Obiceiuri Calendaristice Si Familiale In Judetul Iasi Si Botosani

=== bb9537c5cf507343543550f2a92da04eed2e3b63_605448_1 ===

Capitolul 3

Sărbători și obiceiuri legate de evoluția anului calendaristic

3.1Obiceiuri calendaristice cu dată fixă

1.Dragobetele

Pe 24 februarie, conform tradiției românii sărbătoresc Dragobetele

Nu fost încă stabilită proveniența acestei denumiri,se presupune ca ar avea la bază o divinitate existentă în tradiția dacică.Dragobetele(fiul Dochiei) și se diferențiază de Sfăntul Valentin din tradiția catolică,el fiind un neastâmpărat și un  năvalnic,el era la daci zeul care oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor  animalelor. În decursul anilor această tradiție s-a extins și la oameni. Astfel, în ziua de Dragobete, fetele și băieții se întâlnesc pentru că iubirea lor să țină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” de această sărbătoare. 

Această zi este sărbătorită diferit în regiunile românești.De exemplu, în munții  Transilvaniei, tinerii obișnuiesc să formeze cete având steaguri speciale și semne distinctive.Aceste grupuri se formează la începutul iernii și sunt respectate de întreagă comunitate.Este chiar o competiție între ele. În multe sate aceste cete se despart la sfârșitul lunii februarie în ziua de Dragobete. Flăcăii și fetele purtând cele mai bune costume populare și plecând în grabă spre pădure să culeagă primii ghiocei. Mai târziu, la întoarcerea acasă ei glumesc împreună,cântă, dansează și chiar se sărută în public. În acest mod ei arată întregului sat că sunt logodiți pentru un an cu aleasa sau alesul lor. 

Se spune în popor că "cei care rămân singuri,vor rămâne așa până la următoarea  sărbătoare a dragostei : Ziua Dragobetelui."

2. Mărțișorul

În legătură cu mitul Babei Dochia tradiția românească s-a îmbogățit cu un obicei și anume Mărțișorul, un calendar simbolic confecționat din două fire colorate în alb și roșu (iarna și vara), care se leagă unui obiect artizanal.

La începutul secolului al XX-lea mărțișorul se făcea cadou copiilor, fete și băieți, în dimineața zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui.

Șnurul era din bumbac sau lână și se purta la mâna stângă.

„S-au descoperit pe teritoriul României mărțișoare cu o vechime de 8000 de ani.Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb și roșu,ele erau înșirate pe ață și ppurtate la gât.”

Purtat la mână până la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paște, Arminden) sau până la înflorirea unor pomi fructiferi când se agăța de ramurile acestora,mărțișorul apără pe cel ce il poartă de boli.se spune despre cei care primeau mărțișorul că nu vor fi arși de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoși și frumoși ca florile, plăcuți și drăgăstoși, bogați și norocoși, feriți de boli și de deochi. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. Pe arii extinse din Transilvania, Banat, Maramureș, centrul Munteniei, vestul Olteniei și sudul Dobrogei luna echinocțiului de primăvară și a Anului Nou agrar se numea, în Calendarul popular, Mărțișor.

3.Mucenicii

În ziua de 9 martie, biserica creștină serbează pe cei 40 de mucenici/Sfinti din Sevastia.Conform tradiției acestia s-au jertfit pentru dreapta lor credință.

În toate satele locuite de români se practică mai multe tipuri de obiceiuri, creștine si precreștine, intrucât sărbătoarea a suprapus momentul echinocțiului de primăvara, aducând in atenție riturile de purificare (Focurile), de comemorare a morților (Moșii de flori cu matisori si Sfintii) si de obținere a belșugului (se scoate plugul și se arunca un ou înaintea lui, pentru sporul recoltelor.

Protectori ai agricultorilor si ai vegetației, cei 40 de Mucenici (Sfinții) sunt cinstiți prin ofrande preparate din aluaturi rituale, colăcei din făină de grâu, numiti "Bradosi" in Oltenia.Aceasta este o fiertură din apă,zahăr,nuci și covrigei mic(mucenici)

Modul de preparare constă,în majoritatea localităților – sate si orase –în frământarea din aluat dospit, coacere la cuptor si apoi se ung cu miere si se presară cu nucă.

Se fac 40-44 de Sfinti (Măcinici) – asemeni celor 40 de martiri din Sevastia – si să se dea de pomană, la copii si la sărmani, în credința că asfel va "rodi grâul" si oamenilor "le va merge bine în anul ce vine. Tot cu rosturi simbolice există credința că în această zi – 9 Martie, .a Macinici – este bine ca să se dea de pomană si să se bea 40-44 de pahare de vin sau tuică, ca "să fii sanatos si să nu se lipească bolile".

4. Sfântul Andrei

Pe data de 30 noiembrie românii sărbătoresc ziua Sfântului Andrei,care este considerat patronul spiritual al acestui popor,sărbatoare ce deschide o perioadă ce abundă în tradiții și obiceiuri, cw durează până pe 7 ianuarie când se încheie cu Boboteaza.

Noaptea din ajunul Sf.Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreștine, care să asigure protecție oamenilor, animalelor si gospodăriilor. Țăranii români le-au pus sub obladuirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea si puterea sa. Ajunul Sf.Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut si nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obține informații cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi intoarse de la matca lor firească. Tradiția spune că în această noapte "umblă strigoii" să fure "mâna vacilor", "mințile oamenilor" "rodul livezilor",iar animalele pot vorbi iar cel ce le ascultă moare.

În noaptea de Sfântul Andrei oamenii se protejează de toate aceste forțe malefice cu ajutorul usturoiului. Casa, grajdul, cotețele, ușile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să protejeze oamenii și animalele de duhurile rele.

5.Crăciunul și anul Nou

„Obiceiurile de iarnă, ce se desfășoară în zilele ce marcau trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou,fixau o etapă,o secvență de timp și răspundeau preocupărilor majore ale vieții satului din care individul făcea prte integrantă.”

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zi de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice.

“Perioada sărbătorilor de iarnă este împărțită în două,între Ignat(20 decembrie)și Crăciun(25 decembrie) era perioada nefastă,când se deschid mormintele iar sufletele morților circulau printre cei vii.De ignat se sacrifica porcul substitutul unei divinități preistorice.

Crăciunul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou.”

La Crăciun și Anul Nou cele mai importante tradiții sunt cele legate de

roadele cîmpului. Proba tăciunilor aprinși ori a calendarului de ceapăsunt două din obiceiurile cu caracter de premoniție asupra anului ce va veni.

Obiceiul constă punerea în colțurile unui ștergar grîu, porumb, fasole, cartofi,iar cineva legat la ochi atinge unul din colțurile ștergarului. Planta pe care se pune mâna mai întîi va da rodul cel mai bogat în unul ce vine (Pleșani, Botoșani). Tot în zona Botoșanilor (satul Păltiniș),

Când se apropie miezul noptii către noul an, țăranii obișnuiesc să prevadă cum va fi vremea in anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind si le asează în ordine, numindu-le după lunile anului.

În fiecare din ele pun puțină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile si făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită in fiecare foaie. Așa vor ști (pentru că in mod misterios cantitățile sunt diferite) dacă vor avea secetă sau ploaie și în ce lună anume.

Colindatul

Nasterea Mântuitorului sau Crăciunul, aduce cu ea și o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Echinoctiul de Iarna, momentul în care natura dă sperante ca va renaște.Ua obicei practicat pe toată suprafața țării este colindatul.Acesta a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei stravechi spiritualități românești.

În ajunul Crăciunului, pe înserat, in toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci si colaci.

Postul Craciunului ia sfârsit  și fiecare se poate bucura de mâncarurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii si cozonacii, prăjiturile si vinul. Cele trei zile de sărbatoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case.

Plugușorul, variantă a plugului, era organizat de copii de 10-16 ani. Pregătirile pentru acest obicei începeau cu zece zile înainte de Anul Nou,când se organizau cetele, se confecționa plugușorul, se împodobea cu brad, panglici colorate si se împleteau bicele. Textul era același ca si la plugul cel mare. Obiceiul se mai practică si azi dar fără strălucirea de altădată.

Jocul Caprei este un obicei practicat de Anul Nou,având semnificații mitice, fiind considerată întruchiparea fantastică a unor arhaice zeități ale vegetatiei."Capra" simbol al fertilitatii si fecunditatii, leagă teritoriul românesc de antichitatea greaca si civilizatiile orientale. În Tibet, Capra era considerata mesagerul divin care revarsa asupra pamântului si a vitelor, rodnicia si belsugul.

Jocul Caprei este un dans executat de purtătorul acestei măști,care se remarcă printr-o pantomima virtuoasa în vitalitatea mișcărilor sale. Jocul Caprei se executa de multe ori în fiecare casa colindată.

Capul Caprei, cioplit din lemn, cu maxilarul inferior mobil, pentru a "clampăni" este acoperit cu blană (de ied sau iepure), iar coarnele ce îl împodobesc, pot fi ale unui animal adevarat (capra, berbec, cerb) sau din lemn.

Între coarne Capra poartă diferite podoabe realizate în special din margelele fetelor si basmalele acestora, panglici si ciucuri policromi, oglinzi, beteală, iederă, busuioc, flori artificiale si naturale etc.

Trupul Caprei este realizat dintr-o țesătura (covoare, pânza rosie) peste care se cos alte elemente de podoaba: ștergare si batiste brodate (Suceava), bete femeiesti cu margele (Bacău), spic de stuf (Botosani, Iași), blăni de capră (Vrancea, Mehedinți), cordele din pânză sau hârtie colorata (Neamt, Giurgiu) etc.

Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește si se apleacă, clampănind ritmic din falcile de lemn, realizând un spectacol autentic.

Totul este extrem de minuțios realizat,remarcabile fiind mai ales multitudinea de culori și coregrafia foarte expresivă întreaga reprezentație împletindu-se într-un fascinant obicei.

3.2Obiceiuri calendaristice fără dată fixă

1.Floriile

Ultima duminică din Postul Paștelui este cunoscuta in popor sub numele de Florii sau Duminica Vlăstarilor.Această sărbătoare are la bază o semnificație crestină și anume Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, dupa ce săvarsise ultima sa mare minune: Învierea lui Lazar din Vitania, fratele mort al Martei si al Mariei. Pentru această faptă locuitorii Ierusalimului îl întampină a doua zi, duminica, cu mare bucurie si cu ramuri verzi de finic (simbolul nemuririi).

În spiritualitatea traditională românească Floriile reprezintă o pioasă cinstire a acelui eveniment crestin dar se referă și la o a reînviere a naturii. Toti cei ce poarta nume de flori sunt sărbatoriți în aceasta zi.

“În unele părți din Muntenia nici un om nu se spală pe cap în ziua de Florii,nici nu se rade de teamă că va înflori(albi) precum pomii”

La români ramurile verzi de salcie sunt simbolul Floriilor și al reînvierii naturii . Ramurile sunt aduse cu o zi înainte în biserica pentru a fi sfințite de preot, în timpul oficierii Liturghiei. Fiecare om care intră in biserică si săruta icoana, poate lua din snopul ramurilor de salcie câte una – doua mlădițe pe care le ține apoi în mană, până la terminarea slujbei.

2.Paștele

Învierea lui Isus este una dintre cele mai importante și frumoase sărbători din tradiția creștină românească de Paști. Ea are darul de a aduce familia împreuna si are o multime de obiceiuri care îi implică pe toți membrii

Data Pastelui depinde de doua fenomene naturale: unul cu data fixă – echinocțiul de primavară, iar altul cu dată schimbatoare – luna plină. Aceasta din urma face ca data Paștilor sa varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare in unii ani mai aproape de echinocțiu, in alții mai departe de el.Asfel Paștele se sărbătorește în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară

Obiceiul se petrece diferit de la o zona la alta, bucovinenii si moldovenii având cea mai complexa și fastuoasa formulă.

Sărbătorile pascale sunt precedate de o perioadă de post,iar în ultima săptămână dinaintea acestora se fac pregătiri speciale atât în ceea ce privește curățenia gospodăriilor,cât și în pregătirea bucatelor.

Dacă pâna în Joia Mare gospodina n-a avut răgaz sa pregatească pască, traditia îi îngaduie sa termine pregatirile în Sâmbăta învierii. Dupa ce termină de pregatit bucatele, ea umple cosul pascal, pe care capul familiei îl va duce la biserica.

Sâmbata seara, când s-au terminat curățenia si pregătirile în casă, friptura, placintele si cozonacii se aseaza pe masa, în camera curata. Dupa ce se spala si îmbraca hainele noi, oamenii iau cosul pascal si pornesc spre biserică, unde bucatele vor fi sfințite. Tot acum sunt sfințite pachetele care vor fi împartite celor săraci.

În timpul slujbei, se țin lumânarile aprinse. Oamenii se întorc cu ele acasa. Dupa ce intra cu acestea si se închina, le sting de grinda, fâcând semnul crucii. Aceste lumânari se pastreaza, aprinzându-se în vremuri de primejdie.

Pentru pomenirea morților, pe morminte se așeaza vase cu oua rosii, colaci si se aprind lumânari. În unele locuri, se face pomană în curtea bisericii.

După înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia si mai putin în Transilvania, ca să poata primi Pastele, cei care n-au fost la biserică trebuie sa se purifice, spalându-se ritualic cu apa în care s-au pus un ou rosu, un ou alb si o moneda de argint. Astfel, ei împrumuta roșeata oului – vitalitatea.

Paștile Blajinilor este denumirea sub care este cunoscută o sărbătoare ale cărei originisunt controversatedatorită faptului că este considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine consider

Paștele Blajinilor se sărbătorește după 7 sau 8 zile de la Paștele propriu-zis. În așezările rurale mai mari, cu mai multe cimitire într-un sat, sărbătoarea are loc mai multe zile, începând de sămbătă.

Întreaga sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și anume a rudelor și prietenilor apropiați.

De Paștile Blajinilor credincioșii merg la mormintele celor apropiați iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor.

3.Înnălțarea

În ziua de Înălțarea Domnului, mesajele sunt "Hristos S-a înălțat!", respectiv "Adevărat S-a înălțat!".

Din 1999 data Înălțarii Domnului a căpătat o dublă semnificație românii sărbătorind în această zi eroii căzuți de-a lungul veacurilor.

Această sărbătoare este prilej de pomenire a morților, de aceasta fiind legate mai multe superstiții și obiceiuri populare cum sunt:

ce se seamana dupa Ispas nu rodeste

cine moare de la Paști până la Înnviere (Ispas) ajunge în Rai.

ritualurile magice de apărare:se culeg și sfințesc plante despre care se crede că au putere împotriva duhurilor rele (leuștean, alun, paltin), oamenii și animalele se ating cu ramuri de leuștean, femeile și fetele se încing peste brâu cu ramuri de leuștean, se fac pomeni pentru morți.etc

4.Rusaliile

Rusaliile se sărbătoresc la zece zile dupa Înălțarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Înviere,sau cum mai este cunoscută în tradiția creștină Pogorârea Sfantului Duh, ori sub denumirea de Cincizecime.

Sărbătoarea este dedicată spiritelor morților. Data acestei sărbători se calculează în mod diferit în zonele țării prin însumarea la Duminica Paștelui a unui număr de 50 de zile (Muntenia, Oltenia, Transilvania și Banat) sau 51 de zile (Moldova) și dura 3 zile (Moldova, Transilvania), 7 zile (Muntenia și Oltenia) și 8 zile (Banat).

4.Paparudele și Coloianul

În tradiția românească s-a practicat la o zi fixă, în a patra joi după Paști, la Rusalii, obiceiul cunoscut sub numele de Paparudă. Acest obicei mai este practicat și în zilele de vară cu secetă excesivă.

Paparuda este numită și „Papaluga” „Paparugă” sau „Babarugă” fiind o datină cu scopu de invocare a protecției cerului asupra recoltelor,paparuda este denumirea cea mai raspandită a retualui magic de provocare a ploii practicat în timp de secetă.

În mentalitatea rurală arhaică, alungarea ploilor și. îndeosebi, a grindinelor sau venirea ploii pe timp de secetă putea fi asigurată prin diferite ritualuri de exemplu copiii si tinerii împletesccununi pe care le împodobesc cu panglici. Apoi danseazã sitrec din casãîn casã.
Stãpânii caselor aruncã dupã ei cu apã sau lapte. Copiii si tinerii trebuie sã primeascã un ban sau grâu, mãlai, fãinã sau fasole.

Concluzii

În ansamblul culturii populare tradiționale, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viață a omului era și este întrețesută cu diferite obiceiuri. Astfel, obiceiurile din folclorul românesc au păstrat și până astăzi forme ample de desfășurare în care vechile rituri se îmbină cu actele ceremoniale și cu manifestările spectaculoase. Dar, aceste adevărate sărbători populare sunt din ce în ce mai rare, căci ele presupun contribuția tuturor domeniilor folclorului și chiar a unor domenii ale artelor plastice, cum ar fi costumul și diferite obiecte de recuzită. În comunitățile tradiționale, obiceiul a fost și este o manifestare folclorică îndătinată, căci obiceiurile populare sunt în cea mai mare parte transmise prin tradiție. Dar, cu toate că au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale, obiceiurile, și în special cele familiale, și-au păstrat trăinicia, deși, astăzi oamenii creează și obiceiuri noi. Deoarece obiceiul are un caracter colectiv și general, colectivitățile tradiționale au tendința de a păstra obiceiurile, căci păstrarea obiceiurilor a fost în anumite momente un mod de apărare împotriva influențelor distructive venite din afară. Obiceiul, deși obligatoriu pentru întreaga colectivitate nu se realizează în totdeauna colectiv. Astfel, la naștere, nuntă sau înmormântare nu participă chiar tot satul. În urmă cu câțiva ani, obiceiurile vieții de familie erau respectate mult mai strict, spre deosebire de astăzi. Colectivitatea tradițională credea în aceste obiceiuri și le respecta. Orice membru al colectivității căuta să îndeplinească obiceiurile în virtutea tradiției, căci în credința în obligativitatea obiceiului stătea în lumea satului puterea obiceiului. Individul și familia lui nu aveau altă soluție decât să acționeze potrivit cu datina, să se conformeze rigorilor tradiționale și să respecte buna cuviință îndătinată. Obiceiurile vieții de familie, și nu numai, trebuiau și erau îndeplinite corect, potrivit rânduielii tradiționale. Neîndeplinirea corectă contravenea bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Astăzi, această rânduială îndătinată nu mai este respectată cu aceeași strictețe.

Obiceiurile, ceremoniile și riturile reflectă, ca orice fapt de folclor, concepția despre lumea oamenilor, contextul în care ei trăiesc. Din această cauză, o dată cu schimbarea contextului socio-cultural sau modificat și unele obiceiuri. Astfel, obiceiurile, și în general cele ale vieții de familie, se adaptează dezvoltării rapide a societății. Astăzi, în viața satului nu se mai fac șezători, clăci, unde oamenii se adunau și spuneau basme, povești, intonau cântece. În schimb, se ascultă tot mai mult cântecele transmise prin mijloacele moderne de comunicare. Depășind universul culturii tradiționale, societatea rurală românească începe să devină și ea o societate de consum. Totuși, obiceiurile fiind parte integrantă permanentă a modului de viață al oamenilor, ele continuă să-și păstreze în mare parte funcțiile și formele vechi. Realități culturale complexe, în care modul de expresie artistic este doar o parte a întregului lor sincretic, obiceiurile vieții de familie sunt și ele expuse procesului de orientate spre bunuri de consum, dar într-o măsură mai mică. Momente hotărâtoare ale vieții omului, nașterea, căsătoria, moartea se cer marcate și astăzi prin obiceiuri. Dar, alături de obiceiurile tradiționale apar obiceiuri noi, care corespund noilor condiții de viață ale societății contemporane.

Astfel, prezența moașei în cadrul obiceiurilor de naștere este de domeniul trecutului. Activitatea ei a fost înlocuită de maternitate, sfaturile pe care le dădea ea tinerelor mame sunt date astăzi de surorile medicale sau de femeile mai învârstă din sat. Doar o mică parte a riturilor de anticipație mai sunt astăzi respectate de tinerele mame, mai ales din teama de a nu naște copilul cu diferite malformații. Totuși, deși există mijloace moderne care permit tinerelor mame să afle dacă copilul va fi fată sau băiat, în satul tradițional românesc, ca și în satul Dobârceni, fie din lipsa mijloacelor materiale, fie în virtutea unor credințe străvechi viitoarele mame apelează tot la vechile practicile pentru a afla sexul copilului. În ceea ce privește riturile de separare de vechea stare, în satul Dobârceni s-au menținut aceleași credințe, care cer protejarea mamei și implicit a copilului. S-au menținut, de asemenea, acele reticențe cu care este privită femeia însărcinată din cauza situației în care ea se află. Riturile de trecere propriu-zisă, cu ajutorul moașei, au fost înlocuite complet, în mai toate satele românești, cu activitatea maternității. Din riturile de integrare a noului-născut, în satul Dobârceni, astăzi se mai păstrează doar o parte dintre ele. Astfel, se mai păstrează în special acele rituri de apărare împotriva bolilor, a demonilor și mai ales împotriva deochiului. Mai persistă și astăzi în viața satului aceleași credințe în legătură cu așa-zișii „copii din flori”, dar și credințele în legătură cu soarta omului. Însă, oamenii mai cred cu greu în existența moroilor, mai ales tinerii care consideră existența lor ca aparținând de domeniul fantasticului. În ceea ce privește scalda copilului, aceasta se face cu aceeași ceremonie ca în anii anteriori, însă bineînțeles că fără prezența moașei aceasta fiind înlocuită cu femei mai învârstă, care având și ele copii cunosc rosturile acestui act. Și astăzi mamele manifestă aceeași grijă ca lucrurile noului-născut să fie noi, atât hăinuțele cât și cădița în care este scăldat. Mersul în rodine la noul-născut și la lehuză s-a păstrat până astăzi. În ceea ce privește credința în ursitoare, doar o mică parte a femeilor din sat mai cred în ele. Aceeași importanță deosebită se acordă și astăzi botezului, act de mare însemnătate în viața noului-născut. Ca și înainte, alegerea numelui copilului se face și astăzi în funcție de diferite sărbători religioase sau de influențe din afară țării. Vânzarea copiilor care nu cresc se practică și astăzi, în credința abaterii relelor de la copil. Nașii copilului împreună cu mama acestuia încearcă și astăzi să afle dinainte ce meserie va îndrăgi copilul. Cumătria își păstrează același scop de integrare a noului-născut în societate, petrecerea făcându-se astăzi cu mult mai mult fast și cheltuială. La fel și obiceiul de a da nașilor colaci de botez este săvârșit astăzi cu mult fast, ca și obiceiul tăierii moțului și a unghiilor copilului. Cât despre reintegrarea mamei în societate, se păstrează și astăzi molitva de opt zile care i se citește femeii acasă de către preot, precum și îmbisericirea de la 40 de zile. Descântecele joacă și astăzi un rol important în viața oamenilor din satul Dobârceni, căci ei cred încă în puterea lor.

Se observă că obiceiurile de naștere din satul Dobârceni au suferit schimbări importante datorită în mare parte dispariției moașei de plasă din sat, dar și contactului cu civilizația modernă, care are o mare influență asupra satului românesc în general.

În ceea ce privește obiceiurile în legătură cu nunta, se poate constata că și acestea au suferit diferite schimbări datorate mai ales impactului civilizației moderne asupra lumii satului. Însă, aceste schimbări nu sunt chiar atât de semnificative ca în cazul obiceiurilor în legătură cu nașterea. Astăzi, în lumea satului, oamenii nu mai pun atât de mare accent pe riturile preliminare. Starostele nu mai are rolul pe care îl avea altă dată; astăzi tinerii se cunosc în diferite împrejurări și hotărăsc să se căsătorească. Pețitul prin intermediul starostelui, când se mai face, se face doar în virtutea unui respect pe care băiatul vrea să-l arate părinților fetei. Cât privește vrăjile de dragoste și de aflare a ursitului, foarte puține fete din sat le mai practică și mai cred în ele. Se crede însă că în sat se mai fac încă destule vrăji de legare a cununiei, dar nimeni nu afirmă cert acest lucru. Locul horelor și al balurilor de altă dată este luat de discoteci, a căror acțiune asupra tinerilor nu este chiar benefică, având în vedere că ei încep să le frecventeze începând chiar de la vârsta de unsprezece, doisprezece ani. Importanța acordată altă dată momentului ales pentru ceremonia căsătoriei este înlocuită de zilele când oamenii nu sunt ocupați; foarte rar se ține seama de zilele faste și zilele nefaste, cele mai multe nunți având loc sâmbăta și nu duminica cum ar fi corect. Astăzi, deși cele mai multe nunți se fac toamna, în câșlegi, multe dintre ele se fac și vara între posturi. Averea tinerilor joacă și astăzi un rol important în cazul în care aceștia doresc să se căsătorească. De multe ori părinții care sunt mai înstăriți refuză să-și căsătorească copilul cu cineva mai sărac. Nașii de cununie nu sunt numai o pereche, ci de multe ori chiar două. Chematul la nuntă nu mai are astăzi spectaculozitatea de altă dată, iar rolul druștelor și al vorniceilor a fost înlocuit cu cel al domnișoarelor și cavalerilor de onoare. Ca și altă dată, mirele și mireasa, în special, constituie centrul atenției unei nunți și din această cauză îmbrăcămintea lor este influențată de modernitate. Petrecerile de logodnă și peteală dăinuiesc până astăzi și au aceeași importanță atât pentru tineri și familiile lor, cât și pentru cei care iau parte la ele. Destul de mare importanță se acordă și astăzi riturilor liminare, în special gătirii mirelui și miresei, și despărțirii miresei de casa părintească. Nici jucatul zestrei nu a pierdut prea mult din festivitatea de altă dată. În schimb, obiceiul colăcăriei a dispărut cu desăvârșire, în timp ce plata vulpii își continuă tradiția. Iertăciunile mirelui și ale miresei continuă să aibă aceeași încărcătură afectivă , atât pentru participanții activi, mirele, mireasa, părinții lor și nașii, cât și pentru cei pasivi, privitorii. Despărțirea miresei de casa părintească este și în zilele noastre un moment puternic dramatizat iar drumul mirilor este făcut după aceleași reguli îndătinate. În ceea ce privește cununia civilă și religioasă, rolul lor în cadrul obiceiurilor de nuntă a rămas același. În schimb, obiceiurile în legătură cu nunta au pierdut majoritatea orațiilor care se spuneau la deschiderea mesei și la închinarea paharelor dulci. Obiceiul aducerii găinii și al furării miresei continuă să mențină atmosfera de petrecere în cadrul nunții. Deshobotatul miresei este considerat și astăzi un moment important atât în cadrul ceremonialului nupțial, cât și în viața miresei. În schimb, datul colacilor la nași, obiceiul de cale primară, precum și îmbisericire femeii numai au astăzi aceeași fastuozitate ca altă dată.

După cum se observă, modernizarea și urbanizarea au afectat și o parte a obiceiurilor de nuntă, dar numărul lor este relativ mic în comparație cu obiceiurile în legătură cu nașterea care în cea mai mare parte au dispărut aproape în totalitate.

Obiceiurile în legătură cu înmormântarea au suferit cele mai puține prefaceri o dată cu trecerea timpului, căci dintre evenimentele vieții prin care omul este dator să treacă, moartea a fost, este și va rămâne mult timp o taină pentru toți. Oamenii din satul Dobârceni cred în continuare în semnele prevestitoare de moarte și se înfricoșează când le descoperă în viața de zi cu zi, și mai ales atunci când ele se adeveresc. Deși nu cred neapărat că moartea poate fi ușurată, oamenii săvârșesc, atunci când este nevoie, practicile de ușurare a decesului mai ales în virtutea tradiției. Pregătirea defunctului pentru „marele drum” reprezintă o secvență importantă a ceremonialului funerar, secvență ce se cere respectată și astăzi cu aceeași strictețe de altă dată în vederea asigurării unei cât mai bune integrări a defunctului în lumea de dincolo. Nici purtarea doliului nu a suferit vreo schimbare importantă, căci și astăzi plecarea definitivă a unuia dintre membrii familiei o obligă pe aceasta la un comportament special, diferit de cel de dinaintea decesului. Doar priveghiul a suferit unele modificări în ceea ce privește spectaculozitatea cu care se desfășura altă dată. Această spectaculozitate le era dată de jocurile care aveau loc în serile de priveghi și care astăzi au încetat să mai fie făcute. În rest, priveghiul și-a păstrat funcțiile pe care la avea altă dată: de supraveghere a defunctului și a lumânărilor și de ajutare a familiei obosite. Riturile de trecere rămân în majoritatea lor neschimbate și performate în virtutea tradiției. Înmormântarea tinerilor nelumiți și-a păstrat organizarea aparte, căci, în aceste cazuri se îmbină într-un tot unitar două rituri de trecere: căsătoria și moartea. Riturile de integrare sunt cele care, în cazul obiceiurilor de înmormântare, au suferit o ușoară schimbare, mai ales în ceea ce privește credința în strigoi, moroi, stafii. Deși afirmă că nu mai cred în aceste întrupări demonice, oamenii din satul Dobârceni încă mai păstrează în subconștient teama de acestea și de aceea ei încearcă să îndeplinească cat mai corect toate riturile necesare în cazul unei înmormântări. Oamenii din sat respectă cu strictețe intervalul celor patruzeci de zile și toate celelalte intervale de timp când trebuie să se facă praznicele necesare bunei integrări a sufletului celui decedat. Tot în acest sens, la diferitele sărbători de peste an, când se pomenesc morții, și nu numai atunci, oamenii continuă să întrețină vie amintirea celor morți prin praznicele și pomenirile pe care le înfăptuiesc.

Cu toate că înmormântarea a suferit mai puțin în urma modernizării, se pare că și în cazul acestor obiceiuri, oamenii încep să devină mai interesați de reprezentările materiale decât de bunăstarea de după moarte.

Pentru a stabili specificitatea obiceiurilor familiale din satul Dobârceni vom face o comparație succintă cu obiceiurile din celelalte sate care aparțin comunei Dobârceni. Astfel, deși satele Cișmănești (situat la doi Km N-NE de satul Dobârceni și fiind atestat pentru prima dată la 15 octombrie 1427) și Bivolari (aflat la 0,5 Km S de satul Dobârceni și fiind atestat pentru prima dată la 1 septembrie 1579 ) nu au avut biserică până acum câțiva ani, obiceiurile familiale din aceste sate sunt în majoritate asemănătoare cu cele din satul Dobârceni și nu manifestă deosebiri importante. De asemenea, satul Brăteni (situat la circa 5 Km de reședința comunei) care a avut biserică de mai mult timp nu prezintă nici el deosebiri importante în comparație cu obiceiurile familiale din satul Dobârceni.

Deosebiri notabile în ceea ce privește obiceiurile familiale se observă între satul Dobârceni și satul Murguța. Aceasta deoarece, satul Murguța este în cea mai mare parte format din români din Bucovina, care au adus cu ei și tradițiile din acea parte a țării. Astfel, satul Murguța a apărut ca urmare a împroprietăririi dintre 1918 – 1922 a multor români din Bucovina care au primit pământul pentru jertfa adusă în lupta în Primul Război Mondial. Datorită acestei împroprietăriri, primii locuitori ai satului Murguța au venit din Bucovina și din satele de lângă orașul Cernăuți: Roșca, Cașvana, Kamka, Oșloveț, etc. Din această cauză obiceiurile celor din satul Murguța diferă de cele din satul Dobârceni dar cu timpul au început să se uniformizeze datorită căsătoriilor mixte între tinerii din aceste sate. Obiceiurile de naștere nu diferă prea mult de cele din satul Dobârceni, căci dispariția moașei din sat a dus și în satul Murguța la o simplificare a cestor obiceiuri. Obiceiurile de nuntă din satul Murguța sunt mai spectaculoase decât cele din satul Dobârceni, deoarece oamenii din Murguța au păstrat majoritatea strigăturilor și urărilor din cadrul acestui obicei. În acest sat chemarea la nuntă se mai face uneori călare, însă și în satul Murguța acest obicei este pe cale de dispariție. Pe parcursul nunții se spun diferite strigături, care sunt adresate mirelui, miresei, soacrei mari, nașilor. Astfel, soacrei mari i se strigă: „Soacrî mari, soacrî mar / Ți-ai luat scărmănătoari / Sî-ț agiuti la ciubăr / Sî ti scarmini di păr / Când tea-ncepi a scarmana / Dințî-n gurî nu ț-or sta” ( Lucica Bandol). Miresei i se spune: „Niresuică draga mé / Di ț-o ci socruțu rău / Ié-l di cap du-l la pârâu / Cî așă fac șî eu cu a nieu / Niresuicî draga né / măritatu-i tari greu / Sî duci barbatu-n sat / vini acasî suparat / Îi dai sî mânânci / Iel îți tragi câti-o cruci / Îi dai di mâncari pui / Îți aratî biciu-n cui / Îi dai di mâncari pești / Iel de aicea ti croiești / … / Nireasî tătî în flori / Ie-ț gându du la ficiori / Șî ț-îl puni la barbat / Dori cu iel te-i cununat / Șî cu iel ti culci-n pat / ” (Lucica Bandol). Nici nunii nu sunt iertați de astfel de strigături: „S-o suit nunu-n călin / Șî ș-o cumparat un fin / S-o suit nuna-n călină / Șî și-o cumparat o finî / … / Nunî mari, nunî hăi / Nu ti uita la flăcăi / Uitî-ti la nunu mari / C-îi suparat cam tari/ ” (Lucica Bandol). Mirelui i se strigă în felul următor: „Nirili Ii cam buzat / Cî pre mult o sărutat / Șî pi-aici și prin alt sat / Da’ nireasa îi bucuroasî / C-o știut a-l înșala / Ș-o luat-o pi dânsa/”(Lucica Bandol). În satul Murguța găina „sî aduci înainti di a închina păhăruțâli dulci” (Lucica Bandol)., și în timp ce două femei o aduc ele strigă: „Uiu-iu găinî surî / Ieri iarai pi dupa șurî / Ieri iarai pi dupa casî / Azi iești la nuni pi masî/ ” (Lucica Bandol). Găina este dată din partea miresei nunului, iar în funcție de mărimea găinii, de felul cum aceasta este împodobită și umplută, se apreciază cât de gospodari sunt cei care au măritat fata.

Între obiceiurile de înmormântare din satul Dobârceni și cele din satul Murguța există două mari diferențe: în satul Murguța se face pom la înmormântare și există bocitoare cu plată. Astfel, pomul este împodobit cu dulciuri, colaci și prosop și este dus până la groapă la cimitir, unde toate dulciurile se împart copiilor. În satul Murguța, dacă la înmormântarea cuiva nu știe nimeni să bocească, atunci este plătită o femeie, o bocitoare. Și aici se bocește în casă în cele trei zile cât stă mortul, la scosul din casă a sicriului, pe drumul spre cimitir, la mormânt. Spre exemplu la o mamă tânără care a murit și a lăsat în urma ei copii, cât timp stă în casă î se bocește astfel: „Mamî di ci ai murit / Sî n-ai mai trăit / Ca sî-mi spui vorbi buni / S-aibî cini sî m-alini/ ” (Lucica Bandol). La scosul din casă se bocește: „Plângeți ușî și ferești / Și voi gospodini / Cî stăpână s-o dus / Ș-înapoi nu mai vini /… / Stai mamî nu ti duci / Cî ti duci la cimitiri la putrezât / Nu ti duci la gospodărit / Ș-ai sî vrei sî vii acasî / Da’ țărâna nu ti lasî / Ș-a sî- ț cii dor di casî/” (Lucica Bandol), iar în drum spre cimitir: „Cari în mormânt s-a duci / Înapoi n-a mai vini / C-aista-i drum mergător / Și înapoi nu-ntorcător / De-ași ști mamî c-ai vini / Drumu țî l-aș zugrăvi / Te-aș aștepta cu hainili spalati / Și bucatili gatati / ” (Lucica Bandol). La mormânt la cimitir bocitoare spune: „Ai muncit șî ni-ai crescut / Sî casî mamî ț-ai făcut / Nu știu ci nu ț-o plăcut / Di-ai ales pi asta din cimitiri / fărî ușî, fărî ferești / Cu noi sî nu ti mai întâlnești” (Lucica Bandol).

Se observă că, prin practicarea unor anumite obiceiuri, fiecare sat are individualitatea lui între celelalte, chiar fiind din aceeași comună, așa cum este și cazul satului Dobârceni.

Obiceiurile sunt, deci, fapte culturale complexe, menite să organizeze viața oamenilor să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume și să le modeleze comportamentul. Dar, fiecare obicei este un act de comunicare, un mesaj care se realizează cu ajutorul unui cod, presupus a fi cunoscut tuturor celor care performează obiceiul și celor din afară care-l urmăresc.

Obiceiurile sunt de o importanță deosebită în viața oamenilor în special a celor din comunitățile rurale, fiindcă,în munca din timpul anului și diferitele lui ocupații sau relații cu semenii și cu întruchipările mitologice românul și-a cultivat aceste ritualuri specifice. În cultura folcloristică românească s-au păstrat unele obiceiuri cu forme ample de desfasurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale rezultând manifestări spectaculoase.

Etnologi, poeții, scriitorii și istorici au încercat realizarea unor antologii pentru conservarea de basmele, poemele, baladele și o descriere cât mai fidelă a obiceiurilor și tradițiilor legate de diferite evenimente din an.Acestea sunt acum lucrări de referință în domeniu și au o importanță majoră în contextul în care aceste obiceiuri își pierd în timp încărcătura inițială.

Tradițiile au apărut ca urmare a uneirealitățipe care oameni din diferite timpuri au vrut să o imortalizeze prin diferite creații artistice. Cum aceste realități nu mai corespund vieții actuale sau cel puțin nu în totalitate selecția în timp va duce la pierderea unora dintre acestea.

Bogăția și varietatea obiceiurilor din cultura românească sunt inegalabile.Astfel,ca imagine de ansamblu tradițiile și obiceiurile autentice precum și oamenii săi deosebiți sunt principalele bogății ale României.

=== bb9537c5cf507343543550f2a92da04eed2e3b63_605448_2 ===

Bibliografie

1. Ana Balaci – Mic dicționar mitologic greco-roman, Sibiu, Editura Științifică, 1966

2. Ov. Bîrlea – Folclorul românesc, vol, I, vol. II, București, Editura Minerva, 1981 – 1983

3. Teodor T. Burada – Datinile poporului român la înmormântare, în volumul Opere III. Folclor și etnografie, Ediție critică de Viorel Cozma, București, Editura Muzicală, 1978

4. D. Cantemir – Descrierea Moldovei, Postfață și bibliografie de Magdalena Popescu, București, Editura Minerva, 1986

5. Ion H. Ciubotaru – Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1999,

6. Ion H. Ciubotaru, Valea Șomuzului Mare, Monografie folclorică, Caietele arhivei de folclor X, Iași, 1986

7. Silvia Ciubotaru – Nunta în Moldova, Cercetare Monografică, Iași , Editura Universității Al. I. Cuza, 2000

8. Dicționar explicativ al limbii române, București, Editura Academiei Române, 1975

9. Jean Chevalier, Alain Gheerbront – Dictionnaire des symboles, Paris, Editura Robert Laffont, Jupiter , 1982

10. Arnold van Gennep – Rituri de trecere, Traducerea de Lucia Berdan și Nora Vasilescu, Iași, Editura Polirom, 1996

11. Ion Ghinoiu – Lumea de aici, lumea de dincolo, București, Editura «Fundației Culturale Române », 1999

12. Vasile Golban – Estetica ceremonialului social în obiceiuri, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

13. Artur Gorovei – Literatura populară, vol. II, București, Editura Minerva, 1985

14. Artur Gorovei – Datinile noastre la naștere, București, Editura „Profile Publishing”, 2002

15. Gail Kligman – Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Iași, Editura Polirom, 1998

16. Simeon Florea Marian – Nașterea la români, București, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională”, 1995

17. Simeon Florea Marian – Nunta la români, București, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională”, 1995

18. Simeon Florea Marian – Înmormântarea la români, București, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională”, 1995

19. Mihai Pop – Obiceiuri tradiționale românești, București, Institutul de Cercetări etnologice și dialectologice, 1976

20. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu – Folclorul literar românesc, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1991

21. Pavel Ruxăndoiu – Folclorul literar în contextul culturii populare românești, Editura “ Grai și suflet – Cultura Națională”, 2001

22. Elena D. O. Sevastos – Literatura populară, vol I, Cântece moldovenești – Nunta la români, București, Editura Minerva, 1990

23. Ion Șeuleanu – Poezia populară de nuntă, București, Editura Minerva, 1985

24. Romulus Vulcănescu – Mitologia romană, București, Editura Academiei, 1985