Obiectivele Educatiei

=== 50e559e8a78d51339f7afd0f4099e68de3fc9795_318549_1 ===

Psihopedagogia tinerilor, adolescenților și adulților

Educația reprezintă o prioritate a guvernelor din toate țările europene, chiar dacă structura sistemului de educație diferă de la țară la țară. Cooperarea în ceea ce privește politicile în domeniul educației și în domeniul formării profesionale a început cu adoptarea Cărții Albe a educației și formării profesională. Prin aceasta Uniunea Europeană se reinventează, autodefinindu-se ca îndreptându-se către educația bazată pe dobândirea constantă de noi cunoștințe și învățarea pe toată durata vieții.

Conceptul de competență, într-o accepțiune largă se referă la capacitatea persoanei de a mobiliza totalitatea resurselor sale cognitive, afective și gestuale, în vederea realizării unor sarcini sau situații problemă.

În termeni pedagogici, competența se referă la capacitatea elevului de a mobiliza ansamblul de cunoștințe, deprinderi, atitudini și valori în scopul realizării sarcinilor de învățare. Astfel competența este de fapt un potențial ce trebuie să fie demonstrat de către elev în anumite situații concrete.

Competență este de fapt un potential, adică un elev deține o competență numai dacă acel potențial este demonstrat într-o situație concretă ce aparține unei familii de situații. Astfel, pentru a proba o anumită competență, un elev trebuie să mobilizeze toate resursele necesare.

Obiectivele educației centrate pe competențe:

1. Focalizarea accentului pe competențele pe care elevul urmează să le stăpânească la sfârșitul unui an școlar, precum și la sfârșitul școlarității obligatorii. Astfel, accentul cade pe ceea ce trebuie să știe și să facă elevul cu ceea ce știe (cunoștințe dobândite). Rolul profesorului este de îndrumător, el fiind acela care organizează învățarea într-o manieră adecvată, în scopul ducerii elevilor la un nivel așteptat.

2. Concretizarea învățării. Educația centrată pe competențe arată elevului la ce-i folosește ceea ce învață la școală. Astfel trebuie să se depășească listele de conținuturi și materii ce trebuie învățate pe de rost. Abordarea prin competențe învață elevul să raporteze învățarea la situații care au un anumit sens și să utilizeze achizițiile în aceste situații concrete.

3. Certificarea achizițiilor în termeni de rezolvare de situații concrete. Achizițiile elevului nu ar trebui să se prezinte sub forma unei sume de cunoștințe și de deprinderi individuale pe care elevul le uită imediat, pe care nu le știe folosi în viața activă. Abordarea prin competențe este un răspuns concret la problematica analfabetismului.

Într-o definiție a Comisiei Europene, competențele-cheie sunt un pachet transferabil și multifuncțional de cunoștințe, deprinderi și atitudini de care au nevoie indivizii pentru împlinirea și dezvoltarea lor personală, pentru incluziune socială și inserție profesională. Aceste competențe trebuie să fie dezvoltate până la finalizarea educației obligatorii și trebuie să acționeze ca fundament pentru învățarea continuă, ca parte integrantă a învățării pe parcursul întregii vieți.

Din definiția anterioară și analiza caracteristicilor specific ale competențelor – cheie rezultă că:

competențele se definesc printr-un sistem de cunoștințe, deprinderi și atitudini

au caracter transdisciplinar

reprezintă finalitățile educaționale ale învățământului obligatoriu

trebuie să reprezinte baza educației permanente.

Modelul tradițional de predare nu poate să răspundă în totalitate noilor tendințe existente în didactica modernă, deoarece acesta este fondat pe trio-ul învățare frontală – studiul manualului – evaluare. În modelul tradițional, cadrul didactic are un rol major în cadrul procesului didactic, fiind emițătorul ce transmite cunoștințe spre un receptor pasiv, ce memorează și apoi reproduce informația transmisă anterior.

Friedman pune în lumină tensiunile ce există între globalizare, acumularea de capital și implicațiile economiei electronice (Lexus) și fortele ancestrale ale culturii, geografiei, tradiției și comunității (măslinul), argumentând necesitatea unui echilibru între cele două tendințe. Globalizarea apare ca rezultantă a două forțe aparent opuse: progresul tehnologic și de consum (Lexus) și sentimentul imprescriptibil de acasă, ca parte a ființei umane (măslinul).

Este timpul să înceteze conceperea proceselor de educație și de formare europene ca și cum acestea ar fi izolate și ar cuprinde cultura unei singure națiuni. De fapt, diferitele origini, abordările și concentrările culturii se suprapun, așa că globalul, regionalul și localul se întrepătrund. Noțiunea de glocalizare exprimă perfect ideea de suprapunere a globalului cu localul, a universalului cu singularul, dând naștere unor forme moderne de complexitate culturală și socială autonome. Rezultatul acestei suprapuneri și al acestei interdependențe nu reprezintă o unitate culturală închisă, ci o diversitate profundă a condițiilor de viață.

Educația tradițională este concepută că o artă, în care copilul este condus spre asimilarea normelor societății civilizate. Această artă se realizează prin reproducerea în totalitate a sistemului socio-cultural existent. Pedagogia tradițională consideră că la o anumită vârstă copii vor trebui să acumuleze o anume calitate și cantitate de cunoștințe și să poată asimila anumite comportamente.

În acest sistem copilul învață prin reproducerea modelului dat. Educația este generalizatoare și egalizatoare, realizându-se după un model ce nu este întotdeauna înțeles în totalitate de către copii, chiar dacă este probat și acceptat în mod unanim de către adulți. Performanța rezultată în cadrul sistemului de învățământ se evaluează prin notare. Astfel, nota devine fie un merit, fie o vină a copilului.

Orientarea academică tradițională, care ia ca punct de plecare ideea ca o programă școlară trebuie să cuprindă conținutul de informații și idei de care elevii au cea mai mare nevoie, accentul punându-se pe idei valoroase ale trecutului, la care se adaugă deprinderi și abilități de bază.

Metodele tradiționale de predare sunt fie expositive, fie frontale și dau impresia că nu mai sunt conforme cu noile principii ce presupun participarea activă și conștientă a elevului la lecție. Aceste metode au valoare deosebită dacă discutăm despre un auditoriu numeros, cu nivel cultural care asigură accesul la mesajul transmis.

Pe baza propunerilor Comisiei Europene, Consiliul European a adoptat un raport privind obiectivele viitoare comune ale sistemelor naționale de educație, încercând o abordare globală a politicilor naționale de educație.

Această abordare are trei obiective:

îmbunătățirea sistemele de educație și formare profesională

accesibilitatea la învățarea pe parcursul întregii vieți

accesibilizarea sistemelor de educație și formare profesională

Educația centrată pe valorile tradiționale este ea însăși o valoare, pentru că menirea educației este de a-l forma pe individ ca receptor și producător de culturã. Educația permanent este axată pe educația culturii și a valorii. Familia, școala, Biserica și societatea au menirea de a ajuta la asimilarea valorilor tradiționale și interiorizarea lor prin procesul învățării.

În acest context, valorile tradiționale asigură cadrul în care sunt explicate și stabilite normele sociale. Valorile tradiționale reprezintă baza formării atitudinilor și a procesului de luare de decizii, având o influență semnificativă asupra comportamentului. În acest sens este importantă identificarea valorilor tradițioanle ale elevilor, profesorilor și adulților, pentru a găsi unui numitor comun care să producă schimbări pozitive în ceea ce privește eficientizarea sistemului educațional.

Aplicarea conceptului de învățare pe întreg parcursul vieții aduce numeroase beneficii societății și persoanelor, ca urmare a creșterii competitivității societății, a dezvoltării persoanelor și a creșterii potențialului de angajare a acestora, scopul fiind asigurarea accesului populației la diferite forme de educație.

Învățământul tradițional a fost o formă adecvată de educație pentru societatea statică, în care funcțiile, profesiile și calificările erau bazate pe cunoștințe și abilități. Un învățământ în care se pune accent pe rezultate și pe reproducerea unor abilități, care creează ierarhii, este necesar să fie modificat, viitorul fiind un sistem de învățământ care să dezvolte oameni ce vor învăța toată viață, care vor inventa și vor colabora pentru a se autorealiza.

=== 50e559e8a78d51339f7afd0f4099e68de3fc9795_318549_2 ===

Managementul organizației școlare

Managementul organizației școlare este activitatea de conducere optimă a activității de educare – instruire, proiectată și realizată în cadrul unității de bază a sistemului de învățământ: grădiniță, scoală primară, gimnazială sau profesională, liceu, colegiu sau facultate.

Managementul educațional reprezintă domeniul de studiu și de activitate ce vizează modalitatea de funcționare a organizațiilor educaționale. Domeniul nu are o definiție universal acceptată deoarece derivă dintr-o serie de discipline consacrate precum sociologie, științe politice, economie și management general. Interpretările extrase din diferite domenii accentuează, în mod necesar, diferite aspecte ale managementului educațional.

Managementul organizației școlare este ramură a managementului educației construită epistemologic la intersecția dintre teoria sistemului de învățământ (ca subteorie distinctă a teoriei educației) și teoria dezvoltării organizaționale dezvoltată în cadrul economiei, sociologiei, politologiei și psihologiei sociale.

Activitatea managerială urmărește respectarea următoarelor principii:

principiul eficienței activității manageriale, eficiența realizată pe baza aplicării de metode de informare și de elaborare a deciziilor și de stimulare a inițiativei

principiul conducerii participative

principiul unității de acțiune a factorilor ce cooperează la realizarea obiectivelor manageriale, pe baza unei cunoașteri îndeaproape a unității școlare

principiul organizării și programării în mod rațional a activităților manageriale

principiul conducerii dinamice a organizației, pe baza unui stil eficient de conducere și a respectării unor norme de conduită, cum ar fi responsabilitate, autoritate, ordine, disciplină, motivație, etc

principiul inovării metodelor și tehnicilor manageriale, a metodelor de predare-învățare-evaluare, de cercetare și de inovare.

Cultura organizației școlare se dezvoltă prin valorificarea resurselor climatului organizational generat de modul de acțiune al tuturor actorilor școlii (manageri școlari, personal didactic, elevi, personal administrative și auxiliar, părinți și reprezentanți ai comunităților locale).

Climatul organizațional se referă la o stare psihosocială, exprimată cultural în context intern și extern și generată de variabile obiective și subiective intersectate într-un câmp psihosocial sau într-un context situațional care străbate activitatea didactică din cadrul școlii. Climatul organizațional se referă la ambianța din interiorul colectivului, la stările emoționale și percepțiile colective. Este o stare mentală și emoțional-atitudinală care domină membrii unei organizații și își exercită acțiunea asupra ființelor umane.

Practica managementului educațional urmărește valorificarea experienței de conducere a cadrelor didactice la diferite niveluri ale sistemului de învățământ si ale programelor de învățământ:

educator, învățător, profesor – conduce activități didactice la nivel de colectiv

profesor-diriginte – conduce activități educative la nivelul clasei

profesor-logoped – conduce procesele de dezvoltare a limbajului copiilor

profesor-metodist – conduce activitate metodică la nivel județean și interșcolar

profesor-director – conduce activități de inspecție școlară de diferite tipuri, proiectate și realizate la nivel național și județean

profesor-cercetator

profesor-demnitar în Ministerul Educației sau în cadrul comisiilor de specialitate – conduce globală a sistemului de învățământ.

Preocupările privind adaptarea educației la cerințele societății, precum și cele legate de aderarea la Uniunea Europeană au dus la modificări ale structurii, organizării și administrării educației.

Reformele importante inițiate în sectorul educației după căderea comunismului (schimbarea curriculumului, schimbări în evaluarea elevilor, în formarea cadrelor didactice, precum și în modul de finanțare a unităților de învățământ și în modul de conducere a unităților școlare) trebuie continuate pentru îmbunătățirea rezultatelor sistemului. Integrarea în Uniunea Europeană a pus noi condiții și cerințe capitalului uman, creând noi provocări. Cererea de mână de lucru calificată a crescut odată cu creșterea ponderii producției și serviciilor în economie.

În vederea modernizării învățământului și a compatibilizării acestuia cu sistemele europene, s-au adoptat și aplicat acte normative care au asigurat transferul de la nivel central către unitățile de învățământ și consiliile locale a tuturor responsabilităților și atribuțiilor în ceea ce privește conținutul și structura procesului de învățământ, rețeaua școlară, finanțarea și administrarea unităților de învățământ și politicile în domeniul resurselor umane.

Strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar urmărește perfecționarea și finalizarea procesului de transfer de decizie, responsabilitate și resurse în ceea ce privește organizarea, administrarea și finanțarea activității unităților școlare, de la nivel central la nivelul școlilor.

Obiectivele procesului de descentralizare

Eficientizarea activității instituțiilor de învățământ și creșterea performanțelor acestora

Democratizarea sistemului de învățământ prin implicarea beneficiarilor actului educativ în procesul de luare a deciziilor și de asigurare a calității.

Asigurarea transparenței în luarea deciziilor și în gestiunea fondurilor publice.

Asigurarea accesului la educație prin alocarea de fonduri pe baza costurilor pe elev și prin finanțarea programelor orientate către acoperirea nevoilor educaționale ale elevilor, nevoi determinate de diversitatea culturală și etnică și discrepanțele socio-economice.

Creșterea relevanței ofertei de servicii prin asigurarea unei bune corelări cu nevoile locale, cu problemele comunităților, precum și cu nevoile și interesele individuale ale elevilor.

Stimularea responsabilității profesionale și a răspunderii la nivelul profesorilor, directorilor de școli și elevilor, realizată prin transferul la nivelul unității școlare a puterii de decizie în ceea ce privește execuția bugetară și politicile de personal și prin creșterea ponderii curriculumului la decizia școlii.

În cadrul curriculumului:

Apare descentralizarea în elaborarea planului cadru și a programelor școlare

Se oferă conținuturi relevante pentru mediul local de afaceri

Sporește ponderea curriculumului diferențiat

Sporește ponderea curriculumului la decizia școlii

Alegerea unor manualelor școlare este la latitudinea profesorilor sau chiar a elevilor și a părinților

Achiziționarea manualelor școlare se face la nivelul școlii.

Managementul resurselor umane în sistemul de învățământ este reglementat pe baza actelor normative adoptate la nivel național și pe baza metodologiilor aprobate de Ministerul Educației, fiind realizat prin exercitarea descentralizată funcțiilor de mai jos:

Asigurarea cu resurse umane

 Formarea inițială și certificarea

 Planificare

 Recrutare, selecție și angajare

 Încetarea relațiilor de muncă

Motivarea

 Normarea și salarizarea

 Acordarea de stimulente financiare și sancționarea

 Îndrumarea, monitorizarea și controlul intern

 Evaluarea internă a performanțelor profesionale

Formarea și dezvoltarea resurselor umane

 Formarea continuă

 Dezvoltarea profesională

 Administrarea carierei. Promovarea

Menținerea resurselor umane în sistem

 Disciplina, securitatea și sănătatea

 Consilierea

Conducerea și administrarea

Conducerea școlii este asigurată de Consiliul de Administrație și directorul școlii, acesta reprezentând factorul de decizie în administrarea, protejarea și dezvoltarea patrimoniului.

Consiliul Administrație cuprinde școala, autoritatea publică locală, comunitatea locală și mediul socio-economic local. Președintele Consiliului de Administrație este ales prin vot.

Finanțarea învățământului preuniversitar

Sursele de finanțare a învățământului preuniversitar sunt bugetul de stat, bugetele locale și veniturile constituite la nivelul unităților școlare.

Finanțarea unităților școlare cuprinde:

finanțarea de bază, care asigură fonduri al căror volum este determinat în mod direct de numărul de elevi și costul/elev necesar desfășurării procesului de învățământ

finanțarea complementară, care asigură fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielilor generate de susținerea internatelor, a cantinelor, precum și de reabilitarea, modernizarea și dezvoltarea spațiilor școlare, și nu în ultimul rând pentru acordarea unor facilități de care beneficiază atât elevii, cât și cadrele didactice

finanțarea compensatorie, care asigură fondurile necesare pentru susținerea activităților didactice și educative cu caracter suplimentar, a căror necesitate este impusă de asigurarea unor drepturi constituționale pentru elevii ce aparțin minorităților naționale, școlarizarea elevilor cu nevoi special, precum și stimularea performanței elevilor cu calități deosebite.

Descentralizarea la nivelul unităților școlare vizează acordarea capacității depline de decizie a conducerii cu privire la:

proiectarea bugetului;

execuția bugetului, mai puțin a investițiilor, acestea rămânând în execuția consiliului local

dezvoltarea de surse de venituri proprii și utilizarea lor independentă.

Pentru a lucra cu elevii și cadrele didactice, managerii organizațiilor școlare au nevoie de cunoștințe temeinice în domeniul educației adulților, copiilor și tinerilor. Succesul managerului din învățământ depinde ăn mod direct de capacitatea de a organiza, îndruma și motiva colaboratorii și subalternii în vederea realizării biectivelor propuse.

Specific managementului organizației școlare este faptul că managerul conduce două categorii de oameni: elevii și cadrele didactice. Aceasta presupune pentru managerul organizației o adoptare a principiilor managementului și a stilului de conducere în funcție de segmentul la care s-au identificat probleme.

Managerul organizației școlare este dator să instaureze un climat favorabil muncii, asigurând o stare de spirit favorabilă desfășurării activităților în mod plăcut, eficient, cu randament și satisfacții maxime. Recunoașterea muncii bine făcute de subalterni și acordarea sprijinului necesar determină creșterea încrederii în forțele proprii și realizarea cât mai corectă a sarcinilor.

Un bun manager școlar trebuie să dea dovadă de calități profesionale și organizatorice, de experiență în conducerea învățământului și de stăpânirea legislației școlare. De asemenea trebuie să fie un bun pedagog și animator al colectivului.

Bibliografie

Cristea, S., Managementul organizației școlare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004.

***, Legea Educației Naționale.

Pătrașcu, O. (coord), Ghid de management școlar, Editura LBW, București, 2013.