. Obiceiurile DE Iarna LA Feldru

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Feldru

Localizare geografică. Ocupații. Demografie

Atestare documentară. Scurt istoric

Aspecte etnografice

CAPITOLUL II

Ciclul sărbătorilor de iarnă – tradiție și contemporaneitate

Șezătorile

Lăsatu secului

Postul

Colindatul

Epica ritualică

Turca (capra), brezaia

Plugușorul

Plugușorul și cununa la Feldru

Berea feldrihenilor

Boboteaza

Vrăji, credințe, superstiții

CAPITOLUL III

ANEXE

TEXTE POPULARE CULESE DIN FELDRU

Cununa (1)

Cununa (2)

COLINDE DIN FELDRU

Când fosta încă prunc Iisus

O, ce veste minunată

Coborât_o coborât

În cetatea împărătească

În seara de Crăciun

Mărire ție frumos Crăciun

Mărit fie Iisus

Bună sara lui Crăciun

LA BOBOTEAZĂ

VIFLAIMUL

PLUGUȘORUL

CONCLUSION

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

A.C. Popovici spune simplu si cu dreptate “ viața unei națiuni e cultura ei proprie “, ceea ce înseamnă că noul este în același timp prin rădăcina lui , foarte vechi, că el ține de apariția speciei umane si naționale și că prin procesul devenirii s-a diferențiat și a evoluat neîncetat. Aici se remarcă efortul adaptării la cuceririle noi ale existenței etnice și individuale prin consumare și creștere creatoare proprie, punerea împreună a necesității cu posibilitate, spre întemeierea unei noi situații.

Unui popor credințele îi sunt tot atât de firești ca respirația , nutrirea, vorbirea, munca. Ele apar odata cu națiunea insăși și se moștenesc împreună cu toate celelalte calitați , spre o infinită îmbunătățire. Credințele, moravurile, cutumele sunt poporul însuși, împreună cu limba, toate în devenire, despre care Eminescu spune : “ cu cât aceste note în totalitatea lor sunt mai vii în conștiința fiecăruia, cu atât sițământul subiectiv al națiunei, va să zică al solidaritații naționale, e mai intensiv și mai înrădăcinat… “1

Folclorul, acest tezaur moștenit din moș strămoși, este un bun al tuturor2 în sensul că , izvorât din popor este al poporului si de el se bucură generațiile următoare, care moștenindu-l îl îmbogațesc cu noi creații, gândurile urmașilor înmuguresc pe crengile înaintașilor și prin ele își pun pecetea veacului în care trăiesc.

Analiza procesului de constituire a tradiției unui popor, deci a identității sale istorice , este condiția de baza a cunoașterii, chiar a procesului de formare a conștiinței de neam și , ulterior , a celei naționale. Cultura și civilizația popoarelor prin vechimea și continuitate lor , prin varietatea conținutului , dar și prin prestigiul și puterea lor de înfluențare , au jucat un rol de bază în tradiția acestora; la rândul lor și obiceiurile populare constituie elemente importante pentru cultură și civilizație.

In accepțiunea lor tradițională, obiceiurile cunosc o dublă funcție: comportamental-normativă și actanțială, care cuprinde datini și fondul de practici de la cele rituale la cele ceremoniale, sărbătorești, prilejuite de diferite momente calendaristice, de viață și muncă.

Până nu demult, omul satelor își desfășura viața învăluit într-o lume de mituri si practici cu origini stăvechi într-o perspectivă în care structura socială, cu o puternică organizare de obște, atribuie obiceiurilor o foarte marcată funcție socială. Intre obiceiurile calendaristice si cele legate de vârstele omului există numeroase asemanări. Punctul de plecare cel mai îndepartat al acestor asemănări , care explică semnificația și structura lor de bază similară, îl constituie viziunea asemănătoare a omului arhaic asupra propriei sale vieți, pe de o parte, și asupra vieții naturii și vegetației, pe de alta parte. Omul a făcut din natură o zeitate, și a făcut-o anume dupa chipul și asemănarea lui, spre deosebire de ceea ce spune Biblia, că Dumnezeu este acela care l-a facut pe om după chipul și asemănarea Lui.3 Moartea reprezintă însă nu doar un popas în veșnicie, încheierea unui ciclu al existenței care coincide cu punctul de plecare al unui nou ciclu vital…Se poate vorbi de o veritabilă simetrie între obiceiuri și rituri. Cu siguranță că această simetrie a fost odinioară mai perfectă, ea fiind afectată cu trecerea timpului de dereglările continue ce s-au produs in sistemul obiceiurilor tradiționale.

Orice fapt de cultură, orice obicei este un act de comunicare ce presupune un mesaj, un cod ce va fi decodat. Deosebirea de comunicare lingvistică curentă o constituie folosirea, pe lângă limbajul lingvistic propriu-zis, a celui coregrafic, muzical, gestic, mimic sau a limbajelor specializate ca cele ale miturilor, rituriluor, ceremonialurilor, etc.

Epoca modernă e tot mai marcată, pe fondul încercării de globalizare, de ideea întoarcerii la origini, întemeiată pe concepția despre prestigiul magic al originilor; este o idee la care se apelează în general în momentele de criză. Toate miturile de origine sunt prelungiri si completări ale mitului cosmogonic, refacerea este tot o facere, o creare în alte condiții ale aceleiași esențe. La popoarele evoluate concepția despre prestigiul magic al originilor a dispărut. In condițiile industrializării și urbanizării ideea întoarcerii la origini reapare cu semnificații deosebite; este vorba de nevoia orașeanului de a se retrage la țara, în natură sau în orașele mici , in satele tradiționale cu arhitectură și cu portul, cu cântecele și cu obiceiurile moștenite din vechime, de prețuire a obiectelor etnografice și a spectacolelor folclorice. Această reîntoarcere a omului modern e caracterizată nu prin entuziasm, ci prin nostalgie, prin nevoia de introspecție, căutându-se autenticul și universalul, general-umanul în simplitatea lor originară.4 Se observă în acest sens și o resurecție a sentimentului naturii prin construirea de parcuri, grădini, spații verzi, etc.

Din cadrul sărbătorilor de peste an care duc cu gândul la o tradiție de altădata am ales ciclul sărbătorilior de iarnă. Este o alegere motivată în primul rând de complexitatea rituala și simbolică a obiceiurilor legate de aceste sărbători și de o oarecare remanență a acestor obiceiuri, chiar dacă în alte contexte și cu alte semnificații, nu numai la noi, ci în aproape toată lumea. Crăciunul este una dintre cele mai mari și mai universale sărbători, care păstreză în esență obiceiurile care o definesc din timpuri străvechi ( colindatul, urările,… ), fiind prin excelență o sărbătoare a bucuriei și a familiei, a Nașterii Pruncului Sfânt, a comuniunii și a speranței, contopire de religios și laic, de vechi și de nou, de popular și de cult, Crăciunul și în general tot acest ciclu al sărbătorilor de iarnă înseamnă pentru toata lumea tradiție, permanență și comuniune.

FELDRU

LOCALIZARE GEOGRAFICĂ. OCUPAȚII. DEMOGRAFIE.

Pe sub poalele sudice ale muntilor, ce despart Țara Maramureșului de Țara Năsăudului, curge repede legendarul râu Someșul Mare. Cântecul apelor lui poartă de-a lungul malurilor povești și legende despre vremuri tulburi și brave, încărcate de profunde semnificații.

Așezat pe malul Somesului Mare, pe drumul ce leaga Năsăudul de Sângeorz si Rodna, stăjuit în dreapta și în stânga de dealuri, pe a căror versant sudic, prin munca sătenilor, pământul rodește până pe culme, se întinde satul Feldru, sat mare, cu oameni gospodari, despre a căror hărnicie ne vorbește trecutul dar și realitățile prezentului.

Arcul dealurilor sudice cu formele lor variate de relief, îmbracate cu păduri, îi dau acestei așezări o notă din cele mai pitorești. Feldrihenilor li se pare că acest cadru geografic în care este așezată această comună, stâjenită la răsărit de masivul muntelui Heniu, constituie unul din cele mai reușite peisaje de ansamblu din Valea Someșului. Pe călătorul care vine din jos de pe Someș, la intrarea în comună, îl surprinde plăcut acest tablou pe care nu-l mai întalnește în altă parte in proporții așa de numeroase ca la Feldru.

Localitatea Feldru este situată în partea centrală a judetului Bistrița-Năsăud pe drumul județean 171 Beclean-Năsăud-Rodna-Cârlibaba, la 39 kilometri nord de orașul Bistrița ( reședință de județ ), la 15 km N-V de stațiunea balneoclimaterică Sângeorz-Băi, fiind traversată de la est la vest de Someșul Mare. Ca poziție geografică, localitatea se integrează unitații cunoscute sub denumirea de Platforma- Năsăudului, zonă de interferență între vasta depresiune a Transilvaniei și masivele Rodna-Bârgău. Localitatea se învecinează la N cu comuna Parva, la E cu Ilva-Mică, în partea sudică cu comunele Livezile si Josenii Bârgăului, iar în partea de vest cu comunele Parva si Rebra.

Ocupația de căpetenie a feldrihenilor este agricultura, cresterea vitelor, îndeosebi oieritul. Șes pentru arat este puțin , așa încât plugurile lor scormonesc dealurile care produc grâu, ovăz si secară. Se cultivă mult cartoful și porumbul. Se găsesc locuri bune de fânaț și plaiuri frumoase. Vara își duc oile și vitele de care nu au nevoie la pășune în M-tii Rodnei, unde comuna Feldru ca și celelalte sate grănicerești au în proprietate suprafețe întinse ( Gura Plaiului, Piciorul lui Marc, Preluca, s.a. )

In ce priveste evoluția demografică, localitatea a cunoscut o creătere remarcabilă. Astfel, de la 4279 de locuitori în 1910, s-a ajuns în 2006 la 6544, putând fi considerată cea mai mare localitate rurală din județ.

ATESTARE DOCUMENTARĂ. SCURT ISTORIC.

Se constată de la apariția primelor documente istorice, că la Valea Rodnei se bucură de drepturi și imunități, avute din vechime; Regele Ungariei Bela IV, înt-un document din 1245, însărcinează pe comitele Secuilor să ocupe teritoriul comunei din Valea Rodnei și să le administreze după drepturile și imunitățile pe care le-a avut acest ținut din vechime, iar din venituri să dea la tezaurul reginei 130 mărci de aur.5

In document se menționează comunele: Rodna, Sângeorz-Băi, Feldru, Rebra , Năsăud, Salva, Telciu, Mocod, Zagra.6 In 1733, într-o conscripție a episcopului Inocențiu Micu Clain în care protopopiatul Năsăudului cuprindea 46 de comune românești, Feldru este citat prin 10 variante pe care le-a purtat de-a lungul vremurilor: Feldru, Ayrmezeu, Birkenau, Feldreu, Foldrau, Feldruh, Feudreu, Feldre, Felduie si MestecănișIn 1440 localitatea a fost atestată documentar sub denumirea de Nyirmezo sau Birchenen ( Câmpul Mestecinilor ), documentul arătând că prin această localitate trecea Valea Feuldre (azi Feldrișel ).7

Denumirea de Mestecăniș s-ar fi dat de la faptul că, în trecut, în locul unde acuma este vatra satului, ar fi existat o pădure de mesteceni.

Cu denumirea satelor s-a ocupat și filologul dr. Nicolae Drăganu, originar din Zagra , fost profesor la liceul din Năsăud și apoi la Universitatea din Cluj, în studiile căruia figurează și comuna Feldru.

Una din unitățile fostului regiment de graniță românesc înființat din ordinul împărătesei Maria Tereza și-a avut timp de 89 de ani ( 1762-1851 ) sediul la Feldru. Și acum se mai păstrează numiri care amintesc de starea de comună militarizată: Grădina Curții ( locul de instucție militară ), Grădina Maiorului ( unde a fost locuința maiorului comandant ); între aceste două era Plațul ( din germanul platz= piata ). Cu toate că cei ce conduceau regimentul grăniceresc cu sediul central la Năsăud erau germani sau austrieci au fost printre ei și ofiteri români, dintre care chiar din Feldru.

In 1836 o epidemie de holera pornită din Galiția a ajuns și în Feldru, producând câteva zeci de morți.

Altă cale care a dus la diferențierea structurii sociale a țărănimii noastre, a fost exodul spre America . La sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX au plecat în număr de 52 ( femei si bărbați ). Dupa desfințarea regimentului de graniță s-au stabilit aici mai multe familii de evrei, care au fost trimise însă în lagăr pe Dealul Bistriței.

In 1844 după dictatul de la Viena când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei hortiste, administrația maghiară s-a instalat și în Feldru. O dată cu ieșirea României din război, în 23 august 1943, autoritățile maghiare au luat măsuri aspre; au fost minate podurile și la retragere armatele au luat cu ele tot ce au apucat de la localnici: vite, porci, cai, cărudemie de holera pornită din Galiția a ajuns și în Feldru, producând câteva zeci de morți.

Altă cale care a dus la diferențierea structurii sociale a țărănimii noastre, a fost exodul spre America . La sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX au plecat în număr de 52 ( femei si bărbați ). Dupa desfințarea regimentului de graniță s-au stabilit aici mai multe familii de evrei, care au fost trimise însă în lagăr pe Dealul Bistriței.

In 1844 după dictatul de la Viena când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei hortiste, administrația maghiară s-a instalat și în Feldru. O dată cu ieșirea României din război, în 23 august 1943, autoritățile maghiare au luat măsuri aspre; au fost minate podurile și la retragere armatele au luat cu ele tot ce au apucat de la localnici: vite, porci, cai, căruțe, etc.

După instalarea Partidului Comunist Roman, viața economică a satului a fost zdruncinată de sistemul cotelor ( impozitelor ) care sărăcesc populația într-un mod jalnic; reprezentanții autoritaților sechestrau orice fel de bunuri și alimente de la săteni pentru neachitarea totală sau parțială a taxelor.

ASPECTE DEMOGRAFICE

Locuitorii băștinași ai comunei sunt, cu totii, români. Oameni buni, harnici, creștini cucernici, disciplinați și buni de orice lucru. Mai curge încă în vinele multora sânge de “Cătane negre “ ( cum erau numiți grănicerii ). Situația materială și gospodărească e, în general, bună. Portul românesc e curat. Femeile purtau cămăși frumoase cusute în motive ( cusături de bumbace colorate și mărgele ), pe cap , năfrămi, la miljoc, catrințe ( pânzături ), încinse cu un brâu lung (frungie ), pieptare din piei de oaie sau miel. Bărbații purtau haina dacă: pe cap, pălărie neagră cu margine lata si rotundă, camașă lungă până la genunchi, ițari strâmți, la miljoc curea lată de piele si pieptar. In picioare, atât femeile cât și bărbații purtau mai mult opinci și în sărbători, cisme. Iarna , femeile foloseau năfrămi groase de lână, sumane negre “ de pănură ” și, unele cojoace lungi, albe, cu ciucuri de mătase și diferite cusături frumoase. Bărbații aveau căciuli din piele de miel ( negre, albe sau brumării ), suman negru lung până la genunchi și peste ițari puneau cioareci de pănura neagră. Portul tinerilor se deosebește de cel al bătrânilor. Cămășile flăcăilor au la guler, la mâneci și uneori la piept minunate alesături lucrate cu măiestrie mai ales de către fete. Aproape toată îmbrăcămintea este lucrată în indrustia casnică, iar materialele principale sunt: cânepa, inul si – când aveau – bumbacul.Inca se mai portul taranesc, dar el este imbracat doar in arbatori sau ocazii deosebite.

Cu privire la casele si acareturile străbunilor nu au rămas date scrise. Până în pragul secolului XX toate grădinile satului au fost împrejmuite cu garduri de nuiele. In 1930 mai exista o casa de tipul celor vechi , din timpul militarizării. Era construită din bârne de fag încheiat “ în cetori “, scundă, cu înălțimea interioară de cel mult doi metrii. Toate casele vechi aveau și o “ ușă din dos “ prin care capul familiei se putea strecura nevăzut, când era căutat de oameni de care se ferea.

Descriere mai veche ne spune ca la început casele se clădeau din lemn, de cele mai multe ori necioplit pe părțile laterale, încheiate în cetori, cu capetele bârnelor ramase afara 20-30 cm. Aproape toate casele aveau o cameră de locuit și o tindă. La foarte multe, lângă camera de locuit urma șura și apoi grajdul vitelor, fiind toate într-o legătură. Toate aveau acoperișul foarte înalt și țuguiat, să nu stea apa pe el și zăpada. Acoperișul era făcut din paie de grâu și ovăz legat de lețuri de mesteacan.

Ferestrele erau la început , una în peretele din fund și una în cel dinspre soare, mai târziu câte doua. Ele erau mici de 25-30 cm. , iar în loc de sticlă se punea “ burduzan “ făcut din stomacul de porc sau de vită curățite bine. Luminatul caselor se făcea cu milenarul foc din vatră, iar la ocazii speciale cu lumânări de ceară și seu și de multe ori cu vechiul opait, ce vine de departe din antichitate, fiind folosit și de geți și daci.

Au fost ani de mizerie și foamete , ca cei din 1816-1817, cu lipsă mare de nutreț și cu multe tragedii. Toate aceste aspecte au fost transmise pe cale orală, din bătrani.

CICLUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ – TRADITȚIE ȘI CONTEMPORANEITATE

Sărbătorile de iarnă se desfășoară astăzi în intervalul 25 decembrie ( Crăciunul )- 6 ianuarie ( Boboteaza ), încadrând pe 1 ianuarie sărbătoarea Anului Nou oficial. Problema care se pune este ponderea pe care o au elementele creștine, respectiv cele păgâne în obiceiurile ciclului de iarnă. Colindatul la Crăciun și Anul Nou e o datină adânc înrădăcinată în întreaga Europă și peste granițele Europei, pretutindeni pe unde s-au așezat coloniștii europeni. Am putea spune că e una din datinile ce nu au patrie Ea este însă și o datină creștină, pentru că o găsim și la popoarele creștine și având loc cu prilejul uneia din cele mai importante sărbători creștine – Crăciunul.8

Datina colindatului se prezintă astăzi sub cele mai diferite forme la unul și același popor și firește cu atât mai mult se va deosebi de la popor la popor.

Cum se va înfățișa ea însă înainte de creștinism și în special la români, nu putem ști. Nici o descriere a datinei nu avem din timpuri anticrestine. Azi avem la fiecare popor datina sub doua forme distincte: profană și religioasă. Ciclul creștin al sărbătorilor de iarnă se bazează pe calendarul păgân din ultimele secole ale antichității târzii. Inlocuirea ciclului păgân cu cel creștin nu a constituit un moment de ruptură. In acest sens este semnificativ faptul că , în ceea ce privește data sărbătorilior creștine de iarnă, Biserica a ezitat multă vreme. La începutul erei creștine, Crăciunul nu a avut o dată precisa, definitivă. Prima datare a fost pe 6 ianuarie, când se sărbătoreau simultan două evenimente religioase: Nașterea materială, propriu-zisă a lui Hristos si Nașterea lui spirituală ( Botezul )9 Cu timpul însă, alegoria nașterii spirituale și materiale n-a mai fost înțeleasă , ca urmare în secolul IV, a fost aleasă o altă dată pentru Crăciun, cea de azi ( 25 decembrie ), care coincidea cu Dies Natalis Solis Invecti ( o sărbătoare asiatică ce intra în calendarul oficial român în secolul III, când i se fixează și data de 25 decembrie ). Cultul solar al lui Mithra a constituit pentru un răstimp al istoriei rivalul cel mai de temut al creștinismului. Că mithracismul s-a practicat și la noi o dovedeste prezența pe teritoriul țării noastre a numeroase locașuri și altare, reliefuri si inscripții dedicate zeului Mithra10.

Crăciunul este sărbătorit pentru prima data pe 25 decembrie în 354 la Roma, dar în această dată romanii sărbătoreau, cum am mai spus, și pe regele Soarelui. Crăciunul înlocuiește însă atât Saturnaliile11 cât și Kalendelae lui Ianuar12 , care coincideau cu adevăratul început al anului calendaristic. Mobilitatea inițială a sărbătorii Nașterii lui Iisus și suprapunerea ei peste cele mai importante sărbători ale ciclului păgân a dus la circulația cam acelorași obiceiuri, date și credințe în intervalul întregului ciclu creștin ( 27 decembrie- 7 ianuarie ). Inlocuirea s-a făcut treptat, elementele combatante s-au înfrățit, s-au contopit în așa măsură încât este foarte greu de distins ceea ce este creștin de ceea ce este necreștin ( păgân ). Atitudinea oficială a Bisericii față de elementele păgâne a fost ostilă și imperativă, dar ținta ei nu a fost de a le da un aspect creștin. Totuși populația, deși în majoritate s-a increștinat a păstrat anumite rămășițe păgâne, încorporându-le în sărbătorile creștine. de fapt este vorba de o îndelungată adaptare reciprocă.

Acest proces îndelungat de absorție și substituție a fost foarte complex. Primele secole ale erei noastre s-au desfășurat într-o atmosferă de confuzie religioasă, creștinismul coexistând cu datini transmise prin tradiția greacă și latină. Pentru mulți din adeptii noii credințe, conștiința incompatibilității dintre creștinism și practicile păgâne era tulbure. Din repetatele proteste ale Părinților Bisericii, se vede că tradițiile păgâne și-au păstrat vigoarea chiar și în perioadele de mare expansiune și triumpf ale creștinismului. Și totuși, în ciuda luptei vehemente pe care a adus-o Biserica pentru eradicarea practicilor păgâne, acestea se păstrează. De exemplu, sacralitatea duminicii, înainte ziua soarelui, este o prelungire a mithracismului, iar atributele de Mater Dolorosa, De Regina Coeli, aplicate cândva Cibelei și lui Isis, devin prerogativele Madonei, în tradiția menținută de catolicism13 și ale Fecioarei Maria în ortodoxie. Creștinismul însuși a slujit într-o mare măsură la răspândirea multor superstiții și datini păgâne la popoarele Europei, în forme și combinațiuni meridionale14 Tot creștinismului i se datorează în bună parte și acțiunea de uniformizare a acestor elemente păgâne. Monica Brătulescu observăîn aest sens conservatorismul oamenilor de la țară privind practicile păgâne, victoria creștinismului la sate fiind mai incertă și mai tardivă, spre deosebire de mediul citadin, unde creștinismul reușește treptat să combată aceste practici. Ea aduce ca argument însăși etimologia cuvântului păgân ( pagus = păgân ), dovada că pentru lumea creștină a orașelor noțiunea de țăran s-a confundat cu cea de păgân. Reminiscența unor tendințe spre superstișii și spre magie se observă, de altfel, până în zilele noastre în mediul rural cu preponderență. Autoarea merge și mai departe cu speculațiile, spunând că această forță de remanență tipică ariilor laterale explică în bună parte de ce la noi, ca și la slavii din vecinătatea noastră, amintirea stratului păgân s-a conservat în terminologia și datinile sărbătorilor de iarnă mai bine decât în Occident15 tradițile populare locale, ca și datinile și credințele aduse de romani în Dacia, s-au perpetuat pararel cu creștinismul sau în legătură cu acesta, pentru că la noi Biserica a cîpîtat un character instituționalizat abia în secolul XIV, până la această dată creștinismul practicându-se de către dacii romanizați în comunități mici, nesubordonate vreunei jurisdicții bisericești.

ȘEZĂTORILE

Șezătorile se făceau cam de la jumătatea lunii noiembrie până la sfârșitul lui februarie, interval în care nopțile erau mai lungi si muncile agricole lipseau. Erau organizate în general pe categorii de vârstă; se făceau șezători de tineret ( fete si feciorii ), șezători ale celor căsătoriți, dar aveau loc si șezători mixte ( când alături de cei căsătoriți sau văduve mai veneau și feciori sau fete, în general fii ai celor prezenți ).

Șezătorile femeilor căsătorite erau ceva mai simple; se adunau seara pe rând la câte una din ele acasă și lucrau împreună. Prezența soților nu era neaparat obligatorie, dar de obicei mergeau si bărbații, care stăteau și povesteau la un pahar de jinars. Motivele acestor întruniri erau mai multe: economice, ( economiseau gaz, aprinzând lampa la o singură casă ), sociale ( se întâlneau rude, prieteni, vecini și se țineau la curent cu ce se mai întamplă prin sat, ce nunți se anunțau, etc. ).

Șezătorile de tineret erau mai complexe, atât ca desfășurare, cât și ca semnificație și finalități. Se adunau într-o casă unde gazda se învoia din timp să-i primească dupa ce s-au tocmit: fetele aduceau petrol pentru lampă, grâu sau porumb, cânepă , în funcție de necesitățile gazdei, mai ales dacă aceasta era o vaduvă care avea nevoie de ajutor. Alteori ca și la clăci, gazdei i se ofereau alte servicii: o zi de secerat, un caier de tors sau alte munci pe care aceasta le solicita. Fetele ajungeau înaintea feciorilor si își începeau lucrul: torceau, brodau, răsuceau, făceau șipcă , etc. Dacă feciorii intârziau să apară, apelau la anumite ritualuri magice pentu a-i face să vină. Unul dintre ele era cel cu sita trecută din mană în mană, în care fetele se întrebau: vai de mine, ce-i cu tine ? și răspundeau : nu mai vine!-cine? Și se enumerau numele feciorilor asteptați. O alta – cea cu descântatul în cărbuni: se lua o cana cu apa în care se stingeau cărbunii aprinși luați din vatră, zicând urmatoarele cuvinte:

Dacă nu vor veni

Ei în dată vor plesni

Și dacă nu vor intra

Ei în dată vor crăpa

Să nu poată sta în loc

Cum nu stă un lemn pe foc

După sosirea feciorilor, în paralel sau alternativ cu lucrul se spunau ghicitori și se jucau diferite jocuri.

Puricele era un joc cu prilejul căruia feciorul, respectiv fata își desemnau preferatul sau preferata din rândul celor prezenți; feciorul în persoana puricelui o alegea pe fata pe care voia să o sărute. O persoană din grup zicea: învârte-te purice! Feciorul raspundea: nu ma pot de pântice-până când? – nu mă pupă… ( zicea numele fetei care voia să-l sărute ).

Un joc asemănător era și fântâna. Era bazat tot pe un dialog: fata din centrul cercului, alcătuit din tineri, zicea: am căzut în fântână. Iar grupul o întreba: cine să te scoată? Intrebare la care fata răspundea cu numele flăcăului care voia să o sărute. In cazul ambelor jocuri fetele și flăcăii treceau pe rand prin ipostaza de purice, respectiv de persoană căzută în fântână. In situațiile în care simpatiile nu erau reciproce și fata sau feciorul refuzau sărutul, cel refuzat era pedepsit, fiind obligat să facă anumite pedepse impuse.

Un alt joc este cel cu perna. Tinerii erau prinși în cerc, ca la hora. In mijloc era așezată o fata în genunchi pe o pernă. Cei din cerc făceau alternativ doi pași la stânga apoi la dreapta și strigau:

Cine joacă perina

Multă gur-a căpăta

Și bătaie pe-atâta

Si bătaie câtă ploaie

Ca buzele să se-nmoaie.

Perinuță de fuior

Săruți pe cine ți-e dor

Perinuță de bumbac

Săruți pe cine ți-e drag.

Pune perinuța jos

Si saruta om frumos16

Atunci fata din mijloc chema pe nume un fecior care îi plăcea; acesta o săruta și rămânea pe pernă fata rămânând în locul lui în cerc. Feciorul chema o fată, și tot așa până treceau toți prin centru. Numele jocului vine de la perna din mijlocul cercului. De multe ori însă jocul se juca fără pernă, numele rămânând același.

LĂSATU’ SECULUI

Ziua de Lăsatu’ secului, e ultima în care se mai mănâncă de dulce înainte de a intra în post. După intrarea în post se mănâncă numai de sec și nu se mai fac nici jocuri și nici alte petreceri cu muzică, de aceea gospodinele pregătesc masă mare pentru această zi, cu tot felul de mâncăruri, ca să mănânce toți pe săturate și să nu le mai fie dor de mâncare de dulce în decursul postului. Se adună vecini, prieteni, rude, cunoscuți, la o anumită casă și mănâncă, beau și petrec până noaptea târziu. Este ziua exceselor, pe motiv că dacă se satură de mâncare, de băutură și de joc, tentația acestora pe timpul postului nu va mai fi așa de mare.

Lăsatu’ secului este precedat de Moșii de iarnă ( sâmbata, înainte de intrarea în postul Crăciunului ), când femeile dau de pomană ( în general bucate, mai ales colaci ) pentru pomenirea morților din familie. Cel care primește zice Dumnezeu să primească sau Dumnezeu să-l hodinească în pace.

.

POSTUL

Spre deosebire de postul Paștelui, care amintește de Patimile Mântuitorului, Postul Crăciunului este unul al bucuriei și al speranței că oamenilor li se va naște un Mântuitor.

Ideea de post presupune ambele componente ale ființei umane, trupul și sufletul. Postul trupului presupune înfrânarea de la mâncare, băutură, viața conjugală, distracții și alte desfătări. Postul spiritual presupune căință sufletului și strădania de a nu mai păcătui, spovedania și împărtășania. Porunca postului a fost dată în Rai, când Dumnezeu a poruncit primilior oameni să nu mănânce din Pomul cunoașterii binelui și răului. Este așadar vorba de ascultare, de urmarea cuvântului lui Dumnezeu, dar și de voință, pentu ca prin această înfrânare , omul devine stăpânul trupului și deci al simțurilor lui. Și în Noul Testament este recomandat postul; avem în vedere atât exemplul Mântuitorului care a postit 40 de zile si 40 de nopți17 și învățăturile sale referitoare la post18, cât și cele ale apostolilor , care se rugau si posteau .19

Concepția populară asupra postului face și ea distincție între postul trupesc si cel sufletesc, subliniind importanța corelării acestora. Proverbul nu-i păcat ce intră în gură, ci ce iese din gură este foarte semnificativ în acest sens; acesta nu exclude postul trupesc, ci face diferența între postul de aparență, de ochii lumii, și adevăratul post, pentru sine și pentru Dumnezeu. De asemenea scoate în evidență gravitatea păcatului prin cuvânt. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: nu numai gura și stomacul să postească, ci și ochii, picioarele, mâinile și toate mădularele trupului vostru.

Postul alimentar presupune abținerea de la mâncarea de dulce ( de proveniență animală ), și consumarea numai a alimentelor vegetale. In popor se practică destul de frecvent postul negru, mai ales în postul mare, adică se ajunează ( nu se mănâncă nimic ) până la apusul soarelui, când se ia puțină pâine și apă.

In Feldru, lumea este foarte credincioasă. Cea mai veche biserică din localitate a fost ridicată la începutul secolului XIV20, biserica actuală a fost construită în 1783, cu un an inainte de răscoala lui Horia și la 20 de ani după militarizarea graniței. Până nu demult se posteau toate posturile; la lăsatul secului, femeile își spălau toate vasele cu leșie ( apă cu cenușă ) pentru a șterge orice urmă de mâncare de dulce. Dacă în familie erau oameni bolnavi care nu puteau posti, se folosea pentru aceștia alte vase separat de restul familiei. Postul era urmat ad litteram, femeile chiar dacă găteau mâncare de dulce nu o gustau.

Postul ținut cu cea mai mare rigurozitate era postul Paștelui, când se ținea post negru din joia mare până în ziua de Paști. Postul Crăciunului beneficiază de dezlegări din partea bisericii ( se putea mânca pește și bea vin ). Post negru țineau numai vinerea si mai ales femeile.

Mâncările de post cele mai frecvente erau: cartofii fierți, vărzariul ( un fel de pâine făcută din făină de porumb cu verdețuri și coaptă pe vatră pe frunză de varză ), cureci pârgăluit ( varză călită ), coleșă de napci ( mămăligă în care au fost fierți cartofi ), gombți ( un fel de paste făcute din făină și cartofi fierți, umplute cu prune uscate ), lastiile ( tot un fel de paste cu nucă măcinată), sarmale cu păsat și ciuperci ( hribi uscate ), păsatul ( făină de porumb măcinată mai mare și fiartă ca și grisul ), terciul de grâu, porumbul fiert.

COLINDATUL

Originea romană a obiceiului e dezvăluită de însuși numele lui derivat din kalendae ( < Kalendae Ianuariae ), care denumea Anul Nou al romanilor, termen luat prin filiera slavă. De proveniență slavă, cum a arătat la începutul secolului și Ovid Densușianu, sunt și denumirile de colind(ă), colindet, făcând parte din categoria cuvintelor de origine latină preluate de slavi și apoi reîmprumutate romanilor cu fonetism slav alături de alți termini: Crăciun, Rusalii, Troian, etc. A.Rosetti precizează că numele de calendae are la bază verbul latin calare ( a vesti ), sens păstrat în colindele noastre, care vestesc sărbătoarea. Tot la calendele romane, sarbatoare cu un puternic caracter augural, se practicau urări de sănătate și de belșug, nota comună a Calendelor, Saturnaliilor si Crăciunului de azi o reprezintă urarile de fericire si prosperitate ce și le adresau oamenii unii altora, respectiv colindatul din casă în casă; de asemenea, împărțitul darurilor este similar cu finalul colindatului ( urările țnsoțite de cererea de daruri ). Din comoditate, cu timpul, dăruirea încetează de a mai fi reciprocă, cum era la orgine. Azi colindătorii sunt dăruiți de gazde, reciprocitatea dăruirii fiind înlocuită cu răsplătirea colindei ( dacă nu cumva colindatul însuși este un dar primit de gazde la colindători, care fiind plătiți, reciprocitatea se păstrează ).

La origine, colindatul a fost o datină agrară prin excelență, mai târziu s-a transfigurat, lărgindu-și cadrul și cuprinzând mai toate aspectele vieții de la țară. In colindele de azi, motivele agrare formează doar o parte din materia lor, destul de restrânsă. Totusi, baza colindatutului e agrară.

La P. Caraman întâlnim și termenul antonim, descolindatul, care presupune acțiunile opuse de blestemare, batjocorire, răzbunare a colindătorilor ofensați prin atitudinea adversativă a celor care nu-i primesc sau nu-i răsplătesc cum se cuvine.21

Tot dupa P. Caraman22, obiceiul colindatului cuprinde doua momente importante în ce priveste originea: primul moment ar fi primirea datinii în forme romane, o dată cu colonizarea, si al doilea altoirea datinii românești cu elemente slave. Noi ne încadrăm, în concepția autorului, în tipul ucrainian-bulgar-român.

In vechiul calendar roman, Anul Nou era în martie ( Marte era vechiul zeu al forței naturii creatoare și al primăverii ). După modificarea calendarului, acesta a fost fixat pe 1 ianuarie, luna nou introdusă.

Considerând urarea ca formă elementară a magiei cuvântului23, Caraman prezintă trecerea colindelor de tip roman de la forma de urări directe la tipul dorințelor realizate24,preluând formule gata făcute din descântece care sunt vrăji cu caracter atât individual, cât și social. Formula, utilă și necesară în magie, se regăsește în colinde, dovadă, neobișnuita strădanie de a le cânta fără greșeli. Prin caracterul magic al colindei se explică acest conservatism colectiv față de acest gen al poeziei populare. Astfel, colindătorii păstrează cu pietate chiar cuvinte pe care nu le mai înțeleg, care datorită învechirii și transformării cauzate de circulația lor pe spații întinse, a repetării inexacte, și-au pierdut sensul și au ieșit din uz25.Variantele sunt rezultatul infidelitații memoriei colective, care nu e în stare să păstreze cu o exactitate absolută textul încredințat.

In forma lor străveche, colindele au avut formule de urare, de felicitare. Urarea directă sau indirectă bazată pe rosturile ei străvechi ritualizate a devenit tot mai mult un lucru îndătinat, un simplu obicei, și această schimbare de funcție a avut consecințe și pentru conținutul poeziei colective. Au pătruns astfel, alături de elementele vechi o serie de elemente noi. Simbolurile și-au pierdut sensul originar și au devenit imagini poetice, mutându-și accentul pe valoarea estetică și intrând în domeniul artei.

Sensul profund al sărbătorii trecerii dintr-o perioadă de vegetație în alta a obiceiurilor ciclului de iarnă explică valența de fecunditate și fertilitate ale actelor, dar și pe cele cu caracter matrimonial și chiar funerar.26 Intrând în ceata de colindători, tinerii treceau în rândul feciorilor, iar tinerile în rândul fetelor de măritat. In timpul petrecerilor cetei se inițiau sau se definitivau nunțile din câșlegile viitoare. Cu referire la motive de cult al morților la sărbătorile de iarnă, există credința în popor că în noaptea de Crăciun se deschid mormintle și ies stigoii și duhurile morților în lume, libertate care încetează la Bobotează, când ele trebuie să intre din nou în sălașurile lor subpământene.27

La colindatul tradițional participă întreaga comunitate sătească, fie în calitate de agenți ai practicii ( ceata colindătorilor cu rol activ ), fie în calitate de destinatari ( gazdele cu rol pasiv ).Colindătorii sunt considerați întotdeauna de bun augur, vestitori și aducători de noroc. In concepția lui T. Herseni, cetele de colindători cumulează o categorie de fenomene: oamenii ( ceata, gada ), acțiuni ( ceremonii, dansuri, rituri. întrunuri, mese ), expresi orale ( colinde, urări, mulțumiri, glume. strigături )măști ( turca, ursul ) și credințe ( legende, opinii, superstiții ). Teatralitate colindatului constă în faptul că fiecare își joacă rolul. Ceata este actorul principal, satul-scena și gazda-publicul,acesta din urmă trebuia să primească colindătorii după cuviință, după un anumit ceremonial tradițional, având un oarecare rol activ participa ascultând, închinând, poftind, îndemnând, dând mâna, mulțumind. Gospodari care doreau să rămână în rândul lumii nu riscau să se facă de batjocura oamenilor, să intre în gura satultui. Ordinea în care colindau desemna ierarhia socială a comunității.

Consensul colectiv este o condiție obligatorie a întregului sistem de obiceiuri și a fiecărui obicei în parte, imprimând acestui sistem caracter instituțional. Motivația poate fi funcțională, (așa-i bine ), prin tradiție ( așa am apucat ) sau estetică (așa-i frumos )28

Procesul de demagizare a uis la slăbirea rigorilor rituale.Motivate numai prin tradiție, normele de performare devin mai laxe, iar acțiunea novatoare și mutațiile funcționale mai puternice.Riturile se adaptează unor cerințe culturale noi, evoluând spre spectacol, sau sunt conservate în virtutea respectului pentru tradiție. Această evoluție se prelungește dincolo de planul folcloric prin acțuni sistematice de valorificare a laturii spectaculare a obiceiurilor.29

In timpurile noi, nici măcar urările din colinde nu mai sunt actuale. Epoca modernă nu acționează asupra satelor numai prin uniformizarea folclorului datorită mijloacelor mass-media și prin influența culturii orășenești, ci și prin pătrunderea acesteia în modul de viață al țăranilor. Se observă astfel o anumită deschidere a satului spre forme noi de cultură, spre părăsirea culturii tradiționale, devenită învechită, nefuncțională din cauze structurale.

***

EPICA RITUALICĂ

Epica rituală în versuri însoțește anumite manifestări din viața omului, cum ar fi nașterea, nunta, înmormântarea, aratul, semănatul, culesul etc.Descântatul, colindatul, cununa grâului sunt alte ritualuri care se desfășoară în anumite împrejurări, aducând în șcenă două categorii de actori cei care redau ritualul și cei care beneficiază sau în cinstea cărora se desfășoară acesta.

Ritualul este un ceremonial derivat din vechii tradiții religioase, care se desfășoară după anumite reguli cu prilejul unor momente importante ale existenței ( nașterea, căsătoria, moartea ) sau în legătură cu succesiunea anotimpurilor și cu etape din procesul muncii ( semănatul sau culesul muncii ) Ritualul are strânse legături cu folclorul, desfășurarea sa fiind punctată la poporul român cu numeroase cântece ca orația de nuntă, cântecele drăgaice, ale cununii30 Ritualurile îmbină mai multe manifestari, iar poezia de ritual și ceremonia este prin excelență o poezie sincretică, de cele mai multe ori cântată, uneori însoțită de dans și prin definiție integrată contextului ceremonial.31

Ritualurile sunt asociate obiceiurilor în unele concepții, astfel că ele apar de cele mai multe ori ca sinonime. Obiceiul este însă partea materială, iar ritualul este partea spirituală a manifestării respective, fiind partea spectaculoasă a obiceiului, de aceea ritualurile și obiceiurile sunt vechi și complexe sinteze rituale, aparținătoare genetic, unei anumite civilizații sau societății, ilustrând astfel un orizont de viață materială și spirituală.32

Trebuie să recunoaștem că multe ritualuri au dispărut, iar altele sau estompat, valoarea lor inițială de cele mai multe ori s-a alterat. Valoarea de profețire a unei vieți mai bune în noul an ( colindatul sau cântecul cununii ) a avut inițial un rol determinant, pentru ca în ultima perioadă să fie doar un prilej de petrecere fără semnificațiile magice ale ritualului ( colindatul ), iar altele sau pierdut cu desăvârșire ( cununa grâului și descântatul ) datorită faptului că societatea arhaică sătească a evoluat spre alte obiceiuri.

***

La Feldru, colindatul se organizează pe categorii de vârstă. In prima fază, odata cu înserarea, colindă copiii. Grupati câte doi, trei chiar patru, cântă la ușă o colindă scurtă urmată de urarea : să trăiți la mulți ani. In trecut erau răsplatiți cu mere, nuci, colăcei, mai rar cu bani. Azi li se dau numai bani. In general, grupurile de copii merg doar la preoți și învățători, la cunoscuți și rude, satul fiind foarte mare.

Alte cete sunt formate de tineri, care încep colindatul cam pe la ora 22. In vremea când se mai practica obiceiul berii, feciorii se adunau la o gazdă, unde repetau colindele și de unde porneau la oficialii și fruntașii satului, dupa care împărțiți în grupuri mai mici mergeau la colindat la berencile lor; astfel, cu fiecare casă colindată, cetei i se mai adăuga o fată; de la cei mai instăriți cetele primeau bucate ( colaci, mere ) pentru masa comuna de Anul Nou; din nici o casă nu lipsea țuica fiartă ( jinarsul ). După ce erau adunate si fetele, mergeau să colinde la casele feciorilor. In acest fel se oficializau într-o oarecare măsură relațiile dintre feciori si fete ( părinții și consătenii aflau cu ocazia colindatului cu cine grăiește fata sau feciorul lor ).

Și cei mai în vârstă mergeau la colindat, în general se întelegeau și se adunau mai mulți , mai ales rude, și se colindau între ei, petrecând câte un pic la fiecare casă colindată. Așteptau colindători în special bătrânii sau cei care aveau bolnavi sau copii mici in familie.

Având în vedere clasificarea colindelor după conținutul lor în laice si religioase, n-am găsit la informatorii din Feldru colinde exclusiv laice, toate sunt de inspirație creștină, ceea ce nu înseamnă că sunt exclusiv religioase. Se regăsesc în ele elemente ce constituie reminiscente ale vechilor mituri păgâne, elemente împrumutate din literatura scrisă sau izvorate din psihologia poporului și duse mai departe pe cale orală, deci ușor modificate cu trecerea timpului. Temele întâlnite sunt : naătere lui Hristos, căutarea magilor, judecata din urmă, pedepsirea necredincioșilor și răsplătirea celor credincioși, coborârea lui Dumnezeu și a sfinților pe pământ, Maica Domnului si dragostea ei față de lume. Influențele străvechi păgâne se observă în formulele finale de urare:

Iată-n Anul Nou creștine

Vin cu dragoste la tine

Să-ț’ doresc, să-ț’ spun bine

Pentru anul care vine

Ne închinăm cu sănătate

Tot de bine s-aveți parte

Domnul să vă dea de toate

Viață lungă sănătate

Tot la plug cu patru boi

Și staulul plin de oi

La grajd patru vaci cu lapte

Poduri pline cu bucate

Ocolul plin cu mărhăi

Lăzile pline cu lei

Mai recent grupurile se formează altfel. Iși dau un loc de întâlnire și pornesc toți odata, feciori și fete, să colinde pe cei care i-au invitat, familiile și prietenii lor.

TURCA ( CAPRA, BREZAIA )

Este un personaj mascat, cu bot de capră ( cerb ), cu coarne, împodobit cu panglici, clopoței, cârpe colorate , etc. Botul de lemn este mobil, clănțănind cu ajutorul unei ațe aflate la baza lui, pus în mișcare de cel care joacă. Turca este acoperită cu o pătură, împodobită, astfel încât bărbatului nu i se văd decât picioarele. Este un joc obositor, în general turca este jucată de doi feciori mai indemânatici care se schimbă între ei. Există concepți că cine joacă turca își îndepărtează îngerul bun; din această cauză, în unele zone ale țării, cel ce a umblat cu turca nu are voie să meargă la Biserică.

Obiceiul travestirii cu măști sau piei de animale, unul din cele mai caracteristice motive dionisiace, a devenit foarte popular în ținuturile romanizate datorită apropierilor calendaristice a Leneelor ( sărbătoare închinată lui Dionysos ), de Calendele lui Ianuarie si de elementele comune ale sărbătorilor grecești cu Saturnaliile romane33 Obiceiul mascării în perioadele de renovare a timpului calendaristic s-a păstrat până în zilele noastre.

Turca este zeița preistorică ce poartă numele feminin al taurului substituită de o ciudată mască zoomorfă îmbrăcată la Crăciun de un fecior al cetei de colindat.34 In Țara Oltului și în Munții Apuseni, turca se naște simbolic la solstițiul de iarnă, petrece și se desfată împreună cu ceata de păstori în timpul colindatului și moare violent la desmembrarea cetei. Moartea simulată a turcii, care în ziua de Anul Nou juca rolul lui Saturn, este o urmă a sacrificiului regelui Saturnaliilor, practicat cu cincisprezece secole în urmă. Dovadă că acest obicei era activ și la noi este martirologiul creștin care relatează refugiul unui soldat creștin pe nume Dasius de a juca rolul lui Saturn, petrecându-și în desfrâu ultimele zile ale vieții. Informațiile etnorafice sunt în deplină concordanță cu elogiul creșin: feciorii refuzau să se facă turcă .35

Acest obicei al turcii a intalnit la noi opozitia reprezentantilor Bisericii, care considerau turca chipul dracului si dansul ei din casa in casa necuviincios in noaptea de Craciun inainte de indeplinirea datinilor bisericesti. Lupta bisericii impotriva acestui chip de drac este tot atat de veche ca si crestinismul.36 Este remarcabila puterea obiceiului de a rezista in timp, avand in vedere impotrivirea autoritatilor administrative din motive de ordine si bisericesti. Pentru o mentalitate arhaica, purtatorul unei masti nu se deghizeaza, ci se identifica mastii, mascarea devine o alternativa a metamorfozei36 Traian Herseni observa elementul teatral la turca in indiferenta actorului din spatele mastii, care nu apare cu fiinta lui reala, ci I n rolul altei fiinte pe care el doar o reprezinta si o pune in miscare38In spatele mastii te ascunzi ca sa faci ceea ce nu poti face in cotidian.Jocurile cu masti sunt, la sfarsitul perioadelor rituale sau ceremoniale, un fel de purificare, pregatindu-ne sa inram mai liberi in perioada noua care vine.39

Turca nu aoartine reegnului zoologic, ci ordinului mitologic, fiind o fiinta imaginara constituita din elemente imaginare combinate arbitrar din natura, creatie izvorata din nevoia de concret a mintii omenesti de a da infatisare materiala unei idei abstracte sau imaginare: venirea divinitatii intre oameni.40Aceasta idee are o oarecare legatura cu crestinismul, dar ea a fost mostenita de la alta credinta ( in anumite comditii sau sarbatoresti ale altor credinte, divinitate apare in carne si oase sub forma unei masti printr oameni). Este vorba poate de chipul diavolului, existand asemanari intre turca si reprezentarea crestina a acesteia, sau d ezeul vegetatiei, Saturn, care moare si invie in ciclul anotimpurilor.Pe aceasta linie de interpretare, Mihai Pop gaseste o identitate de sens intre zeitatile care intruchipau natura, fertilitatea solului si masca de animal folosita in jocurile de Anul Nou41, moartea turcii corespunzand mortii si reinvierii din miturile si riturile antice, credintei in moartea si reinviera naturii la inceput de an, raspandita la foarete multe popoare. In schema generala a riturilor de renovare a timpului, zeul cel mai adorat trebuia sa moara si sa renasca in mod spectaculos in perioada crizei cosmice ( inaltimea minima atinsa de soare pe cer, ziua cea mai mica din an )42. Sacrificiul zeitatii in ipostaza zoomorfa si fitomorfa( graul sub forma colacului de Craciun ) sunt probe convingatoare ca romanii au pastrat pana la inceputul secolului XX elementele esentiale ale scenariului antic de renovare a timpului. Aceasta functie sraveche insa a disparut, ramanand doar caracterul ludic al obiceiului.

***

In Feldru, turca se juca, dar mai rar în comparație cu colindatul. Umblau cu turca trei bărbați unul cânta din fluier o melodie săltăreață, antrenantă , altul striga și altul o juca, sărind și făcâd ghidușii, speriind femeile și copiii, trântindu-se pe jos, cerând sau luând banii cu botul. Nu umbla oricine cu turca, ci doar cei mai săraci și mai puțin orgolioși, pentru că a umbla cu turca pentru a câștiga mâncare sau bani era considerat ceva rușinos. Acest lucru este subliniat și în versurile strigăturii la turcă:

Frunză verde-a fagului

Capra-i râsu’ satului.

Ani la rând cam aceleași personae umblau cu turca. Inainte de a intra în casă întrebau Primiți turca ? Și în general oamenii o primeau pentru hazul lor și a copiilor.

Umblatul cu turca avea destul de puține elemente commune cu scenariul valabil în alte zone ale țării ( Valea Oltului, Maramureș ). Există un text de strigătură pentru capră ce conținea-versuri comune referitoare la calitățile caprei:

Am o capră pestriță

Stă în fund șî meliță

Am o capră galbână

Stă în fund șî deapână.

Asta-i capră sprânșenată

Fată patru iez odată

Șî dă lapte cât o vacă

-urări:

Am vinit pentru-a vă spune

S-avț numa zâle bune

S-aveț noroc, pașe-n casă

Șî belșug mare pe masă.

-aluzii la plata așteptată:

Capra nostă nu-i berbeșe

Jiocă pe hârtii de zășe

Capra nostă nu-i niși șiută

Jiocă pe hârtii de sută

Stăi căpriță nu jiuca

Până ț-i vide plata.

Finalul jocului caprei era însoțit de eventuale intervenții ironice ale gazdei, referitoare la tălanturile caprei, însoțite de răspunsurile pe măsură ale stăpânului (cel care a strigat ). Gazda punea întrebări de tipul: umblă la păscut ?, ce mănâncă ?, lapte dă ? cât stă la muls ? are pulpă mare ? etc. In cazul în care plata nu îi convenea, turca se tăvălea pe jos, îl mușca pe capul familiei, se făcea că îi moartă până mai primea ceva.

In ultima vreme adulții nu mai joacă turca, numai copii. Melodia și jocul sunt mai scurte, deoarece copii obosesc mai repede. Strigăturile pentru turcă sau uitat, nu se mai utilizează.

PLUGUȘORUL

Obiceiurile sărbătorilor de iarnă se păstrează și azi în tradiția românească indicii ale tangenței lor cu practici asociate cândva echinocțiului de primăvară. Plugușorul, datină srict agricolă care conturează în jurul ei numai motive agrare este anacronic, greu de explicat în această perioadă a anului. In vechiul calendar roman, Anul Nou era în martie și riturile agrare ale acestei sărbători sunt legate de Marte, zeul vechi al forței naturii creatoare și al primăverii. După modificarea calendarului, Anul Nou e fixat pe 1 ianuarie, păstrând obiceiurile asociate după vechiul calendar. Saturnalia a fost la origine sărbătoare de primăvară.

In forma lui clasică, Plugușorul reprezintă un fenomen folcloric complex, îmbinând elemente de natură foarte diferită. Putem distinge în cazul lui o desfășurare dramatică șcenică, ce constă în însuși faptul umblării cu Plugușorul, cu buhaiul, cu clopoțeii, cu bicele și o poezie al cărui miez îl constitue urarea. La aceasta se adaugă funcția specifică, la început magică, apoi de urare, felicitare și distractivă. In Transilvania, dispărând desfășurarea dramatică a plugușorului, versurile lui îndeplinesc de multe ori functia mulțumitei ce încheie repertoriul de colinde.

Mihai Pop subliniază legătura între obiceiul nostru și aratul, ritual practicat pentru a propiția de țăranii romani la calendele lui Ianuarie pe de o parte, și aratul și semănatul , ritual din cultul lui Dionysos și al lui Osiris, pe de altă parte.43

Deși în corpul lucrării P.Caramn ( Colindatul la Români… ) arată că Plugușorul e foarte legat de colindat ceea ce leagă de acesta fiind dăruirea coolacului la colindători, el cadrează totuși Plugușorul colindatului considerândul o formă al acestuia. Plugușorul este un conglomerat al motivelor agrare care vor fi existat în trecut în datina colindatului, păstrând încă foarte limpede caracterul de colind de gospodar.44

Diferența dintre colindat și Plugușor este că acesta din urmă se recită, nu se cântă. Recitarea textului e însoțită de sunetul unuia sau mai multor clopoței sau tălăngi. E un element de recuzită care în strctura obiceiului contribuie la crearea atmosferei de muncă descrisă în text, refrenul caracteristic mânați măi care delimitează secvențele textului colaborând realizarea atmosferei de plugărit. Clopoțelul este obiect ritual de sorginte arhaică, având o răspândire universală și o semnificație de bază similară. Sunetul clopotului și în general zgomotele produse prin lovirea obiectelor metalice aveau rostul să alunge spiritele malefice sau să împiedice apropierea lor. Acesta este înțelesul cu care apar clopotele și în manifestările de Anul Nou.45

Cam cu aceeași semnificație apare și biciul. Credința că acesta avea capacitatea să purifice lumea de spiritele malefice a avut o largă răspândire la popoarele europene. Lovirea cu biciul reprezintă un rit de purificare pe care îl întâlnim și la grecii antici. La romani, biciul îndeplinea un rol ritual în cadrul sărbătorii Lupercalia, când lupercii înarmați cu biciuri de curele alergau de-a lungul orașului, lovind peste spate femeile întâlnite în cale cu credinșa că cele sterpe vor deveni fecunde, în concepția vremii sterilitatea fiind consecința intervenției spiritelor răufăcătoare, care trebuiau alungate ca să dispară și efectul lor.46

Buhaiu este o putină sau un butoi mai mic desfundat și acoperit cu o piele de vită bine întinsă la unul din capete, astfel încât funia din coadă de cal trasă prin ea să facă să vibreze atât pielea cât și cutia de rezonanță ( putina ), dând un sunet foarte puternic ce imită mugetul taurului. In Feldru buciumul e inlocuit de un corn de bou găurit, în care se suflă și care produce același sunet – bucin.

In unele regiuni, din recuzită făcea parte chiar plugul adevărat ( se trăgea o brazdă la poartă sau în curtea gospodarului ), ceea ce demonstrează că este un obicei agrar pornit dintr-o practică primitivă și trecut printr-un rit de fertilitate, ajungând o urare îndătinată de recolte bogate pentru anul ce urmează.47

PLUGUSORUL SI CUNUNA LA FELDRU

Incadrată în poezia obiceiurilor calendaristice, plugusorul și cantecele cununii intră în cadrul poeziei de urare, care este împărțită într-o poezie a urărilor directe ( colindele de copii ), o poezie descriptivă și o poezie alegorică sau simbolică,poezia d escriptivă fiind reprezentată în primul rând prin plugușor si cântecele de seceriș. 48

Poezia cununii are asemănări cu plugușorul, căci cele două evenimente sunt esențiale în calendarul agricol, fiindcă plugușorul marca începutul muncilor agricole, iar secerișul le încheia. Din desfățurare cantecului cununii se poate observa că are asemănări cu plugușorul, deoarece pe o arie mai restrânsă poezia Plugușorului este parte integrantă a obiceiului Cununii la secerat.49

Atât aratul cât și seceratul sunt munci agricole sacre începute în mod ritual prin gestul spălării pe față pentu purificare, al îmbrăcării cu haine noi ( curate ) și al rugăciunii. Demn de remarcat este și faptul că în rânduiala țăranilor momentul real și simbolic al oricărui început este dimineața. Astfel în textul plugușorului aflăm că:

Intr-o joi de dimineață

S-o spălat gazda pe față

Pe ochi negri s-o spălat

La Dumnezeu s-o închinat

Cu haine noi s-o îmbrăcat

Plugușorul l-o luat

Șî la arat o plecat.

In textul cântecului cununii:

Dimineață ne-am sculat

Șî pe obraz ne-am spălat

La Dumnezeu ne-am rugat

Pole albe-am suflucat

Șî la holdă am plecat.

Grâul, aliment sfânt este descris în cuvinte ce duc spre superlative

Graul era copt:

Cu paiul ca trestia

Cu spicul ca vrabia

In grăunț ca mazărea

Nici pe mare nici pre mic

Cum e mai frumos la spic.

Sorgintea divină a bobului de grâu este incontestabilă:

Era mandru și frumos

Ca șî fața lu’ Hristos

In acestă prizință este interesantă o legendă din Feldru legată de acest așa-zis chip în miniatură a lui Hristos de pe fiecare bob de grâu ( e vorba de capătul lui germinativ ), care ar fi apărut atunci când într-o zi de sambătă, trecand Iisus și Apostolii printr-o holdă de grâu, s-au hrănit cu spicele ei.

Colacul, rezultatul final al aratului și seceratului, este și el un avatar al divinității

Aveț colac mandru, frumos

Ca șî fața lu’ Hristos.

Ca în orice proces de creație ( aici obținerea grâului și a colacului ) intervine jertfa, atât la secerat cât și la macinat ). In textul cununii există momente care simbolizează obstacolele întampinate de ceata de secerători:

Noi devreme am fi pornit

Da’ ne-o fost grâu-ncalcit

Șî noptea ne-o năpădit.

Mai devreme am fi plecat

Da’ ne-o fost grâu călcat

Șî noptea ne-o apucat.

Moara, personaj ridicat la rang de ființă, e și ea un obstacol din calea obținerii colacului din final:

La moră cand o sosât

Era dusă pe-o costiță

Acolo păște frăguțe

In textul plugușorului plecarea morii nu e de loc întamplătoare:

Iară moara

O văzut atâtea cară

Cu povară

Ș-o pus coda pe spinare

Ș-o fujit pe râu la vale.

Aceeași rânduială țărănească a muncii la câmp prevede ca fetele să secere, iar feciorii să adune snopii și să-i facă clăi: Fetele o sașerat / fișiorii clăi o-nșârat, bogăția secerișului mergând mână în mână cu numărul căilor

Așa-s clăile de multe

Ca oițele la munte

Comparația este într-un regisru familiar, al vieții păstorești.

Amândouă textele, atât cel al Plugușorului, cât și cel al Cununii, sunt adresate unei gazde care îndeplinește rolul pasiv al obiceiului. Urarea de final pentu gazdă este nelipsită din ambele variante ale acestor texte. Astfel, textul cununii se încheie cu

Păsărica grâului

Șade-n vârfu’ dealului

Șî mândru să piruiește

Șî frumos ne mulțămește

La plugari, la plugăriță(…)

Șî pă anu’ care vine

Să fim tăt cu voie bună

Șî cu tățî împreună

Să mai jucăm la cunună

Și cel al plugușorului:

La mulț’ ani cu sănătate

Domnu să vă dea de tote

Să trăiți

Intru mulț ani fericiți

Șî ca pomnii să-nfloriți

Șî ca ei să-mbătâniț

Șî ca tomna de bogată

S-aveț casa îmbelșugată.

Amestecul tonului ironic cu gravitate urării are rostul de a sensibiliza tăcerea ascultătorului căruia îi sunt destinate versurile, cu rol activ sau pasiv la acest obicei.

BEREA FELDRIHANILOR

Este o petrecere a tineretului în timpul sărbătorilor de iarnă care nu se mai practică de mai bine de 30 de ani. Obiceiul se aseamănă cu cetele de feciori de pe Valea Oltului.

De unde vine numele berii:

– Numele obiceiului vine de la băutura cu același nume, singura băutură alcoolică ce nu a fost interzi să în timpul Graniței Năsăudene ( 1763-1851 ) pe teritoriul celor patruzeci de commune gr[nicere;ti, printre care se afla și Feldru, legea cătanelor negre nu permitea nici o cârciumă și nici o fabrică de băuturi spirtoase. Bătrânii spun că berea se făcea la Tradam, unde era o fabrică de bere, in care populația majoritară erau evrei și localitatea nu făcea parte din regimul de graniță. Oamenii duceau acolo o mierță două de orz în funcție de câtă bere aveau nevoie. Feciorii care organizau petrecerea adunau de la participanți orzul și plecau cu butoiul pentru bere la Tradam. După desființarea regimului grăniceresc, obiceiul a fost practicat în continuare, dar berea a fost înlocuită de alte băuturi cum ar fi holirca sau jinarsul ( țuica ) făcută din prune sau mere, numele însă a rămas același.

PREGĂTIREA BERII

Incă din Postul Crăciunului, feciorii mai de samă și mai cu experiență din sat se hotărau să pună berea. In acest scop se duceau la gospodarii mai de vază, care aveau case mai încăpătoare și, pe cât posibil, cu poditură de scândură, situate în capetele opuse ale satului. Pentru că tineretul era destul de numeros era nevoie de gazde, cele două grupuri întâlnindu-se în centrul satului în ziua de Anul Nou. Așadar, se puneau două beri, una în partea din sus a satului și alta în parte din jos.De multe ori berea din sus s-a ținut la Grigore Găină, iar cea din jos la Ion Truț. Pentru ca petrecerea să se desfășoare în condiții bune, grupul de feciorii își alegeau un vătaf, care era un bun organizator și se bucura de prețuira oamenilor din sat ca un flăcău cu vază.

Vătafu trăbă să șie din omini, să șie văzut în sat șî descurcăreț, că nu era așa ușor să pui berea.

Vătaful răspundea atât de bunul mers al petrecerii, cât și de buna purtare a feciorilor participanți. Ajutorii cei mai de seamă ai vătafului erau comisarii, aleși si ei tot de feciori nu de vătaf, în număr de patru. Vătaful împreună cu comisarii făceau progamul berii, se îngrijeau de casă, adunau cotizațiile de la bereniși onduceau berea astfel încât toată lumea să fie mulțumită. Tot atunci erau tocmiți și muzicanți ( ceterașii ): primașul ( care ducea linia melodică ), contralăul ( care acompania armonic ) și gordunașul.

Mai demult ceterașî erau țâgani. O fost odată un ceteraș din sat, da îi era cam rușîne că umbla cu țâganii șî-l poveste lumea. Nu găsău tăt mereu doi ceterașî șî fășeu numa cu unu șî cu acordionu.

CHEMAREA FETELOR

După ce munca la câmp se termina, cam de la începutul postului Crăciunului, fetele se adunau în șezători. Acolo mergeau și feciorii și invitau să le fie patenere la bere pe fetele pe care au pus demult ochii. Aveau nevoie însă și de consimțământul părinților la care mergeu să le ceară. Feciorul mergea cu o sticlă de jinars, pe care fata îl fierbea cu zahăr ars, să fie dulce și șă se roșească. Discuția cu părinții avea loc oficial, pentru că neoficial aceștia știau de intențiile fetei lor, respectiv ale feciorului care voia să o invite.

Vine s-o șeară fișioru cu care grăie, șî doră părințî-l cunoșteu. Dcă nu le trăbuie fișioru, n-o lăsau să grăiască cu el, să iasă afară la portă. Mai vineu șî dacă n-o mai grăit cu fata, da mai rar, ă nu știeu dacă o lasă șî să nu să facă de rușâne

In general, feciorul venea când terenul era pregătit și erea sigur că nu va fi refuzat. Foarte rare sunt situațiile când părinții nu cădea la învoială și atunci motivele erau invocate astfel încât să nu-l supere pe flăcău—eru însă și cazuri când fetei nu-i convenea băiatul care venea să o ceară, dar părinți fără voia ei o lăsau cu el, fiind o partidă bună în limbajul de azi (ceea ce atunci însemna că era din neam bun, azea moșie, era de oameni etc. ).

Pentru ca obiceiul să se desfășoareîn cele mai bune condiți fără să se piardă nimic din cele ce se întâmplau odinioară, fiecare bere apela la un vătaf mai vechi cu experiență în domeniu, care să-i ajute cu organizarea și mai ales, care să-i înzețe jocurile bătrânești ( băutura, sârba, arteneana, bătrâneasca, someșana ), astfel în fiecare săptămână până la Anul Nou feciorii înzățau aceste dansuri executate o dată pe an , în yiua de Anul Nou. In această actizitate inițiatică, fetele azeau un rol pasiz, ele stăteau pe margine urmărindu-i pe flăcăi, care-și dădeau cu atât mai mult silința să nu greșească.

DESCHIDERA BERII

Până în ajunul Crăciunului toate lucrurile sunt puse la punct. In seara respectiză, feciorii se întâlneau la gzda berii și după ce repetau de câteva ori colindele, începea colindatul în sat, la îneput în grupuri mari la fruntașii satului, pe care îi inzitau la bere în ziua de Anul Nou. Grupurile se împărșeau apoi în echipe mai mici și mergeau să colind familiile berenclor. La plecare, fetele mergeau și ele la colindat, după ce erau cerute de flăcăi, urmând ca la final fiecare să fie condusă acasă de berianul ei

. In prima zi de Crăciun, după ieșirea din Biserică, berenii se împărțeau în duă și se duceau la gazdele berii să inaugureze obiceiul. Aceasta se făcea printr-un foc de armă, printr-o mică explozie cu carbit, sau un sunet de bucium, urmat de un srigăt puternic al flăcăilor Trăiască , la care la care răspundeau în același mod berenii de la cealaltăgazdă. Urma masa. In capul mesei era vătaful, după care feciorii mai bătâni, cei tineri find în partea de la ușă ( mesele de scânduri aveau lungimea camerei, la fel și băncile și eru așezate în formă de careu cu deschizătură înspre uța de la tindă, unde urma să se joace ). Fetele erau așezate fiecare în fața feciorului care a invitat-oAceste locuri se păstau așa până la închiderea berii. Această primă zi se desfășura scurt, fără muzicanți și fără jjoc—după câteva pahare de jinars, tinerii mergeau și petreceau prima zi a Crăciunului fiecare cu familia lui. Jocul începea abia a doua zi după ieșirea de la Biserică. Fiecare își luă locul său la masă, servea câteva pahare după care mergeau acasă să ia prânzul—se întorceau apoi la joc îmbrăcați în costume populare. Prima repriză a jocului ținea până în jurul cinei, când se lua o pauză de masă de circa două ore.

Nu pre mâncau la bere, numai câteodată, dacă strângeau la colindat bucate mai mâncau. Ori dacă omu la care să țâne berea era găzdac șî vre să le dăie de mâncare, le dăde.

Jocul de seară ținea cam de la opt până la doispreyece noaptea. Dansulcunoscut și practicat de toată lumea era învârtita și, eventual, someșana. In fiecare zi a verii, feciorii conduceau fetele, fiecare pe bereanca lui, de acasă la gazdă și înapoi, lucru care făcea parte din înțelegerea inițială cu părinții.

In timpul jocurilor obișnuite, fiecare bereancă dansa cu bereanul ei. Dacă era invitată și de alți feciorii, ea nu se cuvenea să mară decât dacă era cerută de la partenerul ei și învoită de acesta.

A treia ziu de Crăciun, lucrurile se perteceau la fel. In celelalte zile până la Anul Nou întunirile avea loc în fiecare seară. Erau ocazii cu care berenii învățau dansurilebătrânești pe care aveau sîă le prezinte întregului sat în ziua de Anul Nou.

Mereu șî după Crășiun, șă stângeu câtedouă-tri șeasuri să înveță a juca jiocurile bătrânești. Erau care mai știeu din șiia ai, da nu tățî.

COMISARII

Vătaful, în acțiuniile lui este ajutat de comisarii berii. Aceștia în număr de doi- patru sunt oamenii lui de încredere. Ei se ocupă cu partea administativă a berii. Pentu cel învestit cu acest titlu e o cinste și dacă și-l va purta cu demnitate peste cinci-șase ani, când va fi însurt va putea ocupa și alte funcții de conducere ca șef de stână, casier comunal, ajutor de primar sau chiar primar, dacă nu cumva va fi ales în această calitate un fost vătaf cu o vechime mai mare.

ȘI UN VĂTAF DE ALTĂDATĂ

Ca să nu se piardă nimic din obiceiurile trecutului și mai ales ca sa nu piardă jocurile frumoase, bătânești, fiecare bere apelează la un zătaf de altădată sau la un cunoscător al obiceiurilor stămoșești cae să le fie sfătuitor și îndrumător tot timpul cât va ține berea. Astfel de vătafi se găsesc întotdeauna și va primi mulțumit această chemare. El se prezintă în fiecare seară la seediul berii și învață tineretul jocurile cele mai vechi cu ponturi și figuri care vor stârni admirația atultui în ziua anului nou.

ZILE ȘI SERI DE PETRECERE. PREGĂTIRI PENTRU ZIUA EA MARE

Berea ține de la Crăciun până la Bobotează. In ziua Crăciunului, după cum am văzut se faceinaugurare sau deschiderea berii. Fiind o zi prea mare, menită reculegerii, în această zi, fetele și feciorii n-au voie să joace. Abia a doua zi după ieșirea din Biserică, vin șiganiisau ceterașii care vor înveseli cu arcușul luo tot satul.

TOCII

Tocii sunt feciorii care, deși participau la bere nu aveau pereche, fie că nu și-au găsit bereană după gustul lor, fie că fata invitată nu a fost învoită de părinți, fie că aveau o hibă din cauya căreia au rămas feciori bătrâni. Numirea lor făcea parte din vocabularul bătânesc, toci fiind miei stingheri care erau adoptați de o oaie stăină pentru că le murise mama sau pentru că mama lor nu avea suficient lapte să-i hrănească.

Toșii, cum n-aveu fete, să fășeu giduș. Să-mbrăcau hâd cu obrăyari șî spăreu

ominii să să ferască să poată treșe berea

Ziua cea mare.

.Ziua cea mare în care berea culminează este Anul Nou, încă din ajun a fost vestită cași în yori, prin împușcături de arme, treascuri și sunete de buciume. Plecarea de la casa berii este vestită prin trei salve de armă. Amândouă berile i cea din partea de sus cât și cea din partea din jos a satului fac această vestire la aceeași oră înainte stabilită de vătafi și ăleacă deodată.. Fetele și feciorii prinși în horă, având în mijloc ceterașii și vătaful pleacă în ritmul muzici în pas de dans până în centrul satului. In mers feciorii stigă ca și la nuntă. Comisarii berii au o ploscă de vinars ăn mână și închină cu berenii și berencele, cu unii oameni care-i urmăresc de la porți. Drumul e ticsit de lume, femei, copii și bărbați de o parte și de alta , înainte și înapoi înconjoară berea și înainteză în acelaă pas luptându-se din răsputeri să-și păstreze un loc unde să poată vedea mai bine dansul și mișcările berenilor

Gidușii ( ghiduși, măscărici)

Din caauza învălmășelii de lume, înaintarea spre centrul satului s-ar fi făcut foarte greu dacă n-ar fi existat aceste personaje mascate. Unii se travesteau în ofițeri, deschizând drumul berenilor și păstrând distanța între horă și privitori, alții în ciobani cu cojoacele întoarse și cu măști cu buciume, alții în văcari cu bice sau în diferiți oameni din sat a căror gesturi odată recunoscute provocau hazul celorlalți.

Când auzăm muzica ieșăm tăț afară șî ne uitam să videm cum trec. Era fain îmbrăcaț, amu nu mai vez aăa. Toată lumea ieșă la portă. Mulț mereu după ii până—n Plaț, c-acolo să-ntâlneu cu șeea bere șî jiucau fain.

Intâlnirea berilor

La întâlnirea celor două beri, vătaii își stângeau mâinile, închinau, bând unul din plosca celuilalt apoi își uneau muzicanții și începea jocul. Acesta avea loc în Plaț, loc întins și bătătorit unde încăpea toată lumea (azi pe o parte a acestui teren e construită Casa de joc, respectiv de nunți ). La această manifestație participă cam tot satul, indiferent de vârstă, sex sau statut social. Se jucau pe rând dansurile bătânești de către amîndouă cetele aflate într-o oarecare competișie în privința dansului, cât și a portului. După pauza de masă, care dura două ore, începea seara cea mare. Berenii nu mai mergeau atunci acasă după berencele lor, acestea veneau cu mamele, aducând câte o traistă plină de mâncare și băutură pentru a pregăti masa la care erau invitați oficialii și fruntașii satului.

Atunși să sfârșău femeile care aveu fete în bere, că trăbuie să să ducă cu mâncare șî nu să puteu fașe de rușîne, că mâncau șî domnii.

După masă începea jocul, care dura până noaptea târziu. Primul joc era al bereanulu cu bereanca lui. Următorul era al bereanului cu mama fetei—uneori, dacă maele aveau mai multe fete de măritat jucau consecutiv tot atâtea jocuri. Mai departe, tinerii își jucau berencile între ei. Mamele mai rămâneu o vreme uitându-se la cei ce jucau, vorbind între ele, apoi plecau. De altfel, prezența mamelor feciorilor și fetelor era ceva obișnuit la jocurile din fiecare duminică și sărbătoare. Așa puteau urmării cine cu cine joacă, ce simpatii au odraslele lor, pentru a putea întâmpina anumite relații nedorite sau pentru a le încuraja pe cele avantajoase. Femeile nu erau atente însă numai la copii lor, ci și la ceilalși tineri, astfel tot satul știa cine cu cine are o relație și care părinți nu-i lasă laolaltă.

Mereu femeile să să uite, că erau curiosă. Mereu șî care n-aveu băieț în joc, că le plășe să vadă. Care erau neveste tinere mai jiucau șî ele dacă mereu șî cu bărbațî

Sfârșitul berii.

berea lua sfârșit în mod oficial a doua zi de Anul Nou, când obligațiile dintre berni și berence încetau. In multe cazuri însă legăturile începute la bere continuau, finalizându-se cu o căsătorie. La alții se întrerupeau odată cu închuderea berii ( chiar dacă hotărârile erau luate din timpul sărbătorilor, nu se cuvenea ca bereanul să-și lase partenerul, respectiv partenera înainte de sfârștul obiceiului—ținea de

buna cuviințș ducerea până la capăt a obligațiilor asumate la începutul berii de ambele părți ).

De multe ori mai fășeu joc tăt acolo une-o fost berea șî după sărbători dacă le plășe șî dacă-i mai lăsa

.

BOBOTEAZA

Mersul cu Iordanul

Fiind satul mre, a doua zi de Anul Nou preotul, însoțit de cantor și de câțiva băieți de ani din sat umblă cu crucea ( cu Iordanul )—încep mai devreme ca să termine până la bobotează, când au de sfințit apele. Aceștia sunt așteptași de săteni cu poarta și cu ușile deschise- dacă sunt închise e semn că respectivul gospodar nu-i primește, dar în general toate familiile ortodoxe, primesc alaiul cu Iordanul să le sfinșească gospodăria și casa ca să le meargă bine în anul nou. Doră num-odată în an vine popa , nu vine tătă zâua. Inainte de a intra în curtea omului , toți încep să cânte troparul bobotezei- în Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Căci glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Și Duhul în chhip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului, Cele ce te-ai arătat Hristoase Dumnezeule și lumea ai luminat, mărire Ție. Toți membrii familiei sunt aăezați în r-nd, mai întâi bărbații, apoi femeile. Intă în casănumai preotul și diacul, restul rămân afară la ușă. Preotul merge la fiecare pentru a l da crucea să o sprute stropindu-i cu agheasmă. Femeile îi sărută mâna în semn de respect. Preotul merge cu struțul de busuioc în toate camerele pentru a le stopi, iar la întoarcere se așează pentru a schimba câteva vorbe cu familia. In acest timp diacul lasă agheasmă în vasul pregăti de femeia casei, compltând în căntuța lui cu apă. Apoi golește în traista unui băiat cupa de mălai, un fel de obligație materială asigurată de fldrihaniși păstată prin tradiție până azi pentu ca preotul să aibă u ce crește animalele. Pe măsură ce traistele se umplu, se duc la casa parohială. Cu ocazia Iordanului sătenii își plătesc și cotizația anuală față de Biserică. Dacă sunt în casă fete de măritat care vor să-și afle ursitul în noaptea de bobotează rup o crenguță de busuioc din struțul preotului pe care o pun sub pernă. La plecarea preotului cel puțin o persoană din casă trebuie să meargă cu alaiul la următoarele două-trei case ale vecinilior, cu o lumânare aprinsă în mână, c-aăa-i bine.

Sfințitul apei

După slujba de la Biserică, preotul și sătenii merg în procesiune la un loc din sat aflat lângă o apă curgătoare sau lângă o fântână și unde este o Răstignire (cruce mare de lemn pe caer e pictat Mântuitorul răstignit ). In fruntea mulțimii sunt feciorii cu icoanle purtătoare, apoi cei patru prapori, urmează preoții și corul bisericii și restul mulțimii. La locul stabilit, credincioșii au pregătit deja cele necesare—crucea e împodobită cu cununi de flori și ștergare, gardurile din jur cu cuverturi, o masă plină cu vase cu apă ce va fi sfinșită. Preoșii se opresc lângă această masă , mulșimea se adună în jurul lor și asistă la slujba de sfințire a aghesmei. Aghiasma din ziua de Bobotează este numită agheasma mare, fiind considerată cea mai importantă din an și având puteri tămăduitoare. La sfârșitul slujbei fiecare credincios trece pe la preot, sărută crucea și își umple vasul adus special de acasă pentru aghiasmă—preotul îl binecuvintează. La sfârșit toată mulțimea în procesiune se întoarce la biserică, credincioșii care au participat ducând aghiasmă și celor de acasă.

Oamenii cred că aghiasna mare are puteri vindecătoare și nu se alterează niciodată, chir dacă e ținută ani în șir.

VRĂJI, CREDINȚE, SUPERSTIȚII

De Anu Nou dacă-i lună plină a si un an bogat. Dacă nu, atunși n-or pre și rode anu șela.

Dac-o fost omăt gros șî n-o fost jeruri mari, șî n-o jiscolit, atunși șî vara a și blândă, fără vremuri grele șî fără sășetă, da dacă iarna îi frig mare șî jer, atunși șî vara a și căldură mare șî n-a și apă șî n-a ploua de ajiuns.

Pentru a ști cum va fi vremea în următorul an, femeile întocmeau un calendar de ceapă—în ajiunu de Anu Nou spresară ieu câteva șepe șî le desfac coja până am douăsprășe bicățî, câte luni are anu, apo pun în fieștecare câte un pic de sare mai mare, nu de asta fină cum îi amu, că asta nu-i bună, că să-n moie. Le pun în ordine ca să știu care îi fiecare lună șî le las așa până în dimineața de Anu Nou, atunși mă uit să văd cum îi sarea în ele.In care s-o topit șî s-o făcut apă, însamnă că a și o lună ploiosă, în care o rămas sarea aăa uscată cum am pus-o, a și sășetă în luna așeia-dacă îi lună de vară, dacă îi lunp de iarnă a și jer mare șî vreme gre. Dacă jumate sarea îi udă șî jumate îi mai uscată vremea din luna șea a și schimbătoare, cân ploie, cân vreme bună.

Ca să-și viseze ursitul, fetele de măritat țin post negru în ajunul de bobotează și seara mănâncă numai o turtă cu sare fărăr să bea apă—iei on pum de fărină șî pui în ie niște apă șî multă sare, abia să o poțî mânca de sărată. Fași o turtă mai subțâre șî o coși pe plita de la sobă ș-o mănânși tătă, pe tăietorul de lemne, num-on pic să lăși să o pui su perină. Da să nu bei apă, ca să visezi noptea bărbatu cu care te măriț că-ț dă apă să bei. Su perină îi bine să pui șî o crenguță de busuioc luat din struțu lu popa cân vine cu crușea că-i sfințât. Cânmănânși turta să zâși—

Sânt Ione te-aș ruga

Pe mine-a mă asculta

Ca la nopte să-mi trimiț un pețâtor

De la vatră ori cuptiori

Aișia la tăietori.

Să-l apuși, să-l aduși

Pe un gătej cu pârlej

Să-l aduși

Niși mut, niși șiuntat

Mie să-mi șie bărbat

Că io o crușe ț-oi daț afară

Da de nu te-oi blăstăma

Șî de rău te-oi însămna.

Ii bine fetile să postească în ajunul de Bobotează, ca săs să potă mărita de grabă șî să abă noroc la măritat.

ANEXE

TEXTE POPULARE CULESE DIN FELDRU

CUNUNA

Bună sara domni de țară

Aț iesât cu tăț afară

Inaintea cununii

V-aț temut că n-om vini

Noi de vreme am fi pornit

Da ne-o fost grâu’-ncâlcit

Sî noptea ne-o năpădit.

Mai devreme-am și plecat

Da ne-o fost grâu’ călcat

Șî noptea ne-o apucat.

Am plecat cu voie bună

Cântând mândru de cunună

De cân’ am intrat în sat

Tăț’ cu apă ne-o udat

Ne-aț’ udat să ne-necaț

De noi să vă scuturaț’

Pe la cruși de ulișioară

Stau cofele rând afară

Ne-o udat să ne omoră

Noi de-acas’ cân’ am plecat

Gazda așa s-o lăudat

Că are casa șindrilită

Nu cu paie acoperită

Noi aiși cân’ am sosât

Noi aișia șe-am găsât

Porțâle-ncuiate tote

Mai șiudat lucru nu să pote.

Cu baringi grosă de aramă

Cu lăcăț’ mai peste samă.

Dar astea-s fete tinerele

Șî îs tăte frumușăle

Ele la porț s-o țâpat

Șî lăcățâle le-o spart

Noi în ocol am intrat

Ne-am învârtit rotă-n prag

Cu cununa cât un steag

Din tindă am intrat în casă

Cu cununa asta frumosă

In casă cân’ am întrat

Gazda iute o alergat

Șî pe cal o-ncălcat

Țî la moră o plecat.

La moră cân’ o sosât

Era dusă pe-o costiță

Acolo păște frăguță

Șî moraru meșter mare

Ocoborât mora în vale

Cioc, poc mora la loc

Tri tărâță ș-o fărină

Ș-o ieșât dăsaga plină

Șî pe cal o-ncălecat

Șî acasă o plecat

Iară-n casă cân o-ntrat

Șe credețî c-o aflat

Socășiță din Bălgrad

Tri o șernut, tri o frământat

Tri în cuptor o băgat

Una care-o fost mai lotră

O luat-o c-o lopată

Ș-o zvârlit pita su vatră

Alta cu on sușitor

O suit-o pe cuptior

Să să cocă mai cu spor

Să dăie la sășerători.

Aveț colac mândru frumos

Ca șî fața lu’ Hristos

Să rupeț colacu’-n două

Să rupeț colacu-n tri

Cu asta ni-ț nieri

Ia mai lăsaț minciuna (fata )

Că îi gre cununa

Șî prinde a mă scutura

Câț ficiori o fost în sat

Tăț pe mine m-o udat.

Dacă țî cununa gre ( femeia )

Di șe te-ai legat de ie

Să și lăsat alta mai voinică

Care nu zâșe nimica

Da mie mi s-o căzut (fata )

Că eu am sășerat mai mult

Noi de-acas cân’ am plecat

Gazda așa s-o lăudat

C-are un tânăr voinic, frumos

Să ieie cununa jios

Șî de cumva îl aveț’

Să nu șie de la ușă cu gușă

Niși di la vatră cu gura căscată

Să fie de la masă

Cu fața aleasă

Că șî fata mi-i frumosă

Șî de cumva îl ave’ț

Mult tare nu îl țâneț’

Că ni fata tinere

Șî cununa-i tare gre’

Șî cură apa din ie.

Șî o dalbă copiliță

Cu mâneși albe pestrițe

Șî cu portu țărănesc

Tăț fișiorii o iubesc

Șî acuma dacă-ț vre’

Hai vedeț’ cununa me

Că nu-i făcută pe-ntrecute

Că-i făcută tare iute

Șî-i făcută cam așa

Să nu ne-apușe noptea.

Eu cununa nu voi da

Până nu ni-ț arăta

Glaja cu horinca

Șî blidu cu plășinta

Cununa ne-om pune-o-n grindă

De ne-om vedea joc în tindă

Cununa ne-om pune.n masă

De ne-om vedea joc prin casă

Șî vreo doi tri melenaș

Să ne ieie după mână

C-așa-i moda la cunună

C-ă asa-i moda din bătrâni

La fete sț dai vin

C-o lucrat zâua deplin

La fițiori le dai horincă

Că iei n-o lucrat nimică.

Păsărica grâului

Șade-n vârfu dealului

Șî mândru să piruiește

Șî frumos le mulțumește

La plugari, la plugăriță

Care-a piruit grăunță

Dintr-un spiciese un otic

Dintr-o mână-o mierță bună

Să te fași cu voie bună

Pe astă mândră cunună

Șî la anu care vineri

Să ne mai chemi la cunună.

.

Bună sara domn de țară

Aț ieșât cu tăț afară

Înaintea cununii

V-aț temut că n-om vini.

Mai de mult am și vinit

Da ne-o fost grâu-n câlcit

Șî noptea ne-o năpădit

Am plecat cu voie bună

Cântând mândru de cunună

După șe-am întrat în sat

Tăț cu apă ne-o udat

In crușe de ulișioră

Stau cofele rând afară

De așeea nu ne-o păsat

Pe uliță am întrat

Șî omenii ne-o întrebat

La dumneavostră

Că lăsaț omini de mas

Șî le cumpăraț jinars

Șî le daț șî șeteraș

De așeea am lăcomit

De atâta am vinit

Aiși dacă am sosât

Porțâle era-ncuiete

Cu parângi grosă de aramă

Șî cu lăcăț fără samă.

Aieste-s fete frumușele

Drept sunt vitezele mele

Ele pă părț s-o aruncat

Lăcățâle le-o strâcat

Parângile le-o luat

Șî în ocol am intrat.

In ocol dac-am intrat

Tăt cu apă ne-aț udat

Ne-aț udat să ne-necaț

De noi să vă scuturaț

In casă dac-am întrat

Nimic nu ne-aț întrebat

Noi aișia am vinit

De la lume am auât

Că dumneavostră aveț

Plug cu patru boi

Șî lacră cu taleri noi

Ni-ț da șî nouă vo doi

Doi la fata cu cunună

Mie tri pintru minșiuună

Noi aișea am vinit

De la omini am auzât

Că dumneavostă aveț

Un voinic de ominie

Bunul Dumneyău vi-l țâie

Mândru l-aț îmbrăcat

Grâu roșu i-aț măsurat

Șî la moră l-aț plecat.

Mora o fost dusă la pădure

Cu un coș s-adune mure

Voinicu o fluierat tare

Ș-atunci moraru meșter mare

O făcut cioc, poc

Ș-o vinit mora la loc

Tri tărâță ș-o fărină

Ș-o ieșât covata plină

O vinit voinicu acasă

Cu fărină pre frumosă

Acasădac-o vinit

Un drum nou i-aț pregătit

Pe cal l-aț încălicat

Șî l-aț trimis la Țarigrad

După nouă jupânesă

Cu tri sâte dese

Tri șerneu

Tri frământau

Șî tri în cuptor băgau

Aț făcut un colac mare

Care-i plăcut la gustare

Rumpeț colacu în două

Jumătate ni-l daț nouă

Rumpeț colacu în tri

Că bine ni-ț nimeri

De îț vre de nu îț vre

Noi aiși am șâde

Porțâle s-or încuie

Țî s-a fașe nopte tare

Nu ni-ț alunga pe cale

Staț fete pe laiță

Să vă hodiniț

Că-ț fi trudite

Șî de cale obosâte

Eu încă io mai sta sus

Că mai am minșiuni de spus

Noi aișea am vinit

Pintru că am auzât

C-aveț un voinic frumos

Să ne ia cununa jos

Voinicu știm că-l aveț

Mult tare nu ni-l țâneț

Că n-i fata tinere

Șî cununa-i tare gre

Șî curge apa din ie

Șî de îl aveț

Să nu șie de la ușă cu gușă

Niși de la vatră cu gura căscată

Să fie de la masă

Cu fața aleasă

Că șî fata n-i frumoasă

Că-i o albă copiliță

Cu mult aur în cosiță

Șî i-i portul românesc

Tăț fișiorii o iubesc.

Șî iară ne-om înturna

Noi cununa nu vom da

Până nu ni-ț arăta

Bliduțu cu plășinta

Șî plosca cu horinca

Țâganu cu șetera

Ș-apoi pi lângă șeteraș

Plin jocu de melenaș

Să ne dea de după mână

C-așai moda la cunună

Să ne dea pe după spate

Că la fete așa le aplașe

Cununa n-om puneo pe masă

Pân n-om vedea joc prin casă

Cununa n-om pune-o în grindă

Până n-om vedea joc prin tindă

Cununa n-om pune-o în scară

Până n-om vedea joc pe afară.

Gazda este vesel tare

C-o fost holda destul de mare

Uite la cununa me

Cât îi de mândră șî gre

fPăsărica grâului

Șade-n vârfu dealului

Șî mândru să piuiește

Șî frumos le mulțămește

La plugari, la plugăriță

Care-o ciuruit sămânță.

Dintr-un spic ies-un otic

Dintr-o mână-o mierță plină

Să te fași cu voie bună

Pe ast dragă de cunună

Șî la anu care vine

Să șim tot cu voie bună

Șî cu tățî împreună

Să mai jucăm la cunună

COLINDE DIN FELDRU

Când fost-a încă prunc Iius

Când fost-a încă prunc Iisus

În grădiniță El și-a pus

Un trandafir cu gând curat

Să-i poarte flori de-cununat

Cănd trandafirul înflorea

A Iudei prunci se năpusteu

Asupra crengilor cu zor

Rupând vicleni podoaba lor

Mai vrei să porț cunună vrei

Strigata ceata de mișei—

Mai vreau că spini au mai rămas

Le-a zis Iisus cu blându-i glas

Si-atunci cu creanga spinului

Incununat-au fruntea lui

Și-n loc de trandafir frumos

Fu capul plin de sânge roș

.

O, ce veste minunată

O, ce veste minunată

In Betleem ni s-arată

Cî a născut prunc,

Prunc din Duhul Sfânt,

Fecioara curată

Că la Betleem Maria

Săvârșind călătoria

In sărac lăcaș lâng-acel oraș

A născut pe Mesia.

Pe fiul cel din vecie

Ce L–a trimis tatăl mie

Să se nască și să creasca

Să ne mântuiască.

Coborât-o coborât

Coborât-o coborât

Ingerul Domnului sfânt

La păstori în Viflaim

Aproape-n Ierusalim.

Păstorii l-au întrebat

Ce veste ne-adunci în sat

Veste bună voi vesti

De voi toți vi-ți veseli.

Pe la cântători târziu

Maica Sfântă născu Fiu

L-a născut pe fân curat

Și-I al lumii împărat

Auzât-am auzât

Auzât-am auzât

In ieslea oilor

In turișul boilor

De s-a născut Domnul Sfânt

In paiele grâului

In ogrinjii fânului

Și la apa lui Iordan

Tot pe drum de măgheran

Acolo s-o botezat

De Ioan cel preacurat.

Frumos nume I-au aflat

Iisus Hristos minunat

Toți cântând să-L lăudăm

Și smeriți să ne-nchinăm.

In cetatea împărătească

In cetaeta împărătească

Prins-au rugii să-nflorească

Insă nu e rug în floare

Ci prea Sfânta Născătoare

Lângă Maică-n legănel

Doarme pruncul mititel

Iar în jurul Pruncului

Crește floarea rugului

Printre rugii înfloriți

Cresc și spinii ascuțiți

Pruncu-n somn se mișcă lin

I-a intrat mânuța-n spin.

Din mânuță-i curge sânge.

Pruncușoru-ncepe-a plnge

Maica Sfântă-l legăna

Și din gură-i cuvânta—

Taci cu mama Fiul meu

Că-ți va fi cu mult mai greu

Ucenicul ând te-a vinde

Și pe cruce te-or întinde

Atunci nașterea de-acum

Iti va face aspru drum

Când sudoarea îți va curge

Să ne ierți Iisuse dulce

In seara de Crăciun

Ostea mare luminoasă

Face lumea veseloasă.

Steaua-nainte mergea

Craii mergeau după ea.

Și-au mers până la un loc

La curțile lui Irod

Și-acolo dac-au ajuns

Steaua-n nori li s-a ascuns

Craii-ncep a se intrista

Prin oraș a întreba

Unde s-a născut zicând

Un crai mare de curând

Iară Irod împărat

Auzind s-a tulburat

Pe crai la sine i-a chemat

Și în taină i-a întrebat—

Mergeși voi și-l căutați

Și de-l găsiți vă închinați

Spre casă când vă-nturnați

Pe mine mă înștiințați

Să merg să mă-nchin și eu

Ca unuia Dumnezeu

Iar craii când au plecat

Steaua iar s-a arătat

Și deasupra a stătut

Unde-a fost pruncu născut

Cu daruri s-au închinat

Frumos cântec i-au cântat

mărire într-u cei de sus

Astăzi s-a născut Iisus

Iar spre casă când au mers

Altă cale și-au ales

Căci Irod în gând și-a pus

Să-l omoare pe Iisus

Mărire ție frumos Crăciun

A coborât Domnul cel Sfânt

In ieslea din Viflaim

S-aducă pace pe pământ

Și să ne-nvețe să iubim

Mărire ție frumos Crăciun

Mărire ție-ți cântăm acum

In ieslea din Viflaeem

Șade domnul cerurilor

In scutece-nfășurat

De multe veacuri așteptat

Mărire ție frumos Crăciun

Mărire ție-ți cântăm acum

Mărit fie Iisus

In orașul Betleem

Veniți creștini să vedem

Cum în staul s-a născut

Fiul cel făr-de-nceput.

Mititel desfășețel

Doarme-n iesle legănel

Păstorii se minunau

Ingerii din cer cântau

Magii daruri aduceau

Și către Hristos ziceau

Fie Domnul lăudat

De acum și până-n veac.

Bună sara lui Crăciun

Colo sus în vremea ceia

In frumoasa Galileia

O fecioară viețuia

Ce Maria se numea

Nazaret era orașul

Unde ea-și avea locașul

Intr-o zi Maria sta

Singură și se ruga

Și deodată ce văyu

Casa toată se umplu

De-o lumină lucitoare

Ca lumina de la soare

Ingerul Gavril intrase

La sfânta fecioară în casă

Și din zbor când se opri

Bucură-te îi grăi

Nu te-nspăimânta Maria

Că vei naște pe Meia

Fiu al Domnului va fi

Și Iisus se va numi.

LA BOBOTEAZĂ

Aghiosul aghios

Trecu nașterea lu Hristos

Veniți toți sa ne-nchinăm

La Iordan să alergăm

La Iordan e râu frumos

Acolo vine Hristos

Apele să le sfințească

Pe noi să ne mântuiască

Astăzi și sfântul Ioan

Vine către Iordan

Și dacă s-apropia

Domnul hristos îi grăia—

Vino Ioane acum cutează

Și pe mine mă botează.

Doamne cum voi cuteza

Pe Tine-a Te boteza

Eu sunt iarbă și țărână

Și-mi trmură-a mea mână

Tu ești foc ce mistuiești

Tu și mun-i îi topești

Atunci Domnul îl privi

Lui Ioan îi porunci—

Vino Ioane nu te-ndoi

Că legea se va-noi.

Sfântul Ioan cuteza

Pe Domnul miâL boteza

Duhul Sfânt de la cer zboară

Ca un porumbel coboară.

Atunci cerul s-a deschis

Glasul Tatălui a zis—

Iată fiul meu iubit

In care bine am voit

VIFLAIMUL

Pastoril I Priviți, păstori, în zarea depărtată

Ce flăcări ard sub cerul cel senin

Priviți s-aprinde bolta înstelată

Și-n depărtări s-aude un cântec lin.

Păst. II Ah, eu mă tem de-această arătare

Căci niște ochi de pară mă pătrund

M-apucă groaza, trmur pe picioare

Și nu găsesc un loc ca să m-ascund.

Păst. III. Dar iată vine, mai aproape vine

Un înger coborât din cerul sfânt

E-nconjurat de srăluciri divine

Cum nu s-a mai văzut pe-acest pământ

Îngerul Păstorilor ce stați pe Câmp de Pază,

În nopți târzi, sub farmecul de lună

Cuvântul meu mă binecuvântează

Și vă aduc din cer o veste bună.

În Viflaim afară din cetate,

În ieslea rece s-a născut Mesia

E-fășurat în scutece curate

Și lângă El stau Iosif și Maria

El vine să ridice la lumină

Pe-acela ce în umbra morții zace

El va spăla pe veci a noastră vină

Și va aduce-n lume multă pace.

Păstorul IO mare veste ne trimite Domnul

Ce ochii noștri-o vor vedea pe urmă

Răsplată fiindcă biruit-am somnul

Și-am stat de srajă toți pe lângă turmă

Păstorul II Veniți acum, păstori, veniți cu toții,

La Viflaim cu grabă s-alergăm,

Ca să găsim pe Maica Preacurată

Și sfântului Copil să ne-nchinăm.50

CONCLUZII

Lucrarea de față are, cu câteva excepții, o structură bipartită,, fiecare capitol cuprinde o primă parte cu generalități ( originea, istoricul și semnificațiile globale ale obiceiului respectiv ) și o a doua parte în care se concretizează desfășurarea obiceiului în localitatea Feldru.

Introducerea marchează liniile generale ale subiectului lucrării, urmărit în parte ei finală, motivarea alegerii ciclului de iarnă din complexul de sărbători și obiceiuri populare românești. Urmează capitolul cu datele succinte despre localitatea Feldru sub aspect geografic, economic și istoric,,acestea au ca sursă bibliografică câteva titluri de arhivă și monografia Popas la Feldru.

Partea introducticp la capitolul II evidențiază atât originile laice ale obiceiurilor sărbătorilor de iarnă și înlocuirea lor treptată cu elemente creștine, cât și evolușia semnificașiilor și deprecierea funcțiilor ritualice și magice pe măsura modificării rolului lor social, deci urmărind linia contrastivă, tradișie-contemporaneitate. Ața cum am mai spus, parte centrală a lucrării ( capitolul trei ), care cuprinde obiceiurile proriu-zise unul câte unul, este structurată pe duoă niveluri, unul general și unul particular. Secvențele cu generalițăți au la bază o bibliografie cu cele mai importante cărți care s-au scis pe această temă ( a sărbătorilor ciclului de iarnă ). Particularizarea pe localitatea Feldru are ca surse, alături de o bibliografie foarte succintă ( trei titluri ) pe tema unor obiceiuri din zona studiată si din împrejurimi, informații culese de la bătrânii din Feldru, de asemenea ama folosit date pe care le-am auzit eu însămi de-a lungul anilor, de la bunici, rude sau consăteni sau pe care mi le-am amintit legat de trăirea unor experiențe în timpul sărbătorilior de iarnă la Feldru. Informatorii au fost localnici cu vârstre cuprinse între 58-84 de ani, având cel mult patru clase, de ambele sexe, dar și de la părinții mei. Unele din textele colindelor le-am cules din caietele foarte vechi ale unor membri din corul bisericii.

Subcapitolul închinat plugușorului conține numeroase referiri la obiceiul Cununii de grâu, care nu se încadrează calendaristic în ciclul de iarnă, dar cu care plugușorul prezintă destule asemănări.

Parte finală este o anexă ce cuprinde texte culese din Feldru—colinde, strigături la capră, texte ale cununii. Pe cele culese în mod direct de la informatori pe cale orală le-am reprodus cu transcrierea fonetică corespunzătoare graiului din localitate.

Bibliografie

Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, (vol. 1), ed. Minerva, București, 1981;

Brătulescu, Monica, Colinda românească, ed. Minerva, București, 1981;

Buhociu, Octavian, Folclorul de iarnă, viorile și poezia păstorească, ed. Minerva, București, 1979;

Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi și alte popoare, ed. Minerva, București, 1983;

Girigan, Octavian, Feldru, un drept la nemurire, (vol. 1), ed. Vergiliu, București, 2000;

Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, ed. Elion, București, 2002;

Herseni, Traian, Colinde și obiceiuri de Crăciun, ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1997;

Pop, Dumitru, Cercetări de folclor românesc, ed. Sedan, Cluj-Napoca, 1998;

Pop, Dumitru, Intre obiceiurile calendaristice și cele legate de vârstele omului,

Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989;

Pop, Mihai și Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991;

Pop, Petru, Folclorul, bun al tuturor, ed. SELT computer, Bistrița, 2000;

Porcius, Florian, Istoricul districtului năsăudean în Arhiva Someșeană, nr. 9;