Obiectiv central: cunoa șterea specificului metodei observa ției în aria psihodiagnozei. [608569]

OBSERVA ȚIA

Obiectiv central: cunoa șterea specificului metodei observa ției în aria psihodiagnozei.

1. Epistemic și egocentric în observa ție

Ca metod ă de cercetare, observa ția const ă în urm ărirea inten ționat ă și înregistrarea
exact ă, sistematic ă a diferitelor manifest ări comportamentale ale individului (sau grupului), ca și
a contextului situa țional al comportamentului (Mielu Zlate, 1990).
Sillamy N.(1995) define ște observa ția în corela ție cu experimentul: „observa ția –
metod ă care are drept scop relevarea unui num ăr oarecare de fapte naturale, pe baza c ărora va fi
posibil ă formularea unei ipoteze, care va fi supus ă verific ării experimentale".
De asemenea, M. Richelle define ște observa ția tot prin raportare la experiment:
"observa ția este metoda de investiga ție știin țific ă care const ă în înregistrarea sistematic ă prin
sim țuri, a caracteristicilor și transform ărilor obiectului studiat” și ea „constituie primul demers
al oric ărei știin țe empirice care î și p ăstreaz ă întreaga importan ță în experimentare”.

Fie în știin țele naturii, fie în cele socio-umane și comportamentale, observa ția trebuie s ă
fie o constatare exact ă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investiga re și apoi studierea
aprofundat ă a acestei constat ări. Dar, între observa ția în știin țele naturii și observa ția în
domeniul știin țelor socio-umane și comportamentale în general, și observa ția psihologic ă în
special, exist ă o diferen ță provenit ă din specificul faptelor și fenomenelor psihice.
Deosebirea între observa ția din știin țele naturii și observa ția psihologic ă nu rezult ă doar
din obiectul cunoa șterii , ci și din subiectul cunoa șterii (cel care realizeaz ă observa ția) și care de
asemenea difer ă în psihologie fa ță de știin țele naturii.
Intr ă astfel în discu ție conceptele de:
subiect epistemic – eul în calitatea sa de agent al cunoa șterii, al cercet ării și observ ării
știin țifice;
subiect egocentric – eul în individualitatea sa, în calitatea sa de c orp, istorie,
subiectivitate.
În condi țiile cunoa șterii psihologice, atât decentrarea , cât și obiectivitatea (calitate a
enun țurilor noastre de a concorda în esen ța lor cu realitatea pe care o exprim ă) sunt greu de
realizat, sunt limitate. Ancelin-Schutzenberger co nsider ă c ă "observatorul trebuie s ă fie obiectiv
și implicat f ără a se angaja efectiv. Este vorba de o implicare controlat ă".

Structura:

Epistemic și egocentric în observa ție

Protocolul de observa ție

Con ținuturile observa ției

Calitatea observa ției

Condi țiile unei bune observa ții

Pentru corectarea deform ărilor privind atitudinea subiectului cunosc ător în procesul
observa ției psihologice, pentru a asigura ceea ce numim sensul psihologic impus fiec ărui
observator, Roger Mucchielli, propune urm ătoarele repere în procesul de observare metodic ă:
1. a fi atent la comportamente și atitudini, a înv ăța s ă le notezi și s ă le descrii a șa cum se
prezint ă, sensul lor direct și imediat fiind de cele mai multe ori aparent;
2. a sesiza contextul situa țional al comportamentelor observate pentru a-l pute a în țelege a șa
cum este el tr ăit de subiect;
3. a dispune de un fel de simpatie intelectual ă, prin intermediul c ăreia suntem capabili de a
în țelege existen ța, tr ăirile altora f ără a le încerca în mod real în propria noastr ă
afectivitate.

2. Protocolul de observa ție

Începem înregistrarea fenomenelor cu inventarierea lor, urmând apoi o clasificare, o
taxonomie , ceea ce presupune un reperaj sistematic al asem ănărilor și deosebirilor, apoi c ăutarea
rela țiilor.
Protocolul de observa ție presupune o serie de elemente:
1. descrierea contextului (data, timpul, spa țiul, ambian ța fizic ă etc.);
2. descrierea participan ților, a ac țiunilor și conduitelor lor (sex, vârst ă, etnie, conduite
verbale, motorii, expresiv-emo ționale etc);
3. interpretarea situa ției (încercarea observatorului de a în țelege ce înseamn ă situa ția pentru
subiec ți, care este contextul etc);
4. interpret ări alternative ale situa ției;
5. notarea și explorarea de c ătre observator a propriilor tr ăiri și sentimente (analiza reflexiv ă
este întotdeauna necesar ă într-o cercetare calitativ ă deoarece include propria experien ță a
observa ției).

Protocolul de observa ție trebuie s ă țin ă seama și de ceea ce K. Lewin numea câmp
psihologic (toate aspectele fizice, biologice, sociale, psiho logice – con știente și incon știente –
care exist ă la un moment dat pentru individul sau grupul obser vat).

3. Con ținuturile observa ției

Simtomatologia stabil ă, adic ă tr ăsăturile bioconstitu ționale ale individului (în ălțimea,
greutatea, lungimea și grosimea membrelor, circumferin ța cranian ă, toracic ă, abdominal ă), ca și
tr ăsăturile fizionomice (aspectul capului, al fe ței, rela țiile dintre diferitele detalii anatomice ale
fe ței: fruntea, nasul, b ărbia ,ochii, etc).
Simtomatologia labil ă, adic ă multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile,
mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbal ă, motorie, mnezic ă, ca și varietatea expresiilor
afectiv-atitudinale. Simptomatologia labil ă poate fi observat ă în orice situa ție și context de via ță ,
inclusiv cu prilejul efectu ării unor experimente în laborator, a unei convorbir i sau al administrarii
unui test.

4. Calitatea observa ției

Calitatea observa ției depinde de multitudinea factorilor implica ți în observa ție: obiectul
de observat, subiectul observator, rela ția observa țional ă, interac țiunea și feed beack-urile
acesteia, dar în primul rând este factorul central care conduce observa ția și care este subiectul
epistemic observator cu particularit ățile sale psihoindividuale (în care includem capaci tatea sa
de concentrare a aten ției, capacitatea de a sesiza esen țialul, gradul de sugestionabilitate etc).
S-a vorbit deseori de "ecua ția personal ă a observatorului". În aceast ă privin ță Binet ar ăta
că unii observatori apar țin tipului descriptiv (înregistreaz ă minu țios, exact, sec); al ții tipului
evaluativ (cu tendin ța de a face aprecieri, estim ări, interpret ări); unii tipului erudit (furnizând
informa ții savante suplimentare), al ții tipului imaginativ și poetic (neglijând faptele și dând frâu
liber imagina ției, ajungând de aceea, deseori, la deformarea real it ății).

5. Condi țiile unei bune observa ții

Condi țiile unei bune observa ții sunt:
– stabilirea clar ă, precis ă a scopului, a obiectivului urm ărit;
– selectarea celor mai potrivite forme de observa ție, a condi țiilor și mijloacelor necesare
(cronometre, aparat foto, camer ă video etc);
– elaborarea unui plan riguros de observa ție (sistem conceptual, ipoteze, loc și durata,
limbajul standard în care vor fi consemnate datele, ritmicitate ș.a.m.d.);
– consemnarea imediat ă a celor observate, deoarece consemnarea ulterioar ă ar putea fi
afectat ă de uitare;
– efectuarea unui num ăr optim de observa ții – desf ăș urare în condi ții cât mai variate.

Evaluarea observa țiilor efectuate presupune apelul la o serie de concepte precum:
unit ățile de observa ție, grade de estima ții, grile de observa ție sau "categorii" interac țional-
comunica ționale eviden țiate de Bales.
Unit ățile de observa ție exprim ă de fapt cuantumul de elemente observate pe interva le de
timp.
Gradele de estima ții ale unor însu șiri psihice exprim ă în ce m ăsur ă este prezent ă o
însu șire psihic ă la un individ: în foarte mare m ăsur ă, în mare m ăsur ă, într-o m ăsur ă potrivit ă, în
mic ă m ăsur ă, într-o foarte mic ă m ăsur ă.
Grilele de observa ție faciliteaz ă recoltarea și compararea rapid ă a datelor de observa ție.
S-a remarcat în acest domeniu R. F. Bales, care a c ercetat grupurile umane din punctul de vedere
al interac țiunilor comunica ționale și comportamentale.

Combaterea obstacolelor ce ar putea împiedica realizarea unor observa ții adecvate,
trebuie s ă țin ă cont de:
– influen ța dispozi țiilor mintale în care se afl ă observatorul în momentul efectu ării
observa ției (schema sa pre-perceptiv ă putând deforma faptele observate);
– tendin ța observatorului de a decodifica faptele observate în conformitate cu teoria
(explicit ă sau implicit ă) la care ader ă – așa numitul "efect distorsionant al paradigmei";

– tendin ța ca a ștept ările și anticip ările observatorului s ă induc ă rezultate în conformitate cu
acestea – sunt cunoscute a șa numitele efecte de "anticipare" sau teoria "profe ției care se
împline ște".

METODA CONVORBIRII

Obiectiv central: cunoa șterea specificului metodei convorbirii în aria psih odiagnosticului

În scopul delimit ării cât mai precise a extensiunii conceptului “conv orbire”, este util ă
men ționarea cîtorva date privind conversa ția. Aceasta este caracterizat ă prin alternarea replicilor
interlocutorilor și este o form ă de discurs care se prezint ă în modalit ăți diferite precum:
dezbaterea, dialogul teatral, conversa ția cotidian ă etc. Ele se deosebesc desigur, ca și tipuri de
conversa ție (într-un anume fel se desf ășoar ă o dezbatere, care are o oarecare structurare și într-
alt fel conversa ția cotidian ă, care se poate desf ăș ura spontan și nu oblig ă neap ărat la o
structurare). În forma sa obi șnuit ă, conversa ția are o structur ă diadic ă, respectiv presupune doi
interlocutori, dar ea poate fi extins ă prin prezen ța celei de a treia persoane.
Convorbirea este o comunicare, un schimb de cuvinte, cu una sau mai multe persoane,
pentru un alt scop decât simpla pl ăcere a conversa ției. Respectiv, se poate desf ășura în scop de
cercetere știin țific ă sau juridic ă, în scop profesional sau educa țional etc. Dup ă A. Cosmovici
convorbirea este o conversa ție premeditat ă cu scopul ob ținerii unor date. Este deci bine gândit ă
dinainte.

1. Scopurile convorbirii

Scopurile convorbirii în psihologie sunt diverse, func ție de diversitatea situa țiilor în care
metoda este utilizat ă:
– reconstituirea istoriei subiectului (anamnez ă);
– sondarea cuno știn țelor sale;
– contribu ție la stabilirea unui diagnostic – pentru subiec ții care sufer ă de tulbur ări psihice și/sau
rela ționale exist ă a șa numitele convorbiri "preliminare unei psihoterapi i”;
– sprijinirea subiectului s ă înfrunte o dificultate concret ă în existen ță (consiliere\sfat psihologic);
– antrenarea subiectului sau subiec ților la o mai bun ă comunicare cu un altul (formare).

Diversitatea situa țiilor în care este utilizat ă convorbirea, fie ca metod ă independent ă, fie
ca procedeu în cadrul altor metode, determin ă și o diversitate de forme ale ei. Întâlnim astfel
diverse clasific ări, func ție de diversele perspective ale autorilor care le p ropun.

Men țion ăm câteva criterii care ordoneaz ă întrucâtva diversele forme ale convorbirii
specificate în studiile de specialitate:
– dup ă sfera de cuprindere a participan ților la convorbire, aceasta poate fi: individual ă, de
cuplu, de familie, de grup;
Structura:

Scopurile convorbirii

Interac țiunea psiholog-subiect în cadrul convorbirii

Desf ăș urarea convorbirii

– dup ă implicarea psihologului în proiectarea, organizare a și desf ăș urarea convorbirii, poate fi:
 convorbirea directiv ă – psihologul pune întreb ări prestabilite și caut ă s ă ob țin ă
informa ții;
 convorbirea nondirectiv ă – îl las ă pe subiect s ă vorbeasc ă cât mai liber cu putin ță ,
încurajându-l, reformulându-i r ăspunsurile, observându-i reac țiile și c ăutând s ă-i
în țeleag ă frica, ezit ările, rezisten țele, sistemul defensiv;
 convorbirea semidirectiv ă – care este un compromis între cele dou ă forme
precedente;
– dup ă scopul desf ășur ării:
 convorbirea ca metod ă de rezolvare a unei probleme de orientare sau adap tare –
încearc ă s ă r ăspund ă necesit ăților și intereselor subiectului;
 convorbirea ca tehnic ă de anchet ă sau de cercetare – sprijin ă interesul cercet ătorului
în clarificarea unei probleme;
 în scopul selec ției și încadr ării într-o form ă de activitate – în cadrul examenelor de
selec ție, angajare etc.;
 convorbirea clinic ă – în scop diagnostic, terapeutic.

În cadrul convorbirii clinice – în func ție de aplicarea unitar ă, standardizat ă a unor întreb ări, de
extinderea sau restrângerea acestora, se deosebesc:
– convorbirea liber ă, spontan ă, asociativ ă (func ție de particularit ățile situa ției în care se
desf ăș oar ă și de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar și de momentul când are loc);
– convorbirea standadizat ă, dirijat ă, structurat ă (bazat ă pe formularea acelora și întreb ări, în
aceea și form ă și ordine tuturor subiec ților, indiferent de particularit ățile lor
individuale);
– convorbirea semistandardizat ă sau semidirijat ă (cu adresarea unor întreb ări suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor etc.);

Referindu-ne acum la convorbirea liber ă – în func ție de rolul diagnosticianului în a crea
condi țiile psihologice ce vor facilita dest ăinuirea spontan ă a subiectului, se disting:
– convorbirea psihanalitic ă – este o form ă asimetric ă (în sensul c ă vorbe ște mai mult
subiectul). Aceast ă form ă î și are originea în convingerea c ă în asocia ția liber ă pot ap ărea
cauzele reful ării. Un asemenea tip de convorbire cere bun ăvoin ța din partea subiectului.
Convorbirea nu decurge facil pentru c ă subiectul opune totu și o oarecare rezisten ță (poate
chiar incon știent ă). Înfrângerea rezisten ței va depinde de tactul psihologului, de rela țiile
dintre cei doi în ultim ă instan ță. În timpul convorbirii, cercet ătorul nu noteaz ă, decât rareori.
El doar ascult ă, pentru c ă faptele relevante se vor asocia de la sine în spir itul s ău, și se va
asocia ceea ce concord ă cu premisele sale.
– convorbirea nondirectiv ă – cercet ătorul creeaz ă condi ții ce vor facilita dest ăinuirea spontan ă
a subiectului, chiar f ără ca acesta s ă fie permanent întrebat, astfel încât subiectul sin gur sa
ajung ă la con știentizarea și solu ționarea propriilor lui conflicte.

Ideea este c ă dup ă ce subiectul devine con știent de situa ție, de hot ărârile ce trebuiesc
luate, el î și va expune liber punctul de vedere. Psihologul tre buie s ă participe, s ă aprobe
(“aprobare necondi ționat ă”- K. Rogers) dar s ă intervin ă pu țin. Subiectul trebuie s ă-și g ăseasc ă
singur solu ția. Rogers arat ă c ă orice individ are capacitatea de a- și reformula ideea despre sine,
de a-și formula o idee mai compatibil ă cu sine. Psihologul trebuie s ă-l ajute. Punctul de vedere a

lui Rogers este c ă subiectul are poten țialul necesar rezolv ării problemelor sale, iar rolul
psihologului este s ă desc ătu șeze aceste poten țe. În plus, în viziunea lui Rogers, individul are
tendin țe spre expansiune de dezvoltare, de cre ștere, nu de sc ădere a tensiunii ca la Freud. Dup ă
Rogers, conflictele nu provin doar din tensiuni (ca la Freud), ci și din împiedicarea acestei nevoi
de cre ștere. Subiectul are capacitatea s ă dep ășeasc ă aceste piedici cu ajutorul psihologului.
Prezen ța psihologului asigur ă nevoia de considera ție pozitiv ă de care duce lips ă subiectul.
Frust ările, lipsa acestei considera ții impiedic ă expansiunea. Subiectul trebuie s ă se simt ă
pre țuit, stimat, aprobat, în țeles, de aceea psihologul trebuie s ă creeze în timpul convorbirii o
atmosfera de apreciere pozitiv ă a subiectului și s ă aib ă o atitudine de sinceritate și c ăldur ă.
Aceast ă atitudine va provoca satisfac ție subiectului și-i va da încredere în sine, iar
atmosfera lipsit ă de tensiune îi va elibera poten țele. Psihologul va ajuta subiectul s ă g ăseasc ă
solu țiile doar insistând asupra unor p ăreri spuse de subiect. O asemenea situa ție va contribui la
restructurarea viziunii subiectului și va crea impresia atingerii succesului de c ătre subiect printr-
o solu ție personal ă. Acesta va presupune desigur un contact îndelungat între cei doi și rela ții cât
mai fire ști.

2. Interac țiunea psiholog-subiect

Psihanali știi au subliniat acest fenomen. Ei au vorbit de tra nsfer. Comunicând atâta timp,
este firesc s ă apar ă anumite sentimente între psiholog și subiect (tandre țe sau agresivitate). Rolul
psihologului este s ă fac ă con știent pe subiect de aceste sentimente. Reu șind s ă st ăpâneasc ă
aceste sentimente, subiectul reu șește s ă se reeduce. Dar se vorbe ște și de contratransfer.
Psihologul însu și poate c ăpăta sentimente pozitive sau negative fa ță de subiect.
Cristalizarea unei anumite atitudini, ca și modificarea ei, depinde mult de cum începe
psihologul convorbirea. Toat ă arta este de a crea o atitudine favorabil ă subiectului pentru c ă
trebuie s ă ob ținem de la el încrederea. Subiectul trebuie s ă r ăspund ă în conformitate cu ceea ce
este el, eliminându-se comportamentul de fa țad ă care este înr ădăcinat în individ.
Tendin ța spre sinceritate trebuie îmbinat ă și cu interesul spre reu șita convorbirii, pentru
că subiectul trebuie s ă-și dea și ostenela de a r ăspunde exact, corect. Trebuie solicitat la efort.
Așadar, într-o convorbire trebuie captat interesul și provocat ă sinceritatea deopotriv ă.

Ce motive pot stimula subiectul?
Cel mai adesea se impune stimularea pl ăcerii subiectului de a se dest ăinui, pentru c ă
pl ăcerea de a vorbi despre sine exist ă. Ea duce la sc ăderea tensiunii (chatarzis). Totul depinde
îns ă de felul în care trat ăm subiectul. Prima obliga ție a psihologului este de a aborda subiectul
cu respect și considera ție. Pentru a cunoa ște omul este important a (re)tr ăi împreun ă momente
importante din via ță.
Subiectul trebuie s ă doreasc ă convorbirea pentru c ă altfel poate fi absent. Îl invoc ăm pe
Rogers – psihologul trebuie s ă aprobe subiectul necondi ționat. În cadrul convorbirii nu are ce
căuta morala. Psihologul nu trebuie s ă fie moralist și psiholog. În via ță, sigur c ă nu putem
renun ța la responsabilitatea individual ă, dar în timpul convorbirii cu subiectul trebuie s ă uit ăm
aceasta.
K. Rogers – “Încrederea o câ știg ăm fiind mai întâi autentici” și de aceea trebuie s ă
abord ăm subiectul într-un mod c ălduros, cu sentimente pozitive, s ă fim capabili de empatie. E
nevoie în mod evident și de o doz ă de imagina ție.

Importan ță mare are și sensul convorbirii, ce reprezint ă pentru subiect convorbirea. L ămurirea
scopului convorbirii face parte neap ărat din ob ținerea succesului. Totu și aceast ă l ămurire nu
trebuie s ă fie prea am ănun țit ă, ci mai curând destul de concis ă.

3. Desf ășurarea convorbirii

Pe lâng ă explicarea scopului convorbirii, se vorbe ște și de garantarea caracterului
confiden țial al convorbirii. Trebuie câ știgat înc ă de aici interesul subiectului și sinceritatea lui.
Uneori este necesar un contact prealabil.
În afara celor dou ă condi ții, convorbirea cere plasticitate (adaptare la felu l de a fi a
subiectului), tonul, atitudinea trebuie bine m ăsurate (chiar în convorbirile standardizate). De
aceea unele convorbiri necesit ă informa ții prealabile. Apoi, nu este suficient ă câ știgarea
interesului și sincerit ății, ci și men ținerea lor. Pentru aceasta trebuie s ă particip ăm, s ă aprob ăm,
etc. Imobilitatea psihologului dezorienteaz ă și poate fi interpretat ă ca dezaprobare. Este
recomandat chiar ca psihologul s ă povesteasc ă și el un fapt similar și tot timpul s ă manifeste
aprobare necondi ționat ă.
Important ă este și observarea subiectului pentru c ă acesta ne informeaz ă asupra
sincerit ății lui. Uneori foarte expresive sunt mâinile. Ochii nu trebuie s ă fie țint ă pe subiect.
În fine, psihologul trebuie s ă se observe și pe el însu și, s ă-și st ăpâneasc ă reac țiile. Aten ție
mare la emotivitatea subiectului. Ea îl poate împie dica s ă r ăspund ă. Este recomandat, de aceea,
să se înceap ă cu subiecte indiferente. Important este și felul în care se încheie convorbirea.
Trebuie aratat ă expresia de mul țumire pentru rezultatele ob ținute și, de asemenea, exprimat ă o
eventual ă concluzie.

Exist ă autori care men ționeaz ă și o serie de condi ții, în vederea desf ășur ării unei bune
convorbiri, prin care s ă se asigure veridicitate și autenticitate:
– existen ța la subiect a unei oarecare capacit ăți de introspec ție și autoanaliz ă, evaluare și
autodezv ăluire (ceea ce presupune o observare prealabil ă convorbirii pe care cercet ătorul
trebuie s ă o realizeze);
– abilitatea psihologului în a ob ține angajarea deplin ă și autentic ă a subiec ților în convorbire;
– empatia psihologului – transpunerea acestuia în st ările psihice ale subiectului, pentru a-i
intui reac țiile, pentru a-l în țelege mai bine);
– preg ătirea din timp a convorbirii. Cercet ătorul trebuie s ă gândeasc ă anticipat la ea, s ă-și
structureze (în linii mari sau chiar în am ănunt) întreb ările, s ă culeag ă informa ții despre
subiect, s ă-i anticipeze r ăspunsurile, pentru a ști cum s ă se comporte în eventualele situa ții
neprev ăzute (blocarea, refuzul de a r ăspunde, etc);
– acordarea de suficient ă aten ție problemei motiv ării subiectului, pentru ca s ă se angajeze în
convorbire și s ă furnizeze informa ții cât mai complete și cât mai reale despre sine și despre
tr ăirile sale;
– o anumit ă prezen ță fizic ă (a cercet ătorului), cunoa șterea propriilor caracteristici ale
personalit ății în care se cer cuprinse și anumite abilit ăți profesionale, rela ționale și,
bineîn țeles, capacitea de a manifesta o „considera ție pozitiv ă necondi ționat ă” fa ță de subiect
(nu distan ță , nu dispre ț). Înainte de toate, cercet ătorul însu și s ă fie autentic, s ă se implice
dezinvolt, cu simpatie, s ă abordeze cu sentimente pozitive relat ările, manifest ările
subiectului, chiar dac ă acestea sunt uneori în contradic ție cu modul s ău de a fi;

– men ținerea permanent ă a interesului în timpul convorbirii, care se va r ealiza prin aprobarea
relat ărilor, evitarea unor atitudini critice care provoac ă blocaje sau reac ții de ap ărare a
subiectului;
– în timpul convorbirii se vor observa atitudinile, e xpresiile subiectului, ceea ce va permite
decodificarea sensului afirma țiilor și sinceritatii r ăspunsurilor;
– se va evita adresarea unor întreb ări sugestive, care s ă influen țeze rezultatele, în vederea
ob ținerii unor r ăspunsuri dorite;
– înregistrarea convorbirii se va face cu discre ție. În ciuda mijloacelor moderne, se prefer ă
notarea manual ă, pentru a nu determina anumite re țineri în relatare.
– chiar și intui ția, și empatia pe care trebuie s ă le aiba psihologul, nu vin în totalitate spontan.
Acestea sunt, de regul ă, rezultatul unei cunoa șteri în timp și a unor acumul ări în munca cu
subiectul.

La fel ca toate celelalte metode de psihodiagnostic și convorbirea prezint ă:
Avantaje – permite recoltarea unor informa ții numeroase, variate și pre țioase, într-un
timp relativ scurt și far ă a necesita materiale și instala ții speciale. Observa ția, testele, etc., nu
dau informa ții directe despre via ța interioar ă. Convorbirea realizeaz ă acest lucru într-o mare
măsur ă. Afl ăm anumite situa ții, n ăzuin țe, proiecte pe care le putem ob ține foarte greu prin alte
mijloace. Cu toate dificult ățile, convorbirea este o metod ă indispensabil ă.
Dezavantajele provin din posibila lips ă de receptivitate a subiectului, din subiectivitate a
sa, din mul ți al ți factori care pot s ă fie distorsionan ți, de îns ăș i personalitatea psihologului care
nu ia în seam ă aspectul deosebit de delicat al acestei metode.
De altminteri, metoda convorbirii este considerat ă cea mai complicat ă și cea mai greu de
înv ățat, din mai multe motive (Zlate, 2000):
– în cadrul ei, influen ța reciproc ă dintre cercet ător și subiectul investigat este mai mare decât în
orice alt ă metod ă;
– presupune recoltarea m ărturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau c hiar deformate
(involuntar, dar și voluntar);
– implic ă o selec ție a relat ărilor f ăcute de subiect, ori aceasta s-ar putea s ă fie la fel de
subiectiv ă ca și relatarea îns ăș i.