta este un consens relativ, având în vedere în primul rând interdependențele accentuate între politicile economice și cele sociale, între care tot mai greu se pot trasa granițe precise, sau consecințele sociale care decurg uneori din politica externă și de apărare a unei țări.
O primă definiție a politicii sociale ar putea fi încercată "prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce rămâne din politica unui guvern sau a unor autorități locale, după excluderea politicilor publice fără impact social direct. O asemenea definiție nu răspunde însă, în mod evident, decât în mică măsură cerințelor studiului politicii sociale. Mai utilă pentru înțelegerea acestor preocupări ar fi o definiție pozitivă, afirmativă, care să atingă nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politică socială.
Sociologul britanic T. H. Marshall definește pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător semnificația acestui concept: “Obiectivul esențial al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunăstării cetățenilor”.
În general, se disting două abordări în privința motivației care stă la baza unei politici sociale. În mod tradițional, abordarea ideologiă[ este în conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunăstării pe rațiuni politice (legate de doctrină și praxis în același timp), iar abordarea pragmatică, mult mai recentă, promovează funcția de "social problems solving" ( de rezolvare a problemelor sociale) a politicii sociale, golind-o astfel de orice conținut ideologic și conferindu-i solide valențe tehnocratice. Marșând evident pe prima direcție, s-a mers până la a se considera că politicile bunăstării nu sunt susținute din rațiuni umaniste și pentru a întâmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a răspunde – conjunctural – unor neliniști sociale, pentru a menține ordinea socială, pentru a "mitui" muncitorii și a-i determina să nu recurgă la proteste.
Politica socială a secolului al XIX-lea, obsedată de costul binefacerii publice, limitează într-un mod foarte restrictiv câmpul socialului. Adolphe Thirs, ale cărui idei reprezintă o ultimă formă a acestei ostilități față de o protecție socială extinsă, definește cel puțin strict terenul responsabilităților statului: "Există două feluri de incapacitate: copilăria și bătrânețea (…). Omul trebuie să facă față propriei sale existențe ân afară de câteva excepții".
Non-ideologică, descărcată de conținuturi doctrinare, abordarea pragmatică pune accentul pe rezolvarea tehnică, punctuală, a problemelor sociale. În literatura românească de specialitate, această abordare este sintetizată de Liliana Mihuț astfel: "Politica socială este, sau ar trebui să fie, un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunități, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri". Cea mai adecvată soluție ân abordarea conținutului politicii sociale este însă una intermediară, care să încerce să concilieze ideologia cu pragmatismul, principiile cu soluțiile deoarece este foarte greu să se traseze o graniță precisă între obiectivele "actorilor" care influențează politicile (actori politici) și consecințele intervențiilor lor. Într-adevăr, pare destul de justificat să credem că intervenția socială nu poate fi desprinsă de un set de obiective majore, stabilite prin decizie politică, după cum și rezolvarea problemelor comunității prin acțiune socială concretă nu poate fi ruptă de o anumită direcție de dezvoltare a societății în ansamblu, dezvoltare ce trebuie să se întemeieze pe o viziune globală și să se aibă un sens bine precizat, legitimat politic.
Politica socială poate fi înțeleasă ca ansamblul reglementărilor, măsurilor și activităților întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alți agenți interesați) în scopul modificării parametrilor vieții sociale a unei comunități, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat. Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri și reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocații, indemnizații, burse etc. din cadrul sistemelor de asigurări și asistență socială), finanțarea, producerea și furnizarea de bunuri și servicii sociale pentru populație.
Cât privește anvergura acestei politici, aceasta diferă pe coordonatele spațiu-timp, cunoscând o varietate aproape infinită de abordări, existând țări și momente ale istoriei în care politica socială se suprapune cu "peste trei sferturi din ceea ce face un guvern", după cum există contexte în care politica socială se reduce considerabil, limitându-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fără venituri. Diferențele în delimitarea politicii sociale provin atât din raportarea la un context politico-economic variabil în timp, dar și din asumarea unor tradiții legate de cultura politică a fiecărei societăți. De exemplu, în Marea Britanie se conferă acestei politici un înțeles mai restrâns și bine precizat, cu referire strictă la cinci servicii fundamentale: securitatea socială (în sensul menținerii unui minim de venit prin alocațiile de șomaj si sistemul de pensii), politica în domeniul sănătății, politica educațională, politica locuințelor sociale și serviciile de asistență socială. În principiu, aceeași semnificație restrictivă o are politica socială și în Statele Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistența medicală, învățământul public, sistemul "welfare" (asistența socială în înțelesul american) și asigurarea locuințelor pentru persoanele fără venituri. În schimb, în Europa, politica socială ocupă o plajă mai largă (îmbogățită în special de tradiția franceză), incluzând o gamă variată de inițiative și programe ale statului. În afara preocupărilor menționate în dreptul sistemelor britanic și nord-american, apar deseori, ca "apanaje" ale politicii sociale, politica privind angajarea forței de muncă, politica transporturilor, politica privind protecția mediului (politica ecologică), politica privind promovarea culturii și chiar politica privind petrecerea timpului liber (leisure policy sau politica agrementului). Punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existența unor cheltuieli publice îndreptate pe direcția creșterii calității vieții și confortului cetățenilor, deci cu impact asupra bunăstării colective. Fără a fi negate implicațiile sociale ale politicilor mai sus menționate, se poate totuși afirma că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială peste politica publică.
În ceea ce privește principalele domenii de activitate în politica socială, sunt considerate astfel numeroase politici sociale sectoriale, cum ar fi: securitatea socială (social security), politica educațională (education policy), politica pentru îngrijirea sănătății (health-care policy), politica locuințelor sociale (housing policy), asistența socială (social assistance sau welfare policy19), politica ocupării forței de muncă (employment policy), politica în domeniul culturii (culture policy), politica mediului (environment policy), politica pentru tineret (youth policy).
Politica socială a Uniunii Europene include numeroase subsecțiuni, cum ar fi programele privind egalitatea și protecția femeilor în domeniul muncii, standardele de sănătate și securitate în muncă, programele de formare profesională, informarea muncitorilor și politicile de consultare. Scopul și direcțiile politicii sociale sunt în general fixate în programe de acțiune desfășurate pe 5 ani ori în acorduri-cadru care sunt implementate mai întâi prin intermediul directivelor.
Politica socială a Uniunii Europene se referă în principal la toate aspectele care au legătură cu angajarea în muncă, incluzând măsuri de asigurare a liberei circulații a lucrătorilor și măsuri de protecție a calității vieții și muncii, promovarea egalității de șanse și asigurarea unei protecții sociale minimale în interiorul spațiului comunitar. Pentru aceasta a fost creat Fondul Social European (F.S.E.), o serie de programe comunitare și normele juridice din Tratatul de la Maastricht, care completează legislațiile naționale.
Scopul politicii sociale este definit astfel în art. 117 alin. 1 din Tratatul de la Maastricht: "statele membre sunt de acord asupra necesității de a se promova condiții de muncă perfecționate și un standard ridicat de viață pentru lucrători, astfel încât sș se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce perfecționarea este menținută". Mijloacele de realizare a acestui scop sunt precizate în alin. 2 al art. 117 astfel: dezvoltarea politicii sociale va rezulta din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca și din procedurile prevăzute în Tratat și din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă.
Concluzia care se impune studiind textul Tratatului este aceea că, deși dezvoltarea politicii sociale va rezulta, între altele, din funcționarea pieței comune (ca un element economic fundamental) totuși, ambele aspecte, cel economic și cel social, sunt puse pe plan de egalitate cât privește obiectivul întregii acțiuni comunitare – acela de asigurare a promovării progresului economic și social.
Într-o opinie exprimată în literatura de specialitate, politica socială ar trebui mai degrabă să fie denumită "reglare socială" deoarece constă în programe care echilibrează eficiența economică, preocupându-se de calitatea vieții, și nu intenționează să înlocuiască programele de bunăstare din statele membre. Primul mijloc de realizare a scopului politicii sociale – funcționarea pieței comune – cuprinde și funcționarea pieței comune a muncii prin libera circulație a lucrătorilor. în acest sens, trebuie să fie luate în considerare forțele libere care afectează această piață la nivelul condițiilor de muncă, adică organizațiile patronale și ale lucrătorilor, negocierile purtate de acestea în cadrul dialogului social, precum și presiunea exercitată în ce privește conținutul măsurilor guvernamentale în domeniul social. Dimensiunea socială a Pieței Interne comunitare a impus instaurarea unui dialog social între partenerii sociali reuniți la nivelul UE. Conceptul de "dialog social" a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European și semnificș faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieței Interne și la concretizarea dimensiunii sale sociale. Cel de-al doilea mijloc de realizare a scopului politicii sociale – procedurile prevăzute în Tratat – se referă la procedurile privind coordonarea politicilor economice de către Consiliu și la alte competențe în domeniul economic care trebuie să fie astfel utilizate încât să se observe dispozi\iile generale ale Tratatului și, în special, creșterea nivelului și calității vieții. În această privință Comisia are misiunea, potrivit art. 118, de a promova o strânsă cooperare între statele membre în domeniul în discuție, în special în materiile relative la:
– folosirea forței de muncă;
– dreptul muncii și condițiile de muncă;
– pregătirea profesională de bază și avansată;
– securitatea socială;
– prevenirea accidentelor și a bolilor profesionale;
– dreptul de asociere și negocierile colective între patronat și lucrători.
În acest scop, Comisia, acționând în strânsă colaborare cu statele membre, va face studii, va formula avize și va proceda la consultări atât asupra problemelor ce survin pe plan național, cât și asupra acelora de interes pentru organiza\iile internaționale. De asemenea, Comisia poate să facă recomandări.
Cel de-al treilea mijloc – apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă – este o aplicare în materia specifică a politicii sociale a dispozițiilor generale prevăzute de art. 100-102 din Tratat. Diferențele dintre legislațiile naționale pot să survină mai ales în sistemele de securitate socială. Ele pot să genereze importante distorsionări ale concurenței datorită cheltuielilor financiare în unele sectoare. De asemenea, ele pot fi susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau funcționarea pieței comune a muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele legislații naționale le-ar putea aduce. Pentru a preîntâmpina producerea unor asemenea efecte negative, numeroase măsuri de armonizare a legislațiilor și politicilor sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul securității sociale, condițiile de muncă și de salarizare, igiena și securitatea muncii, politica locuintelor.
Armonizarea legislațiilor naționale este obiectivul urmărit de UE. Politica socială promovată de aceasta nu constă în a transfera competențele statelor membre instituîiilor comunitare, ci de a elabora împreună dispoziții a căror aplicabilitate asupra populației active a tuturor statelor membre să contribuie, pe de o parte, la o egalizare (uniformizare) a condițiilor de concurență din producția economică și, pe de altă parte, la punerea bazelor unei protecții juridice identice pentru toți muncitorii, oricare ar fi locul lor de muncă. Cele mai importante rezultate înregistrate au fost în domeniul egalității de remunerare ântre bărbați și femei, al protecției muncitorilor și al ameliorării condițiilor de viață și de muncă. Comisia este instituția principal implicată în politica socială. Directoratul General pentru Angajare, Afaceri Sociale și Educație (DGV) schițează propunerile legislative și studiile de influență, cum sunt seriile anuale Employment in Europe (Munca în Europa). Consiliul a fost mult mai puțin interesat și mult mai puțin receptiv la problemele politicii sociale decât Comisia. De asemenea, Consiliul European numai în mod ocazional ia poziție privind politica socială, cum a fost la întâlnirea de la Madrid din decembrie 1995, când a declarat: "crearea de locuri de muncă a fost principalul obiectiv social, economic și politic al UE și al statelor membre".
Parlamentul European este "un avocat al politicii sociale" al cărui rol a fost întărit de Tratatul UE. în interiorul Parlamentului, gruparea Partidului Socialiștilor Europeni și gruparea Partidului Poporului European (creștin-democrații) cooperează în mod frecvent în scopul sprijinirii obiectivelor politicii sociale. Partenerii sociali sunt, de asemenea, importanți actori ai politicii sociale. Sub auspiciile Tratatului UE și ale unui acord privind instituirea dialogului social, ei au un rol cvasi-oficial în formularea politicii sociale.
Concepția liberală acordă prioritate circulației libere a lucrătorilor, realizării unei piețe comune veritabile care să înglobeze nu numai piața unică a bunurilor și serviciilor, ci și piața capitalurilor și piața muncii; de altfel, situația lucrătorilor se ameliorează numai prin funcționarea bună a piețelor. Voluntarismul statal în materie socială împiedică sau dereglează jocul pieței, afectând negativ flexibilitatea și, deci, eficacitatea sa. În această perspectivă, o piață a muncii omogenă și comparabilă, prin omogenitatea sa și prin reglementările sale, cu piețele bunurilor și capitalului, are o reprezentare mai mult normativă decât pozitivă; este extrem de semnificativ faptul că, într-o primă fază, până în anii ’70, efortul european s-a axat pe libera circulație, care presupune, în același timp, reglementări privind drepturile sociale ale migranților și echivalarea competențelor. Pe de altă parte însa, condițiile de viața și de muncă ale lucrătorilor au fost abordate mult mai voluntarist, urmărindu-se promovarea unei Europe sociale, adică o construcție europeană care acordă prioritate ameliorării bunăstării.
Aceste abordări se referă, într-un mod mai puțin sistematic decât precedenta, la o anumită imagine a pieței muncii; aceasta este influențată în parte de abordarea keynesiană; eșecurile pieței (market failures) justifică o intervenție pentru corecție, dar intervenția socială poate avea efecte benefice macroeconomice (creșterea cererii) și microeconomice (incitarea la efort și coeziune). Europa socială comportă aici o dimensiune normativă și pornește de la premisa că instanțele europene trebuie să impună altă logică decât aceea a pieței, în special prin promovarea unei protecții converibile pentru lucrători.
Dimensiunea socială a construcției europene a rămas întotdeauna în planul secund, într-un proiect axat în principal pe integrarea pieței bunurilor și a pieței capitalului. Întârzierea relativă a construcției Europei sociale se explică prin conjugarea a trei factori,și anume: eterogenitatea profundă a raporturilor sociale, marile inegalități de dezvoltare și absența unei voințe politice reale. Acquis-urile nu sunt totuși neglijabile, iar măsurile luate sunt numeroase și se inspiră din logici variate. Din acest motiv, conținutul Europei sociale poate fi analizat cu ajutorul unei grile care ia în considerare șase elemente de inspirație a politicii sociale, după cum urmează:
promovarea libertății de circulație a muncii și stimularea mobilității-intervenția publică urmărește să creeze și să amenajeze o piață a muncii ale cărei mecanisme sunt a priori benefice;
promovarea unei reglementări minime comune- pornește de la o viziune mai puțin optimistă a pieței muncii și vizează corectarea pieței printr-o intervenție publică;
politica redistributivă pe calea fondurilor structurale – se situează la marginea pieței muncii și nu alterează mecanismele pieței, dar se localizează în aval de aceasta,pentru a-i corecta efectele;
politica de relansare pleacă, de asemenea, de la neajunsurile jocului liber al pieței, dar, spre deosebire de intervențiile precedente, se localizează la nivel macroeconomic printr-o politică bugetară și/sau monetară;
incitarea la negociere colectivă europeană este un mod de intervenție calitativ diferit, în sensul că este vorba mai puțin de o intervenție substanțială, respectiv care vizează acțiunea directă sau indirectă asupra nivelului de ocupare a forței de muncă, nivelului venitului sau asupra contractului de muncă, cât de o intervenție care urmărește să modifice chiar natura procesului de decizie, pentru ca el să fie în același timp european și negociat;
în sfârșit, afișarea obiectivelor comune de politică socială – se bazează mai mult pe fundamente politice decât pe fundamente economice.
Părinții fondatori aveau convingerea că progresul social decurge din progresul economic produs de piața comună. În consecință, dispozițiile din Tratatul de la Roma acorda o atenție modestă politicii sociale. Aceasta se limitează la a asigura buna funcționare a pieței comune în prevederea circulației libere a muncitorilor, realizarea egalității de tratament între muncitorii masculini și feminini, și de o manieră mai generală, posibilitatea de a interveni pentru a apropia între ele dispozițiile legislative pentru a limita riscurile de „dumping social”. Căci una din caracteristicile Comunității Europene este marea diversitate a sistemelor sociale ale țărilor membre care o compun, diversitate ce a crescut pe parcursul lărgirilor.
Sfârșitul anilor de creștere economică și apariția de dificultăți sociale (primele restructurări și creșterea șomajului) condus, în anii șaptezeci, la adoptarea unui prim program social comunitar (1974), apoi a mai multor directive în materie de armonizare în domeniul social. Realizarea pieței interne va da un impuls semnificativ: Actul Unic (1987) extinde competențele comunitare permițând adoptarea unor directive cu majoritate calificată în domeniul sănătății și al securității muncii și favorizează dialogul între partenerii sociali europeni. Tratatele de la Maastricht (1993) și Amsterdam (1997) întăresc politica socială europeană, în special prin luarea în considerație a chestiunii ocupării forței de muncă care va deveni de „interes comunitar”.
Din 1997, Europa socială se impune ca un element indispensabil pentru a duce la bun sfârșit mișcarea de transformare economică și socială în curs. O nouă abordare mai integrată se dezvoltă prin folosirea unor metode diversificate de modernizare a modelului social european; alături de abordarea legislativă și a dialogului social, a fost inițiată o a treia cale, „metoda deschisă de coordonare”: ea permite, prin cooperarea între statele membre, etalonarea performanțelor și schimburile de bune practici, abordarea la nivel comunitar a domeniilor importante din zona socială care sunt de competența statelor membre (ocuparea forței de muncă, protecție socială).
Tratatul de la Nisa, încheiat în decembrie 2000, nu aduce schimbări majore în dispozițiile sociale ale Tratatului. În schimb, se semnează Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și o „agendă socială europeană” a cărei ambiție este de a constitui foaia de parcurs a politicii sociale comunitare pentru următorii cinci ani. Într-adevar, la Consiliul European de la Lisabona din primavara lui 2000, șefii de stat și de guvern din cincisprezece state membre au căzut de acord asupra lansării unei provocări ambițioase: „devenirea economiei cea mai competitivă din lume” și în acest scop, să acționeze pentru a recuceri deplina ocupare a forței de muncă la orizontul anului 2010 și să se modernizeze modelul social european.
Căci în esența politicii sociale europene a acestui început de secol al XXI-lea, existența unui model social cu valori împărtășite de toți este ceea ce este azi pus sub semnul întrebării. Într-un context de globalizare a economiilor și îmbătrânire demografică, care reprezintă cele două provocări majore cu care este confruntată Uniunea Europeană, există oare loc pentru o abordare care continuă să mențină echilibrul între, pe de o parte, dezvoltarea economică și competitivitate, pe de altă parte, justiție și progresul social.
Urmare celei de-a cincizecea aniversări a Declarației universale a drepturilor omului în decembrie 1998, Consiliul European de la Köln (iunie 1999) a dorit elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale. Obiectivul era de a reuni drepturile fundamentale în vigoare la nivelul Uniunii într-un singur text, pentru a le da o mai mare vizibilitate. Astfel au fost luate în considerație tratatele comunitare, convențiile internaționale (între care Convenția europeană a drepturilor omului din 1950) și Carta europeană a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor din 1989, dar și tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și diferitele declarații ale Parlamentului European.
Carta drepturilor fundamentale, adoptată de Consiliul European de la Nisa și introdusă într-un acord instituțional (Parlamentul European, Consiliu și Comisie) regrupează într-un același text drepturi civile și politice, economice și sociale. Drepturile sociale, puse pe picior de egalitate cu drepturile civile și politice, nu sunt regrupate într-un singur și același capitol ci se regăsesc în diferitele capitole organizate în jurul noțiunilor cheie ale Cartei: libertatea, egalitatea, justiția, demnitatea și solidaritatea. Astfel, figurează interzicerea sclavajului, libertatea de reuniuni și de asociere, în special în domeniul sindicat, nediscriminarea și principiul egalității, dreptul la informare și consultare a muncitorilor „la nivele adecvate și în timp util”, protecția contra concedierilor nejustificate, condiții de muncă juste și echitabile mai ales în privința duratei de lucru, concilierea între viața familială și viața profesională. Carta se referă, de asemenea, la drepturi aplicabile în materie de securitate socială, ajutor social și ajutor pentru locuință.
În cadrul adoptării Cartei în decembrie 2000, s-a făcut opțiunea de a integra în Tratat. Modul său de elaborare, în cadrul unei Convenții ce regrupează reprezentanții șefilor de stat și de guvern, reprezentanți ai parlamentelor europene și naționale, ai Comisiei, i-a dat o dimensiune politică riguroasă. Convenția aplicată pentru elaborarea Cartei a prefigurat Convenția europeană însărcinată sub autoritatea președintelui Giscard d’Estaing să elaboreze un proiect de Constituție pentru Europa. Proiectul de Constituție, prezentat Consiliului European în iulie 2003. integrează, în partea II a lui, Carta drepturilor sociale fundamentale ceea ce conferă acesteia din urmă o forță juridică coercitivă: instituțiile, organele și agențiile Uniunii sunt obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă precum și statele membre atunci când ele aplică dreptul Uniunii. CJCE ar fi astfel componentă pentru a garanta respectarea Cartei de către statele membre.
În afară de această consemnare a drepturilor fundamentale, dispozițiile relative la politici sociale, în proiectul de Constituție, sunt per ansamblu identice cu dispozițiile din tratatele actualmente în vigoare.
În martie 2000, presedinția portugheză a Consiliului Uniunii a inițiat un mare proiect european: a face, în zece ani, din Uniunea Europeană „economia cunoașterii cea mai competitivă și mai dinamică din lume”, capabilă de o cresșere econmică durabilă însoțită de o ameliorare cantitativă și calitativă a ocupării forței de muncă și de o mai mare coeziune socială”. Acest obiectiv strategic este cel pe care Uniunea și l-a fixat la orizontul 2010. În afară de dezvoltarea unei societăți a informației, în care se generlizează utilizarea tehnologiilor informației și comunicării, și al unei societăți a cunoașterii în care factorii cheie sunt know-how-ul și investiția în capitalul uman și social, fiind o veriabilă modernizare a modelului social european la care apelează șefii de stat și de guvern pentru a răspunde provocărilor, în special demografice, pe care trebuie să o demonstreze UE dacă dorește să devină tot atât de competitivă precum Statele Unite. Dar, rămânând fideli valorilor de echilibru între performanța economică și progresul social care stau la baza modelului social european, șefii de stat și de guvern s-au pronunțat pentru o strategie globală ce permite simultan Uniunii să fie mai competitivă, să redobandească condițiile deplinei ocupări a forței de muncă și să întărească coeziunea socială până în 2010.
Prevăzând o reuniune anuală a Consiliului European, în fiecare primavară, pentru a examina progresele realizate în cadrul acestei strategii, șefii de stat și de guvern europeni au dorit ca urmărirea relizării ambițiilor stabilite la Lisabona să fie urmărite la cel mai înalt nivel. „Consiliile europene de primavară” au devenit ocazia de a face bilanțul anului scurt, de a sublinia acquis-urile și punctele slabe, și de a da un impuls aplicării obiectivelor strategice stabilite pentru anul 2010.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a completat aspectul social al obiectivelor definite la Lisabona prin adoptarea unei „agende sociale europene” care definește marile acțiuni ale politicii sociale europene pentru următorii cinci ani. Ea se articulează pe șase orientări mari cuprinzând fiecare din cele mai multe acțiuni concrete ce trebuie realitzate într-un anumit interval de timp. Domeniile abordate sunt:
ocuparea forței de muncă;
echilibrul între flexibilitate și securitate;
lupta contra excluderii;
protecție socială;
egalitatea între bărbați și femei;
aspectul social al extinderii.
În fiecare an, în cadrul Consiliului european de primavară, se face un jurnal de bord al punerii în practică a agendei sociale.
Acquis-ul comunitar este un ansamblu de dispoziții legislative important (aproape 200 texte cu caracter coercitiv) în patru domenii principale: libera circulație, egalitatea între femei și bărbați, dreptul muncii care acoperă drepturile individuale și colective precum și sănătate și securitatea la locul de muncă, și lupta contra discriminărilor.
În domeniul normei sociale europene, diretiva este instrumentul privilegiat. Atunci când au fost aplicate primele măsuri referitoare la libera circulație și la coordonarea regimurilor de securitate socială, a fost privilegiată reglementarea, obligatorie în toate elementele sale și direct aplicabilă. Apoi diversitatea sistemelor sociale a condus la a prefera directiva și în special directiva-cadru ca instrument de intervenție; directiva obligă statul membru în privința rezultatelor scontate, dar transpunerea ei în dreptul național autorizează o anumită libertate în ceea ce privește forma și mijloacele de realizare practică.
Două principii importante guvernează norma europeană în domeniul dreptului muncii:
cel al prevederilor minimale, care semnifică nu că directivele comunitare vizează stabilirea unui conținut minim ci că ele pot fi ameliorate la nivel național;
cel al non-regresiei, care implică în ipoteză că un stat membru are dispoziții mai favorabile decât cele stabilite de norma europeană, aceasta din urmă nu poate servi drept pretext de a diminua dispozițiile în vigoare pe plan național.
Prin urmare, Europa socială presupune două tipuri majore de acțiuni, și anume: acțiunea asupra pieței muncii și acțiunea globală asupra activității economice. Acțiunea asupra pieței muncii se desfășoară în două direcții: a1) cu încredere în piață, în care caz se promovează circulația liberă a lucrătorilor, și a2) cu neîncredere în piață, în care caz se urmărește definirea unei reglementări minimale, și b) asupra actorilor, cu ipoteza încredere în dialogul social, în care caz este favorizată politica contractuală.
Acțiunea globală asupra activității economice se desfășoară într-o singură direcție – alegerea unei reglementări publice, cu două ipostaze: a) alegerea unei politici de relansare și b) indemnizarea actorilor defavorizați.
Componentele Europei sociale sunt urmatoarele: circulația liberă, politica socială, partenerii sociali, coordonarea, coeziunea (implică o acțiune sau intervenția asupra veniturilor) și locurile de muncă sau ocuparea (implică definirea obiectivelor comune ale politicii locurilor de muncă. Într-un mod implicit, această tipologie, care localizează intervențiile în raport de piață, permite opunerea modurilor de intervenție de inspirație liberală celor de inspirație mai voluntaristă.
1.2. Realizări ale Politicii Sociale și de ocupare a forței de muncă
A. De la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Maastricht
Pentru a le permite lucrătorilor și familiilor acestora să beneficieze pe deplin de dreptul la libera circulație și să caute un loc de muncă pretutindeni pe piața comună, Tratatul de la Roma a prevăzut coordonarea sistemelor de securitate socială ale statelor membre. Tratatul de la Roma a consacrat principiul egalității de remunerare între bărbați și femei, a cărui aplicabilitate directă a fost recunoscută de Curtea de Justiție, și a prevăzut instituirea Fondului social european.
Preocupările legate de dezechilibrele structurale și de creșterea inegală au condus ulterior la o politică socială mai proactivă în Europa. În 1974, Consiliul a adoptat primul Program de acțiune socială.
Actul Unic European (AUE) a introdus prevederi referitoare la armonizarea condițiilor de sănătate și siguranță la locul de muncă. Hotărând cu majoritate calificată în cooperare cu Parlamentul, Consiliul a adoptat o serie de directive de stabilire a cerințelor minime în acest domeniu. AUE a introdus, de asemenea, posibilitatea negocierii de acorduri colective între partenerii sociali la nivel european și a instituit o politică comunitară de coeziune economică și socială.
S-a ajuns la un consens cu privire la necesitatea de a acorda o atenție sporită aspectelor sociale legate de finalizarea pieței interne. După lungi dezbateri, șefii de stat și de guvern din 11 state membre, fără participarea Regatului Unit, au adoptat la Summitul de la Strasbourg din decembrie 1989 Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor (Carta socială).
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, promovarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă și de protecție socială a fost introdusă oficial drept una dintre sarcinile atribuite Comunității Europene (CE). Cu toate acestea, întrucât nu au fost în măsură să ajungă la un acord în unanimitate pe parcursul conferinței interguvernamentale, 11 state membre au hotărât să avanseze prin încheierea unui Acord privind politica socială, care conținea unele inovații semnificative. Protocolul nr. 14 la Tratatul privind Uniunea Europeană, la care a fost anexat acordul, afirma că „unsprezece state membre […] doresc să înainteze pe calea deschisă de Carta socială din 1989”, scutind astfel Regatul Unit de la participare.
Consiliul a fost învestit cu competența de a adopta directive de stabilire a cerințelor minime în mai multe sectoare noi, aceste cerințe devenind ulterior obligatorii pentru toate statele membre, cu excepția Regatului Unit.
B. De la Tratatul de la Amsterdam la Tratatul de la Lisabona
În cele din urmă, situația neplăcută creată prin autoexcluderea voluntară a Regatului Unit a fost depășită prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, atunci când toate statele membre, inclusiv Regatul Unit (în urma unei alternanțe la guvernare), au fost de acord cu privire la integrarea Acordului privind politica socială în textul Tratatului CE, cu anumite modificări minore (articolele 151-161 din TFUE). La articolul 153, cooperarea a fost înlocuită cu procedura de codecizie, care a fost extinsă, de asemenea, la dispozițiile privind Fondul social european, libera circulație a lucrătorilor și securitatea socială pentru lucrătorii migranți din Comunitate. Un nou alineat a prevăzut măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre cu scopul de a combate excluderea socială. Articolul 19, în noua sa versiune, a acordat CE posibilitatea de a adopta măsurile „necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală”. Pe baza acestui text, au fost adoptate în termen scurt două directive: Directiva 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam a inclus și promovarea unui nivel înalt al ocupării forței de muncă pe lista obiectivelor UE și a încredințat CE responsabilitatea de a veni în sprijinul și în completarea activităților statelor membre din acest domeniu, cu scopul de a încuraja cooperarea dintre acestea și de a dezvolta o „strategie coordonată”, și anume Strategia europeană pentru ocuparea forței de muncă (SEOFM) (articolele 145-150 din Tratatul TFUE), care are la bază o metodă deschisă de coordonare (MDC). Cu ocazia Summitului de la Amsterdam din iunie 1997, s-a hotărât punerea imediată în aplicare a dispozițiilor acestui nou titlu din tratat.
Cu ocazia lansării Strategiei de la Lisabona din martie 2000, menită să transforme UE în cea mai competitivă economie la nivel mondial, șefii de stat au recunoscut, de asemenea, că creșterea economică nu este în sine suficientă în lupta împotriva sărăciei sau a pericolului de excludere socială, angajându-se să amelioreze cooperarea din acest domeniu pe baza metodei deschise de coordonare (care avea să fie extinsă ulterior, înglobând pensiile, sănătatea și îngrijirile pe termen lung în cadrul așa-numitei „MDC sociale”).
În 2000, în cadrul Summitului de la Nisa, a avut loc adoptarea unei agende a politicii sociale europene până în 2005, precum și a unei Carte a drepturilor fundamentale a UE, elaborate de o convenție specială. Semnarea Tratatului de la Nisa a reprezentat mai degrabă o decepție pentru cei care se așteptau la progrese majore în sectorul social. A fost creat un comitet de protecție socială pentru a promova cooperarea în materie de politici de protecție socială între statele membre și cu Comisia, dar au fost respinse toate propunerile de extindere a sferei de aplicare a procedurii de codecizie.
În optica revizuirii intermediare a Strategiei de la Lisabona din 2005, liniile directoare pentru ocuparea forței de muncă, adoptate în cadrul SEOFM, au fost incluse în Orientările integrate pentru creștere și ocuparea forței de muncă, iar procesul de reformă de la Lisabona a fost sincronizat cu MDC socială pe baza unor cicluri de trei ani.
În 2005, a fost adoptată o nouă Agendă socială pentru perioada 2006-2010, pentru a însoți relansarea Strategiei de la Lisabona. La nivelul UE , pentru perioada 2007-2013, a fost creat, pentru susținerea punerii în aplicare a obiectivelor UE din domeniul social un program pentru ocuparea forței de muncă și solidaritate socială. În 2007, a fost creat un Fond european de ajustare la globalizare (FEAG), cu scopul de a oferi sprijin lucrătorilor care și-au pierdut locul de muncă din cauza schimbărilor intervenite în structura comerțului mondial.
La 13 decembrie 2007, a fost semnat Tratatul de la Lisabona, care a permis noi progrese în consolidarea dimensiunii sociale a integrării europene. Tratatul privind Uniunea Europeană evidențiază în prezent obiectivele sociale ale UE, printre care ocuparea integrală a forței de muncă și solidaritatea dintre generații (articolul 3). Articolul 6 recunoaște Carta drepturilor fundamentale ca având același caracter obligatoriu ca tratatele. Carta însăși recunoaște așa-numitele „drepturi legate de solidaritate”, precum dreptul lucrătorilor la informare și consultare, precum și drepturile la negocieri colective, la condiții de muncă echitabile și corecte și dreptul la securitate socială și asistență socială. În Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a fost introdusă o clauză socială orizontală,care afirmă următoarele: „În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum și de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane” (articolul 9).
C. Evoluții înregistrate după Tratatul de la Lisabona
În iulie 2008, Comisia Europeană a publicat o Agendă socială reînnoită, intitulată „Oportunități, acces și solidaritate în Europa secolului 21”, în semn de răspuns la creșterea șomajului provocată de criza financiară și economică. Au fost introduse măsuri menite să crească impactul instrumentelor financiare existente (FSE și FEAG). În plus, în 2010, a fost instituit un nou instrument european de microfinanțare, prin intermediul căreia se acordă microcredite întreprinderilor mici și persoanelor fără loc de muncă dornice să creeze sau să-și dezvolte propria întreprindere.
Creșterea bazată pe incluziune (care încurajează o economie cu un grad ridicat de ocupare a forței de muncă ce conduce la coeziune socială și teritorială) este unul dintre domeniile prioritare ale Strategiei Europa 2020, succesoarea Strategiei de la Lisabona. Noul program strategic al UE menționează pentru prima dată un obiectiv precis pentru pilonul său „social” (obiectivul de reducere cu 20 de milioane a numărului persoanelor expuse la riscul de sărăcie până în 2020), împreună cu un angajament reînnoit în favoarea unui obiectiv ambițios în domeniul ocupării forței de muncă (o rată de ocupare a forței de muncă de 75% în ceea ce privește persoanele cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani). Dintre cele șapte inițiative emblematice selectate pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020, trei se încadrează în domeniul ocupării forței de muncă și al afacerilor sociale: O agendă pentru noi competențe și locuri de muncă, care vizează restructurarea politicilor de flexisecuritate pentru a îmbunătăți funcționarea pieței muncii, a ajuta individul să capete competențele care se vor cere în viitor și a îmbunătăți calitatea locurilor de muncă și condițiile de lucru, Tineretul în mișcare, care va contribui la îmbunătățirea educației și a formării, va ajuta tinerii să studieze în străinătate și va facilita găsirea unui loc de muncă și Platforma europeană de combatere a sărăciei și a excluziunii sociale, care va contribui la difuzarea celor mai bune practici și va pune la dispoziție finanțări pentru a susține incluziunea socială și a combate discriminarea. Începând din 2010, obiectivele emblematice ale Strategiei Europa 2020 legate de ocuparea forței de muncă și cele sociale au servit drept referință pentru evaluarea comparativă a Strategiei europene pentru ocuparea forței de muncă (SEOFM). Aceasta a fost integrată în contextul semestrului european, care este un instrument procedural menit să amelioreze coerența cronologică a coordonării politicilor UE în materie macroeconomică, fiscală, de ocupare a forței de muncă, precum și a politicilor sociale, pe baza unor cicluri anuale recurente.
În plus, trei dintre programele deja existente ale UE (printre care Progress și Instrumentul de microfinanțare Progress), destinate să testeze la nivel concret idei de reformă, în perspectiva dezvoltării celor mai bune dintre ele în toate statele membre, au fost reunite în cadrul unui program unic, intitulat Programul pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială (EaSI).
1.3. Rolul Parlamentului European
Cu toate că rolul său a fost, o vreme îndelungată, unul pur consultativ și de supraveghere, Parlamentul a fost mereu activ în dezvoltarea măsurilor UE din domeniul ocupării forței de muncă și al politicii sociale, în vederea consolidării capacității UE de combatere a șomajului și cu scopul de a îmbunătăți condițiile de muncă și de viață pentru toți. Încă din primele etape ale integrării europene, Parlamentul a făcut în repetate rânduri apel la o politică mai activă în domeniul social , care să reflecte importanța tot mai mare a Uniunii în domeniul economic, și a sprijinit diferitele propuneri ale Comisiei din acest domeniu. Parlamentul a fost angrenat mai îndeaproape în pregătirea Tratatului de la Amsterdam decât cu ocazia precedentelor revizuiri ale tratatelor, iar unele inovații importante reflectă recomandările sale, precum integrarea Acordului social și inserarea unui capitol privind ocuparea forței de muncă.
Odată cu Strategia de la Lisabona, Parlamentul a insistat asupra rolului care ar trebui să revină ocupării forței de muncă și considerentelor sociale în elaborarea de strategii de creștere care să fie puse în aplicare la nivelul UE și la nivel național. Parlamentul a reamintit faptul că un nivel înalt de protecție socială este esențial pentru Strategia de la Lisabona, considerând că este inacceptabil ca populația să fie nevoită să trăiască sub nivelul de sărăcie și într-o situație de excluziune socială. Parlamentul consideră, de asemenea, că Strategia de la Lisabona nu a prevăzut obiective suficient de obligatorii în sfera socială și a invitat statele membre să monitorizeze îndeaproape impactul ocupațional și social al reformelor puse în aplicare în cadrul Strategiei Europa 2020. În aceeași ordine de idei, unul dintre mesajele transmise de Parlament cu ocazia dezbaterilor pe tema crizei economice a fost un apel ferm în favoarea unui angajament asumat de UE cu privire la menținerea modelelor sociale europene și a unei Europe sociale puternice.
Întrucât monitorizarea și punerea în aplicare a obiectivelor emblematice ale Strategiei Europa 2020 fac parte din procesul semestrului european, Parlamentul a insistat în repetate rânduri ca obiectivele legate de ocuparea forței de muncă și cele sociale să fie integrate într-un mod mai eficient în cadrul semestrului european, între altele prin instituirea obligativității indicatorilor sociali și prin includerea sărăciei copiilor și a muncii decente în cadrul indicatorilor, de exemplu. De asemenea, Parlamentul consideră profund regretabil rolul restrâns care îi este încredințat în cadrul semestrului european și a solicitat un acord interinstituțional care să-i permită să se implice mai mult în acest proces.
În ultimul rând, Parlamentul a criticat aspru măsuri cum ar fi programele de ajustare economică, întreprinse în afara cadrului supranațional. În martie 2014, Parlamentul a afirmat că doar instituțiile cu adevărat răspunzătoare în mod democratic ar trebui să coordoneze procesul politic de elaborare și de aplicare a programelor de ajustare pentru țările care se confruntă cu dificultăți financiare acute.
De asemenea, Parlamentul și-a confirmat atașamentul față de valorile sociale prin deciziile luate cu privire la utilizarea resurselor financiare de la bugetul UE. Mai recent, Parlamentul a reușit să se asigure că Fondul social european (FSE), care reprezintă principalul instrument de care dispune Europa pentru combaterea șomajului și a excluziunii sociale, constituie 23,1% din totalul finanțărilor acordate de UE pentru coeziune și că 20% din fondurile alocate fiecărui stat membru de la FSE vor fi alocate în mod obligatoriu cheltuielilor aferente incluziunii sociale.
Din 2010, Parlamentul a fost un ferm susținător al ideii introducerii unei Scheme de garanție pentru tineret. Acest program a fost adoptat, în cele din urmă, de către Consiliu, în aprilie 2013, și urmărește să garanteze faptul că toți tinerii cetățeni ai UE și rezidenții legali cu vârsta sub 25 de ani, precum și proaspeții absolvenți sub 30 de ani primesc o ofertă de angajare de bună calitate ori își continuă educația sau ucenicia în termen de patru luni de când devin șomeri sau își termină studiile.
CAPITOLUL 2
MOBILITATEA FORȚEI DE MUNCĂ
2.1. Piața muncii în Uniunea Europeană
Piața muncii se diferențiază foarte clar de alte piețe prin eterogenitatea sa funciară. Formarea unei piețe unificate a muncii este frânată, în primul rând, de probleme de natură politică, precum libertatea totală de circulație a persoanelor, care pune probleme mult mai dificile decât circulația liberă a bunurilor și serviciilor sau a capitalurilor, așa cum rezultă din discuția asupra acordurilor de la Schengen; este vorba în mod deosebit, de problemele polițienești și de practicile în materie de terorism,de lupta contra traficului de droguri, de imigrare.
Caracterul fărâmițat al pieței muncii europene ține însa de factori economici și sociali, între care diferențialitatea muncii în sine atât din punctul de vedere al întreprinderii, cât și din punctul de vedere al ofertei de muncă. Unii specialiști în domeniu au evidențiat, în cadrul unor studii comparative internaționale, un efect societal care include ansamblul diferențelor sistematice între țări în ceea ce privește uzanțele și itinerariile forței de muncă; de exemplu,structurile organizaționale ale întreprinderilor germane și franceze sunt mult diferite; diferențele de salarii între muncitorii necalificați și cadrele de conducere sunt mult mai mari în Franța decât în Germania; diviziunea muncii este, și ea, foarte contrastantă. Diferențele sociale privesc însa nu numai întreprinderea și cererea de muncă, ci și oferta de muncă și calificarea persoanelor; astfel forța de muncă (în termeni de abilități), folosită în procesul de producție, este diferențiată puternic, nu numai din motive lingvistice evidente, ci și datorită unor structuri educative profound variate.
Fărâmițarea pieței muncii europene comportă și o dimensiune istorică, în sensul că diferențierile naționale privind regulile și practicile în materie de drept al muncii depind puternic de istoria socială a țărilor și de relațiile sociale dominante în fiecare țară. Peisajul sindical este extrem de variat, sub aspectul numărului de sindicate (unitate sindicală sau pluralitate), al strategiei lor (atitudine exclusiv revendicativă, voința de transformare profundă a sistemului economic sau aspirarția de gestionare), al raporturilor lor cu partidele politice, acceptării sau nu a responsabilitățiilor în materie de gestiune, ceea ce influențează puternic conținutul regulilor de joc în domeniul social. Un exemplu semnificativ este furnizat de dezbaterile asupra societății europene care se izbesc de problema cogestiunii: germanii, foarte atașați parității de reprezentare a salariaților și proprietarilor, se opun radical unei formule europene care ar pune în discuție acest sistem, în timp ce, în alte țări, generalizarea modelului german întâmpină reticențe foarte mari.
Absența unei piețe unificate a muncii ține însa de dezvoltarea inegala în cadrul Europei care generează mari diferențe de salarii și de costuri salariale. În industrie, de exemplu, câștigurile sunt extrem de variabile – câștigul în Germania este de circa patru ori mai mare decât cel din Portugalia. Amploarea diferențelor de costuri unitare este similară aceleia dintre câștigurile brute, dar ordinea țărilor este diferită.Diversitatea, care se referă și la muncă, remunerații și reglementări, este extrem de profundă, și ea explică, în parte, concomitent, încetineala procesului și natura demersului pentru construirea unui spațiu social-european – armonizarea este considerată ca fiind prea limitativă, motiv pentru care i se preferă definirea unei carte, cu caracter pur solemn, extrem de vagă în privința unor subiecte; armonizarea între partenerii sociali este mijlocul de a se adapta la această realitate contrastantă.
Această diversitate care se referă și la muncă, remunerații și reglementări, este extrem de profundă, și ea explică, în parte, în același timp încetineala procesului și natura demersului urmat în constituirea unui spațiu social european: armonizarea este considerată ca fiind prea constrângătoare, i se preferă definirea unui « soclu» sau a unei « carte», fără efect juridic și având un caracter pur solemn, care rămâne extrem de vagă în privința unor subiecte; concentrarea între partenerii sociali este un mijloc de a se adapta la această realitate contrastantă.
2.2. Piața ideală a muncii
Piața muncii reprezintă una din cele mai complexe forme de piață existente în economie, deoarece factorul care se tranzacționează este munca. Acest factor este format dintr-un ansamblu de caracteristici biopsihologice, demografice, educativ-profesionale și comportamentale, care îl diferențiază net de orice alt factor care intră în sfera relațiilor de schimb pe celelalte piețe.
În economiile moderne, lucrătorii își vând serviciile posesorilor de capital în cadrul pieței muncii. Prin urmare, piața muncii reprezintă locul de întâlnire și de confruntare dintre purtătorii cererii de muncă și cei ai ofertei de muncă. Există mai multe puncte de vedere cu privire la cererea de muncă. Astfel, după J. M. Keynes, cererea de muncă a firmelor depinde de cererea anticipată a menajelor, care la rândul său este influențată de salariul persoanelor care ocupă deja un loc de muncă.
În opinia neoclasicilor, cererea de muncă depinde de salariul real, mai precis: creșterea salariului real determină reducerea cererii de muncă, iar aceasta din urmă determină creșterea șomajului. Aceste divergențe cu privire la factorii care stau la baza cererii de muncă se explică prin ambivalența noțiunii de salariu. Neoclasicii consideră salariul drept un cost de producție (care trebuie să fie cât mai mic), în timp ce analiza keynesiană consideră salariul un venit (care trebuie să fie cât mai mare).
Firmele oferă locuri de muncă și cer în schimb forță de muncă, în timp ce populația activă oferă forță de muncă și cere la rândul ei locuri de muncă. Astfel, putem spune că oferta de muncă este echivalentă cu cererea de locuri de muncă, iar oferta de locuri de muncă corespunde cererii de muncă din partea firmelor.
Piața muncii poate fi abordată atât la nivel microeconomic, punând accent pe relația dintre angajator și salariat, cât și la nivel macroeconomic (șomaj-inflație). În cadrul acestei lucrări piața muncii este analizată la nivel de firmă, deoarece orice relație dintre firmă și salariat se fundamentează prin intermediul unui contract de muncă.
În cadrul acestei lucrări piața muncii este abordată la nivel microeconomic, deoarece relația dintre angajator și salariat joacă un rol important pe această piață. Înțelegerea pieței muncii la nivel de firmă, permite o mai bună înțelegerea a acesteia la nivel macroeconomic. Angajatorul trebuie să-l determine pe salariat să depună un efort cât mai mare în desfășurarea activității sale, efort pe care nu-l poate cuantifica. Din acest motiv, angajatorul trebuie să-i ofere lucrătorului un salariu de eficiență, care exprimă corelația pozitivă dintre productivitatea muncii și salariu. Salariatul, la rândul său, pentru a obține un contract de muncă cât mai eficient, trebuie să asigure „o bună semnalizare” pe piața muncii, adică un salariu de rezervă în concordanță cu aptitudinile și cunoștințele pe care le deține. Contractul încheiat de cei doi parteneri este optim atunci când salariul este constant, indiferent de conjunctura economică, dar la un nivel de ocupare sub-optim. Piața muncii se diferențiază foarte clar de alte piețe prin eterogenitatea ei fundamentală.
Prima motivație a intervenției pe piața muncii (a forței de muncă) este asigurarea unei circulații libere a lucrătorilor. Potrivit unei concepții din cadrul staticii concurențiale, trebuie să se acorde prioritate circulației libere a lucrătorilor, realizării unei piețe comune reale, care să cuprindă și piața capitalurilor și piața muncii, pe lângă piața bunurilor și serviciilor.
Primul care a analizat efectele mișcărilor factorilor productivi și a ajuns la concluzia că libera circulație a factorilor crește câștigul Uniunii prin ameliorarea rarității relative a acestor factori a fost J. Meade. Circulația liberă a produselor trebuie să permită alocarea mai bună a resurselor și să stimuleze concurența; la fel,mobilitatea muncii are rolul să stimuleze persoanele să se deplaseze din zone cu șomaj ridicat și cu salarii mici spre zonele în care locurile de muncă sunt mai numeroase și mai bine remunerate (productivitatea marginală este cea mai ridicată); consecința este o mai bună alocare a resurselor de muncă, ameliorarea situației lucrătorilor și reducerea șomajului.
Voluntarismul statului în domeniul social denaturează jocul pieței muncii și afectează negativ flexibilitatea și eficiența acestei piețe. Fundamentul teoretic și ideologic al unei asemenea problematici este discutabil. Conceptul de piață comnuă pune pe același plan circulația liberă a bunurilor și serviciilor cu circulația liberă a factorilor productivi, munca și capitalul. Rezultă de aici o viziune idealizată a unei piețe a muncii asimilabilă cu piața produselor și cu piața de capital.
Ideea muncii omogene trimite la imaginea unei economii pure, cu impact asupra diferențelor instituționale și istorice dintre piețele naționale ale muncii și, totodată, tinde să reducă contractul de muncă la un simplu schimb între o anumită sumă de bani și rezultatul previzibil al intervenției umane. Analizele recente ale pieței muncii se ocupă însă de modul în care contractul de muncă și regulile salariale încearcă să atenueze imprevizibilitatea activității umane. În această perspectivă, rigiditatea salariilor reale în scădere și cea a instituțiilor precum sindicatele nu sunt rezultatul factorilor sociali și politici care ar veni, din exterior, pentru a perturba buna funcționare a economiei, ci rezultatul comportamentelor raționale ale agenților economici într-un mediu acțional marcat de incertitudine. Astfel, organizarea muncii se înscrie în ansambluri precum întreprindere, ramură, piața muncii locală sau națională, pe care analiza economică nu le poate elimina, sub paravanul unei concepții omogene a muncii.
2.3. Stimularea mobilității lucrătorilor
În pofida unei viziuni idilice a pieței muncii, baza multor decizii care vizează promovarea unei libertăți adevărate a circulației lucrătorilor și libertatea de stabilre a lucrătorilor independenți o constituie tocmai analiza tradițională. Unele decizii vizează eliminarea obstacolelor în calea mobilității, indiferent dacă sunt induse prin dispozitivele discriminării la angajare legate de naționalitate, sau de reglementări ale cotizațiilor și prestațiilor sociale care nu iau în calcul perioadele de muncă efectuate într-un alt stat membru; ciculația liberă a lucrătorilor implică eliminarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate, între muncitorii țărilor membre, în ceea ce privește slujba, remunerarea sau alte condiții de muncă. Se stabilește totodată dreptul persoanei de a se deplasa, de a sta și de a rămâne după ce a ocupat o slujbă. Este definită, de asemenea, procedura de adoptare a unor măsuri în domeniul securității sociale, necesare pentru asigurarea liberei circulații a lucrătorilor.
Prima logică de intervenție publică pe piața muncii constă în asigurarea unei circulații libere a lucrătorilor. Conform unei concepții care se înscrie în cadrul staticii concurențiale, prioritatea trebuie să fie dată liberei circulații a lucrătorilor, realizării unei veritabile «piețe comune» care «înglobează nu numai piața unică a bunurilor și a serviciilor, dar și piața capitalurilor și piața muncii. J.Meade (1955) a fost cel care, primul, a analizat efectele mișcărilor factorilor și care a tras concluzia că libera circulație a factorilor crește câștigul obținut în Uniune prin reducerea rarităților relative ale factorilor de producție. Așa cum libera circulație a produselor trebuie să permită o mai bună alocare a bogățiilor și o stimulare a concurenței, la fel mobilitatea muncii este menită să incite indivizii să se deplaseze din zone cu nivel ridicat de șomaj și cu salarii mici spre zonele în care slujbele sunt mai numeroase și mai bine remunerate ( cele a căror productivitate marginală este cea mai ridicată), de unde trebuie să rezulte o mai bună alocare a resurselor, o ameliorare a lucrătorilor și o reducere a șomajului. Voluntarismul de stat în materie socială, în această perspectivă, generează piedici pentru jocul pieței și nu poate decât să afecteze flexibilitatea și deci eficacitatea lui.
Fundamentul teoretic și ideologic al unei astfel de problematici este discutabil. Conceptul de «piață comună» pune pe același plan libera circulație a bunurilor și serviciilor cu aceea a «factorilor de producție», muncă și capital. De unde rezultă și o viziune idealizată a unei piețe a muncii asimilabilă cu piața produselor și cu piața de capital. Nu numai că această concepție a muncii omogene trimite la concepția unei economii pure care conduce la impact în privința diferențelor instituționale și istorice ale piețelor de muncă naționale, dar ea tinde să reducă contractul de muncă la un simplu schimb între o anumită sumă de bani și rezultatul previzibil al unei intervenții umane. Or, analizele recente ale pieței muncii se ocupă azi de maniera în care contractul de muncă și regulile salariale încearcă să atenueze imprevizibilitatea activității umane ( Perrot, Reynaud și Morin 1990; Reynaud, 1992). În această perspectivă, rigiditatea salariilor reale în scădere și instituții precum sindicatele nu sunt reziduurile factorilor social și politici care ar veni, din exterior, pentru a tulbura buna funcționare a economiei, dar rezultă comportamente raționale ale agenților într-un mediu economic marcat de incertitudine. Astfel, organizarea muncii se înscrie în contexte (întreprindere, ramură, piața muncii locale sau naționale) pe care analiza economică nu le poate elimina, sub acoperirea unei concepții omogene a muncii.
Alte decizii urmăresc omogenizarea muncii prin echivalări de diplome, prin definirea modurilor comune de acces la slujbe. În sfârșit, anumite măsuri sunt mai stimulative pentru a favoriza mobilitatea studenților și a cercetătorilor. Obiectivul tuturor măsurilor și deciziilor amintite este, în final, să favorizeze circulația muncii pe piața europeană, să încurajeze o pregătire mai diversificată și să paticipe,prin racordarea populațiilor, la instituirea unei cetățenii europene.
Principiul liberei circulații a persoanelor pus de Tratatul de la Roma constituie, cu libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și serviciilor, una din marile libertăti care stau la baza construcției europene. Articolele 39 la 42 (TCE) care stabilesc dreptul la libera circulație a muncitorilor au dat naștere unor acte legislative (în special reglementarea 1612/68 și directiva 68/630) precum și la o bogată jurisprundență a Curții de Justiție care permit oricărui muncitor salariat într-un stat membru să poate accede la o activitate într-un alt stat membru al Uniunii și în acest scop, să intre, să circule, să stea în țara gazdă. Prevederile articolului 39 și cele ale articolului 12 TCE referitoare la egalitatea de tratament, implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate în ceea ce privește angajarea, remunerația și celelalte comdiții de muncă ca și dreptul, pentru muncitori, de a-și reîntregi familia. Dreptul pentru orice resortisant al Uniunii de a se deplasa și sta în alt stat membru este legat de exercitarea unei activități economice.
Totuși, articolul 18 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și sta liber, sub rezerva anumitor limitări prevăzute de textele comunitare. Persoanele trebuie să dispună pentru ele și membrii familiilor lor de o asigurare de boală, resurse suficiente, pentru a nu deveni o povară pentru asistența socială din statul gazdă. Studenții beneficiază de aceleași drepturi de ședere însoțite de aceleași condiții.
Această înscriere a liberei circulații în drept nu impiedică ca în realitate să existe numeroase obstacole în calea mobilității profesionale și geografice. Acesta este motivul pentru care au fost dezvoltate alte domenii de intervenție cum ar fi recunoașterea diplomelor și calificărilor, accesul la oferte și cereri de slujbe disponibile în statele membre. Dreptul de a continua să se beneficieze de prestațiile sociale în cadrul unei exercitări de activitate într-un stat membru altul decât țara de origine este de asemenea necesar pentru a garanta o liberă circulație efectivă a muncitorilor.
Coordonarea regimurilor de securitate socială: două reglementări, adoptate la începutul anilor șaptezeci (1408/81 și 574/72) constituie baza legislației comunitare și au fost adaptate de nenumarate ori. Ele se referă la toți muncitorii salariați afiliați la un regim național de securitate socială și familiile lor care se deplasează în interiorul Uniunii și acoperă domeniile tradiționale ale securității sociale (boală, maternitate, invaliditate, bătrânețe, accidente de muncă, șomaj și prestații familiale). Ele vizează coordonarea regimurilor de securitate sociale ale statelor membre pentru că muncitorii comunitari care desfașoară o activitate pe teritoriul unui alt stat membru să se bucure de beneficiile legislației în materie de protecție socială în aceleași condiții precum resortisanții acestuia.
De asemenea, deplasându-se în unul sau mai multe state membre, muncitorul iși păstrează drepturile sale dobândite sau în curs de dobândire. Reglementarea 1408/71 fac actualmente obiectul unei reformulări destul de complete. Într-adevar, modificată de mai multe ori și interpretată de nemeroase ședințe ale Curții de Justiție, reglementarea a devenit puțin clară și dificil de aplicat. Comisia a procedat, în 1999, la elaborarea unei propuneri de reglementare în vederea modernizării și simplificarii dispozitivului. Discuțiile sunt în curs la Consiliul de Miniștri.
Pe baza articolului 141 din Tratat, referitor la egalitatea de remunerare între bărbați și femei, a fost dezvoltat la nivel comunitar un important dispozitiv legislativ care nu se limitează la egalitatea de salarii ci acoperă un domeniu mai mult vast. Jurisprudența Curții de Justiție a jucat un rol important în precizarea conceptului de egalitate și înțelegându-l atât ca acces la slujbă cât și la securitatea socială. Cele cinci directive adoptate începând cu 1975 în domeniul egalității de remunerare, egalitate de tratament la muncă și securitate socială, au avut un impact important asupra legislațiilor naționale ale statelor membre. Din 1995 și în special în avântul celei de-a 4-a Conferințe mondiale a femeilor Națiunilor Unite care a avut loc la Beijing, o abordare mai integrată a egalității se dezvoltă și vizează luarea în considerație, în toate domeniile a perspectivei de egalitate între bărbați și femei.
Dintre directivele adoptate se pot distinge cele atașate drepturilor colective, cele referitoare la drepturile individuale și, în sfârșit, abundenta legislaței în domeniul sănătății și securitățăii muncii.
În ceea ce privesc drepturile colective, importanta mișcare de restructurări care caracterizează economiile țărilor Uniunii de peste douazeci de ani se afla la originea directivelor comunitare vizând protejarea salariaților expuși unor riscuri în slujba lor: directive 75/129 CEE modificată în 1992 (92/56/CE) referitoare la concedierile colective, directiva 77.187/CEE modificată în 1998, privind menținerea drepturilor muncitorilor în cazul transferului de întreprinderi, și directiva 80/98/CE care se referă la protecția muncitorilor salariați în caz de insolvabilitate a angajatorului.
Adoptarea unei directive comunitare este adesea legată de evenimente sociale care au un anumit răsunet la nivel comunitar. Astfel, directiva care stabilește cadrul general referitor la informarea și consultarea muncitorilor în Comunitatea Europeană (2002/15/CE) adoptată în martie 2002 a fost propusă urmare închiderii uzinei Renault de la Vildoorde în Belgia.
Integrarea economică europeană, introducerea euro au condus, de asemenea, la adoptarea unor directive cu caracter transnațional în special cu:
aceea referitoare la instituirea unui comitet de întreprindere european (94/95/CE) care asigură o aplicare efectivă a dreptului la informare și la consultare în întreprinderi și grupuri de întreprinderi de dimensiune comunitară. Crearea unei instanțe de reprezentare europeană, adăugându-se formelor naționale de reprezentare a salariaților, stă dovada realizării pieței unice;
altă directivă este aceea privind detașarea muncitorilor făcută în cadrul unei prestări de serviciu (96/71/CE). Ea are drept obiectiv suprimarea incertitudinilor și obstacolelor susceptibile de a pune piedici liberei prestări de servicii prin creșterea securității juridice și prevăzând aplicarea, pentru muncitori care desfășoara cu titlu temporar o muncă într-un alt stat membru decât cel care guvernează relația de muncă, dispoziții legislative, de reglementare chiar convenționale ale țării gazdă pentru prestarea de serviciu. Este vorba de a evita riscurile de abuz și de exploatare a forței de muncă detașată și de a lupta astfel contra dumping-ului social;
în sfârșit, în 2001 a fost adoptată directiva 2001/86/CE completând statutul societății europene pentru ceea ce privește implicarea muncitorilor. În discuție de aproape trezeci de ani, manieră în care reprezentanții salariaților sunt implicați în procesul de luare de decizii de către societății care a constituit o problemă spinoasă ca soluționare tinând seama de marea diversitste a regulilor și practicilor existente în statele membre. Proceduri de informare și de consultare la nivel transnațional trebuind să fie asigurate în toate cazurile de creare a unei societăți europene, directiva prevede că în cadrul constituirii unei societății europene, modalitățile referitoare la implicarea muncitorilor trebuie să fie definite printr-un acord între un grup special de negociere și viitoarea societate în cadrul unui proces de negociere, detaliat prin textul comunitar.
În domeniul directivelor referitoare la drepturile individuale, se pot distinge două valuri de directive: primul care viza protejarea drepturilor muncitorului (directiva 91/533/CE relativă la contractul de muncă, 93/104/CE privind organizarea programului de lucru, 94/33/CE privitoare la protecția tinerilor la muncă), cel de-al doilea care se înscrie în perioada mai recentă de adaptare la schimbare. Ultimele directive adoptate se înnoiesc în același timp în privința modului în care sunt ele elaborate – ele sunt rezultatul unor acorduri cadru negociate de partenerii sociali europeni și în privința conținutului lor: ținând cont de dreptul muncitorilor de a fi contra abuzurilor, ele vizează să permită o mai mare flexibilitate în întreprindere. Aceste directive se referă la munca cu jumătate de normă (directiva 97/81/CE), munca pe durată determinată (directiva 1999/70/CE).
Sănătatea și securitatea la locul de muncă: a fost elaborata o bogată legislație comunitară în acest domeniu ce a fost primul din domeniul social, prin Actul Unic (1987), care ține de votul cu majoritate calificată.
Directiva cadru 89/391 din 1989 stabilește un cadru și principii generale; ea se aplică tuturor sectoarelor și servește drept referință pentru toate directivele ce au urmat în acest domeniu. Aceste principii sunt aplicate de numeroase directive speciale: utilizarea echipamentelor de lucru, a echipamentelor cu ecran de vizualizare, prevenirea riscurilor legate de expunerea la agenți cancerigeni la muncă, la agenți chimici și biologici.
Principiul de egalitate de tratament este una din valorile centrale ale dreptului comunitar. Tratatul de la Amsterdam, în articolul sau 13, conferă Uniunii capacitatea de a acționa, în unanimitate, „pentru a combate orice discriminare bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală”. Două directive au fost adoptate destul de repede:
una (2000/43/CE) referitoare la aplicarea principiului de egalitate de tratament între persoane fără distincție de rasă sau de origine etnică;
cealaltă (2000/78/CE) privind crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în materie de slujbă și muncă.
Aceste două texte introduc noțiuni din care au fost degajate de CJCE:
astfel, „discriminarea indirectă”, bazată pe o diferență de tratament legată de un motiv interzis (adică orice motive invocate la art. 13 din tratat), discriminarea indirectă are loc atunci când o decizie sau un act sau o decizie aparent neutra are drept efect discriminarea;
la fel, hărțuirea, considerată ca o formă de discriminare, este definită astfel încât include și hărțuirea morală. În sfârșit, aceste două directive consacră o structurare sarcinii dovedirii făcând pe pârât să facă dovada că disparitatea de situație este justificată de elemente obiective străine de orice discriminare.
În ciuda acestei viziuni destul de naive a pieței muncii, analiza tradițională servește drept bază pentru un număr de decizii care vizează aplicarea unei veritabile libertăți de circulație a lucrătorilor și o libertate de stabilire a lucrătorilor independenți. Unele vizează eliminarea obstacolelor în calea mobilității, fie că sunt induse de dispozitive de discriminare la angajare legate de naționalitate, sau de reglementări ale cotizațiilor și prestațiilor sociale care nu iau în calcul perioadele de muncă efectuate într-un alt stat membru: articolul 39 (ex 48) arată , «libera circulație a lucrătorilor […] implică abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate, între muncitorii țărilor membre, în ceea ce privește slujba, remunerarea, alte condiții de muncă». Același articol stabilește dreptul de a se deplasa , sta și rămâne după ce s-a ocupat o slujbă. Articolul 42 (ex 51) definește procedura de adoptare în domeniul securității sociale a unor măsuri necesare pentru stabilirea liberei circulații a lucrătorilor. Altele vizează să facă munca mai omogenă prin crearea de echivalări de diplomă, prin definirea modurilor comune de acces la slujbe. În sfârșit , anumite măsuri sunt mai incitante, favorizând mobilitatea studenților și a cercetătorilor: obiectivul fiind, în același timp, de a favoriza circulația viitoare a muncii în piața europeană, de a încuraja o pregătire mai diversificată și de a participa, prin «sudarea» populațiilor, la constituirea unei cetățenii europene. Instruirea și perfecționarea angajaților este o problemă căreia trebuie să-i facă față fiecare organizație. Cantitatea și calitatea instruirii variază enorm de la o organizație la alta. Din punct de vedere al gestiunii resurselor umane, problema performanțelor angajaților pornește de la elaborarea metodelor de selecție corespunzătoare, a sistemelor de instruire la locul de muncă și a capacităților de conducere, competența necesară pentru a facilita reușita fiecărui individ în atigerea obiectivelor de performanță impuse.
Instruirea angajaților are două funcții importante: utilitatea și motivarea.Teoretic, programele de pregătire contribuie la dezvoltarea cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor și comportamentului angajaților, ceea ce se reflectă în realizarea performantă a sarcinilor de lucru. Pe de altă parte, instruirea conferă oamenilor sentimentul de încredere în competențele profesionale, stăpânire de sine și creșterea satisfacției în muncă. Practic, aceste rezultate nu pot fi obtinuțe dacă sistemul de pregătire este recepționat de salariați exclusiv ca o obligație, dacă nu este relevant pentru nevoile lor concrete de lucru sau, și mai grav, dacă nu oferă nici o perspectivă în carieră.
Instruirea poate fi definită ca aducerea celor care lucrează într-o organizație la standardele de performanță adecvate cerințelor posturilor ocupate, prin intermediul pregătirii teoretice și practice.
CAPITOLUL 3
STRATEGII ȘI POLITICI DE OCUPARE A FORȚEI DE MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. Direcții ale strategiei și politicilor de ocupare a forței de muncă în Uniunea Europeană
După cum se știe, „Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă” (organism creat în 1975 pe lângă Uniunea Europeană) realizează cercetări și oferă informații în ajutorul decidenților politici și experților la nivelul Uniunii Europene. Având o structură de parteneriat tripartit (Uniunea Europeană și autoritățile publice naționale, angajatorii și organizațiile de salariați), își elaborează activitatea în cadrul unor planuri pe patru ani.
Ne vom referi, mai întai, la ultimele două planuri, deoarece ele prevăd direcțiile principale ale politicilor privitoare la condițiile de viață și muncă. Este necesar a remarca faptul că analiza se referă la condițiile corelate de viață și muncă, ceea ce oferă o viziune strategică esențială, necesară a fi luată în considerare de România.
Pe de altă parte, programele prevăd o serie de deziderate (socotite accesibile), cu caracter de generalitate, lăsând fiecărui stat membru nu numai libertatea, dar și responsabilitatea de a-și elabora strategia și politicile legate de muncă și viață în conformitate cu condițiile specifice, particularitățile culturale, opțiunile naționale.
„Raportul subliniază un număr de diferențe majore și un mic număr de similarități între sistemul relațiilor industriale din Uniunea Europeană (…) Nu există nici un model tipic de organizare sindicală și structură care ar putea fi comparată cu Japonia sau SUA”.
Programul pe anii 2001-2004 pornește de la „cei patru piloni” ai Strategiei Europene de Angajare: creșterea numărului locurilor de muncă, adaptabilitatea acestora la schimbări, antrprenoriatul și oportunitățile egale.
Luând ca obiectiv de viitor prevederile stabilite prin „Strategia Lisabona 2000”, programul urmărește a face din politica socială în domeniul muncii și condițiilor de viață un factor productiv al dezvoltării Uniunii Europene.
Prioritățile programului sunt:
promovarea unei mai bune angajări;
extinderea oportunităților egale pentru bărbați și femei;
managementul diversității;
sprijinirea incluziunii sociale;
îmbunătățirea modului de folosire a timpului.
Condiții de muncă
„O bună calitate a vieții de muncă, împreună cu promovarea angajării și a antreprenoriatului, au o importanță centrală pentru strategia de angajare și agenda politicii sociale a UE”.
Mediul de muncă include:
mediul fizic de muncă;
mediul psihologic de muncă;
organizarea muncii;
managementul resurselor umane;
mediul legal și contractual.
Trecerea spre economia bazată pe cunoaștere conduce la schimbări majore în domeniul muncii și vieții de zi cu zi.
Realizările programului 2001-2004 au fost luate ca bază în noul program (2005-2008) .
Luând în considerare extinderea Uniunii, atenționează că „va fi nevoie de consolidarea politicii sociale în perioada următoare extinderii, pe măsură ce provocările actuale devin mai presante, iar noi provocări se nasc. Multe probleme care au fost importante în anii precedenți vor trebui să fie, încă, luate în seamă: șomajul, salariul redus și sărăcia, invaliditatea și boala, slăbiciunile serviciilor de sănătate, serviciile sociale și alte servicii sau sisteme publice, relațiile industriale, accesul la informație și la tehnologiile comunicării. Unele grupuri dezavantajate probabil că vor trebui să primească o atenție mai deosebită”.
În realizarea obiectivelor se cere a se lua în considerare „diversitatea crescând în ceea ce privește valorile culturale și experiența în domeniul social, precum și diferențele dintre țări și regiuni în domeniul productivității și angajării”.
O teză importantă, care se cere a fi reținută de noi, se referă la creșterea ratei de angajare prin reținerea oamenilor la muncă, în mod particular a femeilor și a lucrătorilor vârstnici.
De asemenea, de o importanță practică deosebită pentru noi o au referințe privind atenția majoră care se cere a se acorda IMM, crearea de noi locuri de muncă prin sprijinirea creșterii numărului lor și a îmbunătățirii gradului lor de competitivitate, a stimulării creării de IMM high-tech.
Direcția promovată de mai mult timp, prevăzând crearea unei mai bune legături între condițiile de muncă și cele de viață, paralel cu îmbunătățirea calității vieții în genere, va trebui, credem, să devină un obiectiv important și pentru noi.
Formele noi de organizare a muncii – cu deosebire rețelele – vor crea noi tipuri de activități și firme (de transfer,intermediari în domeniul informației, comunicarea rezultatelor cercetărilor). Se cere „a dezvolta o strategie mai formală pentru aceasta activitate pentru următorii patru ani, care să specifice tipurile de rețele, membrii săi, avantajele și obligațiile lor, cât și rezultatele așteptate”. În continuare,prevederile programului vor fi prezentate pe baza altui document mai amănunțit.
Documentul caracterizează conceptul de „calitate a muncii” astfel:
„Calitatea reprezintă un concept multidimensional referitor atât la caracteristicile locului de muncă, cât și la piața muncii în ansamblul său. Ea are în vedere calitatea intrinsecă a muncii, abilitățile („skills”), învățământul pemanent și dezvoltarea carierei, egalitatea între sexe, sănătatea și securitatea muncii, flexibilitatea și siguranța muncii, incluziunea și accesul la piața muncii, asigurarea unui echilibru între organizarea muncii și viața din timpul muncii, dialogul social și implicarea lucrătorilor, diversitatea și nondiscriminarea și ansamblul performanței muncii”.
În mod concret,se menționează (printre altele):
I. În domeniul legislației:
– implementarea directivelor privind sănătatea și securitatea muncii (stabilite în 2004,februarie) privind:
cerințele minimale la locul de muncă;
folosirea echipamentului de muncă;
echipamentul de protecție personală;
transportul greutăților;
echipamentele pentru protecția la ecranele electronice;
Raportul constată că multe dintre aceste măsuri (și altele posibile) sunt neglijate, ceea ce determină o serie de boli. Riscul la accidente și consecințele psihologice ale muncilor repetitive rămân a fi soluționate.
II. Timpul de muncă:
o săptămână de muncă de maximum 48 de ore, rămânând la opțiunea individuală acceptarea unor ore în plus. Se cere bine definit ceea ce se va denumi „timp de muncă” și „timp de odihnă”;
se cere a se asigura un mai bun echilibru între muncă și viață de familie;
o atenție specială se cere acordată reglementărilor privind implicația timpului de muncă asupra oamenilor,cu deosebire a femeilor, subliniindu-se tendința unor femei de a avea două norme de timp pentru a putea câștiga suficient pentru a se întreține;
încurajarea integrării șomerilor în forța de muncă;
protecția contra riscurilor generate de mediu, folosindu-se o mai bună cunoaștere oferită de cele mai bune practici;
lucrătorii pe cont propriu nu sunt pe deplin protejați printr-o legislație specială, cerându-se îmbunătățirea protecției sănătății și securitaății muncii;
transformarea „muncii nedeclarate” într-o activitate salariată obișnuită urmărește reducerea economiei „gri” sau „informale”. Munca „nedeclarată” a fost astfel definită: „Orice activitate plătită care este legitimă în raport cu natura sa, dar nedeclarată autorităților publice, luându-se în considerare diferențele existente în sistemele de reglementare dintre Statele Membre”;
sănătatea și securitatea la locul de muncă. În acest scop, a fost aprobată „Strategia Comunitară cu privire la sănătatea și securitatea muncii, 2002-2006”;
responsabilitatea socială corporativă;
III. Tendințe în domeniul forței de muncă
Calitatea muncii înseamnă „nu numai urmărirea sau luarea în considerare a muncii salariale plătite existente, ci și luarea în considerare a caracteristicilor acestei angajări. Ea este un concept relativ și multidimensional”:
satisfacția la locul de muncă;
instruirea și pregătirea profesională;
schimbările pieței muncii;
programele privind timpul de muncă;
În acest scop, este necesar:
existența unei munci atrăgătoare;
programe de muncă convenabile;
posibilități de a reconcilia munca și viața familială, oportunități de calificare operațională și avansare în carieră;
investiții în capitalul uman;
reducerea disparităților dintre sexe pe piața muncii, grija pentru copii, cultura învățământului permanent;
creșterea ratei de angajare (67 pentru anul 2005). Actualmente, 4,4 din populația în vârstă de muncă a Uniunii Europene este inactivă, declarând că ar dori să muncească;
șomajul afectează circa 3 din forța de muncă a Uniunii Europene, în rate mai mari la femei și tineri);
vârsta medie la pensionare a crescut treptat, dar este încă departe de 65 de ani. Rata de pensionare a crescut de la 60,4 ani (2001) la 60,8 ani (2002);
există un puternic raport direct între nivelul ratelor de angajare și calificare. Concluzia generală este: cu cât mai ridicat este nivelul educațional, cu atât mai mari sunt ratele de angajare și participare.
IV. Diversitatea statutelor angajării:
angajarea temporară/contracte pe termen fix. În Uniunea Europeană, mai mult de jumătate din cei care lucrează temporar au declarat că ar prefera un loc de muncă permanent, dar că nu pot să-l găsească;
angajarea și integrarea socială a celor handicapați;
tranzițiile pieței muncii și dinamica în domeniul calității;
importanța calității muncii pentru tranzițiile pieței spre muncă pe termen îndelungat. În medie, ratele de tranziție de la calitatea redusă a angajării la una superioară a crescut încet, de la 24,5 (1995) la 25,5 (2000);
dezvoltarea nivelului de calificare și învățământul permanant. Pentru anul 2010 se urmărește atragerea la învățământul permanent a circa 12,5 din populația muncitoare adultă.
V. Noi forme de organizare a muncii
– flexibilitatea programelor de muncă (la număr de ore, programarea orelor). Sunt marcante diferențe pe sex și în ceea ce privește femeile cu sau fără copii. În Uniunea Europeană munca în timp parțial cuprinde circa 18 (pentru cele 10 țări, proporția era de doar 10);
– munca în afara programelor normale (în weekend sau seara). Această caracteristică este proprie, mai mult, celor zece țări (25). În cele 25 de țări (15 + 10) ale Uniunii Europene, între 10-20 dintre salariați lucrează (cel puțin uneori) în timpul nopții. „Munca la chemare” (atunci când se impune o activitate peste program), în Uniunea Euopeană 15 se referă la circa 1,4 din salariați;
– timpul de muncă diferă de la 38 la 44 de ore la salariații „full-time”; 39-45 de ore la bărbați, 36-41 de ore la femei;
– programele fixe rămân predominante (peste trei pătrimi dintre salariați);
– un procent de 18,2 din totalul populației ocupate din Uniunea Europeană, 15 lucrează „part-time” (33,5 la femei, 6,6 la bărbați).
VI. Parteneri sociali
– necesitatea dialogului social în domeniul calității muncii și vieții.
Am dat, pe larg, aceste date pentru a preciza, totodată, unele direcții posibile de acțiune și în cadrul strategiei și politicilor de ocupare din România.
Unele aspecte particulare pentru noi se referă la starea specifică a economiei, structurile socioprofesionale diferite, obiectivele de dezvoltare specifice.
Politicile de ocupare a forței de muncă pot da bune rezultate doar dacă sunt organic integrate politicii de ansamblu a dezvoltării-inovării economiilor aflate într-o dură competiție pe piețele globalizate. În acest sens, un nou document elaborat de Uniunea Europeană prezintă o mare importanță programatica și pentru noi. Aprobat la data de 12 octombrie 2005 de către Comisia Europeană, programul are drept motivare „stagnarea alarmantă a intensificării, cercetării și dezvoltării (R-D) în Europa, în particular în cadrul sectorului privat”.
Ceea ce este în măsură să atragă atenția României se referă la revizuirea politicii privind implicarea statului în sprijinirea cercetării și inovării, solicitând „un parteneriat bazat pe direcții diriguitoare integrate” și atenționând asupra necesității preparării unor „Programe Naționale de Reformă” în domeniul politicilor de cercetare și inovare. În condițiile piețelor globalizate, cooperarea în Uniunea Europeană devine un mare avantaj competitiv, căci „scala competiției este astfel încât nici un stat membru (al Uniunii Europene) nu poate avea succes izolat. Sinergiile transnaționale trebuie să fie exploatate în întregime. Aceasta este singura cale de a stimula performanța cercetării și inovării și a o converti efectiv într-o mai mare creștere și mai multe locuri de muncă în Uniunea Europeană. Un nivel ridicat al cheltuielilor în cercetare-dezvoltare și o performanță bine motivată contribuie la mai multe și mai bune locuri de muncă”.
În această competiție, Uniunea Europeană pune în discuție rolul statului. „În general, cercetarea și inovarea prosperă cel mai bine în piețele libere și copmetitive. Totuși, (…) deficiența pieței poate pune frâne realizării nivelelor optime ale cercetării și inovării. Ajutorul statului, printre alte mijloace politice, poate suplini limitele pieței și schimba stimulentele participanților din cadrul pieței, ceea ce facilitează cercetarea și inovarea (…) În acest scop, Comisia a lansat recent un document consultativ privind Ajutorul statului în direcția inovării*, care formulează pentru viitor propuneri concrete privind îmbunătățirea regulilor ajutorului statului în inovare, creșterea posibilităților de finanțare și certitudine legală”.
Documentul subliniază schimbările care se petrec pe piețele muncii privind creșterea numărului de locuri de muncă pentru profesiile legate de cercetare-inovare, sporirea cererii de locuri de muncă bazate pe abilități și competențe, formarea cadrului legal și stimulativ al mobilității specialiștilor.
Strategia integrată subliniază acțiuni structurate pe patru teme: cercetarea și inovarea în centrul politicilor Uniunii Europene; cercetarea și inovarea în centrul finanțării Uniunii Europene; cercetarea și inovarea în centrul afacerilor; îmbunătățirea politicilor de cercetare-inovare.
Locurile de muncă își vor schimba tot mai mult natura, sub influența cercetării-inovării generatoare de clustere transnaționale, poli de excelență, transfer tehnologic (cu deosebire spre IMM), servicii de sprijinire a afacerilor, acțiuni vizând dezvoltarea capitalului uman.
La nivelul afacerilor, cercetarea-inovarea vor aduce mari schimbări. „Când sunt plasate în centrul afacerilor, cercetarea și inovarea devin motoarele generatoare de avuție și creștere. Este pe deplin dovedit că performanța inovativă a întreprinderilor este consolidată atunci când ele creează clustere și rețele”.
Sistemul instituțional al piețelor muncii se modifică prin consolidarea parteneriatului universitate-industrie.
Documentul subliniază că, sub influența cercetării-inovării, să se extindă noi tipuri de activități și locuri de muncă, să se „aducă inovațiile spre piață”. Noile locuri de muncă se corelează de rețelele de suport pentru afaceri, servicii de transfer către IMM, cât și întreaga gamă de servicii (în general). „Sectorul de servicii joacă un rol important în creșterea și creare de noi locuri de muncă. În prezent, inovația în servicii este, în mod special, divizată prin noile oferte care răspund cererii consumatorului. Dar, tot mai mult, serviciile sunt, de asemenea, orientate prin inserația în cercetarea de vârf și depind de adoptarea noii tehnologii”.
Rolul tot mai mare al capitalului intelectual (tabelul 3.1.), a bunurilor intangibile schimbă, de asemenea, structurile profesionale și piețele muncii.
Acestor elemente alcătuitoare a capitalului intelectual îi corespund profesii și grupuri de profesii caracteristice, pe de o parte, și cerințe noi de formare profesională, pe de altă parte.
Documentul pe care-l analizăm scoate în evidență rolul diverselor grupuri profesionale implicate în crearea și implicarea capitalului intelectual. La nivelul de firmă, capitalul intelectual capătă aspectele din tabelul 3.2.
Tabelul 3.1. – Corespondența dintre nivelul individual,
de firmă și sistem a capitalului intelectual
Tabelul 3.2. – Categorii de capital intelectual la nivel de firmă
În mod deosebit, se discută rolul managementului inovativ și necesitatea ca acesta să folosească din plin capabilitățile oferite de capitalul intelectual.
Pe baza celor spuse, am putea face o prezentare a dinamicii piețelor muncii în raport cu care vom putea înțelege, pe de o parte, strategiile și politicile Uniunii Europene și, pe de altă parte, vom putea reflecta, ulterior, la contextul piețelor muncii din România (tema VI).
Vorbind de „piețele muncii”, se cere a le prezenta în mod concret. Vorbind de „piețe” (și nu de piața muncii) deoarece procesele actuale de segmentare generează contexte socioeconomice tot mai diversificate de constituire a relațiilor cerere-ofertă, respectiv de acțiune a unor actori sociali cu cerințe și disponibilități diverse, uneori în corelație, alteori greu de cuplat.
Astfel, un prim criteriu de segmentare se referă la nivelul de profesionalizare, de trecere de la profesionalizarea bazată pe experiența și know-how (specifică economiilor industriale), spre cea exprimând profesionalizarea prin competențe hibride, subiective și axiologic cocepute.
Hibrizarea competențelor are în vedere actualele profesionalizări care „combină un număr mare de competențe specializate și generale”.
Spiritualizarea competențelor exprimă tendința, tot mai accentuată, de sporire a elementelor cognitive, informaționale, comunicaționale din procesele de profesionalizare. Se vorbește despre „dematerializarea societăților moderne” și „spiritualizarea vieții economice”.
Axiologizarea competențelor are în vedere profesionalizarea pe baza responsabilității, creativității, autonomiei, libertății, în cadrul unei strategii „a valorii”.
În raport cu acest criteriu, piețele muncii se segmentează în „subpiețe”:
specialiștii („professionals”), cuprinzând „noua clasă” a profesorilor, cercetătorilor, managerilor, informaticienilor etc;
personalul superior calificat din serviciile sociale (asistență medicală, bănci. loisir);
experții în economie;
personalul cu studii superioare din alte domenii (sociologi, psihologi, artiști etc.);
muncitorii superior calificați (depunând, chiar, o muncă manuală calificată ce reunește activități înainte separate în cadrul „noului meseriaș” asistat de tehnologiile informatice);
segmente slab calificate (în unele servicii pentru populație: curățătorii, creșe, întreținerea străzilor etc);
segmente necalificate (tot mai puțin solicitate).
Un alt criteriu se referă la segmentarea pe ramuri și subramuri economice, diferențiindu-se grupul în ascensiune legat de sectorul informatic: învățământ, cercetare-inovare, industriile electrotehnice, producerea de TIC, pe de o parte, și sectoarele „industriei clasice”, pe de altă parte.
Criteriul legat de strategiile de dezvoltare: profesiile de străpungere, dezvoltare, sprijin, tradiționale, depășite (tema II).
În țara noastră, sistemul de piețe cunoaște procese, uneori, contradictori, de evoluție spre piețele cunoașterii, pe de o parte, dar și de involuție spre piețe de tip agroindustrial demodernizate, pe de altă parte.
În structurile socioprofesionale, grupurile „de vârf” (din cercetare-inovare, învățământ, TIC etc.) sunt slab reprezentate și au o dinamică mult prea lentă.
Întreprinderile au o redusă necesitate reală de cunoaștere, cercetarea nu are piețele capabile să solicite și să asimileze cercetarea-inovarea.
3.2. Cererea pe piețele muncii
Dar, dacă vrea să investească, problema este în ce afacere? În acest moment suntem orientați spre politicile de ocupare a forței de muncă. Ce strategie va avea acest investitor potențial?
Se știe că A. Smith a adoptat o teorie de natură rațională și individualistă. Pornind de la ipoteza competiției perfecte, el a considerat că investitorii se vor orienta, pănă la urma, spre afacerile cele mai rentabile pentru ei și folositoare societății. Această teorie liberală a fost criticată de Parsons, caracterizată de el ca fiind „utilitaristă”.
Parsons creează (în prima etapă a activității sale) o teorie în care actorul acționează în cadrul unei „situații” determinată de elemente constrângătoare (împărțite în „mijloace” – care pot fi modelate de actor și „condiții” care sunt în afara puterii de influențare a actorului). Acțiunea actorului în cadrul constrângerilor situației este direcționată de norme (interpretare). „Interpretarea necesită standarde în conformitate cu care situația poate fi judecată, iar desfășurarea acțiunii, relatată. Aceste standarde sunt normele”.
Pentru Parsons, condițiile exterioare devin predominante. Normativitatea conduce la o abordare nonrațională a acțiunii și de natură colectivistă.
Poziția lui Parsons conduce la un funcționalism strict în care omul se conformează cerințelor normative. Dar, această poziție nu poate explica comportamentele economice ale omului în poziție de investitor. Abordarea colectivistă și normativă (nonrațională) este opusă viziunii rolului antreprenoriatului (antreprenorului) ca agent generator de inovare (adică de abatere de la conformitatea cu norma).
Modelul oferit de noi lasă loc posibilității explicării generării cererii de locuri de muncă prin libertatea de inițiativă în spațiul posibilului acțional.
Sesizând doar existența constrângerilor, Parsons nu dă atenția cuvenită spațiului de libertate delimitat de aceste constrângeri.
Această eroare a fost observată, de exemplu, de Harold Garfinkel, care l-a criticat pe Parsons pe motiv că ar transforma pe om într-un „om de paie” („straw man”), într-un om „dopat”.
Colectivismuul-normativ trebuie luat ca o viziune complementară cu individualismul-raționalist și nu opus unul altuia.
„Actorul-om de afaceri” acționează liber într-un spațiu delimitat de constrângeri. Pentru politicile de ocupare a forței de muncă din România, se cer precizate atât constrângerile (deosebit de serioase), cât și spațiul de libertate (încă puțin explorat și valorificat).
Formarea cererii pe piețele muncii este îngreunată de constrângeri „suplimentare” celor din țările avansate, constrângeri legate de insuficiența investitorilor, cu deosebire cele în high-technology. Avem multe întreprinderi particulare în situația de filiale ale unor firme străine. Problema care se pune se referă la lipsa investitorilor în cercetare-inovare în țara noastră, aceste firme primind inovațiile de la „firmele-mamă” din alte țări. Această carență explică, în foarte mare măsură, cererea foarte mică de cercetători, oameni din zona inovației care se manifestă pe piețele muncii din România.
Mai este o deficiență care acționează în același sens. Marile firme (de regulă străine) care au putere competitivă datorită posedării unor tehnologii avansate, nu fac transferul acestora spre IMM, spre furnizori etc. Rețelele eterogene de cooperare, clusterele, alianțele strategice (care se dezvoltă în Uniunea Europeană) nu sunt inițiate și în România, lipsind IMM și alte firme de accesul la tehnologia avansată. Practica aceasta ar trebui înlocuită cu o practică susținută de transfer, iar organele puterii publice ar trebui să intervină direct în inițierea și consolidarea transferului prin rețele, clustere etc.
Apariția „capitalismului managerial” și a „mâinii vizibile a managerului” face ca dinamica cererii de forță de muncă să capete un caracter mai național și individual.
Ipoteza competiției perfecte este întocmită ca teza caracterului imperfect și limitat al piețelor, ceea ce dă practicii de ocupare un caracter mult mai diferențiat. În acest sens, o schimbare radicală a cererii de forța de muncă este în curs de desfășurare ca urmare a trecerii de la managementul masificării spre cel al personalizării.
Managementul masificat reduce criteriile de selecție a ofertei la câteva caracteristici standartizate, depersonalizate în raport cu fișa postului (pentru masa de salariați fără studii superioare). Inițiativele de creare sau inovare a unei afaceri generează o cerere strict cantitativă, ofertanții putând fi foarte repede și ușor făcuti corespunzători cerințelor locului de muncă.
Managementul antropocentric, personalizat, schimbă tot mai mult tipul diviziunii muncii sociale, generând o cerere de forța de muncă aptă a fi evaluată pe o mare gamă de valori.
În plus, folosirea managementului competențelor negociate aduce o schimbare majoră pe piața forței de muncă, diferențiind multicriterial candidații la angajare.
STUDIU DE CAZ
Marshall (1975) – politica socială presupune „folosirea puterii publice pentru a înlocui, a suplimenta sau a modifica operațiunile sistemului economic în vederea obținerii unor rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de la sine – ghidați de valori care sunt diferite de cele determinate de forțele pieței libere”.
Complementaritatea și modelul social european
Politica socială și subsidiaritatea
Instrumentele de politică socială folosite în cadrul modelului european diferă în funcție de competența actorilor ce le folosesc:
metoda coordonării deschise;
legislația;
dialogul social;
fondurile structurale;
programele de acțiune;
analizele de politici;
cercetarea.
Agențiile europene afiliate instituților europene (cu rol în domeniul social):
Fundația Europeană pentru Asigurarea unor Condiții Decente de Muncă și Viață (Dublin);
Agenția Europeană pentru Securitate și Protecție Socială (Bilbao);
Centrul de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei (Viena);
Efectele aderării României la Uniunea Europeană – analiză bazată pe modelele neoclasice de echilibru parțial
Referindu-se la domeniul agricol, în situația României nu este foarte sigur dacă beneficiile aderării la Uniunea Europeană depășesc costurile, situație ce poate fi ilustrată prin cele două analize de mai jos.
Efectele aplicării plăților compensatorii (deficiency payments) programului de terenuri necultivate (set aside) în țara mare A asupra țări-partener comercial
Figura 4.1. Efectele aplicarii platilor copensatorii in doua tari diferite
Precizare: În țara mare A, programul set aside implică o reducere a ofertei, consacrând efectul creșterii ofertei în urma fixării prețului-țintă și a plății compensatorii.
Reducerea ofertei țării Ape piața mondială implică o creștere a prețului mondial, cu implicații asupra bunăstării țării partenere B.
Efectul asupra bunăstării:
Valorile b si e exprima castigul in urma comertului practicat pe baza avantajului comparative relativ.
Efectul asupra bunastarii:
Producătorii câștigă prin încasarea plăților compensatorii, dar pierd din cauza limitării producței.
Obiectivele politicii agricole comune sunt potențial conflictuale?
1. Obiectiv: stabilizarea prețurilor
2. Obiectiv: stabilizarea veniturilor producătorilor
Evaluare: ținte conflictuale
Teoria economică demonstrează că stabilizarea prețului nu determină o stabilizare a veniturilor producătorilor. Considerând prețul de vânzare ca fiind dat, rezultă că venitul total încasat variază proporțional cu totalul producției; intervenția puterii publice a stabilizat prețurile, dar nu și veniturile, ale căror fluctuații au fost doar inversate în raport cu situația de neintervenție; veniturile sunt mai mici în cazul unor recolte deficitare și mai mari în caz de supraproducție.
Figura 4.2. Veniturile producatorilor
Obiective: creșterea randamentului prin modernizarea exploatațiilor agricole; un nivel de viață pentru agricultori la paritate cu ceilalți membri ai societății; stabilizarea piețelor agricole; garantarea securității aprovizionării populației cu produse agroalimentare; asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.
Evaluare: ținte conflictuale
Obiectivele sunt economic incompatibile; unele dintre ele nu pot fi realizate de la un anumit nivel decât în defavoarea realizării altora. Dacă statul satisface interesul producătorilor de a beneficia de prețuri ridicate, subvenționate, va încălca interesul consumatorilor de a dispune de produse alimentare la prețuri scăzute și nesubvenționate; menținerea stabilității prețurilor face dificilă adaptarea ofertei la evoluția cererii și întârzie modernizarea, intră în conflict cu obiectivul menținerii veniturilor la un nivel echilibrat. Din acest motiv, în elaborarea PAC a fost nevoie de compromisuri și stabilirea de priorități, iar aplicarea ei a condus la efecte negative de tipul supraproducției suportate de conumatori la prețuri ridicate sau la accentuarea disparităților structurale și de venituri.
CONCLUZII SI PROPUNERI
Sub impulsul dat de Jacques Delors, pe atunci președinte al Comisiei Europene, și după Actul Unic ce favorizează dezvoltarea dialogului social la nivel comunitar, partenerii sociali au devenit actori esențiali ai Europei sociale. Consultate de mult timp de Comisie, organizațiile angajatorilor și ale salariaților s-au lansat într-un proces de dialog și de negociere la eșalon european. „Dialogul social inter-profesional” se desfașoară între trei organizații inter-profesionale cu vocație generală: Confederația europeană a sindicatelor (CES), Uniunea confederațiilor din industrie și ale angajatorilor din Europa (UNICE) și Centrul european al întreprinderilor cu participare publică (CEEP). Urmare acestui dialog au apărut „avize comune” care au contribuit, fără îndoială, la evoluția mentalităților, pregătirea negocierii europene, conștientizarea dimensiunii europene în federațiile naționale și legitimarea politicilor economice și sociale aplicate la nivel comunitar. În decembrie 2002, partenerii sociali europeni au adoptat un program de lucru multianual comun. Acesta identifică subiectele de interes comun pentru angajatori și muncitori, pe care partenerii sociali înteleg să le abordeze între 2003 și 2005 în domeniile prioritare de ocupare a forței de muncă, extindere și mobilitate. Programul de lucru are în vedere negocieri privind stresul la muncă și hărțuirea. Dialogul social comunitar s-a dezvoltat de asemenea la nivel sectorial. Un număr important de comitete paritare (ai căror membri desemnați de guverne sunt la paritate angajatori-muncitori), au fost create de Comisia Europeană în sectoarele din industrie, agricultură și servicii. Ele adoptă avize comune și încheie uneori acorduri. Integrarea partenerilor sociali în procesul normativ comunitar: posibilitatea, introdusă prin acordul privind politica socială anexat la Tratatul de la Maastricht apoi introdusă în Tratatul de la Amsterdam, de a încheia acordurii între partenerii sociali la nivel european, a reprezentat un progres considerabil pentru Europa socială.
Partenerii sociali europeni au încheiat trei acorduri-cadru: referitor la concediul parental (1995), munca cu jumatate de normă (1997), contractul de muncă pe durată determinată (1999).
Aceste trei acoduri au fost puse în practică prin directivele Consiliului. În sfârșit, în iulie 2002 partenerii sociali au semnat un acord privind telemunca la nivel inter-profesional. Acest acord definește o telemuncă și stabilește un cadru general la nivel european care va trebui să servească drept referință în negocierile naționale însărcinate să procedeze la transpunerea textului. Căci pentru prima oară organizațiile membre ale părților semnatare au decis că aplicarea acordurilor se face conform procedurilor și practicilor specifice partenerilor sociali din statele membre și nu pe calea directivelor, cum fusese cazul până atunci. În domeniul formării, partenerii sociali europeni au căzut de acord asupra unui „cadru de acțiuni pentru dezvoltarea competențelor și calificărilor pe tot parcursul vieții”. Concertarea între partenerii sociali și Consiliul de Miniștri al Uniunii: la 3 martie 2003 Consiliul de Miniștri a adoptat o decizie de creare a unei întâlniri la vârf tripartite pentru creștere și ocupare a forței de muncă. Obiceiul întâlnirilor la vârf sociale informale care reunesc statele membre, partenerii sociali și Comisia, s-a stabilit în ajunul consiliilor europene de primavară. Întâlnirea la vârf astfel oficializată este compusă din reprezentanți la cel mai înalt nivel al președenției în exercițiu a Consiliului, ai celor două președenții următoare, Comisiei și partenerilor sociali privind chestiunile economice, sociale și de ocupare a forței de muncă. Prima reuniune oficială a avut loc la 20 martie 2003 la Bruxelles.
Tratatul de la Amsterdam (1997) marchează o cotitură în politica comunitară de ocupare a forței de muncă. Introducerea unui titlu specific în Tratat constituie recunoașterea ocupării forței de muncă drept subiect „de interes comun” la nivel european și stabilește cadrul în care această chestiune este de acum înainte tratată. Această înscriere în Tratat a fost pregătită de o serie de inițiative ce au urmat „cărții albe” a Comisiei Europene publicate sub autoritatea lui Jacques Delors Creștere, competitivitate și ocuparea forței de muncă (1993), care reînnoiește profund analiza și reflecția în jurul reformelor structurale de întreprins pe piețele europene ale muncii, precum și asupra legăturilor dintre performanțele economice și ocuparea forței de muncă.
Pe baza noilor articole din Tratat și a cadrului „Liniilor directoare de ocupare a forței de muncă” care sunt adoptate la Consiliul European extraordinar de la Luxemburg (noiembrie 1997), integral consacrat ocupării forței de muncă, din 1997 se dezvoltă o strategie coordonată pentru ocuparea forței de muncă într-un prim bilanț, în mare măsură pozitiv, fiind făcut în 2002; pe baza evaluărilor făcute, strategia coordonată pentru ocuparea forței de muncă a fost redefinită pentru a-i crește eficacitatea cu privire la strategia globală a Uniunii. Articularea ei cu marile orientări de politică economică elaborate la nivel comunitar a fost întărită.
Liniile directoare pentru ocuparea forței de muncă se înscriu în obiectivele principale care sunt cele ale agendei de la Lisabona: deplina ocupare a forței de muncă, calitate și productivitate a muncii, coeziune și inserție sociale, aceste trei elemente trebuind să fie urmărite de o manieră integrată și echilibrată. Consiliile Europene de la Lisabona, apoi Stockholm (martie 2001) au stabilit obiective comunitare de atins, în termeni de creștere a participării la piața muncii, pentru a garanta viabilitatea sistemelor de protecție socială. Obiectivele au fost definite în termeni de creștere a nivelului de ocupare comunitare, în special privind femeile și persoanele în vârstă.
Liniile directoare se prezintă sub forma a zece mari priorități de acțiune cum ar fi elaborarea de politici de angajare în muncă active și preventive, de spirit întreprinzător și creare de slujbe, adaptare a muncitorilor și întreprinderilor la schimbare, formarea pe tot parcursul vieții, îmbătrânirea activă, egalitatea între bărbați și femei, integrarea persoanelor favorizate și lupta contra discriminărilor.
Aplicarea strategiei prin planuri naționale de acțiune pentru ocuparea forței de muncă (PNAO) cere participarea tuturor actorilor implicați și în primul rând a partenerilor sociali care sunt larg solicitați, în textele comunitare, pentru a contribui la reformele ce trebuie întreprinse. PNAO remis fiecare an Comisiei Europene de către statele membre, este obiectul unor analize și evaluări combinate cu un proces de supraveghere multilaterală și etalonare a performanțelor. Posibilitatea oferită de Tratat de a face recomandări statelor membre cu privire la politicile lor de ocupare a forței de muncă este periodic folosită în cadrul strategiei.
În ciuda caracterului lor non coercitiv, liniile directoare pentru ocuparea forței de muncă au exercitat indubitabil o influență asupra politicilor naționale: evaluarea franceză a perioadei 1997-2002 a evidențiat întărirea preocupărilor pe termen mediu și lung, accentul pus pe dimensiunea preventivă în tratarea șomajului. Referindu-se la nivelul de ocupare a forței de muncă, noțiune puțin prezentată în dezbaterea franceză care folosește mai degrabă nivelul de șomaj și nivelul de activitate, demersul comunitar incită la o abordare „activă” a politicilor de ocupare a forței de muncă și pieței muncii care se atașează prioritar la participarea pe piața muncii în special prin categorii de vârstă.
Demersul european a influențat metoda: liniile directoare, deoarece ele baleiază un domeniu foarte larg și implică politici transversale, au întărit cooperarea și caracterul inter-ministerial al politicilor de ocupare a forței de muncă și de inserție. În Franța, ministerele finanțelor sau educației au devenit, alături de cel al afacerilor sociale, actori cu rol plin în aplicarea orientărilor comunitare.
În sfârșit, strategia europeană pentru ocuparea forței de muncă a permis inițierea unei dezbateri naționale cu parteneri sociali pe marginea marilor provocări identificate de cadrul comunitar, între care consecințele îmbătrânirii demografice, schimbarea tehnologică și adaptarea la noile moduri de producție.
La Consiliul European de la Lisabona a fost înscrisă necesitatea de a lua măsuri pentru eliminarea sărăciei în Uniune. Șefii de stat sau de guvern au convenit că politicile de luptă contra excluderii derulate de statele membre ar trebui să fie tratate în mod egal la nivel comunitar în cadrul unei metode deschise de coordonare.
La Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) au fost adoptate obiective comune de luptă contra sărăciei și excluderii sociale: ele se referă la domenii de acces la resurse și drepturi pentru toți, prevenirea riscurilor de excludere și acțiune contra celor mai vulnerabili, precum și acela de participare a tuturor actorilor implicați. Aceste obiective trebuie să fie de asemenea traduse în „planuri naționale de acțiune”, a căror evaluare se face printr-un exercițiu comun al Comisiei și Consiliului.
Plecând de la concluziile de la Lisabona modernizarea regimurilor de protecție socială a devenit o obligație comunitară arzătoare. Într-adevar, acestea sunt confruntate cu provocarea reprezentată de îmbătrânirea demografică. O metodă deschisă de coordonare a fost instituită în acest domeniu pe patru direcții strategice: reformarea regimurilor fiscale și sistemelor de prestării sociale pentru a face munca mai avantajoasă din punct de vedere financiar, garantarea pensiilor sigure și viabile, promovarea integrării sociale, garantarea unui nivel ridicat și durabil al îngrijirilor de sănătate.
O importantă activitate a fost depusă în domeniul pensiilor pe trei mari principii menite să garanteze viabilitatea pe termen lung a sistemelor de pensii: păstrarea capacității sistemelor de a-și atinge obiectivele lor sociale, menținerea viabilității lor financiare și răspunsul la evoluția nevoilor societății. Raporturi privind strategiile naționale au fost elaborate de statele membre și analizate în cadru comunitar. Europa este în preajma unei noi extinderi. Prin amploarea ei, prin diferențele de dezvoltare economică și socială între majoritatea noilor săi membri și cele cincisprezece state membre, provocarea este considerabilă. În acest sens, reluarea de către Conferința interguvernamentală a ansamblului dispozițiilor referitoare la protecția drepturilor fundamentale și la politicile din proiectul de Constituție europeană este crucială. Continuarea și consolidarea progreselor realizate în cursul ultimilor ani sunt în centrul viitorului Europei sociale: acquis-ul comunitar aplicat de o manieră eficientă de către toți, codificarea drepturilor fundamentale, politica socială considerabilă ca o investiție și un stat social activ și menținând coeziunea socială, acestea sunt direcțiile esențiale care vor garanta perenitatea modelului social european.
B I B L I O G R A F I E
1. Angelescu C. (coordonator) Dicționar Economie, București, Ed. Economică, 2001
2. Angelescu C. (coordonator) Economie, Ediția a V-a, București, Ed. Economică, 2000
3. Bardus. Gh., Rădăceanu, E. Globalitate și management. Ed. All Beck, București, 1999
4. Barre R. Economie Politique, Paris, Press Universitoires, 1970
5. Blaug M. Teoria economică în retrospective, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1991
6. Becker G. Comportamentul uman, București, Ed. All. 1994
7. Belh N. Tranziția mai grea decât un război, România 1990-2000, București, Ed. Expert, 2001
8. Constantinescu N. N. Metodă și tehnică în știința economică, București, Ed. Economică, 1998
9. Coșea, Mircea Curs de economie, Ed. Economică, București, 2003
10. Ciucur D, Gavrilă I. Economie – manual universitar, București, Ed. Economică, 1999
11. Dinu, M., Socol, C. Coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană, Ed. Economică, București, 2006
12. Dinu, Marin Economie contemporană, Ed. Economică, București, 2000
13. Dinu, Marin Economia României. Limitări manageriale, Ed. Economică, București, 2000
14. Dinu, Marin Economia României. Întreprinderi mici si mijlocii, Ed. Economică, București, 2002
15. Didier M. Economia: regulile jocului. București, Ed. Humanitas, 1992
16. Drucker P. Inovația și spiritual antreprenorial. București, Ed. Enciclopedică, 1992
17. Faugere, J.P., Voisin, C Le systeme financier et monetaire international, Nathan, Paris, 1997
18. Fitonsi, J.P. Le debat interdit, Arlea , Paris, 1991
19. Foucault Michel Trebuie să apărăm societatea, 2000, București, Ed.
Univers.
20. Gayier, B. Economie du travail et de l’emploi, Dalloz, Paris, 1991
21. Gomey, B.A. La planificacion economica regional:analisis juridico, IEF, Madrit, 1991
22. Hoffman Oscar Management. Fundamente socioumane, 19, București, Ed. Lumina Lex
23. Krugman, P . Obstfeld, M. Economie internationale, De Boeck, Bruxelles, 1992
24. Manea Gh., Popescu I. Economie politică, București, Ed. Andrada, 1998
25. Nica Elvira Managementul performanfei. Perspectiva umană, 2006, București, Editura Economică
26. Smith Adam Avulia naliunilor, vol. I, 1962, București, Ed. Academiei
27. Văleanu, Ivanciu-Nicolae Istoria gîindirii economice, 1992, Bucureăti, Ed.
Didactica și Pedagogică
28. Weber Max Etica protestantă și spiritul capitalismului, 1993,
București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obiectivele Si Instrumentele Politicii Sociale Si de Ocupare Europeana (ID: 122606)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.