Obiceiuri Legate de Pomenirea Mortilor

CUPRINS

I. OBICEIURI LEGATE DE POMENIREA MORȚILOR

1. Introducere

Conform credinței creștine, există viață după moarte – o viață spirituală. Deși trupurile umane se sting, sufletele își continuă existența dincolo de limitele pământești. Cei vii nu îi dau uitării pe răposații lor, ci îi amintesc constant prin rugăciuni pentru odihna sufletelor lor și iertarea păcatelor.

Pomenirile sau praznicele morților, numite și parastase, sunt jertfe aduse lui Dumnezeu în numele celor morți, cu scopul de a le fi iertate păcatele din timpul vieții. Etimologic, cuvântul “parastas” provine din limba slavă veche și înseamnă “a mijloci pentru cineva”; cei vii au rolul de intermediari între Dumnezeu și sufletul celui decedat, ajutându-l pe cel din urmă prin rugăciuni, postiri și pomeni.

Când se primește pomană – vase, îmbrăcăminte, mâncare etc. – se rostește formula “Dumnezeu să primească” sau “Bogdaproste” (din limba bulgară – “bog da prosti” = Dumnezeu să-i ierte pe morții tăi), iar la masa de după înmormântare se spune “Dumnezeu să-l/s-o ierte.”

Pomenirile se fac în Biserică, la mormântul răposatului și acasă, locuri cu însemnătate pentru om. Biserica este lăcașul de cult, locul în care au loc ritualurile religioase și slujirea lui Dumnezeu, iar casa este spațiul cel mai important pentru om, conferindu-i protecție.

2. Istoric

Obiceiul de a pomeni morții există încă de la începuturile creștinității, primele mărturii despre parastase și rugăciuni pentru sufletele răposaților fiind găsite în Vechiul Testament. Alte surse de mărturii sunt: Sfânta Tradiție, Sfintele Liturghii, Mărturisirile de credință și viețile sfinților.

În Vechiul Testament, Cartea lui Nemia, capitolul 9, israelienii mărturisesc păcatele lor și ale părinților decedați, rugându-L pe Dumnezeu să le ierte, iar în Cartea a doua a Macabeilor (12; 34-36) se vorbește despre lupta dintre Iuda cu Gorgias, la sfârșitul căreia Iuda aduce jertfă de curățire pentru cei căzuți în luptă.

Sfânta Tradiție este mai bogată în referințe, o contribuție importantă având-o Părinții Bisericii:

– în “Ȋnvățătura celor doisprezece Apostoli” este precizat că trebuie neapărat făcute parastase pentru cei morți la trei, nouă, patruzeci de zile și la un an;

– Tertulian, scriitor creștin timpuriu, menționează în cartea sa, “Despre coroană”, Liturghiile săvârșite pentru cei morți;

– Sfântul Mucenic Ciprian spune într-una din epistolele sale că datoria principală a vechilor creștini era să aducă jertfe și rugăciuni pentru cei morți;

– Fericitul Augustin săvârșește jertfe pentru mântuirea sufletului mamei sale, aceasta considerând de o importanță primordială să îi fie pomenit numele la Sfânta Liturghie;

– Sfântul Chiril al Ierusalimului spune în catehezele sale: “pomenim și pe cei morți, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile și mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”;

– Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieștii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoșătoarelor Taine de cei care au plecat din această viață, căci aceia au cunoscut că mult câștig și mare folos sufletesc se dobândește din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).

3. Dipticile

Dipticile – primele forme materiale de pomenire a morților – sunt două scânduri unite între ele, pe care sunt scrise numele ortodocșilor: ale sfinților, ale viilor și ale morților. Acestea sunt păstrate în Altar și citite la Liturghii, îndeplinind astfel un ritual de pomenire a morților. Noțiunea de diptice datează din zilele precreștine; în spațiul greco-roman din acea vreme, acestea erau cataloage alcătuite din două foi, folosite pentru diferite notări sau oferite ca daruri. Odată cu decretarea creștinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, dipticele au fost dăruite Bisericilor și au început să fie folosite ca și coperți ale cărților de cult. La început se pomeneau doar împărații și ctitorii bisericii. Ȋn timp, foile sunt înlocuite cu tăblii pe care se scriu numele clericilor superiori, ale martirilor și ale creștinilor adormiți. Aceste nume sunt citite în timpul Liturghiilor ca simbol al comuniunii dintre membrii Bisericii vii și cei morți.

4. Instrumentele necesare ritualului de pomenire a morților

• COLIVA: aliment absolut necesar pentru pomenirea morților, făcută din grâu fiert îndulcit cu miere sau zahăr. Coliva a fost introdusă în practicile Bisericii în secolul al IV-lea d. Chr. ca urmare a minunii săvârșite de Sfântul Teodor Tiron. Legenda spune că, dorind să-i umilească pe creștini, Ȋmpăratul Iulian Apostatul ordonă ca toate alimentele din piețe să fie stropite cu sângele jertfit idolilor. Sfântul Teodor i se arată în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului și îi poruncește să-i sfătuiască pe creștini să mănânce grâu fiert cu miere în loc de mâncare cumpărată. Utilizată mai întâi ca hrană de zi cu zi, coliva a ajuns în timp să fie aliment consumat exclusiv la pomenirea morților. Din punct de vedere simbolistic, coliva are dublă conotație: reprezintă trupul celui decedat, îngropat în pământ și urmând să fie descompus în timp, dar care va învia la Judecata de Apoi, așa cum bobul de grâu, după ce este sădit, putrezește înainte să dea roade; simbolizează, de asemenea, însăși credința în Ȋnviere, Iisus Christos folosind bobul de grâu pentru a-și prevesti Ȋnvierea din morți – “Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 23-25). La slujba de pomenire a morților, coliva este decorată cu Sfânta Cruce.

• COLACI: frumos împletiți din cocă și purtând semnul crucii, simbolizează prin forma rotundă viața veșnică; cercul este infinit, nu are început și nici sfârșit – “Tot ce este circular sugerează viața veșnică, neștiută când a început și când se va sfârși.” (Ștefan-Lucian Mureșanu, Etnologie și folclor, Editura Victor). Cuvântul “colac” provine din limba slavă – “kolačĭ” – și înseamnă “roată”.

• LUMÂNĂRI: lumânarea este simbolul trecerii omului prin viață; așa cum arde și ușor, dar sigur se consumă, eventual stingându-se, așa și viața oamenilor ajunge inevitabil la un sfârșit. Este, de asemenea, lumina ce călăuzește sufletul după ce părăsește trupul. Lumina a fost din totdeauna considerată sacră, sfântă. Ea simbolizează adevăr, sfințenie, credință și căldură – elemente primordiale în viața creștinilor. De asemenea, lumina este foarte des întâlnită în scrierile biblice. Ȋn Evanghelia după Matei, Iisus le spune oamenilor “Voi sunteți lumina lumii.” (Matei 5, 14).

• VIN: în credința creștină, vinul reprezintă sângele Domnului Iisus Christos. Ȋncă din timpul Vechiului Testament, vinul este nelipsit în viața omului, fiind considerat dar de la Dumnezeu și aliment de bază.

5. Pomenirea de după înmormântare

Prima pomenire a morților se face imediat după înmormântare. Familia răposatului îi invită la masă, de obicei acasă la cel decedat, pe cei care au fost prezenți la ritual și, cel mai important, pe preotul care a oficiat slujba. Acesta spune o rugăciune pentru sufletul mortului și face cruce către pereții casei, rostind formula “Dumnezeu să-l/s-o odihnească”, repetată de toți cei prezenți. Ȋntorși de la înmormântare, invitații sunt așteptați de gazdă cu apă de spălat pe mâini. Ofrandele de mâncare și băutură sunt binecuvântate cu tămâie, iar apoi lumea se așează la masă. Sunt servite diferite mâncăruri, nelipsite fiind sarmalele, vinul și coliva. La fiecare pahar de vin turnat i se dorește mortului “să-i fie țărâna ușoară”, iertare și odihnă veșnică. Ȋn timpul mesei nu se vorbește fără rost, nu se fac glume și nu se râde ; ci se mănâncă cu rugăciune în gând și cuviință.

Ȋn trecut exista tradiția de a se sacrifica berbeci cu o seară înainte de înmormântare, din ai căror carne se preparau felurile de mâncare pentru parastas: “Ȋn vechime, în preseara înmormântării, se aduceau câțiva berbeci negri și după ce răsăreau stelele, venea preotul și făcea o scurtă rugăciune. Apoi li se lipeau câte o lumânare între coarne și erau întorși cu fața spre apus. Un om îi înjunghea, lăsând ca sângele lor să curgă într-o groapă săpată în grădină, anumit pentru acest prilej, și care era numită “ara”. Pielea era dată popii și de atunci a rămas zicala: “a dat pielea popii”, pentru cel care a murit. Din carnea berbecilor se făcea apoi mâncare pentru comând. Acum nu se mai junghie berbeci, ci imediat ce mortul a fost scos din ogradă, femeile care au rămas să curețe casa, așează mesele și pregătesc bucatele pentru praznic” (Marcel Olinescu, “Mitologie românească”, Editura SAECULUM VIZUAL, București, 2008, pagina 239).

6. Zile de pomenire și zile în care nu se fac parastase

• la trei zile (de regulă coincide cu ziua înmormântării): în cinstea Sfintei Treimi și a Ȋnvierii din morți a Mântuitorului a treia zi;

• la nouă zile, “ca răposatul să se vrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”;

• la patruzeci de zile, pentru că așa cum Iisus s-a Ȋnălțat la cer la 40 de zile după Ȋnviere, “tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer”. De asemenea, parastasul de patruzeci de zile este considerat ziua în care sufletul decedatului se prezintă la judecata particulară. Se obișnuiește ca de această ocazie să se dea de pomană îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte de uz casnic etc. Aceste daruri sunt binecuvântate de preot printr-o rugăciune specială din Molitfelnic;

• la trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;

• în fiecare an până se împlinesc șapte ani de la moarte, ultima pomenire semnificând cele șapte zile ale creației lumii.

Excepții sunt în cazul persoanelor care și-au luat singuri viața, al copiiilor nebotezați și al persoanelor care nu au pe nimeni care să le facă parastasele și pomenile. Pentru aceștia se fac rugăciuni în ziua morților, la 40 de Mucenici și în zilele Moșilor, când se fac rugăciuni pentru toți morții.

Zile în care nu se fac parastase:

• Duminica, deoarece este ziua Ȋnvierii Domnului – zi de bucurie, nu de întristare ;

• în cele doisprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului ;

• perioada de timp între lăsatul secului de carne și prima sâmbătă din Postul Mare ;

• începând cu sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii;

• la praznicile împărătești sau sărbători mari.

7. Tradiții, obiceiuri și superstiții

“Când stăpânul unei case noi vrea să facă pomană, n-o face în casa lui ci în altă casă, fiind rău de moarte.”

“Cui i-a murit cineva, acela cară nouă săptămâni apă câte o cobiliță unei rude, în fiecare zi, de la Joia Mare și până la Joia Moșilor, de sufletul aceluia.”

“Femeia care moare însărcinată, să i se dea de pomană un scăunel și un baston, ca să aibă pe lumea cealaltă pe ce ședea și în ce se sprijini.”

“Când se dă de pomană vin și pâine și cel care le primește vrând să bea, greșeste și varsă pe jos, acesta e semn că mortului i-a fost foame și sete.”

Aceste datini și superstiții sunt menționate de Marcel Olinescu în cartea “Mitologie românească”, Editura SAECULUM VIZUAL, București, 2008.

Este considerat păcat ca cineva să plece beat de la o pomană, de vină fiind atât respectivul, cât și cel care i-a dat să bea peste măsură.

8. Sărbătorile funerare în relație cu cele agrare

Ȋn numeroase culturi din jurul lumii, divinitățile funerare se identifică cu cele ale fertilității, sărbătorile funerare ajungând astfel să coincidă cu cele agrare. Acest fenomen este studiat de Mircea Eliade în “Tratat de istorie al religiilor” (Editura Humanitas, București, 1992 paginile 324 – 325). Filozoful român este de părere că acesta este rezultatul întrepătrunderii dintre moarte și renaștere, fertilitatea fiind strâns legată de cultura agrară. De exemplu, “vechea comemorare indiană a morților cădea în toiul secerișului și era totodată serbarea principală a recoltei”. De asemenea, în trecut, în nordul și centrul Europei, Sfântul Mihail (29 septembrie) era sărbătoare a morților și a recoltei în același timp. Ȋn ceea ce privește popoarele germanice, divinitatea funerară Odhin adoptă o serie de ritualuri din ansamblul culturii agrare: “La sărbătoarea pur agrară a germanilor, Jul, care cade la solstițiul de iarnă, se aduce ultimul snop al recoltei acelui an și din el se face efigia unui bărbat sau a unei femei, a unui cocoș sau a unui țap, sau a altui animal. Este semnificativ faptul că aceleași forme animale care reprezintă puterea vegetației, reprezintă și sufletele morților.”

II. POMUL MORTULUI

Pe parcursul existenței sale, societatea umană a considerat moartea un mister, iar teama de necunoscut a dat naștere acelor rituri de trecere mortuară cu mai multe etape ce înlesnesc protejarea celor vii și integrarea cît mai rapidă și benefică a celui decedat. Moartea, fiind un fapt social prin excelență, e considerată ca o călătorie pe care actanții acestui scenariu trebuie să-l pregătească cu grijă, pentru ca defunctul să poată părăsi, singur și mulțumit, lumea celor vii. Astfel defunctul devine călătorul care părăsește lumea de aici, fără a mai reveni, întîlnirea cu dînsul fiind posibilă doar acolo unde s-a dus.

Un rol important în restabilirea echilibrului social, afectat de moarte, și integrării răposatului, îi revine complexului ceremonial funerar, care în virtutea conservatismului a păstrat pînă în prezent rituri, practici magice și simboluri obiectivate, de mare importanță pentru a cunoaște mitologia morții. Luînd ca suport clasificarea practicilor funerare conform lui Arnold Van Gennep, ne vom referi în prezentul studiu la un atribut principal al riturilor funerare – pomul mortului. Pomul mortului vine în cadru ceremonialului funerar cu o încarcătură simbolică deosebită, ce decurge din capacitatea sa regenerativă, sau ca un substitut al mortului, sugerîndu-i astfel „o posibilă reînviere a celui dispărut, prin identificarea destinului omului cu cel al arborelui”.

O abordare monografică cu incursiuni asupra pomului o întîlnim la Simion Fl.Marian. Autorul face o analiză discriptivă a sesizării pomului cu variantele locale ale utilizării. El analizează cadrul în care se împodobea creanga pomului, momentele cînd era dat de pomană, cu menționarea cui anume se dădea, și semnificațiile în plan spiritual. Etnograful S.Fl.Marian a îmbinat în interpretarea simbolistică a pomului atît aspectul credințelor polulare, cel istoric, cît și aspectul religios, el semnificînd: pomul vieții; trecătoarea din lumea aceasta în cealaltă; umbrirea și recrearea sufletului după ce a trecut prin toate vămile; pomii raiului sau chiar raiul.

Ulterior prezența pomului a fost cercetată în lucrările sale de Ion H.Ciubotaru. Autorul permite formarea unui concept asupra pomului pomenelor, în special, folosirea lui constituind, pentru mentalitatea arhaică, o garanție a prelungirii vieții omenești pe plan mitic, a transsubstanțializării energiei prin intermediul dublului vegetal. Cercetătorul susține că acest pom al pomenelor trebuie privit ca o ipostază a pomului vieții.

Analiza prezenței pomului pomenelor pe teritoriul Moldovei este facută de Ion H.Ciubotaru, distingînd patru variante: prima e atestată sporadic (Mănăstirea Cașin – Bacău, Costache Negri – Galați, Crințies – Neamț, Lămășeni – Suceava, Ivești – Vaslui) și constă în scoaterea unui pom din pămînt cu tot cu rădăcină care după ce a fost folosit ca suport al pomenelor, se replantează pe mormînt, la capul defunctului; a doua variantă – pomul dislocat din livadă nu este plantat pe mormînt, ci acasă la cel căruia i-a fost dăruit (Călugăreni – Neamț, Fundătura – Bacău, Movileni – Galați, Crețeștii de Sus – Vaslui); a treia variantă a pomului de pomană se întîlnește în satele de pe Valea Bistriței – Neamț – într-un pom din livadă se pun colaci, fructe, dulciuri, păsări și o scară făcută din aluat. La tulpina pomului se așează o masă și un pat. Masa trebuie să aibă pe ea o farfurie cu borș, una cu sarmale și o cănuță cu vin. În satul Ceahlău – Neamț se mai atârnă în pom un prosop, o candelă, hainele defunctului, o traistă, cuverturi și chiar covoare. Pomul dăruit rămâne în custodia stăpânului care trebuie să-l îngrijească în continuare, adesea chiar cu un interes aparte, dar roadele lui aparțin celui care l-a primit de pomană; a patra variantă – răspîndită în întreaga Moldovă, este reprezentată printr-o creangă de prun, mai rar măr sau vișin, împodobită cu fructe, porumbei și scărițe din aluat, prosop, o cană mică și alta mai mare, lumînări, hîrtie colorată etc. De multe ori, acest tip de pom este așezat pe masa pomenelor sau se duce într-un coș de nuiele (ciurul). În unele sate acestă variantă de pom al pomenelor se face dintr-un vîrf de brad sau din săgeți de șindrilă înfipte în colaci și împodobiți cu fructe și dulciuri.

Ion H.Ciubotaru afirmă că obiceiul de a se planta la capul mortului, lîngă cruce „o ultuoană” este un transsimbol al arborelui de pomană care apare în zona Neamț. Însă acest pom din cimitir, spre deosebire de Valea Bistriței moldovenești, rămîne în custodia mortului și nu se dă cu jurămînt de pomană în ziua înmormîntării unui om din sat. În județul Bistrița-Năsăud, pomul pomenelor (făcut pentru „hrana sufletului”) este asemănat frecvent cu pomul de nuntă.

Ion Ghinoiu oferă ideea unei similitudini între bradul tăiat la moartea omului și pomul fructifer. Acest substituit al celui decedat, mai reprezintă și roadele pămîntului (hrană, apă, umbră, adăpost etc.), care-i revine sufletului mortului, expediată prin intermediul pomenei. Autorul menționează pregătirile pomului ca unul dintre cele mai interesante momente ale ceremonialului funerar.

Pentru Basarabia putem constata că predomină ultima variantă a pomilor consemnați de Ion H.Ciubotaru. Ca atribut al riturilor de integrare din cadrul ceremonialului funerar, pomul vieții, cel mai important din numărul de pomi uzitat, este în prezent în majoritatea localităților basarabene. În perioada anilor 60-90 pomul vieții a dispărut ca obiect din recuzita ceremonială, fiind substituită doar de hainele și dulciurile care-l împodobeau anterior.

Pe teritoriul Basarabiei denumirea generală cu care este numit acest pom este pomul vieții. Întîlnim însă și variații ca pomul cel mare (Cigîrleni – Ialoveni), pomul cel mare de peste groapă (Nimoreni – Ialoveni), pomul raiului, pomul mortului(Lăpușna – Hîncești, Drojdieni – Nisporeni), pomul de la cap sau bradul (Baraboi – Dondușeni).

Pomii se făceau dintr-o creangă sau din puieți (Costești – Rîșcani) de copaci „roditori” – măr, prun (perj), vișin, cireș, zarzăr sau prăsad, cu excepția nucului.

La Trebujeni – Orhei era lăsat cu tot cu frunze verzi, dacă le avea sau se lăsau chiar și fructele care erau pe creangă (Roșieticii Vechi – Florești). E.Niculiță-Voronca menționează creanga curățită alb, cu doar cîteva frunze. Acest aspect îl întîlnim și la S.Fl.Marian. Creanga pomului vieții era de dimensiuni impunătoare, avînd, de obicei, aproximativ 0,8-1 m înălțime. La Căinari – Căușeni pomul avea pînă la 1,5 m. Crengile pomilor erau tăiate și pregătite de către o rudă sau de un vecin mai în vîrstă.

Pomul vieții era făcut împreună cu ceilalți pomi, dîndu-i-se însă o semnificație mai deosebită și fiind primul care era împodobit. El avea 3 sau 4 ramuri. V.Buzilă susținea ideea cadrului spațial și cel al cifrelor în riturile funerare, ambele fiind foarte importante în restabilirea echilibrului social și cosmic afectat de moarte. Astfel, existența pomului cu 3 ramuri, mai frecventă, și a celui cu 4, este corelată în primul caz cu împărțirea lumii pe verticală, și respectiv, cu împărțirea pe orizontală.

În una din ramuri se punea un colac frumos împletit sau cîte un colac în fiecare ram al pomului (raioanele Nisporeni și Ungheni). Apoi în jurul celor 3 ramuri se lega o ață neagră sau roșie pe care erau puse „băcălii” (Roșieticii Vechi – Floresti), „cofeturi” (Țîpala – Ialoveni), „zacuște” (Rogojeni – Florești), covrigi, biscuiți, miez de nucă (Trebujeni – Orhei). În vîrful crengilor era înfipt cîte un măr sau felii de măr, în care se înfigea cîte o lumînare. În pomul vieții se mai punea și o scară din pîine (să se poată urca sufeltul mortului să ia darurile). În perioada sărbătorilor pascale, în vîrful pomului se înfigeau și ouă roșii. În unele localități din centrul Basarabiei se legau cordele colorate. La pomul cel mare de peste groapă se făceau punți de ceară lipite una de alta „ca să treacă sufletul mai ușor pe unde n-o putea trece” (Nimoreni – Ialoveni).

Acest pom era împodobit cu haine bărbătești, dacă decedatul era bărbat, sau femeiești în cazul cînd răposata era femeie. Astfel se puneau o rochie , o „coftiță”, o „șalincă” sau o basma, o cămașă, pantofi sau „tapci”; la bărbați – un costum bărbătesc, o cămașă, ciorapi, pălărie sau „chepcă”, pantofi sau papuci.

În dependență de localitate, pomul vieții se dă de pomană acasă, la cimitir peste groapă sau la praznicul de:

a) după înmormîntare,

b) de 40 zile,

c) de un an.

Ion Ghinoiu mai menționează datul de pomană al pomului la Slobozitul apei sau Izvorului.

În momentul cînd se scotea mortul din casă, pomul vieții era dat de pomană peste sicriu. El era pus într-un lighean, înfipt într-un colac mare și frumos împletit. Apoi era dus înaintea cortegiului funerar de cel care-l primea de sufletul răposatului (Vărăncău – Soroca). În timpul slujbei religioase pomul era pus la capul răposatului într-o căldare cu apă.Pomul era dus pînă la biserica unde erau culese dulciurile de pe el și luate hainele, iar creanga era lăsată într-un colț al curții bisericii (Țîpala – Ialoveni). Sau era dus pînă la cimitir unde erau culese „poamele” și se anina în gardul cimitirului (Roșieticii Vechi – Florești, Codreanca – Strășeni), sau se lăsa pe mormînt lîngă cruce (Sudarca – Dondușeni), uneori înfigîndu-se acolo. În alte localități, pomul vieții era „despodobit” tocmai acasă la cel care îl primea de pomană. Creanga pomului era pusă ulterior pe foc. La S.Fl.Marian găsim mențiunea că după ce scuturau „poamele”, era aruncat într-un rîu, vale sau în fîntînă.

Pomul vieții se mai dădea de pomană la praznicul de 40 de zile sau la un an. La praznicul cu vase de la 40 zile se făcea un colac mare rotund, pe lîngă alți încă 4 colaci în formă de cruce, numiți „cristeți” („crestăți”) care se puneau în ciur (sită). În acest colac mare se împlînta pomul împodobit cu fructe, „lucuni” (pătrățele din aluat cu zahăr), mere, nuci și bomboane. Pomul care se dădea de pomană la panihida de un an era așezat pe o masă cumpărata cu această ocazie și menită de sufletul răposatului. La Giurgiulești cînd se dădea de pomană pomul se zicea: „Mai întîi găsește omu și pe urmă dă-ți pomu”. O altă expresie legată de acest obicei o semnalăm la Drojdieni – Ungheni „Pe lumea asta a ta, pe cealaltă a lui”.

Pomul vieții se dădea de pomană unei persoane de același sex și de aceeași vârstă cu răposatul. În unele localități, persoana căreia i se dădea pomul viețiii trebuia să fie rudă cu decedatul – naș, fin etc., sau putea să fie un străin. În satul Sudarca – Donsușeni pomul vieții era dat de pomană unui vecin. Această specificare o găsim și la L.S.Berg. În satul Nemirovca – Florești pomul vieții era dus la cimitir în ciur, acolo fiind dat de pomană preotului împreuna cu un colac. În satul Brînza – Vulcănești pomul, împodobit cu hainele mortului, era pus la poartă însemnînd că în casă era mort.

La Rogojeni – Florești pomul vieții era dat de pomană și la înmormântarea sinucigașilor.

Dacă în unele localități s-a păstrat numai pomul vieții în unele zone ale Basarabiei (județul Chișinău) întîlnim mai multe “pomuri” (pomi) uzitați la înmormîntare. De obicei, se făceau numai 16 pomuri mari (Horăști, Zîmbreni, Țîpala, Puhoi, Cigîrleni – Ialoveni), sau se faceau atîtea cîți morți erau în familia decedatului (Lapușna – Hîncești, Crihana Veche – Cantemir), „pentru neamuri, pentru părinți” (Codreanca – Strășeni).

Șase (Cigîrleni – Ialoveni, Țîpala – Ialoveni, Rogojeni – Florești, Roșieticii Vechi – Florești), patru (Trebujeni – Orhei, Malovata – Dubăsari) sau opt (Hîrtop – Soroca) pomuri erau făcuți pentru gropari (gropniceri). Ei erau puțin mai mici ca dimensiune decît pomul vieții, dar fiind la fel de bogat împodobiți cu fructe (proaspete sau uscate) și „băcălii”. În cele 3 ramuri se punea un colac, o cănuță și se lega o lumînare. Dulciurile erau înșirate pe o ață neagră, la persoanele avute aceste „gujulii” poleindu-le. Pomurile groparilor erau puse la năsălii și luate de acolo abia după ce se îngropa mortul. Sau se luau de pe năsălii cînd porneau spre cimitir „ca să nu fie greu de dus”. Pe pomuri se mai puneau o cuvertură, o basma (tulpan) sau o bucată de pînză.

Restul pomurilor erau dați de „sufletul răposatului” la pomana de la poartă – la covor (țol, lăicer); la căldare (cu apă sau vin); la „așternut”; la pernă (căpătîi) cu o farfurie cu aburi; la iconiță „că-i creștin”. Etnograful Petru V. Ștefănucă menționează despre pomul din ușă, ca fiind dat de pomană împreună cu pomana de la poartă. Un pom în care era pusă și o cană se dădea de pomană preotului. Se mai punea un pom în ciur împreună cu 3 colaci, care ulterior era dat preotului sau celui ce ducea ciurul. Patru pomuri erau puși în patru colțuri ale mesei care se dădea de pomană, fiind fixați în colaci.

Numărul pomușorilor/pomnișorilor varia în dependență de localitate. În unele sate ele se făceau într-un număr foarte mare, dîndu-se de pomană tuturor celor prezenți la ceremonialul funerar. Numărul atît de mare se explica prin ușurarea ridicării sufletului la cer sau pentru sufletele morților din familia respectivă. În alte localități, însă, se făceau pomușori numai pentru copiii prezenți la înmormântare.

Pomușorii erau făcuți dintr-o creangă cu 2 ramuri. Într-un ram se punea o cănuță și un covrig sau un colăcel. În vîrf se înfigeau mere și o lumânare și, neapărat, o cutie de chibrituri. După ce erau împodobiți se punea în ulciorașe care urmau să fie date de pomană (Cigîrleni – Ialoveni).

La împodobirea lor, ca, de altfel, și la împodobirea celorlalți pomi uzitați la ceremonialul funerar, participau femeile mai tinere, rude cu răposatul sau din vecine. Mai erau prezenți de multe ori și copii mai „măricei”. Se credea că cei ce participau la împodobirea pomurilor „ se vor întîlni pe lumea cealaltă”, cît și cei care au mîncat din ei.

Împodobirea se făcea pe cuptor, mai ales iarna, sau jos pe o cuvertură în mijlocul cămării. În unele localități împodobirea pomilor se făcea la vecini, motivîndi-se spațiul impur, dar și lipsa spațiului în casa decedatului. Acești pomi erau facuți și la priveghi (Cigîrleni – Ialoveni).

Pomușorii, la fel ca și celelalte obiecte-accesorii date de pomană la înmormîntare, erau împărțite după ce se scotea mortul din casă (Tochile-Răducani – Leova). Acasă sau la cimitir, pomușorul era despodobit de dulciuri și se dădea pe foc sau se lăsa, ca și în cazul pomului vieții, în cimitir sau la biserică.

Ca act de comunicare simbolică, atît pomul, în particular, cît și pomenele, în general, implică prin sine ușurarea trecerii și integrării benefice a celui repauzat în lumea de dincolo. Analizînd prezența pomului ca atribut al recuzitei ceremonialului funerar, îl putem încadra, în baza parametrilor structurali, în recuzita de existență postumă. Iar după conținutul cu valoare magico-spiritală (stabilite de Van Gennep), situăm pomul în riturile de integrare. Prin darea de pomană a pomului la toate praznicele de pomenire, pomul contribuie în mod ritual la integrarea treptată a defunctului în lumea celor morți, pînă la cosmogonizarea lui totală și devenirea lui moș.

Printr-un transfer simbolic în cealaltă lume, pomul vieții/pomurile era menit mortului drept hrană, lăcaș al sufletului, adăpost. Rolul poamelor și al colacilor din pom se rezuma la funcția de alimente pentru sufletul dalbului călător prin vămile văzduhului. Din acest pom urma să-și ia zborul sufletul defunctului. Astfel, pomul capătă propietăți regenerative, devenind un simbol al renașterii și reînvierii.

Pe măsura înaintării în timp, pomul, obiect important din recuzita funerară, treptat pierde atît din spațiu, cît și din valoarea sa simbolică.Principala valoare simbolică care-i mai rămîne azi pomului este că „poamele”, inclusiv hainele puse în pom sau vasele aninate în crengi, vor reveni defunctului pe lumea cealaltă.

III. ȊNĂLȚAREA DOMNULUI

1. Prezentarea sărbătorii

Ȋnălțarea Domnului este praznuită (praznui = a sărbători, a aduce laudă), la patruzeci de zile după înviere, în joia din săptămâna a IV-a după Paști. Este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. Creștinii se salută cu “Hristos s-a Ȋnalțat” și “Adevărat s-a Ȋnalțat”. Ȋnalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania afirma că noi folosim acest salut fie din neștiință, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserică. El spune că noi sărbătorim Paștile cu aserțiunea “Hristos a Ȋnviat” la care ni se răspunde cu “Adevarat a Ȋnviat”. Ȋnvierea nu a avut martori și a fost primită cu îndoieli și necredință, pe când Ȋnalțarea a avut martori; aceasta a fost o despărțire Izbăvitoare de lumină, deoarece Ucenicii s-au întors la Ierusalim cu fericire și bucurie.

Din acest motiv în cărțile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Sfintele Paști.

Hristos s-a Ȋnalțat la cer, în văzul Apostolilor și a doi Ȋngeri. Ȋngerii au vorbit Apostolilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceștia să nu se lase copleșiți de durerea despărțirii.

Din Sfânta Scriptură, aflăm că Mântuitorul “și-a ridicat mâinile”, binecuvântându-I pe Ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a ridicat la cer (Luca cap 24,ver 51), în timp ce un nor L-a facut nevăzut pentru ochii lor (Faptele Apostolilor cap 1,ver 9). Adeseori Dumnezeu Le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se maifestă energiile Divine, menite să descopere prezența Divinității dar să o și ascundă.

Aducerea aminte de Ȋnviere arată oamenilor semnul de biruință împotiva morții, iar praznicul Ȋnălțării, îl duce pe om spre cer și, schimbând răgazul de aici de pe pământ, deschide oamenilor porțile cele de sus.

Prin Ȋnalțare, Mântuitorul întărește dovada puterii sale arătând martorilor puterea biruitoare împotriva morții. Și totodată, Bunătatea și Iubirea pe care o are pentru noi, oamenii.

Darul lui Dumnezeu este izbăvirea oamenilor și siguranța mântuirii prin Moartea, Ȋnvierea și Ȋnălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Urmărindu-ne pas cu pas, știindu-ne pe fiecare pe nume, El a biruit moartea , prin Trupul Său zdrobit pe Golgota sau Dealul Căpățânii cum este descris în Sfânta Scriptură. A înviat și S-a Ȋnălțat, lăsând mărturie imensa iubire pentru oameni și anume a doua șansă pentru iertarea păcatelor.

2. Taina Ȋnălțării, după Părintele Teofil Prarain

“Preacuvioși părinți, stimați studenți, ne-a rămas să ne întreținem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ține de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și de mântuirea noastră, să vorbim despre taina Înălțării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre taina Jertfei, despre taina Învierii și acum despre taina Înălțării, despre evenimentul cel din urmă din viața pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și acest eveniment este și cunoscut și necunoscut, și știut și neștiut, și descoperit și nedescoperit și mai presus de toate este o taină. Așa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, așa cum taină este Pătimirea Lui, așa cum taină este Învierea Lui, tot așa și Înălțarea este o taină. Pentru că ceea ce știm despre Înălțarea Mântuitorului este mai puțin decât ceea ce nu știm. Ceea ce știm, ca și despre celelalte taine, știm din învățătura Bisericii și din practica Bisericii. Așa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, și anume Buna Vestire și Nașterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie și sărbătoarea Nașterii Mântuitorului din 25 decembrie, așa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, așa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paști și toate duminicile de peste an, așa este și o sărbătoare a Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este și cu sărbătorire de nelucrare, și urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălțării, care totdeauna cade joia. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumați la gânduri în legătură cu Înălțarea Domnului Iisus Hristos și vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În așa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră și ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ține atenți în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înșine, să ne cunoaștem credința pe care o avem în evenimentele respective și să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Așa se face că devenim și martori ai Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos așa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Și aceasta se potrivește mai ales la Înălțarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viața de pe pământ a Mântuitorului și fiind ultimul eveniment este, am putea zice, și evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viața pământească a Domnului Hristos. Așa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune și problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toți credincioșii, așa cum și mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toți cei care credem în Înviere, tot așa și mărturie despre Înălțarea Domnului Hristos dăm toți cei care credem în Înălțare.

Dar de altfel nu numai despre Înălțare. Când zice Domnul Hristos "Îmi veți fi Mie martori" înseamnă: veți mărturisi credința în Mine, în tot ceea ce ține de Mine și în tot ce ține în același timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez și spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi și fără îndoială că și celelalte evenimente și pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuși.(…)

Faptul încredințării despre Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos se datorește propovăduirii creștine din conștiința Bisericii, din propovăduirea însăși, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem și niște documente scrise și e bine și ne bucurăm de ele, dar, cum am spus și altă dată, Biserica ar fi existat și fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălțarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos “i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania și acolo Și-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat și pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer” (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălțarea propriu-zisă. În legătură cu Înălțarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca și că ucenicii s-au închinat Mântuitorului și apoi “s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare și erau totdeauna în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca.

Domnul Hristos S-a înălțat la cer – e foarte important să reținem lucrul acesta – binecuvântând. Și e important să știm și să reținem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulțumește doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălțat binecuvântând, ci adaugă îndată: "Și pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer". Am putea zice că e un fel de atenționare. Ar fi o informare și o atenționare. Informarea că Domnul Hristos Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat pe cei care erau de față. Nu au fost mulți de față, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și poate au mai fost și alții, nu ni se spune, în orice caz Biserica învață că a fost de față și Maica Domnului. Și după ce informează că Și-a ridicat Domnul Hristos mâinile și a binecuvântat pe cei care erau de față, mai zice o dată: "Și pe când îi binecuvânta, – atenționând, fiți atenți, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni – S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer".

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepția de atunci despre lume, despre univers. Și privește universul ca o existență în trei etaje: pământul la mijloc, pe care trăiesc oamenii, sus cerul și sub pământ, iadul. "L-a înălțat pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece", adică orice om să recunoască Înălțarea și să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălțat. Și aceasta să o facă – genunchii să și-i plece – "și cele cerești, și cele pământești, și cele de dedesubt". Toate categoriile de oameni care există.”

3. Ȋnălțarea sărbătorită în vechime

Cea mai veche mentiune despre sarbatoarea Inaltarii Domnului o gasim la Eusebiu din Cezareea in lucrearea “Despre sarbatoarea Pastilor”, compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reise ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme in aceeiasi zi cu Rusaliile, la cinci zeci de zile de la Inaltarea Domnului.

Spre sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind preznuita in cea de a patruzecea zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.

4. Deplina îndumnezeire asumată

Ȋnălțarea lui Iisus Hristos întru slava și șederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei Ȋndumenzeiri a umanității Lui. Prin toate actele Sale – întrupare, moarte, înviere – El a îndumenzeit treptat firea umană pe care a asumat-o, dar prin Ȋnălțare a transformat-o pe deplin. Datorită transfigurării supreme a trupului Său, Hristos poate deveni interior celor care cred în El. Ȋnălțarea Domnului nu înseamnă întoarcerea Sa în creație, pentru că El contiună să fie prezent și să lucreze prin Duhul Sfânt.

Ȋnălțarea cu trupul la cer este o mărturie că omul a fost creat pentru veșnicie, căci fiul nu se înfățișează înaintea Tatălui Său numai ca Dumnezeu, ci și ca om.

Mântuitorul prin Ȋnălțarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale și putere, ca omul să ajungă la aceasta stare. El șade pe tronul Dumnezeiesc al Slavei, dar și locuiește în inima celor ce-L iubesc.

5. Ȋnălțarea Domnului în iconografie

Ȋn primul registru, în icoana Ȋnălțării Domnului este reprezentat Mântuitorul mandorla, simbol al slavei Dumnezeiești.

Stă așezat pe un curcubeu și binecuvântează cu mâna dreaptă, iar în stânga ține Sfânta Evanghelie.

Ȋn afara mandorlei sunt doi îngeri, care zboară cu brațele întinse atingând cu mâinile lor marginea exterioară a mandorlei. Ȋngerii sunt prezenți nu pentru a susține mandorla, căci Hristos se Ȋnalță prin propria putere Dumnezeiască, ci ca semn de cinstire. Reprezentarea Domnului purtat de îngeri este și o icoană profetică despre a doua venire a Domnului, când va avea loc sfârșitul acestei lumi și judecata tutror. “Bărbați galileeni, de stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înalțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Faptele Apostolior cap. 1, vr. 11)

Ȋn cel de-al doilea registru se află Maica Domnului, care privește în față și are mâinile îndreptate spre rugăciune.

Pe de-o parte și de alta se află Apostolii, iar lângă Fecioara Maria stau Pavel în dreapta și Petru în stânga. Ȋn spatele Maicii Domnului stau doi îngeri în veșminte albe, care țin în mâna dreaptă un toiag, iar cu stânga Ȋl arată pe Hristos înălțându-Se.

Chiar dacă Sfânta Scriptură nu amintește de prezența Fecioarei Maria la Ȋnălțarea Domnului, ea este afirmată în cântările Bisericii:

“Bucură-Te, Născătoare de Dumnezeu, Mama Lui Hristos Dumnezeu, că văzând astăzi pe Cel L-ai născut înălțându-se de pe pământ, împreună cu îngerii L-ai mărit.”

6. Obiceiuri

Creștinii ortodocși din Nordul Moldovei sărbătoresc Ȋnălțarea Domnului denumită Ispas. Tradiția creștină spune că Ispasul este întotdeuna într-o zi de joi la patru zeci de zile după Ȋnviere. Timp de zece zile creștinii se vor saluta cu “Hristos s-a Ȋnălțat”. Ȋn această zonă aceasta zi este și o zi de pomenire a morțior.

După ce se întorc de la cimitir, gospodinele se pregătesc la fel ca în ziua de Paști, împart sarmale, după care se așează la masa de sărbătoare. Tot de Isaps unii gospodari bat animalele cu frunze de leuștean.

Ȋn regiunea Ardealului, în ziua de Ȋnălțare bărbații poartă la brâu frunze de nuc, închipuind imaginea Mântuitorului Iisus Hristos atunci când S-a înălțat la ceruri. Femeileîmpart pâine proaspătă din aluat nedospit, ceapă și țuică, pentru ca aceia care au trecut la odihna veșnică să se poată înfrupta din merindele trimise de pământeni în lumea de dincolo.

De asemenea, tradiția spune că în ziua de Ȋnălțare nu este indicat să împrumuți sare din casă întrucât cei care au vaci în gospodărie nu vor avea mult lapte. La fel de important este înroșirea ouălor ; prin acesta se reînoiește tradiția din ziua Paștelui.

IV. ISPASUL

1. Introducere

Conform tradiției, la nașterea Mântuitorului Hristos au asistat și animalele din grajd. Se zice că, pe cât de cuminți erau boii și oile, pe atât de galagioși erau caii. Din pricina nechezatului acestora, pruncul nu avea liniște. Așa că Maica Domnului le-ar fi urat să nu se sature de mâncare decât o dată pe an, la Ȋnălțarea Domnului, când Fiul ei se va fi înălțat la Cer. Ȋn acea zi, în care caii „își prăznuiesc” Paștele, pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului.

O altă variantă a originii obiceiului se referă la Ispas, un om ce a participat alături de cei trei Apostoli la Ȋnălțarea Domnului. Tinând seama că el era un om bun și vesel, oamenii caută în această zi să fie bine dispuși și să nu-și caute pricini de supărare. Vorba poporului spune că acel om care moare de Ispas ajunge direct în Rai.

Ispasul este o sărbătoare specific românească, cu proveniența în zona Transilvaniei.

2. Când are loc Ispasul?

Ȋn joia din săptămâna a șasea de după Paști se sărbătorește Ȋnălțarea la Cer a Mântuitorului. Tot atunci, se sărbătorește și Paștele Cailor.

Faptul că nu are o dată fixă, fiind influențat de ziua serbării Paștelui, poate reprezenta motivul pentru care a luat ființă vorba "la Pastele Cailor", însemnând o dată neștiută încă, fără o zi exactă în calendar.

3. Ce fac românii în timpul Ispasului ?

Pe alocuri se țin “Moșii de Ispas”, casele și mormintele cimitirului se împodobesc cu crengi de pom tânăr, iar la ferestre se pun frunze de leuștean. Se fac pomeni pentru morți, împărțindu-se în mod special pâine caldă, brânză, ceapă verde și rachiu. Aceasta este ultima zi în care se mai pot roși ouă.

Sunt marcate vitele și tăiați unii miei. Mânjii cailor de munte sunt duși la păscut în goluri montane, spre a pasșe iarba cea tânără și revigorantă a pășunilor.

Ispasul este un prilej pentru organizare de târguri și pentru încheierea afacerilor. De asemenea, se încheie diferite calcule, se fac plățile întârziate, neachitate la Sfântul Gheorghe, toate acestea conform obiceiului. Se mai zice și că plantele sădite după această zi nu vor da rod.

4. Ce înțelegem astăzi prin Ispas?

Astăzi, prin expresia “la Paștele cailor”, omul de rând ințelege “niciodată”, însă aceasta este o greșeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranță, însă nu se știe înca în ce moment. Greșeala înțelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de “la Sfântul Așteaptă”, care ar putea însă avea același sens.

Ȋn ultimii ani, "sărbătoarea cailor" a luat o amploare deosebită. Dintre multele întreceri și defilări ce se petrec în Transilvania, unde caii au început să devină o ocupație predilectă a multora, amintim “Festivalul cailor”. Acesta este un eveniment ce are loc în Râșnov, fiind organizat în duminica de dinaintea "Paștelui Cailor". De asemenea, în județul Brașov, de pildă, au apărut mici herghelii private, unde se cresc animale de rasă. Râșnovul a devenit locul de proveniență al multor cai selectați de producătorii filmelor de epocă.

V. ZIUA EROILOR

Ziua Eroilor este sărbătoarea noastră națională prin care sunt comemorați toți cei care s-au jerfit pentru libertatea și apărarea poporului, pentru independența și întregirea țării.

Aceasta a fost proclamată în anul 1920, ca urmare a hotărârilor tratatului de pace de la Versailles (1919), unde țările participante și-au asumat responsabilitatea de a onora cele peste un milion de victime ale Primului Război Mondial, cât și a victimelor tuturor conflictelor ce au afectat societatea umana, obligându-se să întrețină monumentele și a mormintele ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, indiferent de naționalitatea celor căzuți. Astfel, decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920 stabilea ca aceasta să fie sărbătorită în fiecare an cu prilejul zilei Înălțării Domnului, sărbătoare importantă a creștinătății.

Legătura dintre creștinism și eroi nu este întâmplătoare. În Noul Testament, Evanghelia după Ioan, jertfa pentru aproapele tău este văzută ca semn al iubirii depline: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-și pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Pentru ca toate mormintele eroilor căzuți (români sau străini) și monumentele dedicate lor să fie întreținute cum se cuvine, au fost date în grija societății „Mormintele Eroilor Cazuti in Razboi" (înființată în 1919), care din 1927 a devenit Societatea "Cultul Eroilor". Îndeosebi, în memoria celor peste 200.000 de ostași care s-au jertfit în Primul Război Mondial, în anul 1923 a fost inaugurat Mormântul Ostașului Necunoscut, operă a sculptorului Emil Wilhelm Becker, amplasat, la început, în fața Palatului Artelor (în care se află Muzeul Militar) din Parcul Carol I din București.

Instaurarea regimului comunist în Romania a adus, din punct de vedere militar, ca și în multe alte domenii, ruperea tradițiilor vechi și încercarea de a instaura unele noi. Noul regim, ateist ca doctrină, nu tolera legătura directă între eroii neamului și o sărbătoare religioasă. Astfel, decretul nr. 71/1948 a decis ca Ziua Eroilor să aibă loc pe data de 9 mai (“Ziua victoriei” – sfârșitul celui de-al doilea război mondial). Nici Mormântul Ostașului Necunoscut nu a cunoscut liniștea. În decembrie 1958, monumentul a fost ridicat din Parcul Carol și transportat la Mausoleul de la Mărășești.

Abia în anul 1990, după căderea comunismului, România a putut reintroduce valorile naționale preschimbate de comuniști. S-a luat hotărârea din nou ca Ziua Eroilor să revină la forma sa inițială și să fie sărbătorită de Ziua Înălțării Domnului. În scurt timp, în 26 octombrie 1991, monumentul a fost reamplasat în Parcul Carol I .

De asemenea, și Biserica Ortodoxă Română a hotărât, în urma unor

sinoade din 1999 și 2001 ca sărbătoarea Înălțării Domnului ( 40 de zile de la Sfintele Paști) să fie “consacrată atât ca Zi a Eroilor, cât și ca sărbătoare națională bisericească”. Astfel, pe lângă marea sărbătoare a creștinilor, Înălțarea Domnului, în toate așezămintele de cult creștin-ortodoxe din România, vor fi sărbătoriți toți martirii neamului, toți eroii poporului nostru, indiferent de timpul, locul și modul în care s-au jetfit pentru libertate, pentru credință, pentru dreptate, pentru poporul și patria noastră. Înălțarea a devenit, în urma hotărârii parlamentului, zi națională nelucrătoare, pentru ca toți românii să poată lua parte la evenimentele publice de comemorare a acestui dublu eveniment.

Deși sărbătorirea actuală a Zilei Eroului își are originea în hotărârile

tratatului de la Versailles și a situației istorico-politice și culturale a României din ultima perioadă, putem observa , în istorie, că toate popoarele au început, încă din antichitate (persanii, grecii, românii, chinezii etc), sâ își venereze și glorifice înaintașii, ca formă de respect pentru ce au facut, pentru calitățile, devotamentul și jertfa de care au dat dovadă, pentru tot ce au realizat pentru popoarele lor.

Fără eroii neamului nostru, România nu ar fi fost azi ce este acum.

VI. RUSALIILE

1. Semnificația Sărbătorii

Sărbătoarea Rusaliilor mai este denumită și Pogorârea Duhului Sfânt, deoarece celebrează coborârea peste ucenici a Duhului Sfânt, care i-a făcut pe aceștia să aibă curaj și să prorocească în limbi pe care nu le cunoșteau către celelalte neamuri, așa cum era profețit de către Iisus Hristos: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite întru numele Meu, acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus eu” (Evanghelia după Ioan, 14.26). Referitor la cele văzute, străinii și negustorii din Ierusalim erau nedumeriți de cele ce se întâmplă și, de aceea, făceau haz, precum cei care vorbeau astfel, erau mai degrabă amețiți de băutură (Faptele Apostolilor, cap. 2, 13). Potrivit Bibliei, în urma celor întâmplate, s-au convertit la creștinism, la început, în jur de trei mii de persoane. De aceea, Duminicii Rusaliilor, care comemorează acest eveniment, i se mai spune și Duminica Pogorârii Duhului Sfânt. Ea mai este denumită și Duminica Cincizecimii, deoarece aceste lucruri au avut loc, potrivit Noului Testament, la cincizeci de zile de la Învierea lui Iisus Hristos, de ziua Rusaliilor iudaismului.

Din Vechiul Testament aflăm că Sărbătoarea Rusaliilor iudaismului, numită „Sărbătoarea săptămânilor – Șavuot’’, era ab initio o sărbătoare agricolă de bucurie și de mulțumire pentru recoltă, în care se oferea Domnului primul rod al pământului (Exodul cap. 23, 16; Numerii Cap. 28, 26; Leviticul, cap. 23, 16, Exodul cap. 34, 22; Leviticul, cap. 23, 15). Ulterior, s-a ajuns ca aceasta să desemneze o Sărbătoare a Legământului Domnului cu poporul evreu, făcut prin intermediul lui Moise, la 50 de zile de la exodul din Egipt (Ex 19, 1-16).

Conform  Faptelor apostolilor (cap. 20, 16), Pavel căuta și el să fie prezent la această sărbătoare. Sărbătoarea este menționată și în ,,Pelerinajul Etheriei’’, în care sunt menționate călătoriile călugăriței cu același nume, unde se menționează despre existența acestei sărbători la sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim.

Peste aceasta sărbătoare s-au suprapus, așa cum de altfel se cunoaște, tradiții și practici păgâne, de proveniență slavă sau romana. Rusaliile au fost influențate de Sărbătoarea romana a Rozelor, sau Rozalia, dedicată florilor și amintirii morților, ce se celebra potrivit calendarului roman de sărbători, în fiecare an, la Roma, la data de 13 mai. De asemenea, sărbătoarea de Rusalii a suferit și influența Rusalcelor slave, acestea fiind spirite ale apei, care creează diverse neajunsuri oamenilor.

La daco-romani, apoi la români, Rosalia este o sărbătoare dedicată cultului morților, dar și o sărbătoare a coborârii Duhului Sfânt. Sărbătoarea a păstrat însă și elemente păgâne, precum au făcut și alte sărbători, pentru că biserica nu a putut să se opună masivelor infiltrări ale elementelor tradiționale.

Sărbătoarea populară a Rusaliilor afirma credința în nemurire, în existența spiritelor și în intervenția divină pentru sufletele celor morți. Rusaliile sunt spirite care în perioada sărbătorii le pot face mult rău oamenilor: îi pedepsesc pe cei care le văd sau nu le respectă zilele, cu boală, nebunie sau moarte. Din această cauză, ele nu sunt iubite, dar, în schimb, sunt respectate și temute.

Potrivit tradiției populare de Rusalii, sufletele morților (moșii) vizitează lumea celor vii. Pomenile împărțite de credincioși au rolul de a împăca și liniști sufletele morților, pentru ca acestea să părăsească lumea noastră și să se reîntoarcă în propriile ținuturi.

2. Rituri, obiceiuri si leacuri

Cea mai importantă șărbătoare dintre cele dedicate moșilor este cea din ajunul Rusaliilor, când se organizează și târguri. Aceasta zi de sâmbătă se numește "Moșii de Vară", sau "Moșii de Rusalii". Atunci oamenii împodobesc mormintele cu flori și verdeața și împărtășesc apropiaților mâncare și vin. Numele dat vaselor din lut confecționate și dăruite apropiaților, este cel de moșoaice. Acest termen provine de de la "moși", adică cei morți, și în ele sunt așezate diferite feluri de mâncare. Unii credincioși nu mănâncă nimic în această zi, iar alții nu o fac până nu termină cu împărțitul. Pomenirea morților se face și în cimitire, unde sunt curățate și sfințite mormintele și se împărțește.

Tot de Rusalii se sfințesc la biserică frunze de tei sau de nuc, în amintirea ,,limbilor de foc’’ care s-au coborât peste ucenici. Acestea sunt așezate ulterior la icoane, la porți sau pe uși, deoarece se crede despre ele că alungă răul din calea oamenilor, ferindu-i de spirite rele, grindină și fulgere. Ramurile de tei și nuc rămase după folosirea lor la sărbătoare se mai păstrează chiar și peste vară, pentru a se uza de ele în diferite ritualuri ce vizează protejarea împotriva furtunilor și a grindinii. Tot cu acestea se alungă prin alte ritualuri gălăgioase, însoțite de zgomote puternice, spiritele rele. Tot acum, preotul sfințește câmpul și semănăturile cu aghiazmă. Cu dansul călusarilor se tratează oamenii atinși de Rusalii și se apără animalele domestice de influențele malefice. Femeile fac acum descântece pentru protejarea de influența nefastă a spiritelor rele și a ielelor. Ușile se ung cu usturoi, pentru ca să fie îndepărtat răul și ghinionul și tot acum se prepară diferite loțiuni cu care sunt unse ugerele vacilor, în scopul unei mai bune producții de lapte. De Rusalii începe și vremea culegerii plantelor cu proprietăți curative, care ține până la sărbătoarea Sânzienelor, căci se consideră în tradiția populară, că până atunci, acestea au fost infestate de spiritele rele.

În noaptea de Rusalii se recomandă să nu dormi afară sau să nu te duci la fântână, căci vei avea de-a face cu ielele. De Rusalii este bine să nu te cerți, să nu lucrezi, să nu călătorești departe de casă și să nu te sui în copaci sau pe casă. Cei care totuși călătoresc în noaptea de Rusalii sunt sfătuiți să poarte asupra lor, la chimir, usturoi, fire de busuioc, frunze de tei sau de nuc. Ei trebuie să evite răscrucile drumurilor, malurile apelor și pădurile. Cei care întâlnesc spiritele rele nu trebuie să vorbească cu ele. În această perioadă e bine să nu faci baie în râuri sau lacuri, deoarece te poți îneca, pentru că Rusaliile sunt și spirite ale apelor. Ramurile de tei și soc sfințite la biserică sunt întrebuințate ca remedii naturale. Tot acum se introduc frunze de pelin în toate băuturile, cu excepția apei. În unele zone din țară există tradiția ca femeile să stea la încrucișări de drumuri, cu prosoape și vase voluminoase umplute cu apă, în care sunt introduse frunze de nuc, și să spele picioarele călătorilor.

BIBLIOGRAFIE ȘI SURSE

I.

• Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura SAECULUM VIZUAL, București, 2008

• Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, București 1992

• Mureșanu, Ștefan-Lucian, Etnologie și folclor, Editura Victor, București, 2011

• https://parohiabrandusa.wordpress.com

• http://www.ortodoxism.ro/

• http://www.parohiamacin4.org/

• http://www.crestinortodox.ro/

II.

• CIUBOTARU Ion H. – Marea trecere. București, 1999, p.103

• POP Mihai – Mitul marii treceri // Folclor Literar, II, 1968 p.88

• GENNEP Arnold Van – Riturile de trecere. Editura Polirom, Iași, 1998

•CIUBOTARU Ion H. – Folclorul obiceiurilor familiale din Modlova (Marea trecere) // CaieteleArhivei de Folclor. Vol.VII, 1986, p.XLVIII

•MARIAN Simion Florea – Înmormântarea la români. Studiu etnografic. Editura Saeculum I.O., București, 2000

•GHINOIU Ion – Panteonul românesc. Dicționar. Ed. Enciclipedică, București, 2001, p.150

•GHINOIU Ion – Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi. Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p.297-298

•http://www.scribd.com/doc/26463206/POMUL-POMENELOR-element-al-comunic%C4%83rii-simbolice-in-cadrul-riturile-funerare#scribd

III.

• Docmatica ortodoxă

• Tainele părintelui Teofil Paraian

• http://www.crestinortodox.ro/

VI.

Biblia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

RUSALII 2014. Ce semnifică RUSALIILE sau Pogorârea Sfântului Duh: TRADIȚII ȘI OBICEIURI

Rusaliile – Pogorarea Sfantului Duh

RUSALII 2014 – traditii si obiceiuri. De ce isi impodobesc oamenii casele cu ramuri de tei de RUSALII

Ce se sărbătorește în duminica Rusaliilor? De unde vine numele de „Rusalii”?

Tradiții și obiceiuri de Rusalii 2014: Sărbătoarea Rusaliilor, celebrată în aceeași zi cu Pogorârea Duhului Sfânt

CE NU AI VOIE SĂ FACI ȘI CE PĂȚEȘTI DACĂ ÎNCALCI TRADIȚIA

TRADIȚII și OBICEIURI în Duminica Mare

GRUPA 6

Proiect realizat de:

Dăuș Ioana – Obiceiuri legate de pomenirea morților

Șerban (Ene) Alina – Elena – Pomul Mortului

Turbatu Alina – Maria – Ȋnălțarea Domnului

Petre Andreea – Ispas

Mihailov Mihai – Ziua eroilor

Mocanu Eduard – Rusalii