Obiceiuri Populare Romanesti Incercare de Etimologie

I. INTRODUCERE

Tema care constituie obiectul cercetării întreprinse în lucrarea de față, stabilirea etimologiei denumirilor de obiceiuri și sărbători populare românești, are ca punct de plecare dicționarul Obiceiuri populare de peste an, al lui Ion Ghinoiu. Principalul scop care ghidează demersul nostru urmărește suplinirea deficitului de ordin etimologic al lucrării cu caracter etnografic și folcloric mai sus menționate. În câteva cazuri, foarte rare însă, chiar I. Ghinoiu face anumite observații în legătură cu termenii care desemnează obiceiurile descrise în studiul său. Numai că scopul acestor observații nu îl constituie stabilirea limbii de proveniență a numelor datinilor, ci vizează în mod special, natura semantică a anumitor cuvinte. Motivația folcloristului român constă, așa cum mărturisește el însuși în prefața cărții, în accesibilizarea unor informații de specialitate, prin redarea lor într-un limbaj cât mai aproape de uzul lui obișnuit, întrucât lucrarea sa este destinată publicului larg, nu doar cercului restrâns al folcloriștilor și etnografilor: “Preocuparea constantă a autorului a fost elaborarea unei lucrări accesibile unor largi categorii de cititori, dar care să împace și exigențele specialiștilor (etnologi, sociologi, filozofi). Întrucât înțelesurile monosemantice sunt mai ușor receptate, termenii polisemantici, purtători de ambiguități, au fost clasificați pe sensurile pe care le exprimă și definiți apoi individual”. Considerăm, așadar că, prin intermediul cercetării de față, ne identificăm cu intențiile exprimate de autorul Obiceiurilor populare de peste an, chiar dacă natura demersului nostru este una strict lingvistică.. Se poate afirma, prin urmare, existența unei sfere de convergență a dimensiunii lingvistice (în compartimentul ei lexical) și a dimensiunii folcloristice care constă în posibilitatea celor două domenii de a evidenția specificul spiritual al poporului român. Argumentele de ordin lingvistic au o vechime destul de îndepărtată în timp ca instrumente de atestare a fondului nostru autohton. I. Ghinoiu a reușit prin dicționarul său să ofere o perspectivă de ansamblu asupra naturii obiceiurilor și sărbătorilor populare românești. Sperăm ca, și printr-o analiză de ordin etimologic asupra denumirilor acestor aspecte ale spiritualității populare, să reactualizăm interesul pentru coordonatele definitorii ale credințelor românilor, într-o perioadă de maximă receptivitate față de elemente aparținând altor culturi, artificial preluate chiar și la nivelul limbajului, care ne fac să ignorăm ceee ce de fapt ne caracterizează ca popor.

Raportându-ne la dimensiunea strict lingvistică a cercetării noastre, ne luăm ca punct de referință definiția dată etimologiei, de I. Coteanu și M. Sala , ca fiind “știința care urmărește și explică dezvoltarea cuvintelor de la formele și înțelesurile lor cele mai vechi până la formele și înțelesurile lor actuale sau până la cele dintr-o anumită perioadă a unei limbi ori a unui grup de limbi”. În consecință, lucrarea de față a fost concepută ca un studiu lexico-semantic și, pe parcursul ei, vom urmări nu numai stabilirea etimonului unui termen sau altul, ci și evidențierea sensurilor pe care cuvântul românesc le-a preluat sau pe care acesta le dezvoltă în limba noastră. Mai mult, vom proba și posibilitatea trasării unei legături între denumirea obiceiului și structura acestuia, analizând deplasările de sens care au luat naștere, de pildă, în urma numirii obiceiurilor prin termeni care în mod obișnuit desemnează alte realități. Prin analiza etimologică ne propunem să evidențiem și situația raporturilor lingvistice dintre limba română și alte limbi așa cum se reflectă ea la nivelul terminologiei avute în vedere. Un alt obiectiv al lucrării noastre îl constituie efectuarea câtorva observații cu privire la aspectele creștine ale anumitor datini românești, elementele datorate apariției creștinismului repercutându-se, atât asupra fondului, cât și asupra denumirii obiceiurilor.

Nu am putut cuprinde în lucrarea noastră tot materialul furnizat de studiul Obiceiuri populare de peste an, complexitatea acestuia fiind dovedită de numărul mare de cuvinte-titlu pe care le însumează. De aceea, am apelat la anumite criterii de selecție excluzând, de pildă, denumirile reperelor calendaristice și a unităților de măsurat timpul, precum și termenii ce desemnează în limbajul popular aștrii și constelațiile, limitându-ne strict la obiceiuri. Din masa datinilor cuprinse în dicționarul lui I. Ghinoiu, am luat în discuție numai pe cele mai puțin transparente la nivelul etimologiei denumirii lor, urmărind ca, prin dezvăluirea originii cuvintelor, să evidențiem asocierile semantice care au stat la baza atribuirii de denumiri în cazul obiceiurilor populare românești. În consecință, nu ne-am oprit asupra unor obiceiuri precum Măsurișul Oilor, Tunsul Animalelor sau Umplutul Borșului; aici cuvintele au o semnificație foarte clară ele fiind utilizate în aceeași accepțiune și în alte tipare de comunicare interumană, independent de obiceiul pe care îl desemnează. Alăturarea lor este contextual legată de obicei și ilustrată prin însăși definiția acestuia. Criteriul de selecție enunțat nu implică o preocupare exclusivă pentru nume obscure (la nivelul etimologiei), a căror utilizare este preponderent dialectală (vezi, spre exemplu, Ariețul, Brezaia, Cârceie sau Saiegiile). Este adevărat că ne-am îndreptat atenția îndeosebi asupra denumirilor mai rare și mai pitorești ( Alimori, Câții-Câții, Mătcălău, și altele) însă, am acordat o egală atenție și unor obiceiuri cu o arie mai largă de răspândire pe teritoriul românesc, cum ar fi Caloianul, Crăciunul, Rusaliile. Acestea nu au putut fi ignorate datorită locului important pe care îl ocupă în spațiul spiritualității românești. În plus, utilizarea frecventă a denumirilor de-a lungul timpului și vechimea lor deosebită au dus la o pierdere a semnificației lor originare, astfel încât se impune o permanentă reactualizare a sensurilor lor primordiale.

Etimologia obiceiurilor nu reprezintă, în lingvistica românească, un teren neexplorat și, în consecință, avem conștiința faptului că demersul nostru nu constituie o noutate în domeniu. Tema aceasta a făcut obiectul de cercetare a multor lingviști și filologi ( S. Pușcariu, N. Drăganu, V. Bogrea, A. I. Ionescu, pentru a numi numai câțiva) care au publicat numeroase articole pe astfel de subiecte în diverse publicații și studii. Lucrarea de față își propune o perspectivă sintetică și sistematică a informațiilor furnizate de acești exegeți pentru realizarea unei abordări cât mai complete a termenilor supuși discuției. Dacă analiza noastră se va dovedi totuși insuficientă, acest lucru se explică, pe de-o parte, prin complexitatea materialului consultat, iar pe de altă parte, prin absența unui material mai bogat. Există, totuși și denumiri ale obiceiurilor populare românești care au fost mai puțin cercetate, sau care au constituit un teren al opiniilor divergente și contradictorii. În aceste situații în care am încercat noi să impunem o orientare sau alta, ceea ce nu înseamnă că am oferit o soluție radicală și inatacabilă. Încercarea de stabilire a etimologiilor numelor de obiceiuri populare românești rămâne în continuare o problemă generatoare de discuții și polemici.

II. MATERIALUL BIBLIOGRAFIC. DOSAR CRITIC

Cercetarea etimologică întreprinsă în cadrul lucrării de față nu ar fi fost posibilă în afara utilizării unui material bibliografic alcătuit, atât din studii lingvistice și lexicografice, cât și din lucrări cu caracter etnografic și folcloric. Informația oferită de acestea a fost preluată selectiv și sistematizată în acord cu subiectul cercetării noastre: etimologia denumirilor de obiceiuri populare românești. Înaintea prezentării etimologiilor propriu – zise, ne propunem o evaluare critică a materialului care a servit ca bază a documentării. Scopul acestui demers îl constituie evidențierea importanței lucrărilor consultate și motivarea selectării și preluării lor pe criteriul relevanței în raport cu exigențele temei abordate.

Din perspectivă etnografică și folclorică, trebuie precizat (așa cum am arătat și în capitolul introductiv) că sursa principală de informație este reprezentată de dicționarul lui Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Majoritatea definițiilor obiceiurilor întâlnite aici au fost adoptate integral. În câteva cazuri însă, am eliminat informații și am adăugat altele, sursa principală care ni le-a furnizat constituind-o Sărbătorile populare ale românilor, a lui S.Fl. Marian. Din cantitatea mare de date etnografice și folclorice despre obiceiuri oferite de acest studiu, le-am preluat numai pe cele în stare să ofere o imagine clară și concisă a obiceiurilor și care să permită stabilirea unei posibile legături între obicei și etimologia denumirii sale, acesta fiind unul dintre obiectivele cercetării noastre.

Într -o zonă de intersectare a preocupărilor lingvistice cu cele de folclor, ne-a oferit un suport și publicația periodică Șezătoarea. Principala orientare a revistei este, evident, etnografică și folclorică, însă nu au fost evitate nici anumite referiri etimologice. Astfel, observații interesante în acest sens am cules din articole precum Caloianul sau Originea și istoricul jocului călușarilor, semnate de Em. Elefterescu.

Pășind acum în domeniul lingvistic propriu-zis, cercetarea etimologică în sine a necesitat studierea unui număr de dicționare și lucrări pe care la vom prezenta în continuare, alegându-ne drept criteriu gradul lor de importanță pentru tema care face obiectul lucrării noastre.

Majoritatea etimologiilor au fost clarificate de Dicționarul Limbii Române (Dicționarul Academiei). Foarte bine documentat în ceea ce ne privește, acest dicționar cuprinde numeroase definiții ale cuvintelor studiate (practic epuizându-le), sensuri în care sunt inserate și trimiteri la obiceiurile care sunt denumite prin intermediul termenilor respectivi. Faptul apare mult mai evident în cazul unor obiceiuri care sunt desemnate prin cuvinte al căror sens principal este colateral esenței obiceiului, iar legătura dintre ele se poate realiza numai prin asociații subtile. De pildă, pentru un cuvânt ca pocrov (sărbătoarea numită Procoavă), D.L.R. oferă următoarea explicație: “Țesătură fină ca un voal folosită pentru acoperit capul și (uneori) pieptul”, adăugând că , prin extensie, (“Regional; mai ales la plural”), cuvântul mai denumește și “Sărbătoarea creștină la 1 octombrie, care prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului”. Tot Dicționarul Academiei oferă etimoanele în forma lor originară din limba de proveniență, adăugând și traducerea lor în limba română. În plus, definițiile și sensurile sunt exemplificate cu scurte citate extrase din lucrări etnografice și folclorice sau din literatura română, la care se fac trimiteri bibliografice între paranteze. De asemenea, ni se pune la dispoziție o informație deosebit de vastă incluzând titluri pe care alte lucrări lexicografice nu le înregistrează, din diverse motive.

Nu toate etimologiile denumirilor de obiceiuri și sărbători populare românești au putut fi elucidate doar prin simpla consultare a Dicționarului Academiei, uneori indicându-se “etimologie necunoscută”. În plus, în câteva rânduri, această lucrare lexicografică a fost combătută de colectivul de editori ai publicației periodice Dacoromania .

Ajungem, astfel, la o lucrare de o reală utilitate în vederea completării sau clarificării informațiilor cuprinse în lucrarea de față. Dacoromania însumează un număr de articole referitoare la limba română care este studiată din mai multe perspective. Filonul principal al preocupărilor filologilor și lingviștilor care au colaborat la editarea acestei publicații îl constituie însă, vocabularul limbii române în diversele sale compartimprinse în lucrarea de față. Dacoromania însumează un număr de articole referitoare la limba română care este studiată din mai multe perspective. Filonul principal al preocupărilor filologilor și lingviștilor care au colaborat la editarea acestei publicații îl constituie însă, vocabularul limbii române în diversele sale compartimente. Etimologia obiceiurilor românești este una dintre temele cel mai pe larg dezbătute de cercetătorii de la Dacoromania, unii ocupându-se, în mod special, de această problemă: Nicolae Drăganu, Sextil Pușcariu, G. Giuglea, E. Petrovici ș.a. Paginile revistei le oferă acestora un câmp de polemică, numeroase opinii fiind exprimate în contradictoriu. Dincolo de stabilirea etimoanelor cuvintelor cercetate, acești filologi au mers și în direcția modificărilor de sens apărute în trecerea de la o limbă la alta.Tot în Dacoromania sunt precizate și transformările structurale și semantice ale cuvintelor rezultate în urma suprapunerii unui fond creștin peste semnificația inițial păgână a termenilor sau a obiceiurilor.

Printre filologii și lingviștii de la Dacoromania se numără și Vasile Bogrea, pe care S. Pușcariu l-a caracterizat drept “un spirit de o universalitate atât de pronunțată, pentru care istoria, lingvistica, etnografia, folclorul și literatura alcătuiau diferitele fețe ale aceluiași întreg: istoria culturală.” Ni se pare suficient acest elogiu pentru a motiva includerea Paginilor istorico–filologice (studiu apărut postum care însumează cele mai importante articole semnate Vasile Bogrea, unele publicate, mai întâi, în Dacoromania), ca titlu de referință în cadrul bibliografiei consultate.

Dicționarul Etimologic al Limbii Române – Elementele Latine al lui I. A. Candrea și Ov. Densusianu, așa cum anunță din titlu, se ocupă exclusiv de elementele de origine latină din limba română și, prin urmare, a furnizat o parte mai puțin vastă a materialului necesar cercetării noastre, dacă luăm în considerare faptul că majoritatea denumirilor de obiceiuri populare românești au la origini limbi ca slava veche, bulgara, rusa, turca sau greaca.

Spre limba latină este orientat și Dicționarul etimologico-semantic al lui Al. Resmerița, direcția urmată fiind însă, latinizantă. Tiparele etimologice sunt destul de frecvent forțate, ajungându-se, de multe ori, la ipoteze fanteziste și amuzante.

Dat fiind faptul că o mare parte din terminologia obiceiurilor și sărbătorilor populare românești este de origine slavă, am aflat un sprijin pentru explicarea acestor cuvinte și în lucrarea lui G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română care discută termenii slavi din limba noastră repartizați pe categorii, în funcție de domeniul căruia aparțin. În afara elementelor provenite din limbile slave, există, așa cum am menționat mai sus, și alte influențe care s-au exercitat asupra limbii române (turcă, greacă, maghiară), care sunt reflectate și de numele cuprinse și analizate în cercetarea noastră. Pentru elucidarea acestor cazuri, am găsit numeroase explicații, solid argumentate, în Istoria Limbii Române, de Al. Rosetti, care este o abordare complexă a originii limbii române.

Încheierea listei materialelor bibliografice cu acest studiu, deși numărul lucrărilor consultate este mult mai mare nu diminuează valoarea celor care nu au fost discutate în acest capitol; am selectat aici numai pe cele care au constituit principala sursă de informare. Dar, chiar beneficiind de sprijinul unor astfel de materiale, cercetarea noastră ajunge într-un impas derivat din absența totală a unor etimologii. Întâlnim fie indicația “etimologie necunoscută”, fie păreri de multe ori contradictorii asupra unuia și aceluiași cuvânt. În această situație, ne luăm libertatea de a avansa anumite sugestii sau de a fixa mai bine o etimologie sau alta, discuția referitoare la numele obiceiurilor și sărbătorilor populare românești, rămânând în continuare deschisă și altor opinii.

III. PROBLEME DE ETIMOLOGIE: TERMINOLOGIA OBICEIURILOR POPULARE ROMÂNEȘTI

Înaintea prezentării etimologiilor denumirilor de obiceiuri populare românești se impun și câteva precizări referitoare la ordonarea termenilor ce vor fi analizați în cuprinsul acestei lucrări. Cuvintele sunt clasificate în funcție de perioada calendaristică când au loc obiceiurile, clasificare pe care am preluat-o ca atare de la I. Ghinoiu datorită clarității sale și a posibilității mari de sistematizare pe care o oferă. În interiorul acestor repere calendaristice, cuvintele se succed în ordine alfabetică. Dacă există, totuși neconcordanțe, astfel încât un obicei ca Urătura să fie plasat înaintea Ignatului, ele sunt motivate de criterii semantice: Urătura urmează imediat Hăiturii ele fiind obiceiuri sinonime, dar cu arii de răspândire diferite. Discutarea lor prin alăturare ne ajută să evităm și o anumită redundanță la nivelul definițiilor folclorice care sunt în mare, aceleași. Mai mult, am încercat să limităm, pe cât posibil, informațiile de ordin etnografic sau folcloric, selectându-le numai pe cele care puteau oferi o imagine clară și succintă a obiceiului și care să înlesnească realizarea unei legături semantice între nume și natura obiceiului.

I. SCENARII RITUALE CU DATĂ FIXĂ

I.1. ANUL NOU CONTEMPORAN ( CRĂCIUNUL)

( 20 decembrie – 7 ianuarie)

ALDUITUL COLACULUI, colind al cetei de feciori la →Crăciun, cântat după primirea darului, sinonim cu Uratul Colacului (Bistrița – Năsăud) sau cu Mulțumita Colacului (Hunedoara).

Analizând pe componente sintagma care dă nume acestui obicei, alduit este participiul verbului (a) aldui care funcționează în limba română ca împrumut din limba maghiară, având la origine etimonul áldani, “a binecuvânta”. După cum precizează Al. Rosetti, verbele maghiare în –i (áldani) au în dacoromână terminația -ui. Aceasta se explică prin faptul că împrumutate de slava de sud (bulgara, sârbo-croata) au căpătat terminația –ovati de unde –ui în dacoromână: aldovati > aldui.

Cel de-al doilea termen, colac, vine din sl.kolačĭ, ca și rut. kołáč “franzelă împletită; covrig”, bg. koláč “pâine cu gaură în mijloc care se coace la diferite ocazii festive” și sârb. kòlač cu același sens. La rândul său, cuvântul slav este derivat din kolo “roată” și are o arie largă de răspândire la popoarele vecine, după cum atestă alb. kuljac, turc. kulač, ung. kalács. În limba română, singularul colac a fost refăcut de la pluralul colaci (mai des întrebuințat decât singularul). Formă nouă de singular (a luat locul lui colaciu, care se mai recunoaște în colăcer), colac s-a format destul de timpuriu dat fiind că și aromânii zic culac “cocă coaptă în spuză; ceva rotund”, iar istroromânii colåc “covrig”.

De la noi, cuvântul a fost împrumutat din nou de bulgari în forma kolakŭ, și de turci (kolak), la care se întâlnesc și variante cu c final alături de formele mai uzitate cu č.

Originea diferită a celor două cuvinte, alduit și colac, arată că sintagma care denumește obiceiul românesc în discuție este creată pe teren românesc.

ARDEASCA, purificarea spațiului de spiritele și forțele malefice prin focurile aprinse pe dealurile și tăpșanele înalte în ziua de → Bobotează. În ziua de 6 ianuarie fetele și flăcăii aprindeau pe înălțimi un foc mare din paie și frunze uscate. Tinerii se prindeau de mână, cântau și jucau în jurul focului. Când vâlvătaia flăcărilor se potolea, săreau peste foc prin fumul gros pentru a fi feriți de îmbolnăviri și pentru împlinirea dorințelor, cea mai arzătoare fiind, firește, căsătoria (Munții Apuseni, Bucovina).

Deși D.L.R. ignoră originea cuvântului ardească indicând “etimologie necunoscută”, termenul poate fi analizat așa cum observă și Al. Ciorănescu (Diccionario Etimológico Rumano, pag.34), ca un derivat de la verbul (a) arde < lat. ardĕre (verb latinesc care a trecut de la conjugarea a II-a – ardēre la conjugarea a III-a – ardĕre în perioada latinei vulgare și mai târziu), prin intermediul sufixului -ească. Legătura semantică este evidentă din moment ce este vorba despre focurile aprinse de → Bobotează. Faptul că acest cuvânt nu este luat în considerare decât de Al. Ciorănescu în dicționarul său poate fi explicat prin aceea că “Datina de a face foc de paie și frunze uscate în ziua de Bobotează și a juca împrejurul lui, …, nu mai există în timpul de față nicăieri în Bucovina. Numele ei însă, și jocul s-au mai păstrat încă și acuma în unele părți.” Adevărata natură a obiceiului fiind uitată, a determinat, pe lângă consemnarea “etimologie necunoscută” din unele lucrări, și o interpretare a cuvântului ardească ca un compus de la verbul a arde și substantivul iască (ard’iască), “ca și când ar fi vorba despre arderea unei bucățele de iască, și nu a unui foc mare”. O abatere și mai mare de la semnificația originară a cuvântului și a obiceiului pe care îl desemnează o constituie apropierea de jocul Ardeleneasca sau Ardeleanca atestată în zona Moldovei (Câmpulung).

BELITUL TURCII, moartea simbolică a măștii care a jucat rolul divinității precreștine în ipostază zoomorfă după executarea dansului său solitar în ziua a doua de → Crăciun, în centrul satului, sinonim cu Moartea Turcii. Cu B.T. se încheie activitatea cetei de feciori cu un mare ospăț “funerar”, se strică masca Turcii și se arde sălașul (S Transilvaniei)

Cuvântul beli este un împrumut din limba bulgară, etimonul său fiind бéля,-ищ (2), al cărui înțeles este cel de “a curăța de coajă, a coji, a decortica, a dezghioca”. Aplicat contextului obiceiului descris mai sus, sensul termenului românesc este, prin urmare, de stricare prin jupuire, prin desfacere în bucăți a măștii numită Turca. Limba română a preluat și sensul bulg. бéля, -ищ (1) “a înălbi pânza; (d. rufe) a pune la soare pentru albit” numai că sub o altă formă, conform dubletului a bili, a ghili, care prezintă cuvinte împrumutate dintr-o altă limbă slavă – ucr. béliti [sensul lui este identic cu cel al bulg. béля (1)].

Pentru cel de-al doilea termen al sintagmei, turca, D.L.R .indică “etimologie necunoscută”. Cel care oferă, totuși, o ipoteză în privința originii acestui cuvânt în limba română este N. Drăganu. El combate explicația pe care o dă Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde turca este prezentată ca “Un spectacol care pare a fi scornit în timpurile vechi din cauza urii contra Turcilor”. N. Drăganu consideră că acest cuvânt este femininul slav. turŭ “taur”, oferind spre comparație: srb., dalm. turica “om mascat cu cap de cal”, pol. turica cu același înțeles, ceh-slovac turice, slov. terjaki, trjaki. Pentru a-și susține afirmația, filologul de la Dacoromania o exemplifică cu un citat dintr-o legendă de Crăciun a românilor “în care se spune despre un leagăn de aur purtat pe valurile furtunoase ale mării de un taur cu coarne de aur” care în jocurile românilor “este înfățoșat de cineva sub masca unei arătări fioroase, având cap de bou și cioc de pasere, pe care-l plescăiește mereu, trăgându-l cu o sfoară ascunsă, și e privit de toți ca un fel de mama-pădurii, mâncătoare de copii. Cine însă vrea să n-aibă teamă de dânsa, îi aruncă un ban cînd deschide ciocul.” Această variantă etimologică este cea la care aderăm și noi în lucrarea de față.

ΒΟΒΟΤΕΑZĂ, ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creștin de celebrarea Botezului Domnului, dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor de forțele malefice. Fiind ultima zi a ciclului de iarnă, B. cuprinde motive specifice tuturor zilelor de înnoire a anului (colinde, farmece, descântece etc.), însă ponderea cea mai însemnată o dețin actele de purificare și profilaxie. La riturile creștine de sfințire a apei, de botezare a credincioșilor, de scufundare (aruncare) a crucii în apă, poporul a adăugat numeroase practici de purificare și alungare a spiritelor malefice: stropirea, spălatul sau scufundarea rituală în apa râurilor sau lacurilor; împușcături; strigături (→ Chiraleisa) și zgomote; aprinderea focurilor (→ Ardeasca), producerea și împrăștierea substanțelor urât mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor și anexelor gospodărești; → Încuratul Cailor.

Majoritatea lingviștilor și filologilor admit că termenul Bobotează este o dezvoltare a formei apă – botează, regional pronunțându-se și astăzi Apă – Botează sau Botează (Banat, regiunea Hațegului și Maramureș). D.L.R. respinge ipoteza considerării primului element al cuvântului compus de origine slavă ca venind, fie din bogъ “Dumnezeu”, fie din voda “apă”. Cuvântul reprezintă o formațiune românească, evoluția fonetică refăcută fiind următoarea: apă-botează >*păbotează >*pobotează >bobotează, evoluție explicabilă prin afereză și asimilarea labialelor.

BREZAIA, mască zoomorfă, excesiv împodobită, substitut al zeului care moare și renaște la sărbătorile de → Crăciun, sinonimă cu Capra (Muntenia, Oltenia). Termenul mai desemnează și un joc cu caracter de pantomimă asemănător cu Capra sau cu → Turca, aparținând teatrului folcloric; obiceiul este practicat mai ales în Muntenia.

Părerile în privința etimologiei cuvântului brezaie sunt contradictorii, originea lui rămânând și astăzi una obscură. D.L.R. consideră termenul ca fiind derivat din barză și apropiat ulterior de adj. breaz < v.sl. бр зъ cu cel de-al doilea sens al acestuia, de “iscusit, grozav, deștept”. Această ipoteză este susținută și de Anca Irina Ionescu, care presupune că evoluția lui barză ar fi fost următoarea: “barză > bărzoaie > brezoaie, prin metateză” A. I. Ionescu aduce în sprijinul ipotezei sale argumente lingvistice foarte solide, urmărind aria de răspândire a cuvântului și a obiceiului în discuție. Astfel, luându-l pe barză ca punct de plecare, etimologia lui ajunge până la elementele de substrat ale limbii române, având corespondente în limba albaneză (alb. bardh “alb”), și la adjectivul barz “sur, cenușiu, cu pene de culoare amestecată, alb și negru” (d. păsări), cuvântul cu acest sens fiind împrumutat în mai multe limbi slave și neslave. Pentru susținerea aceleiași idei, A.I.Ionescu menționează că în unele regiuni ale țării (Muntenia, Oltenia, Transilvania), brezaia poartă un cioc lung ca de barză. Mai mult, obiceiul nu este izolat, el fiind întâlnit la populațiile fino – ugrice și siberiene, pe teritoriul slav de nord și aria baltică, chiar și pe teritoriul german. Ca exemplu concret, în Polonia și Ucraina de vest se întâlnește o mască asemănătoare cu a noastră, numită bocian “barză”. N Drăganu însă, combate această varianta etimologică “chiar dacă animalul are cioc de pasere ca barza, ori reprezintă uneori un cocor, cocoș, păun”. În același articol, Drăganu afirmă că brează și brezae (femininele lui breaz) însemnau, la început, “vită pătată pe frunte sau pe față; pestriță” și ulterior, ele au căpătat sensul de “om mascat cu un cap de animal învăluit într-o zeghe și împodobit cu o mulțime de basmale sau cârpe, panglici și flori de diferite culori, adică împestrițat”. Sensul lui breaz este confirmat și de G. Mihăilă care discută cuvântul în cadrul categoriei împrumuturilor (de însușiri fizice ale animalelor) din limba slavă.

Vasile Bogrea orientează discuția despre etimologia cuvântului brezaie într-o altă direcție, afirmând că “socotit, de obiceiu, ca o simplă accepțiune a lui breaz, (brezaie) e mai curând bulg. брeзая” al cărui sens este cel de “mască, mascat”. Anca Irina Ionescu face însă anumite precizări în legătura cu tradiția bulgărească a acestui obicei, cu observația importantă că, obiceiul și cuvântul fiind atestate într-o regiune imediat învecinată cu teritoriul daco-român, ele reprezintă de fapt o influență românească târzie. În sprijinul acestei afirmații se aduce și un alt argument: faptul că personajul care însoțește brezaia este numit și ункешuн, iar acest cuvânt este de origine românească ( < rom. uncheaș + suf. – uн). Varianta cea mai plauzibilă rămâne, în cele din urmă, legătura cuvântului cu breaz.

BUGA (BUHAI), obicei agrar structurat după modelul colindelor, practicat la → Anul Nou, sinonim cu → Plugușorul. Buga, termen învechit pentru taur, a fost înainte de apariția creștinismului substitut zoomorf al zeului Mithra și se sacrifica pe data de 25 decembrie, în perioada solstițiului de iarnă, când se celebra, cu mare fast, marea renaștere anuală a timpului.

Termenul este împrumutat din turc. buga, în această formă fiind întrebuințat, cu precădere, în N-E Munteniei. Obiceiul se regăsește însă, local, și în Moldova, aici circulând denumirea populară de buhai, care are la origine etimonul rus buhaj. Cuvântul rusesc, la rândul lui, a fost împrumutat din turc. buga. Ținând cont de această din urmă afirmație, buhaj este mult mai probabil un termen ucrainian, deoarece în această limbă împrumuturile care conțin litera (fonemul) g au fost trecute la forme cu h. În limba română, cei doi termeni, buga și buhai constituie un dublet etimologic, iar S. Pușcariu explică utilizarea lor în locul vechiului taur (< lat.taurus ) prin coloritul lor onomatopeic. Nu e mai puțin adevărat faptul că circulația acestor cuvinte a fost asigurată de influențele exercitate de limba turcă în Muntenia și de (rusă) ucraineană în Moldova, în special asupra limbii populare.

CHIRALEISA, obicei de purificare a spațiului și de invocare a rodului bogat la →Bobotează, organizat de copii după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, mici grupuri de băieți intrau în curțile oamenilor și înconjurau casele, grajdurile, ocoalele de animale, holdele, sunînd din clopoței, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile : “Chiraleisa/ Spic de grâu,/ Până-n brâu,/Roade bune,/ Mană-n grâne!”

Cuvântul Chiraleisa are la origine o formulă liturgică grecească χύριε ελέησον “Doamne miluiește!”. V. Bogrea, într-o recensie la “Din Folklorul Romanic și cel Latin” a lui Tache Papahagi, semnalează și un sinonim slavon gospodi pomilue “cu sau fără invocația bojele”. Bogrea face o distincție între cele două formule aparținând unor limbi diferite: dacă, de pildă, în Maramureș strigătul kiraleisa nu este legat exclusiv de procesiunea de la Bobotează, ci de înconjurarea satului cu icoanele pentru îndepărtarea nenorocirii abătute, atunci cuvântul trebuie apropiat de ngr. χύριε άλέξει “Doamne apără, ferește!”.

Chiraleisa reprezintă un caz de contaminare a elementelor creștine cu cele păgâne, ea rezultând din superstiția alungării duhurilor combinată cu elemente creștine utilizate în același scop. P. Caraman afirmă că datina “oferă un exemplu clasic de cum elementul religios, sub formă de rugăciune, devine formulă magică și se pune în slujba diferitor țeluri superstițioase”. Ea își trage originea din cântecul bisericesc κύριε ελέησον, pe care poporul auzindu-l în timp ce biserica noastră oficia în grecește și, neînțelegându-l, însă fiind foarte conștient de sfințenia lui – deoarece se cânta atât de des în liturghie – l-a utilizat drept formulă-talisman de mare efect, pentru speriatul duhurilor rele de care se speria în acea perioadă a anului. În maniera de execuție, Chiraleisa a luat ca model datina colindatului ( și ea păgână ) după cum arată practicarea obiceiului prin umblatul din casă în casă.

COLINDAT, scenariul morții și renașterii divinității adorate împreună cu timpul anual sau sezonal ce-l reprezintă, compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, scenete, gesturi, recuzită rituale și sacrificii, interpretat din casă în casă, pe ulițele sau în anumite locuri din vatra și moșia satului de o ceată sacră. Alături de mesajul morții și renașterii divinității și timpului calendaristic pe care îl reprezintă, toate formele de C. transmit, prin diferite modalități (text, dans, recuzită, acte și gesturi rituale, formule magice etc.) urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorințelor în noul an sau sezon, în special căsătoria tinerilor.

Termenul colindat este, evident, supinul format de la substantivul colindă. Stabilirea etmologiei acestui din urmă cuvânt, colindă, nu este una problematică. Așa cum a arătat și Al. Rosetti, dr. colindă reproduce forma fonetică a v.sl. kolęda “ziua de Anul Nou”. Termenul a fost împrumutat din latină în slava comună, după cum o demonstrează și descendenții din rusă, bulgară, ucraineană, sârbo-croată, slovenă, cehă și polonă. Koleda slavă trebuie pusă în legătură cu lat. calendae “întâia zi a lunii” (calendele lui Ianuarie fiind confundate cu serbările Crăciunului) care, la rândul său, vine din gr. καλάνδαι. Româna a cunoscut și o formă venită direct din latină – corindă. Termenul, alături de a corinda și corindători este conservat până în zilele noastre în nord – vestul Ardealului, el provenind din contaminarea lui *cărindă (forma așteptată conform legilor evoluției fonetice) cu colindă, din slavă. Existența lui *cărindă este confirmată de prezența în dacoromână a lui Cărindar “Ianuarie” și “un fel de calendar popular” care vine din lat. calendarius ; termenul e atestat în provensală și italiană, dialectal; de asemenea, în albaneză.

Cuvântul colindă a pătruns pe teritoriul românesc prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo–bizantine și a restrâns aria de circulație a formei arhaice corindă substituindu–se acesteia în cea mai mare parte.

CÂRCEIE

Așa cum se va observa pe parcursul cercetării întreprinsă în cadrul lucrării de față, există o gamă variată de termeni care denumesc obiceiul agrar, structurat după modelul colindelor și practicat la Anul Nou. În funcție de zonele în care este atestat obiceiul, numele acestuia reprezintă ceata de colindători (Crilă, în Vrancea), acțiunea pe care o presupune obiceiul (Urătura, în Moldova), interjecția care stă la baza colindatului (Hăitura, în Moldova și Basarabia) sau unealta rituală care face parte din recuzita desfășurării obiceiului (Plugușorul, în aproape toate regiunile țării). În această din urmă categorie se situează ca denumire și Cârceie care desemnează unealta în formă de cerc sau inel confecționată din nuiele, zale de fier, care servește la înnădirea proțapului de tânja când se înjugă mai multe perechi de boi. Obiceul colindatului de Anul Nou este atestat sub numele de Cârceie, local, în Moldova.

Cuvântul este întrebuințat cu acest înțeles numai la plural și, după cum afirmă C. Diculescu, termenul vine din grec. χριχέλλιον care este un diminutiv al lui χρίχος. Forma organică *crâceie a devenit cârceie printr-un fenomen de metateză a lui r cu vocala anterioară. D.L.R. atestă că, în limba română, cârceie este, în același timp, și forma de plural a substantivului cârcel (care este însă masculin), numai că semnificația acestuia este alta: “zgârci, crampe musculară, coardă de viță de vie”. Cu aceste sensuri termenul este împrumutat din alte limbi: bulg., sârb. krč “crampe”, sârb. krčel “uncus”.

CRĂCIUN, sărbătoare dedicată zeului autohton cu același nume, situată în perioada solstițiului de iarnă, peste care creștinismul a suprapus Nașterea Domnului Iisus. Sărbătorile C. durează, în sens restrâns, trei zile (25-27 decembrie) sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie-7 ianuarie). Obiceiurile, actele rituale prin care se reactualizează și recreează simbolic lumea nouă, în primul rând prin renașterea și moartea anuală a lui C., se grupează în două perioade simetrice despărțite de momentul tăierii timpului, și de unde începe numărarea zilelor: 1.perioada nefastă dintre Tăiatul porcilor și miezul nopții de C. sau miezul nopții de Anul Nou cînd se deschid mormintele și circulă printre cei vii spiritele morților, abundă practicile de pomenire a moșilor și strămoșilor, se sacrifică porcul, substitut al unei divinități preistorice; 2. perioada fastă dintre miezul nopții de C. (Anul Nou) și Iordănitul Femeilor (7 ianuarie) când abundă practicile de curățire a spațiului de forțele malefice, se alungă spiritele morților, se execută numeroase acte de divinație, prețuire și profilaxie.

D.L.R. trece în revistă toate etimologiile care au fost date termenului Crăciun, ajungând la concluzia că nici una nu este satisfăcătoare. De o analiză amplă beneficiază acest termen în Istoria limbii române, a lui Al. Rosetti, care oferă un studiu amplu asupra originilor cuvântului aducând și argumente pentru a le valida. Aflăm, astfel, că în cele mai multe cazuri, au existat două direcții pentru explicarea lui Crăciun: prin latină sau prin slavă. Prima variantă, latina, aduce în discuție ca etimoane, lat.Christ(i je)junium propus de H. Schuhardt (din care însă, ar fi trebuit să rezulte *creșčuĭ), sau lat. crastinum sugerat de B.P. Hasdeu care ar fi trebuit să dea *crașten; ambele variante sunt, așadar, excluse din start. Nici lat. calatio,-onem nu pare o soluție convenabilă, chiar dacă este legată de nume prestigioase din lingvistica românească (S. Pușcariu, N. Drăganu, Th. Capidan); punctul său slab se situează tot la nivelul evoluției fonetice (sincoparea primului ă nu este justificată, iar terminația –une ar fi trebuit să se păstreze, ca în închinăciune sau tăciune). Ca urmare a acestor observații, singurul etimon acceptabil rămâne, în opinia lui Al. Rosetti, lat. creatio,-onem, variantă propusă inițial de Aron Densușianu și susținută, ulterior, de Ov. Densusianu. Din aceleași considerente de ordinul legilor fonetice care au acționat în trecerea de la latină la română, acest cuvânt nu poate fi explicat direct din latină (el ar fi trebuit să fie redat prin *crečiune). În acest caz este necesară presupunerea existenței unui intermediar, cel mai probabil, fiind limba slavă.

Cea de-a doua variantă, care postulează originea slavă a lui Crăciun, nu pare a putea explica nici ea, individual și fără contraargumente, originea cuvântului în limba română și aceasta deoarece în slavă, termenul ce desemnează sărbătoarea Crăciunului este altul: r. roždestvó, ucr. rizdvó, pol.božyc, slov.bóžič, bulg.božik etc. Pe de altă parte, kračun, în limbile slave, apare în vecinătatea lumii romanice (lipsind însă, din polonă) deoarece termenul este de origine latină, iar sensul fundamental este cel de “Crăciun”(vezi rut.kračun, kerečun, krečun, slov.kračún, bulg.kračón, kračunec), vocalismul primei silabe fiind cel originar, în acord cu lat.creationem împrumutat de toate limbile slave. Calea de pătrundere a acestui cuvânt în limba slavă o constituie terminologia bisericească, el fiind un împrumut de dată recentă din moment ce face parte din categoria termenilor intrați mai târziu în slava meridională ca venind din latina balcanică. Cuvântul latinesc a fost adaptat la maniera de pronunție slavă, ajungând la forma kračun. În limba română existența cuvântului în forma Crăciun se explică printr-o modificare fonetică proprie limbii noastre: alterarea lui a slav neaccentuat în ă, fenomen recurent în împrumuturile din limba slavă. Deși aceasta este varianta pe care o adoptă Al. Rosetti, lingvistul însuși are conștiința faptului că nu este una inatacabilă. Argumentul care poate răsturna ipoteza descrisă mai sus îl constituie existența, în unele limbi slave, a unor forme ca r. karačúnŭ, koročúnŭ care presupun un *kar- originar, pe când în explicația oferită s-a plecat de la o variantă cu kra-. Cu toate acestea, adoptăm și noi soluția indicată de Al. Rosetti deoarece influența slavă poate explica totodată și discordanța care există între limba română și celelalte limbi romanice; pentru a desemna Crăciunul acestea au preferat derivați din lat. natalis sau din lat. calendas. În plus, modalitatea de pătrundere acestui termen în limba română este confirmată și de existența unor cazuri asemănătoare, cum ar fi, de pildă, rom. Rusalii (< v.sl. Rusalija < lat. Rosalia) sau rom. colindă (< v.sl. kolęda < lat. calendae).

Informații interesante ne oferă N. Zugravu (Geneza creștinismului popular al românilor) în legătură cu aspectele creștine ale acestei sărbători, care au avut repercusiuni și asupra zonei lingvistice a adoptării denumirii de Crăciun. Astfel aflăm că, până în secolul al IV-lea, creștinii sărbătoreau nașterea Mântuitorului (Epiphania) în noaptea de 5 spre 6 ianuarie. Se urma o tradiție instituită de grecii din Alexandria care celebrau la această dată nașterea Timpului, sărbătoare a luminii înțeleasă ca început al creației. Deoarece Iisus era “lumina lumii”, până târziu în secolul al IV-lea, sărbătoarea creștină a Epiphaniei a preluat substratul ceremoniei păgâne a genezei luminii. Astfel, în această perioadă, trebuie să se fi folosit termenul de natalis,-e care amintea de Natalis Invicti (Solis). pe de altă parte, Natalis (Christi) urmează modelul celebrării păgâne al aniversărilor martirilor (natalia). În plus, termenul era în conformitate și cu dogma statuată la primele două concilii ecumenice: “natum de padre”; “ex padre natum…, natum non factum”.

Trecerea de la dies Natalis christi la dies Creationis christi, respectiv de la sărbătoarea “Născutului” la cea a “Creatului” este considerată de N. Zugravu o consecință a conviețuirii Bisericii ortodoxe (catolice) cu cele de esență ariană și audină din care deriva specificul vieții creștine la est și sud de Carpați. Doctrina ariană propovăduia “crearea” Fiului de către Tată (“creauit et genuit, fecit et fundauit”) deoarece “Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, creatorul Dumnezeului-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului – creatorul întregii creații…”, ideea aceasta fiind transmisă și vorbitorilor de limbă latină. Importanța faptului rezidă în aceea că, în spațiul extracarpatic, la fel ca în majoritatea celui scythian sau al fostei provincii Dacia, răspândirea creștinismului a fost un factor de latinizare. De aceea, contribuția cea mai însemnată a acestui teritoriu la terminologia de origine latină a creștinismului românesc este vocabula creatio. Răspândirea termenului Crăciun în spațiul daco-roman se datorează răspândirii sale, mai întâi, între Balcani și fluviu de către episcopii arieni de pe linia Dunării, și apoi, prin intermediul ostrogoților și gepizilor creștinați, de asemenea în erezia ariană, care au controlat, politic, teritoriul nord-dunărean în veacurile V-VII.

Explicația oferită de N. Zugravu asupra apariției cuvântului Crăciun în limba română este interesantă, numai că, în opinia lui, numele a rezultat, “conform legilor foneticii și morfologiei istorice” din creatio, termen întâlnit constant în doctrina ariană.. Ori, în acest punct, ne reîntoarcem la teoria propusă de Al. Rosetti care a demonstrat că, din punct de vedere fonetic, altul ar fi trebuit să fie urmașul lui creatio,-onem în limba română. Prin urmare, ipoteza lui N. Zugravu trebuie corectată prin necesitatea existenței limbii slave ca intermediar, singura posibilitatea de a explica românescul Crăciun din latinescul creatio.

CRILĂ, obicei agrar, structurat după modelul colindelor, practicat la Anul Nou, sinonim cu → Plugușorul. (Vrancea)

Termenul crilă are la origine sl. krilo “aripă”, iar în limba română el prezintă două sensuri: unul specializat pentru domeniul pescăresc unde denumește “una dintre cele două părți ale năvodului denumite și «difane»”, iar celălalt, care stă la baza obiceiului în discuție, indică “(o) ceată, droaie, cârd de oameni sau copii”. Prin urmare, avem de-a face cu desemnarea obiceiului colindatului prin numele cetei de colindători.

DOBA, obicei agrar, structurat după modelul colindelor, practicat la Anul Nou, sinonim cu →Plugușorul (local, în ținuturile pericarpatice).Obiceiul se numește astfel deoarece obiectul său ritual este doba sau toba, instrument [preistoric] în dansurile de inițiere ( războinică, vânătorească etc. ) care reprezintă glasul divinității însăși după care juca feciorul mascat de obicei în Cerb la colindatul de →Crăciun și cu ajutorul căruia cetele de feciori puteau alunga spiritele malefice.

Cuvîntul dobă vine din maghiarul dob “tobă”, forma dobă fiind, probabil, o variantă fonetică sonorizantă a lui tobă, ea aparținând zonei de proveniență a obiceiului.

HĂITURA, obicei agrar, structurat după modelul colindelor, practicat la Anul Nou, sinonim cu → Plugușorul.

Etimologia cuvântului este una transparentă: avem de-a face cu un derivat de la substantivul hăit cu sufixul –ură. Termenul hăit al cărui sens era inițial “strigăt de îndemn al cailor și boilor să tragă” a ajuns să însemne, prin extensie, “colindat; (propriu) strigăt al colindătorilor care umblă cu plugul”. Recunoaștem în forma hăit interjecția hăi! care, folosită pentru încurajarea boilor înjugați la plug este repetată în timpul urăturii, ea devenind, local (Moldova și Basarabia), numele obiceiului. Deși este evident faptul că hăi! este o formă populară a lui haide! (< turc.hajda), Al. Resmerița propune o altă variantă: din lat. a “pentru, de” și i (de la ire) “a merge, mergi”, de aici sensul “îndemn, chemare la mers”. Soluția această este însă mai greu de acceptat dacă ținem cont de direcția predominant latinizantă urmată de Al. Resmerița și de absența unor altfel de argumente care să sprjine afirmația sa. La polul opus, D.L.R. susține existența etimonului din limba turcă, afirmând răspândirea cuvântului la toate limbile balcanice (vezi bulg. hajdete sau sârb. hajdemo, hajdeni, hajdeti – conjugare identică cu cea din limba română).

URĂTURA reprezintă un obicei cu aceeași semnificație ca și Hăitura, fiind specific, sub această denumire, zonei Moldovei. Etimologia cuvântului urătură, “formulă de urare la adresa cuiva; text recitat de colindători când umblă cu uratul”, este una transparentă, termenul fiind un derivat de la verbul (a) ura ( < lat. orare) cu sufixul –(ă)tură (DEX). Verbul (a) ura, “a adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.)” este utilizat în contextul acestui obicei cu înțelesul său arhaic de “a ursi” sau “a prevesti” roade bogate și sănătate pentru noul an; cuvântul a devenit, local (Moldova), nume al obiceiului.

IGNAT, divinitate solară care a preluat numele și data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor, aceasta deoarece în zorii zilei de I. se taie porcul de Crăciun.

Cuvântul Ignatie are la origine, conform D.L.R. v.sl.Ignatije, echivalentul slav al grec.Іγνáτιος, aceasta fiind ipoteza la care aderăm și noi. Deși admite faptul că etimologia acestui cuvânt rămâne incertă, Ch. Ionescu propune ca etimon lat.Ignátius, afirmând că din latină numele a trecut în greacă (forma Iγνáτιος care apare numai în epoca greco-romană) pentru ca, ulterior, să se răspândească la popoarele slave vecine, la care atestările ajung până în sec. al XIII-lea. Pentru etimologia cuvântului în sine, Ch. Ionescu adoptă ipoteza care “consideră pe Ignatius o formă a vechiului nume gentilic latin Egnátius”, modificarea acestuia datorându-se, probabil, unei etimologii populare înlesnită de apropierea de lat. ignis “foc”. În continuare, ni se spune că Egnatius era un nume foarte vechi la romani, prelatin, și că la baza lui stă un nume etrusc de tipul Ecnate, Ecnat a căror semnificație este însă, obscură. Pe teritoriul românesc interesantă rămâne evoluția semantică a cuvântului; desemnând, inițial, o sărbătoare “ținută” de oameni pentru a fi apărați de boli și de lovituri, Ignatul a coincis, la un moment dat (la noi ca și la alte popoare), cu ziua tăierii porcilor. Din acest motiv, Ignat a ajuns să însemne “execuție, termen final”, de unde expresiile populare “își așteaptă Ignatul” sau “nu se îngrașă porcul în ziua de Ignat”.

IORDĂNITUL, obicei al cetei de feciori, structurat după modelul colindelor, în ziua de Sfântul Ion (7 ianuarie). Membrii cetei constituite în preajma → Bobotezei, numiți iordănitori, merg din casă în casă, iar unul dintre flăcăi, cel care joacă rolul de preot, stropește membrii familiei cu busuiocul muiat într-o căldărușă și cântă Troparul Bobotezei. În unele sate și persoanele întâlnite pe uliță sunt udate sau sunt duse la fântână sau la râu unde, de asemenea sunt udate.

Iordănit este un derivat de la Iordan care, în opinia lui Ch. Ionescu este “o creție a onomasticii creștine, care are la bază numele binecunoscutului râu biblic”. Numele propriu Iordan se datorează caracterului sacru atribuit de religia creștină râului în care a fost botezat Iisus. Termenul Iordan a primit două interpretări etimologice: una aparține lui Heronim, traducătorul Bibliei în latină, care îl consideră un compus din ebr.jor “fluviu” și Dan prin care era desemnată o cetate din Canaan. Cea de-a doua ipoteză (“modernă”) derivă ebr. Jarden din radicalul verbal semitic jarad “a curge” (sirianul jurdah “râu”. Ch. Ionescu precizează că desinența –en este “proprie dualului în armeeană, semnificația originară a hidronimului fiind «cele două râuri»”, în vechime considerându-se că râul are două izvoare, nu trei ca astăzi. În limba română, cuvântul a pătruns prin filieră slavă < v.sl. Iordanŭ (cu echivalentul grecesc Ioρδáνης), iar în calendarul nostru, Iordan (Iordănitul) reprezintă o sărbătoare când se practică obiceiul udării cu apă care amintește de vechile rituri de purificare (cel mai vechi și mai simplu procedeu fiind spălarea cu apă). Deoarece Iordănitul se încheie cu o petrecere la care se consumă băutură în exces, “numele obiceiului a căpătat (și un) înțeles peiorativ: «a te iordăni» sau «a iordăni» pe cineva înseamnă, în sudul României, «a te îmbăta» sau «a îmbăta» pe cineva (Muntenia, Oltenia)” Câteva observații în legătură cu caracterul creștin sau păgân al obiceiului se pot face și referitor la Iordănit. Ca și Chiraleisa, obiceiul de a stropi cu aghiazmă la Bobotează pare, în aparență, unul pur creștin, dar are la bază aceeași superstiție antecreștină legată de alungarea duhurilor. Mai multe date în acest sens, ne furnizează P. Caraman care precizează că, paralel cu sfințirea oficială cu aghiazmă, efectuată de preot, s-a format, urmând același model și o datină profană prin care “gospodarul aduce apă sfințită într-un vas și-și stropește casa și gospodăria toată, vitele, livada, ogorul”. În plus, atât la români, cât și la slavi, există o datină de tipul colindatului care e numită cu un termen religios, Iordănit. Stropitul cu aghiazmă de către iordănitori, ori cu apă de fântână sau de izvor este, în credința poporului același lucru cu sfințirea efectuată de popă, deoarece se consideră că, la Bobotează toate apele se botează, deci sunt sfinte. În concluzie, Iordănitul reprezintă, de asemenea, o situație de îmbinare a elementelor creștine cu cele păgâne.

PLUGUȘORUL, obicei agrar de Anul Nou, structurat după modelul colindelor. Denumirile zonale ale P. se referă la recuzita caracteristică ( Plugul Mare, P.→Pluguleț, Plugurel, Cu Buhaiul, Cu Toba, Cu Doba, Cu Clopoțelul, Cu Bicele), la vitele și îndemnul vitelor la arat (Cu Boii, Cu Hăi-Hăi, Cu Hăitura), la funcția dominant augurală (Cu Uratul, Cu Urătura). P. poate fi practicat în Ajunul Anului Nou (ziua de 31 decembrie), în seara și în noaptea de Revelion, în ziua de An Nou și, uneori, pe 30 decembrie. Ceata P. este alcătuită din copii fără recuzita obișnuită a obiceiului, →Plugul, sau care poartă cu ei un plug în miniatură, uneori simbolul fitomorf al acestuia, o ramură bifurcată de măr, și din flăcăi și oameni însurați, care colindă cu un plug autentic cu care trag o brazdă în curtea gospodarului colindat.

Plugușor este, evident, un derivat diminutival de la substantivul plug, prin intermediul sufixului –ușor. În limba română, cuvântul plug a pătruns prin influență slavă, G. Mihăilă afirmând că “o bună parte din cuvintele de origine slavă în limba română face parte din terminologia vieții agricole, denumind, printre altele, unelte agricole și părți ale lor, mijloace de transport etc.”. Etimonul cuvântului românesc este v.sl.пλoyг. Tot Mihăilă precizează că denumirea plug este generală pe întreg teritoriul limbii române, dispariția termenului latinesc (aratru < lat.aratrum, care se păstrează, însă, în aromână, arat) datorându-se probabil faptului că o dată cu venirea slavilor, s-a răspândit o unealtă mult mai perfecționată, pe care slavii o numeau plugъ.

G. Mihăilă continuă discuția aducând precizări și în privința originii cuvântului slav însuși. El preia opinia lingvistului ceh V. Machek care a demonstrat că acest cuvânt e de origine slavă și nu germanică după cum se credea până atunci. Astfel, plugъ este pus în legătură cu verbul *plugati >ceh.plouhati – ploužeti “a târî”. În limbile slave există: v.sl. пλoyгъ, bg. плyг, scr..plug, rus. плyг, ucr.~, pol. plug, ceh. pluh etc. Cuvântul a trecut și în albaneză: plug.

Dincolo de etimologia cuvântului, care nu este una complicată, interesantă ar fi studierea ariei de circulație a obiceiului (și a denumirii sale) în exteriorul teritoriului românesc, ceea ce ne-ar putea furniza date referitoare la originea obiceiului la noi.

Informații temeinic argumentate ne oferă în această problemă Vasile Adăscăliței. El observă că obiceiurile agrare legate de plug, de cultul acestuia, se întâlnesc la multe popoare, consecință firească a prezenței credințelor referitoare la plugul sacru în mitologia agrară a multor popoare indo-germanice. Pentru lucrarea de față însă, am preluat numai datele despre popoarele vecine, adică cele situate în estul Europei, pentru a putea trage o concluzie comparativă asupra situației folclorului nostru prin prisma relațiilor și a influențelor avute cu aceste popoare.

La slavii de răsărit, există un cântec care însoțește strigarea plugului la Crăciun, sensul cântecului și ritualului fiind însă, uitat , astfel încât cuvântul pluga este înlocuit cu luga “poiană”. În plus, alături de colinde, între 24 decembrie și 6 ianuarie, este întâlnit obiceiul de a “se umbla cu plugul prin sat”. Datele etnografice au fost culese din județul Dmitrovsk, regiunea Moskova, observându-se și anumite similitudini între obiceiul românesc “cu plugul” și cel rusesc, numit klikanie pluga.Tot în această regiune, pe la 1628, Patriarhul Filaret al Moscovei oprea pe creștini să umble cu koleda, pluga, iapa,ș.a. Problema elementelor comune cu popoarele vecine include și referiri la ucrainieni, ale căror șcedrișce despre plugărie sunt întâlnite sub denumiri ca : oranca volami, pluh, hojdennia z plugom,ș.a., toate acestea fiind cântece ritualice frecvente la sărbătorile de iarnă și cu multe referiri la aratul, semănatul și seceratul grâului (dar fără a aminti măcinatul și facerea pâinii ca în poezia românească a “Plugușorului”). Fapte de esență similară (cântece ritualice închinate plugului) sunt prezente și în folclorul gruzin și bulgar, precum și la cehi, la aceștia din urmă obiceiul practicându-se de Lăsatul – Secului.

Prin urmare, obiceiul (sau anumite componente ale acestuia) se întâlnește în mai multe culturi în sud-estul Europei, la popoare caracterizate prin practicarea agriculturii folosind cu precădere din cele trei forme ale instrumentului principal de arat : sokha, plugul, și aratrul, tocmai varianta intitulată plugul.

În ceea ce privește adoptarea plugului de către populațiile de pe teritoriul României de astăzi, concluzia lui V. Adăscăliței este aceea că practicile și credințele folclorice despre plug s-au alcătuit și dezvoltat direct proporțional cu generalizarea acestui instrument agricol la români, problema originii și a vechimii obiceiului neputând fi împinsă în trecut mai departe de secolele X și XI, dacă ținem seama și de faptul că atunci Anul Nou se sărbătorea încă, în estul Europei, la 1 Martie.

Dacă în cazul denumirii originea slavă este evidentă, se pare că și în cazul obiceiului în sine avem de-a face cu aceeași situație. P. Caraman a demonstrat originea slavă a datinei plugușorului pe baza ariei ei la slavii răsăriteni și pe răspândirea corespunzătoare în teritoriul românesc. Astfel, la noi, obiceiul este aproape absent în Transilvania, zonă mai puțin expusă influenței slave; în schimb el este practicat în Moldova, Muntenia răsăriteană și Dobrogea dublat de datina semănatului, și scade treptat în Muntenia vestică (jud. Olt și Teleorman) devenind sporadic în Transilvania sudică, unde a fost introdus relativ recent. Structura arhaică a obiceiului bazat pe magia imitativă presupune o vechime apreciabilă, din perioada preistorică a Europei orientale.

TONTOROIUL FEMEILOR, petrecere zgomotoasă, cu elemente orgiastice, a femeilor măritate în ziua și noaptea de Sfântul Ion (7 ianuarie), sinonimă cu Ziua Femeilor. În această zi, femeile se adunau la o gazdă unde petreceau cu mâncare și băutură din belșug, cântau, jucau și chiuiau (Ialomița).

Deși termenul tontoroi (cu varianta țonțoroi) este înregistrat în toate lucrările lexicografice, etimologia lui este ignorată. Singura soluție este propusă de DEX care furnizează ca origine a acestui cuvânt, magh. tántorogni “a se clătina, a se bălăbăni”. Preluând această ipoteză putem aproxima legătura semantică cu obiceiul prin faptul că la această ocazie se dansa, mișcările executate fiind probabil de tipul celor reflectate de expresia “a juca sau a sări tontoroiul”; cuvântul circulă în limba română, de regulă, în această expresie al cărei sens este “a juca sau a dansa cu mișcări bruște, fără ritm, a țopăi”ceea ce aduce cu o clătinare, bălăbănire dintr-o parte într-alta.

VASILCA, obicei agrar reprezentând jertfa grâului în ipostaza zoomorfă a Porcului, structurat după modelul colindelor cetelor de feciori, practicat în ajunul sau în noaptea Anului Nou. Masca zoomorfă a colindătorilor de →Crăciun, Capra, →Turca, Cerbul, Borița, purtată și jucată de un fecior este înlocuită în ceata V. cu capul porcului jertfit la →Ignat și împodobit cu cercei, mărgele, brățări, inele și, uneori, cu o basma colorată și așezat pe o tavă sau un capac din lemn. Obiceiul se mai numește local și → Siva fiind atestat în sudul României.

DEX și D.U.L.R. așază cuvântul vasilcă în legătură cu numele proprii Vasile și Vasilcă, fără a face alte precizări. S. Fl. Marian adoptă aceeași poziție afirmând, în plus, că termenul reprezintă o sincopare din Vasilică, nume pe care țiganii obișnuiesc să-l dea urșilor domesticiți, pe care îi joacă prin orașe și sate, pe la răspântii sau prin curțile oamenilor. Folcloristul român oferă și motivația folosirii acestui nume, precizând că el vine în întâmpinarea unei necesități prozodice, țiganii ursari apelând la el “spre a se potrivi cântecului următor”: “De te-ai face mai barò,/ Vasilica mò,/ Să-ți dea tica d’un grasnò,/ Vasilica mò.” Vasilică este unul dintre numele preferate de țigani pentru a-și denumi animalele (urși, dar și porci), alături de Pandelică, Marinică, Stănică, Ionică. Problema etimologiei termenului și a sensurilor acestuia este dezvoltată pe larg de Șt. Pașca într-un articol din Dacoromania. Aici aflăm că ipoteza dezvoltării acestui cuvânt pe teren românesc din numele personale Vasile și Vasilică nu este validă pentru că i nu se putea sincopa fiind sub accent. Mai plauzibilă pare varianta preluării lui “de-a gata” din numele personal bulg. sau rut.Vasilko. Cuvântul este ca și rom. Martin un fel de tabu pentru numirea ursului. Nu se știe însă, dacă și în rutenește sau în bulgară i se dă ursului această denumire, și nici dacă aceste limbi împart totuși cu româna accepțiunea de “cap de porc împodobit cu flori”. Se pare că ambele sensuri sunt românești, astfel încât, Vasilcă înseamnă “urs” și “porc”. Mai există și alte sensuri, mai îndepărtate, derivate din același element: “somn”, “joc cu lăutari”, “[o haină] cu beteală și fir și alte asemenea” (vezi Șezătoarea XXX, vol.VIII, pag.107). Șt. Pașca este de părere că aceste înțelesuri, precum și cel de “cap de porc împodobit cu flori” au legătură cu formele românești vasilisc, vasilică, derivate din grec.βασίλείος, de unde și numele personal grecesc. Legătura cuvântului românesc cu etimonul grecesc este întărită și de faptul că obiceiul se practică de Sfântul Vasile; astfel pare îndreptățită și asocierea cu numele propriu Vasile.

Un obicei sinonim cu Vasilca, și cu aproximativ aceeași cu arie de răspândire ( Muntenia ) este SIVA, care desemnează colindul de Sfântul Vasile al meșterilor fierari dedicat porcului, străveche divnitate sezonieră care moare și renaște la Anul Nou. Cuvântul Siva în accepțiunea prezentată mai sus nu este înregistrat în nici o lucrare lexicografică. Temenul poate fi pus însă, în legătură cu adjectivul siv,-ă, al cărui sens este (reg.) “sur, cenușiu, cărunt” cu referire la părul oamenilor sau de “pată sivă la vite”. La originea acestui cuvânt se află bulg. сив “(fig.) cenușiu, gri; cărunt, încărunțit”, iar sensul acesta preluat de limba română și translat asupra obiceiului în discuție indică “încărunțirea” (i.e. moartea) divinității preistorice a grâului al cărei substitut este porcul sacrificat la → Crăciun. Colindul Siva descrie coborârea din munte și moartea violentă a bătrânului S., simbolul Anului Vechi, și somnul liniștit în leagănul de mătase al puiului S., simbolul Anului Nou.

VERGELUL FETELOR, acte de divinație, de aflare a ursitei, în serile și nopțile de renovare anuală și sezonală a timpului (la Crăciun, Anul Nou, Ajunul Bobotezei, Bobotează, Lăsatul Secului de Paște, Paște, Sânziene și altele), organizat de ceata feminină.

Sintagma Vegelul Fetelor este creată pe teren românesc din cuvinte de origine latină. Din perspectivă etimologică, vom pune un accent mai mare pe termenul vergel, termen de bază, esențial pentru semnificația acestui obicei. Termenul este format prin derivare cu sufixul -el de la substantivul vergea “nuia, vargă” care vine din lat. *virgella (═ virgulă). Conform D.L.R.M., cuvântul dezvoltă în limba română următoarele sensuri: 1.“Bețișor de care se leagă în mănunchiuri firele urzelii pe sulul războiului de țesut” și 2.“Petrecere care se face la țară în seara de Crăciun sau Anul Nou, în cursul căreia se încearcă prin mijloace magice să se afle viitorul celor prezenți pentru anul ce urmează sau li se ghicește fetelor ursitul”. Primordial pentru obiceiul de față este înțelesul de “băț, par, nuia”, dat fiind că, printre modalitățile de aflare a ursitului se practică și numărarea pe întuneric a parilor de la gard și însemnarea unuia dintre ei: dacă parul e drept din lemn frumos și cu coajă, bărbatul fetei va fi frumos, isteț și avut; dacă parul e noduros, strâmb și urât și bărbatul va fi urât.

Obiceiul are și o altă variantă, Vergelul Feciorilor, care reunește ambele categorii de sexe (feciorii și fetele), și care constă, în principal, din introducerea inelelor tinerilor într-un vas și amestecarea lor cu ajutorul unor vergele din lemn. Inelele se scot în perechi, ceea ce indică tinerii care vor forma un cuplu.

Nelu Zugravu afirmă că datina vergelatului provine dintr-un fond păgân de superstiții și credințe legate de vise și prevestiri, așa cum se poate observa din analiza creștinismului popular al românilor în Evul Mediu. În sprijinul acestei idei, N. Zugravu aduce ca argumente observațiile făcute asupra Țărilor Române în această perioadă de Felix Petancić care nota într-o lucrare a sa din 1502: “Acest neam (românii) este primitiv, crud, aplecat spre ghicit și spre prevestiri”. Aproape un secol mai târziu, Franco Sivori făcea același referiri la credulitatea muntenilor în vise și prevestiri. Concluzia lui N. Zugravu este că “Informațiile celor doi călători medievali nu sunt singulare, multe izvoare interne și externe confimând credința românilor în semnificația ascunsă a imaginilor onirice sau a întâmplărilor neobișnuite și procuparea de a desluși, prin anumite practici, destinul lucrurilor.” O astfel de practică este și vergelatul. Într-o lume precum cea medievală, arhaică, apropiată de natură și într-o societate cu indivizi atât de diferiți, cu ierarhii aproape rigide, cu norme stricte, în care recompensele erau împărțite întotdeauna cu dreaptă măsură, a-ți căuta norocul putea fi o speranță. Obiceiul este atestat încă de Dimitrie Cantemir care îl descrie ca pe “un fel de ghicitură” rezultată din așezarea unor bețigașe, a unor fibre de scoarță de tei, a unor grăunțe de bob etc.

1.2. MIEZUL IERNII PASTORALE ( Circovii de Iarnă)

(15 ianuarie – 17 ianuarie )

ANTANASIILE, sărbătoare de două zile la miezul iernii pastorale (16 și 17 ianuarie) dedicată cuvioșilor Antonie cel Mare și Atanasie din calendarul ortodox, numiți de popor Anton și Tănase de Ciumă, și invocați pentru sănătatea copiilor și vindecarea bolilor grele (Banat, S-V Olteniei).

Este evident faptul că denumirea este creată pe teren românesc, ea provenind din amalgamarea (contopirea) numelor Sfinților Anton și Atanasie (Anton și Tănase), ca și în cazul Cosmadinului sau al Todorusalelor.

1.3. ANUL NOU POMIVITICOL (Martinii de Iarnă)

(29 ianuarie – 3 februarie)

GURBANUL VIILOR, ceremonial bahic în ziua lui →Trif Nebunul (1 februarie), desfășurat în câmp, la plantațiile de viță de vie, cu participarea bărbaților și continuat în sat, cu participarea celorlalți membri ai obștei sătești. (Teleorman)

Primul termen al sintagmei care desemnează obiceiul descris mai sus, gurban, este o variantă fonetică sonorizantă a cuvântului curban, care este un împrumut din limba turcă, din kurban, ca și bg. korban, sârb. kurban, cu același înțeles. Mai multe informații referitoare la originea cuvântului și a obiceiului pe care îl denumește ne oferă I. Calotă. Aflăm, astfel, că gurbanul este un obicei practicat de popoarele balcanice, care l-au împrumutat de la turci, iar aceștia, la rândul lor, din mitologia ebraică. Termenul curban își are originea îndepărtată în mitologia ebraică, unde însemna “daruri în bani făcute lui Dumnezeu”, de unde a trecut la musulmani, cu sensul de “sacrificiu, jertfă”, deoarece aceștia din urmă au înlocuit darurile în bani cu sacrificarea de animale, în special miei.

I.Calotă lărgește sfera referirilor aducând precizări și în legătură cu originea cuvântului și, prin urmare, a obiceiului pe teritoriul țării noastre. La noi, cele două variante fonetice se explică prin aceea că termenul a pătruns în limba română pe două căi; mai întâi prin turcă, cu sensurile : 1.”jertfă, ofrandă religioasă constând dintr-un animal (miel) întreg fript și împărțit participanților; 2.animal sacrificat”. Prin extensie, cuvântul a ajuns să însemne și “banchet, ospăț”, acesta fiind și sensul care stă la baza Gurban(ului) Viilor, însă, este posibil ca în vechime, cu această ocazie, să se fi jertfit o oaie sau un berbec și de aici o legătură mai puternică cu termenul turcesc. Cuvântul a mai venit în limba română și prin intermediul rudarilor, varianta cu fonetismul g (și cu primul sens) fiindu-le caracteristică, rudarii aducând obiceiul din sudul Dunării. În valul migrațiilor lor, o parte a rudarilor a ajuns în această regiune, în Bulgaria, însă, în felul cum îl practică ei, gurbanul este mai apropiat de curbanul turcesc decât de cel bulgăresc, de unde rezultă că a fost împrumutat direct de la turci, căci la bulgari obiceiul are altă semnificație, fiind practicat de ziua onomastică. Existența obiceiului pe teritoriul românesc se datorează poate faptului că un grup de rudari, cel mai numeros, a revenit după un timp în Oltenia și Muntenia, iar influența este certă din moment ce Gurbanul Viilor se practică în Teleorman. Pe de altă parte, sintagma este o formațiune românească, cuvântul vie (< lat.vinea) indicând plasarea obiceiului gurban în contextul unor ritualuri fertilizatoare efectuate pentru rodul bogat al viilor.

MARTINII DE IARNĂ, divinități preistorice, patroni ai urșilor, celebrați la 40 de zile după → Crăciun (1-3 februarie) pentru protecția vitelor de fiarele pădurii. Cel mai puternic și mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, numită de altfel și Ziua Ursului. Împreună cu Martinii de Toamnă, M. de I. formează o pereche simetrică de sărbători aflate la egală distanță de → Crăciun (Banat).

În general, numele personal Martin este considerat un derivat de la luna martie. Ch. Ionescu însă, consideră că aceste cuvinte sunt strâns înrudite, ambele fiind derivate de la tema Mart- (< Mars, Martes “Marte, zeul războiului”). Despre Martin, aflăm că era un nume purtat în epoca creștină de un episcop al galilor și că el beneficia de o largă circulație în Evul Mediu datorită cultului închinat episcopului (Sf. Martin din Tours). Romanii cunoșteau și ei acest cult, dovada fiind sărbătoarea populară descrisă mai sus. Data ei, precum și riturile și obiceiurile magice practicate cu această ocazie au un corespondent în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi. De fapt, așa cum afirmă și S. Fl. Marian, inițial, Martinii erau sărbătoriți contra lupilor “anume ca aceștia să nu atace și să strice turmele, precum și celelalte vite, și ca să nu se apuce și de oameni.” Dar, românii serbează Martinii de iarnă nu numai contra lupilor, ci și contra urșilor, dat fiind faptul că Ziua Ursului apare în calendarul popular la aceeași dată cu Martinii. În plus, la romani și, ulterior, până în zilele noastre, cuvântul martin sau moș martin, ca substantiv comun de data asta, era folosit adesea pentru a denumi ursul, fiind, prin urmare, un termen tabuizant. Tot S.Fl.Marian atestă că ursul, pretutindeni în țările locuite de români, este numit Martin, denumire utilizată și de ursari după cum reflectă următoarele versuri pe care aceștia le cântă atunci când umblă cu ursul dintr-un sat într-altul: “Joacă bine/ Măi Martine/ Că-ți dau pâine/ Cu măsline”.

TÂRCOLITUL VIILOR, ocolul ritual al viței de vie la 2 februarie, străvechi început de An Nou Viticol. În deplină curățenie trupească și sufletească, capul familiei merge la via din moșie în dimineața zilei de 2 februarie, numită → Ziua Ursului,→Martinul cel Mare sau Trif Nebunul, cu alimentul ritual numit Bundărete și plosca de vin în traistă. Acolo dă ocol o dată sau de trei ori viței de vie și se oprește la colțurile plantației unde efectuează un cult pentru belșugul viilor.

Cuvântul târcolit este participiul verbului (a) târcoli care vine din bulgărescul Търколя (ce) al cărui sens este acela de “A da târcoale, a se învârti de jur împrejur”(D.L.R.)

1.4. ANUL NOU AGRAR (DOCHIA)

(1 martie – 25 martie)

DRAGOBETE, sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume. La D., păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de D. rămâneau fără pui până în ziua de D. a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, fetele și feciorii se adunau în cete și ieșeau la pădure hăulind și chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii.

Pentru etimologia cuvântului, majoritatea surselor consultate indică fie o anume legătură cu termenul drag, fie cu numele propriu Dragu (D.U.L.R.). În aceeași direcție etimologizantă pe care o adoptă în tot cursul dicționarului său, Al. Resmerița propune o altă variantă în privința originii acestui termen, așezându-l în legătură cu daco-gr. tragopodos și lat. trago-pedes, “cu picioare de țap (tragos)”. Astfel, acesta reprezenta, la greci și la romani, un faun, o divinitate cu coarne și cu picioare de țap, care “prezida la creșterea animalelor, le apăra contra lupilor și proteja agricultura” simbolizând, în același timp, și instinctele sexuale. Zeitatea mai este închipuită și ca un flăcău drăgăstos și de aceea este celebrată de Dragobete. Nefiindu-ne oferită nici o soluție suficient de argumentată, considerăm că etimologia acestei denumiri rămâne, până astăzi, una obscură.

MĂCINICI, străvechi început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară (9 martie pe→Stil vechi), hotar între iarnă și vară, între zilele aprige ale Dochiei și zilele călduroase ale Moșilor. Obiceiurile practicate în această perioadă a anului mai sunt reunite și sub denumirea de Mucenici deoarece sărbătoarea din → Calendarul Popular corespunde, ca dată calendaristică și, parțial, ca semnificație, cu cei 40 de Sfinți Mucenici din calendarul bisericesc, jertfiți pentru credința lor în cetatea Sevastei.

În general, forma de la care se pleacă în studierea etimologiei denumirii acestei sărbători este mucenici. Cuvântul cu sensul de “martir” are la origine slav. mučenikŭ (m чεникъ)“cel care suferea munca sau tortura pentru credința sa ”. Cuvântul mucenic mai desemnează și alimentul ritual al obiceiului, constând în preparate din aluat în formă de 8 sau cerc, fierte în apă îndulcită cu miere și cu adaos de nucă, mâncate sacramental de credincioși la M.. Mucenic este folosit cu ambele înțelesuri numai în Muntenia; celelalte zone ale țării desemnează colăceii cu nucă prin termeni ca: Sfinți, Sfințișori sau Bradoși. În accepțiunea sa de aliment ritual, cuvântul trebuie pus în legătură cu rus.dial. мучник “plăcintă de secară, lipie de grâu”, după cum atestă, prin comparație, scr. mučnik “specie de mălai”, slov. mučnik “plăcintă”, ceh. moučnik cu același înțeles. Toate cuvintele sunt derivate din slav.com. mоka “făină”. Rezultă de aici că alimentul exista independent de sărbătoare și numai ulterior, datorită asemănării formale, mâncarea a fost pusă în legătură cu sărbătoarea. Forma mucenic, pentru ambele sensuri, are și o variantă fonetică măcinici, pentru explicarea căreia au fost emise mai multe ipoteze. Vasile Bogrea este de părere că acest cuvânt a apărut prin contaminație cu (a) măcina (legătura semantică poate să fi fost faptul că alimentul ritual al obiceiului este făcut, de regulă, cu nucă sau grâu măcinat ).

O altă opinie aparține lui Ștefan Pașca, acesta considerând măcinicii o trecere a lui u protonic din mucenici la ă.

O explicație mai argumentată științific ne oferă însă, E. Petrovici într-un articol publicat în Dacoromania. El îl combate pe Șt. Pașca afirmând că cele două forme redau cele două pronunțări, obișnuite la noi, a slavonei bisericești: mucenici pe cea a slavonei sârbe (sau ruse), iar măcinici pe cea a slavonei bulgare. Astfel, în slavona sârbă există мъчєникъ “mucenic”, iar în slavona bulgară, м чєникъ (pronunțat măčinik). Aceleiași opinii subscrie și Al. Graur care consideră că avem de-a face cu un dublet etimologic, varianta cu ă datorându-se bulgarei, iar cea cu u sârbo-croatei, cele două limbi slave meridionale care au exercitat o influență mare asupra limbii române.

Varianta aceasta din urmă este cea pe care o adoptăm în lucrarea de față, dat fiind că argumentele lingvistice sunt mai solide și au fost probate și prin alți termeni și fapte de limbă română.

SÂMBRA PLUGULUI, asociere a gospodarilor la arat, în ziua de → Măcinici, străvechi început de An Agrar. Pentru aratul pământului înțelenit cu plugul, gospodarii cu vite puține de muncă se întovărășeau pe criterii de rudenie, vecinătate și simpatie reciprocă pe perioada muncilor agricole de primăvară: aratul și semănatul (Moldova și Bucovina).

Două sunt direcțiile etimologice urmate de lingiști pentru explicarea originii cuvântului sâmbră. Pe de-o parte este atestat ca etimon magh. cimbora “camarad, fârtat” (DEX), iar pe de altă parte se indică spre comparație alb.sëmbëri, srb. srebra. Trebuie că etimonul maghiar este cel mai plauzibil, dată fiind și circulația obiceiului în nordul țării.

CLACA LA ARAT este un sinonim al Sâmbrei Plugului, obiceiul circulând sub această denumire în Banat. Termenul clacă vine din bulg. tлакáb “clacă, șezătoare”. În cadrul acestui obicei, sensul cuvântului este cel de “muncă colectivă benevolă efectuată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții”(DEX). De multe ori, Sâmbra Pugului sau Claca la arat era însoțită sau urmată de o mică petrecere glume, povestiri, ceea ce reflectă și preluarea sensului de șezătoare al etimonului bulgăresc.

1.5. ANUL NOU PASTORAL (SÂNGIORZUL)

(29 aprilie – 1 mai)

ARIEȚUL, sărbătoare pastorală în cursul lunii august, la coborârea oilor de la stână, cînd proprietarii își aleg oile de la turmă, primesc brânza care li se cuvine, plătesc ciobanii și încheie socotelile cu baciul. Sărbătoarea este sinonimă cu →Alesul și →Răscolul Oilor, și se încheie cu o mare petrecere la care participă, cu mâncare și băutură, toți proprietarii de oi (Mehedinți). Arieții sunt berbecii de prăsilă în perioada dintre Sîngiorz, cînd sunt scoși din turmă, și Arhangheli, când sunt amestecați cu oile pentru reproducere (nord-vestul României).

În discutarea originii acestui cuvânt se pornește, de regulă, de la forma arete considerată ca fiind etimologică, moștenită din lat.aries, aretem (=arietem) “berbec”. Varianta ariete este, conform D.L.R., fie latinizantă, fie o transcriere greșită în loc de arete.

ARMINDEN, sărbătoare dedicată zeului vegetației protector al vitelor, cailor, holdelor semănate și livezilor , cu dată fixă de celebrare în Calendarul Popular (Arminden în Transilvania, Banat, Bucovina și Moldova, Sângiorz în Muntenia, Oltenia și→Rusalii în Lăpuș) cu semnificație apotropaică și fertilizatoare. Acest zeu este celebrat în ziua Sfântului creștin Ieremia (1 mai), sinonim cu Sângiorzul.

În privința etimologiei cuvântului, toate sursele consultate cad de acord asupra aceluiași etimon, slavul Ieremiinŭ dĭnĭ, “ziua [Sfântu]lui Ieremia”. B.P.- Hasdeu ne oferă explicații și asupra formei Arminden, precizând că “ vine din Erminden, cu trecerea inițialului er- în ar -, ca în arici (<lat. ericius) , Ardeal etc.” Tot în Etymologicum Magnum Romaniae ni se spune că: “Orice derivațiune latină, bunăoară ca aceea din alimentale (Lex. Bud.), e fantastică, dar și mai ciudată e înrudirea cu germanul allmende “silva communis”, propusă de Miklosich”.

ÎMBURDATU ARMINDENULUI, ceremonia scoaterii Pomului de Mai ridicat de ceata de feciori la →Rusalii sau la →Arminden. Î.A. se desfășoară în raport de sat la date diferite: Sânziene, la cositul fânului; sau este lăsat în picioare până se ridică un nou Arminden, în anul viitor. Ceremonia este anunțată de membrii cetei de feciori care strigă din turla bisericii :” Haidăț măăăă la Î.A.!”. Obiceiul se compune din mai multe secvențe, în centrul cărora se situează scoaterea din pământ a Armindenului și petrecerea feciorilor și fetelor care stau pe copacul doborât (Țara Lăpușului).

Pentru cuvântul îmburda (îmburdat fiind participiul acestui verb), ale cărui sensuri sunt: “a (se) răsturna, a (se) da peste cap, a doborî, a (se) prăvăli, a (se) trânti (la pământ), a hului, a (se) prăbuși”, D.L.R. precizează “etimologie necunoscută”. Ne sunt date, totuși, câteva variante etimologice, așa cum le regăsim și în Dacoromania . În articolele acestei publicații, G. Giuglea afirmă că a îmburda ar fi un derivat din bord “bolovan” sau sensul originar ar fi fost “a se rostogoli ca un bolovan” sau “a se împiedica, a izbi (căruța) de un bolovan”. N. Drăganu este însă, de altă părere:cuvântul, întrebuințat numai în Transilvania, a însemnat la început “a răsturna pe o latură, a da pe o coastă” și ar fi derivat din ung.borda “coastă”.

Soluția pare a fi cea propusă de N. Drăganu, după cum obiceiul este atestat în Țara Lăpușului, zonă în care influența maghiară trebuie să fi fost destul de puternică.

MĂTCĂLĂU, sărbătoare populară cu dată mobilă (lunea sau marțea după Duminica Tomii) la care, puberii de același sex, fete cu fete, băieți cu băieți (pe alte criterii decât cele de rudenie: prietenie, sex, afinitate sufletească) încheiau un legământ juvenil până la moarte, legământ marcat print-un ceremonial prestabilit.

Așa cum indică toate sursele consultate, termenul mătcălău vine din ung. mátkálo “însurățire”. Împrumutul din această limbă se explică prin circulația cuvântului în Banat și Transilvania, zone în care influența maghiară se va fi manifestat cel mai puternic.

MĂTCUȚATUL FETELOR reprezintă o particularizare a sărbătorii descrise mai sus, fiind un legământ juvenil până la moarte între fete, pe alte criterii decât cele de rudenie, încheiat în ziua de → Mătcălău. Ceremonia legământului se compune din mai multe secvențe ce au în centru un ritual al comensualității care presupune împărțirea între participante a unei turte din făină de grâu.

Cuvântul mătcuțat este supinul verbului mătcuța care trebuie pus în legătură cu substantivul mătcuță. Ca și mătcălău, acesta vine din limba maghiară, etimonul său fiind mátka “logodnică, mireasă”. În limba română, sensul substantivului feminin este cel de “soră de cruce, surată”, verbul cu acceași bază desemnând acțiunea de a se prinde surori de cruce, așa cum reflectă și obiceiul.

RĂSCOL, obicei în ziua de Sâmedru când se desfac turmele și se încheie socotelile între ciobani și proprietarii de oi, prilej de veselie și distracție. În așezările care practicau păstoritul transhumant se refăceau turmele, se angajau ciobanii și se făceau intense pregătiri pentru pornirea oilor în zonele de iernat (Bărăgan, Lunca și Delta Dunării, Câmpia Tisei etc.)

Termenul care denumește obiceiul în discuție este un postverbal de la răscoli care vine din v.sl.раскλити (расколótъ) “a despica, a crăpa; (fig.) a scinda, a învrăjbi, a dezbina”. Este evident că sensul figurativ al etimonului a fost preluat în cazul obiceiului în discuție, care desemnează separarea “dezbinarea”, “scindarea” turmei de oi, toamna, la desfacerea stânii. Independent de acest obicei, zonele pastorale din România cunosc și expresia a da oile în răscoală al cărei sens este “a scula oile culcate, a le sili să se miște ca să nu se îmbolnăvească de splină” (DEX).

TÂNJAUA, scenariul morții și renașterii anuale a zeului agrar în ziua de Sângiorz, substituit cu gospodarul care a ieșit primul la arat, sinonim cu Boii Sângeorzului, Plugarul, Grapa, Udătorii, Primul Arător, Alegerea Craiului. Ceremonialul se compune din mai multe secvențe rituale și organizatorice care au în centru împodobirea jugurilor de boi, de către tineri, cu crengi verzi, panglici colorate, legarea jugurilor împodobite împreună cu oiștile lor și formarea unui șir de 6-8 perechi. De ultimul jug se prinde prin T. teleguța plugului în care va fi urcat Primul Arător. Întregul alai pornește la țarină la locul primei arături sau la rîu unde gospodarul va fi aruncat în apă, după care, are loc o petrecere cu masă, joc și băutură la casa Primului Arător.

Cuvântul tânjaua reprezintă o variantă fonetică a substantivului tânjală al cărui înțeles este acela de “proțap care se folosește pentru a prinde a doua pereche de vite la jug, pentru a lega de jug uneltele agricole cu tracțiune animală sau pentru a transfera greutăți mari”.

Etimonul termenului în discuție este v.sl.*težalo, cuvântul fiind argumentul unei puternice influențe slave asupra limbii române mai ales în sfera cuvintele referitoare la agricultură (la unelte agricole, în acest caz), după cum arată G. Mihăilă .El e de părere că tânjală vine din slavul *tęža(d)lo, ca și pol.cięžadło, ciągadło “tânjală”, oferind în comparație pentru sens bg.me лúч (cu alt sufix). Mihăilă mai precizează că în bulgară, me лúч, mя лuч mai înseamnă și “ scaun cu trei picioare pe care cojocarul întinde piele”, și că acest cuvânt a pătruns în graiurile românești de sud (Oltenia) în forma tęglici care are același sens.

Rădăcina cuvântului tęža(d)lo se află în verbul sl. com. tęgnoti (cf. rus.mянymъ, mя amъ “ a trage”) și, fără să se fi păstrat în limbile slave de sud, *tęžalo prezintă tratamentul fonetic specific medio-bulgar.

1.6. MIEZUL VERII AGRARE ( Sânzienele)

(23 iunie – 29 iunie)

SÂNZIENE, sărbătoare cu dată fixă, dedicată Sânzienei, zeiță agrară, protectoare a lanurilor de grâu și orz aflate în pârg, invocată de fete la vârsta căsătoriei și de tinere neveste în ziua de 24 iunie. De nopțile Sânzienelor sunt legate numeroase obiceiuri și acte magice, credințe și practici divinatorii: atunci înflorește, pentru o clipă, iarba fiarelor, cu care se desferecă orice încuietoare și, tot atunci, animalele capătă darul vorbirii și se strâng la sfat, iar oamenii fac cununi de flori pe care le pun la gâtul vitelor să aibă frupt bogat. Fetele poartă flori de sânziene în păr, în sân sau le pun sub căpătâi ca să le apară în vis ursitul. La această dată se culeg plantele de leac, iar fetele se scaldă noaptea în roua florilor sau în apa “neîncepută” a râurilor pentru a fi frumoase și îndrăgite de-a lungul anului.

Gr. Brâncuș oferă o etimologie completă a numelui acestei sărbători. În privința etimonului se merge în aceeași direcție cu cea adoptată de toate lucrările lexicografice, cuvântul având la origine lat. Sanctus (sau Sancta) dies Johhanis. În plus, Gr. Brâncuș corectează varianta oferită de savanți ca V. Pârvan (Contribuții epigrafice la istoria creștinismului dacoroman, București, 1911, pp. 119-120) și M. Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-han, București, 1980, p.79) care propun pentru etimologie Sancta Diana, “numele zeiței Diana, care era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor, al cărei cult ar fi supraviețuit după romanizarea Daciei”. Numai că, Sancta Diana nu poate explica fonetic românescul Sânziană, așa cum se poate explica, de pildă, fără dificultate, de la Diana (numele zeiței castității, a lunii, a vânătoarei și a vrăjilor de noapte), atât rom. zână, cât și alb. zënë, zërë, zanë “personaj al credințelor albaneze întruchipat într-o fată foarte frumoasă și vitează”.

O obiecție împotriva originii cuvântului Sânziene a exprimat și Ov. Densusianu care spune că ordinea celor trei cuvinte nu este cea firească; normal ar fi fost dies Sanctus Johannis. Gr. Brâncuș însă, afirmă că există în vorbirea populară din limba română și alte sintagme care urmează același tipar cu etimonul latinesc al lui Sânziene: sfânta zi de Paști, sfânta zi de Sânpetru etc. Prin urmare, trebuie acceptată etimologia Sanctus (sau Sancta) dies Johannis, cu următoarea evoluție fonetică: *sâm(pt)-dzi-uane >sânziane > sânziene, în care, datorită lui nn, vocala a accentuată a putut rămâne nemodificată.

Termenul Sânziană (Sânziene) reprezintă unul dintre cuvintele în compoziția cărora se recunoaște latinescul sanctus “sfânt”. Urmaș direct al etimonului latinesc menționat, sânt (cu variantele sân, sâm) era foarte frecvent în textele vechi, religioase, astăzi fiind întâlnit, cu precădere în textele folclorice și în numele compuse de sărbători populare. Cu vremea, a căpătat o circulație mai mare echivalentul slav al lui sânt, și anume, sfânt < sl. svętǔ, intrat pe calea cărților de cult bisericesc. Între cele două sinonime s-a instituit o distincție stilistică: sânt (sân) pare popular și de limbă vorbită, în timp ce sfânt este livresc și cult.

Ca multe alte obiceiuri (sărbători) populare românești, și Sânzienele comportă anumite explicații legate de influența creștinismului. Sărbătoare ce însumează numeroase obiceiuri păgâne, unele legate de cultul Dianei și plasate în timp în apropierea solstițiului de vară, Sânzienele au fost adoptate de calendarul creștin în cadrul celebrării nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, de unde și numele sărbătorii. Denumirea a apărut și ca urmare a unei puternice răspândiri a cultului anumitor sfinți în secolele V-VI, perioadă care, după cum afirmă N. Zugravu, “marchează o etapă de ascensiune, de consolidare și de afirmare puternică a creștinismului în Scythia Minor.”

Folclorul popular românesc al românilor atestă și un sinonim pentru Sânziană, termenul Drăgaică, de origine slavă (<bulg.dragaika)care desemnează dansul ritual executat la această sărbătoare. N. Zugravu afirmă că, deși numele este de origine slavă, datina aceasta trebuie să-și fi avut rădăcinile în fondul autohton, fiind o prelungire a unor rituri specifice perioadei din jurul solstițiului de vară.

STOBORUL SÂNPETRULUI, sărbătoare cu dată fixă (30 iunie) dedicată lupilor pentru îmbunarea și prevenirea pagubelor produse de aceștia turmelor de oi (Muscel).

Termenul stobor reprezintă o variantă fontică regională a substantivului sobor care, conform D.L.R. are la origine etimonul slav.съборъ,соборъ “adunare”. Printre sensurile pe care cuvântul le dezvoltă în limba română: “sinod, cler al unei biserici ori al unei mănăstiri; întrunire; slujbă religioasă ortodoxă; (înv.) catedrală; (înv.) sistem solar”, se află și cel de “sărbătoare populară regională închinată unor sfinți, care se prăznuiește în ajunul, în ziua sau a doua zi după celebrarea sfinților respectivi”. Tot Dicționarul Academiei atestă că, în această accepțiune, cuvântul este învechit, folosit regional și, de regulă, este urmat de determinări apărând, mai ales, în sintagma Stoborul Sâmpietrului. Menționăm și că, în limba română, stobor (sobor) cunoaște și o altă variantă, sbor (zbor). Aceste două forme reflectă raportul dintre împrumuturile din limba slavă intrate pe cale populară și cele cărturărești. Astfel, sbor (zbor) a venit prin intermediul limbii slave vechi (populare), în timp ce, sobor este, evident, un slavonism (termen cult).

Cel de-al doilea termen al sintagmei, Sânpetru, reprezintă un termen compus, având la origine lat. Sanctus Petrus. Ca și în cazul altor obiceiuri populare românești, denumirea Stoborul Sânpetrului este o formațiune creată pe teren românesc.

1. 7. MIEZUL VERII PASTORALE ( Sântilie )

(15 iulie – 27 iulie)

CIURICA, năpraznică reprezentare mitică în Panteonul românesc care dădea dreptul femeilor să-șă bată bărbații, fără ca aceștia să riposteze, în ziua ei de celebrare, pe 15 iulie. În ziua de C. se evitau loviturile de orice fel, certurile și neînțelegerile din familie pentru a nu avea parte de acestea în cursul întregului an. Expresiile populare: “Astâmpără-te că vine C.!” sau “Capeți C.!” sunt astăzi amenințări cu bătaia adresate copiilor neastâmpărați (Muntenia, Oltenia).

Etimonul termenului Ciurică este numele personal grec.Χυριχος (=Χυριαχος), “Chiriac”, sensul de bază al cuvântului românesc fiind “sărbătoarea Sfântului Martin Chiric, celebrată la 15 iulie”. Numele grecesc este, la origine, un adjectiv cu sensul “dumnezeiesc, aparținând lui Dumnezeu” format de la substantivul χιριος “Dumnezeu”. În latină, numele personal grecesc a trecut sub forma Cyriacus, iar Ciurică reprezintă o variantă populară a acestuia. Înțelesul de “bătaie” al cuvântului așa cum îl reflectă și obiceiul descris mai sus a fost obținut prin extensie, iar forma Ciurică este rezultatul unei etimologii populare prin care cuvântul a fost apropiat de ciur, femeile bătrâne “ținând această sărbătoare pentru a nu fi ciuruite în bătăi”.

ÎMPERECHEREA RUDARILOR, ceremonie matrimonială de consfințire colectivă a căsătoriilor legate ad – hoc în ziua de Pantelimon (27 iulie) de obștea lărgită a rudarilor, prin legea nescrisă. Ultima zi a Bâlciului de Sântilie de la Câmpulung, numită “Pantelimon” sau î.R. era dedicată în exclusivitate, satelor și cătunelor de rudari de pe laturile de nord și sud ale Carpaților Meridionali (județele Argeș, Dâmbovița, Vâlcea, Brașov, și Sibiu) care veneau în munăr mare pentru a se cunoaște și a se căsători. Ceremonialul adună laolaltă obiceiurile prenupțiale, nupțiale și postnupțiale de la o căsătorie obișnuită.

Luând pe rând cuvintele care alcătuiesc denumirea obiceiului în discuție, este ușor de stabilit etimologia termenului împerechere, acesta fiind un derivat cu ajutorul prefixului îm– de la substantivul pereche, care este moștenit în limba română din lat.paric(u)la. Sensul lui este, în cazul de față, “a (se) uni pentru a forma o pereche, un cuplu”.

Mai interesant sub aspectul originii este cuvântul rudar care semnifică “o categorie de țigani care au fost romanizați în zona Munților Apuseni, în procesul extragerii aurului din galeriile subterane sau din nisipul rîurilor, motiv pentru care ei mai sunt numiți și aurari sau băieși, toate trei desemnând aceeași noțiune de «spălători de aur»”. D.L.R. atestă ca etimon bg.рудар, cuvântul, cu aceeași formă și același sens existând și în sârbo-croată. Rudar însă, poate fi considerat și un derivat cu sufixul de agent –ar, de la substantivul rudă , arhaism lexical astăzi, cu utilizare regională, care înseamnă “minereu sau loc subteran de unde se extrag minereuri; mină”. Termenul rudă cu acest sens trebuie pus în legătură cu un etimon sl.руда, dat fiind că el există identic sub aspect formal și semantic și în bulgară, și în sârbo-croată, la fel ca și рудар.

MIȚUITUL MIEILOR, tunderea mieilor la stânele carpatice de nevestele proprietarilor de oi în preajma zilei de Sântilie.

Cuvântul mițuit este participiul verbului a mițui care înseamnă “a tunde (mieii, oile de mițe)”. La rândul său, verbul a mițui este derivat de la miț (miță) a cărui semnificație este aceea de lână tunsă de pe mieii de 3-4 luni proveniți din fătări timpurii. La originea acestui cuvânt se află latinescul refăcut ٭agnicius, -a însemnînd “de miel”. După cum afirmă CADE, cuvântul trebuie să fi fost la început adjectiv, zicându-se “lână miță”, de unde prin omiterea substantivului s-a ajuns la “miță”. De la pluralul acestuia, mițe, s-a refăcut singularul miț.

Al doilea termen al sintagmei, cuvântul mieilor, este pluralul substantivului miel, moștenit în limba română din agnellus, -um, -a, -am. Aceste forme latinești au devenit mńel și mńea prin afereza lui a. Ele ar fi trebuit să se păstreze astfel pretutindeni, însă s-au schimbat mai târziu în miel și mia în regiunile cu labialele nealterate. Deoarece în aceste regiuni corespunzător lui mńeu din alte părți se zicea mieu, s-a introdus mi- printr-o falsă analogie fonetică și în aceste cuvinte, astfel explicându-se formele miel și mia.

PROCOAVĂ, sărbătoare populară cu dată fixă (1 Octombrie) dedicată divinității meteorologice cu același nume răspunzătoare de acoperirea Pământului pe timpul iernii cu un strat de nea. Fecioarele îl implorau pe P. să le acopere capul cu păr bogat și frumos să le facă plăcute feciorilor și să le grăbească măritișul. (Moldova, Bucovina)

D.L.R. face trimitere la cuvântul – titlu pocrov, procoavă fiind o variantă metatezată a acestuia. Dicționarul Academiei aduce completări și în privința stratului creștin al sărbătorii, precizând că pocrov denumește o țesătură fină folosită pentru acoperirea capului, iar, prin extensie, termenul are sensul de sărbătoare creștină la 1 Octombrie care prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului. Sensul de acoperire (a capului) reunește cele două definiții care reprezintă reflexele, păgân și creștin, ale sărbătorii.

Pentru etimologie, D.L.R. atestă un etimon slavon покрoвъ, al cărui sens principal este acela de “înveliș, scoarță, acoperământ, strat superior”.

1.8. ANUL NOU BIBLIC ( SÂNTĂMĂRIA )

(15 August – 14 septembrie)

CÂRSTOVUL VIILOR, sărbătoare echinocțială cu dată fixă (14 septembrie) care marca în Calendarul Iulian, începutul culesului viilor și bătutul nucilor.

În sintagma Cârstovul Viilor, numai un singur termen necesită explicații de ordin etimologic – cârstov. Originea acestuia nu este una problematică, cuvântul fiind un împrumut din v.sl. krъstovъ dinъ “Ziua Crucii”. Etimonul este motivat de sinonimia acestei sărbători cu cea numită chiar Ziua Crucii. Aceasta a preluat data și numele din Calendarul ortodox care, pe 14 septembrie prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci.

CIRICUL PĂSĂRILOR, ziua de luni după Lăsatul Secului de Paște, celebrată de femei pentru a nu le mânca păsările sămânța de cânepă și grâul (Țara Hațegului).

În cadrul denumirilor de obiceiuri populare românești, Ciricul Păsărilor se înscrie în categoria sintagmelor create pe teren românesc, dovada clară fiind faptul că termenii care o alcătuiesc sunt de origini diferite. Este evident că etimonul cuvântului pasăre este lat. passer. Decisiv însă, pentru legătura dintre obicei și denumire este termenul ciric care, conform D.L.R., are în limba română următoarele sensuri: 1.“Sfert de pogon, de stânjen” și 2.“Sfert de miel, de vită tăiată, picior de friptură./ Bucățică./ Codricel de pâine./ Pachet de piei.” La originea cuvântului se află turc.čerek, “sfert”. Urmând sensurile pe care cuvântul ciric le dezvoltă în limba română, obiceiul în discuție are la bază înțelesul de “codricel de pâine”, existând, probabil, practica de a oferi păsărilor bucățele mici de pâine, firimituri, pentru ca ele să nu se hrănească cu semințele de grâu și cânepă.

1. 9. ÎNCEPUTUL IERNII PASTORALE ( SÂMEDRU )

( 14 octombrie – 27 octombrie )

LUCINUL, sărbătoare populară al cărei nume a fost preluat din calendarul ortodox, dedicată unei divinități protectoare a lupilor, celebrată pe data de 18 octombrie, în perioada constituirii haitelor în vederea reproducerii. Pentru prevenirea stricăciunilor provocate de lupi, cele mai temute fiare pe plaiurile carpatice, se efectuau diferite practici magice prin care se interziceau activitățile de prelucrare a lânii, părului și pieilor de animale (Banat).

În privința etimologiei, termenul lucin trebuie pus în legătură cu sl. Lucin dan “ziua lui Luca”, tot așa cum Arminden vine din sl. Ieremiinŭ dĭnĭ “ziua [Sfântu]lui Ieremia”.

SAIEGIILE, obicei structurat după modelul colindelor și practicat în ziua de →Sâmedru. Grupul de feciori, din care unul travestit în “cadână ”, colindă prin sat, cântând din fluiere și cavale, pentru care primesc de la gazdele colindate daruri sau bani (Dobrogea).

Cuvântul saigie, singularul de la saigii (formă nearticulată), este derivat de la saigiu cu sufixul –ie. Etimologia lui saigiu o aflăm plecând de la cuvântul turcesc sayici, însemnând “cel ce numără” (D.U.L.R.). Termenul desemna pe “slujitorul Porții, însărcinat cu strângerea beilicului și a oieritului în Țările Române sau pe slujbașul stăpânirii care număra oile în acest scop”.

Legătura semantică o constituie actul numărătorii, în locul oilor numărându-se darurile sau banii adunați în urma colindatului. În plus, zona de practicare a obiceiului, Dobrogea, motivează natura și denumirea acestuia, influența turcă în regiunea menționată fiind deosebit de puternică în această regiune.

I.10. ANUL NOU DACIC ( Sântandrei )

(14 noiembrie – 6 decembrie)

SPOLOCANIE, prima zi după Lăsatul Secului de Crăciun, când se “spală”oamenii cu băutură la cârciuma satului de “dulcele” dinainte de post. În anumite zone etnografice, S. era dedicată spălării cu leșie, detergent tradițional obținut prin fierberea cenușii diferitelor plante și arbori, a vaselor din care s-a mâncat până la Lăsatul Secului.

În privința etimologiei cuvântului, majoritatea lingviștilor indică drept etimon ucr.сполоскания. V. Bogrea, însă, preluând opinia lui August Scriban (Arhiva din Iași pe 1921, pag.477), consideră că “originea lui e mai probabil rus.poloskanie, de la poloskati “a clăti”. Pentru forma spolokanie este presupusă existența unei metateze înlesnită de etimologia populară cu spăl, fiind vorba despre “clătirea, spălarea gurii (de frupt) în vederea postului”. Tot Bogrea atestă în cadrul acestei etimologii populare existența unui intermediar în trecerea de la poloskanie la spolokanie, și anume spălăcanie, care se află față de spăl în același raport ca petrecanie față de petrec.

II. SCENARII RITUALE CU DATĂ MOBILĂ

II.1. LĂSATA SECULUI DE PAȘTE

ALIMORI, ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic la Lăsatul Secului de Paște, străvechi început de An Nou Agrar. Sărbătoarea nocturnă, ținută sub cerul liber pe una sau mai multe ridicături (dâmburi) în afara satului, adună toată suflarea satului la o petrecere în jurul unui foc mare. Din mijlocul focului se înălța o prăjină din lemn împodobită cu panglici și flori, substitut fitomorf al divinității care moare și renaște împreună cu timpul și spațiul înconjurător la Anul Nou celebrat primăvara. Alte obiceiuri: rostogolirea roților de foc de pe dealuri, descrierea în aer a cercurilor de foc cu flăcări aprinse, strigarea cuvântului intraductibil Alimori, strigătul fetelor rămase nemăritate, cererea iertării etc.(ceremonia a fost atestată, în diferite forme de manifestare și grade de evoluție, în Transilvania și Banat, în special în Munții Apuseni).

În privința etimologiei cuvântului, părerile lingviștilor și filologilor sunt împărțite. D.L.R. atestă ca etimon bulg. ale more!, alimori! fiind strigătul care însoțește întoarcerea cercului de foc. Ipoteza este însă mai greu de susținut de prezența acestui obicei mai ales în Banat și Transilvania, unde influența bulgară a fost mai slabă decât în alte regiuni.

O altă opinie aparține lui Al. Procopovici care explică termenul prin intermediul lui ille ca articol antepus. Astfel, pronumele a li < lat.ad illae (feminin) devine ambigen, sinonim cu masculinul a lu < lat. ad illum, astfel încât întâlnim azi exprimări ca “Ion a li Petru”, dar și “lu sau lui Ana”. Această situație l-ar putea explica, după Al. Procopovici, pe alimori ca venind dintr-o sintagmă de tipul “(piatra) a li mori”.

Încercarea teoretică de mai sus se apropie foarte mult de un caz de etimologie populară prin care termenul alimori a fost corupt în “hai la moară!”, într-o încercare de explicare a acestui cuvânt enigmatic al cărui sens s-a pierdut de-a lungul timpului.

B. P. – Hasdeu combate această etimologie populară argumentând că “Din Alimori se putea închipui «comentativul» “hai la moară!”; din “hai la moară!”, din contră, nu se putea naște Alimori, deoarece n-are nici un înțeles în grai”. Hasdeu, care afirmă că alimori este o veche rămășiță a unui vechi cult roman, propune o altă variantă etimologică. Astfel, termenul este considerat “o petrificațiune” din numele latin arhaic Lemures. Acest cuvânt a trecut în lemori deoarece primele silabe erau scurte: le < lat.lĕ, ca în legumă < lat. lĕgumen, iar o < lat.ǔ, ca în noră < lat. nǔrus, moare < lat. mǔrea, roib < lat. rǔbeus. Explicarea lui ě ca păstrându-se în e ne determină să considerăm trecerea acestui e din prima silabă la i printr-un fenomen de asimilare de către i din ultima silabă. Pentru inițialul a, Hasdeu propune două soluții: este vorba de un a protetic care apare înaintea lui l ca în alămâie sau, situație mult mai probabilă, de un a prepozițional, dat fiind faptul că Alimori se folosește, de regulă, ca o invocație în forma: Ad – Lemures!

Despre Lemures, ni se spune că însemna în latină “sufletele rele ale morților deveniți strigoi” ca opus lui lares “morții cei buni”. Pentru că romanii se temeau foarte tare de lemures recurgeau la diferite practici pentru a le îmblânzi sau îndepărta; o modalitate o reprezentau și roțile de foc. Cercul de foc este, în credințele poporului român un mod de apărare, în timp ce rostogolirea lui la vale semnifică prăvălirea dușmanului închipuit în care este recunoscut un moș sau un strămoș de unde obiceiul priveghiului (< lat.pervigilium). Priveghiul este una dintre cele două trăsături care deosebește Alimori de focurile festivale obișnuite. Cea de-a doua particularitate privește îndemnarea tinerlor la căsătorie și ridiculizarea fetelor necăsătorite; de aici interpretarea cuvântului alimori! ca strigăt al fetelor rămase nemăritate.

Cea mai plauzibilă variantă rămâne, totuși, bulg. ale more!.

BULCIUL SÂNTOADERULUI, obicei postmarital al nevestelor căsătorite în perioada Fructului de a săruta bărbații în Târgul Hălmagiului, ținut în ziua de Sântoader, în semn de rămas bun de la distracțiile și libertățile îngăduite înainte de căsătorie, sinonim cu Târgul Nevestelor. Tinerele neveste, însoțite de soacre și, uneori, de soții lor, gătite mirese, ca la nuntă, purtând un ulcior cu vinars în mână, cinsteau și sărutau bărbații cunoscuți, întâlniți pe străzi sau în casele rudelor vizitate. Bărbații sărutați dau nevestelor o cinste (dar) în bani (Țara Zarandului).

Primul termen al sintagmei care desemnează obiceiul în discuție este bulciu, o variantă fonetică a lui bâlci. Cuvântul este împrumutat din ung. búcsú “rămas bun, pelerinaj, praznic, hram, (înv.) târg”, epenteza lui l fiind un fenomen obișnuit în elementele maghiare împrumutate (vezi și ung. böség > belciug). Limba română a preluat o dată cu termenul și majoritatea sensurilor acestuia care se reflectă și în semnificația obiceiului descris mai sus: “târg” (Târgul Hălmagiului), “hram, praznic”(obiceiul este practicat în ziua de → Sântoader). Sensul de “târg ținut în zi de sărbătoare” este rezultatul unei metonimii deoarece la praznice și la hramul bisericii exista, pe alocuri, datina de a ține târg. În plus, Bulciul Sântoaderului înglobează și sensul de “rămas bun” fiind o despărțire a proaspetelor mirese de obiceiurile de dinainte căsătoriei.

Alăturarea celor doi termeni, bulciu și Sântoader (< Sânt+Toader) indică formarea acestei sintagme pe teren românesc.

GADINELE, sărbătoare de trei zile (joia, vinerea și sâmbăta) din Săptămâna Brânzei dedicată insectelor dăunătoare culturilor agricole (Banat).

Temenul gadină reprezintă în limba română un împrumut din bulg.gadinъ care înseamnă “animal (în general), fiară, reptile, păsări, insecte”. O etimologie care pare astăzi fantezistă și amuzantă, dar care la origine a fost motivată de rațiuni latinizante, ne oferă Al. Resmerița. El consideră ca etimon lat. cauda “coadă”, caudina “cu coadă, codată”. În prelungirea acestei etimologii, Resmerița menționează ca sensuri ale cuvântului în limba română “reptilă sau gânganie în formă de reptilă; pasăre”, sensuri care se apropie întrucâtva de cele oferite de D.L.R. În privința originii termenului, însă, ne pronunțăm în favoarea variantei bulgărești.

HODĂIȚE, sărbătoare nocturnă de înnoire a timpului la Lăsatul Secului de Paște, străvechi început de An Nou Agrar. H. închid perioada → Câșlegilor, slobodă pentru petreceri și deschide Postul Paștelui, cu interdicții alimentare și lipsit de distracții (Banat, Transilvania).

Termenul hodăiță este un diminutiv de la substantivul hodaie al cărui sens, în această formă este cel de “luminăție care se face la prinderea postului de Paște”. Asocierea cuvântului, în această accepțiune, cu sărbătoarea pe care o desemnează este justificată de un obicei care se practică cu această ocazie și care constă în aprinderea unor făclii cu scopul purificării spațiului și a ajutorării Soarelui să urce pe bolta cerului în noaptea Lăsatului de Sec de Paște. Cu H. aprinse, feciorii desenează în aer figuri luminoase, cercuri, care simbolizează victoria Soarelui asupra întunericului la echinocțiul de primăvară. Originea cuvântului hodaie trebuie stabilită prin legătura cu odaie a cărui variantă fonetică este. În limba română sunt atestate două etimoane pentru acest termen: bulg.одая “odaie” și turc.oda “idem” (D.L.R.) Hodăițele reprezintă, în același timp și obiectele rituale ale obiceiului, ele fiind confecționate din “nuiele cu câte două clenge, între care se îndeasă bine paie și tulei (paie de porumb), pe care le aprind în deal, purtându-le în mână și făcând cu ele tot felul de figuri, încât din sat apar ca focuri artificiale”

ÎNCURATUL CAILOR, alergările cailor lăsați liberi sau încălecați de flăcăi la →Bobotează sau la Sântoader pentru purificarea spațiului de forțele malefice cuibărite în timpul iernii. Cu acest prilej, se organizau, uneori, întreceri de cai pentru aprecierea frumuseții și iuțelii lor pe de-o parte, hărnicia și îndemânarea călărețului, pe de altă parte (Dobrogea, Muntenia).

D.L.R. așază termenul a încura în descendența unui lat.pop.*in–curro, -are, care este factitivul lui curro, -ere “a curge”. Ideea acestei origini este preluată din Dacoromania, unde S. Pușcariu dezvoltă problema etimologiei acestui cuvânt într-un articol întreg. În opinia sa, este evidentă legătura etimologică a lui încura cu lat.currere, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere formal, cuvântul se conjugă, regional (Topalu, jud. Constanța) și astăzi după conjugarea a III-a. Termenul are aceeași dezvoltare ca și currere, zicându-se “a se încurge”. De asemenea, și la Petru Maior apare formularea “Până la lăcașurile lor i-au încurs (i-au alungat).”În Ardeal, însă, cuvântul ca atare nu se întrebuința în popor, iar în literatură nu pătrunsese încă, ceea ce dovedește că avem de-a face cu un latinism (incurrere) introdus inconștient în limbă.

Problemele pe care și le S. Pușcariu se leagă de prezența prefixului în- la forma românească și de shimbarea conjugării față de lat.currere.

Pușcariu observă că și în latină exista o formă incurrere numai că intervine o deosebire de natură semantică. Sensul acestuia era cel de “a năvăli asupra cuiva, a da năvală, a ataca, a face o incursiune” sau “a da (de ceva, peste cineva), a se întâmpla” total diferit față de cel al lui încura din româna actuală. Singura soluție convenabilă este aceea de a îl considera pe încura un derivat cu prefixul în- de la a cura cu sensul de “a alerga” (< lat. currere, care se întrebuința adesea cu referire la cai alergători – currentes equi).

Etimologia cuvântului cal nu mai necesită explicații suplimentare, fiind mult prea cunoscută (< lat.caballus), cât despre sintagma care denumește obiceiul, Încuratul Cailor, aceasta este, desigur, o formațiune românească.

REFENEA, petrecere a tinerilor în seara și noaptea Lăsatului de Sec de Paște care încheie distracțiile pentru perioada Postului de Paște. Prin strigături de joc sunt criticate fetele “bătrâne” sau “stătute”, dar și feciorii “tomnatici” care nu s-au căsătorit în perioada slobodă de nunți a →Câșlegilor (Bucovina, Moldova). Termenul are și un sinonim, RAFINEA care desemnează dansul ritual executat de feciori și fete în noaptea Lăsatului de Sec de Paște.

Discutarea alături a celor două cuvinte este înlesnită atât de fondul semantic comun, cât și de înrudirea lor formală. Astfel, rafinea reprezintă o variantă fonetică a lui refenea. Etimonul care constituie punctul de plecare al acestui din urmă termen (și, prin urmare, și al celui dintâi) este turc. refene. Două sunt sensurile pe care termenul refenea le dezvoltă în limba română: primul se referă la o “sumă de bani reprezentând contribuția cuiva la o cheltuială făcută în comun ۰petrecere în comun, chef”, acesta fiind un sens învechit; cel de-al doilea rezultă din expresii de tipul “A lua (pe cineva) la refenea; a trage sau a da (cuiva) o refenea” ale căror sensuri sunt “a cere cuiva socoteală de ceva; a certa, a mustra cu asprime”. Expresiile sunt specifice Bucovinei, zona de practicare a obiceiului, și prin prisma semnificațiilor lor apare motivată și denumirea deoarece, a lua în râs și batjocură pe cei ce nu s-au căsătorit în perioada →Câșlegilor echivalează în exprimarea regională cu “a le trage o refenea”.

TĂRBACUL CÂINILOR, practică magică de alungare simbolică a lupilor în prima zi după Lăsatul Secului de Paște. Cete de bărbați prindeau cu îndemânare câinii, rudele domestice ale lupilor, și îi chinuiau prin mijloace extrem de violente. Înfricoșați, câinii se refugiau în moșia satelor de unde, după ce urlau câteva zile la vederea oamenilor, se întorceau istoviți pe la casele lor. Prin această practică magică, oamenii credeau că alungă iarna patronată de lup, pentru a veni vara, patronată de cal. Tărbacul Câinilor era, în același timp, o modalitate de înrăire a câinilor prin care aceștia să devină mai buni apărători ai gospodăriilor, împotriva străinilor.

Conform D.L.R., termenul tărbacă este format prin derivare regresivă de la verbul (a) tărbăci ale cărui sensuri în limba română sunt: 1.“A bate (tare) pe cineva, a snopi în bătaie; (Fig.) A ocărî, a-și bate joc de cineva”; 2.“A frământa noroiul.” Verbul este pus în legătură cu (a) tăbăci derivat din tabac care are sensul de “tăbăcar” și care este împrumutat din turc. tabāk. Trebuie menționat că termenul (a) tăbăci este unul dintre cele cinci cuvinte de origine arabă (alături de cafea, chef, chirie, cântar) care au pătruns în limba română prin influență turcă fiind incluse în vocabularul fundamental al limbii noastre. Cuvântul tărbacă desemnează instrumentul cu care erau chinuiți câinii și, în consecință, tărbaca (sau tărbacul) câinilor denumește obiceiul care constă în torturarea câinilor cu acest instrument. Același lucru este reflectat de expresia a da (sau a lua) în (sau la, prin) tărbacă, “a chinui câinii cu tărbaca”. Cuvântul câine nu necesită nici o explicație de ordin etimologic; singura precizare care trebuie făcută este aceea că sintagma Tărbaca Câinilor este creată pe teren românesc din cuvinte de origini diferite.

TOCMA CORNILOR, parodie a nunții țărănești ce are loc în lunea de după Lăsatul Secului de Paște, pentru ridiculizarea fetelor “bătrâne” și feciorilor “tomnatici” surprinși necăsătoriți de Postul Paștelui, precum și a sătenilor cu obiceiuri reprobabile; obiceiul este sinonim cu Nunta Cornilor.

Termenul tocmă este un postverbal de la a (se) tocmi care are la origine sl.tokmити. Sensurile lui în limba română sunt “învoială, tocmeală, târguială”. Pe lângă aceste înțelesuri care reprezintă o înțelegere între doi sau mai mulți parteneri, termenul dezvoltă în limba noastră și sensul de “logodnă”, care stă la baza obiceiului în discuție. Cel de-al doilea cuvânt din sintagmă, corn, nu necesită explicații etimologice, ci doar semantice. Utilizarea lui în acest context se datorează, așa cum explică și I.Ghinoiu, faptului că “Cornul, arbust din familia Cornaceae care înflorește primăvara de timpuriu, înaintea altor arbori și arbuști ai pădurii, a fost ales ca substitut al persoanelor care nu se căsătoresc în sezoanele obișnuite de nunți”

VĂLĂRIT, colind al cetei de flăcăi, în a doua zi de Paște pentru a anunța vestea Învierii Domnului Iisus. Local, V. se numea și colindatul cetei de flăcăi la una din sărbătorile de iarnă (Crăciun, Anul Nou sau Bobotează).

Termenul este, evident, format prin derivare de la vălar (cuvânt ce denumește persoana colindătorului), care, la rândul său, este derivat de la substantivul vale < lat.vallis. Legătura acestui cuvânt cu obiceiul în discuție o poate constitui faptul că, umblând din casă în casă, colindătorii străbăteau văile sau zone geografice cărora le era specifică alternanța deal-vale. De altfel, chiar și în zonele rurale unde nu exista o diferență tranșantă între formele de relief, se utilizeză sintagme ca pe deal sau pe vale.

II.2. PAȘTELE

(Săptămâna Floriilor – Săptămâna Luminată)

BLAJINII, reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moșilor și strămoșilor, celebrate primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii. B. ar trăi la hotarul dintre “lumea de aici” și “lumea de dincolo”, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului.[…] De ziua lor, la Paștele Blajinilor sau Lunea Morților, femeile bocesc la morminte, li se dau de pomană ouă roșii și alte alimente , se fac libațiuni, au loc ospețe rituale în cimitire sau în câmp, la iarbă verde etc.( Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița-Năsăud).

În privința etimologiei cuvântului blajin, DEX precizează ca etimon slavul blažĕnŭ, fără a da semnificația acestuia , în timp ce DULR atribuie aceluiași etimon două înțelesuri: “ bun, fericit ”.Sensurile sunt, însă, departajate de DLR care precizează pentru Blajini, cu înțelesul lor din mitologia populară , etimonul paleoslav blaženь “fericit”, afirmând că este vorba despre o figură mitologică intrată în limbă împreună cu numele prin cărți poporane traduse din slavonește și apropiată prin etimologie populară de blajin. Cuvântul blajin, cu sensul de “blând, omenos, pașnic etc.”, vine din paleoslavul blažьnь (blaženyĭ) cu sensul de “bun”.

CÂȚII – CÂȚII, obicei structurat după modelul colindelor, practicat în ziua de Joimari (Sudul Olteniei).

Cuvântul câț reprezintă în limba română o interjecție cu care se alungă pisica, având ca variante: câți (Brașov), caț (Moldova și Bucovina) sau cheț (Banat). Toate sursele consultate evidențiază legătura termenului cu germ. katze “pisică”. Asocierea aceasta nu este numai una formală. Compusul câții-câții, cu varianta câții-mâții desemnează, în această formă invariabilă, datina colindatului la Joimari, iar varianta de singular câț-mâț denumește colindatul la Joimari când copiii pleacă pe la fete întrebându-le ce au tors sau lucrat. Legătura semantică cu etimonul german poate fi astfel explicată prin jocul de cuvinte dintre activitatea de toarcere, specific umană și torsul pisicii.

II. 3. RUSALIILE

(SĂPTĂMÂNA CĂLUȘULUI)

JOCUL CĂLUȘARILOR, ceremonial de mare spectacol, în care Călușul, zeu cabalin și protector al cailor și sezonului călduros al anului, petrece și se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata călușarilor, în săptămâna → Rusaliilor sau a Călușului. J.C. cuprinde practici și formule magice, dansuri și acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată; starea euforică și coeziunea mistică între participanți sunt obținute prin executarea până la epuizare fizică și psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de lăutari, care nu fac parte din ceată.

Jocul Călușarilor care se practică numai la Rusalii, sărbătoare de care este strâns legat, are o vechime foarte mare în timp fiind atestat, după cum afirmă Em. Elefterescu încă din perioada romanilor. La aceștia, Călușarii reprezentau o corporațiune instituită de regele Numa Pompiliu; ei trebuiau să păzească cele 12 scuturi (ancilae), unul aparținând lui Marte care simboliza tăria militară a romanilor. La 1 Martie, călușarii colindau orașul săltând, jucând și cântând laude zeului lor, fiind numiți salli “săltători”. Pentru că locuiau într-o colibă (collis) consacrată zeului Marte, denumirea lor a devenit Collis-Salli. De aici derivă prima variantă etimologică a cuvântului Călușari.

O a doua ipoteză constă în a-l considera “un derivat de la cal cu sufixele –uș și -ar, calul jucând un rol important în credințele populare ale românilor, îndeosebi ca simbol al fertilității oamenilor și animalelor.” A treia soluție, care se suprapune oarecum peste cea enunțată anterior, este susținută de D.L.R. și analizează termenul călușari ca derivat de la căluș cu sufixul –ar, deoarece în ceata călușarilor există un mut, iar în limba română expresia “i-a pus călușul în gură” desemnează o persoană care nu vorbește.

A.I. Ionescu a cercetat aria de răspândire a cuvântului și a obiceiului, ajungând la concluzia că, în zona slavă, numele se regăsește la bulgari sub forma калушарu “ceată de flăcăi care cântă și joacă de Rusalii”, iar ritualul obiceiului este același cu cel pe care l-a descris Dimitrie Cantemir ca fiind specific Moldovei. Obiceiul este cunoscut și în alte zone ale țării însă sub o altă denumire, русалuu, ceea ce dovedește că tradiția exista deja în Bulgaria, iar rom. călușar reprezintă un împrumut târziu. Acesta este unul dintre argumentele care susțin etimologia românească a cuvântului. În sprijinul acestei idei vine și identitatea dintre obiceiul românesc și cel bulgăresc și faptul că el nu se întâlnește și la alte popoare slave, precum și posibilitatea analizării cuvântului ca derivat.

RUSALIILE, sărbătoare populară cu dată mobilă și număr variabil de zile dedicată spiritelor morților. Sărbătoarea era calculată orin însumarea la Duminica Paștelui a unui număr de 50/51 de zile și dura (în funcție de regiune), 3, 7sau 8 zile. O puzderie de obiceiuri popula întreaga săptămână a R., cum ar fi: → Jocul Călușarilor, împodobirea locuințelor, porților și anexelor gospodărești curamuri de tei, plop, stejar; sfințirea ramurilor de soc, tei, rug de mure, jaleș pentru medicina populară; împletirea cununițelor din spice de grâu și flori de câmp pentru a fi purtate la celebrarea cununiilor; culegerea plantelor de leac; descântece împotriva Ielelor, a relelor produse de acestea; ungerea ușilor cu usturoi etc.

Sărbătoare inițial păgână și, ulterior, creștină, Rusaliile reprezenta la originile ei antice o grandioasă sărbătorire a naturii, fiind specifică plaiurilor Traciei, după cum afirmă R.Vuia. Ea marca reîntoarcerea verii, care, datorită contrastului izbitor dintre anotimpuri era celebrată cu mare fast. Populația tracă sărbătorea prin dansuri, oamenii își împodobeau capetele cu flori și inundau grădinile și dumbrăvile înflorite. Timpul cel mai potrivit pentru această serbare era reprezentat de zilele înfloririi rozelor (în mai sau în iunie) când vegetația atingea apogeul dezvoltări sale. Cultului rozelor își datorează serbarea numele de Rosalia. În paralel cu această celebrare a reînvierii naturii, s-a dezvoltat și un important cult al morților despre ale căror suflete se credea că reînvie cu renașterea naturii pentru a lua și ele parte la serbare. Prin urmare, cu această ocazie se făceau ospețe la morminte care erau împodobite cu flori. Tot R. Vuia precizează că acest cult al morților a fost conservat aproape cu același fond și formă la cele mai multe popoare slave și la români. Sărbătoarea denumită cu cuvântul de origine latină Rusalia este un obicei străvechi pe care îl cunoșteau și romanii, la care este atestat prima oară în secolul I e.n. , și popoarele balcanice.

Deși cuvântul rosalia era latinesc, în limba română termenul Rusalii nu este un descendent direct al acestuia pentru că ar fi trebuit să fie redat, conform legilor evoluției fonetice, prin *rusaie (sau *rusaii); la noi el a pătruns prin filieră slavă, reproducând forma slavă meridională rusalija. Lat. rosalia “sărbătoarea trandafirilor” și “sărbătoare păgână legată de cultul morților” a fost împrumutat în slava veche > ро с λи pentru a desemna, ulterior, o sărbătoare creștină – Săptămâna Rusaliilor, înainte de sărbătoarea Sfintei Treimi. Anca Irina Ionescu afirmă că împrumutul este de dată foarte veche (din 1008 – Cronica kieveană) și că “termenul a fost împrumutat pentru a denumi o sărbătoare a morților existentă în tradiția slavilor, care purta diferite alte nume”. Din v.sl. ро с λи , cuvântul a fost împrumutat și în limba română într-o perioadă destul de veche, lucru dovedit de existența acestui cuvânt și în alte dialecte române: arom. arusale sau meglen. rusală. Pe teritoriul românesc termenul are două sensuri principale: 1. (în special la plural) “ființă demonică feminină malefică, care dezlănțuiește furtunile sau îi zăpăcește pe oameni”; 2. “sărbătoare religioasă creștină, la cincizeci de zile după Paște; sărbătoarea cincizecimii”. Al doilea sens a foat preluat împreună cu forma din etimonul vechi slav menționat, iar cel de-al doilea reprezintă o evoluție ulterioară, sub influența limbii bulgare, unde русалuя are și sensul de “zână”.În credințele românilor ea este apropiată în special de iele sau vântoase.

Dată fiind existența sărbătorii în mediul roman, într-o perioadă precreștină, interesante ar fi și observațiile care se pot face cu referire la elementele creștine care au interferat cu această sărbătoare. După cum atestă N. Zugravu, în sec. al IV-lea (secolul pătrunderii creștinismului în Dacia), timpul pascal se încheia cu sărbătoarea Cincizecimii – celebrată la cincizeci de zile după Înviere. Ea evoca Pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și a Bisericii și, cu timpul, în spațiul daco-roman, a asimilat elemente ale ideaticii funerare specifice sărbătorii păgâne italo-thracă, a trandafirilor-Rosalia, din care a derivat și numele celei creștine, Rusalii. Rusaliile apar, astfel, ca un rezultat al fuziunii învățăturii Bisericii oficiale cu moștenirea spirituală noncreștină a substratului daco-romanizat și a adstraturilor barbare.

Am discutat anterior despre condițiile apariției denumirii de Rusalii în limba română. Preluarea lui din limba slavă care, la rândul ei, îl împrumutase din latină este un fenomen comun și altor cuvinte ce denumesc la noi credințe, cutume și superstiții (vezi, de pildă, Crăciun, colindă, termeni pe care i-am discutat și în lucrarea noastră, dar și Troian sau lunatic). Aceste nume reprezintă o dovadă a bilingvismului și a conviețuirilor spirituale dintre români și slavi, iar influența exercitată asupra slavilor demonstrează bogăția patrimoniului roman și rezistența lui în fața celui slav.

RUSITORILE, sărbătoare populară cu dată mobilă (a șaptea sau a noua zi după → Rusalii), sinonimă cu Marțea Rusitorilor sau Marțea Morților. R. era o zi a morților, a moșilor și strămoșilor care, după ce au petrecut cu cei vii 60 sau 62 de zile scurse de la Joimari, când s-au deschis și au părăsit mormintele, se întorc în lumea lor subpământeană.

Cuvântul rusitoare reprezintă o variantă metatezată a substantivului ursitoare care este un derivat pe teren românesc de la ursi cu sufixul – toare. Verbul (a) ursi vine din n.grec. oriso (óρισω), viitorul lui orizo (ορίξω ) “a prezice soarta cuiva, numărul de ani etc.” Și în limba bulgară, cuvântul a fost împrumutat și, prin derivare, s-au format οрuснuцa “fiecare dintre cele trei femei sau tinere fete care își fac apariția în cea de-a treia ( mai rar a șaptea) zi de la nașterea cuiva pentru a-i prezice soarta, ursitoare”. În urma acestei observații, A. I. Ionescu constată că credința în ursitoare este răspândită în întreaga Peninsulă Balcanică ca și în majoritatea restului ariei slave, cu excepția slavilor de răsărit și a polonezilor, unde se pare că nu sunt atestate ursitoarele. În Balcani însă, la bulgari, sârbi, greci, macedoneni etc., ursitoarele sunt bine cunoscute, acesta fiind rezultatul unei străvechi credințe în predestinare.

III. SĂRBĂTORI ȘI OBICEIURI ÎNTRE CICLURILE RITUALE ÎNNOIRE A TIMPULUI CALENDARISTIC

CALOIANUL, ceremonial preistoric de inițiere și expediere , printr-un rit funerar, a solului, numit C., la divinitatea adorată să lege sau să dezlege ploile.Data fixă a ceremoniei, de obicei în a treia săptămână după Paște, a devenit în vremurile recente , o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite. Scenariul ritual începe, de regulă, Marțea, cu confecționarea unei păpuși, din lut, cârpe, paie sau o creangă îmbrăcată în cârpe și înmormântarea acesteia. Ritul funerar se continuă după trei zile, joia, cu dezgroparea C. și ciopârțirea cadavrului urmată de abandonarea pe pământ sau în apă (scufundarea în apă sau depunerea pe o scândură în apa curgătoare ) și de ospățul funerar .

După cum atestă D.L.R., caloian stă probabil în legătură cu slav.каlъ “lut”, dat fiind că din acest material este confecționat, de regulă, obiectul ritual al Caloianului. Cuvântul reprezintă poate un adjectiv substantivat каlĕnъ “de lut”.

Aceasta pare a fi etimologia cea mai plauzibilă. Em. Elefterescu însă, prezintă în articolul menționat, pe lângă definirea obiceiului, și alte variante etimologice care au fost date Caloianului. Mai întâi, se afirmă că serbarea ne-a rămas de la Romani care aveau o sărbătoare numită Caianus, când vestalele, în prezența preoților și a magistraților, aruncau de pe “Ponticus Sublicius” în Tibru 24 de păpuși sau simulacre de trestie, pe care le numeau Argaei adică “figuri de lut”. Până aici, obiceiul seste descris așa cum îl cunoaștem și noi astăzi. În continuare, ni se spune : “Caloian este fiul Dacianei sau al Mamei mare, care, în legendele frigiene, apare ca un tânăr păstor foarte frumos numit Attis care a fost fiul unui frigian numit Calaus.

Cuvântul ar mai putea fi explicat și ca venind din grecescul καλος “bun” și Iane “Ion”, adică “Ion bun”, iar obiceiul Caloianului ar fi moștenit în acest caz, încă după moartea lui Ioniță, împăratul româno-bulgar, pentru că acest împărat era unul foarte bun, iar după moartea lui, poporul i-a consacrat o zi de serbare pentru marea iubire ce i-a purtat-o. Chiar dacă aceste explicații sunt cel mai apropiate, din punct de vedere formal, de cuvântul caloian, pentru etimologia acestui cuvânt, dăm mai multă credibilitate primei ipoteze furnizată de D.L.R..

CÂȘLEGILE CRĂCIUNULUI reprezintă o denumire a perioadei de timp scursă între → Crăciun și Lăsatul Secului de Paște, slobodă de distracții și petreceri, când se mănâncă “de fruct” sau “de dulce”, sinonimă cu “dulcele Crăciunului”.

CÂRNELEAGA desemnează a treia săptămână dinaintea Lăsatului de Sec pentru Paște. Când → Câșlegile țin numai 35 de zile, săptămâna dintre → Crăciun până la Lăsatului Secului de Paște au următoarea succesiune:→ C., Hârța, → C., Săptămâna Clisei și Săptămâna Brânzei.

Discutarea împreună a celor doi termeni, câșlegi și cârneleagă, este înlesnită nu doar de înrudirea lor semantică, ci și de faptul că amândoi reprezintă cuvinte compuse cu același element – Lat. ligare “a lega” de la cuvinte diferite: lat. caseum > caș (cu sensul de “brânzeuri”, în general), lat. carnem > carne. D.L.R. furnizează mai multe ipoteze referitoare la forma celui de-al doilea element de compunere, ligare. Pe de-o parte cuvintele au fost considerate compuse din carnem, caseum și liga (imperativul lui ligare) deci, propriu “leagă carnea, cașul”. Cuvântului a lega îi este atribuit astfel sensul de “a opri, a interzice”, ca opus lui a dezlega “a da voie”. O altă variantă constă în a-l considera pe ligare în forma ligat, sensul cuvintelor finnd cel de “perioadă în care lumea se leagă să nu mănânce carne sau brâzeturi”. O a treia soluție, cea mai puțin plauzibilă deoarece ignoră adevăratul sens al etimonului latinesc, vede în –leagă, -legi cuvântul legi înțelesul fiind de “zile legiuite pentru carne, caș”. Concluzia la care se ajunge în urma acestoe variante este aceea că o explicație convingătoare, din toate punctele de vedere, nu s-a dat încă acestor compuse.

Câteva observații interesante aduce, totuși, S. Pușcariu care remarcă un anumit raport între terminologia păgână și cea creștină reflectată de cele două cuvinte. Astfel, “carnea” oprită de biserica apuseană a fost înlocuită prin “cașul# interzis în post de biserica orientală. Tot S. Pușcariu sesizează că deși cârneleagă și câșlegi sunt compuse (ca și echivalentele lor din alte limbi romanice), verbul care exprimă interdicția nu este laxare, levare ca în celelalte limbi romanice, ci ligare, care se poate compara cu alb. e ľiδurε.

Apropierea celor două cuvinte a determinat și apariția unei variante de plural cârnilegile sau cârnălegi. V. Bogrea explică această situație ca expresie a unei false analogii, rezultată din interpretareaca plural a compusului verbal carne + legi, simetric cu caș + legi (> câșlegi), un singular câșleagă nefind atestat.

COSMADINUL, sărbătoare cu dată fixă (1 Iulie ) fiind considerată un timp ritual extrem de favorabil pentru practicile de medicină populară. Numele sfinților Cosma și Damian, “Sfinții doctori fără de argint” sau “Sfinții fără de bani și vraci”, erau invocate în descântecele de lingoarea (febra tifoidă) și de răul copiilor (epilepsia).

Etimologia cuvântului este transparentă: așa cum se poate intui și din definiția sărbătorii, el provine din contopirea numelor celor doi sfinți Cosma și Damian. Foarte interesante sunt aspectele de etimologie populară declanșate de faptul că aceste două nume, nefiind prea obișnuite, au ajuns obscure.

În vorbirea populară apar astfel variante ale cuvântului cum ar fi, de pildă, Cosmandin (prin propagarea nazalității). Vasile Bogrea îl explică în felul următor: “la formarea lui – după o procedare sintetică conoscută din exemple ca Antanasii= Anton+ Atanasie (17-18 ian.), Todorusale=Todor +Rusalii etc. – a putut contribui și analogia cu Costandin (Constantin).”

Extrasele din textele folclorice (descântece) furnizează și alte exemple de etimologie populară.Tot V. Bogrea analizează expresiile Cosma d’Amin (Cozmà d’e amin), Cosman d’amin (Cuzman de Amin ),așa cum apar ele în unele descântece românești.Pentru aceste forme ni se oferă următoarea ipoteză: ”… subt influența lui amin precedent din versuri precum “Amin! amin! Cosmă, Dămin”(din Pamfile, Sărbătorile de vară la români ,p.161) sau “Amin, amin, Cosmandin”(v. Hasdeu, Etym. Magn., s. v. amin, col. 1074), Damian a fost analizat în: de + amin (în plus existau și variantele Demian și Diamin ), iar, subt influența lui Damian însuși, Cosmà a fost transformat în : Cosman (Cuzman).

MIOI, sărbătoare pastorală cu dată fixă (29 septembrie) care marca începutul unei perioade de încălzire trecătoare a timpului, numită Vara lui M. Local, în ziua de M. se slobozeau berbecii în turmele de oi, motiv pentru care se numea și Nunta Oilor. La această dată se efectuau practici de purificare a turmelor și se împărțeau ofrande pentru morți (Banat).

Mioi reprezintă o variantă fonetică a cuvântului Mihoi care are la origine etimonul scr. Miholj “Mihai”. Etimonul sugerat de D.L.R. indică faptul că sărbătoarea aceasta poate fi pusă în legătură cu data celebrării Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril care în calendarul catolic este 29 septembrie.

IV. CONSIDERAȚII FINALE

În urma analizei etimologice a denumirilor obiceiurilor și sărbătorilor populare românești, se impun câteva concluzii cu caracter sintetizator și generalizator. Prima observație, care derivă din însăși originea cuvintelor studiate, este aceea că majoritatea termenilor reprezintă împrumuturi din alte limbi. Numărul cuvintelor care au la bază etimoane latinești este mic comparativ cu terminologia adoptată de limba română prin intermediul contactelor lingvistice cu alte popoare. Referindu-ne la acestea din urmă, observăm că raportul dintre influențele străine în cadrul denumirilor de obiceiuri populare românești reproduce la o scară mai mică situația existentă la nivelul vocabularului limbii române în general. Procentul cel mai ridicat este reprezentat de împrumuturile din slavă, limba care a exercitat cea mai puternică și mai îndelungată influență asupra graiului nostru. Din punct de vedere lingvistic, legătura cu popoarele slave este definitorie, conviețuirea pe o anumită perioadă din istoria noastră cu aceste populații lăsând urme de necontestat la nivelul lexicului, în mod special. După cum s-a putut observa, nici terminologia obiceiurilor populare nu face excepție, iar faptul nu pare incredibil, deoarece influența slavă, ca și celelalte, s-a produs prin contactul nemijlocit al celor două populații, autohtonă și slavă, la nivelul limbii vorbite, populare. Este firesc, prin urmare, ca obiceiurile să reprezinte o manieră particulară de reflectare a acestor influențe. Situarea pe primul loc în categoria influențelor a limbii slave nu este doar o problemă de probabilistică în care important este rezultatul exprimabil în procente; aspectul cantitativ însă, nici nu poate fi ignorat. Majoritatea cuvintelor care au fost utilizate pentru denumirea obiceiurilor reprezintă împrumuturi directe din limbi slave. Unii termeni (buhai, clacă, crilă, gadină, răscol, tânja etc.), numai ulterior pătrunderii lor în limba română au ajuns să desemneze anumite obiceiuri (Buhai, Claca la Arat, Crilă, Gadinele, Răscol, Tânjaua). Aceste nume serveau în limbajul cotidian la denumirea altor realități, astfel încât, au fost atribuite obiceiurilor pe baza unor legături semantice sau a unor deplasări de sens. În decursul timpului, au fost operate anumite adaptări semantice, obiceiurile populare românești reflectând numai un înțeles din multitudinea sensurilor pe care un cuvânt sau altul le dezvoltă în limba română. Mult mai relevant ni se pare, pentru justificarea amplorii infuenței slave, mai ales faptul că unele cuvinte de altă origine (greacă, maghiară, turcă etc.) au intrat în limba română prin filieră slavă. Situația este mai complexă în cadrul limbii române, în general, însă ea se regăsește și la nivelul denumirilor atribuite de români obiceiurilor populare românești, chiar dacă aici o putem exemplifica prin mai puține cazuri. Astfel, termenul alduit din sintagma Alduitul Colacului este de origine maghiară. Verbul aldui, ca numeroase alte verbe cu terminația –i a ajuns în dacoromână cu terminația –ui, explicabilă prin terminația –ovati a tuturor verbele maghiare care au fost împrumutate de bulgară și, de aici, în română. Un alt exemplu îl constituie termenul buhaj < ucr.buhaj, care a fost împrumutat de ucraineană din turc.buga. Cuvântul turcesc a pătruns și în română direct din limba turcă, cei doi termeni care alcătuiesc un dublet etimologic circulând în zone geografice diferite. De asemenea, cuvântul Ignat are la bază etimonul sl. Ignatije, care este echivalentul slav al grec. Iγνάτιος. Slava a avut acest rol de intermediar pentru limba română nu numai în raport cu cuvinte de altă origine, ci și în ceea ce privește termeni latinești care, deși ar fi putut fi moșteniți, au fost preluați prin filieră slavă. Astfel, unii termeni latinești nu reproduc, în română, tradiția latină, ci prezintă trăsături caracteristice limbilor slave meridionale. Cuvintele colindă, Crăciun, Rusalii nu sunt urmașii direcți ai termenilor latini calendae, creatione, Rosalia; ei redau în limba română formele slave meridionale kolęda, kračun, Rusalija.

Dacă reflexe al împrumuturilor slave se regăsesc pe întreg teritoriul românesc, din alte limbi au fost preluați termeni cu o circulație mai restrânsă, limitată la zona de influență, care se explică prin imediata învecinare cu popoarele respective. De exemplu, este firesc ca în Muntenia și Dobrogea să întâlnim o influență turcă mai puternică, așa cum atestă denumirile unor obiceiuri precum Saiegiile și Tărbacul Câinilor specifice aceste regiuni. La fel de naturală pare și influența maghiară în zona Transilvaniei după cum reiese din termeni ca Alduitul (Colacului), Dobă, Mătcălău sau Mătcuțatul (Fetelor) care dau nume unor datini practicate în aceste zone.

Urmele influențelor străine detectabile și la nivelul compartimentului terminologiei obiceiurilor populare românești atestă rolul important al contactelor lingvistice dintre români și popoarele cu care au relaționat de-a lungul timpului. Se pune problema dacă aceste influențe s-au manifestat doar la nivel lingvistic, sau dacă au existat și interferențe în ceea ce privește natura datinilor. Considerațiile noastre asupra acestui aspect vor privi îndeosebi situația raportului cu slavii, pe același criteriu al amplorii relațiilor noastre cu acest popor. Concluzia care se impune este aceea că, obiceiurile structurate după modelul colindelor, colindatul în general, datinile rituale ale mascaților (Brezaia, Turca), obiceiurile situate în perioada Anului Nou (Chiraleisa, Ignatul, Iordănitul,Vergelatul) sau în alte momente ale anului (Rusaliile), reprezintă elemente care se regăsesc și în universul spiritualității slave, în majoritatea cazurilor sub aceleași denumiri. Originea acestor obiceiuri este antică, ele fiind atavisme ale unor credințe mai vechi legate de ciclul hibernal sau de alte perioade calendaristice. Unii folcloriști le-au considerat reminiscențe ale sărbătorilor romane de iarnă, Saturnalia și Kalendae Ianuarii, ipoteză probată prin numeroase argumente de ordin etnografic și folcloric. Chiar dacă anumite datini nu își găsesc un corespondent incontestabil în aceste sărbători romane, un lucru rămâne cert: majoritatea obiceiurilor comune slavilor și românilor provin dintr-un fond de superstiții și credințe moștenit de ambele popoare, din păgânismul grec-roman. În plus, pe acest fundal păgân s-au grefat numeroase elemente creștine, obiceiurile fiind rezultatul sincretismului păgâno-creștin după cum reflectă , atât natura, cât și denumirile lor. N. Zugravu observă că “ în lumea mediteraneeană, în secolul al IV-lea, dar mult timp și după aceea, trebuie să fi fost o conviețuire a aniversărilor creștine cu cele păgâne, ceea ce explică atât conservarea numelui unora dintre acestea din urmă (calendae > cărindă, corindă, colindă; Rosalia > Rusalii), cât și contaminarea puternică a celor dintâi cu elemente total străine învățăturii evanghelice.” Și alte obiceiuri precum Chiraleisa și Iordănitul, prezente și la slavi și la români, s-au format din sincretismul păgâno-creștin mai sus menționat. Ele au la bază superstiția alungării duhurilor contaminată cu elemente creștine utilizate în acest scop, respectiv obiceiul stropitului cu apă sfințită practicat la Bobotează. Denumirile ecestor datini sunt termeni religioși: formula liturgică grecească χύριε ελέησον și numele râului (Iordan) în care a fost botezat Iisus. În ambele cazuri, elementul păgân e cel care a atras în contaminație elementele creștine, adaptându-le sensurilor sale magico-religioase, deși forma în aparență e creștină. În plus, ca manieră de execuție, cele două obiceiuri au preluat ca model tot o datină păgână – colindatul. La rândul său, datina colindatului are o obârșie antică, cu precădere latină, mediteraneeană. P. Caraman (Colindatul la români, slavi și alte popoare) a dovedit cu argumente solide că ea era pacticată de populația romanizată care a transmis-o și ocupanților slavi odată cu propagarea creștinismului. Termenul latin calendae a fost și el preluat și adaptat sistemului fonetic al limbii slave, de unde a pătruns și în limba română, ulterior.

Concluzia firească, în urma acestor observații este aceea că majoritatea datinilor credințelor, cutumelor și superstițiilor valorificate în obiceiuri provin din păgânismul adânc înrădăcinat și, deși ele circulă la noi sub alte denumiri, de regulă de origine slavă, fondul lor nu este slav. Ideea aceasta este spijinită și de consecințele determinate de apariția creștinismului. N. Zugravu afirmă că influența slavilor asupra spiritualității populației autohtone “trebuie să fi fost tardivă, respectiv după ce creștinismul cuprinsese masa localnicilor” Prin urmare, adstratul slav al culturii române în sfera obiceiurilor populare nu trebuie înțeles ca o înlocuire a unor elemente autohtone, ci ca un calc pe un fond străvechi care, în anumite condiții sociale (dominații), demografice (conviețuiri, asimilări) și spirituale (moșteniri comune) a îmbrăcat o nuanță externă (denumire, limbaj) de factură slavă.

Vechimea obiceiurilor populare românești pe meleagurile noastre și apartenența lor la spiritualitatea localnicilor este demonstrată și de procedeul de numire a lor prin intermediul unor sintagme în care se întâlnesc termeni de origini diferite. În formulări precum Cârstovul Viilor, Gurbanul Viilor, Mătcuțatul Fetelor, Tărbacul Câinilor, Tontoroiul Femeilor, Târcolitul Viilor, asocierea cuvintelor din maghiară (mătcuțat, tontoroi), slavă (cârstov, târcolit) sau turcă (tărbac, gurban) cu cuvinte de origine latină (vie, fată, femeie) indică faptul că avem de-a face cu formațiuni create pe teren românesc, dintr-o necesitate internă de a da o identitate proprie anumitor fapte de cultură autohtone. Mai mult, terminologia datinilor noastre populare include și sintagme alcătuite exclusiv din termeni de origine latină (Încuratul Cailor, Mițuitul Mieilor), un argument în plus în susținerea ipotezei anterior prezentate.

Am stabilit deja că obiceiurile populare românești reprezintă elemente ale spiritualității românești în veșmânt de influență străină, preponderent slavă. Adoptarea unor denumiri de alte origini se explică prin prisma relațiilor dintre români și popoarele cu care aceștia au venit în contact, relații care au lăsat urme în special în sfera lexicului. Dacă, în cadrul influențelor, ponderea cea mai însemnată o au împrumuturile din slavă, motivația constă în prelungirea bilingvismului slavo-român în nordul Dunării până în secolul al XII-lea, până în acest secol populația slavă însușindu-și limba română și reușind să transmită acesteia un număr mare de cuvinte.

V. BIBLIOGRAFIE:

ADĂSCĂLIȚEI, Vasile – Istoria unui obicei. Plugușorul, Editura

Junimea, Iași, 1987;

2. Arhiva, An XXXVIII, Ianuarie 1931, nr. 2-4;

3. AVRAM, Andrei – Probleme de Etimologie, Editura Univers

Enciclopedică, București, 2000;

AVRAM, Andrei – Contribuții Etimologice, Editura Univers

Enciclopedică, București, 1997;

5. BAUBEC, Agiemin & GRECU, Mitică – Dicționar Turc-Român, Editura

Științifică și Enciclopedică, București, 1996;

6. BOLOCAN, Gh. – Dicționar Rus-Român, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1985;

BOGREA, Vasile – Pagini Istorico – Filologice, Editura Dacia, Cluj,

1978;

8. BRĂTULESCU, Monica – Colinda Românească, Editura Minerva,

București, 1983;

9. BRÂNCUȘ, Grigore – Istoria cuvintelor. Unitate de limbă și cultură

românească, Editura Coresi, București, 1991;

10. CANDREA, Ion Aurel și DENSUSIANU, Ovid – Dicționarul Etimologic

al Limbii Române. Elementele latine, Librăriile SOCEC& Comp.,

București, 1914;

11. CARAMAN, Petru – Colindatul la români, slavi și alte popoare,

Editura Minerva, București, 1983;

12. CIORANESCU, Alejandro – Diccionario Etimológico Rumano,

Biblioteca Filológica, Universidad de La Laguna, 1958;

13. COTEANU, Ion & SALA, Marius – Etimologia și Limba Română,

Editura Academiei, București, 1987;

14. Dacoromania, Buletinul “Muzeului Limbei Române”,

Editura Institutului de Arte Grafice “Ardealul”, Cluj, I/1920-1948;

Dacoromania, Serie Nouă, Editura Academiei, București, 1996, vol. II;

15. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1998;

16. Dicționarul Limbii Române Moderne, Editura Academiei, București,1985;

17. Dicționar Maghiar – Român, Editura Științifică, București, 1961;

18. Dicționar Ucrainian – Român, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1964;

19. FRĂȚILĂ, Vasile – Etimologii: istoria unor cuvinte, Editura

Univers Enciclopedic, București, 2000;

20. GĂMULESCU, Dorin & JIVCOVICI, Mirco – Dicționar Sârbo-croat –

Român, Editura Științifică, București, 1970;

21. GHINOIU, Ion – Obiceiuri populare de peste an. (Dicționar), Editura

Fundației Culturale Române, București, 1997;

22. GRAUR, Alexandru – Etimologii Românești, Editura Academiei,

București, 1963;

23. HASDEU, B. P. – Etymologicum Magnum Romaniae (Dicționarul

Limbei Istorice și Poporane a Românilor), Editura

Minerva, București, 1974;

24. IONESCU, Anca Irina – Lingvistică și Mitologie, Editura Litera,

București,1978;

25. IONESCU, Christian – Mică Enciclopedie Onomastică, Editura

Enciclopedică, București, 1975;

26. IOVAN, Tiberiu – Dicționar Bulgar-Român, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1994;

27. MARIAN, Simion Florea – Sărbătorile la români. Studiu etnografic,

Editura Academiei, București, 1898;

28. MIHAIL, Zamfira – Etimologia în perspectivă etnolingvistică, Editura

Univers Enciclopedic, București, 2000;

29. MIHĂILĂ, Gheorghe – Împrumuturi vechi sud-slave în limba română.

Studiu lexico-semantic, Editura Academiei,

București, 1960;

30. NESTORESCU, Virgil – Cercetări Etimologice, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999;

31. PAPAHAGI, Tache – Mic Dicționar Folcloric (Aprecieri folclorice și

etnografice comparate), Editura Minerva, București, 1973;

32. RESMERIȚA, Alexandru – Dicționarul Etimologico-Semantic al

Limbei Române, Editura Romero, Craiova, 1924;

ROSETTI, Alexandru – Istoria Limbii Române (De la origini până în

sec. al XVII-lea), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

34. ȘEZĂTOAREA, XXX, vol.VIII;

35. ȘĂINEANU, Lazăr – Dicționarul Universal al Limbii Române,

Editura Mydo – Center, București, 1996;

36. Dr. TIKTIN, H. – Rumänisch- Deutsches Wörterbuch, Bukarest, 1895;

37. ZUGRAVU, Nelu – Geneza creștinismului popular al românilor,

Institutul Român de Tracologie, București, 1997;