Obiective Turistice CU Caracter Istoric Si Antropic DIN Zona Satelor Sasesti

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….3.

CAPITOLUL 1. : ISTORIC PRIVIND PREZENȚA SAȘILOR…………………………..4.

SAȘII DIN ZONA DE INFLUENȚĂ A BISTRIȚEI……………………………4.

CAPITOLUL 2. : POTENȚIALUL TURISTIC AL ZONEI PERIURBANE MUNICIPIULUI BISTRIȚA………………………………………………………………….6.

2.1. POTENȚIALUL ANTROPIC…………………………………………………….6.

2.1.1 OBIECTIVE CULTURAL-ISTORICE…………………………………6.

2.1.2 OBIECTIVE CULTURALE CU FUNCȚII TURISTICE………………7.

2.1.3 PATRIMONIUL TURISTIC APARȚINÂND CULTURII ȘI CIVILIZAȚIEI RURALE SĂSEȘTI…………………………………………………………8.

CAPITOLUL 3. : BAZA MATERIALĂ…………………………………………………..20.

3.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE CAZARE………………………………….20.

CAPITOLUL 4. : PROPUNERI PENTRU DEZVOLTAREA TURISMULUI…………22.

CONCLUZII………………………………………………………………………………..25.

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………26.

INTRODUCERE

Cu siguranță că întrebarea ce se ivește la deschiderea coperților unei astfel de lucrări e mereu aceeași: DESPRE CE S-A SCRIS? Prin cuvintele așternute pe hărtie, împrăștiate printer fotografii nu fac altceva decăt să vă invite să descoperiți singuri răspunsul și totodată vă chem. În mijlocul unor locuri frumoase, interesante’I valoroase dar din păcate puțin cunoscute, specifice zonei periurbane a Bistriței. Specificul care dă și identitatea, îl veți găsi în natura zonei: deal, ape, păduri ș.a. ; care a determinat o anume arhitectură a casei săsești, a anexelor acesteia, un anumit port tradițional și anumite obiceiuri și preocupări. Mediul natural adeterminat ocupațiile iar ele, le răndul lor, au generat și întreținut meșteșugurile și obiceiurile, mult diferite de altele, multe devenind peste trecerea anilor tradiționale. Iată de fapt ceea ce vreau să vă arăt: modul și măsura în care cultura și tradiția sașilor din județul Bistrița-Năsăud, au reușit a fid use mai departe, transmise din tată-n fiu atât tinerei generații săsești de atunci, acum prea atinsă de vreme, cât și populației care a viețuit alături de ei la bine și la greu, intersectându-și drumurile zi de zi, apărându-se de cei ce voiau să le destrame pacea, care se făcuse stăpână pe obștea lor sătească; fiind împreună atât la sărbători, munca câmpului, momente importante din viața fiecăruia fie el sas, roman sau maghiar, cât și în momentele grele ale vieții; au avut parte de război , lucru care le-a întărit voința de a fi împreună, fapt care a contribuit la solidificarea relațiilor dintre ei, ținând cont că marea majoritate a plecat în perioada dinspre sfârșitul războiului, fiind forțată. S-au destrămat atunci multe iluzii, multe planuri de viitor , în inima fiecărui locuitor, dar urmașii, fiii și nepoții acelor săteni încearcă atât cât pot să reînvie tradițiile și viața de altă dată. O să vedeți pe parcursul lucrării în ce măsură s-a reușit acest lucru și de asemenea modul cel mai favorabil, ales de aceștia pentru continuarea datinilor și tradițiilor concepute de înaintașii lor, părinți și bunici.

CAPITOL: ISTORIC PRIVIND PREZENȚA SAȘILOR

1.1 SAȘII DIN ZONA DE INFLUENȚĂ A BISTRIȚEI

“Țara Năsăudului”, adică spațiul geographic al Bistriței, a fost o regiune culturală definită prin prezența populației germane, care cuprindea practice toate localitățile cu populație germană din actualul județ Bistrița-Năsăud. Cu toate că populația germană a emigrat aproape în întregime, aceasta este încă receptată de populația regiunii ca element cultural definitoriu al împrejurimilor Bistriței. Sașii încep a fi așezați pe teritoriul Bistriței-Năsăud spre sfârșitul secolului XII cam în același timp cu al secuilor din Estul Transilvaniei. Ei au venit în grupuri mici și în etape diferite din Vestul Germaniei, Flandra, Pays de Liège, Valonia, Franconia, Saxonia, Luxemburg și Bavaria, după cum o arăta tradiția, studiile lingvistice și dialectele; denumirile de sate au fost date după specificul locurilor de origine.

Numele satelor săsești din nordul Transilvaniei, care aveau în 1930 mai mult de 10% locuitori germani, sunt trecute în figura alăturată. Harta arată granițele regiunii Bistrița și împrejurimile.

În 1944 țăranii din teritoriu au primit pentru întrebuinîare cai. Încă de pe atunci spuneau pesimiștii că au primit caii pentru a putea fugi, însă puțini au luat-o în serios. Abia după pierderea trecătorilor din Carpații Sudici, au luat în calcul posibilitatea necesității de a-și părăsi patria, însă fără a-și pierde întru totul speranța. Instrucțiuniile conducerii erau pentru refugiu, toți trebuiau să se ajute cu alimente, mâncare și îmbrăcăminte; nimeni nu avea voie să plece cu două căruțe; mâncarea era prevăzută pentru 10-14 zile, până la urmă ajungând toți la destinație. Pentru majoritatea oamenilor din Unirea era ceva sigur încă din 1944, că orice se va întâmpla ei vor aparține celor învinși. Când și-au părăsit comuna, pentru a se refugia împreună cu alți sași din Nordul Transilvaniei, ei au lăsat în urmă case, curți, ogoare, vite și recolta din anul acela care de altfel era foarte bogată. Majoritatea au bănuit sau cel puțin s-au temut că odată cu retragerea lor din comună, toată avuția lor va ajunge pe mâna învingătorilor. La întoarcerea de după 1945, foarte puțini din sași au bănuit ce soartă o să-i aștepte. Doar puțini din cei întorși acasă au putut să prindă rădăcini în fosta comună. Români înțelegători(dintre cei care au recunoscut că bunurile pe care le-au preluat au fost lucrate de sași) i-au lăsat pe foștii proprietari să locuiască într-una din odăile casei. Mulți însă au fost adăpostiți pentru o perioadă îndelungată de timp în casa parohială care, din fericire era destul de mare.

CAPITOL 2. : POTENȚIALUL TURISTIC AL ZONEI PERIURBANE A MUNICIPIULUI BISTRIȚA

2.1. POTENȚIALUL ANTROPIC

Potențialul antropic reprezintă o componentă importantă a potențialului turistic și cuprinde resursele turistice pe care le oferă activitatea antropică, reprezentate de vestigii arheologice, monumente istorice, de artăsau arhitectură, elemente etnofolclorice etc.

2.1.1 Obiective cultural- istorice

Obiectivele culturale – religioase au o mare valoare architectonică și mai ales simbolică, deoarece au reprezentat focarele de cultureă și de conservare a religiei. Pe lângă importața symbolică, obiectivele religioase reflectă unitar și evoluția stilurilor în construcțile religioase, acestea suferind numeroase influențe.

Astfel întâlnim biserica evanghelică pe teritoriul localității Livezile, vechi monument istoric și architectural, de o deosebită frumusețe ce se impune și astăzi prin măreția sa. Construcția sa a început în jurul anului 1500, într-un elegant stil neobaroc și a fost finalizată pe la 1800. Ornamentele din jurul altarului, care datează din 1968 și a orgii sunt din stucatră (lemn aurit). Ca materiale de construcție s-au folosit piatra și cărămida, iar pentru acoperiș țiglă. În turnul clopotniței se află trei clopote de bronz.

Se mai remarcă biserica românească în stil bizantin, construită între anii 1936-

– Biserica evanghelică din Livezile –

1940, tot din piatră și cărămidă de către preotul Adrian Flămând împreună cu credincioșii ortodocși ai satului. Pe locul acesteia sa afla o biserică veche din lemn care în present e donată credincioșilor din Dorolea.

Din acest punct de vedere , Unirea se remarkă doar prin biserica evanghelică, punct de atracție de altfel pentru acest cartier. În acest loc au mai fost încă două biserici. După ce prima a devenit neîncăpătoare cea de-a doua a fost ridicată în 1441 în stil gotic. Fiind probabil rău avariată în timpul războaielor crunte, s-a construit cea de-a treia și actuala biserică în stil baroc. Până acum vreo 250 de ani, biserica a fost ocrotită de un zid înalt cu porîi puternice. În anul 1982 a fost cumpărată de

– Biserica evanghelică din Unirea –

către ritul ortodox de la Episcopia Sibiu, în present oficiindu-se liturghie în fiecare duminică, interiorul fiind amenajat specific acestui rit.

Obiective culturale cu funcții turistice

În această categorie sunt incluse categorii de edifice care se impun prin funcția lor de conservare, prin exponatele din cadrul lor, a unor componente de civilizație umană, reflectând fie segmente de tip istoric, fie componente de civilizație și cultureă rurală.

Casa Săsească, muzeu întâlnit în localitatea Livezile, face parte din categoria de muzee etnografice, dar care prin colecțiile provenite din donații dă o notă aparte acesteia. Muzeul își face veacul într-o casă o0bișnuită, locuită de o familie de sași obișnuiți (înainte de plecarea lor în Germania), care se ocupau cu treburile gospodărești, cu creșterea animalelor ș.a; construită în 1914 de către Simon Sofia și Maria Holzträger, probabil familia de la care a luat această casă, ioan Rusu, primar în acea vreme, văzând că numărul sașilor care pleacă este în continuă creștere s-a gândit că ar fi un lucru benefic pentru comunitate să colecționeze obiecte specifice sașilor, pentru a nu se pierde, a nu se uita de prezența lor pe teritoriul localității; astfel în 1954 își începe colecționarea. Fiecare familie care pleca aducea la “Herr Johann” obiectele pe care vroiau să le doneze. În același fel a obținut și casa care astăzi găzduiește colecțiile lui.

Biblioteciile adăpostesc fonduri valoroase formate din manuscrise, tipărituri vechi, documente păstrate în colecții speciale, la care se adaugă fonduri de carte din cele diferite domenii,

– Muzeul “Casa Săsească” –

pentru uzul general. În ceea ce privește biblioteca din Livezile, e doar o bibliotecă comunală, construită în 1959 având în vedere că primul inventar al bibliotecii a fost făcut în 2004. Astăzi ea deține un număr de peste 10 000 de volume.

Monumente istorice nu se întâlnesc în arealul Unirea-Livezile, dar în viitorul apropiat urmează a fi ridicat un monument al eroilor în parcul din centrul satului Livezile, în cinstea eroilor căzuți în războaiele mondiale.

Patrimoniul turistic aparținând culturii și civilizației rurale săseștiț

Civilizația și cultura tradițională a suferit și ea în ultima vreme impactul lumii moderne, dar totuși se conserveă atât componente materiale cât și spirituale, care dau culoare și atrag prin personalitate și originalitate. Habitatul rural conservă în continuare componente materiale și spirituale cu impact din ce în ce mai mare asupra cererii turistice provenite din țările ultradezvoltate. Trebuie remarcată însă deosebita capacitate a naționalității germane (din România) de a conserva bunurile de prețale culturii sale, de a le îmbogății mereu și de a recapționa ce este mai valoros la alții. În afară de edificiile religioase, în cadrul așezărilor rurale se impun gospodăriile, un număr mare de case țărănești săsești, datând din secolul XVI și XVII, demonstrează închegarea unui stil propriu sașilor din Transilvania, constituit atât din elemente aduse din mediul socio-geografic în care s-au așezat, cât și pătrunse prin contactul cu Europa Centrală.

Planul casei precum și aspectul exterior al acesteia, evoluează pe o linie proprie arhitecturii din Sud-Est și din partea de Sud a Europei Centrale,determineând pe specialiști să considere casele țărănești săsești de tip “francon”. Intrarea în curte se făcea printr-o poartă mare din lemn, acoperită.

– casă săsească –

Prin introducerea acesteia curtea țărănească săsească capătă un aspect de fortificație. Într-o casă locuiau de obicei trei familii împreună. Pentru ridicarea unei case se foloseau ca și materiale de construcții piatra de râu, de stâncă, țigle, lemn; astfel pentru pereți era folosită piatra de stâncă și țiglă, acoperișul în două sau patru ape din țiglă arsă, iar lemnul era folosit pentru porți, geamuri, ganguri.

Ornamentele, elemente decorative a unei forme ce conferă acesteia o anumită valoare estetică, se leagă de stilul epocii. Frumosul și esteticul devine astfel o problemă concretă ce dă personalitate și particularitate. Sașii foloseau ca și ornamente forme geometrice: romburi, cercuri,

mare din lemn, acoperită.

– casă săsească –

Prin introducerea acesteia curtea țărănească săsească capătă un aspect de fortificație. Într-o casă locuiau de obicei trei familii împreună. Pentru ridicarea unei case se foloseau ca și materiale de construcții piatra de râu, de stâncă, țigle, lemn; astfel pentru pereți era folosită piatra de stâncă și țiglă, acoperișul în două sau patru ape din țiglă arsă, iar lemnul era folosit pentru porți, geamuri, ganguri.

Ornamentele, elemente decorative a unei forme ce conferă acesteia o anumită valoare estetică, se leagă de stilul epocii. Frumosul și esteticul devine astfel o problemă concretă ce dă personalitate și particularitate. Sașii foloseau ca și ornamente forme geometrice: romburi, cercuri,

– frumosul și esteticul la sași –

dreptunghiuri sau elemente preluate din natură cum sunt florile sau frunzele. Camerele erau orientate fie spre stradă (3 camere de la intrare), în care se intra direct din stradă, camera de oaspeți, care mai era numită și casa mare. Aici se țineau cele mai importante obiecte de mobilă și cele mai valoroase textile și vase; urma dormitorul. În curte se afla bucătăria de iarnă unde se afla și cuptorul “de lef’, ornamentat cu desene albastre și albe și în care se puteau coace 10 pâini de câte 4-5 kg, cămara pentru făină, slănină, iar din cămară se intra în pod unde se depozita ceapa, porumbul la uscat și se afuma slănina, iar beciul era pentru păstrarea cartofilor, morcovilor, vinului ș.a.

În bucătărie mai era și “armarocul”, dulap din lemn băgat în perete și o bancă de dormit ca un cufăr cu spătar. Mobila era confecționată di lemn: mese, scaune, dulapuri de haine, oglindă de perete, cufere și erau foarte simplu lucrate, în sat. Cu timpul apare mobile pictată. Masa se afla în mijlocul camerei și avea sertar pentru linguri și

– Mobilă pictată –

chiar câte un sertar ascuns unde se țineau documente și bani. Băncile cu sau fără spătar erau puse de-a lungul pereților . Membrii familiei dormeau, de obicei într-o cameră, deoarece era mai simplu iarna. Sugarul dormea în leagăn sau pe banca cu spătar lângă patul părinților. Pe sobă se puneau țigle sau sticle cu apă, folosite pentru a încălzi patul înainte de culcare.

În ceea ce privește grajdul, cel pentru cai și cel pentru vaci erau sub același acoperiș, iar cel pentru porci era separate. Cel mai folosit mijloc de hrănire pentru animalele de transport, animalele de lapte și cele folosite în fabricarea mustului (mostiere) era fânul, iarba proaspătă de pe camp, iar la porci porumbul și cartofii. Pieile cailor, vacilor și a oilor erau prelucrate de către tăbăcarii, care nu locuiau în sat, în piele pentru încălțăminte, blănuri de oaie, accesorii pentru cai sau curele de piele.

– aparat pentru prelucrarea pieilor –

Caii erau deseori îmbăiați la râu. Laptele, smântâna, brânza, untul și laptele acru erau folosite în casa fiecăruia. Gunoiul era adunat de obicei în curte, în fața grajdului și dus iarna și împrăștiat pe camp. Animalele erau recunoscute după un semn făcut cu un fier înroșit. Propietarii care aveau doar două sau trei vaci le lăsau la pășune în ciurda satului. Ciurda se forma dimineața devreme, iar seara se întorceau acasă animalele care erau până la 100. În principiu fiecare vacă își găsea singură grajdul. O activitate tradițională, care se înscrie în categoria ocupaților, dar și a modalităților de prelucrare tradițională, este cea textilă. În cadrul acesteia se detașează o gamă largă de produse necesare în gospodăria țărănească, de la țesături de uz gospodăresc, prosoape, fețe de masă la țesături de ceremonii și țesături decorative pentru interiorul casei. Portul popular săsesc evoluează pe baza unor elemente străvechi, cu care treptat se îmbină altele preluate din moda orășănească a diferitelor secole, unele piese de îmbrăcăminte amintind de gravurile lui Albercht Dürer. Duminica se purta

costumul național viu

– “sucala “-

colorat și costisitor, în timp ce în zilele obișnuite purtau îmbrăcăminte albă și neagră. Influențele reciproce româno-germano-maghiare sunt numeroase în broderii, în ornamentarea ceramicii, în crestăturile în lemn. Ornamentația geometrică, elementele preluate din mediul natural, sunt prezente atât la sași cât și la români.

În viața ștințifică a arealului nostru, meșteșugurile și meseriile au jucat un rol secundar. Acesta nu a fost niciodată un mare centru de desfacere ce mai degrabă un centru administrative pentru celelalte așezări apropiate. În ceea ce privește meșteșugurile până la al doilea război mondial au existat numai meșteșugari țărani. Dintre aceștia erau tâmplari, zidari, pielari, morari. Pe lângă forța umană și tracțiunea animală se folosea și forța apei. Fără râul Bistrița și canalul morii, astfel de activități ar fi fost cu totul necunoscute în arealul nostru. În comparație cu alte așezări, această zonă era cunoscută pentru facerea vinului.

Munca pe podgorii necesită cunoștințe multe din domeniul prășitului, culesului, “fixării”…În 1880 și aici ca și în celelalte regiuni ale Transilvaniei au fost distruse complet multe podgorii. În perioada următoare au fost aduse sortimente europene altoite, îmbunătățite și plantate după stilul american și stropite cu piatră vânătă. În această zonă era cunoscută pompa de spate, pompă pentru stropit plantele ce se purta pe spate. Ca și unelte și scule pentru muncă se foloseau cuțitul de altoit, foarfece pentru pentru vița de vie ș.a.

Strugurii copți erau duși de pe podgorii sau grădini în oale, coșuri, coșuri de spate. Mai demult strugurii erau prelucrați într-un dispozitiv prin călcare cu picioarele „Tretkübel” sau zdrobiți cu ajutorul unui piston de must „Mostkolb”. După primul război mondial apar morile de struguri și presele grele de metal. Mustul, din care o parte era oferitcopiilor ca și suc de fructe, era pus în „Fässer” și după câteva zile sau săptămâni,se putea gusta așa-numitul „Tulburel”. Butoaiele erau toate din lemn de stejar de diferite mărimi de la 50 la 100 de litri și spălate cu apă rece proaspătă. Nu s-a cunoscut niciodată fabricarea

– presă de struguri –

modernă a vinului cu instalații frigorifice, mecanizate, prese hidraulice; calitatea vinului și a strugurilor nefiind foarte ridicată. Munții de vin de aici se aflau în cea mai de Est parte a zonei de cultivare a viței de vie din Transilvania de Nord în apropierea Carpaților de Est. Până pe 10-15 octombrie fiecare încerca să termine munca câmpului, pentru că după această dată începea culegerea strugurilor. Toți proprietarii au organizat un comitet condus de un judecător. De îndată ce primii struguri s-au copt, este vorba de soiul „Perlele lui Csaba”, podgoria era închisă, iar sâmbăta de la ora 16°° la ora 18°° se deschideau porțile, fiecare proprietar putând intra și culege struguri sau piersici din puținii piersici. La rece strugurii erau măcinați, pe urmă presați cu o presă specială pentru vin, iar mustul obținut era pus în butoaie și transportat în pivnițe.

Pe la începutul lui aprilie, sfârșitul lui mai, avea loc tunsul oilor. Se întâmpla dar ca după 10 mai să aibă loc o scădere de temperatură numită „frigul oilor”, ceea ce le-ar face rău oilor tunse . Pentru copii, tunsul oilor era o zi specială în fiecare an.

Ca și la nunți aveau voie să participe și ei, în plus 10 mai era ziua națională a statului român de război, ( la 10 mai 1866 a fost pus pe tron viitorul rege, pe atunci prințul Karl von Hohenzollern- Sigmaringe în locul lui Alexandru Ioan Cuza formându-se astfel Regatul Român); în această zi nu se putea lucra la câmp,

– „vârtelnița” –

cine era prins de jandarmerie trebuia să plătească amendă. Practic în această zi se aduna întregul sat și se servea tot felul de specialități din lapte.

Mulsul oilor era o procedură destul de complicată. În prima perioadă a mulsului, la începutul anului, primăvara și la începutul verii, oile erau mulse de 3 ori: o dată dimineața devreme la ora 4°°, la amiază la 11°° și după-masa la 18°°. Spre sfârșitul verii când câmpurile nu mai sunt proaspete, oile se mulg doar de două ori pe zi. Pentru acest lucru oile erau băgate într-un țarc de unde erau trimise una câte una de către strungar, cu biciul, în strungă. Era necesară această procedură dat fiind cunoscută încăpățânarea oii. Fiecare mulgător stă pe un scaun lângă strungă și ține între picioare o găleată de lemn. Spre deosebire de vaci, oile sunt mulse „pe dinapoi”. Mulsul în primele săptămâni este greoi și dureros pentru oi. Când găleata se umplea era golită în „budacă” (butoi)

O componentă aparte este cea ținând de gastronomia tradițională. În cadrul acesteia sunt utilizate materii prime obținute prin mijloace de prelucrare primară (produse de morărit) sau produse lactate obținute prin fermentație biologică sau produse din carne, condimentate și conservate prin afumare.

În ceea ce privește facerea pâinii, ca și materie primă pentru pâine era folosit grâul. În anii de foamete, făina de grâu era amestecată în aluatul de pâine cu făină de porumb sau cartofi fierți și zdrobiți. La oamenii săraci acest lucru se întâmpla destul de des.

Aluatul era copt în cuptor . În principiu fiecare casă avea un cuptor care se afla în curtea din spate. În casele nou construite există un al doilea cuptor în pivniță. Cuptorul era făcut din cărămidă și avea un diametru de doi metrii și o înălțime de circa 60-80 cm. Cuptorul era încălzit înainte de introduce coca pentru copt. Încălzirea cuptorului era făcută cu lemne uscate și subțiri. Pentru o pâine mare era nevoie de circa 1 ½ kg de făină. Coacerea pâinii dura aproape 2 ore. De obicei încăpeau câte 5-10 pâini a 3-4 kg fiecare. Numărul pâinilor și frecvența cu care acestea se

– cuptor specific săsesc –

făceau era dată de mărimea familiei. Toamna de exemplu se folosea mai multă pâine sau la mari sărbători și la nunți. De pâinea proaspătă cei mai încântați erau copiii.

Prepararea brânzei După ce s-a strâns tot laptele în budacă se puneau 2-3 linguri de cheag pentru a se închega. Cheagul se face într-un stomac de miel, în care se pune lapte proaspăt și o mână plină de sare. Se folosea doar o mică parte care se amestecă cu apă și apoi se toarnă în laptele călduț. Procesul de închegare are loc rapid în circa 15-20 de minute, pe urmă se rupe masa formată cu un băț de lemn în așa fel încât partea solidă să se separeu de zer. Se scurge zerul și partea solidă se frământă cu mâna, astfel începând formarea formarea cașului. Se pune într-un ștergar și se presează încet. Lichidul obținut este alb și foarte gustos și se numește jântuit

– „vânturătoarea” –

dulce. Acesta amestecat cu brânză dulce și cu puțină sare e oferit oaspeților. Prin fermentația lui are loc transformarea lui în jântuit acru, ingredient important în balmoș, specialitatea casei. Zărul neurdit va fi folosit și ca medicament în bolile de plămâni. Pentru iarnă, brânza se pune cu sare în vase speciale de lemn.

Legumele și fructele erau cultivate pentru fiecare casă în grădina de lângă casă. Grădinile erau cele mai importante, izvoare pentru traiul multor familii. Aici erau practic cultivate tot soiul de legume, pomi fructiferi, iarbă și alte mijloace de alimentație pentru animalele din gospodărie. Sigur, cultivarea legumelor era cea mai intensă după război decât înainte. Legumele erau înainte unica sursă de trai, însă după război în multe cazuri erau atâtea încât erau și vândute la piața săptămânală din Bistrița sau la piața din Vatra Dornei. Culesul fructelor se făcea pe o scară, fructele culese erau depozitate în saci și coșuri, iar după al doilea război mondial în lăzi de lemn și tot atunci încep a fi comercializate la piața din Bistrița sau Vatra Dornei ca și legumele, erau conservate prin compot, gem, vin, băuturi răcoritoare și țuică de 52° – 54°. Fructele specifice erau strugurii, zmeura, coacăzele, murele etc.

În ceea ce privește curățenia și igiena, sașii au fost și sunt cunoscuți și azi în Transilvania ca oameni foarte curați. Casele erau la câțiva ani proaspăt zugrăvite iar podelele erau spălate în fiecare săptămână. Vara erau aerisite. Când era foarte cald se dormea bineînțeles cu ferestrele deschise. Wc-ul și groapa de gunoi se aflau în curtea din spate sau chiar în grădină. Wc-ul

– „așternut” tipic săsesc –

era în principiu o cameră mică din scânduri care avea o lotrină cu scaun tot din scânduri și un acoperiș. Un Wc adevărat a apărut în această zonă abia în 1970. Curățatul wc-ului și a curții se făcea de obicei sâmbăta. Grajdurile erau curățate de gunoi, iar animalele erau periate și țesălate săptămânal.

În ceea ce privește igiena corpului, zilnic sau săptămânal se făcea duș sau baie. Igienei corporale îi aparținea spălatul zilnlc cu apă rece și pieptănatul, iar săptămânal barbieritul bărbaților.Lamele de ras au apărut în 1950 iar aparatele de ras după 1965.Tunsul era făcut de către țăranii care aveau mașini de tuns, ca după 1960 să fie făcut de către frizer. Pentru spălat se foloseau ligheane de tablă în care se punea apă și săpun de casă. Îngrijirea medicală a apărut mult mai târziu. Medicii cu pregătire academică nu au existat în acest areal înainte de al doilea război mondial. În cazurile de îmbolnăviri, care necesitau medic, bolnavul era transportat fie la Bistrița, fie la Cluj.

– mașină de spălat –

Bineînțeles că tratamentul era o problemă din cauza costurilor ridicate. Trebuie menționat faptul că înainte de primul război mondial nu exista nici o asigurare în caz de accident sau de pensie. Mai târziu după ce comuniștii au ajuns la putere, bolnavii puteau fi tratați în policlinică sau spital. În ceea ce privește tratamentul animalelor, abia după al doilea război mondial a apărut un doctor veterinar și un tehnician veterinar. Sigur că înainte de război existau oameni care să îngrijească animalele bolnave sau accidentate; cunoștințele lor nefiind acumulate din școli sau cărți ci învățate din experiența de-a lungul timpului și moștenite din tată-n fiu.

Cultura tradițională. De la naștere până la moarte, din 1 ianuarie până în 31 decembrie, fiecare sas și săsoaică ducea o viață tradițională, creștinească, erau împreună la bucurie și supărare. Sărbătoreau împreună sărbătorile anuale și familiale cum sunt nașterea, botezul, căsătoria, moartea, confirmarea și altele. Se pot distinge pe parcursul anului, momente punctate prin diferite manifestări, precum cele din calendarul bisericesc (sărbătorile de Paști, Crăciun, Rusalii ș.a.) sau momente ce prefigurează începutul sau sfârșitul unor activități agricole.

În ceea ce privește nașterea și botezul, nașterea a avut loc până după al doilea război mondial, în casa mamei însărcinate cu ajutorul moașei. Imediat după 1948 mamele au la îndemînă maternități gratuite. În timpul sarcinii și ziua botezului erau multe „porunci” și interdicții superstițioase. Femeia însărcinată nu avea voie să se gândească la ceva rău pentru ca pruncul să nu se nască cu acest cusur. Femeia nu avea voie nici să tânjească sau să poftească după ceva, pentru că acest lucru ar fi putut cauza o naștere prematură. Nașterea însăși putea fi ușurată dacă în casă toate lucrurile erau înnodate (panglică, bandă etc.). Fereastra trebuia să fie închisă, ușa la fel, însă toate celelalte trebuiau deschise spre exemplu dulapurile. După naștere atât mama cât și copilul trebuiau să fie apărați de orice primejdie care dădea târcoale. Pentru ca mamei să nu i se ia laptele, iar copilului somnul, orice vizitator trebuia să se așeze, dar niciodată pe patul mamei. Sugarul trebuia ocrotit de toate deochiurile fiindcă altfel era supus bolilor. După naștere tatăl se ducea la preot pentru ai cere să-i să-i boteze pruncul. După botez se dădea o petrecere la care participau părinții, nașii de botez ai copilului, preotul și soția acestuia, dascălul satului însoțit de soție și rudele foarte apropiate.

La vârsta cuvenită, copiii erau duși la școală, până la confirmare, după ce erau confirmați urma numirea în frăția băieților și a fetelor. Confirmarea se făcea la vârsta de 14 ani, odată cu ea începe un nou capitol din viață, trecerea de la copilărie la vârsta de domnișoară sau bărbat. Cursurile de pregătire, de obicei ceva în plus față de orele de religie, începeau în luna octombrie, iar de Florii anul imediat următor avea loc confirmarea. Pentru cei care urmau să confirme se făceau un costum nou, în general costumul fetelor era mai costisitor decât cel al băieților, având în vedere tot dichisul pe care îl cerea. În schimb băieții purtau ceva simplu, o cămașă nouă și batic la gât, un cojoc nou de piele și pantaloni de iarnă albi. Ei erau ceva mai norocoși în sensul că primeau îmbrăcămintea.

– în ziua confirmării – (www.siebenbürgen.de)

Confirmarea avea loc, după cum spuneam, de Florii adică duminica înainte de Paști. După-masa înainte de sărbătoarea Floriilor confirmazii se duceau la profesor și la preot cu o găină în semn de mulțumire pentru învățăturile primite. Odată cu confirmarea încheia și școala. Tot în acea după-masă mulțumeau rudelor, nașilor pentru educația ce-au primit și totodată le cereau iertare, înainte de a intra în biserică, părinților și bunicilor și le mulțumeau. În ziua confirmării se adunau la biserică, fetele în față, băieții în spate, în corul bisericii și se începea examinarea: cele 10 porunci, micul catechism al lui Luther, cântece religioase. După acestea fiecare confirmand merge în față, strânge mâna preotului și zice „Prin această strângere de mână jur să trăiesc și să mor ca un adevărat creștin după învățătura lui Isus” . La confirmare era invitată toată lumea și spre bucuria confirmanzilor se primeau cadouri.

Paștele era o sărbătoare mult iubită de copii. În prima zi aceștia mergeau cântând din casă în casă, băieți și fete împreună. Cel mai mare băiat și cea mai mare fată aveau la gât o punguță în care intrau banii pe care îi primeau pentru cântat. La casa preotului era punctul de întâlnire pentru plecatul la cântat și era și prima casă unde se cânta. Tot aici se împărțeau în două grupe: grupa de jos și grupa de sus. Un băiat și o fată mergeau înainte la proprietarul casei și primeau câțiva lei, mulțumeau și mergeau în casa următoare. La sfârșit se întâlneau, ambele grupe strângeau banii, care erau dați domnului părinte. Cu acești bani erau plătiți țiganii care cântau de Paști. A doua și a treia zi de Paști școlarii puteau dansa în camera de dans. Acest lucru era o adevărată plăcere pentru toți copiii, deoarece acolo exista posibilitatea de a învăța să dansezi. Școli de dans bineînțeles că nu existau în vremea aceea. Se dansa până la cină, se lua o pauză în care toți mergeau acasă să mănânce iar după o oră se reîntorceau și continuau dansul până la ora 22°°.Muzicanții erau țigani cu viori de o clasă mai inferioară, dar copiii erau mulțumiți, pentru ei era mai mult decât bine. Mâncarea și băutura proveneau de la părinți, iar somnul și-l făceau pe băncile din camera de dans. La acest dans al copiilor veneau și copiii români, Paștele ortodox având loc aproximativ o săptămână mai târziu. Exista și un obicei legat de ouăle de Paști. Românii aruncau cu monede în ouă. Se punea oul la câțiva pași mai departe sau se ținea în mână și se arunca cu o monedă mică, de un leu în el. Dacă moneda rămânea în ou, oul aparținea celui care a aruncat, dacă nu, rămânea la proprietar. De Paștele românesc erau copiii germani cei care aruncau cu monede în ouă.

Un alt obicei șezătoarea, dura până înainte de Crăciun, aici fetele aduceau făină, ouă, grăsime, zahăr și coceau prăjituri, iar băieții aduceau vinul și iacă se prindea de o petrecere care se sfârșea la miezul nopții, când băieții trebuiau să conducă fetele acasă. Băieții erau invitați deci de dimineață, gazda punea caii la sanie sau căruță și mergeau cu fetele cântând prin sat. În timpul plimbării erau invitați băieții la petrecere. Fetele tinere necăsătorite aveau o frăție a lor.

Când se apropia deja sărbătoarea Crăciunului se apropia și tăiatul porcilor. Aceștia înainte de a fi tăiați nu erau hrăniți pentru a avea stomacul gol.

Dimineața devreme în mijlocul curții se aranjau deja paiele; porcul era legat cu sfoară de piciorul din spate, dus în curte și înjunghiat cu un cuțit lung. Sângele era golit pentru cârnațul în sânge. Porcul este așezat pe o parte și acoperit cu paie, o mână de paie se pune în gură pentru a rămâne deschisă. După ce este pârjolit se spală cu apă fierbinte și se rade cu lama cuțitului; se crede că în funcție de lungimea cozii va fi și stratul de slănină. Vecinii se ajutau între ei la tăiatul porcului. Carnea era folosită pentru friptură și cârnați, iar slănina se afuma sau săra.

Plămânii, ficatul, inima și carnea capului erau fierte și tăiate mărunt după care erau amestecate cu piper, usturoi, orez fiert și introduse în intestinul gros; după ce era umplut era fiert în supa de carne grasă. Se mai făcea „cârnat presat” la care se folosea stomacul și în care se introducea carnea fiartă din zona capului și gâtului.

În seara tăierii porcului se servea o supă acră cu mici bucăți de carne și cu mult lapte acru. La copii li se spunea să mănânce din creier pentru a auzi mai bine. Vinul nu lipsea de la masa de seară. Nu era o problemă ușoară păstrarea cărnii pentru că nu existau frigidere. Metodele cele mai folosite erau săratul, afumatul și prăjirea în grăsime de porc.

În Noaptea Sfântă , de Crăciun la copiii mici venea Moș Crăciun îmbrăcat într-o haină grea din piele de oaie, cu un baston, cu o jordie și cu un cadou pentru copii. Copiii erau puși să spună rugăciuni, poezii și să cânte iar pe urmă primeau mere și nuci. Și pentru cei buni și pentru cei răi jorda era acolo. Pe urmă se făceau luminițe și se pleca cu ele la biserică unde copiii se adunau în jurul lor. Lumânările erau aprinse de la cele patru lumânări de Advent (perioada dinainte de Crăciun- 4 săptămâni) ce erau puse în cor. Fiecare copil își aprindea luminița lui astfel că tot corul era luminat, unul dintre cele mai frumoase momente din viața unui școlar. – cojoc purtat de sărbători –

Biserica se umplea de tineri și bătrâni care erau îmbrăcați în haine de sărbătoare; slujba începea cu un cântec de Crăciun, tonul era dat de orgă.

CAPITOLUL 3. BAZA MATERIALĂ

PRINCIPALELE CATEGORII DE CAZARE

Evoluția bazei de cazare a fost relativ lentă și cu realizări modeste până la sfârșitul secolului XX, dar având în vedere cererea impusă de un număr destul de mare de turiști, baza de cazare începe a fi din ce în ce mai diversificată pe teritoriul județului Bistrița-Năsăud. În perimetrul Unirea-Livezile întâlnim ca și forme de cazare un hotel și două moteluri în lungul șoselei. Hotelul, principala formă de cazare ce s-a impus în ultimele patru decenii, oferă confort superior celorlalte categorii.

Hotelul „Diana”, hotel de trei stele, situat pe DN 17 (E58) la intrarea dinspre Vatra Dornei, la mai puțin de 1,5 km de centrul orașului într-o zonă liniștită și deosebit de frumoasă, oferă cea mai bună cazare și pensiune în 8 apartamente, 105 camere, cu unul sau două paturi, toate dotate cu TV color și

– Hotel „Diana” Bistrița –

cablu TV, minibar, telefon cu acces internațional, cu acces internet și baie cu cadă. Parcarea este gratuită, are 100 de locuri și pază permanentă.

Hotelul „Diana” deține un restaurant cu 250 de locuri în care turiștii pot gusta din delicioasele preparate cu specific local românesc și internațional realizate de maeștrii bucătari sau pot degusta vinurile savuroase oferite de cele mai renumite podgorii. Pentru întâlnirile mai intime sau de afaceri stau la dispoziția turiștilor saloane separeu: „Primăvara” cu o capacitate de 15 locuri, „Mov” cu o capacitate de 40 locuri sau „Diana” tot cu 40 de locuri și sala de conferințe cu o capacitate de 200 de locuri, ideal organizării de simpozioane, ședințe și conferințe fiind dotată cu toate facilități necesare. Barul cu program non-stop și terasa oferă o gamă variată de băuturi fine și cocktailuri. În clubul hotelului se poate juca biliard, darts, fotbal de masă și altele. Ca și facilități de destindere, hotelul deține sală de fitness, saună, salon de masaj și Jacuzzi.

La aproximativ 1 km de hotelul „Diana” înspre Livezile, întâlnim motelul „Sheriff”, motel ce se încadrează în categoria celor de trei stele, oferă pe lângă cazare în 5 camere cu 1 și 2 paturi și masă într-un restaurant select și rafinat, deschis non-stop la dispoziția turiștilor și

– Motelul „Sheriff”, Unirea –

service auto și remorcări non-stop. În general cazările nu depășesc o noapte și pune la dispoziția turiștilor un bar de zi și o terasă. Un alt motel situat la 6 km de Bistrița Motelul „Unirea”, pe drumul Bistrița- Vatra Dornei, stă la dispoziția turiștilor într-un cadru excepțional cu restaurant unde se mănâncă „ca la mama acasă”, terasă și bar. Motelul dispune de 50 de locuri de cazare în vile și căsuțe.

O altă posibilitate de cazare mai acceptabilă pentru buzunarul oricărui turist este cazarea la localnici în gospodării cu specific săsesc, deși aceștia nu sunt autorizați pentru a desfășura astfel de activități având în vedere probabil numărul mic de gospodării care practică această formă de turism, care pun la dispoziția drumeților tot confortul pe care îl poate oferi un astfel de amplasament. Turiștii au posibilitatea de a privi pentru început, anumite activități care au avut șansa de a trece bariera generaților iar astăzi să fie ridicate la un mare rang, în sensul că sunt foarte apreciate, dar ei le oferă și posibilitatea de a învăța, iar pe parcursul șederii lor chiar de a practica aceste activități. Ca urmare acest gen de turism contribuie la o dezvoltare mai amplă a prezentării tuturor valorilor săsești, transmise din strămoși în strămoși prin ospitalitate precum și prin generozitatea de a face cunoscut în întreaga lume chiar, a tot ceea ce reprezintă cultura și tradiția săsească care are o valoare impresionantă dar puțin cunoscută.

CAPITOLUL 4. PROPUNERI PENTRU DEZVOLTAREA TURISMULUI

Propunerea mea pentru dezvoltarea turismului este amenajarea unei cetăți cu specific săsesc. Spațiul propus pentru ocupare este în centrul comunei Livezile, mai exact între strada Principală (la Nord) și strada Parcului (la Sud). Să o luăm pas cu pas: zidurile vor fi din piatră, nu mai înalte de 1,60 m, având în vedere că zidul nordic e înspre strada principală. Două porți vor face trecerea și ieșirea din și în cetate. La poarta de intrare (9) vor fi doi ostași: unul dintre ei va verifica biletele și va înscrie turiștii, ce vor cazare. Vor fi două tipuri de bilete: unul include plimbarea cu trăsura/sania iar altul doar pentru intrarea simplă; celălalt ostaș de un rang mai superior primului citește drepturile și obligațiile turistului și îi prezintă atracțiile și orarul. Ca și atracții întâlnim: Primăria (2) plasată în partea centrală a cetății, unde se află și în prezent; are o sală de conferințe în care va fi o masă lungă din lemn masiv, scaune cu spătare înalte, sculptate și tapițate, iar în capul mesei un scaun mare pentru primar; biroul primarului și o sală unde se vor păstra actele. Hanul (3), alături de primărie, va avea două încăperi pe lângă bucătărie și sală de provizii. Prima încăpere va fi pentru „nobilime”, va avea în dotare mese lungi din lemn masiv, scaune cu spătar înalt, tacâmuri din argint sau aur în funcție de rangul nobilului, cupele din argint sau aur împodobite cu pietre prețioase, sculpturi și ornamente. Deviza pentru nobili va fi „MĂNÂNCI CÂT POȚI”. Masa va fi servită în trei rânduri: 1- supe, fripturi ușoare, sos; 2- vânat, fripturi bogate în grăsimi; 3-prăjituri, miere, dulceață, fructe și vin tare după fiecare masă. Se plătește o sumă fixă ce include toate cele trei rânduri servite, iar comenziile sunt oficiate doar pentru cei care au rezervare. Maximul de persoane la o masă e de 30. A doua încăpere va fi pentru „oamenii de rând”, va avea în dotare mese lungi din lemn, scaunele vor fi înlocuite cu bănci; paharele, tacâmurile vor fi din lemn sau tablă. Deviza pentru aceștia va fi „MĂNÂNCI CÂT TE ȚINE BUZUNARUL”, mâncarea va fi din cea obișnuită, de zi cu zi, de exemplu balmoș, vânat, chifle negre; vinul de calitatea a doua, iar chelnerii sunt îmbrăcați în portul săsesc de zi cu zi, în timp ce nobilii sunt serviți de chelneri îmbrăcați în port de sărbătoare. Biserica (1), orele de vizită vor fi programate, la fel ca și concertele de orgă sau a corului de copii; ghidul bisericii se va ocupa de prezentarea acesteia, istorie, stil etc. , tot ce e nevoie pentru ca turistul să fie mulțumit. Breslele (5) vor avea ateliere la casele din lungul străzii principale a cetății și la cele 4 turnuri de apărare, acestea din urmă vor fi: turnul temniței (6D), turnul armelor (6A), turnul tunurilor (6B), iar cel al căruțașilor (6C). La case vor fi găzduite breslele dogarilor, fierarilor, măcelarilor, curelarilor, tâmplarilor, tocilarilor, iar una din case va fi casa negustorilor cu bijuterii și mătăsuri din Orient. Aici turiștii vor avea posibilitatea să privească uneltele, să le cumpere sau chiar să încerce să confecționeze chiar ei unelte după o privire foarte atentă. Cazarea pentru cei care doresc se poate face la breasla pe care o aleg ei. Muzeul (4) se va păstra cel prezent astăzi și va fi deschis zi de zi și poate fi și un magazin de suveniruri, pliante, broderii etc. Toaleta (7), în apropierea hanului va fi construită din lemn, dar cu un sistem de canalizare igienic; în apropierea ei o pompă cu apă. Următoarele activități vor sta la dispoziția turiștilor: trăsura/sania, va face un tur al cetății oprindu-se la fiecare atracție, va avea un ghid al cetății care va da informații despre fiecare în parte; tăiatul porcului; confirmarea. În funcție de sezon și de datele calendaristice, se vor face în spațiul special amenajat (8) pentru activități sezoniere.

Planul „imaginar” al cetății

1. Biserica; 2. Primăria; 3. Hanul; 4. Muzeul; 5. Bresle (case); 6. Turnuri: 6A-turnul armelor, 6B-turnul tunurilor, 6C- turnul căruțașilor, 6D- turnul temniței.; 7. WC; 8. spațiu verde pentru activități sezoniere; 9. poarta principală; 10. poarta secundară.

CONCLUZII

O natură complexă și generoasă, oameni primitori și cinstiți, caracterizează perimetrul studiat. Ei dăinuie și vor dăinui cu tradițiile pe care le-au creat, le păstrează și le transmit cu pioșenie și dragoste urmașilor lor fie ei sași sau pur și simplu prieteni cu care au împărțit atât de multe lucruri, bucurii și tristeți, dezamăgiri și satisfacții. Unitatea lor în toate momentele vieții i-a făcut pe cei din urmă ca în amintirea lor și din respect pentru ei să nu lase pierzaniei lucrurile frumoase, obiceiurile celor care le-au fost întotdeauna aproape. Nu au putut-o face în toată complexitatea tradiției, dar înglobând câte ceva în propria lor tradiție s-a rezultat a fi cea mai bună idee, de aceea noi din aceste vremuri le datorăm mulțumiri; deși cred că nu e suficient pentru ceea ce au făcut și pentru dorința lor de a păstra vii aceste nestemate. Timpul a fost martor al multor schimbări: au dispărut meșteșuguri, s-au pierdut tradiții dar unele s-au și păstrat.

Au fost lăsate distrugerii case și biserici, valori ce fixau identitatea acestei etnii…Foarte târziu și puțini și-au dat seama că oamenii sunt prețuiți pentru ceea ce îi caracterizează și chiar acele lucruri au fost lăsate să se distrugă. De abia acum se constată că ele sunt căutate și prețuite, iar valoarea acestei etnii e probată de ele. Trebuie remarcat însă că nu totul este pierdut și mai ales capacitatea naționalității germane de a conserva bunurile de preț ale culturii sale (locuința, mobilierul, țesăturile, uneltele, vasele de ceramică și lemn de uz gospodăresc, portul și obiceiurile au supraviețuit de-a lungul istoriei); capacitatea de a le îmbogății mereu și de a recepționa ce este mai valoros la alții, într-o manieră atât de clară încât chiar și acum, când toate acestea au devenit oarecum istorie, moștenirea lor rămâne vie, în conștiința populației cu care sașii au conviețuit întotdeauna pașnic. Prin restaurări și conservări se încearcă refacerea a ceea ce a fost valoros și util, dar resursele financiare limitate obligă la un ritm de lucru extrem de lent și dăunător prin pierderile irecuperabile în urma întârzierilor. Când suprema întrebare a istoriei –a fi sau a nu fi – a fost pusă locuitorilor acestei zone, această etnie a fost găsită în strânsă unire cu ceilalți fii români și maghiari.

BIBLIGRAFIE:

Alexandru Pintelei/ Horst Göbbel, „Wendepunkte in Nordsiebenbürgen”/”Puncte cruciale în Ardealul de Nord”, Verlag Haus der Heimat Nürnberg, Nürnberg, 2004

Benedek Jósef, „Organizarea spațiului rural în zona de influență apropiată a orașului Bistrița”, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2000

Chintăuan Ioan, Prahase Mircea, „Bistrița-Năsăud- Mediul și tradiția”, Editura Supergraph, Cluj-Napoca 2001

Județele patriei, „Bistrița-Năsăud-monografie”, Editura Sport Turism, Bistrița 1979

Walder Engler, Simon Frühm, Dr. Thomas Frühm, „Abschied aus der Geschichte Jaad in Siebenbürgen”, Nürnberg 1990

Wagner Ernst, „Wallemdorf in Nordsiebenbürgen-Festschrift”, Nürnberg, 1978

Wagner Ernst, „Istoria sașilor ardeleni”, Editura Minerva, București, 2000