Obiectivarea Afectiv Emotionala la Copiii Institutionalizati

Obiectivarea afectiv-emoțională la copiii instituționalizați

INTRODUCERE

Lucrarea de licență cu tema „ Obiectivarea afectiv- emoțională la copiii instituționalizați”

își propune să investigheze caracteristicile afectiv- emotionalității la subiecții preadolescenți proveniți din mediul instituționalizat în vederea elaborării unor programe individualizate menite să faciliteze adaptarea și inserția socio-profesională a acestora prin mecanismele de copying.

Lucrarea abordează o temă de mare actualitate și considerăm că este necesar ca acest subiect să fie mai intens investigat în domeniul psihopedagogiei speciale, pentru a contribui la integrarea socio-profesională a copiilor instituționalizați.

Studiile privind numarul copiilor aflați în ingrijirea statului, arată că în anul 2004 erau 82.902 copiii. Această cifră se împarte după cum urmează : 49.929 se află în familii (inclusiv 15.682 la asistenți maternali și 26.927 în familii extinse, pînă la gradul 4 de rudenie); iar 32.579 se află în centre rezidențiale (inclusiv 5.394 în centre de plasament private). („Drepturile copiilor sunt lege”, f.d)

Instituționalizarea se asociază cu o serie de caracteristici ale mediului instituțional, având repercursiuni asupra personalității cât și conduitei copiilor a căror dezvoltare nu se realizează în aceleași condiții ca în cazul copiilor din familii. Efectele instituționalizării se resimt la toate nivelele personalității copilului instituționalizat și în toate domeniile funcționării acesteia: maturizarea afectiv-emoțională, natura imaginii și a respectului de sine, sistem de interese și valori, comportamente manifeste, dezvoltarea cognitivă, formarea conștiinței de sine.

De asemenea, instituționalizarea are efecte importante, severe și de durată asupra copiilor. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atașament corespunzător, însă pe lângă aceasta apar și: întârzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obișnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare și afecțiune. Studiile efectuate în țara noastră vizând efectele instituționalizării au constatat existența unui decalaj al nivelului de dezvoltare generală psiho-motrică și socio-afectivă a copilului din instituțiile de ocrotire, față de copiii crescuți în familii. (Macavei,1989).

REZUMAT

Cercetarea realizată în cadrul lucrării cu titlul ”Obiectivarea afectiv-emoțională la copiii instituționalizați” , a fost una exploratorie-constatativă , motiv pentru care utilitatea instrumentelor psihologice s-a realizat în scop pur științific, nu într-un scop comercial și fără a avea beneficii în acest sens, supunându-se legii 677/ 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, precum și legii numărul 285/2004 pentru modificarea și completarea legii numărul 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Cercetarea a dorit să surprindă problematica afectiv-emotionalității prin prisma anxietății și a frustrării generate de apartenența la mediul instituționalizat pe fondul traumelor preexistente în plan psihologic dar și prin modul particular prin care subiecții instituționalizați reacționează la schimbare.

Cercetarea s-a desfășurat pe un lot de 12 subiecți , preadolescenți proveniți din mediul instituționalizat de la centrele D.G.A.S.P.C sector 5.

Lucrarea a fost realizată folosindu-se diferite surse de informare, cărți și lucrări de specialitate, tratate, precum și site-uri cu informații specifice subiectului lucrării.

În prima parte a lucrării s-a definit conceptul de politici sociale, s-au evidențiat caracteristicile sale privind copilul, s-a vorbit despre protecția socială a copilului, după care s-a definit conceptul de personalitate , s-a evidențiat relația persoană- personaliate și s-au definit modelele de analiză a personalității, cât și afectivitatea ca dimensiune a personalității copilului instituționalizat.

În cea de-a doua parte a lucrării, s-au prezentat scopul și obiectivele cercetarii, etapele acesteia , eșantionul cercetării, metodele de cercetare și chestionarele folosite , cât și dificultățile întâlnite în cadrul acestei cercetării. S-au analizat și interpretat datele rezultate după prelucrarea în programul de statistică și au fost formulate concluziile și recomandările .

La finalul lucrării se regăsește bibliografia parcursă și anexele aferente: prelucrarea datelor cu ajutorul programului de analiză statistică și chestionarele utilizate.

SUMMARY

The research carried out within the framework of the work titled "Objectifying affective-emotional institutionalised children," was an exploratory-constatative, which is why the utility of psychological instruments has been undertaken for purely scientific, not in a commercial and not a benefit in this regard, obeying the law 677/2001 for the protection of individuals with regard to the processing of personal data and on the free movement of such data as well as law number 284/2004 on modification and completion of the law number 8/1996 on copyright and related rights.

The research sought to capture the emotional issues emotionality through the anxiety and frustration generated by membership in the institutional environment amid trauma and psychological preexisting plan but also by the particular way by which subjects reacting to the change in institutionalized.

The research was conducted on a sample of 12 subjects, preadolescenți from institutional environment of the software engineer C sector 5.

The work was carried out using different sources of information, books and specialty papers, treaties, as well as sites with information specific to the subject of the work.

In the first part of the paper defined the concept of social policy, have revealed its features relating to the child, it was talked about on social protection of the child, after which defined the concept of personality, it was revealed the relationship person-personality and have defined models for the analysis of personality and affectivity as a dimension of personality the child institutionalized.

In the second part of the thesis, presented the goals and objectives of the research, its stages, sample research, questionnaires and research methods used and the difficulties encountered in the course of this research. There were analyzed and interpreted data after processing the statistical program and formulated conclusions and recommendations.

At the end of the paper is covered and related annexes bibliography: processing data with statistical analysis and questionnaires.

LISTA TABELELOR ȘI FIGURILOR:

Tabel nr. 1 – Structura lotului în raport de vârstă…………………………………………………..49

Figura nr. 1 – Distribuția lotului în raport de vârstă………………………………………………..50

Tabelul nr. 2 – Structura lotului în raport de gen……………………………………………………50

Figura nr. 2 – Distribuția lotului în raport de gen……………………………………………………51

Tabelul nr. 3 – Componentele anxietății…………………………………………………..56

Figura nr. 3 – Distribuția componentelor anxietății la subiecții investigați…………………58

Tabelul nr 4 – Moduri de analiză a frustrării…………………………………………………………..60

Figura nr. 4 – Distribuția axelor de analiză ale frustrării la subiecții investigați………….61

Tabelul nr. 5 – Caracteristicile reactivității la schimbare subiecții investigați…………….62

Figura nr. 6 – Caracteristicile reactivității la schimbare subiecții investigați……………….64

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. INSTITUȚIONALIZAREA COPILULUI- FORMĂ SPECIFICĂ A PROTECȚIEI COPILUL

1.1. Definirea politicii sociale

1.2. Caracteristicile politicilor sociale privind copilul

1.3. Protecția socială a copilului- forme și dimensiuni

CAPITOLUL II. EMOȚIONALITATEA- DIMENSIUNE INTEGRATOARE A PERSONALITĂȚII UMANE

2.1. Definirea personalității

2.2. Relația pesoană – personalitate

2.3. Modele de analiză ale personalitații umane

2.3.1. Modelul lui Sigmund Freud

2.3.2.Modelul lui H. J. Eysenck

2.3.3. Modelul lui R. B. Cattell

2.3.4. Modelul Big Five

2.4. Afectivitatea – dimensiune a personalității umane

CAPITOLUL III. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Scop, obiectivele și ipoteza cercetarii

3.2. Etapele cercetării

3.3. Structura lotului de cercetare

3.4. Metode de cercetare

3.5. Dificultățile cercetării

CAPITOLUL IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE:

ANEXE

CAPITOLUL I.

INSTITUȚIONALIZAREA COPILULUI- FORMĂ SPECIFICĂ A PROTECȚIEI COPILUL

1.1. Definirea politicii sociale

Pentru a identifica sensul conceptului de ,, politică socială, trebuiesc făcute câteva precizări în legătură cu echivalențele ce pot fi stabilite în limba română pentru termenii „politics” și „policy”, proveniți din limbajul anglo-american și ambii traduși prin „politică”. Fără a menționa multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poate afirma că politics se referă la „ansamblul activităților desfășurate pentru dobândirea și exercitarea puterii, pentru adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală” ; iar policy se referă la „formularea obiectivelor și scopurilor ce orientează activitatea în diferite domenii, precum și a regulilor și mijloacelor utilizate în implementarea deciziilor”. De asemenea, policy este utilizat uneori de vorbitorii limbii engleze atunci când caracterizează opțiuni specifice care nu au nimic de-a face cu politca în sensul descris de politics (Dascălu, 2011).

Politicile sociale reprezintă o parte a politicilor publice, iar acestea cuprind politicile statului în toate domeniile relevante funcționării unei societăți, și anume: politici demografice, politici fiscale, politici economice, politici salariale, politici de urbanizare, politici în domeniul protecției mediului înconjurător.

Definirea politicii sociale se referă la o gamă largă de activități ale statului al căror obiectiv esențial este bunăstarea cetățenilor. Rolul statului se explică prin amplificarea și diversificarea funcțiilor acestuia atât din punct de vedere al transferurilor de venituri, cât și serviciilor sociale sau a reglementării unor activități (Dascălu, 2011).

De asemenea, și Pop (2002) afirmă că termenul de politici sociale face referire la activitățiile sau acțiunile desfășurate de către sau prin intermediul statutului (instituții, programe, proiecte, legislație) care au ca obiectiv promovarea sau influențarea bunăstării individului, familie sau comunității într-o societate, ca și a bunăstării societății în ansamblul ei.

Politica socială reprezintă intervenția statului în structura proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivități, în scopul modificării lor într-o direcție care este considerată a fi dezirabilă. De asemenea, se încearcă, prin mecanisme proprii de redistribuire și distribuire a

resurselor existente în comunitate, realizarea unei bunăstări colective. Conceptul de bunăstarea colectivă, se referă la asigurarea întregii colectivități cu bunurile și serviciile necesare realizării unui stil de viață considerat normal (Zamfir et al., 1995).

Pop (2002, abud. Stone, 1988) a introdus trei dimensiuni pentru a caracteriza redistribuirea bunăstării, și anume:

beneficiarii unui program sau ajutor

ajutorul ce este acordat beneficiarilor

procesul de acordare a ajutorului

Politicile sociale pot lua mai multe forme, astfel clasificarea acestora se realizează pe baza a două criterii: primul criteriu vizează caracterul performant al soluției, prin care se înțelege cunoașterea soluției de către emitentul politicii și totodată, acesta rezultă două cazuri, și anume: cel al politicilor structurate ( autoritatea publică vine cu soluția sau cu un ansamblu de soluții și o aplică ea însăși în sens descendent, prin atributul autorității sale; și cel al politiciloealizarea unei bunăstări colective. Conceptul de bunăstarea colectivă, se referă la asigurarea întregii colectivități cu bunurile și serviciile necesare realizării unui stil de viață considerat normal (Zamfir et al., 1995).

Pop (2002, abud. Stone, 1988) a introdus trei dimensiuni pentru a caracteriza redistribuirea bunăstării, și anume:

beneficiarii unui program sau ajutor

ajutorul ce este acordat beneficiarilor

procesul de acordare a ajutorului

Politicile sociale pot lua mai multe forme, astfel clasificarea acestora se realizează pe baza a două criterii: primul criteriu vizează caracterul performant al soluției, prin care se înțelege cunoașterea soluției de către emitentul politicii și totodată, acesta rezultă două cazuri, și anume: cel al politicilor structurate ( autoritatea publică vine cu soluția sau cu un ansamblu de soluții și o aplică ea însăși în sens descendent, prin atributul autorității sale; și cel al politicilor nestructurate, în care , politicile sociale executive nu au soluția , însă oferă o circumscriere a problemei de rezolvat sau a unei arii de preocupări și de asemenea, invită pertenerii sociali sa vină cu soluții ce vor fi finanțate pe bază de proiect. Cel de al doilea criteriu se referă la numărul de măsuri luate prin intermediul politicii publice, și aici sunt prezente două cazuri, și anume: varianta individuală a măsurii și cea multiplă (Neamțu, 2011).

Pentru implementarea unei politici sociale sunt indentificate două modele, și anume: modelul actorului rațional și modelul incremental (Neamțu, 2011)

Modelul actorului rațional presupune că ființa umană este o persoană rațională și conștientă de propriile sale scopuri și care ia deciziile în funcție de un criteriu al unității maximale, pe baza calculului rece (Neamțu, 2011). Conform acestui model, oamenii care sunt înzestrați cu o cunoaștere a propriilor țeluri, urmăresc atingerea acestora în manieră optimă iar atunci când o persoană este pusă într-o situație de decizie, va căuta să-și descopere obiectivele, să le formuleze cât mai clar și să evalueze alternativele date , să ia decizia cea mai potrivită cu propriile alternative și să evalueze rezultatele acțiunii sale. (Smith & May, 1980).

Modelul incremental al deciziei a fost realizat de Charles Lindblom (1993) și pornește de la ideea că deciziile asupra politicilor publice se caracterizează în chip hotărâtor prin negociere sau compromis între cei implicați în procesul decizional.

În literatura de specialitate sunt prezentate 4 tipuri de politici sociale, și anume: politici substantivale, politici procedurale, politici simbolice și politici materiale.

Politicile substantivale se exprimă prin intervenția directă a guvernului,fiind decident și actor al propriilor decizii cum ar fi investiții în infrastructura și acordarea de ajutoare sociale. Spre deosebire de cele substantivale,politicile procedurale se referă la creerea și adaptarea unui cadru normativ adecvat desfășurării unor tipuri de activități specifice,iar guvernul stabilește cine , cum și când urmează să facă ceva (Neamțu, 2011).

Politicile simbolice răspund necesității promovării unor valori sociale importante, cum ar fi pacea, recunoașterea meritelor unei personalități sau a unui grup social, patriotismul, iar din punct de vedere material prezintă un impact minor asupra cetățenilor însă din punct de vedere psihologic acesta este deosebit de important. Exemple de politici simbolice ar fi: dreptul la învățătură la limba maternă, dezvelirea bustului a unui conducător, scrierea numelui străzilor și în limba maternă în unele orașe din Transilvania (Neamțu, 2011).

Politicile materiale fie acordă cetățenilor anumite categori de bunuri, fie se traduc în noi categorii de taxe și impozite pe anumite categorii de venituri sau activități, de exemplu, poate fi instituirea a fondurilor speciale, cum ar fi: pentru sănătate și copii orfani (Neamțu, 2011).

„Politica socială nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar acele puncte ale acestuia pe care actorii politici consideră că trebuie sa le modifice față de starea lor rezultată din mecanismele complexe, spontane ale genezei vieții sociale.” (Zamfir et al., 1995, p.22).

Astfel, politica socială poate cuprinde o gamă mai mare sau mai redusă de obiective sociale, printre care enumerăm următoarele tipuri (Zamfir et al., 1995):

promovarea unor bunuri publice: sănătate, cultură, educație, știința, apărare, securitate.

protecția sau securitatea socială a segmentelor populației aflată în dificultate. Aceasta urmărește două componente diferite: sistemul asigurărilor sociale și sistemul asistenței sociale.

dezvoltarea socială- odată ajunsă la acest nivel,politica socială formulează obiective de asigurare a unor condiții sociale, global importante pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a științei și culturii, a sistemului de educație, de difuzare a culturii, de promovare a familiei și a îngrijirii copilului, de creștere a solidarității sociale și a spiritului de colaborare internațional, a responsabilității umane etc.

De asemenea, obiectivele sociale vizează protecția socială.

Protecția socială a devenit obiectiv central al politicii sociale și desemnează ansamblul de instituții și de mecanisme, bazate pe ideea unei solidarități naționale, care garantează resursele/veniturile indivizilor aflați în anumite circumstanțe deosebite (accidente de muncă, șomaj, maternitate, boală, familii numeroase, pensionare, bătrânețe etc.). Ea cuprinde mai multe componente, și anume: protecția consumatorului, protecția șomerilor, protecția concurenților, protecția handicapaților, protecția copilului și a tineretului (Dascălu, 2011).

1.2. Caracteristicile politicilor sociale privind copilul

Politicile sociale pentru protecția copilului se referă la totalitatea inițiativelor, activităților, proiectelor și programelor structurate dezvoltate de către stat, orientate sistematic către modificarea situației copilului în vederea creării unei bunăstări corespunzătoare pentru aceștia. De asemenea politica socială privind copilul nu poate fi desprinsă de politica socială globală, avându-se în vedere că mecanismele de distribuire, cât și cele de redistribuire a resurselor existente într-un domeniu sectorial pentru obținerea bunăstării acelui sector depind de resursele colectivității existente la un moment dat (Pop, 2002).

În orice societate, copilul a fost și trebuie să fie o prioritate națională. El nu poate fi privit ca unul dintre multe alte grupuri în nevoie, precum șomerii, delicvenții, prostituatele etc. , ci necesită o atenție specială sporită datorită faptului că, de condițiile dezvoltării tinerei generații depinde viitorul unei comunități. De asemenea, copilul apare ca o resursă umană a viitorului, iar bunăstarea societății depinde de gradul de educație și profilul social-moral al copiilor și tinerilor, de starea sănătății lor, cât și de posibilitățile lor reale de integrare într-o societate modernă. Putem adăuga faptul că copilul, prin capacitățile lui nu se poate conforma regulii generale admise de societatea modernă că fiecare membru al ei trebuie să facă eforturi proprii pentru a-și asigura condiții normale de viață și nu-și poate asigura prin efort propriu condițiile necesare de viață, de aceea pe o perioadă de timp, el este dependent de familie, de cei din jurul său, de colectivitate (Pop, 2002).

Pentru ca, o politică socială să fie eficientă de sprijin pentru copil, cât și pentru familie, trebuie să pornească de la o înțelegere clară a necesităților acestora. Lipsa unor condiții socio-economice și culturale de viață care blochează satisfacerea lor normală duce la frustrări succesive, la dificultăți care nu sunt soluționate la timp, transformă familia normală într-una vulnerabilă rezultând situații de risc. „Riscul se transferă automat asupra copilului, având în vedere statutul lui aparte în familie, ca persoană care trebuie ocrotită, deoarece el nu se poate proteja singur” (Pop, 2002).

De asemenea, în țările Europei Centrale, cât și Orientale, s-au identificat o serie de vulnerabilități care nu pot conduce la atingerea standardelor de calitate în domeniul protecției sociale ale copilului, printre care enumerăm (Urea, 2010) :

zonele geografice dezavantajate de sărăcie produc serii de pupulații vulnerabile la capitolul protecție socială;

rata crescută de mortalitate infantilă nu crează condiții suficiente și garanții certe referitoare la satisfacerea exigențelor asigurării calității vieții;

creșterea indicilor referitoare la comportamentele cu consum de risc (alcool, tutun, droguri) determină scăderea calității protecției și creșterea costurilor acesteia;

manifestarea unor maladii legate de sărăcie (exemplu tuberculoza) afectează calitatea protecției pe termen mediu și lung a populației tinere;

degradarea patrimoniului natural are consecințe pe termen lung asupra sănătății copiilor

rata crescută a comportamentelor cu risc criminogen, violent, în rândul copiilor și tinerilor, generează efecte de creștere sensibilă a costurilor destinate asigurării calității educației și protecției acestora;

abandonul școlar și cel familial reduc șansele de acces la o educație de calitate și la o protecție socială pe măsură;

șomajul relativ crescut în rândul tinerilor de vârsta 18-24 de ani afectează standardele de valorificare a potențialului creativ, profesional și social, a calității protecției populațiilor vulnerabile;

creșterea populației de vârstă mai ridicată (60 ani) prezintă indici de risc mai ridicați, diminuează șansele de asigurare a echilibrului social al populației tinere și, în cosecință, creează dificultatea menținerii standardelor de calitate în protecție;

În ceea ce privește fundamentele managementului calității în domeniul protecției sociale a copilului, sunt evidențiate trei paradigme în sistemele de protecție, și anume: modelul politicilor entropice, modelul politicilor stimulative și modelul politicilor integratoare, comprehensive.

Astfel, Urea (2010, apud. Neacșu, 2002) evidențiază caracteristicile modelelor politicilor în domeniul calității protecției sociale a copilului:

Modelul entropic reprezintă sistemul parametrilor sau indicatorilor la nivelul instituțiilor responsabile dominat orientat spre a pune în ordine, a crea restructurări și optimizări din mers, a regla conduitele rezistente la schimbarea ierarhiei, a crea anumite standarde.

De asemenea, modificarea stării entropice a sistemului calității are la bază conceptul de standarde minime, ce are ca principii:

calitatea nu reprezintă un rezultat întâmplător, ci efectul unui proces managerial inteligent;

calitatea trebuie să devină preocuparea fiecărui factor implicat în protecție;

calitatea trebuie proiectată și gândită de la primele inițiative acționale în domeniu;

calitatea reprezintă rezultatul unui sistem de activități de ameliorare continuă și se atinge prin comunicare, cooperare, evaluare a valorii de formare sau protecție;

Modelul politicilor stimulative descentralizate se află în sistemele care prezintă autonomie managerială, decizională și financiară. Acest model are ca avantaje, posibilitatea de transfer, delegarea a responsabilității, de control prin autoreglare, conduită opțională pentru agenții protecției, de creștere a șanselor de atragere de fonduri, de alternative deschise, de facilitare a inițiativei private.

Modelul politicilor integratoare, comprehensive prezintă o serie de dominante:

echilibrul raportului dintre central și local;

controlul autonomiei instituțiilor angajate;

roluri ale statului bine definite, stabilite și respectate;

facalizări pe acțiunile coerente de evaluare, acreditare și certificare;

dezvoltarea progresivă a culturii organizaționale specifice protecției;

valorile relevante ale managementului;

reducerea rezistenței mentalului public la reforma reală în cantitatea serviciilor publice și la promovarea calității totale în sistemele sociale;

valorile relevante ale managementului strategic;

accente pe stagiile de formare managerială.

În cazul acestor modele ale politicilor în domeniul calității protecției sociale a copilului, conceptul de gestiune totală a calității, ocupă un loc central și are următoarele caracteristici (Urea, 2010):

responsabilizarea individuală a fiecărui agent participant la diagnoza și asigurarea calității;

îmbunătățirea continuă a proceselor de dezvoltare a serviciilor de protecție;

dezvoltarea muncii în echipă;

orientarea puternică pe copil (client);

asigurarea calității proceselor de dezvoltare practicate eficienr în țară;

consolidarea personalizării și individualizării programelor și măsurilor concrete, cu repere în satisfacerea standardelor de calitate specifică furnizate de serviciile din domeniul protecției sociale;

rezolvarea problemelor calității prin sisteme democratice, legislative, de negociere eficientă în domeniul protecției sociale a copilului.

Referitor la politicile privind managementul calității, identificăm două concepte centrale ale lor, și anume: managementul total al calității și managementul calității.

Managementul total al calității este un sistem de management al calității care plasează gradul de satisfacție personală a clienților, respectiv beneficiarilor, în centrul tuturor eforturilor unei organizații sau al unei întreprinderi. Iar managementul calității reprezintă ansamblul tuturor măsurilor luate de întreprinzător pentru a controla și asigura calitatea produselor sale, a prestațiilor de servicii pe care le oferă , cât și a produselor de muncă (Urea, 2010).

De asemenea, managementul calității se măsoară cu ajutorul a două procedee, și anume: benchmarking și balanced scorecard (Urea, 2010).

Urea (2010) definește benchmarking ca fiind un procedeu prin care sunt comparate produsele sau prestațiile de servicii propuse de diferiți ofertanți și astfel sunt identificate devierile de prestații în raport cu alți întreprinzători și sunt identificate metodele și procedurile acționale mai bune. Iar balanced scorecard ca fiind o procedură care pune în corelație diferiți parametri. Parametrii pot să se refere la o multitudine de aspecte, și anume: durata medie de instituționalizare a beneficiarilor, costul de instituționalizare pe zi, coeficientul de încadrare cu personal calificat, gradul de ocupare a instituției.

Analiza calității managementului calității și indicatoriilor este orientată de procedeele de măsurare a managementului protecției sociale, din cel puțin patru perspective, și anume (Urea, 2010):

pragmatic – funcțională (focalizată pe determinarea eficienței proceselor de asistență și de formare educațională);

axiologic – morală (este văzută în raport cu satisfaceeea comportamentală a tablei de valori sociale și morale publice pentru toți actorii sociali implicați);

psihoemoțional – motivațională (orientativă pentru starea de bine, de confort și de satisfacție declarate de către subiectul aflat în situație de risc);

pedagogic – dezvoltată, definită prin efectul pozitiv al intervențiilor de asistență și protecție, materializat în progresele în dezvoltarea copilului);

„Protecția socială poate să aibă în vedere satisfacerea unor nevoi colective care nu se pot realiza prin efort propriu prin intermediul pieței liberale – sprijinirea sistemului de educație pentru toți, promovarea culturii etc.”(Urea, 2010, p. 186)

În ceea ce privește specificul protecției sociale în școală, scopul fundamental constă în identificarea barierilor ce survin în calea procesului de învățare , cât și îndepărtarea lor. Astfel, la nivelul școlii, asistența socială prezintă următoarele obiective: furnizarea de servicii pentru elevii și familiile lor, furnizarea de servicii pentru personalul educativ al școlii, furnizarea de servicii pentru personalul noneducativ al școlii, furnizarea de servicii pentru comunitate și realizarea unor sarcinii administrative și profesionale specifice (Urea, 2010).

Servicii de asistență socială școlară oferite elevului și familiei – sunt identificați de timpuriu elevii cu risc de inadaptare școlară. Elementele care ajută la identificarea acestor elevi sunt date de conduita pe care aceștia o au în mediul școlar (ex. dorința de manifestare și afirmare în plan social a personalității) și de performanțele obținute la deprinderile academice de bază: scris – cititul și calculul. Formele cele mai importante de asistență socială școlară sunt consilierea elevilor și părinților care pornește de la premisa construirii unei relații între asistentul social și beneficiar bazate pe încredere, îndrumare, sfătuire, sugestii menite a satisface trebuințele elevului și de a diminua riscul de eșec școlar; și crearea unei rețele de sociabilitate și simulare a participării elevului la ethos-ul școlii prin stimularea de relații de prietenie dintre elevii mai mari și cei mici sau prin crearea de oportunități pentru dezvotarea relațiilor dintre elevi (Urea, 2010).

Servicile oferite personalului educativ se referă la informarea profesorilor cu privire la caracteristicile mediului familial al elevului, oferirea de informații despre un anumit elev în scopul ameliorării relației profesor-elev, caracteristicile socioculturale ale cartierului din care provine și ale influențelor culturale asupra vieții acestuia, schimbul de informații cu memibrii personalului didactic asupra climatului psihosocial dintr-o clasă și asupra posibilităților de ameliorare, astfel încât să se susțină motivația petru studiu a elevilor, evaluarea la intervale regulate, alături de psiholog, medic, a progresului unor elevi (Urea, 2010).

Servicile oferite personalului noneducativ al școlii se referă la sistemul de colaborare cu medicul, administratorul, logopedul, consilierul de orientare școlară și profesională, bibliotecarul, laborantul, personalul de întreținere etc. (Urea, 2010).

Servicile oferite pentru comunitate sunt create în ideea de a servi direct nevoilor comunității locale prin prevenirea delicvenței și a fenomenelor sociale disfuncționale (toxicomanie, alcoolism, conduite violente); participarea la o serie de campanii naționale sau locale privind sănătatea în comunitate, promovarea unor servicii; antrenarea elevilor în activități de voluntariat în favoarea persoanelor cu nevoi (Urea, 2010).

1.3. Protecția socială a copilului- forme și dimensiuni

Sistemul de protecție a copilului este definit ca fiind ,,ansamblu de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență medicală, educație și locuință” (Thoburn, 1988, apud Roth, 2000, p. 70). De asemenea, Thoburn (1988) realizează o definire mai largă a conceptului, și anume cea de „acordare de servicii acelor copii care nu pot atinge sau este puțin probabil să atingă, în lipsa unor servicii specializate, standardele acceptabile de sănătate, de calitate a vieții și de dezvoltare”(apud. Roth, 2000, p. 70).

O altă definție a sistemului de protecție a copilului este propusă de Herczog (1997) și prezintă două acepțiuni: în sens larg – asigurarea bunăstării copilului se referă la „întregul evantai de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educația și ocrotirea tuturor copiilor”, iar în sens restrâns – protecția copilului apare ca „ o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflați în situații speciale de dificultate, fiind expuși unor condiții de creștere care le pun ăn pericol sănătatea fizică sau psihică”.

Sistemele de protecție a copilului se adresează, următoarelor categorii de copii: copii abandonați temporar sau definitiv în instituții de protecție socială, copii aflați în adopție, plasament familial sau plasament într-o familie substitutivă, copii supuși abuzului, copii care necesită ocrotire specială din cauza unor boli cronice sau care prezintă diferite deficiențe (fizice, senzoriale, de intelect), copii care provin din familii cu situație materială precară, copii aparținând unor comunități sau minorități marginalizate, copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, copii victime ale calamităților naturale, războaielor, copii orfani de unul sau ambii părinți.

Giovannoni (1987) identifică două roluri fundamentale ale sistemului de protecție a copilului, și anume: aigurarea unor servicii primare și directe, pentru copiii aflați în dificultate și influențarea politicilor sociale, pentru îmbunătățirea situației unor categorii extinse de copii.

De asemenea, se pot distinge mai multe forme de protecție socială, și anume (Zamfir, 1995):

suport material universal pentru familiile cu copii (alocațiile pentru copii, reduceri de impozite, gratuități de diferite tipuri, asigurarea unui nivel decent de viață – locuință, hrană, securitate etc.)

educație gratuită și suport pentru participarea școlară (manuale, gratuite, burse etc.)

protecția socială pentru copiii cu nevoi speciale (copii cu handicap fizic sau mintal, minori delicvenți)

asistență sanitară gratuită

Organele prin intermediul cărora se realizează protecția copilului aflat în dificultate sunt (Neamțu, 2003):

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopția – a fost înființată prin Ordonanța de urgență nr. 12 din 26 ianuarie 2001 și reprezintă un organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului și sub directa coordonare a ministerului pentru coordonarea Secretariatului general al Guvernului. Organizarea și funcționarea acesteia a fost reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 216 din ianuarie 2001

Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr 12/2001, Autoritatea îndepliniște următoarele funcții:

de strategie, prin această funcție se asigură fundamentarea, elaborarea și aplicarea strategiei cât și a programelor de reformă în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopției . Art. 3 din Hotărârea nr. 216/2001 dezvoltă atribuțiile pe care le are Autoritatea în exercitarea acestei funcții:

elaborează studii și prognoze pentru evaluarea sistemului național de protecție a copilului și al adopției pentru fundamentarea strategiei de reformă în aceste domenii, cât și pentru evaluarea impactului prinvind aplicarea obiectivelor strategice

fundamentează și elaborează strategia națională de reformă a sistemului de protecție a copilului și al adopției, cu respectarea convențiilor internaționale la care România este parte, și o supune spre aprobare Guvernului;

elaborează și fundamentează programe de interes național în domeniul protecției copilului și al adopției și le supune spre aprobare Guvernului;

promovează și sprijină formarea inițială și permanentă a specialiștilor care acționează în domeniul protecției copilului și al adopției;

de reglementare, prin această funcție se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor și programelor . Art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001 prevede următoarele atribuții principale:

elaborează proiecte de acte normative în domeniul protecției copilului și al adopției, în vederea realizării obiectivelor reformei sistemului național de protecție a copilului și al adopției;

elaborează norme, metodologii și standarde pentru funcționarea serviciilor și a instituțiilor care asigură promovarea și respectarea drepturilor copilului îngrijirea și protecția copiilor aflați în dificultate și a celor cu handicap, precum și a celor care desfășoară activități în domeniul adopției;

elaborează regulamente, cadre orientative și ghiduri metodologice pentru organizarea și funcționarea tuturor serviciilor și a instituțiilor care asigură îngrijirea și protecția drepturilor copilului, precum și a celor care desfășoară activități în domeniul adopției;

avizează proiecte de acte normative care au ca obiect reglementarea unor aspecte legate de domeniul propriu de activitate;

stabilește indicatorii de performanță pentru programele de interes național care aprogă prin ordinea secretarului de stat

de administrare – prin care se asigura gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosință, după caz, precum și a serviciilor publice din domeniul protecției drepturilor copilului inclusiv prin adopție, în acest sens Autoritatea are, potrivit Art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001, următoarele atribuții:

gestionează bunurile proprietate publică și privată a statului, pe care le are în administrare sau în folosință, după caz;

gestionează fondurile alocatre pentru finanțarea programelor de interes național din domeniul protecției copilului și a adopției;

finanțează sau după caz confinațează proiecte în cadrul programelor de interes național în domeniul protecției copilului și a adopției;

proiecteză și aplică sistemul de monitorizare pentru estimarea necesarului de finanțare a serviciilor și a instituțiilor de protecția copilului, inclusiv prin adopției, precum și pentru revizuirea aplicării standardelor de funționare a acestora;

fundamentează și propune adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea finanțării adecvate a instituțiilor și a serviciilor de protecției a copilului, inclusiv prin adopție

gestionează baza de date constituită la nivelul sistemului național de protecție a copilului, inclusiv prin adopției

de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român reprezentarea pe plan intern și extern. În vederea îndeplinirii acestie funții, Art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001 enumeră următoarele atribuții ale autorității:

desfășoară și dezvoltă relații de colaborare și cooperare internațională în domeniul adopției;

negociază și încheie colaborării în domeniul propriu de activitate cu organismele interne și interanționale;

reprezintă statul în raporturile cu instanțele judecătorești, a Comitetului Român pentru Adopție;

de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor de domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum și al activităților instituților și organismelor care își desfășără activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa. Art. 7 din Hotărărea Guvernului nr. 216/2001 prevede următoarele coordonate ale îndeplinirii acestei funții de către Autoritate:

monitorizează și asigură respectarea principiilor și a normelor stabilite prin Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, precum și prin celelalte covenții internaționale din domeniul său de activitate la care România este parte;

centralizează și sintetizează informațiile referitoare la aspectele menționate mai sus, elaborează și prezintă rapoarte, conform Art. 44, pct. 1 din Convenția cu prinvire la drpturile copilului;

monitorizează și controlează activitățile de aplicare a strategiei naționale de reformă a sistemului de protecție a copilului, inclusiv prin adopției;

monitorizează și controlează respectarea standardelor minime pentru organizarea și funcționarea sistemului de servicii și instituții care asigură promovarea și respectarea drepturilor copilului, îngrijirea copiilor aflați în dificultate și a celor cu handicap precum și în ceea ce privește adopția;

asigură îndrumarea și controlul activităților specifice domeniului său de activare și proupune intituților competente stabilirea răspunderii disciplinare, materiale, contravenționale sau penale, după caz, a persoanelor vinovate de desăvârșirea abaterilor constante;

propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminet sănătatea dezvoltarei fizică ori psihică a copilului și retragerea autorizației de funcționare a persoanelor juridice resoponsabile

acționează pentru prevenirea sau după caz înlăturarea efectelor oricăror acte sau fapte care încalcă principiile și normele convențiilor internaționale la care Romania este parte, în domeniul dreputurilor copilului și al adopției

monitorizează informațiile privind finanțarea instituțiilor care asigură îngrijirea și protecția drepturilor copilului și care își desfășoară activitatea în domeniul adoplției, indicatorii de eficiență ale acestora, precum și modul de cheltuire a resurselor fincaniciare alocate acestor servicii și instituții;

de asigurare a activității executive și de secretariat a Comitetului Român pentru Adopție, secretarul de stat fiind și președintele acestui organism

Comisia pentru protecția copilului – organizată inițial în temeiul prevederilor

ordonanței de urgență a Guvernunlui nr 26/ 1997 privind protecția copilului în dificultate și reorganizată, ulterior prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123 in 8 octombrie 2001( Monitorul Oficial al României 2001), reprezintă un organ de specialitate al Consiliului Județean respectiv al Consiliior Locale ale sectoarelor municipiului București care desfășoară o activitate decizională la nivelul administrației publice locale, în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, inclusiv prin adopție.Comisia este alcătuită, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 123 /2001, din 11 persoane, iar principalele atribuții ale acesteia sunt enumerate de art. 18 alin. 1 și art. 38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997:

verificarea și reevaluarea, cel puțin o dată la 3 luni, a împrejurărilor legate de încredințarea sau plasamentul copilului, pe baza raportelor și a propunerilor prezentate de serviciul public specializate sau, după caz de organismul privat organizat;

revocarea sau înlocuirea măsurii pentru protecția copilului, stabilită anterior, atunci când s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurii;

încredințarea sau darea în plasamnet a copilului unei alte familii sau persoane, serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat, dacă interesul superior al copilului o impune;

sesizarea instanței de judecată, dacă împrejurările care au determinat decăderea din drepturile părintești au încetat să existe;

evaluarea, pe o perioadă de probă de cel puțin 3 luni, a părinților firești în cazul revenirii copilului în mediul său familiar

exercitarea controlului asupra activității desfășurate de organismele private autorizate pe teritoriul județului cu posibilitatea de a solicita instanței judecătorești dizolvarea acelora care desfășoară o activitate ilicită, contrară bunurilor moravurilor sau ordinii publice;

Comisia pentru protecția copilului este obligată să soluționeze cauza în termen de 15 zile de la data sesizării. Hotărârea luată de comiesie este executorie și se comunică din oficiu, în termen de 5 zile de la data ședinței, părinților firești ai copilului, persoanei, familiei, serviciului public specializat sau organismului privat autorizat căruia i s-a autorizat sau dat în plasament copilul precum și copilului dacă are împlinită vârsta de 10 ani, Direcției de Muncă și Solidaritate Socială, organelor financiare, dacă s-a stabilit plata unei contribuții de către părinții firești ai copilului.

Hotărârea Comisie pentru protecția copilului poate fi atacată în condițiile dreptului comun, la instanța judecătorească.

Serviciul public specializat pentru protecția copilului – acesta a fost înființat prin hotărâre a Consiliului Județean, respectiv a Consiliului Local al sectorului municipiului București și funcționează ca o instituței publică de interes local, cu personalitate juridică. Activitatea sa este coordonată de secretarul Consiliului Județean, respectiv al secretarului Consiliului local al sectorului municipiului București Potrivit Art. 6, alin. 2, Art. 17 și Art. 22, alin. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, serviciul public specializat căruia i s-a încredințat sau dat în plasament un minor, are următoarele atribuții:

propune Comisiei pentru protecția copilului, Măsuri de protecție a copilului aflat în dificultate și asigură aplicarea acestora;

asigură lucrările de secretariat ale Comisiei pentru protecția copilului;

identifică persoane sau familii apte să primească în încredințare sau în plasament un copil, cu prioritate dintre rudele copilului până la gradul IV inclusiv;

determină opinia copilului cu discernîmânt referitoare la măsura incredințării sau plasamntului acestuia la o anumită persoană sau familie și o aduce la cunoștiința Comisiei pentru protecția copilului;

asigură asistență și sprijin persoanei sau familiei atât înainte cât și pe perioada încredințării sau plasamentului copilului;

oferă asistență și spijin părinților firești, pentru a pregătii în mediul său familiar;

asigură spații speciale în cadrul sau în afara centrelor de plasament pentru realizarea în bune condiții a legăturilor personale dintre copil și părinții săi firești;

supraveghează pe toată durata măsurii, persoana sau familia căreia i-a fost încredințat sau dat în plasament un copil, precum și pe părinții firești, în situația în care a revenit în mediul său familial;

prezintă trimestrial sau la cerere, rapoarte și propuneri Comisiei pentru protecția copilului cu privire șa atribuțiile care îi revin pe baza legii

În 20 noiembrie 1989 s-a adoptat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, România a aprobat Convenția pe 28 septembrie 1990 prin legea nr.18/1990, însă au trecut 14 ani până la elaborarea Legii nr. 272/2004 privin protecția și promovarea drepturilor copilului (ION, 2002).

„Copilul, în calitatea sa de ființă umană, este titularul drepturilor fundamentale garantate de Constituția României, și de actele internaționale la care statul român este parte. Legea cu privire la protecția și promovarea dreputurilor copilului consacră numai aspectele particulare rezultate din situația specială a copilului, determinată de vârsta sa fragedă” (Tomescu, 2005, p.213)

Legea nr.273/2004 asigură copilului următoarele drepturi ” (Tomescu, 2005) :

dreptul la identitate;

dreptul la relații personale cu familia sa;

dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice, a vieții intime, private și de familie;

dreptul la libertate de exprimare;

dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește;

libertatea de gțndire, de conștiință și de religie;

libertatea de asociere în structuri formale și informale și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege;

dreptul la identitate al copilului aparținând unei minorități;

dreptul la respectarea individualității și personalității;

dreptul la sănătate;

dreptul copilului la un nivel de trau care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială;

dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale;

drepturile speciale ale copiilor cu handicap;

dreptul la educație;

dreptul la odihnă și vacanță;

Legea 272/2004 privind privind protecția și promovarea drepturilor copilului aduce modificări în ceea ce privește capacitatea minorului, asigurând (Tomescu, 2005):

dreptul copilului capabil de discernămând de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește;

dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale

Astfel, drepturile copilului pot fii grupate în trei categorii mari, și anume: drepturile de protecție, drepturile de dezvoltare și drepturile de participare (ION, 2002).

Drepturile de protecție fac referire la protecția împotriva tuturor formelor de abuz și neglijare, au un caracter protectiv pentru copil deoarece ei trebuiesc protejați împotriva situațiilor care pun în risc integritatea lor personală (ION, 2002).

Drepturile de dezvoltare fac referire la disponibilitatea și accesul copilului la servicii medicale, educație, de asistență socială și de joacă și de asemenea trebuie să le asigure copiilor satisfacerea nevoilor de bază pentru o dezvoltare optimă (ION, 2002).

Drepturile de participare fac referire la faptul că copilul ar trebui implicat în deciziile care îl privesc și trebuie dat posibilitatea de a-și spune propria părere (ION, 2002).

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului evidențiază principiile care guvernează protecția copilului în România., astfel articolul 6 al acestei legi impune:

respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului ;

egalitatea șanselor și nediscriminarea ;

respectarea demnității copilului ;

asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil ;

ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate ;

asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului ; în situația luării unei măsuri de protecție, trebuie să se țină cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică ;

asigurarea protecției copilului împotriva abuzului și exploatării ;

responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești ;

primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului ;

descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și multidisciplinară, parteneriatul dintre instituțiile politice și organismele private autorizate furnizatoare de servicii ;

celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil ;

interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din acest domeniu.

Serviciile de protecție socială sunt prevăzute de Art. 108-110 din Legea 272/2004 și se referă la (Neamțu, 2011):

serviciile de zi – asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului si ale părinților săi pentru depășirea situaților ce ar putea determina separarea copilului de familia sa.

serviciile de tip familial – se asigură la domiciliul persoanei fizice sau al familiei creșterea și îngrijirea copilului separat temporar sau definitiv de părinții săi, ca umare a stabilirii măsurii plasamentului.

serviciile de tip rezidențial – se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat temporat sau definitiv de părinții săi, ca umare a măsurii plasamentului.

Art. 55 din Legea nr. 272/2004 enumeră măsurile de protecție specială ale copilului aflat în dificultate:

plasamentul la o persoană, o familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial;

plasamentul în regim de urgență;

supravegherea specializată.

În cazul în care este identificat un copil aflat în dificulate, mai exact un copil ai cărui părinți sunt decedați, decăzuți din drepturile părintești, necunoscuți, declarați dispăruți, sau un copil pentru care instanța de judecată nu a dispus încredințarea unei persoane sau a fost declarat abandonat pe cale judecătorească, în condițiile legii, Comisia pentru protecția copilului are dreptul de a lua una dintre măsurile de protecție. (Lupșan, 2003).

Plasamentul copilului este o măsură de protecție specială cu caracter temporar și care poate fi dispusă, la o persoană sau o familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial, pentru un copil aflat temporar sau definitiv fără ocrotirea părinților săi (Neamțu, 2011). Potrivit conținutului din Art. 58- 63 raportat la Art. 56 din Legea 272/2004, această măsură de protecție are în vedere anumite categorii de copii, și anume:

copilul ai cărui părinți sunt decedați, decăzuți din drepturile părintești sau sunt puși sub interdicție, necunoscuți, declarați judecătorește morți sau dispăruți și nu a putut fi instituită tutela;

copilul abuzat sau neglijat;

copilul care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

copilul abandonat în unități sanitare;

copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.

De asemenea, autoritatea care instituie măsura plasamentului, în funcție de acordul părinților sau de alte criterii, este, după caz, Comisia pentru Protecția Copilului sau instanța de judecată. Comisia pentru Protecția Copilului instituie măsura de protecție atunci când există acordul părinților și privește copilul care nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora sau copilul care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal. Iar instanța de judecată instituie măsura de protecție atunci când nu există acordul părinților, sau, după caz, al unuia dintre părinți pentru instituirea acestei măsuri, iar copilul nu poate fi lăsat în grija lor din motive neimputabile sau a săvârșit o faptă penală și pentru care nu răspunde penal ; sau atunci când copilul este abuzat, neglijat, abandonat de către mamă în unități sanitare ( Neamțu, 2011).

Plasamentul în regim de urgență reprezintă acea măsură de protecție specială cu caracter temporar care se stabilește în situația în care copilul este abuzat sau neglijat, precum și atunci când copilul este găsit sau abandonat în unități sanitare (Neamțu, 2011). Potrivit conținutului Art. 64, alin. 1 din Legea 272/2004, rezultă că această măsură de protecție are în vedere categoriile de copii: copilul abuzat, copilul neglijat, copilul găsit sau abandonat în unități sanitare.

În funcție de existența sau inexistența opoziției la data identificării unui copil neglijat, găsit, abandonat sau abuzat, măsura plasamentului în regim de urgență este instituită de directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sau de instanța judecătorească (tribunalul) (Neamțu, 2011).

Supravegherea specializată „ reprezintă acea măsură de protecție specială care constă în menținerea în familie a copilului care a săvârșit o faptă penală, dar care nu răspunde penal, sub condiția respectării unor obligații expres prevăzute de lege” (Neamțu, 2011, p. 893). Potrivit Art. 81, alin. 1 din Legea 272/2004, obligațiile pe care copilul trebuie să le îndeplinească pe durata măsurii supravegherii specializate sunt: consilierea sau psihoterapia, frecventarea cursurilor școlare, urmarea unor tratamente medicale, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, interzicerea legăturilor cu anumite persoane sau frecventării anumitor locuri.

Autoritatea care instituie această măsură de protecție specială este Comisia pentru Protecția Copilului, dacă există acordul părinților sau al reprezentantului legal al copilului care a săvârșit fapta penală; sau instanța judecătorească (tribunalul) în cazul în care nu există acordul (Neamțu, 2011).. De asemenea, autoritatea poate dispune asupra uneia dintre măsurile de protecție specială (plasamentul sau supravegherea specializată) luând în vedere criteriile precizate în Art. 80, alin. 2 din Legea nr. 272/2004:

gradul de pericol social al faptei;

riscul săvârșirii din nou a unor fapte penale de către copil;

mediul în care a crescut și a trăit copilul;

condițiile care au favorizat săvârșirea faptei

CAPITOLUL II.

EMOȚIONALITATEA- DIMENSIUNE INTEGRATOARE A PERSONALITĂȚII UMANE

2.1. Definirea personalității

Personalitatea este unul dintre cele mai complexe fenomene din univers, ea este o realitate extrem de complexă deoarece integrează o varietate de componente diferite ca funcționalitate, structură și finalitate și o realitate dinamică deoarece, deși dispune de trăsături stabile, cunoaște o evoluție în timp, atât în plan filogenetic, cât și în plan ontogenetic.( Țuțu, 2007).

Personalitatea este definită ca pattern-ul distinctiv și caracteristic de gândire, comportament și emoționalitate, care definește stilul personal al unui individ și influențează interacțiunea acestuia cu mediul. Personalitatea, pe lângă abilitățile mentale, include și variabile precum stabilitatea emoțională, impulsivitatea, conștiința de sine, sociabilitatea etc. (Atkinson, R. C., Atkinson R. L., Smith E. E. & Bem D. J., 2002).

Termenul de personalitate este folosit pentru a descrie trăsăturile distinctive, însușirile sau calități ale comportamentului uni individ. Aceste caracteristice sau calități privesc modalitatea individului de a se comporta, de a învinge greutățile sau de a reuși în viață. (Avram, 2009)

În cadrul literaturii de specialitate, au fost formulate mai multe definiții privind personalitatea, și anume:

Definiții prin efect extern, ce i-au în considerare două aspecte: modul de manifestare a pesonalității în afară și efectele pe care aceasta le produce asupra oamenilor (Zlate, 2006).

Atunci când facem o afirmație despre cineva că „are” sau „nu are” personalitate ne referim la modul în care o personă se manifestă în exterior și ne gândim la amploarea efectelor produse în comportamentul celuilalt (Țuțu, 2007).

Personalitatea este definită ca „suma totală a efectului produs de un individ asupra societății” , „deprinderi sau acțiuni care influențează cu succes alți oameni” , „răspunsuri date de alții la un individ considerat ca stimul” , „ ce cred alții despre tine” (Țuțu, 2007).

„Personalitatea este stilul general al persoanei de interacțiune cu lumea, în special cu alți oameni (Gray, 1991, apud. Zlate, 2006).

Avantajul acestui tip de definire este de a amplasa posibilitatea de cunoaștere a personalității în observarea comportamentului, a reacțiilor exteriorizate, a trăirilor, iar ca limită este confundarea personalității cu rolul social, stabilirea unei relații de cauzalitate între personalitate și capacitatea de a modifica sau influența conduita altora (Avram, 2009).

Definițiile prin structură internă folosesc două maniere de operaționalizare, și anume: consideră personalitatea ca un ansamblu de componente (instincte, trăsături, dispoziții, dorințe etc.) sau încearcă să desprindă anumite organizări relevanță mai mare pentru personalitate (Avram, 2009):

„Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”(Allport, 1981, apud. Avram, 2009)

„Personalitatea este ceva unic și relativ stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite situații” (W. Huber, 1992, apud. Țuțu, 2007).

„Personalitatea este ansamblu organizate al proceselor și stărilor psihofiziologice aparținând individului” (R. Linton, 1968, Țuțu, 2007).

„Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane; această organizare determină adaptarea sa unică la mediu” (H.J. Eysenck, 1953, apud. Zlate, 2006).

„Personalitatea este un macrosistem al invarianților informaționali și operaționali, ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii pentru subiect” (Popescu-Neveanu, 1977).

Avantajul acestui tip de definiții constă în faptul că scoate în evidență conținutul personalității (elementele și relațiile dintre ele), dar nu reușesc să explice geneza personalității ( Avram,2009).

Definiții pozitiviste au la bază convingerea autorilor că structura internă a personalității nu este accesibilă științei (Țuțu, 2007).Dat fiind faptul că personalitatea (structura internă) este un „construct”, Țuțu (2007) spune că putem formula ipoteze despre ea, să o conceptualizăm; iar conceptualizarea nu trebuie să treacă dincolo de limitele metodelor științifice pe care le utilizăm:

O astfel de definiție este : „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la un moment dat” (D. Mc. Clelland, 1951, apud. Avram, 2009).

Avantajul acestor definiții constă în faptul că introduc studiul personalității pe calea cercetării pozitiviste, obiective; iar limitele constau în definirea obiectului în funcție de metodele utilizate, care pot fi imperfecte și în sărăcirea personalității de conținut, chiar înlăturarea ei din psihologie (Țuțu, 2007).

Manifestarea ființei umane, evoluția și existența ei presupune prezența mai multor ipostaze care, deși există în unitate, în interdependență și interacțiune, constituie o „obiectivare de sine stătătoare” .În această viziune, conceptele de individ, individualitate, personaj, persoană, personalitate și reprezintă ipostaze diferite ale subiectului uman (Țuțu, 2007).

În literatura de specialitate, acești termeni apar de multe ori nediferențiați și din acest motiv se impune delimitarea lor teoretică:

Individul – acest concept definește totalitatea însușirilor biologice, înăscute sau dobândite, care desemnează entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-și pierde identitatea și asigură adaptarea organismului la mediul natural (Avram, 2009).

Noțiunea de individ are un sens biologic, sugerând însușirea de ,,unitate indivizibilă” a organismului cu mediul înconjurător, este o unitate biologică ce se afirmă în reacțiile organismului cu mediul înconjurător, dar și în interdependența funcțiilor și organelor între ele (Țuțu, 2007).

Individul nu poate fi divizat fără a-și pierde specificul,iar pentru a sublinia că nu există doi indivizi identici, integritatea individului se asociază cu unicitatea. De asemenea, individul nu cuprinde note de valoare sau de difernețiere calitativă, fiind o nuțiune aplicabilă tuturor organismelor vii (Țuțu, 2007).

Individualitatea – acest concept reprezintă expresia individului în plan biologic și psihologic (M.C. Țuțu, 2007). Se referă la procesul de diferențiere și diversificare al organizării structural-funcționale a individului iar însușirile biologice se specializează, se integrează și se ierarhizează, căpătând unele note distinctive și originale ( vârsta, apartenența sexuală, culoarea ochilor, aspecte funcționale și fiziologice, greutatea și dimensiunile corpului) (E. Avram, 2009). Este specifică omului și prin ea omul se particularizează și își dobândește specificitatea sa (M.C. Țuțu, 2007).

Diferența dintre individ și individualitate semnifică trecerea de la ființa generică, care este înțeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la ființa unică și irepetabilă, care este percepută conștient într-un context sociocultural dat (M.C. Țuțu, 2007).

Personajul – reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament. Personajul este persoana în rol, altfel spus, omul interpretat ca un rol social. Fiecare om poate juca mai multe roluri, asta însemnând că se manifestă prin mai multe personaje și își relevă față de alții divese „fațete” ale personalității sale. Între personalitate și personaj pot exista relații de echilibru, de coexistență și armonie, dar și relații de nepotrivire și dezechilibru (E. Avram, 2009).

Persoana – acest concept reprezintă ansamblu funcțiilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric. Este un produs determinat socio-istoric, reprezentând omul în contextul relațiilor sociale sau ca membru al societății. De asemenea, aceast concept este aplicabil doar omului normal dezvoltat din punct de vedere psihic (E. Avram, 2009).

Personalitatea – reprezintă ansamblu însușirilor psihice ale persoanei rezultate în urma unui proces de structurare, organizarea superioară a persoanei; particularitățile psihice individuale stabile prin care un om se distinge de alții (M. Zlate, 2006).

Conceptul de personalitate reprezintă, de asemenea, modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei (M.C. Țuțu, 2007)

2.2. Relația pesoană – personalitate

Termenul de persoană provine din latinescul “persona”, care ar deriva din grecescul prosopon și însemnând, în teatrul grec din Antichitate, masca, rolul actorului și actorul însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Astfel, de-a lungul timpului, cuvântul persoană a căpătat mai multe sensuri (Țuțu, 2007).:

primul sens a fost acela de mască, de “costumație” prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă

al doilea sens se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viață (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei)

al treilea sens se referă la actorul însuși (individualitatea corporală și psihică a celui care îndeplinește rolul)

al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric și se referă la calitatea de a fi om, la statutul său social.

Noțiunea de persoană a evoluat, astfel, spre cea de personalitate fiind utilizată pentru a desemna ființa liberă, rațională, creatoare de valori, conștientă și responsabilă de acțiunile sale (Țuțu, 2007).

De asemenea, persoana constituie o individualitate conștientă de sine și recunoscută de ceilalți. Nu poate exista conștiință de sine fără sistem de relații sociale și de asemnea, nu poate fi posibilă o conștiință fără conștientizarea rolului social, a poziției individului în contextul relațiilor sociale. Din această cauză, abordarea personalității nu poate fi posibilă fără a avea în vedere persoana și fără raportarea acesteia la relațiile sociale din care se naște și în care se dezvoltă (Țuțu, 2007).

Personalitatea, la rândul ei, constituie “persoana maximal valorizată social” adică persoana plus o notă de valoare. Ea este o persoană în devenire (Țuțu, 2007).

Unii autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”. V. Pavelcu (1982) afirma că acest lucru apare din două motive:

a) exprimă alegerea termenului mai concret și comprehensiv: persoana este o ființă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracție psihologică;

b) dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, deosebire care, la rândul ei, implică una de conținut. Prin personalitate se înțelege uneori o persoană remarcabilă, excepțional înzestrată, cu o poziție de conducere și autoritate în societate; orice personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalități.

Astfel, dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea obiectivă pe care ne-o facem despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel, 1963) și reprezintă construcția dinamică pe care se bazează persoana în funcționarea sa, în sensul unei organizări a dispozițiilor, deprinderilor și atitudinilor individului, ierarhizarea și exteriorizarea acestora în mod original și unic.

2.3. Modele de analiză ale personalitații umane

2.3.1. Modelul lui Sigmund Freud

Sigmund Freud , în 1923, în modelul său divide structura personalității în trei instanțe diferite, fiecare dentre ele acționând prin procese specifice, și anume:

Id/Sine – cuprinde instinctele, pulsiunile – eros (energia sexuală a vieții) și thanatos (energia distrugătoare, mânia sau energia morții), este inconștient și are funcțiile de a transforma trebuințele în energie psihică (Avram, 2009)

Ego – apare în jurul vârstei de 6-8 luni si se desprinde de Id, prin experiențele corporale ajutând la diferențierea dintre Eu și Non-eu. De asemena, este un itermediar între Id/Sine și lumea exterioară. Controlează instinctele, decide satisfacerea sau amânarea, eliberează omul de constrângerile inconștientului, ține seama de cadrele morale, sociale, de valorile tradiționale și percepe realitatea,transformă lumea în avantajul său (Zlate, 2000)

Supraego – apare în jurul vârstei de 3-5 ani , se „încheagă în perimetrul Eului”, este parțial conștient și parțial inconștient, interiorizează caracteristici morale ale părinților și altor persoane care constituie modele pentru copil. De asemenea , conține norme și valori care sunt învățate din interacțiunea cu persoanele din mediul înconjurător, principii morale cu valoare socială și standarde de conduită. (Opre&Boroș, 2006, apud. Avram, 2009)

Datorită constrângerilor realității sau mediului, presiunilor exercitate de Id și imperativelor Supraego-ului, Freud a identificat trei tipuri de anxietate: anxietatea realista cauzată de pericolele potențiale sau concrete ale mediului; anxietatea nevorică caracterizată prin neliniștea rezultată din incapacitatea de a stăpâni un impuls puternic și periculos al Id-ului și anxietatea morală care apare atunci când actele comportamentale sau dorințele proprii încalcă standardele morale, se asociază cu sentimente de rușine, culpă. (Opre&Boroș, 2006, apud. Avram, 2009)

„Ego-ul ghidează comportamentul în așa fel încât atât Superego-ul cât și Id-ul să fie satisfăcute, reușind să reducă anxietatea asociată constrângerilor celor trei entități” (Avram, 2009, p. 45) . De asemnea, Egoul cuprinde o serie de mecanisme de apărare (mecanisme defensive inconștiente- procese inconștiente), și anume : represia, raționalizarea, regresia, fixația, proiecția, suplimarea, negarea.

2.3.2.Modelul lui H. J. Eysenck

„H. J. Eysenck a fost puternic influențat de concepția behavioristă, conform căreia singura modaliate de cunoaștere a oamenilor din perspectivă științifică este prin analiza dovezilor obiective, ceea ce presupune analiza comportamentului indivizilor și nu analiza gândirii sau a intențiilor, pe care cercetătorul nu le poate observa niciodată cu adevărat” (Țuțu, 2007). Însă, atunci când studiem personalitatea nu observăm în mod permanent și obiectiv comportamentul unei persoane, așadar , Eysenck „a adoptat varianta eșantionării din diferite aspecte ale comportamentului unui individ, punându-i acestuia întrebări despre felul în care se comportă în mod normal” (Țuțu, 2007).

Pentru identificarea diferitelor aspecte definitorii pentru personalitatea umană, H. J. Eysenck a utilizat metoda analizei factoriale (Robu, 2011).

H. J. Eysenck consideră că personaliatea este structură pe 4 nivele interrelaționale ierarhice (Avram, 2009) :

– comportamentele sau actele mentale care apar singular ;

– deprinderile sau actele mintale habituale, ce corespund factorilor specifici;

– trăsăturile, definite ca și corelații între comportamentele habituale, ce corespund unui factor de grup ;

– tipul personalității, definit ca și corelație a trăsăturilor, ce corespunde unui factor general.

Pornind de la un rând de investigații clinice, Eysenck a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore care stau la baza diferitelor tipuri umane, și anume: extraversiunea (dimensiunea E) și neuroticismul (dimensiunea N). Mai târziu , Eysenck a adăugat o a treia dimensiune – psihotismul (dimensiunea P), pe care îl considera independent de ceilalți doi factori. (Robu, 2011; Țuțu, 2007 ).

Factorii principali sunt compuși din câțiva factori secundari. De exemplu, pentru extroversiune, Eysenck a identificat ca factori secundari: sociabilitatea, expresivitatea, dinamismul, responsabiliatea, impulsivitatea, tendința spre asumarea unor riscuri, chibzuința. Pentru nevroticism avem ca factori secundari: bucuria, teama, obsesivitatea, respectul de sine, autonomia, ipohondria, vinovăția; iar pentru psihoticism, ca factori secundari avem: insensibilitate, nonconformism, indiferența față de alții, singurătatea, insensibilitatea, opoziția față de practicile sociale, lipsa de conștiință (Țuțu, 2007).

Eysenck, obținea scorul global pentru cele trei dimensiuni, din răspunsurile la diverse întrebări care testau cele trei categorii de factori secundari (Țuțu, 2007).

Țuțu (2007) susține că „dimensiunile E și N au o distribuție normală la nivelul populației, majoritatea oamenilor plasându-se într-o poziție centrală a continuumului delimitat de extreme: extraversiune-introversiune și nevrotism-stabilitatea emoțională” (p. 66). Iar dimensiunea P ( psihoticismul), spre deosebire de celelalte doua dimensiuni, nu se distribuie normal la nivelul populației. Întâlnindu-se scoruri scăzute pentru această dimensiune la majoritatea indivizilor, iar scorurile ridicate , la criminali și schizofrenici (Țuțu, 2007).

De asemenea, Avram (2009) în cartea sa, Psihologia Personalității, afirmă că existența dimensiunii E presupune divizarea indivizilor în două mari categorii, și anume: extraverții și introverții, iar dimensiunea N evaluează secvențele comportamentale cuprinse între nevroză și echilibru.

El descrie extraverții ca fiind sociabili, buni povestitori, cei care gustă farsele, au mulți prieteni, nu agreează studiul sau lectura într-un mediu izolat, își asumă riscuri, își afișează emoțiile, acționează impulsiv, sunt dornici de schimbare, optimiști, temperamentali și nu sunt demni de încredere; iar, introverții ca fiind sensibili, puternic emoționali, tăcuți, rezervați, retrași, introspectivi, ordonați, pesimiști, persoane care preferă compania cărților, care își planifică acțiunile, nu acționează impulsiv, își suprimă emoțiile, au înalt simț al eticii și care duc o viață sobră, liniștită. Persoanele echilibrate sunt descrise ca fiind adaptabile, încrezătoare, optimiste, relaxate, care își rezolvă singure probleme și au puține regrete; iar persoanele care au un scor ridicat la nevrotism sunt etichetate ca fiind labile, emoționale, anxioase, instabile, persoane care sunt constant dezamagite de viața lor, pesimiste, deprimante, care se supără foarte ușor și nu au încredere în forțele proprii (Avram, 2009).

Chestionarele de personaliate elaborate de Eysenck sunt cunoscute sub denumirea de „E.P.I” ( Eysenck Personality Inventory) și „E.P.Q” ( Eysenck Personality Questionnaire) (Țuțu, 2007).

2.3.3. Modelul lui R. B. Cattell

R.B. Cattell afirmă că se poate realiza o predicție despre ce va face respectiva persoană într-o situație dată numai prin cunoașterea precisă a întregului model al trăsăturilor ce caracterizează o persoană. Trăsăturile de personalitate reprezintă „factorii” care au fost rezultați în urma analizei factoriale a unei mase critice de informații despre comportamentul uman. Trăsăturile reprezintă „structuri mentale” inferate pe baza observării comportamentelor unei persoane sau constructe fundamentale responsabile de consistența și regularitatea comportamentală (Crețu, 2005).

Cattell și-a elaborat teoria într-un mod asemănător celei a lui Eysensk, utilizând analiza factorială pentru a grupa informațiile pe care le-a obținut despre indivizi. (Robu, 2011).

Pentu Cattell, personalitatea este un model de trăsături. Se poate face predicția comportamentului doar prin cunoașterea completă a trăsăturilor persoanei. Teoria lui Cattell, pornește de la date științifice și se bazează pe studierea comportamentului prin aplicarea de chestionare, observații directe, teste obiective, cotări ale conduitei în situații reale de viață, în urma cărora se colectează o serie de date (Avram, 2009).

La fel ca și Eysenck, Cattell consideră ca noțiune centrală în explicarea și descrierea personalității noțiunea de factor, pentru a surprinde diferențele dintre oameni, în funcție de gradul în care se manifestă, pe plan comportamental, o trăsătură de personalitate (Țuțu, 2007).

Pentru a descrie personalitatea, Cattell identifică următoarele categorii de factorii (Țuțu, 2007):

factorii de suprafață și factorii-sursă . Factorii de suprafață se exprimă direct în comportamentul verbal sau motor al persoanei și sunt legați de anumite circumstanțe, nu au o manifestare constantă, ci variază în situații diferite la indivizii diferiți. Iar factorii – sursă reprezintă pattern-ul comportamental, pe baza căruia se extrag informații privind conduita individului într-o situație dată și au o valoare predictivă mai mare decât factorii de suprafață.

factorii ergici și factorii metaergici . Factorii ergici sunt structuri motivaționale înnăscute (instincte și trebuințe biologice) și trăsături temperamentale ( tempoul și stilul general de comportament – energie, reactivitate emoțională). Iar factorii metaergici sunt forțe motivaționale, dobândite, subdivizați în atitudini, interese și sentimente. Sentimetul Eului este cel mai puternic sentiment, care focalizează comportamentul și integrează diversele atitudini și interese ale persoanei. Sentimentele și atitudinile operează o selecție a scopurilor, stimuleză răspunsul emoțional la anumiți stimuli și facilitează selectarea circumstanțelor și mijloacelor de atingere a scopurilor propuse.

Pentru a determina factorii de personalitate, Cattell utilizează analiza factorială, bazată pe conceptul de corelație. În cadrul analizei factoriale au fost corelate trei tipuri de date (variabile) denumite de el (Țuțu, 2007): date – L (life-date) , date – Q (questionaires-date) și date – T (test-date) (Țuțu, 2007).

Cele trei surse de date (L, Q, T) nu au semnalat structuri similare de personalitate. „În timp ce structurile derivate din datele L și Q prezintă unele similarități, datele T identifică aspecte diferite ale personalității” (Țuțu, 2007).

Cattell, prin corelarea datelor L cu datele Q, ajunge la concluzia că există 16 factori-sursă de personalitate care ar putea fi utilizați pentru a da un profil al personalității individuale. El a elaborat, în acest scop, un test de personalitate cunoscut sub denumirea de „16PF” (Țuțu, 2007).

Modelul lui Cattell (16 PF) cuprinde 16 factori de personalitate și alți 4 factori secundari: Supunere/Dominanță, Abilitate rezolutivă generală, Instabilitate/ stabilitate emoțională, Schizotimie/Cicltimie, Expansivitate/Nonexpansivitate, Încredere/Tendința de culpabilizare, Realist/Estetic, Supraeu slab/Forța supraeului, Timiditate/Curaj, Adaptat la ceilalți/Neadaptat, Practic, Conștiincios/ Neconvențional excentric, Naivitate/Subtilitate. (Avram, 2009). Următorii 4 factori sunt factorii „Q” și au o contruție mare în explicarea comportamentului atunci când sunt activi: Dependența de grup/Independența personală, Tensiune ergică slabă/Tensiune ergică ridicată, Conservatorism/Lipsa de respect pentru convenții, Sentiment de sine slab/Sentiment de sine puternic.( Minulescu, 1996, apud. Avram, 2009).

2.3.4. Modelul Big Five

„Modelul Big Five s-a structurat ca o tendință accentuată în studiul personalității. Această orientare a vizat renovarea modalitățile de abordare a personalității, teria factorială și tehnica analizei factoriale trecând pe prim plan. Nenumăratele studii au ajuns la concluzia că personalitatea poate fi descrisă de un model de cinci factori” (Zlate, 2002, apud. Avram 2009, p. 103)

Zlate (2002) prezintă tipurile de ipoteze pe care s-a bazat modelul Big Five, și anume:

ipotezele lexicale – susține că diferențele individuale sunt encodate în termeni singulari aflați în una sau mai multe limbi din întreaga lume:

verbele – oferă puține informații despre personalitate și se referă la tematica comportamentului

adverbele – oferă informații despre comportament și o oarecare coerență interioară a acestuia

adjectivele – fac abstracție de situația în care personalitatea se comportă într-un anumit fel și atribuie trăsătura respectivă întregii ființe

substantivele- fac abstracție de comportamentul unei persoane și de trăsăturile ei comportamentale care sunt substanțializate (trăsăturile capătă o anumită autonomie)

ipotezele structurale susțin că ceea ce contează în descrierea personalității și mai ale structurii este natura relațiilor dintre trăsături, capabilă a conduce la construirea unei reprezentări structurale a descriptorilor personalității

ipotezele ierarhizatoare vizează organizarea ierarhică a termenilor ce denumesc trăsături în interiorul acelui factor cuprinzând în el sute și chiar mii de trăsături (Zlate, 2002).

Studiile de analiză factorială au condus spre ideea că pentru structura personalității ar fi esențiali cinci factori (Zlate,2002):

primul factor este extraversia – arată capacitatea de orientare a personalității către exterior, sociabilitatea persoanei și modul de implicare în acțiune.

al doilea factor este agreabilitatea – cuprinde diferențele individuale relevate de interacțiunea socială (plăcerea și prietenia) și se referă la calitățile emoționale ale persoanei și la comportamentele ei prosociale.

al treilea factor este conștiinciozitatea – se referă la modul caracteristic al individului de atrata problemele, activitățile, sarcinile care apar în viața lui și cuprinde trăsături cum ar fi disciplina, responsabilitatea socială, ordinea.

al patrulea factor este stabilitatea emoțională – reține diferențele individuale referitoare la caracteristicile emoționale ale uni persoane ( de exemplu: mulțumit, calm, emotiv, neemotiv) dar și dificultățile emoționale ale oamenilor (de exemplu: anxietatea, iritabilitatea, depresia etc.)

al cincilea factor este cultura sau intelectul – vizează diferitele aspecte ale funcților intelectuale ( deschiderea la experiență, inventivitate, creativitate etc.)

Modelul prezintă o sferă de aplicabilitate mare, putând fi utilizat atât în explicarea personalității copiilor, cât și adulților,atât la vorbitorii unei singure limbi, cât și la vorbitorii mai multor limbi. De asemenea, „permite studierea relațiilor dintre structura personalității și starea de bine psihologică a oamenilor ( extraversia se asociază cu bunăstarea psihologică, în timp ce nevrotismul are efecte negative)” (Zlate, 2002, p.253).

Chestionarul de personalitatea NEOPI-R asigură diagnoza celor 5 factori de personaliate. (Minulescu, 2008, apud. Avram, 2009)

2.4. Afectivitatea – dimensiune a personalității umane

Afectivitatea reprezintă o componentă esențială și importantă a sistemului psihic uman, fiind necesară la fel ca și oricare altă componentă (cognitivă, motivațională, volitivă etc.). Ea trebuie să dețină atributele generale ale psihicului – de a semnaliza și semnifica ceva, de a fi o modalitate specifică de relaționare cu lumea și cu propriul Eu, de a îndeplini un rol reglator specific, de a avea o valoare informațional-reflectorie (Mihai Golu, 2007)

De aici poate rezulta următoarea definiție generală. Afectivitatea este acea componentă a vieții psihice care reflectă raportul dintre dinamica evenimentelor motivaționale sau a stărilor proprii de necesitate și dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn sau de o a numită intensitate și de o anumită durată. (Mihai Golu, 2007)

Obiectele, fenomenele , evenimentele care acționează asupra omului au o semnificație în conștiința sa, trezesc la viață anumite nevoi,îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile, idealurile. Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări a căror efecte sunt procesele afective. De exemplu, aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, bucurie, entuziasm, mulțumire iar nesatisfacea sau contrazicerea lor generează nemulțumire, tristețe, neplăcere, indignare etc. (Mielu Zlate, 2000)

În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect. Este mai importantă relația dintre obiect și subiect, și nu obiectul in sine, pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații, în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce unul și același obiect produce stări afective variate unor persoane diferite (Mielu Zlate, 2000).

M. Zlate (2000) a afirmat că relaționarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldează cu construirea treptată, în plan subiectiv, a unor trăiri și atitudini, a unor poziții față de acestea, trăiri și atitudini ce pot fi declanșate. Procesele psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, sunt denumite procese afective.

Totalitatea proceselor afective (emoții, dispoziții, sentimente, pasiunii) sunt reunite sub numele de afectivitate

Clasificarea proceselor afective se realizează dupa o multitudine de criterii, pentru o mai bună acoperire a registrului de divesitate și complexitate a acestora. Printre acestea enumerăm (M. Zlate, 2006):

gradul de conștientizare;

proprietățile de care dispun (intensitatea,mobilitatea, durata, timpul, expresivitatea);

nivelul calitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepției despre lume și viață, altele din nesatisfacerea trebuințelor);

Luând în considerare aceste criterii, M. Zlate (2006) împarte procesele afective în trei categorii: primare, complexe și superioare.

Procesele afective primare prezintă un caracter spontan, elementar, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conștient, rațional. Din această categorie fac parte (M. Zlate, 2006):

tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacțiile emoționale ce însoțesc și colorează afectiv orice act de cunoaștere: o imagine, un gând, o amintire, o senzație etc.

trăirile afective de origine organică – sunt însoțitoare ale unor stări fiziologice specifice ( starea de sănătate, de boală, de oboseală, de neliniște, de activare sexuală etc.). De exemplu, unele boli interne induc stări emoționale specifice: cele gastro-intestinale induc strări de mohorală, cele cardiovasculare induc stări de anxietate și neliniște tensionată, hepatita induce o stare de euforie.

afectele – sunt forme afective simple cu un caracter exploziv, de scurtă durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasa. De exemplu, mânia, frica, groaza, spaima, râsul în hohote sau accesele de plâns zgomotos sunt astfel de efecte.

Procesele afective complexe prezintă un grad mai ridicat de conștientizare și intelectualizare. Din această categorie fac parte (M. Zlate, 2006):

emoțiile curente – sunt forme afective intense , de scurtă durată, sunt provocate de însușirile separate ale obiectelor, au o desfășurare tumultuoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană anumită. Printre acestea, putem enumera: plăcerea, entuziasmul, bucuria, simpatia, tristețea, disprețul, dezgustul, speranța etc. Acestea sunt mai diferențiate decât afectele, „manifestându-se în comportament mai nuanțat și rafinat, în principal, după tipare și conveniențe socio-culturale”.

emoțiile superioare – sunt mai mult legate de o activitate pe care o desfășoară individul, decât de obiecte. Apar în activitățiile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate sau în realizarea comportamentului moral și presupun acordări de semnificații valorice activităților desfășurate. Atunci când există coincidențe între ele și situațiile de viață, asistăm la acumularea și sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări emoționale concordante. Conflictul dintre așteptările și obișnuințele emoționale și caracterul original al situațiilor cu care ne confruntăm produce șocul emoțional.

dispozițiile afective sunt stări emoționale difuze, mai puțin intense cu durabilitate relativă și sunt mai vagi decât emoțile. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză, însă individul nu-și dă seama de existența acesteia. În cazul în care dispozițiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile anxioase, mohorâte,închise,entuziaste, bine dispuse, vesele, se formează prin repetarea și prelungirea în timp, în personalitatea individului, a dispozițiilor afective trăite de acesta în existența personală.

Procesele afective superioare – se caracterizează printr-o mare restructurare valorică, situată la un nivel de personalitate, depășind prin conținutul și structura lor stările emoționale disparate. Din această categorie fac parte (M. Zlate, 2006):

Sentimentele sunt definite ca trăiri afective intense, de lungă durată și relativ stabile. Datorită gradului de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează uneori toată viața, chiar dacă situația provoacă noi sentimente. Sentimentele, precum ura, dragostea, gelozia, îndoiala, admirația includ elemente de ordin motivațional, intelectual și caracterizează omul ca personalitate.

Sentimentele sunt definite ca emoții repetate, oscilante, stabilizate și generalizate

care persistă în timp și rezistă la diverși factori pertubatori (M. Zlate, 2006).

Spre deosebire de emoții, care se manifestă în raport cu orice obiect sau situație ce posedă o anumită semnificație pentru subiect, sentimentele se structurează și reflectă semnificația situațiilor sociale și conținutul relațiilor interpersonale. „Obiectul” sentimentelor de iubire, de ură, de stimă etc. îl reprezintă o altă persoană sau o valoare. În elaborarea lor, participă și funcțiile cognitive superioare (gândirea interpretativă și valorizatoare), care oferă sensul obiectiv ale selecției însușirilor celorlalți semeni dar și justificarea opțiunilor (de acceptare – respingere) făcute (M. Golu, 2007).

M. Golu (2007) susține că, sentimentul intră ca o componentă determinată în structura atitudinilor și că orice sentiment ia forma unei atitudini. „Reactualizarea sentimentului prin contactul perceptiv cu obiectul sau prin reprezentarea lui ia forma emoției, a trăirii emoționale”. De asemenea, el spune că după încetarea trăirii active, sentimentul trece în starea latentă, susținând din interior linia generală de conduită față de obiectul dat.

A. Cosmovici ( 1996) împarte sentimentele, în două categorii, si anume: sentimente inferiore (cele aflate în relație cu trebuințele de ordin biologic sau strict personal) și sentimente superioare (cele aflate în relație strânsă cu valorile sociale, cu aspirații

colective, fiind benefice din punct de vedere social). Sentimentele superioare au rol esențial în progresul social, furnizează energia necesară creatorului, dinamizează persoanele, favorizează înțelegerea și colaborarea în muncă și au o mare importanță pentru menținerea echilibrului psihic. Ele pot fi clasificate în: morale, estetice și intelectuale.

Sentimentele morale reflectă atitudinea față de bine sau rău, față de conduitele personale sau ale semenilor (patriotismul, dragostea de om, datoria, dragostea de muncă) (A.Cosmovici, 1996).

Sentimentele estetice apar în procesul reflectării frumosului din viață, natură, societate, artă, creație artistică (admirația, extazul, dezgustul etc.) (A. Cosmovici, 1996).

Sentimentele intelectuale apar în procesul cunoașterii și reflectă relația față de ideile proprii sau ale altora (curiozitatea, mirarea, îndoiala, mirarea) (A. Cosmovici, 1996)

V. Pavelcu (1936) clasifică sentimentele în: preconștiente (neliniștea, agitația de căutare, sentimentele implicate în creație), subconștiente (izolate, refulate ca indecente, cenzurate de conștiința morală sau suprimate ca stări penibile), semiconștiente (dirijează cursul reprezentărilor, fluctuațiile acestora nefiind sesizabile sau etichetate) și paraconștiente (sunt greșit interpretate – mila luată drept dragoste și invers).

Sentimentele se sistematizează și formează o structură dinamică unitară, în care se stabilesc raporturi de succesiune (alternanță) și de subordonare, una sau două sentimente devenind dominante și condiționând linia generală de conduită și profilul de personalitate. „Determinarea ,,structurii sentimentale” constituie, alături determinarea structurii motivaționale, modalitatea cea mai eficientă de cunoaștere a profunzimii intime a personalității umane” (M. Golu, 2007).

Pasiunile sunt definite ca sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate (M. Zlate, 2006).

Datorită pasiunilor nobile, cu orientare socială pentru dreptate , progres, adevăr, omul se revitalizează, își consumă energia creatoare și biruie multe greutăți. Omul trebuie să lupte cu pasiunile negative (patimi sau vicii) ce sunt dirijate de scopuri egoiste ce pun stăpânire pe personalitate și o domină. (M. Zlate, 2006).

Între pasiuni și sentimente nu există mari deosebiri, se deosebește mai mult intensitatea. Pasiunile sunt înrobitoare, acoperind sau subordonându- și toate preocupările, și dominând puternic întreaga viață afectivă. (A. Cosmovici, 1996).

De asemnea, trebuie subliniată relația dintre sentimente și personalitate. Un om care și-a format concepția despre lume, și-a fixat idealurile și atitudinea față de aspectele cele mai importante ale vieții, un om a cărui personalitate s-a conturat, reușește să se judece în mod obiectiv și să aibă o atitudine critică față de anumite trăiri afective ale sale. O astfel de persoană, de exemplu, chiar dacă trăiește în anumite împrejurări un sentiment de invidie, luptă cu manifestările acestui sentiment, care nu corespund cu normele de conduită morală (Roșca et al., 1976)

Se poate realiza autoreglarea afectivă prin orientarea spre alte obiective și prin dominarea sentimentelor negative cu ajutorul sentimentelor pozitive, contrare, și stimulate de reprezentări adecvate. (P.M.Iakobson)

Sentimentele unei persoane și modul cum se ierarhizează ele în funcție de sentimentul dominant, dezvăluie o latură esențială a personalității (Roșca et al., 1976)

Se observă o relație strânsă și între afectivitate și motivație. Sentimentele morale, intelectuale și estetice cât și dragostea , ura, simpatiile, frica și mânia, pot fi, în anumite situații, cauze ale unei acțiuni. În același timp, modul cum se traduce un motiv sau altul poate produce o anumită trăire afectivă. Atunci când motivația este prea puternică și depășește capacitatea individului de a realiza acțiunea, apar stări afective de descurajare, enervare etc. (Roșca et al., 1976)

Pe de altă parte, deși între motivație și afectivitate există o ,,strânsă interacțiune,, , ele nu trebuie confundate (Zlate, 2000).

Reuchlin (1988, abud. Mielu Zlate, 2000) susține că există stări de motivație fară emoție (când se cunosc mijloacele de atingere a scopului sau atunci când pentru îndeplinirea scopului este nevoie de o perioadă mai lungă de timp), dar și emoții care nu se asociază cu stări motivaționale (când un individ este spectatorul unei acțiuni în care nu este implicat)

V. Pavelcu (abud. Mielu Zlate,2000) redă sugestiv relația dintre afectivitate și motivație. El arată că afectivitatea nu reprezintă un ,,simplu însoțitor,, al motivului, cu toate că dobândește proprietăți motivaționale. Motivul devine afectiv și tensional în procesul realizării scopului. El afirmă că „afectul se naște în momentul în care impulsul este frânat sau suspendat de o altă forță externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv și dinamic, tensiunea afectivă”.

Procesele afective se află in relații de interdependență și interacțiune, practic, cu toate fenomenele psihice.

Mihai Golu (2007) susține că în organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă poziția de interfață între cogniție și motivație. Cogniția oferă semnale de activare și declanșare a emoției, dar nu reprezintă o cauză a acesteia, ci este doar o condiție necesară. Cauza constă în natura raportului dintre cele două planuri de referință ale personalității umane (intern și extern). Intensitatea și semnul trăirilor se modifică în funcție de percepția situației sau de reprezentarea ei mentală aniticipată. De asemenea, el spune că dacă într-un anumit context obiectiv, un băț va fi conștientizat în percepție ca șarpe, el va provoca o emoție de frică sau de spaimă; dacă, însă, într-un astfel de context, un șarpe va fi perceput ca un băț, cogniția în sine nu va produce nici o emoție. Prin interpretarea personalizată, din perspectiva Eului, a conținutului cogniției ia naștere fenomenul de dislocare emoțională.

Experimentele asupra percepției rapide relevă că pragul activării și răspunsului emoțional este mai scăzut decât cel al răspunsului perceptiv (identificarea obiectului). Așadar, în situații de deficit informațional reflectarea afectivă devansează, precede cogniția. Iar, pe de altă parte, cogniția se poate desfășura pe fondul unei stări emoționle active (teamă, frică, depresie, bucurie, veselie sau euforie), fiind influențată de aceasta, sub aspectul conținutului si a dinamicii (Golu, 2007).

De asemenea, după Mihai Golu (2007), ,,între emoție și cogniție relația este bilaterală, de condiționare reciprocă, dar referentul trăirii emoționale este oferit întotdeauna de experiența cognitivă în raport cu situațiile și obiectele din jur. Cogniția bine determinată, care înseamnă o corectă identificare și tendință a obiectului, favorizează producerea unei emoții specifice – cu tendința trăită de apropiere (în cazul semificației favorabile) sau de îndepărtare (în cazul semificației nefavorabile); cogniția confuză, care se însoțește de incertitudine în ceea ce privește identitatea și semnificația obiectului, favorizează producerea unei emoții nespecifice, fără țintă obiectuală precisă (neliniște, agitație, tensiune difuză)’’, (p. 642).

M. Zlate (2000) afirmă că afectivitatea se regăsește în faza „ciocnirii motivelor” sau în „faza deliberării” din actul voluntar. El spune că este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acesteia, cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, iar altele, cum ar fi impulsiviatea, calmul, destinderea, având o mare încărcătură afectivă. De asemenea, ea declanșează și potențează permanent actele creative și este prezentă începând cu pulsațiile inconștientului și terminând cu realizările cele mai înalte ale conștiinței; fiind considerată drept componenta bazală, infrastructurală a psihicului dar și nota lui definitorie datorită faptului că persoanele umane se deosebesc de calculatoare, de așa-numita inteligență artificială, prin afectivitate. Calculatorul nu va putea reproduce niciodată stările și trăirile afective, așa cum se întâmplă cu rațiunea.

Trăirile afective (emoțiile) au un rol important în reglarea comportamentului, deoarece ele orientează comportamentul motivat în sensul apropierii (efecte pozitive ale comportamentului) sau în sensul evitării (efecte negative), repezentând evaluări globale ale stimului de mediu ( plăcut sau neplăcut). Modul specific de a reacționa este asociat cu trăsăturile de personalitate: emoțiile pozitive sunt asociate cu extraversia, cât și cu impulsivitatea, iar cele negative cu anxietatea și nevrotismul. (E.E. Smith et al., 2005).

De-a lungul timpul, s-a considerat că fericirea este fie o „stare de bine”, fie o „sumă de momente de bucurie”, fie o „dispoziție pozitivă”, astfel această emoție este definită ca fiind o

îmbinare a două componente: gradul de satisfacție al individului și trăirea emoțională (Aniței, 2010).

„Nivelul normal al stării de fericire este dat în mare parte de persoanlitate, motiv pentru care acest nivel diferă de la individ la individ. Nivelul de fericire le este reglat în mod automat în funcție de capacitățile individuale, imediat ce se face adaptarea la situația de eșec sau de succes cuc are ne-am confruntat” (Aniței, 2010).

Pe baza studiilor existente, Costa& McCrae (1980) au presupus că există doi factori mari de personalitate care sunt responsabili de aotuevaluarea stării de fericire, și anume: extraversia și nevrotismul.

Personalitatea influențează calitatea fericirii resimțite dar și nivelul global de fericire. Studiile au arătat că persoanele extrovertite și persoanele stabile din punct de vedere emoțional au șanse crescute de a fi fericiți întrucât stările de fericire ale extrovertiților sunt trăite mai intens, iar în cazul persoanelor stabile emoțional, acest lucru îi ajută la atenuarea emoțiilor negative (Aniței, 2010).

Trăsăturile de personalitate influențează reacția afectivă la evenimente și determină, prin stările afective predominant pozitive sau negative, starea subiectivă de bine. Atunci când nivelul de extraversie este ridicat și nivelul de nevrotism este scăzut rezultă combinația perfectă pentru a fi fericit (Larsen & Buss, 2005, p. 420).

Manifestarea trăsăturilor de personalitate este favorizată de situații de viață care amplifică trăirile concordante cu trăsăturile de personalitate. În cazul situațiilor stresante, persoanele cu nivel ridicat al nevrotismului vor manifesta mai multe emoții negative decât cele cu un nivel scăzut la același factor, ceea ce va afecta starea subiectivă de bine (Larsen & Buss, 2005, p. 420).

În toate modelele ale personalității , nevrotismul este considerat o dimensiune fundamentală a personalității, care se manifestă prin instabilitate emoțională, predispoziție spre emoții negative, anxietate-trăsătură. De exemplu, în modelul Big Five, factorul nevrotism cuprinde trăsături care exprimă predispoziția spre reacții neagative: ostilitate, anxietate, depresie, impulsivitate, vulnerabilitate. Persoanele care au un nivel ridicat al nevrotismului sunt predispuse la emoții neplăcute (anxietate, depresie, furie, iritare) (E.E. Smith et al., 2005).

De asemenea, depresia poate fi și ea considerată ca trăsătură de personalitate deoarece îndeplinește toate criteriile unei trăsături, având stabilitate în timp, variabilitate interindividuală și generalitate în raport cu comportamentul. Astfel, există mai multe modele ale depresiei (E.E. Smith et al., 2005).:

modelul diateză-stres – explică depresia și melancolia prin existența unei vulnerabilități de natură biologică ce favorizează reacția depresivă la evenimentele stresante.

modelul bazat pe stilul explicativ – se raportează la modul în care persoana interpretează evenimentele. Persoana depresivă prezintă un stil explicativ intern, stabil și global, de tonalitate pesimistă. Ea își atribuie responsabilitatea pentru toate eșecurile și frustrările în viață și are frecvent sentimente de vinovăție, neajutorare și disperare

modelul biologic explică manifestările depresive prin efectul dezechilibrului la nivel de neurotransmițători (dopamină, serotonină și norepinefrină) asupra stărilor afective

modelul cognitiv explică vulnerabilitatea la evenimente negative prin scheme cognitive care organizează comportamntul.

CAPITOLUL III.

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Scop, obiectivele și ipoteza cercetarii

Având în vedere premizele teoretice prezentate într-o manieră succintă, am constituit un demers investigativ al cărui scop a fost acela de a investiga caracteristicile afectiv- emotionalității la subiecții preadolescenți proveniți din mediul instituționalizat în vederea elaborării unor programe individualizate menite să faciliteze adaptarea și inserția socio-profesională a acestora prin mecanismele de copying.

Pe baza scopului cercetării am formulat următoarele obiective :

identificarea caracteristicilor anxietății la preadolescenții poveniți din mediul instituționalizat

indentificarea caracteristricilor frustrării la preadolescenții poveniți din mediul instituționalizat

identificarea tipurilor de reactivitate la schimbare ale preadolescenților poveniți din mediul instituționalizat

Pe baza scopului și obiectivelor cercetării am formulat următoarea ipoteză :

Se prezumă că pe fondul trăsăturilor specifice preadolescenței, înregistrăm la subiecții proveniți din mediul instituționalizat moduri specifice de obiectivare a caracteristicilor afectiv- emoționale .

Etapele cercetării

Cercetarea noastră s-a desfășurat pe două etape : prima etapa a vizat analiza documentelor personale ale copiilor instituționalizați ( ancheta socială, in raport psihologic) , iar a doua etapa de cercetare, propriu-zisă, s-a desfășurat astfel :

investigarea caracteristicilor anxietății la preadolescenții proveniți din mediul instituționalizat;

investigarea caracteristricilor frustrării la preadolescenții proveniți din mediul instituționalizat;

investigarea tipurilor de reactivitate la schimbare la preadolescenții proveniți din mediul instituționalizat.

Structura lotului de cercetare

Cercetarea s-a desfășurat pe un lot de 12 subiecți , preadolescenți proveniți din mediul instituționalizat de la centrele D.G.A.S.P.C sector 5. Prezentam în cele ce urmează structura lotului în raport de :

vârstă

Tabel nr. 1 – Structura lotului în raport de vârstă

Figura nr. 1 – Distribuția lotului în raport de vârstă

gen

Tabelul nr. 2 – Structura lotului în raport de gen

Figura nr. 2 – Distribuția lotului în raport de gen

3.4. Metode de cercetare

Am folosit următoarele categorii de metode :

prima categorie a fost cele de documenatare – am studiat literatura de specialitate, teorii, cercetării, pe problematica emoționalității la preadolescenți, dar și pe problematica impactului mediului instituționalizat asupra pesonalității copiilor instituționalizați

propriu- zise: chestionarul de anxietate Cattell, testul de frustare al lui Rosenzweig, chestionarul de reactivitate la schimbări (adaptat de Conf. Univ. Dr. Urea Roxana) și metoda studiului de caz

complementare: analiza documentelor personale și medode de prelucrare în statistica

Chestionarul Cattell pentru determinarea nivelului de anxietate

Chestionarul de anxietate este compus din 40 de itemi, dintre care primii 20 sunt destinați investigării formei manifeste (A), iar ultimii 20 sunt alocați formei voalate, indirecte a anxietății (B). Testul se prezintă ca un caiet cu patru pagini. Prima pagină conține instrucțiuni și exemple de itemi. Celelate două pagini conțin cele două grupări de itemi. Pe ultima pagină este tipărit un tabel de interpretare, unde se centralizează scorurile la test și unde acestea sunt transformate în scoruri standard.

În structura anxietății se disting 5 factori:

Q3 – nivelul de integrare a imaginii cu comportamentul;

C – forța Eului (capacitatea de a se controla, facilitatea de a-și recunoaște realist tensiunile interioare);

L – sentiment de insecuritate, tendințe paranoide;

O – înclinare către autoacuzare;

Q4 – tensiune ergică (tensiunea pulsiunilor interioare ce nu pot fi rezolvate, tendințe asociale).

Modul de repartizare al itemilor pe factori, în cadrul fiecărei jumătăți, ține seama de ponderea fiecărui factor primar și este următorul: Q3 – 4 itemi, C – 3 itemi, L – 2 itemi, O – 6 itemi, Q4- 5 itemi.

Corectarea testului se realizează cu ajutorul grilelor, iar notelor brute pentru fiecare factor sursă li se aplică corecții de vârstă și sex.

În interpretarea testului se ține seama atât de nota de anxietate globală,atât de aspectul direct sau de cel manifest, cât mai ales de notele standard corectate pe fiecare factor, pentru a decela sursele de anxietate ale subiectului. O astfel de sursă se poate origina în pulsiuni refulate (Q4), într-un eu slab (C) sau într-o lipsă de securitate socială (L).

Testul P.F. al lui Rosenzweig

Testul P.F. este o probă care caută să pună în evidență reacțiile subiecților examinați utilizând principiile generale ale teoriei frustrării.

Materialul cuprinde o serie de 24 de desene, reprezentând fiecare 2 personaje într-o situație de frustrare curentă. În fiecare desen personajul din stânga este reprezentat ca spunând câteva cuvinte care descriu fie frustrarea unui alt individ, fie a sa proprie. Persoana din dreapta are întotdeauna deasupra sa un pătrat gol destinat cuvintelor subiectului. Trăsăturile și mimica personajelor au fost sistematic neglijate în desen, pentru a favoriza identificarea.

Situațiile prezentate în probă pot fi împărțite în două grupe principale (Pichot & Danjon, 1981):

a. situații de obstacol pentru Eu -sunt situațiile în care un obstacol oarecare, personaj sau obiect, întrerupe, decepționează,deposedează sau frustrează în oricare alt mod pe subiect. Există înaceasta probă 16 situații de acest tip: 1, 3, 4, 6, 8, 11, 12, 13, 14,15, 20, 22, 23, 24;

b. situații de obstacol pentru supra Eu (Superego)- sunt situații în care subiectulului i se aduce o acuzare. Există în probă 8 situații deacest tip: 2,5,7,10, 16, 17, 19, 21.

Între cele două situații există o legatură, în sensul că situația de obstacol pentru supra Eu implică faptul că ea a fost precedată și de o situație de obstacol pentru Eu în care frustratorul actual a fost obiectul frustrației.

Interpretarea completărilor se face în funcție de două variabile (Rosca, 1972, p.114)

● direcția agresiunii. Se disting sub acest aspect:

răspunsuri extra-punitive (E) când se face referire laagresiunea orientată către mediu;

răspunsuri intrapunitive ( I), orientate asupra persoaneifrustrate;

răspunsuri impunitive (M) când situația este apreciată ca neimportantă sau nefiind din vina cuiva

● tipul de reacție:

dominarea obstacolului – O.D.- atunci când subiectul insistă în răspunsul său asupra situației care produce frustrarea;

apărarea Eu-lui- E.D.- atunci când în răspuns se specificădacă personajul atribuie altcuiva vina, dacă acceptă responsabilitatea sau, în fine, dacă declară că nimeni nu estevinovat;

persistența trebuinței – N.P.- atunci când în răspunsul deacest tip se pune accentul pe soluționarea problemei, fie căpersonajul cere ajutorul cuiva, fie că o rezolva singur, fie cădeclară că timpul o va rezolva.

Prin combinarea celor trei componente din cele două variabile se obțin 9 indici, care sunt raportați la răspunsul modal al populației, obținându-se indiceleconformității la grup (G.C.R= group conformity rating). Acești indici sunt:

E’= prezența obstacolului este subliniată cu insistență;

M’= obstacolul frustrant este indicat ca non-frustrant sau ca favorabil într-ooarecare măsură;

I’ = obstacolul frustrant este minimalizat până într-atât încât subiectul neagăaproape prezența lui;

E = ostilitatea, blamajul sunt îndreptate împotriva unei persoane sau a unuiobiect din exterior;

I = blamajul, culpabilitatea sunt dirijate de către subiect asupra proprieipersoane;

M = culpabilitatea la frustrație este evitată, situația fiind considerată de subiectca inevitabilă, în mod special, indiciul frustrant este total degajat de orice vină;

e = o soluție pentru situația frustrantă este așteptată cu insistență din partea altcuiva;

i = situațiile sunt prezentate de către subiect de obicei cu un sentiment deculpabilitate în vederea rezolvării problemei respective;

m = subiectul își exprimă speranța că timpul sau împrejurarile firești ce decurg în modnormal vor aduce o soluție problemei.

Chestionar de reactivitate la schimbări (adaptat de Conf. Univ. Dr. Urea Roxana)

Chestionarul de reactivitate la schimbări cuprinde 3 variabile:

Tipul A- Tradiționalismul. Este tipul pe care schimbările îl neliniștesc, chiar il înfricoșează. Este adeptul regulilor precise, care în conferă siguranță. Cultivă cu plăcere și concepe seturi de reguli care îi împovărează viața.

Tipul B- Realistul. Este tipul care acceptă schimbările chiar dacă sunt dureroase. Efectuează acele schimbări care sunt justificative în privința conținutului lor. Nu dorește cu orice preț schimbarea. Noul survine într-o continuă adaptare la situația ambientală în permanentă schimbare.

Tipul C- Lebertinul. Este tipul pentru care schimbările sunt sarea și piperul. Nu are diponibilități pentru tradiție. Nu este preocupat de relații de lungă durată. Pe plan profesional are nevoie permanentă de schimbare, este în permanentă căutare a independenței pierdute.

Pentru fiecare variabilă au fost elaborați 5 itemi cu 4 variante de răspuns („întotdeauna”, „deseori”, „uneori” și „niciodată” ). Se acordă pentru: „întotdeauna” 4 puncte, pentru „deseori” 3 puncte, pentru „uneori” 2 puncte, iar pentru „niciodată” 1 punct. Se adună pentru fiecare tip punctele, iar la tipul care ies cele mai multe puncte, acela este dominant pentru subiect, de asemenea pot ieși și combinații.

Metoda studiului de caz

Studiul de caz este definit ca fiind o metodă de cercetare care implică studierea detaliată a unei singure persoane sau a unui grup singular organizat, utilizată extins în psihologia clinică și în alte ramuri ale psihologiei. Un studiu de caz reprezintă o examinare intensivă a unui fenomen la un individ anume, într-o situație particulară sau într-un grup (Crețu, 2013).

Studiul de caz este o metodă de cercetare calitativă și studiază fenomenul într-un anumit context.

Studiul de caz presupune observarea aprofundată a unor subiecți, cu anumite trăsături particulare, pe baza unui proces continuu derulat, uneori chiar ani întregi, în cursul căruia se culeg toate datele posibile cu privire la una și aceeași persoană. Prin metoda studiului de caz se culeg diverse informații despre o anumită persoană: caracteristici fizice, aspecte familiale, evenimente critice pe parcursul vieții, educație, aspecte medicale, rezultatele testării psihologice, sentimente, atitudini, motivații, progrese în dezvoltare ș.a. Aceste informații stau la baza unor ipoteze (privind cauzele, posibilitatea existenței altor cazuri asemănătoare) și a unor generalizări. În psihopedagogia specială, studiul de caz permite studierea acelorași probleme în raport cu o mare diversitate individuală dar mai ales modalitățile unice, specifice de existență și manifestare ale unei persoane, de care trebuie să se țină cont în educație și care pot fi generalizate/descoperite și la alți copii/elevi”

(Crețu, 2013).

Există mai multe tipuri de sudii de caz, în funcție de scopul pe care îl folosim (Yin, 2002) :

Exploratorii – cercetarea de teren și colectarea de date poate fi făcută înainte de definirea ipotezelor, de asemenea acest tip de studiu poate fi considerat unul prelimnar pentru anumite cercetări;

Descriptive – cazurile sunt legate de teorie, se descrie cum se leagă fiecare aspect al cazului de teoria avansată, încercând sa vedem cum funcționează relațiile de tipul cauză-efect;

Explicative – în care trebuie să găsim relații cauzale complexe care explică fenomenul studiat.

Dificultățile cercetării

Datorită numărului mic de subiecți pe care i-am avut am fost nevoiți sa particularizăm rezultatele obținute , aceasta face ca concluziile rezultate să nu permită generalizări.

De asemenea, nu am putut releva diferențe în raport de sexul subiecților a caracteristicilor investigate.

CAPITOLUL IV.

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Problematica emotionalității în speța afectiv- emoționalității la copiii aflați în centrele de plasament este un obiectiv intens de studiu nu numai din punct de vedere al asistenței sociale ci și din punctul de vedere al psihopedagogiei speciale, prin prisma nevoilor rezidente pentru integrarea socio-profesională a acestora. Din acest punct de vedere, cercetările au un puternic caracter interdisciplinar și necesită o permanență colectare de date noi pentru oferirea programelor individualizate-educationale menite să diminueze efectele traumelor care a dus la instituționalizare, dar și efectele instituționalizării propriu-zise.

Cercetarea noastră a dorit să surprindă problematica afectiv-emotionalității prin prisma anxietății și a frustrării generate de apartenența la mediul instituționalizat pe fondul traumelor preexistente în plan psihologic dar și prin modul particular prin care subiecții instituționalizați reacționează la schimbare.

Prezentăm în cele ce urmează datele obținute în raport cu intrumentele aplicate:

Investigarea anxietății

S-a realizat prin intermediul chestionarului Cattell care măsoară în esență următorii factori: factor C ( forța eului) , factorul L (sentimentul de insecuritate), factorul O (înclinație către autoacuzare), factorul Q3 (conștiința de sine) și factorul Q4 (tensiune ergică).

Datele obținute prin prelucrarea statistică a datelor în raport de media aritmetică sunt prezentate în tabelelul nr. 3

Din datele prezentate în tabelul nr 3 constatăm că forța eului are cea mai mare valoare în rândul subiecților investigați de noi, ceea ce a desemnat la prima vedere că subiecții noștri sunt echilibrați din punct de vedere a structurării de sine și că posedă mecanisme compesatorii menite să le asigure integrarea în mediul social. În realitate, însă vorbim de mecanisme raportate la satisfacerea nevoilor imediate menite să aigure o adaptare contextual –secvențială la sarcini sociale care nu implică efort pe termen lung dar care le permite obținerea unui statut social limitat și limitant pentru integrarea în grupurile sociale mari.

În poziția a doua se plasează dezvoltarea conștiinței de sine , care se traduce prin autovalorizarea la maxim a calităților personale și minimalizarea defectelor prin asocierea cu persoane “cu priză la mediul social” prin intermediul cărora caută să se afirme pe sine.

Ceea ce este interesant de remarcat este prezența celor doi factori, tensiunea ergică ( Q4) și a foctorului, înclinare către autoacuzare (O) în aceeași pondere . Aceasta explică pe de o parte, folosirea la minim a resurselor personale , dar și înclinarea către profilul de “victimă”; profil pe care îl exploatează la maxim . Se dezvoltă astfel mecanisme compensatorii care denotă o vulnerabilitate ridicată în planul obiectivarii comportamentale a emotionalității dar și o dizarmonie afectivă ce nu permite o maturizare specifică conform vârstei reale.

Pe fondul dezvoltării biologice și a transformărilor care au loc în plan afectiv emoțional în preadolescență, unde remarcăm , la subiecții care nu au suferit traume psihologice și provin din mediul familial, dorința de afirmare socială prin căutarea modelului de personalitate în persoanele cu care interacționează în plan social, la nivelul subiecților investigați de noi dorința de afirmare pe fondul instituționalizării aceentuează conflictul cu autoritatea, ceea ce duce la respectarea parțială a regulilor sociale prin exarcerbarea paternurilor de răspuns .

Așadar anxietatea subiecților instituționalizați, ca trăsatură de personalitate , reflectă o dezvoltare specifică a conștiintei de sine ca expresie a mediului instituționalizat rezultând un nivel ridicat de anxietate pe fondul dublului statut specific cu care aceștia se confruntă (dorința de menținerea privilegilor obținute din partea societății în cadrul instituților sociale și responsabilitățile rezultate din noul statut determinat de dorința de afirmare socială și de câștigarea unui statut social).

Distribuția componentelor anxietății la subiecții investigați este relevată în figura nr. 3

Pentru a înțelege mai bine terminologia o să analizam în cele ce urmează o serie de cazuri particulare:

Cazul 1

Subiectul N.A. în vârstă de 11 ani și 6 luni, care din 2007 pana în 2008 a fost în două centre instituționalizate , relevă în profilul anxietății în mod dominant dezvoltarea constiinței de sine . Aceasta însă nu se face pe fondul valorizării optime ci prin conștientizarea statutului „copil provenit din centrul de plasament” care crează complex de inferioritate și se obiectivează printr-o agitație psihomotorie evidentă și autoizolare prin neparticiparea la activitățile sociale lărgite.

Cazul 2

Subiectul 4 în vârstă de 11 ani , subiect de deficiențe motorii severe și handicap asociat, abandonat la naștere de către părinți manifestă o forță a eului ridicată pe fondul unor tendințe paranoice și care se obiectivează printr-un nivel ridicat de anxietate. Situația poate fi explicată prin faptul că lipsa relației ( legătura ) cu familia de origine, pe fondul însă a deficienței grave determină o labilitate emoțională- afectivă ridicată cu structuri afective bipolare care creează o incapacitate de adaptare , pe de o parte, iar pe de altă parte o stare de dependență față de adultul pe care acesta l-a asimilat cu figura parentala . Astefel, copilul înregistrează regres emoțional afectiv și chiar putem spune regres psihic

Cazul 3

Subiectul 11, varsta 11 ani , sex masculin cu un traseu instituțional vizat relevant manifestă o anxietate foarte ridicată și deși ponderea individualizată a factorilor anxietății reflectă o predominanță a acestora pe nivel mediu. Aceasta sugerează dualitatea manifestărilor comportamentale și care se reflectă în intensități diferețiate de manifestarea ostilității și chiar a agresivității în special față de subiecții de același gen și vârstă, în schimb față de autorități reușește să-și controleze secvențial anxietatea .

Analiza statistică a datelor ne-a permis să constatăm :

dificultatea cu care subiecții au răspuns la sarcinile testului (indicele de oblicitate-Skeweness = -1.661) ;

caracteristicile relevate de noi sunt relevante pentru microgrupul de subiecți investigați (indicele de Kurtosis= 2.339).

Investigarea frustrării

S-a realizat prin intermediul testului de frustrare Rosenzweig, pe două direcții principale : direcția agresiunii ce vizează trei tipuri de răspunsuri: răspunsuri extrapunitive , intrapunitive, inpunitive.

A doua direcție de investigare a frustrării s-a realizat prin tipul de reacție obiectivat prin modul de dominare al obstacolului , apărarea eului și prezența trebuinței de securitate .

Datele obținute prin prelucrarea răspunsurilor sunt relevate în tabelul nr. 4

Din datele prezentate din tabelul nr 4 constatăm :

în ceea ce privește direcția agresiunii majoritare sunt răspunsurile extra-punitive care reflectă ostilitate obiectivată prin agresiune orientată către mediul social. În fapt este vorba mai mult de o agresiune nu intotdeauna marcată de violență dar marcată de nerespectarea regulilor sociale; agresiune care poate fi interpretată ca fomă de protest față de situația în care se află , pe de o parte, iar pe de altă parte este expresia directă a carențelor emoțional afective rezultate dintr-o influență secvențială, nepermanentă a autorităților adultului ( satisfacerea la nivel minim a suportului emoțional pe care preadolescenții îl solicită pe fondul transformărilor biologice corespunzătoare vârstei reale;

în poziția a doua, tot la nivelul agresiunii, regăsim răspunsurile inpunitive care reflectă criteriile de analiză și de atribuire a semnificației față de stimulul frustrant și care denotă o raportare extrem de personalizată la contextul la care se manifestă stimulul frustrant . De cele mai multe ori, aceste criterii sunt marcate de superficialitate și nu permit o modelare și o restructurare comportamentală pentru creșterea responsabilității personale (stimul frustrant este apreciat ca fiind unei terțe persoane);

în ceea ce privește dominarea obstacolului remarcăm într-o pondere relativ egală atâta sublinierii prezenței obstacolului cu insistență cât și a faptului că obstacolul este indicat ca non –frustrant sau ca favorabil într-o oarecare masură. Aceasta stare , de fapt reflectă o dualitate în modul în care subiecții investigați de noi domină obstacolul frustrant. Situația este însă, tipica, specifică copiilor instituționalizați și se raportează la spațiul în care are loc acțiunea factorului frustrant , astfel că dacă obstacolul se manifestă în plan personal, (asta înseamnă că persoanele de aceeași vârstă, cunoștiințe) el este indicat ca prezentă cu insistență , în timp ce, dacă obstacolul este prezent în spațiul intim (relații puternic afective) este indicat ca non-frustrant și chiar favorabil prin prisma beneficiilor pe care le obține pe termen scurt de la autorități;

pe aceeași poziție (ca pondere) modul în care este dominat obstacolul se regăsește și prezența trebuinței de securitate . Aceasta este consecința clară a avitaminozei afective rezultată din trăirea în mediul instituționalizat.

Așadar frustrarea subiecților din mediul instituționalizat are un tablou specific de manifestare determinat de mediul instituționalizat pe de o parte, de valorizarea insuficientă în cadrul acestuia și de numărul redus de experiențe inițiatice de analiză a obstacolelor și de atribuire de specificație

Distribuția parametrilor de analiză a frustrării a copiiilor instituționaliazați este ilustrată în figura 4:

Pentru a înțelege mai bine fenomenul, prezentăm în cele ce urmează o serie de cazuri relevante :

Subiect de 14 ani , de sex masculin , abandonat la naștere de către mamă cu înregistrarea tardivă a nașterii sale la 8 ani relevă o predominanță a obstacolului ca fiind frustrant cu un nivel de atribuire de semnificație personalizată extrem de nociv pentru relațiile pe termen scurt . Pentru acesta , indiferent dacă obstacolul se manifestă în plan personal sau în plan intim, el este întotdeauna relevat cu insistență fiind un frustrant ceea ce face ca să manifeste o agitație psihomotrică și să caute permanet aprobarea adultului; căutarea care duce la o stare de dependență de acesta.

Analiza statistică a datelor ne-a permis să constatăm :

dificultatea în realizarea sarcinii testului (indicele de oblicitate-Skeweness variază de la -3.511 la -.515) ;

caracteristicile relevate de noi sunt relevante pentru microgrupul de subiecți investigați (indicele de Kurtosis variază de la 1.732 la 4.289).

Analia statistică a datelor ne-a permis să evidențiem următoarele corelații semnificative:

între factorul C (forța eului) și răspusurile extra-punitive (indicele de corelație ermic =.682, p= .05), și relevarea cu insistență a obstacolului (indice de corelație ermic = .812, p= .05) ;

dezvoltarea conștiinței de sine și prezența răspunsurile inpunitive (indice de corelație ermic = .699, p= .05);

între înclinare către autoacuzare și prezența trebuinței de securitate (indice de corelație ermic = .711, p=.05);

4.3. Investigarea reactivității la schimbare

S-a realizat prin intermediul unui chestionar specific ( indice fidelitate test –retest = .658 ) ce pune în evidență trei tipuri specifice: tradiționalismul, realistul, libertinul.

Datele obținute prin prelucrarea răspunsurilor sunt ilustrate în tabelul nr. 5

Din datele prezentate în tabelul nr. 5 constatăm:

la nivel individualizat o alternață a tipurilor de reactivitate la schimbare în raport de impactul pe care schimbarea o are asupra subiectului cu evoluție de la tipul realist către cel libertin nuanțat astfel:

când schimbarea este consecința presiunii mediului extern, ea este percepută ca fiind justificată dar pe care însă nu o dorește ;

când schimbarea este consecința nevoilor ce se cere a fi satisfăcute și pentru care subiectul nu dispune de modalități de răspuns, el devine adeptul opțiunilor care îi conferă siguranță și apelează la un set de reguli care îngreunează schimbarea. În fapt vorbind de o „inerție reactivă la schimbare, de o fugă de asumare a schimbărilor care afectează planul intim „ – elemente care sunt specifice copilului instituționalizat;

când schimbarea este dictată de dorința de afirmare socială, el optează pentru noi oportunități de afirmare fără a lua în calcul de cât gradul de libertate pe care îl va avea și nu consecințele și responsabilitățile asociate acesteia;

în plan grupal , constatăm o dominare a tipului realistului, ca modalitatea de reactivitate la schimbare. Astfel că ei vor afectua schimbări justificate în privința conținutului, într-o relație dinamică însa cu mediul

Astfel reactivitatea la schimbare la subiecții din mediul instituționalizat se obiectivează diferențiat în raport de planul în care ea se manifestă, de nevoia (cerința) care o determină dar mai ales de modul prin care este atribuită semnificație acesteia .

Distribuția tipurilor de reactivitate la schimbare este ilustrata in figura nr. 5

Analiza statistică a datelor ne-a permis să stabilim o serie de corelații semnificative între componentele anxietății și tipul de reactivitate la schimbare :

între factorul C ( forța eului ) și tipul B realistul specific (indice de coreție ermic = .671, p=. 05);

între factorul Q3, dezvoltarea conștiinței de sine și tipul C , libertinul (indice de corelație ermic = .591, p= .01);

între facorul O , tendință de auto-acuzare și tipul A de reactivitate la schimbare (indice de corelație ermic = .662, p= .05);

Analiza statistică a datelor ne-a permis sa constatăm :

dificultatea în realizarea cu usurință a sarcinii testului (indicele de oblicitate-Skeweness variază de la .776 la 3.221) ;

caracteristicile relevate de noi sunt relevante pentru microgrupul de subiecți investigați (indicele de Kurtosis variază de la 1.403 la 2.611).

CAPITOLUL V.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

5.1. CONCLUZII

Având în vedere premizele teoretice prezentate într-o manieră succintă, am constituit un demers investigativ al cărui scop a fost acela de a investiga caracteristicile afectiv- emotionalității la subiecții preadolescenți proveniți din mediul instituționalizat în vederea elaborării unor programe individualizate menite să faciliteze adaptarea și inserția socio-profesională a acestora prin mecanismele de copying.

Pe baza scopului cercetării am formulat următoarele obiective :

identificarea caracteristicilor anxietății la preadolescenții poveniți din mediul instituționalizat

indentificarea caracteristricilor frustrării la preadolescenții poveniți din mediul instituționalizat

identificarea tipurilor de reactivitate la schimbare ale preadolescenților poveniți din mediul instituționalizat

Pe baza scopului și obiectivelor cercetării am formulat următoarea ipoteză :

Se prezumă că pe fondul trăsăturilor specifice preadolescenței, înregistrăm la subiecții proveniți din mediul instituționalizat moduri specifice de obiectivare a caracteristicilor afectiv- emoționale.

Având în vedere indicele Cronbach’s Alpha .617 putem spune că ipoteza cercetării a fost confirmată și obiectivele atinse

Subiecții investigați de noi au relevat o valoare mare a forței eului, ceea ce a desemnat la prima vedere că sunt echilibrați din punct de vedere a structurării de sine și că posedă mecanisme compesatorii menite să asigure integrarea în mediul social.

În realitate, însă vorbim de mecanisme raportate la satisfacerea nevoilor imediate menite să asigure o adaptare contextual –secvențială la sarcini sociale care nu implică efort pe termen lung dar care le permite obținerea unui statut social limitat și limitant pentru integrarea în grupurile sociale mari.

De asemenea, s-a remarcat prezența în aceeași pondere a factorului, tensiunea ergică și a factorului, înclinare către autoacuzare fapt ce explică folosirea la minim a resurselor personale , dar și înclinarea către profilul de “victimă”; profil pe care îl exploatează la maxim . Se dezvoltă astfel mecanisme compensatorii care denotă o vulnerabilitate ridicată în planul obiectivării comportamentale a emotionalității dar și o dizarmonie afectivă ce nu permite o maturizare specifică conform vârstei reale.

Pe fondul dezvoltării biologice și a transformărilor care au loc în plan afectiv emoțional în preadolescență, unde remarcăm , la subiecții care nu au suferit traume psihologice și provin din mediul familial, dorința de afirmare socială prin căutarea modelului de personalitate în persoanele cu care interacționează în plan social, la nivelul subiecților investigați de noi dorința de afirmare pe fondul instituționalizării aceentuează conflictul cu autoritatea, ceea ce duce la respectarea parțială a regulilor sociale prin exarcerbarea paternurilor de răspuns

Așadar anxietatea subiecților instituționalizați, ca trăsatură de personalitate , reflectă o dezvoltare specifică a conștiintei de sine ca expresie a mediului instituționalizat rezultând un nivel ridicat de anxietate pe fondul dublului statut specific cu care aceștia se confruntă (dorința de menținerea privilegilor obținute din partea societății în cadrul instituților sociale și responsabilitățile rezultate din noul statut determinat de dorința de afirmare socială și de câștigarea unui statut social).

În ceea ce privește direcția agresiunii, se reflectă o ostilitate obiectivată prin agresiune orientată către mediul social. În fapt este vorba mai mult de o agresiune nu intotdeauna marcată de violență dar marcată de nerespectarea regulilor sociale; agresiune care poate fi interpretată ca fomă de protest față de situația în care se află , pe de o parte, iar pe de altă parte este expresia directă a carențelor emoțional afective rezultate dintr-o influență secvențială, nepermanentă a autorităților adultului ( satisfacerea la nivel minim a suportului emoțional pe care preadolescenții îl solicită pe fondul transformărilor biologice corespunzătoare vârstei reale;

De asemenea, în ceea ce privește dominarea obstacolului remarcăm într-o pondere relativ egală atâta sublinierii prezenței obstacolului cu insistență cât și a faptului că obstacolul este indicat ca non –frustrant sau ca favorabil într-o oarecare masură. Aceasta stare , reflectă o dualitate în modul în care subiecții investigați de noi domină obstacolul frustrant. Situația este însă, tipica, specifică copiilor instituționalizați și se raportează la spațiul în care are loc acțiunea factorului frustrant , astfel că dacă obstacolul se manifestă în plan personal, (asta înseamnă că persoanele de aceeași vârstă, cunoștiințe) el este indicat ca prezentă cu insistență , în timp ce, dacă obstacolul este prezent în spațiul intim (relații puternic afective) este indicat ca non-frustrant și chiar favorabil prin prisma beneficiilor pe care le obține pe termen scurt de la autorități;

Așadar frustrarea subiecților din mediul instituționalizat are un tablou specific de manifestare determinat de mediul instituționalizat pe de o parte, de valorizarea insuficientă în cadrul acestuia și de numărul redus de experiențe inițiatice de analiză a obstacolelor și de atribuire de specificație.

Reactivitatea la schimbare la subiecții din mediul instituționalizat se obiectivează diferențiat în raport de planul în care ea se manifestă, de nevoia (cerința) care o determină dar mai ales de modul prin care este atribuită semnificație acesteia .

5.2. RECOMANDĂRI

Sub acțiunea jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului. Prin joc se produc dezvoltarea fizică și a aptitudinilor motorii, dezvoltarea imaginației, dezvoltarea aptitudinilor matematice și de rezolvare a problemelor, dezvoltarea limbajului, dezvoltarea socială și morală, cât și dezvoltarea personalității.

Rolul jocului este ca instrument și mijloc al educației sociale și morale. În jocul cu subiect și rol se facilitează aceeptarea unor aspecte legate de frustație și de regulile de viață socială. (Verza, 2000).

În cadrul jocului , copilul trăiește noi experiențe în relațiile cu cei din jur la care el trebuie să se adapteze și să acționeze nu numai în funcție de dorințele sale, ci să țină seama și de cerințele celorlalți. Una din formele de adaptare, se produce la nivelul grupului de joacă, copilul simte nevoia acțiunii în grup, dar pentru aceasta trebuie să coopereze, să se conformeze regulilor de grup, să-și însușească normele sociale, să-și armonizeze cerințele sale cu cele ale grupului și să acționeze în conformitate cu acestea. „ Astfel de conduite de interrelaționare au semnificația socializării copilului și a valorificării potențialului său din planul personalității ce se află într-o continuă dezvoltare și expansiune pe întreagă perioada școlară.” (Verza, 2000)

Pentru a se putea integra și coopera eficient cu cei din jur, copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării în care nu este suficientă numai posedarea unor calități în planul dezvoltării psihice, ci presupune și o modalitate de percepere și consideraee a calităților celor cu care vine în contact. Socializarea este mai avansată atunci când identificarea li imaginea de sine este corectă, când este realizată prin raportarea la alții și când în relație cu aceștia se motivează pentru activitățile desfășurate și pentru o comunicare cu un conținut informațional complex, fără tensiuni, fără distorsiuni, dar cu lejeritate, sensibilitatea și cu o anumită încărcătură afectivă (Verza, 2000, p. 127).

Astfel, pe acest fond, se formează o serie de trăsături de personalitate, în timp ce altele se dezvoltă și se regăsesc în comportamentele copilului. Altruismul, inițiativa, sensibilitatea, egoismul, încăpățânarea, aroganța, neglijența conturează forme specifice de comportament, îi diferențiază pe copii și proiectează o tipologie a personalității care se pot regăsi, în proporții diferite. (Verza, 2000)

De asemenea, cu ajutorul jocului, copilul învață să cunoască lumea reală, iar pe măsură ce copilul se dezvoltă, conținutul jocurilor se extinde cuprinzând și relațiile sociale dintre oameni (Mușu & Taflan, 1997).

Jocurile copiilor devin metodă de instruire atunci când ele capătă o organizare și se succed în ordinea implicată de logica cunoașterii și învățării. Jocurile imaginate cu un scop educativ bine precizat și organizate în concordanță cu el devin metodă de instruire. Intenția principală a jocului este învățarea care pregătește copilul pentru muncă și viață, și nu divertismentul rezultat din încercarea puterilor (Mușu & Taflan, 1997).

„Îmbinarea armonioasă a elementului instructiv cu cel de divertisment duce la apariția unor stări emoționale complexe, care intensifică procesele de reflectare directă și nemijlocită a realității.” (Mușu & Taflan, 1997).

Bowlby (1952) observă că există un grad scăzut de adaptare socială la cei care și-au petrecut anii copilăriei în instituții, față de cei care, în aceeași perioadă de timp, au fost crescuți în propriile familii, chiar dacă acestea nu ofereau cele mai propice condiții. O trebuință socială fundamentală este nevoia de afiliere, exprimată prin preocuparea de a stabili și menține relații afective pozitive cu alte persoane, precum și prin dorința de a fi plăcut și acceptat. Studiile efectuate au demonstrat existența, la copiii instituționalizați, a unei puternice tendințe de afiliere care apare din teama de respingere – expresie a repetatelor experiențe de interacțiune interpersonală eșuate (apud. Dumitrana, 1998).

Astfel, pentru a depăși dificultățile de adaptare, sunt recomandate pentru copiii instituționalizați , jocuri care să medieze interacțiunea socială.

Exemple de jocuri (Mușu & Taflan, 1997, p. 219- 224):

„Răspuns gândit”

La concurs poate participa un număr nelimitat de jucători, care vor răspunde fiecare la cîte cinci întrebări adresate de către un juriu. În răspunsul dat de jucătorii nu au voie să folosească câteva cuvinte cum sunt: da, nu, alb, negru și cuvinte care încep cu literele a și b.

Răspunsurile trebuie să fie logice. De exemplu, la întrebarea „Ai mâncat astăzi?” partcipantul nu poate răsounde nici „da”, nici „nu”, nici „am mâncat”, nici „bine” dar poate răspunde „Înainte de plecare cu o jumătate de oră”.

Celor care greșesc și folosesc un cuvânt interzis li se vor da anumite penalizări. După săvârșirea a trei greșeli, participantul este eliminat din concurs, dar nu este scutit de execitarea penalizărilor. Câștigă cel care răspunde până la sfârșit fără nici o greșeală.

„Caută-ți partenera”

Se pregătesc mai multe cărți de joc gen „Păcălici”, sau simple cartoane albe pe care se desenează cu tuș anumite figuri. Fiecare carton este tăiat în câte două părți neegale, avându-se grijă ca fiecare carton să fie altfel tăiat. Părțile tăiate se așeză separta în două cutii diferite: dintr-o cutie vor trage cartonașe baieții , iar din cealaltă, fetele, în încăperi separte.

Jocul constată în a-și găsi fiecare partenerul care să posede bucățica de carton care se așează exact pe locul tăiat și alcătuiește desenul. Se vor folosi minimum 20 de cartonașe, iar primele două perechi care se prezintă în fața juriului vor fi premiate.

„Mingea călătoare”

Pot participa la joc 15-30 de persoane, Jucătorii se așează în cerc umăr la umăr, ținând mâinile la spate. O minge (de tenis) este trecută de la un participant la altul cât mai discret, însă toți jucătorii fac asemenea mișcări încât simulează că au mingea. Copiii stau cât mai apropiați unul de altul, iar mingea circulă numai pe la spatele lor, astfel încât să nu fie văzută de jucătorul din mijloc. Când acesta pronunță „zece” jocul se oprește și tot el trebuie să ghicească în maximum 20 de secunde la cine se află mingea. Menționăm că jucătorul din centru stă pe un carton sau pe o scândură de pe care nu are voie să coboare, dar se poate învârti pe loc. Dacă ghicește la cine se găsește mingea, conducătorul jocului îi acordă un punct și rămâne mai departe la centru. Dacă nu ghicește, trece în rândul participanților din cerc.

Câștigă jocul și premiul cel care totalizează pimul trei puncte.

Jocul este condus de către doi arbitrii care au grija ca, după ce a fost pronunțat cuvântul „zece”, mingea să nu mai circule. Jucătorii care nu respectă regulile vor fi eliminați din joc.

„Să primim musafirii”

     Copiii vor aranja înainte de începerea jocului 2-3 mese pentru musafiri și gazde. Se vor pune la îndemână materialele necesare pentru servit și vor fi împărțiți în două grupe: jumătate dintre copiii vor fi gazde, iar ceilalți elevi vor fi musafiri. Gazdele se vor așeza la mesele pregătite și vor aștepta musafirii. Propunătorul dă un buchet de flori musafirilor și a ceștia pleacă în vizită. Copiii vor fi îndemnați să-și reactualizeze impresiile avute cu ocazia unor vizite sau să țină seama de câteva momente:

sunatul la ușă sau ciocănitul;

oferirea florilor de către musafiri;

adresarea mulțumirilor de către gazdă;

poftirea musafirilor să ia loc;

discuții și informare reciprocă cu privire la evenimente recente;

servirea musafirilor;

despărțirea musafirilor de gazde.

„ Răspunde atent”

La joc pot lua parte orice număr de elevi. Ei se așează în linie în fața conducătorului jocului care indicând cțte un copil strigă: pământ, apă, aer. Jucătorul indicat va răspunde timp de 5-10 secunde spunând numele unui animal, pește sau pasăre care trăiește în mediul respectiv.

De exemplu:

pământ- răspuns căine;

apă- răspuns vrabie.

Dacă cel indicat dă un răspuns greșit, repetă un răspuns care s-a mai dat, sau depășește termenul de gândire va pierde un punct. Concurentul care pierde trei puncte este eliminat din joc.

Jocul se termină după ce fiecare a participat la cinci întrebări.

„Călătorie de haz”

Toți copiii stau pe covor sau pe scaunele. Povestitorul va sta în mijlocul copiilor. Când jocul se desfășoară pentru prima dată, educatoarea va fi povestitorul. Fiecare copil își alege un nume de lucru sau de ființă pe care-l transmite conducătorului de joc. De exemplu, pădure, râu, căruță, tramvai, cuc etc. După ce toți copiii au transmis educatoarei cuvântul pe care și l-au ales, ea începe să le spună o poveste, avâd grijă că în timpul povestirii să se folosească numele alese de copii.

În timp ce conducătorul jocului spune povestea, la auzul cuvintelor care au fost alese de copii, aceștia se vor așeza unul câte unul în spatele lui, în ordinea în care au fost spuse cuvintele alese. Povestea va continua până ce toți copiii sunt așezați în spatele povestitorului care îi îndepărtează cât mai mult de scaunele lor. Apoi încheie povestea spunând: „M- am întors acasă cu copilul meu de mână”. La aceste ultime cuvinte din povestire, copii aleargă să-și ocupe fiecare locul lui. Cine rămâne fără loc, acela va fi povestitorul.

Jocul se reia numai după ce copiii și-au ales alte cuvinte.

„Buchetul”

Se alcătuiesc 15-20 de grupuri de cartonașe pe care se desenează sau se scrie numele unei anumite flori: mac, trandafir, garoafă, liliac, margaretă etc.

Deci vor fi 20 de maci, 20 de trandafiri, 20 de garoafe etc. Apoi se dă fiecărui partcipant la joc câte un pachet întreg conținând numai o singură floare, adicp numai maci sau numai trandafiri, anunațându-se că buchetul întreg se compune in 20 de flori care sunt în joc. Cei ce formează și prezintă juriului primele buchete cor fi răsplătiți cu câte un premiu.

„Joc cu mingea”

La joc vor participa 10-20 de jucători. Aceștia se aliniază la distanță de patru metri în fața celui care începe jocul. Acesta are în mână o minge de tenis vopsită cu creta. Mingea este legată la capătul unei sfori lungă de un metru. La un semnal, jucătorii rup rândul și aleargă în interiorul unui spațiu delimitat pe care n-au voie să-l depășească. Cel cu mingea aleargă după ei și caută să lovească pe unul dintre fugari ținând însă bine în mână capătul sforii. Dacă aruncă mingea cu sfoară cu tot, lovitura nu este valabilă. Cel lovit corect îi ia locul, iar el trece în rândul fugăriților. Jucătorul lovit de trei ori este eliminat din joc.

Sunt declarați învingători ultimii trei jucători rămași pe teren

BIBLIOGRAFIE:

AVRAM, E. (2009). Psihologia personalității. București: Editura Universitară

ATKINSON, R. C., ATKINSON R. L., SMITH E. E. & BEM D. J. ( 2002). Introducere în psihologie. București: Editura TEHNICĂ

GOLU, M. (2007). Fundamentele psihologiei. București : Editura Fundației România de Mâine.

ZLATE, M. (2006). Fundamentele psihologiei. București : Editura Universitară

ZLATE, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București : Editura Pro Humanitate

ZLATE, M. (2002). Eul și personalitatea. București: Editura Trei

ȚUȚU, M.C. (2007). Psihologia personalității. București: Editura Fundației România de Mâine

POP, L.M. (2002). Dicționar de politici sociale. București : Editura Expert

BUZDUCEA, D. (2010). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași : Polirom

ROTH, M. (2000). Condiția copilului în familie. Amploarea fenomenului de abuz și neglijare, în Asistența socială în Marea Britanie și România, UNICEF, pp. 69- 82

NEAMȚU, G. (coord.) (2003). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom

NEAMȚU, G. (coord.) (2011). Tratat de asistență socială. Ed. a 2-a, rev. Iași: Editura Polirom

CREȚU, R. Z. (2005). Evaluarea personalități. Modele alternative. Iași: Editura Polirom

ROBU, V. (2011). Competențe sociale și personalitate. Iași: Editura Lumen

PAVELCU, V. (1982). Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică

COSTA, P. AND R. MCCRAE. (1980). "Influence of extraversion and neuroticism on subjective well-being: happy and unhappy people." Journal of Personality and Social Psychology.vol 38 no. 4 p. 668-678

DASCĂLU, N. (2011). Politici publice și politici sociale. Craiova: Sitech

ION, O. (2010). Abuzul asupra copilului. Brașov: Editura Universității “Transilvania”

SMITH G. & MAY D. (1980). „The artificial debate between rationalist and incrementalist models of decision making”, în Policy and Politics, nr. 8, p. 148

SMITH, E. E. , NOLEN-HOEKSEMA S., FREDRICKSON L.B. & LUFHES G. (2005). „ Emoție și Adaptare”. București: Editura TEHNICĂ

LINDBLOM C. & WOODHOUSE E. (1993). The Policy-Making Process. ed. a III-a, New York: Prentice Hall

ANIȚEI, M. (2010). „Fundamentele psihologiei”. București: Editura Universitară

COSMOVICI, A. (1996). „Psihologie Generală”. Iași: Editura Polirom

LARSEN, R. J., & BUSS, D. M. (2005). “Introduction to personality. In Personality psychology: Domains of knowledge about human nature” . Boston: McGraw-Hill.

 ROȘCA, AL., CHIRCEV A., RADU I., MARE V., ROȘCA M & ZORGO B. (1976) „ Psihologie generală”. București: Editura Didactică și Pedagogică

UREA, I. R. (coord.) (2010). „Mediatorul școlar”. București: Editura Fundației România de Mâine

TOMESCU, M. (2005). „Dreptul familiei: protecția copilului”. București: Editura All Beck

MUȘU, I & TAFLAN, A. (COORD.) (1997). „Terapia educațională integrată”. București: Editura Pro Humanitate

VERZA, E. & VERZA, F. E. (2000). „Psihologia vârstelor”. București: Editura Pro Humanitate

DUMITRANA, M. (1998). “Copilul instituționalizat”. București: Editura Didactică și Pedagogică

MACAVEI, E. (1989). „Familia și casa de copii”. București: Editura Litera

ANEXE

Chestionar de reactivitate la schimbări (adaptat de Conf. Univ. Dr. Urea Roxana)

Cotare

INTERPRETARE

Schimbarea presupune în esență, trecerea de la o stare de stabilitate la o stare de echilibru labil. Această trecere are lor pe seama propriei securități.

Adeseori, indivizii manifestă o mare rezervă față de schimbări, manifestată prin rezervă și cramponarea față de ceea ce este existent.

Evoluția psihică care presupune dezvoltarea depilă a personalității înseamnă învingerea temerilor. Temerile, indiferent de natura lor, dacă devin precumpănitoare restrâng posibilitatea de dezvoltare. Teama excesivă de schimbare nu este benefică

De cele mai multe ori în cazul unei schimbări există mai multe tehnici:

se analizează în ce arie este avantajoasă o schimbare

schimbările care par a fi greu de efectuat prind contur într-o discuție cu o altă persoană.

se adună elementele pozitive și cele negative care pledează sau nu pentru schimbare

se stabilește primul pas ca și momentele următoarele ale schimbării

*******

Se acordă pentru întotdeauna 4 puncte, deseori 3 puncte, uneori 2 puncte, niciodată 1 punct. Se adună pentru fiecare tip punctele, iar la tipul care ies cele mai multe puncte, acela este dominant pentru subiect. Pot ieși și combinații.

Pentru cercetarea noastră, vom lua în calcul atât cât subiecți sunt de fiecare parte, cât și combinațiile

Tipul A- Tradiționalistul. Este tipul pe care schimbările îl neliniștesc , chiar îl înfricoșează. Este adeptul regulilor precise, care îi conferă siguranță. Cultivă cu plăcere și concepe seturi de reguli care îi împovărează viața.

Tipul B-Realistul. Este tipul care acceptă schimbările chiar dacă sunt dureroase. Efectuează acele schimbări care sunt justificative în privința conținutului lor. Nu dorește cu orice preț schimbarea. Noul survine într-o continuă adaptare la situația ambientală în permanentă schimbare.

Tipul C-libertinul. Este tipul pentru care schimbările sunt sarea și piperul. Nu are disponibilități pentru tradiție. Nu este preocupat de relații de lungă durată. Pe plan profesional are nevoie permanentă de schimbare, este în permanentă căutare a independenței pierdute

Prelucrarea datelor

Reliability

[DataSet1] D:\Documents\Desktop\Baza de date Gheorghe Madalina 2015.sav

Scale: ALL VARIABLES

Summarize

Correlations

Nonparametric Correlations

NPar Tests

Chi-Square Test

Frequencies

Frequency Table

BIBLIOGRAFIE:

AVRAM, E. (2009). Psihologia personalității. București: Editura Universitară

ATKINSON, R. C., ATKINSON R. L., SMITH E. E. & BEM D. J. ( 2002). Introducere în psihologie. București: Editura TEHNICĂ

GOLU, M. (2007). Fundamentele psihologiei. București : Editura Fundației România de Mâine.

ZLATE, M. (2006). Fundamentele psihologiei. București : Editura Universitară

ZLATE, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București : Editura Pro Humanitate

ZLATE, M. (2002). Eul și personalitatea. București: Editura Trei

ȚUȚU, M.C. (2007). Psihologia personalității. București: Editura Fundației România de Mâine

POP, L.M. (2002). Dicționar de politici sociale. București : Editura Expert

BUZDUCEA, D. (2010). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași : Polirom

ROTH, M. (2000). Condiția copilului în familie. Amploarea fenomenului de abuz și neglijare, în Asistența socială în Marea Britanie și România, UNICEF, pp. 69- 82

NEAMȚU, G. (coord.) (2003). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom

NEAMȚU, G. (coord.) (2011). Tratat de asistență socială. Ed. a 2-a, rev. Iași: Editura Polirom

CREȚU, R. Z. (2005). Evaluarea personalități. Modele alternative. Iași: Editura Polirom

ROBU, V. (2011). Competențe sociale și personalitate. Iași: Editura Lumen

PAVELCU, V. (1982). Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică

COSTA, P. AND R. MCCRAE. (1980). "Influence of extraversion and neuroticism on subjective well-being: happy and unhappy people." Journal of Personality and Social Psychology.vol 38 no. 4 p. 668-678

DASCĂLU, N. (2011). Politici publice și politici sociale. Craiova: Sitech

ION, O. (2010). Abuzul asupra copilului. Brașov: Editura Universității “Transilvania”

SMITH G. & MAY D. (1980). „The artificial debate between rationalist and incrementalist models of decision making”, în Policy and Politics, nr. 8, p. 148

SMITH, E. E. , NOLEN-HOEKSEMA S., FREDRICKSON L.B. & LUFHES G. (2005). „ Emoție și Adaptare”. București: Editura TEHNICĂ

LINDBLOM C. & WOODHOUSE E. (1993). The Policy-Making Process. ed. a III-a, New York: Prentice Hall

ANIȚEI, M. (2010). „Fundamentele psihologiei”. București: Editura Universitară

COSMOVICI, A. (1996). „Psihologie Generală”. Iași: Editura Polirom

LARSEN, R. J., & BUSS, D. M. (2005). “Introduction to personality. In Personality psychology: Domains of knowledge about human nature” . Boston: McGraw-Hill.

 ROȘCA, AL., CHIRCEV A., RADU I., MARE V., ROȘCA M & ZORGO B. (1976) „ Psihologie generală”. București: Editura Didactică și Pedagogică

UREA, I. R. (coord.) (2010). „Mediatorul școlar”. București: Editura Fundației România de Mâine

TOMESCU, M. (2005). „Dreptul familiei: protecția copilului”. București: Editura All Beck

MUȘU, I & TAFLAN, A. (COORD.) (1997). „Terapia educațională integrată”. București: Editura Pro Humanitate

VERZA, E. & VERZA, F. E. (2000). „Psihologia vârstelor”. București: Editura Pro Humanitate

DUMITRANA, M. (1998). “Copilul instituționalizat”. București: Editura Didactică și Pedagogică

MACAVEI, E. (1989). „Familia și casa de copii”. București: Editura Litera

ANEXE

Chestionar de reactivitate la schimbări (adaptat de Conf. Univ. Dr. Urea Roxana)

Cotare

INTERPRETARE

Schimbarea presupune în esență, trecerea de la o stare de stabilitate la o stare de echilibru labil. Această trecere are lor pe seama propriei securități.

Adeseori, indivizii manifestă o mare rezervă față de schimbări, manifestată prin rezervă și cramponarea față de ceea ce este existent.

Evoluția psihică care presupune dezvoltarea depilă a personalității înseamnă învingerea temerilor. Temerile, indiferent de natura lor, dacă devin precumpănitoare restrâng posibilitatea de dezvoltare. Teama excesivă de schimbare nu este benefică

De cele mai multe ori în cazul unei schimbări există mai multe tehnici:

se analizează în ce arie este avantajoasă o schimbare

schimbările care par a fi greu de efectuat prind contur într-o discuție cu o altă persoană.

se adună elementele pozitive și cele negative care pledează sau nu pentru schimbare

se stabilește primul pas ca și momentele următoarele ale schimbării

*******

Se acordă pentru întotdeauna 4 puncte, deseori 3 puncte, uneori 2 puncte, niciodată 1 punct. Se adună pentru fiecare tip punctele, iar la tipul care ies cele mai multe puncte, acela este dominant pentru subiect. Pot ieși și combinații.

Pentru cercetarea noastră, vom lua în calcul atât cât subiecți sunt de fiecare parte, cât și combinațiile

Tipul A- Tradiționalistul. Este tipul pe care schimbările îl neliniștesc , chiar îl înfricoșează. Este adeptul regulilor precise, care îi conferă siguranță. Cultivă cu plăcere și concepe seturi de reguli care îi împovărează viața.

Tipul B-Realistul. Este tipul care acceptă schimbările chiar dacă sunt dureroase. Efectuează acele schimbări care sunt justificative în privința conținutului lor. Nu dorește cu orice preț schimbarea. Noul survine într-o continuă adaptare la situația ambientală în permanentă schimbare.

Tipul C-libertinul. Este tipul pentru care schimbările sunt sarea și piperul. Nu are disponibilități pentru tradiție. Nu este preocupat de relații de lungă durată. Pe plan profesional are nevoie permanentă de schimbare, este în permanentă căutare a independenței pierdute

Prelucrarea datelor

Reliability

[DataSet1] D:\Documents\Desktop\Baza de date Gheorghe Madalina 2015.sav

Scale: ALL VARIABLES

Summarize

Correlations

Nonparametric Correlations

NPar Tests

Chi-Square Test

Frequencies

Frequency Table