O Viziune Inovativa Asupra Ciclului Informativ In Conditiile Razboiului Bazat PE Retea

TEMA: „O VIZIUNE INOVATIVĂ ASUPRA CICLULUI INFORMATIV

ÎN CONDIȚIILE RĂZBOIULUI BAZAT PE REȚEA”

CUPRINS

INTRODUCERE

Manifestări ale globalizării și Erei informaționale

La începutul mileniului III, omenirea este confuză, în plină transformare, iar caracteristici precum dinamismul, flexibilitatea, globalizarea, emergența, complexi-tatea, radicalismul nu sunt suficiente pentru a descrie schimbările care se petrec în mediul de securitate internațional și care influențează toate domeniile vieții sociale.

S-a scris mult despre specificul globalizării și despre complexitatea acestui fenomen istoric. O sinteză valoroasă asupra subiectului este realizată de către Stephen Flanagan, director al Institutului Național pentru Studii Strategice al SUA, care arată că abordarea globalizării „impune transformarea modului în care gândim lumea și concepem politici, impune mai multă sinergie și dinamism în elaborarea politicilor economice, de securitate și nu numai”. De asemenea, globalizarea impune noi abordări în gestionarea schimbării de orice natură și în controlul crizelor, cu folosirea tuturor instrumentelor aflate la dispoziția societății. Elementele esențiale pe care S. Flanagan le subliniază în privința globalizării sunt faptul că aceasta este un proces îndelungat și nu o situație, un proces accelerat și multidimensional, care afectează întreaga planetă, dar în modalități diferențiate. În final, autorul pune în evidență cinci concluzii, dintre care două vizează abordarea comprehensivă a problemei, două se referă la procesul decizional, cu o semnificativă componentă de intelligence, iar a cincea subliniază necesitatea cooperării internaționale.

La aceste caracteristici ale globalizării se adaugă sporirea densității de actori relevanți pe scena globală, ceea ce crește potențialul de instabilitate în condițiile intensificării interdependenței internaționale și „colapsului timpului și spațiului datorită revoluției microelectronicii” și progresului telecomunicațiilor. Se poate argumenta, de altfel, că „incertitudinea curentă asupra variantelor de viitor posibil constituie norma, iar perioada Războiului rece constituie devierea de la normă”.

Era informațională, care a început cu dezvoltarea calculatoarelor, constituie unul dintre motoarele globalizării, fenomenul universal care domină omenirea din ultimele decenii ale secolului XX. Alături de sistemele de prelucrare automată a datelor, în prezent, sistemele de sateliți, telefonia celulară și, bineînțeles, Internetul „marchează un salt cantitativ semnificativ în bogăția combinatorie a relațiilor dintre oameni… și conferă fiecăruia dintre noi un nou dar al ubicuității, care anulează timpul și distanța”. Acest salt în interrelaționarea dintre oameni și organizații se manifestă prin creșterea exponențială a complexității tuturor proceselor. „În consecință, în cadrul unei game largi de activități productive, creatoare de valori, limitele fundamentale ale rapidității operațiilor nu mai sunt guvernate de spațiu și timp”, acestea se comprimă și, inerent, afectează deciziile și consecințele deciziilor. Mai mult chiar, pe măsura avansării în Era informațională, „se întrevăd variante turbulente și nesigure ale viitorului și un spațiu de luptă de o mare varietate”.

Complexitatea se manifestă atât în privința mediului de securitate interna-țional, cât și în caracterul organizațiilor menite să gestioneze realitatea, de unde și necesitatea tratării coerente a complexității mediului și a acestor organizații.

Modelul clasic al ciclului informațional

Transformările majore menționate se manifestă intens în toate procesele informaționale și în cadrul ciclului informațional ca model funcțional ce definește esența oricărei activități care presupune folosirea datelor și informațiilor, de la jurnalism la educație, servicii publice sau servicii secrete, așa cum spirala ADN definește viața în toate formele ei.

Simplitatea și firescul construcției ciclului informațional ca model conceptual conferă soliditate paradigmei pe care sunt clădite toate arhitecturile informaționale și toate activitățile celor ce operează cu informații.

Pe scurt, informațiile de orice fel trebuie obținute, prelucrate, iar rezultatul trebuie transmis beneficiarilor. Folosirea informațiilor, în principiu pentru luarea unor decizii, generează necesitatea unor noi informații, care să continue și să aprofundeze procesul cunoașterii. Astfel, ciclul se încheie și, totodată, pornește din nou pe un alt palier al cunoașterii, de unde și imaginea de spirală a ciclului informațional în perspectivă iterativă. Aceste trei faze sunt esențiale în cadrul procesului informațional pentru că sunt cele care operează nemijlocit cu informația.

Deși cel mai simplu model al ciclului informațional conține cele trei faze / etape amintite (obținerea, procesarea și distribuirea informațiilor), complexitatea activităților aferente scoate în evidență și alte operații de importanță mai mare sau mai mică, ce pot fi adăugate trinomului esențial. Cel mai important este cazul componentei de conducere, de direcționare, dezvoltare și planificare a întregii activități, de orientare și prioritizare a activităților din celelalte etape ale ciclului informațional luate separat, cât și ale ciclului informațional ca întreg. Această componentă funcțională este atât de larg luată în considerare încât este inclusă în cele mai multe reprezentări ale proceselor informaționale. În consecință, forma cea mai răspândită a ciclului informațional are patru faze: Direcționarea – Culegerea – Analiza – Diseminarea, așa cum arată modelul reprezentat în Figura 1.

Prima dintre aceste etape – direcționarea – reprezintă dirijarea întregului efort, de la identificarea nevoii de date primare până la livrarea produsului informațional către beneficiar. Pe de o parte, direcționarea este începutul ciclului informațional pentru că implică recepționarea și clarificarea cerințelor beneficiarului și definitivarea cerințelor specifice de culegere pe tipuri și platforme de căutare și obținere de informații. Pe de altă parte, direcționarea marchează și sfârșitul ciclului, pentru că utilizarea produselor finale generează pentru structura informațională atât feed-back referitor la rezultatul activității, cât și noi cerințe de informații.

Importanța etapei de culegere a informațiilor este ușor de argumentat. Ziariștii trebuie să găsească informații-bombă pentru a oferi cititorilor o știre de interes. Structurile de informații militare trebuie să cunoască date despre capacitățile militare ale unui stat pentru a evalua riscurile generate de statul respectiv, iar cercetașii români trebuie să obțină informații certe și «acționabile» despre acțiunile talibanilor din zona lor de responsabilitate, pentru a avertiza comandantul asupra amenințării concrete la adresa forțelor multinaționale dislocate în Teatrul de Operații Afganistan.

Etapa următoare, analiza informațiilor, constituie, în esență, procesul de evaluare și transformare a datelor primare, brute, în descrieri, relatări coerente, explicații, concluzii, evaluări, avertizări și prognoze. Îndeplinind cerințele beneficia-rilor, analiza este finalizată prin producție, care oferă rezultatul analizei sub formă de produse în forma și la momentul dorite de beneficiar. Avem, astfel, ziare de seară și rapoarte de intelligence de prima oră, avem revista presei de mâine, prezentată seara la televizor și avem imagini în direct la CNN. Analistul trebuie să cântărească informația, să identifice tipare repetabile sau probabile și să genereze diferite scenarii pe baza celor constatate. Chiar dacă analiza se bazează pe logică și informații certe, de multe ori analiștii trebuie să «completeze» piesele de puzzle obținute de culegători și să genereze ceea ce se cheamă „răspunsuri educate la ghicitorile” lansate de fenomenele studiate. Analiza este, în fond, etapa în care structura informațională adaugă plusvaloare la datele brute obținute din teren prin judecăți proprii asupra cărora își asumă responsabilitatea, întrucât acestea conțin evaluări cu consecințe acționale, cu urmări concrete, de multe ori de importanță istorică, prin deciziile ce urmează a fi luate în baza lor.

În final, importanța etapei diseminării produselor informaționale este evidentă, fiind chiar rostul producerii lor, anume satisfacerea nevoii consumatorului de informație prelucrată, fie că acest consumator este un student prezent la o dizertație de biochimie, un șef de stat preocupat de o problemă de securitate națională sau un telespectator al unui program sportiv. În sensul cel mai larg, diseminarea presupune comunicarea cu beneficiarii, deci o componentă de marketing și implică adaptarea produsului și a procesului de producție a informației la cerințele beneficiarului, aspecte care vor constitui obiectul acestei lucrări.

Stadiul cercetării ciclului informațional în teoria domeniului intelligence

Începând cu ultimele decenii ale secolului XX, presiunile funcționale asupra tuturor proceselor informaționale scot în evidență necesitatea studierii modelului ciclului informațional pentru toate domeniile care operează cu informații. Însă aceste fenomene generează implicații mai pronunțate în special pentru sistemul decizional și întreg metabolismul organizațiilor sau macrosistemelor asociate noțiunii de putere în sensul cel mai larg, pentru că relațiile de putere sunt cele mai afectate de impactul noilor tehnologii informaționale. De aceea, examinarea subtilităților și interdepen-dențelor ciclului informațional prezintă un interes sporit în domeniile cu impact social major, cum sunt mass-media, educația, securitatea națională.

În domeniul militar, efectele Erei informaționale asupra ciclului informațional s-au făcut simțite în primul rând pe nivelul operațional, întrucât dinamica acțiunilor de luptă a grăbit necesitatea schimbărilor, mai ales în cazul conflictelor neconven-ționale. Transformările actuale se bazează pe exploatarea amplă a noilor tehnologii, între care cele informaționale sunt, probabil, cele mai importante. Dacă sporirea intensității proceselor informaționale poate fi compensată în interiorul structurilor informaționale prin proceduri specifice adaptate gradual, probleme apar la contactul cu mediul exterior, anume cu beneficiarii produselor informaționale.

Astfel, pentru domeniul securității sau, în particular, pentru domeniul militar, în lucrarea de față ne propunem să examinăm destinul informațiilor de la generarea lor prin activitatea de analiză și până la aplicarea deciziilor rezultate în activități de rutină sau în cursul și ca urmare a deciziilor luate în domeniul operațiilor militare, care poate fi considerat cel mai dinamic sector al domeniului «intelligence».

Termenul de intelligence este deja folosit pe larg în forma din limba engleză pentru că exprimă sintetic valențele multiple ale acestui termen, care poate desemna fie un proces sau o activitate specifică, fie produsul rezultat în urma acestei activități, fie organizația care guvernează și desfășoară această activitate, dar și ca profesie, după cum a fost definită: „Intelligence este o profesie a cunoașterii”.

Definirea termenului de intelligence preocupă teoreticienii informațiilor de securitate de decenii, între curentele de gândire numărându-se și viziunile a doi corifei ai teoriei domeniului intelligence: Sherman Kent și Mark Lowenthal.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Sherman Kent a definit termenul «intelligence» prin „cunoaștere, o cunoaștere activă și bine organizată, un proces (activ și bine organizat), dar și un produs finit (manifestarea fizică a cunoașterii)”.

O a doua interpretare de interes este a lui Mark Lowenthal, care a dezvoltat teoria lui Sherman Kent, detaliind laturile conceptuale ale activității de intelligence:

– proces – succesiunea de activități prin care anumite tipuri de informații importante pentru securitatea națională sunt solicitate, colectate, prelucrate și analizate, protejate și diseminate;

– produs – rezultaturezultatul acestui proces;

– protecție – un ansamblu coerent de metode, măsuri și procedee juridice pentru protecția surselor, acțiunilor și informațiilor;

– acțiune – operațiuni desfășurate pe baza produselor de intelligence.

La definițiile menționate pentru termenul intelligence trebuie adăugat aspectul specific domeniului securității, după cum preciza Mark Lowenthal: „căutarea informațiilor secrete constituie esența activității de intelligence”, aceste informații fiind protejate de accesul publicului larg tocmai datorită sensibilității acestora și posibilului impact de securitate negativ pe care l-ar avea difuzarea lor publică.

Ciclul informațional este denumit «ciclu informativ» în cazul particular al activității de intelligence, pentru a sublinia componenta de informații secrete și acti-vitățile specifice domeniului securității. Similar, termenul de «sprijin informativ» definește partea sprijinului informațional general (cu informații din toate domeniile) pentru cazul particular al domeniului intelligence. Conform acestor precizări, terme-nii «sprijin informațional» și «sprijin informativ» vor fi utilizați în lucrare după caz.

Potrivit Doctrinei NATO, «ciclul de intelligence» este succesiunea de judecăți și acțiuni urmată pentru a asigura sprijinul informativ necesar comandantului pentru planificarea și conducerea operațiilor. În viziunea Alianței, ciclul de intelligence conține următoarele etape: direcționare, culegere, procesare și diseminare, iar difuzarea informațiilor apare ca fiind expedierea informațiilor în timp util, prin toate mijloacele și într-o formă potrivită celor care au nevoie de ele.

În afară de forma esențializată a ciclului informațional (Fig. 1), există mai multe variante grafice ale modelului, prezentate în Anexa II. Aceste variante ilustrează considerentele expuse mai sus, folosind diferiți termeni pentru etapele procesului, iar modelul prezentat în Fig. 2 scoate în evidență și transferuri secundare, care reflectă diferite funcționalități specifice activităților de intelligence. Astfel, în doctrina forțelor armate ale SUA, analiza este separată de procesarea informațiilor, văzută ca etapă distinctă, pentru că include un număr mare de activități menite să asigure prelucrarea informațiilor colectate pentru a le aduce la o formă ce poate fi exploatată de analiști. Aceste activități pot fi decriptarea, traducerea, interpretarea imaginilor, chiar transportul de informație către analist, dar și indexarea și organizarea informațiilor pentru utilizarea lor de către întreaga structură de intelligence.

Studiile privind etapele clasice ale ciclului informativ, enumerate mai sus, nu includ clarificări relevante referitoare la destinul informațiilor după diseminarea produselor de intelligence către beneficiar, deși unele menționează utilizarea informațiilor ca urmând diseminării. Există studii privind distanța dintre analist și beneficiar, despre importanța reacției beneficiarului și despre informațiile militare în operații, precum și lucrări referitoare la operațiile de intelligence, dar nu o aprofundare a conținutului concret al etapei denumite diseminare văzută ca sprijin informativ și a proceselor parcurse de informație după transferul ei către factorul de decizie. În lucrarea de față ne propunem examinarea acestui aspect, sub raportul funcționalității și rolului informațiilor în cadrul ciclului informativ, între etapa numită analiză și cea de direcționare a activității de intelligence. Acest demers va fi abordat având în vedere circumstanțele care au generat interesul științific, anume condițiile impuse de factorii specifici Erei informaționale, dar și de considerente proprii altor științe relevante, în abordare multidisciplinară.

Condiționările impuse activităților reprezentate în ciclul informativ

prin aplicarea conceptului Războiului bazat pe rețea

În cadrul «revoluției în domeniul militar», răspunsul conceptual la provocările Erei informaționale este așa-numitul «Război bazat / centrat pe rețea» (RBR). Potrivit părinților conceptului, RBR se concentrează asupra posibilității de a genera forță combativă prin conectarea eficace a componentelor organismului militar, într-un macrosistem numit «rețea de rețele». Această abordare vizează abilitatea forțelor / entităților dispersate geografic de a crea un nivel ridicat al cunoașterii spațiului de luptă care poate fi exploatată prin auto-sincronizare și printr-o varietate de operații centrate pe rețea, pentru a realiza intenția comandantului.

RBR favorizează accelerarea procesului de comandă, a conversiei informației în acțiune și are potențialul de a contribui la integrarea nivelurilor tactic, operațional și strategic ale războiului. Conceptul RBR nu trebuie redus la tehnologie, ci constituie răspunsul militar emergent la provocările Erei informaționale, vizând nu atât rețele de calculatoare, cât comportamentul uman și organizațional. Prin generalitatea sa, RBR reprezintă modernizarea revoluționară întrevăzută a constitui soluția de abordare nu numai a războiului convențional modern, ci și a amenințărilor neconvenționale, pentru a răspunde cuprinzător complexității pericolelor specifice mediului de securitate contemporan.

Pe de altă parte, prin creșterea importanței domeniului cognitiv, RBR imprimă o importanță sporită activității de intelligence, care contribuie în mod substanțial la cunoașterea situației operaționale sau de securitate și la realizarea dominării informaționale asupra adversarului.

În ceea ce privește domeniul intelligence, prin esența RBR, care este distribuirea capacităților operaționale și utilizarea acestora integrat, într-o rețea de capabilități, cerințele noului concept estompează limitele dintre activitățile specifice etapelor ciclului informativ și impun atât întrepătrunderea acestora, cât și integrarea lor în activități complexe. Observăm însă că implicațiile conceptului RBR asupra domeniului intelligence nu au fost studiate în măsura în care au fost abordate aspectele legate de comandă sau cele privitoare la cooperarea operațională.

Conceptul RBR este caracterizat de următoarele tranziții procesuale care îl diferențiază de abordarea tradițională a conflictului, specifică Erei industriale: tranziția accentului de la platformă la rețea, de la individ la parte a unui sistem, de la informație la cunoaștere, ultima având o relevanță evidentă pentru informațiile militare, de asemenea, insuficient examinată.

Entitățile care operează în «rețea de rețele» sunt grupate în senzori, decidenți și actori. Senzorii sunt elementele care colectează și procesează informații referitoare la spațiul de luptă, de la sateliți și militari individuali, până la structuri de analiză. Decidenții sunt persoane cu diferite funcții, la toate nivelurile ierarhice, iar actorii sunt structuri generatoare de putere de luptă, unități cinetice sau nu, dispuse oriunde în spațiul de luptă, nu neapărat pe câmpul de luptă în înțelesul clasic al termenului.

În condițiile RBR, aceste componente nu sunt asociate strict ierarhic, actorii nu dispun permanent de aceiași senzori, iar decidenții nu dispun permanent de anumiți actori și anumiți senzori, ci utilizarea senzorilor și actorilor se realizează în mod flexibil și adaptiv pentru obținerea superiorității informaționale, urmată de superioritatea în putere combativă în locul și momentul potrivit. Pentru realizarea acestei sinergii, senzorii, decidenții și actorii sunt conectați în grile / rețele de senzori, decidenți și actori, după funcționalitate.

Sistemul de rețele descris operează conform câtorva principii / repere specifice conceptului RBR: dispersarea geografică a forțelor militare, omnisciența forțelor (forțele militare cunosc în profunzime spațiul de luptă și intenția comandantului), conectarea eficientă a entităților din spațiul de luptă.

Specific Erei informaționale, conceptul RBR presupune utilizarea superioară a informațiilor, ierarhizate de la simple date, la informații, cunoaștere și înțelegere, în ordinea crescătoare a complexității lor, exact ca în teoria domeniului intelligence. Astfel, în cadrul RBR, acțiunea se desfășoară în trei domenii distincte: fizic (terenul, platformele și mijloacele de luptă), informațional (unde informația este creată, analizată și diseminată) și domeniul cognitiv (unde percepțiile, judecățile, credințele, valorile și conștientizarea intervin în comandă și control, în luarea deciziilor).

Ipotezele de cercetare și abordarea cercetării

Ideea că sistemele mari nu se schimbă peste noapte, ca și certitudinea că este mult mai eficient a lucra cu un sistem de metode și instrumente clar definite și bine cunoscute și testate, într-un context în care schimbarea aduce atât de multă nesiguranță, reprezintă piloni de sprijin și elemente de siguranță, dar și un factor inerțial, care frânează progresul instituțional. În acest sens, în cunoașterea științifică, progresul nu decurge linear, prin acumularea continuă de noi date și concepte ci, mai degrabă, prin salturi provocate de idei revoluționare care sparg zăgazurile vechilor paradigme și eliberează idei care anterior nu putuseră să depășească inerția sistemelor de gândire consolidate în ceea ce Thomas Kuhn numește „știința normală”. În același sens, serviciile de informații pentru apărare caută soluții de reformă care să elibereze modul de gândire și de operare în intelligence de înțelegerea îngustă a modelului clasic al ciclului informativ, care separă instituțional serviciile de informații pentru apărare de-a lungul delimitărilor trasate de procesul linear de cerință – planificare – culegere – interpretare – analiză – diseminare.

Elemente ale Erei informaționale, cum ar fi „data mining, rețelele neurale și rețelele Bayesiene demonstrează că, în cazul negestionării complexității interne, creșterea șanselor de surprindere este probabilă” pentru toate structurile de securitate. De aceea, este de presupus că specificul Erei informaționale impune și revederea modelului ciclului informativ, ceea ce ne propunem în demersul nostru.

În lucrarea de față vom aborda funcționalitatea proceselor din domeniul intelligence, aparținând domeniului cognitiv al RBR, pentru a identifica valabilitatea modelului clasic al ciclului informativ și posibilitățile de revedere a modelului. Având în vedere faptul că efectele Erei informaționale se manifestă în special în realizarea și utilizarea produselor de intelligence, ne vom concentra atenția asupra transformărilor survenite în ceea ce privește sprijinul de intelligence pentru luarea deciziilor militare / de securitate.

În demersul nostru ne propunem examinarea modului de generare a informațiilor de securitate în condițiile Erei informaționale dar mai ales a etapei mai puțin studiate din cadrul ciclului informativ, anume diseminarea. Vom cerceta, de asemenea, sprijinul informativ ca relație între structura de intelligence și factorii de decizie având în vedere principalele concepte ale RBR, anume tranzițiile procesuale, entitățile componente, reperele / principiile, grilele / rețelele și domeniile de acțiune.

În privința producției de intelligence, ipoteza de cercetare lansată este că studiul specificului analizei informative în condițiile RBR poate oferi concluzii semnificative privind cerințele de abordare a producției și de management al analizei de intelligence în Era informațională, și chiar asupra structurii ciclului informativ.

Referitor la etapa numită diseminare, ipoteza de cercetare pe care o abordăm este că studiul sprijinului informativ ca proces de comunicare poate oferi concluzii semnificative privind raportul dintre beneficiarul muncii de intelligence și ciclul informativ. Revederea acestui raport funcțional de importanță covârșitoare este relevantă în condițiile de presiune impuse de Era informațională și de răspunsul conceptual oferit de RBR. De altfel, „conceptul de RBR este construit în jurul noțiunii de diseminare a informațiilor și mijloacelor”. Cercetarea modului de integrare a componentei de intelligence în decizia luată de beneficiar și în acțiunea desfășurată pe baza acestei decizii poate genera, de asemenea, concluzii importante chiar asupra înseși structurii ciclului informativ, cu implicații în sensul optimizării activității de intelligence ca domeniu de interes strategic pentru securitatea națională.

Continuând studiul pe măsura creșterii fricțiunii clausewitziene a conflictului, ipoteza de cercetare în privința studiului transpunerii informațiilor de securitate în acțiune concretă este că sprijinul informativ în operații militare în condițiile RBR prezintă particularități deosebite, care impun mutații semnificative nu numai asupra cerințelor de management al domeniului intelligence operațional în Era informațională, și chiar, din nou, asupra etapelor esențiale ale ciclului informativ.

Complexitatea problemelor impune abordarea multidisciplinară a cercetării, cu interpretarea realităților din domeniul intelligence prin prisma științei militare, în viziunea modernă și în viziunea clasică a lui Carl von Clausewitz, cât și prin prisma teoriei comunicării, din psihologie, a teoriei sistemelor și a teoriei complexității.

CAPITOLUL 1.

ANALIZA DE INTELLIGENCE

ÎN CONDIȚIILE RĂZBOIULUI BAZAT PE REȚEA

1.1. Particularități ale analizei de intelligence în era informațională

1.1.1. Informațiile pentru apărare în căutarea de reforme conceptuale

În cursul Războiului Rece, mediul de securitate putea fi descris, în linii mari, prin următoarele caracteristici: amenințarea provenea de la un adversar oarecum predictibil, similar cu statul propriu; strategia era de descurajare, prin înarmare (inclusiv nucleară) și prin alianțe redutabile; tehnologiile critice (în primul rând cele specifice apărării) erau disponibile numai statelor, în măsura puterii acestora. La începutul secolului XXI aceste caracteristici nu mai sunt valabile, iar trăsăturile actuale ale mediului de securitate impun o nouă abordare, care să permită eliminarea neajunsurilor cauzate de fixarea în paradigmele specifice Războiului Rece.

Predictibilitatea redusă a schimbărilor actuale pune la încercare la maximum omul societății moderne, provocările manifestându-se simultan la nivel micro / tactic și macro / strategic, social. La limita puterilor de adaptare ale omului, aceste provocări nu ocolesc analiza în informațiile pentru apărare.

După perioada de relativă acalmie a anilor ´90, activitatea de intelligence a revenit ca element cheie în securitatea națională și internațională, în primii ani ai mileniului III. Mai mult chiar, analiza informațiilor pentru apărare a căpătat o importanță centrală. Dacă problemele analizei constituiau, anterior, preocuparea unui număr restrâns de specialiști, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, acestea au fost transferate în domeniul interesului public prin investigațiile oficiale și atenția acordată de mass-media.

Structurile guvernamentale specializate în avertizarea asupra riscurilor, amenințărilor, oportunităților și vulnerabilităților sunt printre primele chemate să își ajusteze instrumentele și metodele de lucru, având în vedere rolul lor diagnostic și predictiv în asigurarea securității naționale și / sau colective. Acestea ar trebui să evalueze permanent evenimentele în dinamica și complexitatea lor și să indice direcțiile cele mai probabile de evoluție ale acestora și impactul asupra securității naționale / colective.

Schimbarea se numără printre principalele constante ale activității serviciilor de intelligence tocmai prin acțiune, metode și produse rezultate. Din necesitatea de a răspunde provocărilor generate de permanentele schimbări ale mediului de securitate s-a procedat frecvent la reorganizări și noi abordări menite să îmbunătățească produsele informative. În urma eșecurilor domeniului intelligence, s-au depus eforturi uriașe pentru a diagnostica problemele de sistem și a găsi soluții în sensul reorganizării instituționale. Astfel, ciclul eșec – investigație – reorganizare a devenit un fel de maladie a începutului de mileniu, în lumea informațiilor pentru apărare.

Schimbările în domeniul securității implică schimbări în intelligence, legate, fără echivoc, de domeniul militar, iar superioritatea militară trebuie să includă superioritatea în informații, atât pentru a putea preveni conflicte, cât și pentru a putea câștiga bătăliile. „Cele mai mari puteri militare ale lumii sunt dependente de serviciile lor de informații pentru furnizarea de evaluări bine documentate. De aceea, activitatea de intelligence a devenit o parte integrantă esențială a apărării, fie sub forma apărării securității naționale, fie a furnizării de informații către armată sau a identificării acțiunilor ostile în formare”. Astfel, a apărut conceptul de informații pentru apărare și conceptul mai larg de informații de securitate.

Într-o viziune europeană, informația pentru apărare are „misiunea de a participa la prevenirea crizelor internaționale, de a realiza evaluări și estimări ale situației necesare pentru a se decide ulterior eventualele acțiuni, în special cele militare, precum și pentru a se conduce, în caz de nevoie, operațiunile militare”.

Necesitatea reformării domeniului informațiilor pentru apărare, la începutul secolului XXI, a generat căutări orientate, în principal, în două direcții: reformarea organizațională și perfecționarea analizei de intelligence.

O primă abordare în reformarea activității de intelligence vizează reforma organizațională. În opinia lui Paul Bracken, percepția dominantă este că reforma organizațională în informațiile militare trebuie să urmărească modificări ale structurii formale, poate cu unele rearanjări în circuitele informaționale din cadrul acestor structuri. De aceea, acesta susține că strategia de reformă organizațională adevărată trebuie să parcurgă trei pași în ordinea următoare: schimbarea atitudinilor și a mentalităților, schimbarea relațiilor interpersonale și a fluxurilor informaționale și, în cele din urmă abia, schimbarea structurii formale și a responsabilităților.

Pe de altă parte, reorganizarea fiind, de fapt, o chestiune de formă, ea nu poate constitui un panaceu al reformei în intelligence, căci, „uneori, reorganizarea poate aduce îmbunătățiri, dar nu poate înlocui excelența individuală” .

1.1.2. Dilemele analizei de intelligence la începutul secolului XXI

Cea de-a doua abordare în căutarea de reforme conceptuale în intelligence, perfecționarea analizei, vizează depășirea provocărilor generate de diversitatea analizei de la concentrarea asupra evenimentelor zilnice până la abordarea de perspectivă și gândirea conceptuală, care este mai puțin independentă și neutră și mai bine ajustată la nevoile specifice ale factorilor de decizie. Toate acestea trebuie examinate în condițiile specifice Erei informaționale și prin prisma conceptului RBR.

Apreciem că definiția dată analizei de intelligence de către Berkowitz și Goodman, în anul 1989, își menține valabilitatea, prin simplitatea și generalitatea ei: “procesul de evaluare și transformare a datelor brute (neprelucrate) în descrieri, explicații și concluzii pentru consumatorii de informații”.

Oricum, rolul etapei analizei în realizarea misiunii informațiilor de securitate este covârșitor: „cu toată atenția exuberantă acordată, în general, laturii operative (culegerea și acțiunea clandestină), analiza este factorul determinant al procesului, oferind factorilor de decizie civili și militari produsele informative direct conectate problemelor cu care se confruntă și deciziilor pe care trebuie să le ia”.

Diversitatea activității, structurilor și produselor analizei de intelligence cuprinde domenii de la analiza regională la analiza amenințărilor neconvenționale, la analiza specifică de contrainformații, analiza tehnologică, exploatarea materialelor capturate sau analiza operațională, direct în sprijinul acțiunilor armate.

În timp, literatura din domeniul informațiilor de securitate a dezvoltat o taxonomie complexă a activității de intelligence pentru a elucida diferențele între diferite discipline de culegere, tipuri de analiză de intelligence sau tipuri de produse informative. Pentru scopurile acestei lucrări, în acest capitol, vom examina producția de intelligence grupată urmând perspectiva temporală pe care o acoperă procesul analitic, anume informarea curentă, informarea estimativă sau informarea strategică, respectiv informarea pe termen lung.

Complexitatea perioadei actuale, marcată de efectele globalizării, aduce o provocare conceptuală și asupra analiștilor: „de-a lungul istoriei, analiștii nu au înțe-les imediat logica propriei situații, în perioade de tranziție; de obicei, este necesară o perioadă lungă de dezorientare și confuzie pentru a conștientiza legitatea noii ere”.

Având în vedere accentul pus în prezent pe impulsionarea culegerii de informații și pe intensificarea schimbului de informații între servicii ale aceluiași stat sau internaționale, analiștii se confruntă cu un masiv «val frontal» de date care riscă să îi copleșească și să devină frustrant prin atingerea limitelor de procesare. Pur și simplu, serviciile de informații „nu au nevoie de mai multe date, ci de informații mai bune”. Altfel spus, viteza și volumul fluxului informațional și informativ îngreunează procesarea informațiilor. Dacă, în cursul Războiului rece, problema dominantă era colectarea de informații secrete solide, la începutul mileniului III dificultățile întâmpinate sunt selectarea și validarea informațiilor.

În informațiile pentru apărare ale începutului de mileniu III, sarcina procesării unui volum crescând de date într-un timp scurt și diversitatea tipurilor de analiză generează provocarea realizării de evaluări cu valoare acțională adaptate cerințelor unor beneficiari tot mai diversificați și mai exigenți, de la nivel tactic la nivel strategic.

Schimbările profunde în domeniul intelligence au scos în evidență limitările sistemului și au determinat studierea eșecurilor analitice, manifestate fie sub forma impredictibilității căderii blocului comunist sau fenomenului «primăverii arabe», fie prin lipsa avertizărilor cu privire la atacuri teroriste, fie prin incapacitatea de a obține informații referitoare la intențiile unui stat de a obține arme nucleare etc.

Structurile de informații de securitate trebuie să detecteze intențiile agresive ale unui adversar și, prin conținutul de avertizare din produsul de analiză, trebuie să contribuie la prevenirea și controlul situațiilor tensionate înainte ca aceasta să se amplifice. La modul ideal, prevenirea surprinderii trebuie să aibă loc în stadiul de incubație a amenințării, când evenimentele se manifestă sub nivelul de anormalitate care declașează, de obicei, alerta privind escaladarea unui fenomen de securitate.

Scopul avertizării este prevenirea surprinderii. Avertizarea strategică poate fi definită ca fiind comunicarea oportună și eficientă către factorii de decizie a percepției referitoare la schimbările importante care pot interveni în nivelul sau caracterul amenințărilor la adresa intereselor de securitate națională și care necesită intervenția promptă a statului pentru a împiedica sau limita efectele negative. Analiștii urmăresc schimbările în nivelul probabilității de producere a unor evoluții nefavorabile intereselor statului / alianței – cazul riscurilor – sau ca un element ostil să acționeze intenționat împotriva intereselor statului / alianței – cazul amenințărilor.

În formularea estimărilor, analiștii trebuie să păstreze un echilibru, întrucât o precauție exagerată poate însemna eșecul realizării avertizării, iar agresivitatea în formularea avertizărilor duce la alarmism urmat de atrofierea simțurilor care generează reacția la pericol (fenomenul «Vine lupul!»). Avertizarea este o permanentă și costisitoare provocare pentru comunitatea de informații și factorii de decizie.

Considerând că integrarea și interpretarea – ca părți ale procesului de analiză – cuprind judecăți dificile și complexe pentru a da sens informațiilor obținute, analiza în domeniul informațiilor pentru apărare este mai sofisticată și mai încărcată de responsabilitate, datorită preciziei necesare în evaluările militare. Totodată, este foarte important faptul că beneficiarul acestei analize, mult mai precis și analitic, va solicita judecăți mult mai detaliate cu scopul anticipării și contracarării acțiunii potențialilor adversari, acționând oportun și eficient în anihilarea amenințărilor.

Situațiile de ambiguitate, mai ales în domeniul avertizării, se pot clarifica prin informații punctuale speciale, colectate prin «disciplinele de culegere» HUMINT sau SIGINT. Aceste acțiuni pot furniza informații aparent minore, care însă pot confirma sau infirma evaluările sau informațiile obținute pe alte canale. În cazul informațiilor operative, tactice și de targeting, ce aparțin mai mult domeniului militar sau de operații ale serviciilor speciale, acuratețea va fi mai mare decât în cazul informațiilor strategice, iar caracterul acțional va fi mai evident. Acuratețea se va reflecta și în cerințele impuse analizei acestora. Situația este firească pentru că decidenții militari se vor concentra mereu asupra relevanței și acurateței informațiilor, în timp ce decidenții politici se vor orienta spre politici și tendințe, considerentele politice și grand-strategice având câștig de cauză. Nu rare sunt situațiile în care comunitatea de informații înaintează anumite analize considerându-le oportune, în timp ce factorii de decizie nu sunt impresionați de acestea, având alte preocupări.

Pentru a-și menține valoarea acțională și relevanța operațională, conținutul de avertizare din produsele de intelligence trebuie să păstreze un echilibru între cadența actului de avertizare și nivelul de pericol pe care îl transmit. Acest echilibru trebuie calibrat în funcție de parametrii beneficiarului și nivelul de periclitare a interesului de securitate, pentru a asigura produsului informativ percepția optimă ca act de avertizare.

1.1.3. Cine face analiză și ce fac analiștii de intelligence?

Între modelele de ciclu informativ prezentate în Anexa II, Figura A-2.10 propune un model centrat pe analiză, care incumbă observația că toate fazele activității de intelligence presupun analiză. Pentru lucrarea de față, ceea ce este util în astfel de modele conceptuale este sublinierea rolului analizei. Este însă foarte important să se separe analiza informațiilor care constituie obiectul activității principale de intelligence, reprezentate prin ciclul informativ, de analiza de sistem, care cuprinde procesele analitice proprii altor aspecte ale activității de intelligence:

analiza specifică activității de conducere, care include dezvoltarea de sistem, adică analizarea critică a funcționalității sistemului și generarea măsurilor de adaptare permanentă a acestuia la cerințele impuse de mediul de securitate;

analiza specifică etapei culegerii, necesară pentru a asigura cunoașterea mediilor de acțiune a culegătorilor, dezvoltarea surselor de informații, planificarea operațiilor de culegere și siguranța activităților de culegere;

analiza specifică planificării diseminării și cooperării cu beneficiarii produselor de intelligence;

analiza specifică activității de cooperare în interiorul comunității de intelligence sau cooperării de alianță și cooperării internaționale, în general;

analiza folosirii și dezvoltării resurselor, inclusiv resursele umane;

analiza specifică managementului producției de intelligence, dar care nu are ca obiect informațiile culese, ci activitățile aferente analizei: procesarea informațiilor culese, colaționarea, organizarea analizei, producția.

* * *

Dar cine face analiză în domeniul intelligence? Rezumând-ne la analiza informațiilor în sine, de interes pentru studierea ciclului informativ, trebuie observat faptul că nu numai analiștii propriu-ziși operează activități analitice asupra informa-țiilor, ci mult mai mulți operatori din diferite zone ale serviciului de informații.

În compartimentele de direcționare a activității, planificatorii care examinează cerințele venite de la beneficiari dispun de cunoștințe referitoare la subiectul de intelligence, la capacitățile de culegere și cele de analiză. Ei utilizează informații procesate în ciclurile anterioare pentru a recepționa corect cerințele beneficiarilor și pentru a propune orientarea sarcinilor viitoare ale serviciului de informații în ceea ce privește producția, culegerea de informații noi și diseminarea produselor finale. Oricum, cerințele transmise de beneficiari urmează a fi transformate în cerințe de intelligence, adică «traduse» în limbaj de specialitate și «negociate» cu analiștii.

Apoi, din cerințele de intelligence, analiștii deduc necesarul și elaborează cerințele de informații noi, după care managerii analizei / planificatorii validează cererile de informații noi și le transmit structurii de culegere. Aceasta separă cerințe selecționate pentru fiecare dintre «disciplinele de culegere» și pentru capacitățile de culegere cele mai potrivite. Iată că și cei care conduc activitatea de culegere operează cu informații, pentru a ierarhiza corect și a eficientiza culegerea de informații noi. După primirea dispozițiilor de culegere, chiar culegătorii desfășoară activități mentale de analiză, pentru că informațiile culese, de multe ori, nu sunt de natura unor «cutii negre», cărora nu li se cunoaște conținutul. Cel mai bun exemplu este în domeniul / «disciplina» HUMINT, unde culegătorii obțin informații, de multe ori, prin contact verbal direct cu sursele și nu pot calibra discuțiile fără a fi primii analiști ai noilor informații. Culegătorii fac deci analiză chiar înainte de a transmite informațiile către analiști. După culegerea informațiilor noi, culegătorii sunt cei care adaugă informațiilor culese primele elemente analitice, primele evaluări, încadrări în contextul mediului din care informațiile au fost culese, elemente foarte utile analiștilor, ulterior. Deci, se poate susține că înșiși culegătorii trebuie să fie analiști, în bună măsură, tocmai pentru a-și îndeplini cât mai bine misiunile. Ba chiar mai mult: culegătorii înșiși nu transmit numai informații punctuale sau «cutii negre», al căror conținut le este străin, ci și rapoarte ample, fiind cunoscători ai fenomenelor studiate chiar din interiorul spațiilor de interes. Aceste rapoarte sunt, bineînțeles, analize, în care autorii nu includ doar evaluări proprii, elaborate numai pe baza informațiilor culese chiar de ei, ci și informații din diferite surse deschise, pe care le urmăresc oricum, cât și informații și evaluări provenite de la reprezentanți ai unor servicii partenere, prin cooperare la fața locului (în domeniul diplomatic sau în teatre de operații). În consecință, culegătorii desfășoară un proces analitic autentic deși nu dispun de toate informațiile de care dispun analiștii din sectoarele centrale de analiză, care centralizează rapoartele provenite din toate sursele disponibile.

În continuare, trecând peste analiza în sine, merită examinat traseul produselor finite de intelligence, care trebuie validate și transmise beneficiarilor, pentru ca aceștia să ia decizii conform responsabilităților lor. În cadrul acțiunii de validare a produselor realizate de analiști, șefii ierarhici fac, la rândul lor, analiză. Ei nu parcurg toate procedurile din arsenalul analistului, dar procesul mental al validării produselor de intelligence este gândire critică asupra informațiilor și conține toate ingredientele specifice analizei. De aceea, de multe ori, șefii ierarhici cer unele explicații suplimentare, dispun aprofundarea unor aspecte sau sublinierea unor elemente, în special în domeniul avertizării. Deci, și șefii fac analiză. Chiar directorii de servicii de informații, atunci când examinează produsele realizate de structurile proprii de analiză sau atunci când fac schimb de opinii cu omologi din alte state sau cu factori de decizie, compară evaluări, identifică argumente, explorează unele scenarii, deci fac, și ei, analiză.

Beneficiarii produselor de intelligence, la rândul lor, nu sunt deloc departe de procesul analitic privind subiectele de interes. Ce face orice beneficiar după parcurgerea unui produs de intelligence? În primul rând, face analiză! Fie că este vorba despre audierea unui briefing sau citirea unui raport, absorbția substanței produselor de intelligence de către orice beneficiar presupune parcurgerea unui proces analitic nu foarte mult diferit de cel parcurs de analist. Beneficiarul plasează noile informații în contextul celor vechi, le cântărește semnificația și «metabolizează» conținutul de avertizare, având în vedere propriile intenții și strategiile preconizate pentru situații similare.

În concluzie, constatăm că toți participanții la ciclul informativ care operează direct cu informațiile de securitate (nu toți lucrătorii dintr-un serviciu de informații) desfășoară activități de analiză, mai mult sau mai puțin profunde, în măsura responsabilităților instituționale. Astfel, considerăm că se poate extinde la toți operatorii cu informații de securitate, opinia că succesul serviciilor de informații va deveni și mai problematic în viitor dacă acestea nu vor abandona ideea unei separări drastice între culegere și analiză. Aceasta nu înseamnă însă nici includerea tuturor în departamentele de analiză și nici transferul tuturor responsabilităților către analiști, doar pe considerentul că ei cunosc cel mai bine spațiul sau problema de interes. Considerăm că specializările și responsabilitățile funcționale trebuie menținute, efortul necesar fiind acela de a exploata la maximum posibilitățile analitice ale sistemului, ceea ce este un atribut al conceptului RBR.

Deci, capacitățile de analiză proprii ciclului informativ nu sunt concentrate numai în sectoarele nominale de analiză, oricât de extinse ar fi acestea, ci sunt distribuite aproape în întregul cuprins al structurii unui serviciu de intelligence.

În opinia noastră, concretizarea conceptului RBR în analiza de intelligence este considerarea capacităților de analiză în totalitatea lor, chiar în afara structurii propriu-zise de analiză și chiar în afara unui anumit serviciu de informații, sub forma unei rețele extinse de capacități analitice distribuite. Misiunea serviciului de informații, în acest caz, include și managementul optim al acestei rețele, în vederea obținerii efectului conjugat care să asigure superioritatea informativă.

Astfel, funcționalitatea conceptului RBR oferă posibilități nu numai comenzii, controlului și execuției la fiecare eșalon, ci și analizei de intelligence considerată, de asemenea, funcționând ca rețea de capacități analitice distribuite.

* * *

Pe de altă parte, chiar analistul propriu-zis este pus în diferite ipostaze, mai ales în condițiile conflictelor din Era informațională.

„Diversitatea menționată în privința categoriilor de activități analitice aduce beneficii în specializarea analiștilor, dar comportă riscul fragmentării evaluărilor și al «neobservării pădurii din cauza copacilor». Considerăm că specializarea analiștilor și caracterul științific al analizei se manifestă mai evident nu în analiza din toate sursele (all-source intelligence), ci în domeniile analitice specializate, proprii disciplinelor de culegere de informații. Această particularitate se explică prin faptul că analiștii specializați operează cu informații obținute prin metodele specifice disciplinelor respective și este benefică prin faptul că sunt întrebuințate imediat în scopul acțiunilor de culegere‟. În aceste cazuri, ciclul informativ este scurt-circuitat în mod salutar și analistul devine expert în dirijarea capabilității de culegere din disciplina respectivă, nefiind nevoie de alți coordonatori ai culegerii decât pe linie administrativă. Astfel, analistul specializat într-o anumită disciplină de culegere reprezintă un catalizator valoros al efortului de obținere a unor informații valoroase, concomitent cu producerea în timp scurt de evaluări cu valoare acțională ridicată.

Observăm că specializarea analiștilor pe domenii asociate disciplinelor de culegere este necesară analizei «all-source», dar este direct profitabilă în special în sprijinul operațiilor militare, mai ales în situațiile în care conținutul acțional este maxim și aplicarea este necesară în timp scurt.

În cazul analizei specializate (HUMINT, SIGINT, IMINT), produsele informative specifice sunt chiar definite separat, după disciplina de culegere pe informațiile căreia se bazează. Pe de altă parte, analiștii specializați contribuie în mare măsură la dezvoltarea surselor din domeniul respectiv. Prin aceasta, analiștii își marchează prezența în alte rețele cu capacități distribuite ale sistemului de intelligence: rețeaua de direcționare și rețeaua de culegere.

Dar nu numai analiștii specializați sunt apropiați activității de culegere, ci și analiștii «all-source». Și aceasta nu înseamnă doar apropierea și colaborarea directă, în timp real, dintre analist și culegător și contribuția analistului la dezvoltarea generală a surselor, ci chiar participarea nemijlocită a analistului la culegerea de informații. Acest lucru are loc, de exemplu, prin deplasări ale analiștilor pentru cunoașterea aprofundată a spațiului de interes. Cele mai multe servicii de informații militare practică integrarea de analiști în contingentele dislocate în teatrele de operații (TO), fie în comandamente operaționale, fie în structurile de cercetare tactică (S2), fie în Celule Naționale de Informații (NIC) sau în Detașamente de informații. De asemenea, au loc deplasări pe durate scurte în TO, cu diferite prilejuri.

Această practică este uzitată chiar și de unele organizații neguvernamentale, care detașează analiști pe perioade lungi în teatre de operații sau în zone de criză, la fel cum agențiile de presă sau canalele de televiziune specializate în știri detașează ziariști.

Nu trebuie omis faptul că orice analist este culegător chiar în fiecare zi, atunci când consultă personal Internetul sau aruncă o privire pe ecranul televizorului, acordat pe un canal de știri globale sau ascultă știri la un post de radio.

Pe de altă parte, un analist participă la conferințe și interviuri sau consultă bloguri dedicate subiectului de interes, citește cărți, participă la discuții cu parteneri din servicii omoloage. De asemenea, analistul menține contacte profesionale cu cercetători și analiști din instituții civile, angajați în studii pe spațiul de interes pentru serviciul de informații. În toate aceste situații, analistul însuși este culegător.

Dar analistul nu este numai culegător. El participă și la direcționarea activității de intelligence, atât prin contribuții la clarificarea cerințelor, alături de planificatori și de șefii ierarhici, cât și prin contribuția la managementul cunoștințelor.

Nu în cele din urmă, analistul participă și la diseminarea produselor de intelligence și la contactul direct cu beneficiarul. Cel mai banal exemplu de participare a analistului la diseminare este briefingul susținut fie în fața factorilor de decizie naționali, fie în cadrul alianței sau coaliției (în comandamentele operaționale din TO). De multe ori, chiar analistul specializat este desemnat să susțină briefingul, pentru a putea oferi pe loc detaliile și nuanțele pe care altcineva poate nu le-ar controla în egală măsură. Un alt exemplu este cooperarea între serviciile de informații sau activitatea în cadrul alianței, în situații când analiștii susțin prezentări sau pun la dispoziție în mod direct produsele realizate. Un ultim exemplu de participare a analistului la diseminare este ipostaza de sprijin de intelligence, când analistul detașat întregește produsul diseminat de serviciul de informații cu explicații pertinente și completări sau furnizează «micro-produse» de intelligence prin consi-liere și lămuriri punctuale diseminate ad-hoc beneficiarului, din propriile capacități sau după consultarea analiștilor din serviciul de informații de care aparține.

În sfârșit, analistul participă în mod direct la valorificarea evaluărilor sale, situație evidentă în planificarea operațională militară și, mai ales, în operațiile de intelligence. După cum remarcă John Holister Hedley, „analiza a devenit o parte integrală a planificării și implementării politicii și a operațiilor de intelligence” .

Observăm că realitățile Războiului Bazat pe Rețea impun considerarea analistului de intelligence având în vedere participarea sa în mai multe rețele diferite, nu numai în rețeaua extinsă de analiză informativă, ci și în rețelele care înglobează capacități distribuite de culegere, de direcționare și de diseminare și valorificare a produselor informative.

1.2. Efectul CNN și dilemele informării curente

1.2.1. Globalizarea informației și «efectul CNN»

Începutul anilor 1980 a marcat o revoluție în domeniul informațiilor publice, când inovațiile în domeniul tehnologiilor de comunicare și viziunea lui Ted Turner au condus la crearea primei rețele globale de știri – Cable News Network (CNN), care difuzează nonstop știri de pretutindeni. CNN s-a impus ca un actor global în relațiile internaționale pe timpul Războiului din Golf din perioada 1990-1991, iar succesul înregistrat ca urmare a modului în care a reușit să acopere evenimentele a inspirat alte organizații de radiodifuziune, precum BBC (care deja înființase un canal radio global) și alte companii să realizeze rețele globale de televiziune de știri.

În afară de avantajele tehnologiei moderne, impactul mass-media a beneficiat și de progresele în științele comunicării, prin aplicarea procedeelor specifice psihologiei comunicării pentru: esențializarea mesajului; sublinierea elementelor de impact psihologic major; adaptarea mesajului pentru a atinge nu numai latura intelectuală a receptorului, dar și pe cea emoțională; educarea și exploatarea unor sensibilități ale societății și ale publicului larg. În cazul televiziunii, în acest scop sunt exploatate toate funcțiile comunicării non-verbale: accentuarea și complementarea mesajului, substituirea unor componente ale mesajului, persuasiunea.

Unii autori definesc comunicarea ca proces în care persoanele împărtășesc informații, idei și sentimente. Dacă produsele informative realizate de analiștii din mediul securității naționale se rezumă la comunicarea de informații și idei, folosind în principal mesaje scrise și o gamă redusă de simboluri, mass-media recurge la întreg arsenalul de instrumente asociate mesajelor, utilizând pe larg simboluri verbale, simboluri abstracte și simboluri non-verbale. De asemenea, mass-media aplică pe larg conceptul comunicării educaționale, de a genera dezvoltarea de valori la receptorul comunicării, valorile constituind izvorul motivațional al deciziei.

Pe de altă parte, mass-media aplică eficient toate cele trei principii ale comunicării tranzacționale: transmiterea mesajelor în mod continuu și simultan (mesaje și simboluri), transmiterea celor trei planuri temporale ale știrilor (trecut, prezent și viitor), respectiv asocierea de roluri ale comunicatorului.

Eficiența comunicării rețelelor globale a sporit și datorită angajării de corespondenți locali. Deși scopul inițial a fost economia de fonduri, măsura s-a dovedit benefică și în plan comunicațional, întrucât corespondenții locali au întotdeauna o percepție mai profundă a fenomenelor din zona evenimentului, adaugă autenticitate mesajului și suplimentează audiența în plan regional.

Acoperirea geografică și temporală a mijloacelor moderne de comunicare în masă, împreună cu forța comunicării, alcătuiesc o combinație redutabilă, cu impact covârșitor asupra consumatorului de știri, fie acesta simplu cetățean, șef de stat, analist sau militar în tranșee. Astfel, mass-media a evoluat către statutul de «a patra putere în stat», cu influență majoră asupra societății sau de «mare putere globală». Există numeroase exemple în acest sens. Între acestea, o situație din anul 1993, din timpul loviturii de stat din URSS, când, în cursul unei convorbiri telefonice menite să lămurească desfășurarea acțiunilor de la Moscova, adjuncții șefilor diplomațiilor din SUA și Uniunea Sovietică și-au dat seama că amândoi urmăreau aceleași imagini transmise de CNN, care oferea, în direct, o imagine comună asupra realității.

Comunicațiile prin satelit și proliferarea rețelelor de știri cu transmisie în regim permanent (24/7) s-au dezvoltat până la stadiul creării unui fenomen specific globalizării informaționale, așa-numitul «efect CNN», care are o influență mare în procesul de luare a deciziilor la nivel strategic. Ulterior, presiunea concurențială a determinat creșterea numărului rețelelor de știri live 24/7, impactul Canalului CNN în particular s-a diminuat, iar termenul de «efect CNN» a devenit sinonim cu impactul colectiv al tuturor agențiilor de știri cu acoperire a evenimentelor în timp real.

Dimensiunea, profunzimea și rapiditatea propagării mass-media la nivel global a creat o nouă categorie de efecte calitativ diferite, până la nivelul la care fostul Secretar General al ONU, Boutros Boutros-Ghali, a afirmat chiar că „CNN este cel de-al 16-lea membru al Consiliului de Securitate”. De altfel, «efectul CNN» este deja o teorie în științele politice și studiile mass-media, care postulează că dezvoltarea popularului canal internațional de știri de televiziune a avut și are un impact major asupra politicii externe a statelor și chiar asupra operațiilor militare.

Fenomenul CNN se caracterizează prin rapiditate, acoperire (geografică și în ceea ce privește domeniile abordate) și impact multi-dimensional: psihologic / emoțional, politic, economic, de securitate. Inevitabil, sprijinul informativ concurează cu mass-media în toate aceste planuri, pentru a capta atenția factorilor de decizie la diferite niveluri.

Prezentarea de către mass-media a unor știri emoționante despre crize umanitare provoacă întotdeauna o reacție din partea publicului intern, care are o mare influență și forțează un răspuns din partea elitei politice până la cel mai înalt nivel. De exemplu, în anul 1991, când armata lui Saddam Hussein a forțat un număr mare de kurzi irakieni să se refugieze în munții din sud-estul Turciei, autoritățile de la Ankara au permis companiilor de televiziune prin satelit să transmită imagini tulburătoare din taberele de refugiați, deși, de regulă, mass-media nu avea acces în zonele kurde ale Turciei.

Societatea occidentală a sprijinit dezvoltarea rețelelor de comunicare globală și pe considerentul că o lume tot mai mult interconectată nu poate decât să ajute la răspândirea democrației, pe termen lung. Un studiu din anul 2000 a concluzionat că „țările care se globalizează rapid se bucură de libertăți politice și civile extinse în mod semnificativ”. Nu se poate afirma cu certitudine că globalizarea informațiilor va aduce pacea, după cum telegraful a adus țările mai aproape una de cealaltă, dar nu a putut preveni războiul. La începutul mileniului III însă, o serie de observatori și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu faptul că mass-media are un impact substanțial, dacă nu chiar profund asupra opiniei publice și liderilor politici mondiali și a căpătat o putere atât de mare încât este capabilă să influențeze capacitatea unor guverne de a lua decizii și, oricum, stabilește agenda politică a zilei pe întreg globul.

Se consideră că acest efect a impulsionat transmisiile de știri în timp real și a condus la sensibilizarea opiniei publice, determinând, totodată, adoptarea unor măsuri de răspuns din partea autorităților politico-militare pe măsura derulării acestor situații speciale.

«Efectul CNN» este un fenomen controversat, însă este foarte util pentru a se analiza modul diferit în care politicienii (și factorii de decizie, în general) sunt afectați de informații foarte proaspete și de imagini cu impact emoțional major.

În prezent, mass-media se substituie întrucâtva analiștilor politici instituționali, contribuind masiv la formarea atitudinilor factorilor de decizie și prefigurând soluții pe baza reacțiilor opiniei publice. Comunicarea eficientă desfășurată continuu de mass-media poate genera reacții ale opiniei publice sau poate amplifica percepțiile decidenților.

Teoreticienii în domeniul comunicării identifică trei aspecte distincte care se încadrează în ceea ce denumim «efectul CNN». În acest sens, mass-media poate funcționa alternativ sau simultan ca agent care are misiunea de stabilire a agendei politice, ca impediment în calea realizării obiectivelor politice urmărite sau ca un factor de accelerare a procesului de luare a deciziilor, prin presiunea opiniei publice.

Ipostazele identificate de Steven Livingston descriu următoarele roluri ale mass-mediei în societatea contemporană: prioritizarea, influențarea și accelerarea deci-ziilor politice. Aceste roluri aduc în discuție imparțialitatea mass-mediei, deziderat extrem de greu de atins din două motive: pe de o parte, pentru că imparțialitatea este o chestiune de percepție, iar percepțiile pot fi ireconciliabile; pe de altă parte, întrucât imparțialitatea contrazice, în mare măsură, obiectivul de a promova valori, chiar dacă aceste valori se doresc a fi universale, pentru că părțile aflate în conflict au recurs la soluții violente tocmai pentru a-și apăra valori aflate în contradicție cu cele ale oponenților.

1.2.2. Implozia ciclului știrilor

Fiind o concentrare imediată și continuă a mijloacelor de informare în masă asupra unui eveniment în derulare, un conflict, incident internațional sau inițiativă diplomatică, ciclul de știri impune atenția efectivă din partea politicului, iar autoritățile din orice țară acționează conform intereselor naționale și condițiilor concrete pentru a gestiona cu succes problemele curente.

În afară de monitorizarea evenimentelor, observarea și supravegherea amănunțită a declarațiilor și acțiunilor personalităților publice sporesc transparența vieții politice și ajută guvernarea prin intensificarea legăturii autorităților cu popu-lația și invers. În același mod însă, activitatea mass-media, poate complica relațiile dintre state sau poate forța o anumită reacție oficială din partea guvernelor care, altfel, ar prefera o atitudine mai reținută. Revoluția informațională și expansiunea la nivel mondial a mass-mediei prin intermediul internetului și agențiilor internaționale de știri care transmit neîntrerupt, accelerează procesul de luare a deciziilor și acționează pentru a împiedica apariția unui vid în procesul de conducere.

Pe de altă parte, această accelerare poate depăși capacitatea sistemului decizional de a procesa în mod eficient fluxul informațional.

Ciclul clasic de știri a fost definit, mai întâi, în secolul XIX, când extinderea telegrafului a consacrat cadența publicării în ziarul de astăzi a știrilor privind evenimente petrecute ieri. Acest ciclu a fost urmat, în secolul XX, de transmiterea la radio, în programul de seară, a știrilor privind evenimente petrecute în cursul dimineții, apoi chiar de relatări telefonice în direct.

În ceea ce privește imaginile, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial și chiar în cursul războiului din Vietnam, imaginile filmate pe front circulau foarte lent și erau proiectate pe ecranele cinematografelor ca jurnale de actualități la săptămâni sau luni de la producerea evenimentelor. Ulterior televiziunea a egalat performanțele radioului, jurnalul de seară prezentând imagini cu evenimente din timpul zilei, iar unele transmisii de televiziune se desfășurau în direct. Acest ritm a consacrat rutina deciziilor luate mâine pentru a răspunde la evenimentele de astăzi.

În perioada calculatoarelor și a sateliților, mass-media a cunoscut un avânt spectaculos ca urmare a progreselor înregistrate în transmisia de date 24/7 prin intermediul Internetului, a sateliților și a rețelelor terestre de comunicații. Progresul tehnologic a grăbit globalizarea informațiilor și atingerea unor parametri de viteză de transmitere, acoperire geografică și viteză de reacție la evenimente care au răsturnat, practic, întreaga filosofie a informării publice.

România are o experiență proprie semnificativă în acest sens, prin transmiterea în direct a Revoluției din decembrie 1989, care a fost recepționată simultan la televizoare din toate colțurile lumii.

După folosirea sistemului Minitel de către studenții francezi, în timpul protestelor din anul 1968, Internetul a deschis posibilități care sunt limitate, în principiu, numai de considerente practice și de capacitatea umană de receptare de informații. Mijloacele de comunicare sunt cu atât mai penetrante cu cât sunt mai moderne, deși contrastele dezvoltării ar sugera contrariul. Astfel, „Internetul are potențialul de a penetra societăți represive și închise mult mai eficient decât Radio Libertatea sau Vocea Americii”, exemple recente în acest sens fiind China și Siria.

Chiar și media tipărită a atins performanțe semnificative prin posibilitățile imense de transmitere de text și fotografii prin satelit, practic instantaneu, direct către tipografii sau către editorii variantelor virtuale (publicate pe Internet) ale ziarelor.

La aceste sisteme profesionale se adaugă posibilități uriașe aflate la dispoziția oricărui cetățean, care poate deveni oricând corespondent voluntar la o agenție de știri sau independent, prin Twitter, Facebook sau YouTube. Sunt elocvente imaginile prezentând manifestanți egipteni purtând telefoane celulare ridicate deasupra capului, pentru a capta și transmite instantaneu imagini din Piața Tahrir din Cairo, sau în timpul demonstrațiilor siriene și represaliilor din Damasc, în cursul «primăverii arabe» prelungite sau chiar demonstranții ruși care contestau rezultatele alegerilor din Rusia, în decembrie 2011, în Piața Manej din Moscova.

Astfel, avalanșa informațiilor globale a desființat, practic, ciclul informațional, înlocuindu-l cu un continuum informațional, cu un flux neîntrerupt de texte, imagini și comunicări sonore în formate multimedia și cu acoperire globală. În această situație, toate structurile de sprijin al deciziei politice sau militare sunt supuse unei presiuni imense, de natură a afecta însăși logica de funcționare a instituțiilor respective, pentru a-și îndeplini menirea în condițiile erei informaționale.

Informațiile de securitate, civile sau militare, nu fac excepție. În cazul infor-mațiilor de securitate, supuse cerințelor și scrupulelor profesionale, presiunea mass-media impune ajustări majore ale ciclului de funcționare al informării curente. Aceste ajustări redefinesc obiective instituționale pentru a răspunde cerințelor de informare oportună, dar și pentru a conserva specializarea și relevanța în planul securității.

Mass-media a devenit un nou instrument de putere, extrem de activ, care poate transcede granițele naționale și influența guvernelor. Știrile transmise permanent în direct fac ca liderii să reacționeze mai repede decât oricând înainte la cerințele opiniei publice. Multitudinea de informații în timp real din surse deschise influen-țează adesea hotărârile comandanților, aceștia fiind predispuși să amâne luarea unei decizii pentru a aștepta informații actualizate, iar strategii la nivel național sunt tentați să răspundă mass-mediei care influențează reacția opiniei publice.

În prezent, un jurnalist de televiziune este capabil să transmită o imagine oriunde în lume folosind o camera mică, un laptop sau un telefon prin satelit. Războaiele sunt difuzate în direct în întreaga lume, iar populația află de multe ori de derularea anumitor evenimente / acțiuni militare direct de la televizor, de cele mai multe ori cu mult înainte ca acestea să fie făcute publice de oficialii guvernamentali. Este cunoscută situația intervenției americane în Somalia, când trupele Pentagonului erau așteptate la țărm de echipajele CNN. În această situație, liderii și jurnaliștii nu mai dispun de timpul necesar pentru a analiza și planifica strategia de răspuns, ci sunt presați să reacționeze în ritmul evenimentelor. Drept urmare, se poate spune că „aceasta reprezintă pierderea controlului de către unii lideri politici din cauza puterii mass-media”, în orice caz pierderea controlului asupra momentului desfășurării actului politic intenționat, asupra cadenței deciziei strategice.

1.2.3. Comunicarea strategică – regina spațiului de luptă informațional

Militarii care acționează în operații nu sunt ocoliți de «efectul CNN».

Procesul prin care luptătorii culeg informații, le analizează, iau decizii privind integrarea informațiilor în planificarea operațională și își direcționează ordinele a fost adesea contestat. Începând cu războiul din Vietnam, comandanții s-au confruntat cu o nouă provocare: acțiunea de luptă în prezența camerelor de televiziune. Ulterior, în cursul războiului din Irak, forțele armate ale SUA au experimentat chiar integrarea jurnaliștilor acreditați în componența unităților militare (embedded journalists). Acest lucru a avut un efect profund asupra modului de luare a deciziilor la nivel strategic și modului în care ordinele sunt duse la îndeplinire.

Activitatea mass-media pe câmpul de luptă are consecințe pe două planuri, întrucât vehiculează atât informații despre militari (proprii și inamici), cât și informații pentru militari (din nou, trupele proprii, dar și luptătorii inamici):

pe de o parte, mass-media permite comandanților și politicienilor să opereze în domeniul comunicării strategice, prin elaborarea și transmiterea oportună de mesaje care să sprijine interesul politic și operațional. Astfel, mass-media creează oportunitatea aplicării puterii subtile (soft power). În cazul războiului din Afganistan, unde talibanii urmăresc în primul rând succese în spațiul de luptă informațional, importanța comunicării strategice a atins un maxim istoric, depășind relevanța rezultatelor tactice;

pe de altă parte, mass-media accelerează fluxul de informații referitoare la situația operațională, sprijinind planificatorii și activitatea de informare curentă a structurilor de informații militare, dar introducând, totodată, și aspecte delicate, care vor fi examinate în secțiunea următoare.

Cercetările au arătat că transmiterea live a evenimentelor de către televiziune poate avea următoarele trei efecte asupra unei intervenții militare în scop umanitar: prezentarea de imagini ale unor persoane în suferință forțează guvernele să acționeze («efectul CNN»), prezentarea de imagini ale victimelor unor accidente determină guvernele să stea deoparte («efectul sacilor pentru cadavre» / body bag effect) sau folosirea excesivă a forței poate determina pierderea sprijinului populației pentru intervenția militară respectivă («efectul agresiunii» / bullying effect).

Încă de la primele manifestări, «efectul CNN» a produs consecințe și contro-verse în activitatea militarilor. De exemplu, decizia președintelui american George H.W. Bush de a trimite trupe în Somalia după ce vizionase un reportaj referitor la foametea care afecta această zonă a fost imediat pusă sub semnul întrebării. Un an mai târziu, la scurt timp după ce media a difuzat imaginile cu un militar american ucis care era târât pe străzile din Mogadishu, președintele Bill Clinton a luat decizia de a retrage trupele americane din Somalia, fapt ce confirmă puterea mass-media.

În timp ce mass-media este un actor puternic la nivel mondial, efectele sale nu sunt uniforme, iar aceasta poate ajuta sau stânjeni autoritățile în situații de criză.

Imaginile în direct de pe câmpul de luptă și transmisiile care prezintă suferin-țele umane la nivel global influențează atitudinea oficialilor în luarea deciziilor, fie de angajare în rezolvarea situației potrivit percepției publice despre bine și rău și conform valorilor promovate și protejate prin politica de stat, fie pentru dezangajare, pentru aceleași principii. De exemplu, mass-media a devenit ea însăși un actor relevant în Războiul din Golf, unde, „timp de peste șase săptămâni un număr foarte mare de persoane au urmărit mult mai multe ore pe zi programele de televiziune decât oricând în istorie. Mass-media creează o lume ireală în care guvernele, forțele militare și națiunile trebuie să răspundă ca și cum ar fi în realitate”.

În cadrul operațiilor din Afganistan, ISAF a declanșat într-o zi de luni o operație majoră, planificată și discutată din timp și aprobată, în principiu, de Consiliul Nord-Atlantic (NAC). Pentru a realiza surpriza însă, generalii au păstrat secret momentul declanșării operației, iar mass-media a raportat imediat eveni-mentele constatate în teatrul de operații. Acest lucru a surprins însă reprezentanții permanenți ai statelor NATO la Bruxelles, care nu erau pregătiți să răspundă adecvat întrebărilor adresate imediat de ziariști din propriile țări, referitoare la noutățile din Afganistan. În consecință, diplomații NATO au cerut militarilor să sincronizeze acțiunile militare importante cu sesiuni ale NAC, pentru ca factorii de decizie politică să își poată calibra și sincroniza comunicarea strategică destinată publicului din statele membre NATO cu cerințele mass-media. Butada lansată atunci, în Statul Major Internațional al NATO (IMS), a fost că «toate operațiile majore trebuie să înceapă miercuri» (ziua cînd aveau loc, de regulă, ședințele săptămânale ale NAC).

Televiziunea de știri a devenit un instrument al puterii într-un nou tip de război, unde operațiile informaționale constituie o latură esențială a operațiilor militare, pentru că «factorul CNN» are potențialul de a influența politica și chiar planurile de operații, datorită capacității sale de a prezenta live derularea evenimentelor, deci de a accelera capacitatea de evaluare a acțiunilor de luptă.

Presiunea mass-media a determinat mai întâi reacții nerafinate ale organismului militar, la început încă nepregătit să răspundă profesionist la provocările transmiterii rapide a realităților câmpului de luptă. Astfel, de multe ori, purtătorii de cuvânt nu sunt crezuți în totalitate, iar comunicarea strategică a comandamentelor și statelor majore este considerată manipulare. În oglindă, și mesajele adversarilor sunt suscep-tibile de manipulare, ceea ce complică sarcina analiștilor din informarea curentă.

Pe baza informațiilor curente obiective și consolidate, furnizate de structurile de intelligence, comandanții sau factorii politici de decizie pot elabora mesaje de comunicare strategică pentru operațiile de informații, pentru că scopul comunicării strategice este de a influența receptorul mesajului, conform interesului servit, iar informarea curentă de calitate reprezintă factorul esențial de succes în campaniile de informare sau în planificarea operațiilor de informații, în general.

În afară de operațiile informaționale, informațiile curente furnizate de structurile de intelligence sunt folosite pentru planificarea operațiilor psihologice (PSYOPS) care, de asemenea, se adresează laturii emoționale a receptorului, pentru a sprijini obiectivul operației. Modul de acțiune al informațiilor în aceste cazuri va fi analizat în Capitolul 3, dedicat rolului intelligence în operațiilor militare.

1.2.4. Presiunea «Efectului CNN» asupra activității de intelligence

Nici analiștii de intelligence nu sunt ocoliți de consecințele «efectului CNN».

Un domeniu în care mass-media este folosită deja de către analiștii de intelligence este evaluarea rezultatelor acțiunilor de luptă (BDA – Battle Damage Assessment), care nu era o responsabilitate a informării curente. De exemplu, televi-ziunea iugoslavă a fost cea care a transmis imediat imagini cu distrugerile cauzate de bombardamentele forțelor NATO și imagini ale avionului stealth doborât, la câteva minute după răspândirea zvonului despre aceasta. De asemenea, reporterii CNN prezenți în Irak au fost primii care să transmită imagini ale principalelor obiective lovite pe timpul atacurilor forțelor de coaliție, în cursul Războiului din Golf.

De altfel, de cele mai multe ori, mass-media furnizează informații mai rapid și mai corect factorilor de decizie civili și militari decât pot face structurile instituționale specializate și nu este întâmplător faptul că, pe fiecare birou din centrul de operații al CIA, ca și în Centrul Întrunit Național de Informații Militare, din subsolul Pentagonului, canalul CNN este prezent, fie pe un ecran separat, fie ca o fereastră în ecranul de lucru al analiștilor de informare curentă.

Din cauza afluxului de știri în direct care acoperă astăzi evenimentele la nivel global, sistemul informativ se confruntă cu o serie de probleme, printre care:

– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex, iar lipsa unui consens în ceea ce privește modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea a diverse grupuri de interese la toate nivelurile, fapt ce îngreunează elaborarea unor politici consistente;

– datorită informațiilor furnizate în timp real, liderii politici trebuie să ia adesea decizii pe moment, fără a beneficia de analize și evaluări profunde din partea serviciilor de specialitate. Aceste cerințe nu sunt exagerate pentru că opinia publică așteaptă reacție promptă și calificată, de la cel mai înalt nivel decizional posibil;

– lipsa unui «model de securitate» acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme, concatenate în evoluții parcurse într-o viteză ce supune capacitatea umană de adaptare unei presiuni enorme;

– multiplicarea instituțiilor specializate, la nivel național și internațional, care abordează problemele din unghiuri specifice și generează analize și decizii fragmen-tate. Ca urmare, comunităților naționale de intelligence le revine sarcina de a elimina rivalitățile și suprapunerile de sarcini între diferitele structuri naționale de informații;

– transmisiile continue de știri pot oferi potențialilor adversari evaluări de factură militară într-un mod mult mai rapid decât structurile de intelligence. Dacă, în trecut, mass-media furniza date despre capabilitățile militare, care oricum erau vizate și în mare parte cunoscute de serviciile de intelligence adverse, acum aceasta a început să prezinte informații referitoare la intenții susținând «dreptul populației de a fi informată», ceea ce reprezintă un real pericol pentru activitatea militară;

– exploatarea acțiunilor de comunicare strategică având valoare acțională, filtrarea componentei de intenții reale și integrarea rapidă a acesteia în logica procesului politico-militar monitorizat;

– contracararea acțiunii de operație informațională, a dezinformării și intoxi-cării, prin compensarea conținutului ce se adresează laturii volitive a receptorului, a componentei de factură emoțională și prin identificarea și eliminarea informațiilor false sau a interpretărilor eronate asociate unor comunicări intenționat ambigue;

– integrarea informațiilor provenite din mass-media în conceptul global de asigurare informativă, potrivit principiilor RBR.

Astfel, problemele informării curente din domeniul intelligence pot fi detec-tate și definite în următoarele domenii: cantitate, calitate, acoperire, viteză și impact.

În privința cantității, fluxul zilnic de material obținut de serviciile de informații, informații publice sau clasificate, este covârșitor și imposibil de controlat exhaustiv chiar și de structuri încadrate cu cei mai capabili și dedicați analiști. S-au înregistrat progrese semnificative în stocarea și recuperarea de date din baze de date structurate în mod sofisticat, dar aceste realizări nu constituie nicidecum capabilități care să substituie evaluarea și analiza umană. Datorită cantității de informații, prioritizarea în intelligence devine tot mai dificilă și crește pericolul ca evoluții importante să treacă neobservate în noianul de informații irelevante.

În ceea ce privește calitatea, excelența informării publice despre evenimentele de ieri și de azi, lipsită însă de interesul pentru evenimentele de mâine, aduce după sine o anumită lipsă de responsabilitate a mass-mediei. Ziariștii sunt rareori trași la răspundere pentru erori de relatare a evenimentelor, fiind mereu orientați strict pe următoarele știri. Dimpotrivă, serviciile de informații întreprind investigații serioase atunci când informațiile raportate sau evaluările analiștilor sunt eronate.

În privința acoperirii, serviciile de informații au probleme mai reduse, întrucât zonele și problemele de interes informativ sunt bine definite. Referitor la acoperirea geografică, spațiile de interes sunt conturate, în general, pe trei coroane concentrice, definite după nivelul de interes de securitate: zona de responsabilitate informativă, zona de interes informativ și restul globului terestru sau o parte din acesta. Fiecare țară își dimensionează aceste zone în funcție de interesul național și resursele disponibile pentru asigurarea informativă și evaluări aferente acestor zone.

Viteza de reacție a sistemelor de securitate la evenimentele de interes relatate de mass-media este o reală problemă, întrucât structurile de intelligence – care nu sunt proiectate să fie rapide, ci obiective, corecte, profunde și relevante în planul securității – sunt puse în situația de a concura la proba de viteză cu un sistem specializat să fie, în primul rând, rapid.

În ceea ce privește impactul, produsele informative curente trebuie să ofere beneficiarilor instrumentele de menținere a echilibrului profesionist pentru servirea interesului național, prin informarea corectă, avertizarea timpurie asupra riscurilor și amenințărilor și prin integrarea eficientă a informațiilor «acționabile» în operațiile militare. Această responsabilitate trebuie îndeplinită cu respectarea unor principii stricte și resurse limitate împotriva unui sistem global clădit pe principii concu-rențiale, specializat în influențarea audienței și lipsit de scrupule de obiectivitate.

1.2.5. Rolul informațiilor curente în Era informațională

Pentru factorul de decizie, ca și pentru serviciile de informații, o caracteristică a începutului mileniului III nu este lipsa de informații, întrucât există o multitudine de mijloace de informare care își dispută supremația pentru captarea atenției tuturor. Liderii politici și militari au însă nevoie de informații oportune bine filtrate și interpretate, pe baza cărora să poată lua decizii. Pentru aceasta, serviciile de informații trebuie să acorde sprijin prin furnizarea de analize și evaluări prelucrate primar, care să aibă la bază informații verificate, obținute din surse de încredere.

Atenția factorilor de decizie este însă obiectul concurenței informaționale în aceeași măsură ca și atenția consumatorului privat de informație. De aceea, sarcina informării curente (produse urgente, buletine zilnice sau referitoare la perioade mai scurte de o săptămână) pare a fi aceea de a învinge concurența mass-media pe terenul acesteia, în plus menținând principii și cerințe pe care mass-media nu trebuie să le respecte. Astfel, mijloacele de comunicare în masă, presa scrisă și electronică, noile canale mass-media (televiziunea prin satelit și Internetul), toate sunt o provocare pentru activitatea de intelligence.

Cu siguranță, mass-media deține supremația în domeniul public, afimându-se chiar că „CNN pare să fie mult mai pertinent în cadrul procesului de luare a deciziilor de la Casa Albă decât Evaluarea de Intelligence a CIA” .

Semnificația canalului CNN pentru factorii de decizie strategică, și nu numai, derivă tocmai din faptul că informațiile oferite de mass-media, larg disponibile, sunt exact cele dorite de public și care trebuie să fie luate în considerare de către elitele politice. Implicit, mass-media stabilește agenda politică a zilei. Astfel, aspectul public al mass-media este foarte important pentru informațiile de securitate tocmai datorită concurenței pentru atenția factorilor de decizie, iar faptul că mass-media alimentează publicul larg, deci opinia publică, determină interesul politicienilor și conducerii militare, care nu sunt indiferente față de opinia publică.

Specificul domeniului securității este însă domeniul secret, anume operarea cu informații clasificate. În mod tradițional, activitatea de intelligence s-a diferențiat de toate celelalte forme de informare datorită caracterului său secret și prin componenta sa predictivă, nu prin viteza de informare. Intelligence implică obținerea de informații de la entitățile care nu doresc ca acestea să fie făcute publice și, în mod ideal, acestea să nu afle niciodată acest lucru. Intelligence oferă acuratețe și analiză profesională ca o alternativă la cantitatea și senzaționalul oferit de mass-media.

Cea mai mare provocare pentru informarea curentă ca activitate nonstop a domeniului intelligence este modul în care trebuie tratat acest omniprezent «efect CNN». Pentru aceasta, serviciile de informații au dezvoltat disciplina OSINT (Open Source Intelligence), care este un răspuns parțial la «efectul CNN», preluând o parte semnificativă din fluxul de informații din domeniul politico-militar. Dar serviciile de informații pot furniza produse «All-Source Intelligence» fiabile, mai profunde și mai obiective decât știrile publice, adaptate la cerințele beneficiarilor prin includerea elementelor de prognoză. În informarea curentă, toate acestea trebuie să se desfă-șoare în ritm rapid, pentru a asigura la timp produse informative de calitate, și anume briefinguri, note, rapoarte / informări, buletine zilnice, chiar comunicări telefonice.

Structurile specializate în analiza curentă din cadrul serviciilor de informații, așa-numitele Centre de Situație (SITCEN), sunt centre de fuziune a informațiilor, proiectate să proceseze un număr mare de informații primare (atât secrete, cât și publice) primite de la structurile de culegere, să le analizeze și să le prelucreze prin încorporarea de texte, secvențe sonore, imagini și grafice, iar apoi să le transmită cât mai rapid beneficiarilor prin intermediul canalelor securizate, la concurență cu mass-media.

În afară de Centrele de Situație, există și structuri mai largi, de sine stătătoare, specializate în mass-media sau All-source intelligence, în folosul unor organizații de dimensiuni mari, în rețea. Comunitățile de informații pot înființa astfel de structuri care să deservească mai multe instituții, ridicând astfel eficiența fuziunii de informații sau eficiența exploatării mass-media. Modul de organizare a acestor structuri depinde de opțiuni naționale, neexistând o anumită soluție supremă, însă, deși „reorganizările pot aduce îmbunătățiri, ele nu pot înlocui excelența individuală”, întrucât funcționalitatea depinde, mai ales, de acțiunea umană.

Disponibilitatea și abundența de informații curente nu trebuie luate drept analiză pertinentă. Mass-media rezolvă excelent raportarea evenimentelor curente însă nu este la fel de eficientă în prognoza viitorului. De fapt, majoritatea ziariștilor nici nu consideră că prognoza trebuie să constituie o preocupare primordială pentru mass-media, probabil pentru că publicul vrea întâi să afle, abia apoi să înțeleagă.

Examinând problemele informării curente identificate mai sus, se poate spune că rolul activității de intelligence parcurge mutații în următoarele sensuri:

selecția după relevanța de securitate, care să compenseze impactul emoțional exagerat din motive concurențiale, comerciale sau politice. Impactul emoțional al mesajelor mass-media nu poate fi contracarat pe același plan de informațiile militare pentru că acestea caută să asigure informații corecte și evaluări obiective și se adresează prin definiție intelectului, nu slăbiciunilor factorilor de decizie;

explicarea și încadrarea în context, cu conexiuni semnificative și nu depășirea mass-media în viteză de reacție și cantitate.

Informarea curentă (în sensul de intelligence curent) succede mass-mediei sau chiar informațiilor factuale asigurate de sistemul informațional militar (informare generală sau de Operații / OPS) pentru evenimente trecute, dar precede mass-media pentru evenimente viitoare pentru că se concentrează pe valoarea adăugată prin elemente primare de analiză (insight) și predicție (foresight), cât și prin informații «acționabile» cu valoare operațională.

Astfel, „comunitatea de intelligence nu trebuie să cadă în capcana de a încerca să devină un CNN privat al guvernului. Așa cum este nerealist ca decidenții să aștepte predicții precise ale viitorului, tot așa este nerealist ca ei să se aștepte ca informarea curentă de securitate să nu fie depășită de rețelele globale de informații publice”. Deși factorilor de decizie care au structuri de informare în subordine poate nu le place, „realitatea este că orice comunitate de intelligence nu este echipată să concureze cu mass-media în ceea ce privește acoperirea globală și raportarea în timp real. Nici nu este clar că ar trebui să fie”.

De aceea, considerăm că este mai înțelept și mai profesional ca informarea curentă să lase mass-mediei monopolul domeniului în care aceasta s-a hiper-specializat și să se concentreze nu pe raportarea primară, la minut, a evenimentelor, ci pe raportarea, în produse zilnice, a evenimentelor relevante pentru ziua respectivă, chiar dacă faptele au avut loc cu două-trei zile în urmă. Astfel, informarea curentă poate fructifica avantajele față de mass-media, beneficiind de un timp minim pentru verificarea informațiilor și pentru „plasarea informațiilor în context și evaluarea credibilității rapoartelor inițiale, plus direcționarea capacităților de culegere pentru a obține informații adiționale, care să întregească sau să contrazică imaginea transmisă de mass-media. Niciuna dintre aceste funcții nu poate fi realizată instantaneu”. În acest fel, analiștii de informare curentă s-ar îndepărta de statutul de «știriști» și ar redeveni analiști de intelligence, care beneficiază de un minim de timp pentru a atinge profunzimea necesară surprinderii semnificațiilor nuanțate ale unui eveni-ment, inclusiv prin metabolizarea evaluărilor altor analiști, prin munca în echipă. După consumarea evenimentelor în direct sau în timp cvasi-real prin mass-media, beneficiarii activității de intelligence au nevoie și de evaluări profesioniste asupra celor întâmplate, în timp scurt, dar suficient pentru deciziile preconizate.

De asemenea, se desprinde soluția de a nu demonetiza raportarea informativă prin inundarea beneficiarilor, ci de a fi oportun, relevant și de a furniza valoare adăugată chiar în cazul referirilor la evenimentele intens mediatizate ale zilei. În Cartierul General al NATO, care nu dispune de surse proprii de intelligence, Divizia de intelligence din Statul Major Internațional realiza, într-o perioadă, buletine informative zilnice cu evaluări pe baza rapoartelor primite de la serviciile de informații naționale sau din teatrele de operații, pentru fapte din zilele precedente, dar și prognoze pe termen scurt elaborate de analiștii proprii, toate acestea menținând nivelul de oportunitate necesar luării de decizii la nivel strategic.

1.3. Provocările analizei estimative

1.3.1. Esența analizei și permanența incertitudinii clausewitziene

Pe scurt, raportarea unui eveniment este o simplă relatare, o informare mai mult sau mai puțin exactă și obiectivă. Pe de altă parte însă, răspunsul la întrebarea «Ce înseamnă acest eveniment?» sau «Și ce-i cu asta?» (So what?) înseamnă deja analiză, care merge dincolo de fapte pentru a examina semnificațiile acestora. În informațiile de securitate, analistul parcurge ambele etape, iar rezultatul este produsul informativ (produsul de intelligence). Altfel spus, „cunoașterea este creată atunci când analiștii interacționează cu datele și informațiile pentru a întregi un puzzle. Interacțiunea cu datele este o experiență personală intensă care depinde de profunzimea, preferințele și experiența analistului”. În principiu, această activitate constituie esența muncii de intelligence, corolarul unde doctrinele, tehnicile și procedurile acestei profesii converg pentru a oferi produse având conținut acțional, utile deciziilor la diferite niveluri. Analiza este, totodată, partea discretă, mai puțin spectaculoasă, latura neglijată a unei profesii care a fost caricaturizată până la absurd în multe romane și filme de spionaj.

După nivelul de certitudine inclus în substanța obiectului de lucru, se pot lua în considerare patru stadii ale analizei:

fapte – date și informații verificate;

observații / comentarii relevante ce indică unele detalii sau elemente conexe faptelor simple (de exemplu contextul, tendințe, schimbări, comparații);

estimări / evaluări / aprecieri / prognoze / avertizări: judecăți bazate pe fapte și observații și susținute de argumente clare și logice; pot fi și explicații, elucidări, nu neapărat judecăți referitoare la viitor;

speculații: construcții nesusținute sau explicate și susținute inadecvat.

Analiza estimativă ia în considerare ceea ce este cunoscut – faptele – și modelează necunoscutul, chiar spre zone care nu pot fi cunoscute, „elaborând judecăți dincolo de informația disponibilă”, operând cu un amalgam vast de date și informații provenite de la diferite surse clandestine și publice, recepționate în ritm alert sau așteptate îndelung. Acest amalgam de date și informații conține, inevitabil, un fundal de incertitudini specifice oricărui conflict și un «zgomot» permanent de date contradictorii, confuze sau inexacte, unele chiar produse în mod deliberat pentru a dezinforma analistul. Scopul analizei este tocmai să discearnă adevăruri pertinente în acest vârtej de informații, să le conceptualizeze și să le aplice judecăți adecvate pentru a obține evaluări profunde asupra realității și a genera prognoze realiste, fiabile, celor care trebuie să ia decizii importante și să conducă operații concrete.

Obiectivul fundamental al analistului rămâne acela de a reduce incertitudinea furnizând produsele informative predictive de care un factor de decizie are nevoie pentru a-și domina adversarul, în același timp identificând și precizând deficitul de informații relevante și incertitudinile din concluziile prezentate.

De altfel, incertitudinea nu este deloc o noutate a spațiului de luptă modern, ea este specifică tuturor conflictelor din toate timpurile, în principal datorită faptului că evenimentele conflictuale presupun intervenția umană. De exemplu, sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX au constituit o perioadă de maximă incertitudine în arta militară și în mediul de securitate, în general. Probabil că aceasta este și explicația opiniei general nefavorabile a lui Carl von Clausewitz despre intelligence, în perioada ce a urmat introducerii armelor de foc pe câmpul de luptă. În celebra sa lucrare «Despre război», acesta constată cu amărăciune: „Dacă luăm în considerare baza actuală a acestei informații, cât de puțin credibilă și perisabilă este, realizăm faptul că războiul este o structură fragilă ce poate duce la colaps și ne poate îngropa pe toți în ruine… trebuie să fim suspicioși în permanență… Multe rapoarte de intelligence în cursul acțiunilor de luptă sunt contradictorii, chiar mai multe sunt false, iar cele mai multe sunt nesigure”.

În condițiile acestei incertitudini, prin disciplina operării cu date, informații, concepte și ipoteze, prin abordarea exhaustivă a posibilităților de manifestare a fenomenelor studiate, prin importanța acordată cunoașterii și înțelegerii, prin cerințele de concizie și claritate, prin acuratețea și obiectivitatea urmărite în căutarea adevărului și în lucrul cu sursele de informații, analiza de intelligence urmează o abordare academică proprie analizei științifice. Toate aceste caracteristici corespund cercetării științifice, anume, după cum remarca Sherman Kent, științelor sociale.

Însă analiza în informațiile de securitate diferă esențial de analiza științifică prin orientarea către prognoza unor evoluții din domeniul securității, adică prin estimările de intelligence formulate în produse informative.

Furnizate la timp, produsele informative avertizează asupra unor crize probabile, identifică riscuri și amenințări, ca și oportunități și vulnerabilități, monitorizează situații în curs de escaladare, aruncă o nouă lumină asupra unor aspecte de interes securitar, detectează tendințe ale fenomenelor relevante și sprijină beneficiarii să exploreze cu încredere diferite alternative și consecințe ale dinamicii mediului de securitate. Astfel, „rolul analizei este de a reduce incertitudinile” pentru cei care trebuie să ia decizii pentru că, „aproape prin definiție, analiza de intelligence implică înfruntarea incertitudinii”.

Pentru a fructifica eficient această valoare adăugată esențială pentru a realiza evitarea surprinderii, este imperios necesar ca efortul de resurse să fie direcționat către analiza estimativă. Încă din anii ´70, Raportul Senatului SUA de investigare a comunității de informații sublinia necesitatea ca analiza estimativă să iasă din umbra analizei curente, mai ales din punctul de vedere al factorilor de decizie. Mulți dintre beneficiarii activității de intelligence sunt absorbiți de evenimentele proaspete, „atenția lor tinde să rămână țintuită în aici și acum”, iar astfel de cerințe susținute generează în cadrul instituțiilor de informații fenomenul de «analiză incrementală», caracterizat prin concentrarea «mioapă» asupra ultimelor evoluții, fără considerarea sistematică a corpului integral de informație acumulată.

«Efectul CNN», examinat în 1.2, contribuie la creearea unei atmosfere de criză continuă, la percepția necesității de a răspunde pe loc la orice și la tot ce se întâmplă, o atmosferă în care informarea curentă domină metabolismul structurii analitice și determină producția de estimări strategice în ritmul informării curente, prin procesul de analiză incrementală. Prin uzurparea rolului analizei estimative, analiza incre-mentală diminuează șansele de reducere a incertitudinii caracteristice analizei de intelligence pentru că viciază aprofundarea cauzalităților, conexiunilor și semnifi-cațiilor evenimentelor – aprofundare posibilă prin eforturi analitice consolidate.

1.3.2. Creativitatea împotriva incertitudinii

Pentru a înfrunta incertitudinea ca factor al fricțiunii clausewitziene, analiștii trebuie să înțeleagă trecutul și prezentul și să prefigureze viitorul, pe baza unor informații de multe ori incomplete sau de o credibilitate imperfectă.

Munca analistului a fost deseori comparată cu rezolvarea unui puzzle sau cu conectarea de puncte pentru a crea o imagine coerentă. Însă această interconectare a punctelor nu este simplă deloc. Interconectarea punctelor, a informațiilor cunoscute, presupune identificarea de actori, interese, motivații, factori favorizanți, impedimente, priorități, intenții, probabilități, opțiuni, evenimente accidentale, mentalități, factorul timp și alte elemente ce intervin în evoluția evenimentelor. Binențeles că punctele / informațiile sunt importante, dar legăturile dintre ele sunt mult mai importante pentru că ele sunt cele care conduc la următoarele puncte, adică la evenimentele din viitor. Conectarea punctelor între ele este o problemă în primul rând de imaginație, deci de creativitate, însă problema în intelligence este că produsul acestui exercițiu de imaginație trebuie să fie viabil, verificat de evenimente, pentru că miza este securitatea națională / succesul în luptă / viața unor oameni.

Analiza de intelligence are la bază gândirea creativă și gândirea critică, procese complementare care trebuie cultivate și protejate ca fiind bunuri de preț nu numai ale serviciilor de informații, ci ale securității naționale, în general.

Gândirea critică este partea «conștientă» și «disciplinată» a muncii analis-tului, care absoarbe și structurează informațiile cunoscute, evaluează premisele și argumentele pentru diferite variante ale structurii și formulează concluzii bazate pe experiența și cunoștințele sale. Gândirea critică include trei tipuri de raționamente: inductiv, deductiv și analogic și se materializează printr-o multitudine de metode și procedee analitice. Gândirea critică este fundamentul intelectual al creativității și are cea mai mare pondere în timpul de muncă al analistului de intelligence. Cu toate că se dorește a fi un proces obiectiv, faptul că este dezvoltat de oameni, care sunt părtinitori și ostatici ai propriei pregătiri, culturi și prejudecăți, face ca gândirea critică să lase loc și unor interpretări subiective.

Dacă gândirea critică poate fi organizată pe durata orelor de serviciu, nu la fel se poate spune despre creativitate, care ia mult mai puțin timp, dar nu poate fi programată și survine, într-o mare măsură, inopinat.

Gândirea creativă, comună inventatorilor, artiștilor, dar și analiștilor, are o importanță covârșitoare pentru eficiența analizei de intelligence. Chiar eșecul istoric al anticipării atacurilor teroriste de la 11 septembrie a fost descris ca fiind un „eșec de imaginație… care nu este un dar asociat, de regulă, organismelor birocratice”. Gândirea creativă (modelul Wallas) cuprinde patru etape: acumularea (pregătirea), germinarea, iluminarea și verificarea (după alte modele numită acomodare).

Etapa de acumulare este asociată gândirii critice și este profund influențată de experiența, nivelul de pregătire profesională a analistului, a prejudecăților, ideilor, conceptelor, a valorilor și trăirilor sale. După acumulare, faptele și observațiile menționate mai sus parcurg, în etapa de germinare, un proces intim și foarte puțin înțeles, în cadrul căruia se nasc conexiunile între puncte și chiar conexiuni care duc dincolo de punctele existente, către puncte imaginare. În ultima etapă, cea de iluminare, conexiunile construite «experimental» dobândesc relevanță și se ierarhizează, capătând sensuri majore și sensuri secundare.

Ultima etapă, cea de verificare, readuce analistul pe un tărâm «conștient», unde compară viziunea obținută prin iluminare cu elementele concrete, pentru a confirma conexiunile realizate și pentru a completa construcția cu argumente logice și detalii de sprijin. În această etapă, analistul identifică punctele / evenimentele / stările viitoare prin care trebuie să treacă conexiunile cele mai probabile. Între acestea, unele puncte se disting, în ordine, prin faptul că pot deveni vizibile, deci verificabile. În ordinea succesiunii lor, aceste puncte sunt definite ca indicatori și utilizate de analist în «cartografierea necunoscutului».

Indicatorii analitici (a nu fi confundați cu indíciile) sunt pași sau praguri teoretice previzibile, pe care un adversar sau un fenomen studiat trebuie să le depă-șească pentru a trece într-o altă etapă. De exemplu, în cazul unui inamic – pentru a avansa pe calea agresiunii – sau, în cazul unui fenomen – pentru a deveni un risc.

Analistul definește indicatori pentru mai multe variante de cursuri de acțiune, întocmește liste de indicatori pentru evenimente aparținând fiecăruia dintre aceste scenarii și demarează o activitate asemănătoare pescuitului: întocmește cereri de infor-mații pentru culegători, pe care îi angajează, în mod planificat, în sesizarea realizării evenimentelor anticipate și marcate prin indicatori. Apoi, culegătorii transmit infor-mații despre evenimentele observate pe măsura realizării / nerealizării lor. “Informația că un anumit pas este implementat în realitate constituie un indiciu” utilizat de analist pentru a confirma progresul pe unul dintre scenariile de lucru imaginate.

Construcția analitică este, astfel, rodul mai multor parcurgeri ale ciclului infor-mativ, în funcție de durata problemei studiate și, bine-nțeles, de timpul disponibil. Astfel, analiza își păstrează caracteristicile de proces iterativ, dinamic, condus de evenimente care implică studiul informației din diferite perspective în scopul examinării ipotezelor concurente și dezvoltării unei înțelegeri profunde a riscului sau amenințării studiate. Evident, acest lucru nu poate avea loc în cadrul informării curente, fiind nevoie de timp pentru parcurgerea ciclului informativ de mai multe ori, bineînțeles cu alte cerințe și angajând aceleași sau alte capacități de culegere.

Este esențial ca analiștii să urmărească în paralel mai multe scenarii de lucru, definind scenariul cel mai periculos, din motive evidente de avertizare, scenariul cel mai probabil, pentru a servi realismul prognozei, dar și un scenariu poate mai puțin probabil, dar care ar aduce dezvoltări cu totul diferite de așteptările generale.

De fapt, curajul analistului constă exact în explorarea unor scenarii mai puțin probabile sau mai puțin populare, cum ar fi, de exemplu, varianta ca japonezii să atace Pearl Harbor, teroriștii islamiști să atace obiective civile simbolice chiar în SUA sau scenariul ca autoritățile georgiene să dispună bombardarea orașului Țhinvali, capitala Osetiei de Sud.

Concluzionând, creativitatea constituie o resursă importantă nu numai a analizei informative, dar a unui serviciu de intelligence, în general.

1.3.3. Geneza, cerințele și limitele avertizării în analiza estimativă

1.3.3.1. Geneza avertizării și cerința de coordonare a producției

cu decizia / acțiunea sprijinită

Ce urmărește analistul în construcția și confirmarea sau infirmarea scenariilor de lucru? În primul rând, este necesar ca scenariile confirmate în măsură mai mare să fie consolidate și detaliate prin identificarea de variațiuni și subscenarii, astfel încât prognozele să fie cât mai precise și mai specifice. Astfel, produsele de intelligence ating un grad mai ridicat de «acționabilitate» și utilitatea pentru factorii de decizie sporește cu cât ciclul informativ este parcurs de mai multe ori, cu cereri de informații tot mai minuțioase și informații tot mai precise. În același timp, evoluția scenariului de lucru poate scoate în evidență suprapuneri ale cursurilor probabile de acțiune cu situații periculoase pentru interesul statului / trupelor proprii. Sesizarea acestor suprapuneri nedorite constituie elementul de avertizare, care trebuie subliniat urgent de către analist, în produsele sale. În continuare, căutările analistului trebuie adâncite îndeosebi în direcția elucidării evoluțiilor conturate de suprapunerile nedorite sesizate, deci pe direcția elementelor de avertizare.

Astfel, apare evident faptul că sursa avertizării este identificarea dezvoltărilor probabile care se suprapun antagonic cu interesele proprii. Acest lucru este realizat, în primul rând, în cadrul analizei estimative, cu aportul decisiv al creativității analistului.

Rolul esențial al analizei estimative ca mediu optim pentru realizarea avertizării susține importanța ponderării corecte a eforturilor analitice către analiza estimativă și a evitării erorii de a supraestima rolul raportării curente în avertizare. În Raportul Comisiei 11 Septembrie a Senatului SUA, această eroare a fost descrisă astfel: în cadrul comunității analitice, „o cultură academică, …a cărților și articolelor, a cedat întâietatea unei culturi a știrilor”. Astfel, în privința analizei estimative, standardul de aur este abordarea nepasională de tip universitar pentru că guvernul are nevoie, în această privință, nu de un CNN propriu, ci de un „braț analitic” echi-valent unui „think-tank de clasă mondială”, ceea ce impune capacități dezvoltate în direcția analizei, nu a prezenței la fața locului și transmisiei în timp real.

Pe măsura identificării evoluțiilor prognozate cu pericolul asupra interesului propriu, deci pe măsura materializării avertizării, adâncirea căutărilor analistului trebuie să urmărească stabilirea unor parametri cât mai concreți și strâns legați de factorii-cheie ai desfășurării evenimentelor. Astfel, analistul poate oferi un conținut mai bogat de informații «acționabile» în produsele informative transmise decidenților.

Este cunoscut faptul că furnizarea avertizării și conținutul de informații «acționabile» trebuie să fie atinse oportun și să corespundă nevoilor operaționale ale beneficiarului. Astfel, se conturează o cerință importantă a analizei estimative, care reflectă cerința generală ca informațiile să fie oportune. Pentru analiza estimativă, oportunitatea permite o doză semnificativă de planificare, pentru că prognozele sunt construite pe perioade mai mari de timp. Acest aspect face ca analiza estimativă să vizeze nivelul strategic și, de aceea, să se mai numească și «analiză strategică».

În general, acest raționament sprijină efortul de stabilire a nivelului de ambiție a unui serviciu de informații: „dat fiind că nimeni nu poate prezice viitorul cu certitudine, organizația de intelligence trebuie să fie poziționată pentru a recunoaște amenințările emergente înainte ca ele să se manifeste și să își organizeze capacitățile de răspuns înainte ca o criză să devină iminentă”.

1.3.3.2. Valoarea avertizării în estimările planificate

Oportunitatea produselor de analiză estimativă comportă două aspecte:

– produse realizate din inițiativă, prin care analistul realizează avertizarea timpurie, adică imediat ce amenințarea este identificată și suficient de devreme pentru ca factorii de decizie să ia măsuri de contracarare a amenințării. În această categorie intră produse informative ocazionale, rapoarte și evaluări de intelligence care scot în evidență evoluții semnificative, uneori periculoase, ale fenomenelor monitorizate;

– produse informative / estimările planificate, prin care analistul sprijină procesul de planificare de securitate. Aceste produse pot avea un conținut mai redus de avertizare și un conținut bogat de informare de fond. În această categorie intră lucrări periodice, buletine și evaluări ale situației regionale, de exemplu, referitoare la crize din Orientul Mijlociu sau la situația din Balcanii de Vest. De asemenea, în unele țări, evaluări strategice globale de securitate sunt întocmite anual. În domeniul operațional, analiștii întocmesc evaluări pentru o campanie sau, în cazul Afganis-tanului, pentru un sezon de luptă sau pentru perioada retragerii trupelor ISAF.

În condițiile mediului de securitate și al conflictelor moderne, estimările planificate beneficiază și de avantajele cooperării pe linie de intelligence.

În contextul globalizării amenințărilor, în special a celor neconvenționale, important este și procesul de interrelaționare cu alte servicii de intelligence, fie acestea interne sau internaționale. Analistul Larry Wentz afirma că „informațiile sunt unul dintre cele mai grele lucruri de împărtășit într-o coaliție”, necontând că serviciile de intelligence trebuie să fie subjugate îndeplinirii acelui «interes superior» specific binelui națiunii, coaliției, alianței sau binelui umanității. De aceea, cooperarea pe linie de informații pentru apărare constituie un întreg domeniu aparte, demn de o abordare separată. Pe aceste coordonate se defășoară dezbaterea între conceptele «need-to-know» și «need-to-share», plecată de la necesitatea operațională de a pune în comun informațiile relevante, pe câmpul de luptă, în operații multinaționale. Această controversă va fi examinată în Capitolul 4.

Date fiind amploarea și destinația estimărilor strategice globale anuale, acestea ar trebui să constituie cele mai prestigioase, cuprinzătoare și autoritative produse de analiză estimativă ale unei țări sau ale unei alianțe. Colective largi de analiști, din comunități naționale de intelligence sau din NATO, caută ca aceste evaluări strategice să fie cât mai obiective pentru a asigura factorilor de decizie și de planificare de nivel strategic explicațiile și prognozele cele mai realiste.

De altfel, în cadrul comunităților de intelligence există, de mai mulți ani, tendința / preocuparea de a dezvolta «centre de fuziune» a informațiilor și de a constitui structuri de analiză separate de domeniul operațional, pentru a asigura atât cerința separării de capcanele informării curente sau analizei militare, prea strâns legate de ritmul operațional, cât și cerința acurateței avertizării la nivel strategic la momentul cerut de planificatori.

Analiza estimativă planificată nu atinge însă coerența conferită de aplicarea creativității în cadența impusă strict de identificarea spontană a amenințării de către analist. Prețul plătit pentru satisfacerea cerințelor de planificare este diminuarea beneficiilor creativității în analiza estimativă. Astfel, „cu rare excepții, cele mai multe estimări strategice naționale nu pot evita să fie de natură speculativă, în privința unor aspecte esențiale”. Una dintre explicații este faptul că elementele cele mai semnificative, care determină oportunitatea unei analize consolidate, nu apar în momentul în care este elaborată estimarea planificată, pentru a conferi acelui produs informativ prospețimea, claritatea și valoarea dorite.

1.3.4. Erorile și riscurile analizei, avantajele analizei bazate pe rețea

1.3.4.1. Erorile analitice, pericolul dezinformării și riscurile analizei

Logica analizei estimative este periclitată, din păcate, de acțiunea unor factori perturbatori. Între aceștia se pot considera insuficiența informațiilor necesare, neclaritatea informațiilor disponibile, aglomerarea de informații a căror relevanță nu este evidentă, erorile de analiză și acțiunile de dezinformare desfășurate de adversar.

Erorile de analiză se explică, în esență, prin natura umană a procesului analitic, prin presiunea generată de responsabilitățile de securitate și prin presiunea timpului. Ultimele două constituie, de altfel, concretizări ale fricțiunii clausewitziene a conflictului în domeniul analizei de securitate. De asemenea, ambele descriu și dife-rența față de analiza științifică, anume faptul că analistul de intelligence este pus, de multe ori, în situația de a furniza concluzii și evaluări într-un moment dictat de cerințe ale beneficiarului, chiar dacă, din punct de vedere onest profesional, ar prefera să mai aștepte unele informații sau confirmări, pentru o fundamentare mai solidă a evaluărilor. Principalele tipuri de erori analitice sunt explicate pe scurt în Anexa III.

În general, erorile analitice au la bază prejudecăți cognitive și culturale despre care analistul trebuie să fie conștient și să încerce să fie cât mai puțin dependent posibil. Printre cele mai importante erori analitice se pot enumera: clientita, judecata în oglindă, preconcepția sau fixarea mentală, judecata colectivă, analiza lineară (determinismul), superficialitatea, analogiile nepotrivite, prezumția că organismul advers funcționează ireproșabil, chiar ignoranța, prejudecata proporționalității, optimismul exagerat și cazul opus, de scepticism exagerat, aroganța. Toate aceste posibile erori de analiză periclitează o cerință importantă a analizei în general, anume obiectivitatea, onestitatea intelectuală, care trebuie urmărite permanent de către ana-list, întrucât „chemarea supremă a analistului este de a transmite puterii adevărul”.

La aceste erori analitice – să spunem «naturale» – se adaugă efectul dezinformării practicate de adversar, mai periculos decât efectul erorilor «naturale», pentru că dezinformarea este concepută a manipula analistul beneficiind și de premisa acțiunii erorilor analitice. În acțiunile de dezinformare, adversarul poate aborda singular sau simultan două căi:

adversarul «plantează» evenimente false care confirmă unele dintre conexiunile imaginate de analist în procesul creativ de construcție și validare a scenariilor de lucru. Astfel, analistul este «convins» să asocieze o probabilitate mai mare de realizare unui scenariu eronat, iar după o dezinformare repetată, poate chiar să îl considere confirmat;

cealaltă cale presupune «plantarea» de evenimente false care să infirme, să «mascheze» scenariul real, intențiile și pregătirile ostile ale adversarului. Dacă evenimentele false plantate în corpul de informații recepționat de analist sunt suficient de bine concepute și consolidate de adversar prin acțiune consecventă, analistul poate renunța la monitorizarea indicatorilor specifici scenariului care, de fapt, este cel adoptat de adversar.

Atât erorile analitice, cât și dezinformarea și celelalte elemente enumerate mai sus conduc la conturarea riscurilor analizei, care se pot sintetiza în raportarea de evaluări eronate. Aceste evaluări eronate pot fi foarte grave, pot duce la izbucnirea de războaie sau la pierderea de războaie, la eșecul unor operații strategice sau la orientarea eronată pe termen lung, cu costuri umane și materiale enorme.

Trebuie remarcat faptul că toate tipurile de perturbații care periclitează analiza de intelligence sunt perpetue, deci eșecurile analizei nu pot fi evitate în totalitate, ci doar diminuate. Astfel, munca de intelligence pare sortită riscurilor de a greși. În general, succesele activității de intelligence nu sunt popularizate așa cum sunt dezbătute eșecurile și, după cum ironic remarcă William Nolte, „ne place sau nu, lumea ar putea opera de-a pururi pe cumpăna dintre succese operaționale și eșecuri de intelligence, în operații de natură fie diplomatică, fie militară”.

Se pare că riscul de a greși în evaluările raportate este riscul permanent pe care analiștii de intelligence și-l asumă și nu se întrevăd soluții de natură educațională, organizatorică sau doctrinară care să elimine în totalitate problema erorilor analitice, „deoarece incertitudinea însăși este problema… Nimeni nu poate prezice viitorul și nicio persoană sau instituție nu poate avea dreptate mereu și asupra tuturor subiectelor”. Pentru aceasta, în cadrul sistemului de intelligence, experți aflați la diferite niveluri și diferiți ca viziune, unii chiar nefamiliarizați cu modalitatea de receptare a unui anumit produs analitic de către un anumit beneficiar, ar trebui să se desfășoare periodic verificări și ajustări ale analizelor estimative.

Considerăm că incertitudinea este inerentă analizei de intelligence și acest lucru determină, în principal, incertitudinea specifică oricărui conflict («the fog of war»).

Partea bună a lucrurilor este că evaluările de intelligence constituie, totuși, ingrediente indispensabile luării deciziilor, strategice sau tactice.

Însă, față de munca savanților, care furnizează produsul analizei științifice numai după ce au verificat toate ipotezele, au încheiat experimentele în toate condițiile obligatorii și atunci când sunt absolut siguri asupra concluziilor, analiștii de intelligence nu beneficiază de acest lux. Cu riscul comiterii unor erori, analiștii de intelligence trebuie să furnizeze evaluări atunci când factorii de decizie au nevoie de ele, chiar dacă analistul ar fi așteptat și alte informații, pentru consolidarea argumentelor și concluziilor. Aceasta este o altă caracteristică importantă a analizei în informațiile de securitate, atât în informarea curentă, cât și în analiza estimativă: de multe ori, analistul trebuie să își asume riscul exprimării unei evaluări indiferent cât de nesigur este asupra fundamentării acesteia, datorită incertitudinilor referite mai sus. Prin conștientizarea acelor incertitudini și obligativitatea furnizării evaluărilor în momentul stabilit de beneficiar, analiza de intelligence se deosebește de analiza științifică, iar logica situației impune concluzia că erorile sunt posibile.

Ca și presiunea dezinformării, obligativitatea furnizării de concluzii și evaluări la momentul impus de cerințe strategice sau de considerente operaționale constituie o expresie a fricțiunii clausewitziene («the tug of war») în analiza de intelligence.

Cu atât mai mult în aceste condiții, cerința obiectivității este necesară pentru a asigura beneficiarilor produse informative fiabile, care să permită acestora o mai solidă fundamentare a raționamentului decizional, „mai multă încredere în deciziile luate și nu pseudoconfortul sau, dimpotrivă, disconfortul cauzat de evaluări care reflectă viziunea general acceptată asupra subiectului respectiv”.

Un alt efect negativ al acestei presiuni este faptul că oportunitatea capătă precedență în fața profunzimii analizei de intelligence, în cazurile în care factorii de decizie sunt nevoiți să impună evaluări «necoapte».

1.3.4.2. Avantajele și dezavantajele analizei bazate pe rețea

După cum arată Douglas MacEachin, director al CIA în perioada 1993 – 1996, „deficiențele posibile în analiza informativă și prejudecățile cognitive survin deseori în combinații periculoase, iar arta și practica activității de intelligence trebuie să includă un efort deliberat și consecvent pentru a le identifica și corecta”.

După cum am menționat, particularizarea Războiului bazat pe rețea pentru analiza de intelligence înseamnă utilizarea tuturor capacităților analitice disponibile în sens larg și interconectate în rețea, în cadrul întregului serviciu de informații, în comunitatea națională de intelligence, în cuprinsul mulțimii de departamente analitice din cadrul unei alianțe, chiar din mediul academic sau din organizații neguvernamentale. În acest context extins, erorile de analiză pot fi favorizate sau defavorizate. În principiu, prin simplul fapt că lucrul în rețea de capacități analitice aduce laolaltă gândirea mai multor analiști, «analiza bazată pe rețea» prezintă toate argumentele să fie mai bine protejată de efectele celor mai multe erori analitice.

Astfel, clientita, judecata în oglindă și analiza lineară sunt erori diminuate în analiza bazată pe rețea. Același efect este de așteptat să apară și asupra superficia-lității, analogiilor nepotrivite, ignoranței, erorii proporționalității, optimismului exagerat și scepticismului exagerat, specifice mai mult analizei individuale sau în colective oarecum izolate. În privința clientitei, compararea evaluărilor cu cele ale unor analiști dintr-o diversitate de medii naționale, în evaluările de alianță, cum este Evaluarea Strategică de Intelligence a NATO (NSIE), își dovedește permanent eficiența, constituind un proces de reglare a punctelor de vedere părtinitoare.

În același fel, judecata în oglindă și analiza lineară, care au, de regulă, o incidență punctuală față de clientită, sunt detectate și eliminate cu ușurință în cazul analizei în rețea, pentru că erori similare ale altor analiști nu pot surveni, probabilistic vorbind, în aceleași probleme de intelligence și în aceleași judecăți.

Pe de altă parte, supremația unei estimări strategice globale unice, obținute prin efort colectiv larg – de exemplu, în analiza în rețea practicată în cadrul NATO – aduce după sine atenționarea că o eroare care persistă în lanțul analitic poate vicia decizii chiar la nivel grand-strategic pentru că nu sunt supuse dubiilor și contraexaminării, fiind consolidată de eroarea «gândirii colective». Deci, în cazul erorii «gândirii colective», analiza în rețea nu asigură același efect de protecție.

De asemenea, alte erori analitice care pot fi accentuate în analiza bazată pe rețea sunt prezumția că organismul advers funcționează ireproșabil și aroganța, percepția infailibilității evaluărilor convenite la nivelul rețelei. Prima eroare poate fi accentuată în cazul analizei în rețea pentru că, în cazul unui colectiv mai mare, tendința de a prefera mai multă avertizare este mai bine ascunsă în anonimitatea analiștilor individuali când aceștia sunt în număr mai mare. În ceea ce privește aroganța, putem aprecia că autoritatea sugerată de dimensiunile rețelei analitice erodează umilința profesională, calitate obligatorie a unui analist de intelligence.

Există însă și o soluție, anume menținerea de evaluări alternative până la cel mai înalt nivel de integrare a estimărilor realizate în analiza bazată pe rețea. De altfel, „ceea ce pot oferi evaluările concurente, dacă sunt întocmite cu rigoare științifică și luciditate în instrumentarea informațiilor, este să forțeze atât analiștii, cât și factorii de decizie să înfrunte presupunerile profunde care ghidează propriile judecăți. Această provocare nu garantează o decizie neapărat înțeleaptă, dar poate asigura o decizie mai informată”.

Astfel, alături de sprijinirea creativității, analiza de tip științific pare a furniza abordarea necesară unei analize bazate pe rețea care să garanteze eficiență maximă. Întocmai ca știința, informațiile pentru apărare operează cu incertitudini, iar similari-tățile sunt uneori surprinzătoare. Se observă un proces de convergență, analiza de intelligence bazându-se, din ce în ce mai mult, pe metode și competențe științifice. Exemplele cele mai evidente se întâlnesc în domeniile de analiză cu caracter tehnic, cum ar fi analiza în domeniul proliferării armelor și capacităților chimice, biologice, radiologice și nucleare. Dacă în analiza de profil specializat aplicarea metodelor și spiritului științific este ușor de susținut, pentru nivelurile superioare ale analizei integrate, de nivel strategic, analiza de informații de securitate trebuie să apeleze la „cultura deschisă” specifică științei ca și la libertatea inovatoare a inventatorilor. Aici, analiza de intelligence bazată pe rețea atinge nivelul superior al înțelegerii realității, unde analistul este foarte apropiat de beneficiarul de produs informativ și creația intervine în construirea de scenarii de răspuns și soluții operaționale. De altfel, așa cum am arătat în 1.1.3, în acest punct, chiar beneficiarul devine un analist pentru produsul de intelligence primit și participă, ca și analistul, la construirea de scenarii de răspuns și soluții operaționale. În acest fel, analiza, ca etapă superioară a procesării datelor și informațiilor, face parte integrantă din domeniul cognitiv al RBR, atât la nivel strategic, cât și la nivel tactic, sub formele superioare de evaluare, conștientizare și înțelegere, în sprijinul imediat și chiar părți ale deciziei.

Considerăm că direcționarea activității de intelligence și managementul analizei bazate pe rețea trebuie să țină cont de impactul lucrului în rețele extinse asupra erorilor analitice și să gestioneze funcționalitatea rețelei pentru diminuarea erorilor și maximizarea eficienței procesului analitic.

În acest context, în domeniul operațional, trebuie avut în vedere faptul că analiza bazată pe rețea constituie un sprijin esențial al omniscienței forței și concretizează două dintre caracteristicile funcționalității RBR, anume angajarea precisă și autosincronizarea. Prin creșterea eficienței avertizării și informării generale a factorilor de decizie, analiza bazată pe rețea sporește oportunitatea și acuratețea informațiilor, ca și valoarea acțională a produselor informative furnizate în sprijinul acțiunilor de luptă. Aceleași valori ale analizei bazate pe rețea, ale cărei produse sunt valorificate, de asemenea, în rețea de actori ai spațiului de luptă, sporesc nivelul de autosincronizare al rețelelor active în războiul specific erei informaționale. Nu trebuie neglijat, de asemenea, faptul că rețeaua extinsă de analiză oferă posibilitatea extragerii unui număr mai mare de semnificații ale unui anume eveniment, datorită faptului că analiștii fac parte din organizații diferite și au culturi diferite, astfel examinând evenimentele din perspective diferite.

Examinând avantajele analizei bazate pe rețea, merită subliniat un alt aspect, legat nu neapărat de erori analitice ci, mai degrabă, de un neajuns al analizei individuale sau analizei efectuate în sisteme închise. Este vorba despre conceptul de «intelligence rezidual», care definește date și informații clasificate aparent inutile, care nu se încadrează în scenariile monitorizate de analiști și nu indică alte scenarii și, de aceea, rămân neexploatate în analiza de intelligence. Apare evident faptul că aceste informații își pot găsi semnificația și relevanța acțională dacă sunt examinate de analiști din alte structuri, în contexte diferite, din puncte de vedere diferite.

În condițiile RBR, prin schimbul intens de informații specific analizei în rețea extinsă, informațiile reziduale pot găsi semnificații relevante prin conectarea lor cu informații disponibile în alte colțuri ale rețelei extinse, prin punerea lor în lumina altor raționamente și prezumții decât cele considerate în formate analitice restrânse.

Acest avantaj este evident în cazul analizei amenințărilor neconvenționale, unde datele și informațiile cele mai mărunte trebuie considerate în context global. În această situație, chiar comunitățile naționale de intelligence pot fi considerate prea restrânse și cooperarea internațională este singura soluție, așa cum este clar în cazul efortului global împotriva terorismului sau cel împotriva pirateriei maritime.

1.4. Analiza pe termen lung și conceptul de viitor multiplu

„Prognoza este un lucru dificil, mai ales când se referă la viitor”

Niels Bohr

1.4.1. Prezicerea viitorului și problemele prognozei pe termen lung

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, viitorul reprezintă acea perioadă „care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de față”.

Dintotdeauna, omenirea a dorit să descifreze cum va fi viața peste o anumită perioadă de timp, iar din această cauză, de-a lungul istoriei universale, viitorul a fost explorat în cele mai diverse forme, cu cele mai diverse metode și cu foarte diverse mize. După proiectele inginerești ale lui Leonardo da Vinci, mai aproape de zilele noastre, viitorul a fost prospectat de numeroși scriitori, cu ajutorul literaturii.

Mai recent, în lumea geopoliticii, „Cele Paisprezece Puncte”, prezentate de președintele Woodrow Wilson în fața Congresului SUA, în ianuarie 1918, reprezintă un instrument de explorare a viitorului din perspectiva unui anumit sistem de valori politice și a intereselor geostrategice și geoeconomice americane. Pe de altă parte, în perioada anilor ’20, au apărut zeci de lucrări care făceau predicții despre viitor, tratând subiecte precum războiul, destinul marilor imperii coloniale, relația între știință și maniera în care va fi configurat viitorul.

Ulterior, în anul 1967, un grup de cercetători din cadrul Institutului Hudson din SUA au publicat lucrarea intitulată „Anul 2000”, în care erau prezentate mai multe scenarii de viitor. Între acestea, unele sunt continuări ale unor tendințe deja conturate, iar altele prezintă ideea că viitorul ar putea fi caracterizat de diferențe semnificative în raport cu prezentul, unele dintre acestea chiar surprinzătoare. Principalul scenariu prezentat de autori ia în calcul mai multe variabile (probleme și tendințe), precum: un anumit tip de cultură, un anume tip de elite, o acumulare a cunoștințelor științifice și tehnice, instituționalizarea schimbării, industrializarea și modernizarea la nivel global, creșterea bunăstării, creșterea populației și urbanizarea, descreșterea importanței unor ocupații, creșterea capacității de a folosi tehnologii de distrugere în masă, precum și creșterea semnificativă a ritmului schimbării.

Pentru a identifica problemele prognozei, nu trebuie să așteptăm adeverirea prognozelor actuale, ci putem verifica prognoze mai vechi față de evenimente deja realizate.

În lucrarea sa de referință, «Provocarea americană», Jean-Jacques Servan-Schreiber sesizează importanța inovației și spiritului întreprinzător, importanța educației și a tehnologiei în progresul societății și prognozează corect rolul infor-maticii și al stăpânirii spațiului extraterestru. De asemenea, J.J. Servan-Schreiber salută constituirea bazelor comunităților europene și prezice o viitoare integrare europeană, stimulată în mod esențial de concurențialismul american. În anul 1967, el preia concluziile unui studiu al Institutului Hudson, care proiectează o viziune globală pentru anii 1990 – 2000. Studiul prezice că state «post-industriale» urmau a fi SUA, Japonia, Canada, Suedia (!) «și atât». Acestea urmau să fie urmate de țări «industriale avansate»: Europa Occidentală, Uniunea Sovietică, Israel, Germania de Est (!), Polonia (!), Cehoslovacia, Australia, Noua Zeelandă. În eșalonul următor, ca «societăți de consum», urmau Mexicul, Argentina, Venezuela, Chile, Columbia, Coreea de Sud, Malaezia, Taiwan și celelalte țări din Europa. Potrivit gânditorului francez, celelalte țări, între care China, India, restul Americii de Sud, Africa și Lumea arabă, nu ar fi urmat, către anul 2000, să atingă faza industrială a societății umane.

Observăm, după 46 de ani, că J.J. Servan-Schreiber a supralicitat viitorul țărilor scandinave, în primul rând al Suediei și nu previzionează revirimentul Chinei. Cel mai important însă, autorul nu prognozează căderea comunismului prin prăbușirea URSS, după 23 de ani, mai devreme decât ținta studiului, anul 2000. De altfel, nici evaluări ulterioare nu au prevenit surprinderea realizată de revoluțiile europene din anii 1989-1990 și „lumea întreagă a privit, mută de uimire, cum un imperiu vechi de o jumătate de secol, bazat pe puterea sovietică, în Europa de Est, s-a descleiat dintr-o dată în 1989” . Ce i-a scăpat? Unde a greșit?

Un exemplu și mai apropiat este «Primăvara arabă» din anul 2011, proces cu implicații globale încă neelucidate, care și-a depășit apelativul sezonier, împlinind, iată, peste doi ani. Un studiu comparativ între prognoze privind democratizarea Lumii arabe este prezentat în Anexa IV. Multe studii au sesizat evoluția demografică din Lumea arabă însă implicațiile intuite mergeau către pericolul islamizării tinere-tului fără perspective sociale sau către riscul imigrației masive către Europa. Revolte spontane, în masă, facilitate de comunicarea prin Internet, nu figurau între factorii examinați de analiști, sau, cel puțin, nu între elementele care să impună avertizări de securitate. În cazul «primăverii arabe», surpriza realizată de manifestările populare de protest este cu atât mai relevantă cu cât astfel de reacții de masă nu au avut loc în țările musulmane (nu numai în Lumea arabă) nici în cazurile în care regimurile autoritare au eliminat lideri islamici renumiți, de-a lungul veacurilor.

În intelligence, eșecul prognozei căderii comunismului și «primăverii arabe» constituie cazuri simptomatice pentru studiul problemelor analizei pe termen lung, analiștii fiind preocupați de indicatorii care jalonau scenariile cele mai periculoase, un război între Occident și lumea comunistă, escaladarea amenințării teroriste ca urmare a radicalizării islamiste. Alte eșecuri ale serviciilor secrete – de exemplu, atacul de la Pearl Harbor sau atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 – constituie probleme punctuale din punctul de vedere al serviciilor de informații, cu argumente și explicații concrete, și nu prezintă interes din punct de vedere al analizei pe termen lung.

Una dintre explicațiile multor eșecuri în intelligence este faptul că analiștii se concentrează asupra avertizării cu privire la amenințări majore și neglijează amenințări cu impact mai redus, dar cu probabilitate mai mare de realizare. Un exemplu în acest sens este conflictul din Georgia, din august 2008.

Unul dintre aspectele comune ale analizelor prezentate este faptul că operează cu actori relativ previzibili: guverne, organizații internaționale și companiile trans-naționale în cazul „Provocării americane”, respectiv islamiști radicali sau moderați, forțe armate, triburi și minorități, în cazul perspectivei de democratizare a Lumii arabe. Toți acești actori sunt factori coerenți. Atunci când actorii sau alți factori determi-nanți ai evenimentelor capătă coerență, o logică în cauzalitate și obiective, acești factori pot fi încardați în scenarii și pași sau praguri care definesc schimbări relevante de stare. Din acel moment, ei pot fi utilizați în elaborarea de evaluări și prognoze.

Pentru evaluări de intelligence, analiștii operează cu actori predictibili, având comportament coerent, pentru că aceștia permit construcția de indicatori și scenarii / cursuri de acțiune, instrumentele de lucru pentru elaborarea avertizărilor.

A spune că nu poți face previziuni folosind elemente imprevizibile constituie, în esență, problema analizei pe termen lung, în principal din cauza intervenției factorului uman. „Credința nestrămutată în predictibilitatea comportamentului uman este o eroare, iar complexitățile societății omenești s-au dovedit greu de pătruns chiar și pentru cei mai sofisticați gânditori”. Și problema se accentuează, se pare, în condițiile globalizării și Erei informaționale.

1.4.2. Creșterea entropiei în mediul de securitate actual

1.4.2.1. Orizontul prognozei și diversitatea provocărilor de securitate

Față de trecut, când mediul de securitate era definit suficient de postura structurilor de forță ale statelor, se pare că viitorul rezervă un conținut eclectic al securității internaționale, incluzând, între altele, componenta economico-financiară, cea de mediu, cea sanitar-epidemiologică, cea informațională și o componentă cultural-religioasă. De altfel, criza economică și financiară declanșată în anul 2008 și agravată în Europa prin «cazul» Greciei, începând cu anul 2011, constituie deja un argument solid în acest sens.

Între aceste componente ale societății, cea economică se desprinde ca fiind cea mai relevantă pentru impactul asupra mediului de securitate și numeroși cercetători susțin acest lucru. Stephen Flanagan observă că „potențialul globalizării economice de a provoca turbulențe majore în foarte scurt timp devine tot mai evident”, iar Richard Kugler susține că „era următoare va fi, probabil, una în care economia și securitatea își vor împărți primele roluri în determinarea modului în care va evolua omenirea. Probabil că acestea nu se vor domina una pe alta, ci vor juca roluri la fel de importante și vor interacționa îndeaproape, exercitând o mare influență una asupra celeilalte, … creșterea conexiunii între ele fiind deja evidentă”.

Astfel, în studiul viitorului, examinarea punctelor de vedere ale specialiștilor din alte domenii decât domeniul securității este foarte valoroasă, întrucât supune atenției evoluții și factori importanți ai dezvoltării sociale care pot avea un impact major asuprea mediului de securitate.

Cu cât orizontul prognozei este mai îndepărtat, provocările de securitate se diversifică, iar analiștii trebuie să lărgească gama de componente ale vieții sociale pe care trebuie să le ia în considerare. În condițiile globalizării, această cerință tinde să se accentueze pentru orizonturi de prognoză din ce în ce mai apropiate.

Un exemplu privind utilitatea considerării punctelor de vedere din domenii nespecifice securității este studiul anual elaborat de către Forumul Economic Mondial de la Geneva (WEF) . În ediția din ianuarie 2011, WEF identifică 35 de factori de risc la adresa economiei mondiale și studiază probabilitatea de incidență și impactul economic al acestora, atât individual, cât și în diferite combinații nefaste ale acestor factori de risc. De asemenea, evoluția percepției acestor riscuri, în Raportul publicat în anul 2012, indică sporirea probabilității și impactului riscurilor de natură financiar-economică. În ediția cea mai recentă, din ianuarie 2013, studiul scoate în evidență dinamica riscurilor comparativ cu 2012, ceea ce aduce analistului un supliment de substanță estimativă. Principala preocupare a structurilor de securitate din lume – conflictele globale – sunt cotate cu impact economic printre cele mai mari, alături de crizele financiare și schimbările climatice, dar cu probabilitate relativ mică de realizare, față de multe alte riscuri, între acestea multe cu impact semnificativ asupra mediului de securitate: eșecul guvernării la nivel global, crima organizată, terorismul, corupția, migrația, state eșuate.

Se desprinde concluzia că, în analiza pe termen lung, abordarea în rețea este absolut necesară pentru că permite sinergia între mai multe viziuni corespunzând unor culturi și mentalități diferite.

1.4.2.2. Modele de prognoză privind mediul de securitate viitor

Toate caracteristicile examinate mai sus conturează o creștere a entropiei situației de securitate și o dinamizare a cauzalității evenimentelor, descrisă prin «efectul fluture»: într-un sistem complex, o schimbare ce are loc într-o parte îndepărtată a sistemului cauzează o schimbare semnificativă într-o locație situată în partea opusă a sistemului .

Noile caracteristici ale viitorului, o entropie ridicată și o dinamică acelerată, impun atât definirea cât mai fidelă și mereu actualizată a pericolelor, riscurilor și provocărilor, cât și o definire cât mai practică, inclusiv prin flexibilitate, a caracterului mediului de securitate al viitorului.

În cazul analizei pe termen lung, riscurile se diversifică, dar nu se poate vorbi despre amenințări decât la modul ipotetic, pentru că amenin-țarea presupune intenție, care este strict umană, deci nu se poate asocia unor persoane care fie nu există încă, fie nu sunt încă în măsură să ia decizii relevante în domeniul securității, deci intențiile lor nu contează.

În cazul definirii riscurilor, rolul analizei pe termen lung este clar, pentru că definirea riscurilor duce la planificarea capabilităților, o practică deja consacrată. Astfel, dacă un stat consideră că, în viitor, capacitățile spațiale ale altor state pot atinge niveluri îngrijorătoare, trece la planificarea unor capabilități spațiale proprii. Aici iese în evidență rolul monitorizării tehnologiilor, atât cele civile, cât și cele militare sau cu valență duală, dar și monitorizarea capabilităților de altă natură, care pot căpăta relevanță în domeniul securitar (politici economice, de infrastructură, concepte educa-ționale, cercetări medicale sau psihologice). Evident, riscurile fiind de naturi diferite, răspunsurile planificate vor fi interdisciplinare, într-o abordare comprehensivă.

O abordare în această direcție, realizată în sectorul privat american, scoate în evidență cincizeci de provocări la care politica externă a Washingtonului va trebui să fie în măsură să facă față în viitor, toate incluzând recomandări și ingrediente utile planificării unor capabilități de reacție. Această direcție de analiză este însă uzuală și nu face obiectul lucrării de față.

În celălalt caz însă, al conturării caracteristicilor generale ale mediului de securitate, problemele analizei pe termen lung se complică din cauza faptului că, pentru a construi modele de lucru, o «cartografiere a necunoscutului» presupune o ordonare coerentă într-un sistem de mulțimi cu entropie mare și multe variabile.

Prima tendință a analiștilor, în această situație, este de a ordona viitorul potrivit unor obiective, potrivit unor deziderate. De altfel, această abordare cores-punde cerinței impuse de beneficiari, anume planificatorii strategici, care trebuie să asigure realizarea unor obiective strategice corespunzătoare interesului național sau de alianță multinațională. În vederea unei astfel de abordări, au fost propuse șase principii directoare menite să constituie „un cadru intelectual” care să faciliteze „identificarea factorilor-cheie în acțiune”. În esență, aceste principii sunt:

structurile contează, dar mai importante sunt procesele care produc schimbări;

globalizarea presupune un sistem global și o cascadă de schimbări rapide;

globalizarea integrează o structură mondială bi-modală conținând o comu-nitate democratică și o „lume exterioară” (state periferice nedemocratice);

tendințele de viitor indică progres în lumea democratică și în alte câteva state, dar și haos și turbulențe în părți importante ale „lumii exterioare”;

comunitatea democratică va trebui să se concentreze pe proiectarea angajării organizate a puterii către „lumea exterioară”;

în angajarea „lumii exterioare”, promovarea stabilității devine rapid nu numai obiectivul principal în sine, dar și precondiția succesului.

Pe baza acestor principii, prognoza lui R. Kugler arată că, în cazul manifes-tării unei «turbulențe globale», aceasta nu va fi cauzată de o nouă superputere sau de o putere competitoare care să provoace comunitatea occidentală ci, mai degrabă, va fi cauzată, cel puțin inițial, de fenomene specifice «lumii exterioare»: fragmentarea, multipolaritatea, turbulențele haotice, multiple tendințe periculoase și dinamica interactivă a evenimentelor. Implicația generală este faptul că lumea democratică va gestiona cu greu, pompieristic, un mediu de securitate «periculos de haotic».

Continuând organizarea viitorului, analiștii vor trebui să identifice actorii, tipurile de conflict și țintele agresiunilor ce vor defini mediul de securitate viitor.

În condițiile globalizării, autorii de analize pe termen lung își rezervă perspectiva de a opera cu „o gamă largă de actori, nu numai state, dar și o serie de actori nonstatali, cum ar fi organizații teroriste transnaționale și extremiști, potentați locali, organizații infracționale internaționale, organizații neguvernamentale, corporații multinaționale și organizații umanitare.

În privința caracterului conflictelor viitorului, se consideră că „viitoarele amenințări vor surveni cu o frecvență, viteză, severitate și impact nemaivăzute… vor prevala conflictele asimetrice… și agresorii vor acționa pentru evitarea angajării directe cu forțe armate și se vor concentra, în schimb, asupra exploatării vulnerabilităților societății și asupra perturbării cursului vieții cotidiene, cu intenția de a eroda și, în final, a submina autoritatea și voința statelor agresate”. În aceste conflicte, adversarii vor manifesta „prea puțin respect pentru legile conflictului armat și pentru regulile de angajare… (iar) mijloacele de informare în masă vor constitui câmpuri de luptă tot mai importante”. Mediul de securitate va fi complicat prin apariția unor combinații aparent nefirești de fapte, idei, procese și actori care vor amenința stabilitatea: zborurile intercontinentale și fundamentalismul, împrumuturile pentru locuințe și autoritatea statelor, variante contradictorii de guvernare (cum ar fi «comunismul capitalist» din China), materialele explozive și mesajele-text prin telefonia mobilă. În privința țintelor vizate în conflictele viitorului, agresorii vor face eforturi pentru „a maximiza distrugerile civile, facilități industriale și comerciale esențiale și simboluri ale puterii de stat”.

În scopul trasării direcțiilor de transformare a forțelor armate, se pot defini două modele de transformare, eșalonate succesiv pe termen lung și foarte lung. Aceste modele prefigurează atitudini relevante pentru percepția planificatorilor față de mediul de securitate al viitorului.

Între caracteristicile pe care le comportă modelul pentru prima etapă, se distinge faptul că surprizele sunt probabile, dar rezultatele pot fi rezonabil prevăzute.

Pentru etapa mai îndepărtată în viitor, modelul de transformare presupune că:

sunt necesare multe descoperiri;

natura schimbărilor pe termen lung impune o gândire proaspătă, eliberată de tipare (out-of-the-box);

rezultatele sunt înțelese cel mult în mod confuz;

managementul structurat în amănunțime este contraproductiv;

sunt probabile surprize și schimbări majore de concepție;

probabil că structurile esențializate se vor opune acestor schimbări.

Observăm că modelele elaborate pentru perioade mai apropiate prevăd incertitudini mai reduse și mai gestionabile, în timp ce modelele unor realități mai îndepărtate sunt cu mult mai rezervate și mai confuze.

1.4.3. Abordări, concepte și metode analitice pentru studierea viitorului

După cum remarca Alvin Toffler, „viitorul nu este cognoscibil în sensul prezicerilor exacte”, iar chiar și cele mai solide modele se bazează frecvent pe supoziții fragile, în special atunci când intervine factorul uman. „Cu toate acestea, pe măsură ce înaintăm în terra incognita a zilei de mâine, este mai bine să avem o «hartă» generală și incompletă decât niciun fel de hartă” .

Scenariile privind evoluțiile pe termen lung pot fi construite urmând două abordări, una preponderent subiectivă și una preponderent obiectivă, anume fie elabo-rarea unor scenarii care să constituie și soluții la preocupările factorilor de decizie, fie elaborarea unor scenarii cât mai realiste, indiferent dacă acestea contravin așteptărilor beneficiarilor, le corespund sau sunt neconcludente din punct de vedere acțional.

Abordările preponderent subiective, care răspund doleanțelor factorilor de decizie, includ cantități mari de ingrediente aparținând soluțiilor și nu evoluțiilor intuite cu onestitate. Modelele construite pe baza cerințelor beneficiarului prezintă avantaje și dezavantaje. Principalul avantaj este, totodată, și principalul dezavantaj, anume chiar acela că ele corespund cerințelor beneficiarului, fiind construite de analiști care prețuiesc necesitatea rezonanței la obiectivele și interesul beneficiarului. Deși utilitatea pentru planificare este clară, astfel de modele vor fi întotdeauna învăluite de suspicinea că nu sunt realiste, obiective, imparțiale. Scenariile construite în acest fel reflectă mai mult modul în care realitățile ar trebui să evolueze.

O abordare a modelelor pentru mediul de securitate viitor orientată conform intereselor și scopurilor beneficiarului poate genera prognoze care să constituie, în același timp, și soluții la problemele beneficiarului. Din punct de vedere analitic, acest lucru este greșit, contraproductiv, pentru că absoarbe creativitatea analistului către construcția de soluții în detrimentul obiectivității intelectuale care să asigure generarea de scenarii realiste și nu de soluții bine apreciate.

Cealaltă abordare în elaborarea scenariilor, preponderent obiectivă, vizează cauzalitățile și corelațiile observate și intuite și nu urmărește atingerea unor obiective de stare, ci conturarea unor cursuri de acțiune care să maximalizeze probabilitățile de realizare a evenimentelor incluse în aceste scenarii. Această abordare urmează filonul științific în prognoză și are o valoare superioară prin utilitate și acuratețe.

Pentru elaborarea modelelor de lucru, analiștii operează cu interesul național, și structura de apărare / de securitate, fie națională, fie de alianță, într-un mediu de securitate global. Ei identifică factori de risc, apoi urmăresc tendințele de evoluție a acestora, actorii relevanți, factorii de influențare a acestor evoluții și elaborează prognoze pentru ca planificatorii acțiunilor sistemului propriu să implementeze cele mai adecvate măsuri de protecție și promovare a intereselor proprii. Toate aceste considerente sunt încadrate într-un interval de timp suficient reglat pentru a permite planificarea și organizarea contra-acțiunii necesare, deci răspunsul la provocare.

Există două principii de folosire a metodelor de studiu al viitorului: principiul diversității (utilizarea mai multor metode pentru elaborarea scenariilor) și principiul participativ (cooptarea beneficiarilor în elaborarea senariilor).

Pe de altă parte, se pot distinge cinci etape în elaborarea scenariilor: identificarea și monitorizarea schimbării; analiza critică a schimbării; imaginarea alternativelor de evoluție; selectarea alternativelor cele mai plauzibile; detalierea cursurilor de acțiune pentru realizarea acelor alternative.

Pentru elaborarea modelelor de viitor posibil sau probabil, analiștii folosesc diferite metode de lucru. Cele mai multe se bazează masiv pe judecata umană subiectivă și, în principiu, fiecare futurist folosește o metodă sau un set de metode preferate pentru a explora viitorul. Aceste metode sunt concepute să ajute la înțelegerea posibilităților viitorului, pentru a sprijini luarea de decizii în prezent și sunt folosite de analiști pentru a reduce incertitudinea ori, mai bine spus, pentru a gestiona incertitudinea. Acest sprijin este atins prin clarificarea lucrurilor cunoscute, prin presupunerea lucrurilor care pot fi cunoscute, prin evaluarea gamei de posibilități, a probabilității și dezirabilității acestor posibilități și prin evaluarea impactului unor decizii prezente asupra evenimentelor viitoare. Metodele de evaluare a viitorului dețin o importantă componentă de creativitate și presupun un efort intelectual specific.

1.4.4. Proiectul NATO privind viitorul multiplu

Eforturile analitice de prognoză pe termen lung prin elaborarea de variante ale mediului de securitate pot fi exemplificate concret în activitatea Comandamentului Aliat pentru Transformare al NATO (Allied Command Transformation – ACT). Pe coordonatele examinate în secțiunile anterioare, prezicerea viitorului în folosul intereselor strategice ale Alianței a reprezentat una dintre activitățile importante derulate pe parcursul mai multor ani și are la bază două aspecte principale:

– Alianța va fi capabilă să joace în continuare un «dublu rol» – să asigure protecția împotriva unor amenințări imediate și să modeleze mediul strategic pentru a corespune intereselor și valorilor membrilor săi. „Aceasta se va putea realiza numai dacă NATO își va baza politicile pe o evaluare solidă a necesităților”;

– precizarea, într-un document al NATO, că „viitorul conține provocări cărora Alianța nu este acum pregătită să le facă față”.

Drept urmare, în martie 2008, ACT a propus Comitetului Militar al NATO proiectul denumit „Viitorul multiplu. Navigând către anul 2030” (sau Multiple Futures Project – MFP), conceput pentru a oferi conducerii politice a Alianței elementele necesare în vederea înțelegerii clare a provocărilor viitoare și a sprijini dialogul la nivel strategic, care va trebui să răspundă la întrebarea „Care vor fi amenințările și provocările viitoare care ar putea prezenta riscuri la adresa intereselor, valorilor și cetățenilor Alianței în anul 2030?”

Conceptul de viitor multiplu reflectă strategia analitică de a propune atenției factorilor de decizie mai multe variante cu privire la posibilele implicații ale celor mai verosimile ipostaze operaționale ale mediului de securitate al anilor 2030 (!). Obiectivele urmărite în cadrul MFP au vizat, printre altele, stabilirea și menținerea unui dialog continuu la nivel strategic între liderii politici și militari și realizarea unui cadru intelectual care să acorde cea mai bună consiliere în legătură cu acest subiect pentru a sprijini planificarea la nivel «grand-strategic».

ACT a implicat un număr mare de experți care, împreună cu Comandantul Aliat pentru Operații (Allied Command Operations – ACO), au depus un efort analitic impresionant „să identifice și să ordoneze, în ordinea priorităților, tipul și mărimea necesităților de viitor în domeniul capabilităților și al interoperabilității”, pe care să le pună la dispoziția responsabililor Alianței implicați în procesul de planificare în domeniul apărării.

Raportul proiectului MFP nu este menit să prezică viitorul sau să identifice deciziile politice necesare pentru a se determina viitorul rol al Alianței și capabilitățile necesare, ci este destinat să sprijine dialogul la nivel strategic pentru a se identifica acele provocări / riscuri cu care Alianța s-ar putea confrunta și implicațiile acestora asupra securității, respectiv asupra organismului militar. De asemenea, acest raport oferă liderilor Alianței un set de idei și informații pe baza cărora să poată fi făcute planuri pentru viitorul mediu de securitate.

MFP începe cu o analiză fundamentală a factorilor de schimbare (Anexa V), a «motoarelor» (drivers), care au fost utilizate pentru a crea „scenarii de viitor preliminare”, ce vor afecta Alianța în următorii 20 de ani. Aceste motoare sunt definite ca segmente al realității, cu o anumită relevanță geopolitică, geostrategică sau militară, care pot influența viitorul prin chiar dinamica lor. Au fost alese nouă motoare semnificative din punct de vedere al relevanței și impactului potențial asupra Alianței, care reprezintă pietrele de temelie ale proiectului. Luând în considerare datele de intrare analizate în cadrul mai multor grupuri de lucru, aceste motoare au fost combinate în diverse moduri, de fiecare dată punându-se accent asupra altora, pentru a fi generate patru scenarii diferite.

Drept urmare, în cadrul MFP sunt prezentate modelele a patru lumi plauzibile a exista în anul 2030: «Partea Întunecată a Exclusivității», «Stabilitate Înșelătoare», «Conflictul Modernităților» și «Noile Politici de Putere». Chiar dacă niciunul dintre aceste modele nu prezintă viitorul exact așa cum va fi, ele oferă un teren comun pentru desfășurarea unui dialog referitor la riscurile și vulnerabilitățile care ar putea pune în pericol populația, integritatea teritorială, valorile și ideile Alianței. Fiecare dintre aceste scenarii oferă condițiile pentru o analiză conceptuală, iar împreună compun un tablou pe baza căruia pot fi evaluate riscurile, potențialele amenințări și surprize strategice, implicațiile și, desigur, oportunitățile.

Scenariile în discuție – modele analitice privind viitorul (Futures), constituie instrumente care ajută la formarea unei viziuni comune exhaustive, prin intermediul cărora planificatorii NATO pot explora căi diferite de acțiune pentru a întâmpina provocările viitorului, între care potențiale surprize strategice, acțiuni neliniare care pot schimba în mod decisiv viitorul.

Fiecare scenariu privind viitorul (dintre cele patru considerate) a fost testat analitic prin aplicarea unor perturbații / șocuri, anume câte două tipuri de surprize (un eveniment implicând armele de distrugere în masă, respectiv o pandemie la nivel mondial), pentru a evalua discontinuitățile sistemului (mediul de securitate conside-rat) și liniile de incoerență. Astfel, fiecare model analitic a putut fi definit în condiții de risc și au fost evaluate implicațiile ce decurg din aplicarea acestor perturbații.

1.4.5. Valoarea de întrebuințare a prognozelor pe termen lung

și noul Concept Strategic al NATO

Proiectul NATO privind viitorul multiplu operează cu orizontul anului 2030. După conceptele de «represalii masive» și «riposta flexibilă», Alianța Nord-atlantică a elaborat documente programatice majore în anii 1991, 1999 și 2010. Aceste documente publice, numite «concepte strategice», au fost adoptate prin consensul politic al statelor membre și cu luarea în considerare a nivelului de ambiție al Alianței și a resurselor preconizate a fi alocate efortului comun de securitate.

Cadența adoptării conceptelor strategice ale NATO corespunde, în mod pragmatic, cerințelor de planificare și limitelor de natură politică și juridică, o planificare pe durată mai mare fiind prea puțin utilă. Deci pragmatismul luării deciziilor menține planificarea în limite cronologice relativ restrânse, iar docu-mentul programatic aferent este dedicat orientărilor palpabile, într-un mediu de securitate descriptibil și operând cu actori reali și previzibili, dar cu o deschidere bine conturată față de tendințele identificate de analiști în cadrul prognozei pe termen lung. De aceea, Noul Concept Strategic (NCS) al NATO menține valorile de bază ale Alianței ca garanție a stabilității „într-o lume impredictibilă”.

Caracteristicile globalizării, care determină orizontul de planificare judicioasă, sunt reflectate în NCS prin ancorarea în sistemul global de securitate și prin sublinierea necesității parteneriatului global în gestionarea problemelor de securitate ale planetei. Ambele instrumente fac obiectul activității de sprijin informativ.

Sarcinile de bază ale Alianței răspund prognozelor privind caracteristicile esențiale ale mediului de securitate rezultat al fenomenului globalizării:

prima sarcină, apărarea colectivă, vizează întărirea coeziunii interne ca răspuns la entropia sporită a riscurilor și provocărilor viitorului;

a doua, managementul crizelor, subliniază necesitatea adaptării instituționa-le permanente la diversitatea și complexitatea viitorului mediu de securitate;

cea de-a treia sarcină, securitatea prin cooperare, marchează răspunsul prin acțiune centrată pe rețea la posibile amenințări neconvenționale, atipice.

Pentru urmărirea evoluțiilor mediului de securitate, Alianța va continua să constituie un «forum de consultări», menit să țină pasul cu rapiditatea schimbărilor viitoare. Astfel, NCS stabilește contextul decizional și cadrul programatic de orien-tare a activității de intelligence în rețeaua extinsă a Alianței, iar sarcinile de bază ale NATO constituie «intenția comandantului», pentru serviciile de intelligence aliate.

Pentru mediul de securitate din anii următori, așa cum este prezentat pe scurt în NCS, NATO conturează noile riscuri și provocări în perspectiva cărora Alianța stabilește capabilitățile de contracarare, după schema pragmatică prezentată anterior. În afară de capabilitățile militare, nucleare și convenționale, aceste capabilități includ activități de pregătire și activități de intelligence.

NCS detaliază cerințele de management al crizelor, cerințe care subliniază rolul structurilor de intelligence prin analiza permanentă a mediului de securitate și avertizarea cu privire la riscurile și amenințările la adresa Alianței. Așa cum sunt menționate în NCS, cerințele eficienței activității de management al crizelor scot în evidență abordarea comprehensivă, soluție deja consacrată pentru contracararea riscurilor viitorului în condițiile globalizării, inclusiv prin angajarea unor capabilități locale (cum ar fi forțe somaleze pregătite să acționaze împotriva piraților).

Parteneriatele menționate în NCS definesc o rețea globală de capabilități, care constituie o soluție participativă pentru contracararea riscurilor viitorului, un răspuns sistemic la provocările confuze ale mediului complex de securitate. Această perspectivă trimite la conceptul RBR ca instrument natural de abordare a problemelor de securitate ale viitorului. Este de așteptat ca domeniul intelligence, implicit și analiza de intelligence, să urmeze aceeași viziune.

Binențeles că un document programatic al NATO nu folosește explicit modelele de viitor cu care operează Proiectul Viitorului Multiplu, acestea având rolul de a con-tura cadrul intelectual de percepere a substanței mediului de securitate al anilor 2030.

Deși analizele pe termen lung vizează, de regulă, orizonturi de timp mai îndepărtate decât termenele în care factorii de decizie și planificatorii pot opera în mod realist, aceste prognoze își mențin utilitatea acțională prin orientarea generală a beneficiarilor, prin fundamentarea unei viziuni asupra viitorului care să confere substanță și perspectivă deciziilor prezentului. Informațiile «acționabile» sunt astfel prezente, dar se prezintă sub o formă specifică perspectivelor îndepărtate.

Față de condițiile de alianță, în cadrul unui stat planificatorii pot opera mult mai concret cu prognozele pe termen lung, prin stabilirea de obiective strategice și elaborarea de programe de dezvoltare, mai ales în domenii altele decât securitatea națională: energia, securitatea alimentară, securitatea energetică, educația.

1.5. Managementul analizei informative bazate pe rețea

„Cunoașterea este prin ea însăși putere”

Francis Bacon

1.5.1. Managementul organizațional al structurilor de analiză

1.5.1.1. Activități de management necesare în analiza informativă

Pentru România, „scopul Strategiei Naționale de Apărare este de a asigura un management modern și eficient al riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților, urmărind… inventarierea, prevenirea sau reducerea lor și, ulterior, combaterea acestora”. Este evident că acest obiectiv nu poate fi atins fără un management modern al activității de informații pentru apărare și, implicit, al analizei de intelligence, ceea ce subliniază importanța managementului analizei informative.

În acest context, observăm faptul că diversitatea și profunzimea problemati-cilor abordate în secțiunile anterioare impun eforturi ample de conducere a activității de analiză. Particularitățile operării în condițiile RBR impun sistematizarea și coordonarea activității structurilor de analiză informativă pentru a asigura atât eficiența rețelei analitice extinse, cât și eficiența participării fiecărui analist în toate rețelele funcționale în care este cuprins. De aceea, considerăm că managementul general al analizei de intelligence, în condițiile RBR, presupune activități grupate în trei categorii: managementul organizațional; managementul datelor, informațiilor și cunoștințelor; managementul producției de intelligence.

Modul de organizare a structurilor serviciului de informații depinde de particularități naționale, ale alianței sau ale serviciului respectiv, cât și de stilul de conducere propriu directorilor, comunității de intelligence sau responsabililor pe linie de analiză. Structura organizatorică nu face însă obiectul lucrării de față, concentrată numai pe funcționalitatea serviciului de informații.

1.5.1.2. Managementul organizațional al structurilor de analiză

Prima categorie de management necesară activității de analiză informativă, chiar anterior conceptului de RBR, este managementul organizațional, care presupune organizarea generală a activității și interrelaționarea structurii de analiză cu celelalte componente ale serviciului de informații.

În ceea ce privește activitatea structurii de analiză, ne vom opri pe scurt numai asupra resursei celei mai valoroase a analizei de intelligence, anume analiștii, căci, „în centrul organizației de intelligence nu se află structura sau instrumentele, ci oamenii”. În cele mai multe servicii de informații, selecția și pregătirea analiștilor este responsabilitatea componentelor de resurse umane sau a unor structuri separate. Structurile de analiză sunt beneficiare ale acestor eforturi și, de aceea, participarea lor este importantă pentru stabilirea profilului absolvenților, pentru actualizarea criteriilor și programelor analitice, pentru evaluarea candidaților și repartizarea noilor analiști în cele mai potrivite sectoare de lucru. Astfel, analiștii sunt cuprinși și în rețeaua de dezvoltare a resurselor umane ale serviciului de informații.

Pe de altă parte, având în vedere cele argumentate în 1.1.3, este necesar ca și alți operatori ai serviciului de intelligence să dobândească pregătire analitică.

1.5.1.3. Sprijinul asigurat de analiză altor activități din ciclul informativ

Vom examina interrelaționarea structurii de analiză cu celelalte componente ale serviciului de informații în ordinea logică a etapelor ciclului informativ clasic, anume participarea analizei la sprijinul direcționării activității de intelligence, la sprijinul culegerii de informații și la sprijinirea beneficiarilor produselor informative.

În privința sprijinului direcționării activității de intelligence, managementul organizațional al structurii de analiză trebuie să gestioneze participarea acesteia la activități diverse, cum ar fi:

elaborarea de puncte de vedere privind doctrine, manuale, regulamente, normative, programe și proiecte concepute de alte structuri sau instituții;

dezvoltarea de sistem a serviciului de intelligence, reforma, introducerea de noi concepte și standarde, auditul intern instituțional, conceperea viziunii și la definirea misiunii organizației și a modului de integrare a acesteia în sisteme mai mari, cum ar fi comunitatea de intelligence națională sau sistemul de intelligence de alianță, participarea la conceperea suprastructurii sistemului informativ (reglementările proprii de funcționare);

activități de cooperare ale serviciului de informații, naționale sau externe;

participarea zilnică la dezvoltarea culegerii prin evaluarea informațiilor (valoare și veridicitate) și evaluarea surselor (credibilitate și oportunitate);

participarea la managementul organizațional al întregului serviciu de informații: cooperarea pe orizontală, bilanțuri și lecții învățate, gestionarea resurselor organizației, activități nespecifice domeniului informativ, dar care necesită resurse (în general, timp-analist).

Însă activitatea cea mai apropiată de domeniul specific analizei, în care managementul analizei sprijină organic direcționarea activității de intelligence, este managementul / procesarea cererilor de informații transmise de beneficiari sau a celor stabilite chiar de serviciul de intelligence. Beneficiarii activității informative își formulează necesarul de informații în formate corespunzătoare utilizării ulterioare, nu în formate gata de transmis culegătorilor de informații și nici în limbajul specific domeniului informativ, care să genereze cu claritate elementele analitice de interes. De aceea, considerăm că cererile de informații trebuie procesate pentru a determina:

caracterul de urgență din punctul de vedere al activităților de intelligence (nu termenul precizat de beneficiar);

granularitatea informațiilor necesare, conținutul de informație acțională și necesarul de avertizare care trebuie avut în vedere de analiști;

ramificațiile destinației produsului finit, care pot excede nevoilor punctuale ale beneficiarului generator al cererii de informații;

specificul de factură culturală al beneficiarului (comandant, decident politic, partener din domeniul intelligence, planificator de stat major etc);

eventuala încadrare a noilor cerințe în demersuri deja angajate;

aspecte de securitate: nivelul de clasificare și domeniul de informații pentru care beneficiarul este îndrituit să primească produse informative. De exemplu, unui partener extern care nu face parte din NATO nu i se pot distribui informații provenite de la Alianță fără acceptul aliaților;

formatul, dimensiunile, suportul fizic (electronic, audio, hârtie etc), limba în care să fie formulat răspunsul;

eventual, o reformulare sau detaliere a cererii de informații.

Aceste detalii demonstrează importanța crucială a stabilirii exacte a cerințelor beneficiarului pentru a asigura succesul analizei de intelligence, aspect ce va fi aprofundat în 4.3 sub aspectul relației structurii de intelligence cu sistemul superior.

În ceea ce privește sprijinul culegerii de informații, considerăm că managementul organizațional al analizei trebuie să asigure participarea structurii de analiză la două activități importante, anume evaluarea subsistemului culegerii (prin contribuția la evaluarea culegătorilor) și dezvoltarea subsistemului culegerii, prin evaluarea surselor de informații. Evident, este vorba despre sprijinirea manage-mentului culegerii, nu despre activitatea funcțională prin care analiștii transmit culegătorilor necesarul de informații noi, urmând ca managementul culegerii să stabilească disciplinele, resursele și prioritățile de culegere angajate.

Sprijinirea beneficiarilor implică managementul organizațional al structurii de analiză prin participarea la «educarea» beneficiarilor privind cultura analitică, mentalitatea, capacitățile și limitele analizei de intelligence, nevoia de feed-back. Acest lucru se realizează de multe ori cu participarea directă a analiștilor, fie în sistemul de învățământ, prin activități planificate de pregătire, fie prin experții din structuri de sprijin decizional (policy support) amplasate aproape de beneficiar sau chiar punctual, prin informare directă, la începutul cooperării sau la nevoie.

Considerăm că sprijinirea beneficiarilor (alta decât sprijinul informativ propriu-zis) este importantă pentru că fundamentează relația funcțională și asigură, în acest fel, eficiența sprijinului de intelligence. Decidenții devin competenți în privința capacităților și modului de lucru ale serviciului de informații și își calibrează atât așteptările privind nivelul de sprijin informativ, cât și cererile de informații în sine.

1.5.2. Managementul producției de intelligence

1.5.2.1. Abordări moderne privind organizarea analizei informative

Alte activități manageriale decât cele de mai sus sunt activitățile legate mai îndeaproape de producția lucrărilor informative, în următoarele domenii:

planificarea producției: concepția planului lucrării (formatul și structura) și obiectivelor produselor informative (cele care nu sunt tipice), eșalonarea activităților, armonizarea concurenței pentru resurse limitate, îndrumarea analiștilor, clarificarea aspectelor legate de clasificarea informațiilor și a produsului finit, discutarea metodelor analitice;

alocarea resurselor analitice necesare (informații de diferite tipuri, analistul sau colectivul care să elaboreze lucrarea, experții care să contribuie, hărți necesar a fi realizate, resurse IT și de comunicații, experimente, traducători, materiale, timp, consultări);

procesarea reacției inverse (feed-back) provenite de la beneficiari și a celei interne și extinderea celor mai bune practici din domeniul analizei;

protejarea resurselor: analiștii, timpul alocat analizei, creativitatea, conectivitatea (capabilitatea de rețea), accesul la date, produse software;

activități de sprijin, inclusiv de asigurare a mediului de lucru pentru analiști, care să permită și să faciliteze lucrul în rețea analitică extinsă.

Dacă celelalte elemente menționate nu necesită detaliere, considerăm că merită subliniată aici necesitatea protejării resurselor de creativitate pentru că, de regulă, managementul producției tinde să fie absorbit de parametri de succes preponderent cantitativi. Însă, după cum se concluziona în «Raportul Comisiei 11 Septembrie», „imaginația nu este un dar asociat, de regulă, cu birocrația”.

În privința organizării analizei în sine, realitățile RBR au generat diverse abordări procedurale, în strădania de a face față provocărilor detaliate anterior, cheia fiind „crearea unui mediu care favorizează rezolvarea problemei aproape ca pe un exercițiu științific: înțelegerea naturii problemei, dezvoltarea de ipoteze, culegerea de date care să testeze (sau să infirme) aceste ipoteze, decizia asupra relevanței unor informații sau altora, rafinarea ipotezelor pe baza noilor date și construcția și apărarea unui argument, cu posibile contra-argumente”.

O primă abordare presupune formarea de grupuri de lucru care să includă, în afară de analiștii din compartimentul responsabil pentru spațiul / domeniul de intelligence de interes, și alți analiști sau experți în domeniu din mulțimea descrisă în 1.1.3. Grupurile de lucru în analiza bazată pe rețea cuprind, de fapt, și coordonatori ai culegerii și ai cooperării. Ele se constituie de o manieră flexibilă și dinamică pentru a răspunde atât unor direcții noi de efort, cum ar «primăvara arabă», în 2011, 2012 și 2013, cât și unor noi capacități de culegere sau unor «vârfuri de sarcină» în producție.

A fost propus modelul de analiză centrată pe problemă, având ca o primă componentă un concept operațional ce transferă concentrarea de la capabilități și instrumente la problemele însele, de la sistemele necesar a fi angajate la informația necesară pentru îndeplinirea misiunii / luarea deciziei. Pentru redefinirea conceptelor operaționale, autorii consideră două acțiuni ca fiind critice, anume instituirea analizei centrate pe problemă și dezvoltarea unei culturi a «păstoririi» informației în loc de mentalitatea «proprietății» asupra informației. Modelul oferă ingredientele necesare dizolvării barierei dintre strategic și tactic în intelligence, facilitează fuziunea informațiilor obținute prin diferite discipline de culegere, oferă perspectiva utilizării extinse a resurselor instituției pentru problemele de amploare și menține necesitatea «educării» beneficiarilor pentru a asigura răspunsul eficace al structurii de informații.

Un alt model de organizare procedurală, care depășește, de asemenea, limitele structurii de analiză, este abordarea centrată pe țintă (Target-Centric Approach – TCA), propus în anul 2004. Modelul TCA, mult mai popularizat decât conceptul centrat pe problemă, a luat naștere în condițiile eforturilor de combatere a grupărilor teroriste sau insurgente, la nivelul structurilor din teatrele de operații, prin formarea de compartimente mixte analist-culegător. Dezvoltat la maxim, TCA presupune o nouă organizare a întregii agenții de intelligence prin orientarea activității de intelligence către elementele critice / centrul de greutate ale inamicului privit ca «țintă» și sprijinirea nemijlocită a beneficiarului structurii de intelligence în angajarea «țintelor» și structurarea organizației ca o rețea de astfel de module.

Noua structură de intelligence este organizată pe module multifuncționale cu grad mare de autonomie, care cuprind specialiști din toate domeniile de muncă relevante (în primul rând, culegători și analiști). Astfel, modulul devine un nod în rețeaua internă a agenției, orientat către contracararea unui alt nod al rețelei adverse. Un exemplu util este formarea unui modul dedicat operațiilor din Afganistan, de altfel cazul care a generat imaginarea acestui model organizațional.

După cum am spus, modelul TCA depășește limitele structurii de analiză con-cepută în formatul organizațiilor ierarhice. Astfel, un singur modul multifuncțional nu are capacitatea de a gestiona probleme complexe, fiind concentrat pe obținerea de rezultate strict în domeniul pentru care este destinat. De aceea, fiecare modul TCA trebuie să aibă abilitatea de a comunica și de a se coordona cu alte module similare, inclusiv cu elemente externe organizației, astfel încât, la nivelul întregii rețele și nu numai, să se cristalizeze un efort sinergic direcționat împotriva rețelei opuse.

Un avantaj esențial oferit de modelul TCA este dinamica sa, promptitudinea răspunsului la evoluții rapide ale amenințărilor, evoluții caracteristice operațiilor militare și gestionării crizelor aflate la apogeu, cum a fost cazul Libiei, în anul 2011. Fiecare modul gestionează atât culegerea, cât și analiza informațiilor, ceea ce crează premisele reducerii semnificative a timpului de răspuns și contribuie, astfel, la obți-nerea și menținerea supremației informative. Bineînțeles, pentru aceasta este necesar ca și activitățile de comandă, validare a cererilor de informații către culegători și diseminare a produselor să fie asigurate la nivel tactic prin reformularea doctrinei privind competențele de conducere, nu prin simpla delegare punctuală de competență.

Considerăm însă că modelul TCA prezintă câteva limitări importante:

– TCA pleacă de la premisa că organizațiile de intelligence de la începutul secolului XXI nu mai sunt cele de tip ierarhic, ci sunt structurate pe rețele;

– modelul TCA este prezentat ca o nouă paradigmă contrapusă ciclului infor-mativ clasic, dar etapele funcționale sunt vag conturate și nu contrazic cu nimic logica ciclului informativ: în continuare, beneficiarii transmit cerințele, apoi infor-mațiile sunt culese, analizate și transmise beneficiarilor pentru decizie și acțiune;

– «culegătorii» din modulele TCA sunt, de fapt, manageri ai culegerii, iar modelul TCA nu oferă nicio precizare privind alocarea resurselor pentru a încadra module cu atâția analiști și «culegători» pentru «ținte» care nu sunt prioritare;

– modelul TCA servește foarte bine situațiile operaționale sau cele de gestionare a crizelor, dar nu asigură niciun beneficiu în analiza pe termen lung, în analiza curentă generală, la nivel strategic și nici în analiza estimativă, pentru spații care nu constituie priorități acționale.

Considerăm că abordările moderne, dezvoltate în condițiile RBR, sunt, de fapt, construcții procedurale care încearcă să eficientizeze funcționarea sistemului în situațiile cu dinamică ridicată a informațiilor «acționabile». Ele oferă soluții operaționale pentru probleme ridicate de caracteristicile erei informaționale, cum ar fi comprimarea nivelurilor strategic / operativ / tactic, integrarea domeniilor de culegere și analiză, presiunea «efectului CNN». Considerăm însă că aceste modele nu sunt aplicabile întregii structuri de intelligence și nu înlocuiesc ciclul informativ clasic, pentru că informațiile vor trebui întotdeauna cerute, obținute, analizate și apoi distribuite în vederea folosirii în practică.

1.5.2.2. Cooperarea în producția de intelligence

Un domeniu distinct al managementului producției de intelligence este participarea la cooperarea pe linie de intelligence, anume la schimbul de informații și produse informative cu celelalte servicii de informații din cadrul Sistemului Național de Apărare (naționale sau departamentale) sau cu parteneri străini, fie în format bilateral, fie în cadrul Alianței sau în formate ale Uniunii Europene. Aceasta nu se face, însă, fără dificultăți. Fundamentul domeniului intelligence – securitatea – se constituie în chiar unul dintre obstacolele realizării unei cooperări adecvate între serviciile de informații. La acesta se adaugă teama că intensificarea schimburilor de informații ar putea dăuna anumitor relații privilegiate desfășurate cu parteneri semnificativi. Bineînțeles că aceste tendințe nu sunt majore pe plan internațional, dar simptomele se fac simțite cu diferite prilejuri.

Aspecte privind cooperarea în domeniul intelligence în plan național și internațional sunt prezentate în Anexa VI.

1.5.2.3. Matricea informativă – instrument de cordonare a analizei

Multitudinea activităților manageriale aferente analizei de intelligence (atât cele organizaționale, cât și cele referitoare la producție) poate fi sintetizată cu ajutorul altui instrument, Matricea Informativă, propusă inițial tot ca o paradigmă menită să înlocuiască ciclul informativ. Acest concept, ca proces complex orientat pe produsul final și în care fazele activității sunt interconectate permanent, a fost introdus având la bază următoarele argumente:

existența unei mari diferențe între cerințele pentru culegere (rezultatul lacunelor în informații) și cele pentru analiză (orientate către răspunsurile necesare);

pe timpul fazei de culegere, eforturile se concentrează concomitent și pe analiză – pentru evaluarea imediată a informațiilor brute, aranjarea lor în formate de lucru, semnalarea unor informații în bazele de date existente;

unele procese se dezvoltă secvențial, în timp ce altele se dezvoltă autonom.

Matricea Informativă constă în dezvoltarea în paralel a trei etape: culegere, producție și sprijin/servicii și poate îmbrăca forma tabelară din Fig. 1.1. Este un instrument flexibil care poate fi completat și adaptat după nevoile fiecărui serviciu.

Figura 1.1. Matricea informativă

Considerăm că utilitatea Matricei informative pentru managementul analizei de intelligence rezidă în eșalonarea și controlul activităților, în includerea aspectelor privind resursele necesare acestora, precum și în sprijinirea conlucrării cu compartimentele de management ale celorlalte structuri ale serviciului de informații.

1.5.3. Managementul datelor, informațiilor și cunoștințelor

1.5.3.1. Procesarea informațiilor colectate

Categoriile de management asociate analizei de intelligence au fost examinate în ordinea profunzimii obiectului activității, de la suprafață către adâncime, începând cu managementul organizației în sine și continuând cu managementul activității de bază – analiza. În final, vom examina în această secțiune aspectele manageriale asociate celor mai mici entități proprii procesului, anume datele, informațiile și cunoștințele, denumite pe scurt, în continuarea acestei secțiuni, «informații».

Definiția menționată în Introducere – „intelligence este o profesie a cunoașterii” – subliniază esența rolului informațiilor – cărămizile din care este clădit edificiul produselor serviciilor de informații.

Înainte de a fi analizate, informațiile culese trebuie indexate pentru recunoașterea originii, clasificate conform gradului de confidențialitate și marcate pe domenii de utilizare ulterioară, apoi trebuie securizate (sau nu) și prelucrate tehnic / electronic corespunzător canalului de transmisie, pentru a putea fi transferate în siguranță și rapid la analiști. Apoi, informațiile trebuie aduse în limbaj gestionabil: decriptate, prelucrate tehnic (imaginile, secvențele video și audio, mostre), trebuie traduse, apoi sortate, indexate, reorganizate (multiplicate sau, dimpotrivă, parțial distruse pentru evitarea dublărilor inutile), descrise, uneori chiar fotografiate, măsurate și cântărite, apoi stocate în baze de date / depozite la dispoziția analiștilor.

Toate aceste activități de prelucrare, atât la culegător, cât și la sediul serviciului de informații, generează metadate (indicatori numerici, descriptori, note de evaluare) care urmează a simplifica și sprijini atât exploatarea informațiilor în cursul analizei, cât și alte activități specifice serviciului de informații (planificare, evaluare, feed–back, audit organizațional ș.a.). Această etapă se numește «procesare» (sau prelucrare) și constituie, după unele opinii, o altă etapă esențială a ciclului informativ, așa cum am precizat în Introducere.

În cadrul ciclului informativ clasic, procesarea se situează, logic, între culegere și analiză pentru că, în general, informațiile nu pot fi utilizate exact în forma în care culegătorul le-a obținut. O parte dintre activitățile amintite sunt desfășurate la culegător, iar o parte la capătul dinspre analist al liniei de transfer dintre cei doi. Considerăm că proporția efortului de procesare între cele două zone de bază (culegere și analiză) depinde de diferite aspecte punctuale și este una dintre responsabilitățile managementului general al serviciului de informații și un aspect al cooperării dintre structura de culegere și cea de analiză. Oricum, considerând linia de transfer, care uneori are o lungime de mii de kilometri, informațiile clasificate trebuie protejate la culegător, fie criptate pentru a fi transmise electronic, fie securizate fizic (de exemplu, prin curierul diplomatic) și decriptate, apoi, la recepționarea la sediul central al servi-ciului de informații. Activitățile de domeniul procesării sunt prezentate în Fig. 1.2.

Figura 1.2. Activitățile de procesare a informațiilor

Activitățile de procesare transpun informațiile colectate într-un format utilizabil de către analiști, în modul cel mai eficient și în siguranță. Procesarea generează metadate care însoțesc informațiile pe întreg parcursul lor în interiorul serviciului de intelligence. Oricum, procesarea precede generarea produselor informative și nu face parte din sprijinul informativ ca activitate de relaționare cu beneficiarii activității de intelligence. De aceea, considerarea procesării sau nu ca etapă de bază a ciclului informativ nu constituie obiectul lucrării de față.

Remarcăm faptul că activitățile de procesare specifice managementului informațiilor desfășurate la culegător reprezintă o participare a culegătorului la activități specifice analizei, nefiind legate în niciun fel de culegerea de informații propriu-zisă. Culegătorul asociază informațiilor metadate necesare utilizării ulterioare, urmând cerințe manageriale specifice analizei, nu procesului de culegere de informații. Această participare directă a culegătorului însuși (nu managerului culegerii) la managementul analitic de intelligence scoate în evidență complexitatea procesului informativ, mai ales în condițiile tehnologice ale erei informaționale.

Considerăm că analiza de intelligence bazată pe rețea trebuie să conceptualizeze și să cuantifice activitatea culegătorului în sprijinul managementului analizei informative pentru a asigura o abordare exhaustivă a managementului informațiilor, în vederea eficentizării activității de intelligence.

1.5.3.2. Managementul analitic al informațiilor

A doua etapă a managementului general al informațiilor este managementul propriu-zis al informațiilor obținute și procesate tehnic, la care se adugă cererile de informații proprii sau primite de la beneficiari și chiar produsele de intelligence realizate. Adăugarea ultimelor două categorii de elemente de lucru ale analistului este necesară în această etapă întrucât cererile de informații și produsele finite sunt folosite intens de analist odată cu informațiile nou obținute și este important ca ele să fie însoțite de metadatele de identificare și urmărire pe parcursul analizei.

Propunem definirea termenului de «management analitic» de intelligence ca fiind etapa managementului informațiilor de intelligence care reglementează raporturile dintre personalul de intelligence și informațiile vehiculate în instituție și cuprinde totalitatea activităților desfășurate de analist sau managerul de analiză informativă atât asupra informațiilor procesate în vederea realizării produselor (inclusiv asupra produselor finite primite din afara organizației), cât și asupra cererilor de informații proprii sau primite și asupra produselor informative realizate, pentru ca aceste categorii de informații, cerințe și produse să fie utilizate cât mai eficient în întregul serviciu de intelligence.

Managementul analitic al informațiilor nu trebuie confundat cu termenul mai larg de management al cunoștințelor / dezvoltarea cunoștințelor, care excede domeniului activității de intelligence, dar include și fructifică o parte a managemen-tului analitic al informațiilor, definit mai sus. Categorie mai largă, managementul cunoștințelor este axat pe gestionarea de procese și resurse, adică nu vizează în mod direct «relațiile de producție», ci mai ales relația dintre oameni și finalitatea muncii lor, orientate spre crearea, diseminarea și evaluarea cunoștințelor necesare pentru realizarea strategiilor de dezvoltare.

Activitățile tipice managementului analitic de intelligence includ: structurarea și organizarea informației disponibile / accesibile serviciului în funcție de o anumită logică (knowledge mapping), identificarea informațiilor necesare, recuperarea lor din baza de date și organizarea lor pentru exploatare optimă, anume următoarele tipuri de activități: căutare în baza de date, căutare activă specializată pe flux recepționat, identificare, verificare, grupare, sortare / categorisire, clasificare, prelucrare statistică, pregătire pentru transmitere, redepozitare, multiplicare, tipărire, ștergere.

Atât procesarea, cât și managementul analitic al informațiilor conțin activi-tăți propice prelucrării automate a datelor: criptarea și decriptarea, transmiterea electronică, prelucrarea computerizată, operarea cu baze de date, căutarea activă specializată pe flux recepționat. Astfel, întregul domeniu al managementului informațiilor este asociat produselor software, care nu fac obiectul lucrării de față: programe de criptare și decriptare, motoare de căutare, programe de securizare a accesului și stocării datelor (firewall, programe de monitorizare a accesului și transmiterilor), bineînțeles programe de editare, programe de organizare superioară a bazelor de date (de exemplu de gestionare a informațiilor pe criterii geografice – GIS / Geographic Information System), programe de procesare și prezentare grafică.

* * *

Nu toate domeniile și activitățile menționate în acest subcapitol sunt întotdeauna foarte ample. În multe cazuri, ele sunt îndeplinite în mod firesc de către managerii analizei de intelligence, pe diferite trepte ierarhice, fără o instituționalizare judicioasă și fără formalizare în normativele serviciului de informații.

Considerăm că necesarul de efort destinat managementului analizei de intelligence impune instituționalizarea funcției de management pentru structura de analiză și poate determina înființarea unui compartiment dedicat gestionării acestei funcții. Dimensiunile unui astfel de compartiment depind, bineînțeles, de mărimea, resursele și politica serviciului de informații.

CAPITOLUL 2.

INTEGRAREA PRODUSELOR INFORMATIVE

ÎN PROCESUL DECIZIONAL

2.1. Categorii funcționale în valorificarea produselor informative

2.1.1. Sprijinul informativ ca proces de comunicare

După examinarea modului în care produsele de intelligence sunt generate, în perspectivă temporală față de evenimentele evaluate, vom analiza, în acest capitol, esența transferului produsului informativ către beneficiar.

După cum am menționat, menirea activității de intelligence este aceea de a sprijini cu produse informative decizii ce urmează a fi luate la diferite niveluri în planificarea militară sau în domeniul mai larg al securității naționale. Deci, în esență, o structură specializată într-un anumit domeniu transferă un conținut, în principiu informațional, unei structuri care folosește acest conținut pentru a declanșa anumite acțiuni. Acest proces reprezintă, în mod evident, un proces de comunicare.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, verbul «a comunica», derivat prin limba franceză din latinescul «communicare», definește acțiunea de „a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune”. Definiția românească identifică doar substanța informațională ca obiect al comunicării, însă alte definiții conferă un domeniu mai larg conținutului transferat părții care recepționează, anume: „comunicarea este un proces în care persoane își împărtășesc informații, idei și sentimente” sau „comunicarea este un proces de transmitere a unui sens de la cineva către altcineva”. Iată, deci, că nu numai informații sunt transferate în cursul unei comunicări, ci și idei, sentimente și sens, ceea ce considerăm că este valabil, general vorbind, și în cazul sprijinului informativ.

Pentru toate aceste categorii de conținut transferat, structura de intelligence are competența de a depozita / genera conținuturi de specialitate, deci constituie autoritatea epistemică pentru domeniul informativ. Receptorul conținuturilor transferate, anume beneficiarul sprijinului informativ, urmează a folosi aceste conținuturi pentru a lua decizii în privința unor acțiuni concrete, ceea ce determină calitatea de autoritate deontică pentru beneficiarul produselor de intelligence.

Poziționarea prezentată este relevantă pentru studierea raportului de funcționalitate între aceste două părți pentru că definește limita dintre întreaga structură de intelligence – domeniul epistemic – și factorul de decizie, care aparține domeniului deontic, responsabil pentru comenzile pe o anumită treaptă din sistem (în acest caz, sistemul militar sau, mai larg, sistemul de securitate națională).

Examinând comunicarea ca proces tranzacțional între două părți, constatăm semnificația unuia dintre principiile comunicării tranzacționale, anume faptul că rolul fiecăreia dintre părți determină caracterul comunicării prin adaptarea comunicării pentru a servi relația definită de rolul părților. Din nou, acest lucru subliniază clar limita unde structura de intelligence trebuie să se oprească pentru a nu periclita rolul său epistemic. Este «linia roșie» unde produsul de intelligence, fie acesta și infor-marea verbală, riscă să treacă în domeniul deontic, adică propune soluții, recomandă o anumită decizie sau alta, asumându-și, în acest fel, un alt rol, rolul deontic.

Relevanța acestui raport funcțional constă în faptul că transferul nu se efectuează în scopul depozitării conținutului comunicării sau cu alte scopuri inerte, ci cu scopul deliberat de luare a unor decizii ce vizează acțiuni, chiar acțiuni foarte importante, prin impactul social pe care îl pot avea. De fapt, „comunicarea are întot-deauna o finalitate, un obiectiv, o intenționalitate, care pot fi explicite sau implicite”, ceea ce constituie un reper important pentru analiza comunicării. Destinația comunicării, anume decizia în vederea acțiunii, este binecunoscută ambelor părți, iar transmițătorul nu poate ignora finalitatea transferului și formulează conținutul de o manieră coerentă cu utilitatea preconizată. Altfel spus, un aspect important al conți-nutului transferat este substanța ce sprijină concret obiectivul activității receptorului, adică acțiunea, deci comunicarea trebuie să aibă «substanță acționabilă». În limbajul domeniului intelligence, această cerință se exprimă ca necesitatea de a transmite «informații acționabile», ceea ce vom analiza în subcapitolul următor.

Comunicarea este un proces bidirecțional și, pentru a studia transferul dinspre structura de intelligence către beneficiarul produselor informative, deci unul dintre sensuri, vom analiza, în acest subcapitol, atât rolul structurii informative, cât și rolul decidentului. În acest sens, trebuie să observăm faptul că definiția din DEX reflectă viziunea uneia dintre cele două clase de modele ale procesului de comunicare – modelul matematic, informațional, de natură liniară, respectiv modelul psiho-sociologic, de natură interacționistă. Mai precis, referirea exclusiv la informații ca obiect al transferului corespunde, în principal, teoriei clasice a informației, al cărei părinte este Claude Shannon și care descrie comunicarea într-o manieră matematică / cibernetică, numai din punctul de vedere al mecanismului și volumului / cantității de informație transmisă, fără referire la conținutul / calitatea conținutului transmis.

John Fiske numește acest model «școala proces», care „vede comunicarea ca transmitere a mesajelor… și este interesată în special de probleme ca eficiența și acuratețea transmiterii mesajului”. Această caracteristică de natură tehnică determi-nă utilizarea largă a modelului în informatică, potrivit binecunoscutei reprezentări grafice din Fig. 2.1. Totodată, acest model vede comunicarea ca „un proces prin care afectează comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane”.

Fig 2.1. Modelul Shannon și Weaver pentru procesul de comunicare

Celălalt model al comunicării, modelul psihosociologic, teoretizat, în principal, de Școala de la Palo Alto, adaugă modelului matematic contextul social, interacțiunea dintre transmițător și receptor, ceea ce presupune acțiune și reacție, deci este un model circular și nu liniar. În cazul diseminării produselor de intelligence, acest model presupune o interacțiune dinamică între structura de intelligence și beneficiar, o tranzacție complexă și nu un simplu transfer cibernetic. Această interacțiune presupune conștientizarea faptului că obiectivul sprijinului informativ este acela de a determina modificarea comportamentului receptorului, după o logică asumată de ambele părți, în baza unui interes comun. De fapt, după cum afirmă Shannon și Weaver, „cuvântul comunicare are un sens mai larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit”.

John Fiske numește acest model «școala semiotică», pentru care „desfășurarea comunicării reprezintă o producere și un schimb de sensuri (semnificații)”. Pentru acest model, „obiectul de interes este studierea modului în care mesajele interacționează cu oamenii pentru a produce înțelesuri (sau semnificații)”.

De altfel, Dicționarul enciclopedic definește acțiunea de comunicare ca „mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”. Într-o altă definiție, comunicarea este „un proces prin care un emițător transmite informații recepto-rului… cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”, iar „actul comunicării se încheie cu implicații pragmatice pentru receptor, etapa finală a trans-ferului de informație”, ceea ce subliniază apartenența firească a receptorului la modelul funcțional al proceselor care operează cu informații, deci și în intelligence.

Aceeași idee este exprimată de psihologii Cartwright și Zender ca o relație de putere: „o persoană are putere asupra alteia dacă poate îndeplini o acțiune care va produce o schimbare în cealaltă persoană”. Factorii care determină această abilitate de influențare sunt proprietățile agentului, numite de cei doi autori și «resurse de putere», respectiv valori ale persoanei țintă – în cazul sprijinului informativ, beneficiarul de produse de intelligence – numite «baze motivaționale ale puterii». Cartwright și Zender susțin că „un act de influență stabilește o relație între resursele unui agent și baza motivațională a persoanei influențate”.

Aceste relații de putere sunt catalogate în cinci categorii de putere: recompen-satoare, coercitivă, legitimă, referențială și puterea expertului. Între acestea, psihologii French și Raven definesc puterea expertului ca fiind „influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe superioare comunicatorului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului”. Aplicând aceste concepte în cazul sprijinului informativ ca proces de comunicare, constatăm exact situația autorității epistemice a structurii de intelligence față de beneficiarul de produse informative. Astfel, producerea efectului de natură cognitivă se bazează pe acceptarea statutului de expert al structurii de intelligence de către beneficiarul sprijinului informativ pentru domeniul în care se desfășoară comunicarea, anume domeniul intelligence.

Diferența de rol între decident și structura de intelligence marchează și poziționarea celor două părți potrivit uneia dintre axiomele comunicării, anume faptul că „orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază pe egalitate sau diferență”. În cazul sprijinului informativ, procesul este complementar, pentru că beneficiarul deține o poziție superioară, conform explicației lui Paul Watzlawick (membru al Școlii de la Palo Alto): „Într-o relație complementară sunt posibile două poziții diferite. Unul dintre parteneri ocupă o poziție desemnată… ca fiind superioară, primă sau «înaltă» (one-up), iar celălalt poziția corespondentă, numită inferioară, secundă sau «joasă» (one-down)”. Această diferență de rol are consecințe clare asupra sprijinului informativ pentru că „interacțiunea complementară se bazează pe maximizarea diferenței, ceea ce poate conduce la un blocaj comunicațional”. În domeniul intelligence, denaturarea descrisă se poate manifesta fie prin alterarea conținutului produselor informative pentru a corespunde viziunilor beneficiarului, fie prin abuzul structurii de intelligence, pentru ingerința în domeniul deontic – tărâmul deciziilor politice sau militare – fie, într-un caz extrem, prin abuzul în sensul manipulării deciziei.

Constatăm că studierea sprijinului de intelligence ca proces de comunicare scoate în evidență modul de manifestare și rolul informațiilor după efectuarea transferului, apartenența beneficiarului de produse informative la procesul de comunicare și utilitatea practică a produselor informative prin integrarea lor în decizie și acțiune.

2.1.2. Funcțiile comunicării și conținutul acționabil în produsele informative

Studierea sprijinului informativ ca proces de comunicare are relevanță sub raportul funcționalității, întrucât succesul, ca și insuccesul activității de intelligence, poate avea consecințe importante în plan militar sau al securității. De aceea, cel mai bun mod de investigare este prin prisma funcțiilor comunicării. Pentru cazul particu-lar al comunicării lingvistice, au fost identificate șase funcții care pot fi extrapolate, considerăm noi, pentru procesul de comunicare în general:

Funcția «conativă», care exprimă „capacitatea comunicării de a produce efecte asupra receptorului”, de exemplu comenzi, rugăminți, manipularea, sfaturile, comunicări de marketing, propaganda, recomandările. Această funcție a comunicării lingvistice nu este relevantă pentru sprijinul informativ, unde, după cum am susținut anterior, structura de intelligence trebuie să se rezume la rolul epistemic și să se abțină de la formularea de recomandări. Evident, sunt inutile referiri la oricare dintre celelalte exemple menționate, străine domeniului intelligence;

Funcția «referențială» este centrată tot pe conținutul transferat și „reprezintă capacitatea comunicării de a trimite la o anumită stare de lucruri”, exprimând “orientarea mesajului către realitate” și adresându-se intelectului receptorului, laturii cantitative, matematice a percepției acestuia;

Funcția «poetică» este centrată pe conținutul transferat și „exprimă capacitatea comunicării de a trece dincolo de sensul cuvintelor și de a determina anumite stări emotive”. Această funcție nu se rezumă la domeniul literar și include mesaje care nu emană direct din substanța obiectivă transmisă, ci vizează elemente de natură calitativă, necuantificabilă, care se adresează «laturii afective» a mecanismului decizional al receptorului;

Funcția «emotivă» sau «expresivă» „pune în evidență stările afective ale emițătorului”, fiind centrată pe acesta. Această funcție nu are relevanță pentru domeniul intelligence, unde stările afective ale analistului nu au nicio importanță;

Funcția «metalingvistică» se referă la comunicări privind însuși mesajul transmis, structura acestuia și codul folosit pentru transferul către receptor;

În fine, funcția «fatică» este o funcție de natură tehnică și se referă la capacitatea canalului de transmitere de a asigura transferul conținutului.

Între funcțiile enumerate, cea poetică și cea referențială vor fi examinate în continuare pentru domeniul intelligence, întrucât sunt centrate nu pe emițător, pe mecanica transferului sau pe canalul de transmitere, ci pe conținutul transmis receptorului și pe efectul transferului acestui conținut către factorul de decizie. Astfel, vom analiza substanța inclusă în produsul structurii de intelligence care are relevanță pentru înțelegerea efectului sprijinului informativ și care își continuă existența și produce efecte după diseminarea produselor de intelligence.

În mod logic, sprijinul informativ urmărește aducerea beneficiarului într-o situație favorabilă luării unei decizii judicioase, fiind astfel „o comunicare instru-mentală sau aloplastică (modificarea altuia)”. Astfel, sprijinul de intelligence reflectă obiectivul comunicării de „modificare a stării destinatarului, fie că aceasta este starea cognitivă, starea afectivă, predispoziția la acțiune sau acțiunea însăși”.

Rolul asumat de sprijinul informativ corespunde procesului de influențare socială ca „acțiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup), orientată spre modificarea acțiunilor și manifestărilor alteia”. Această influențare se bazează pe una dintre relațiile de putere amintite anterior, anume pe puterea expertului, asociată autorității epistemice a structurii de intelligence. Sociologul francez Raymond Boudon afirmă că mecanismul acestei influențări ca relație de putere este persuasiunea, care are nevoie de două condiții pentru a se realiza:

– comunicatorul să dețină un grad acceptabil de competență și informație, ceea ce trimite la autoritatea epistemică a structurii de intelligence;

– relația de influențare trebuie să se bazeze pe consensul părților implicate în procesul de comunicare asupra valorilor împărtășite și asupra obiectivului și efectelor preconizate. În sprijinul informativ, această coeziune reflectă servirea interesului național de securitate, respectiv a intenției comandantului, în cazul operațiilor militare.

Pentru conservarea rolului epistemic al structurii de intelligence, considerăm că influențarea socială, ca proces asociat sprijinului informativ, trebuie să se rezume la convingerea asupra unor realități și perspective de evoluție a evenimentelor, nu asupra opțiunii concrete pe care trebuie să o decidă beneficiarul produselor de intelligence.

În acest subcapitol urmărim, deocamdată, aspecte legate de conținuturile transferate și de funcționalitatea sprijinului informativ ca proces de comunicare. Astfel, considerentele enunțate mai sus trimit la aspectul «acționabil» al conținutului mesajului transmis factorilor de decizie de către structurile de intelligence, fie că acesta se referă la date simple necesare luării deciziei (de exemplu, valori matematice, date calendaristice sau coordonate geografice), fie că se referă la elemente «acțio-nabile» care vizează declanșarea unor motivații, a unor stări afective generatoare de decizie. De altfel, psihologii specializați în domeniul comunicării propun și o altă clasificare a funcțiilor comunicării, anume funcția cognitivă, cea afectivă, cea acțională și funcția de socializare, toate având relevanță pentru sprijinul informativ.

Considerăm că aceste funcții definite pentru procesul comunicării generează efecte în domeniul intelligence după cum urmează:

– funcția cognitivă, corespunzătoare funcției referențiale a lui Jakobson, reflectă informarea generală de intelligence, care contribuie la dezvoltarea cunoașterii, pentru realizarea superiorității informaționale;

– funcția afectivă declanșează motivații legate de interesul comun servit de cele două părți, pentru a asigura răspunsul oportun, sub presiune, deci condiționat de un interval de timp limitat, la provocările de securitate;

– funcția acțională fundamentează în mod concret deciziile prin concretețea informațiilor «acționabile» și transferă conținuturile direct în acțiune;

– funcția de socializare realizează o comunitate între structura de intelligence și beneficiarii produselor informative, în sensul servirii interesului comun (intenției comandantului) și construirii unei relații profesionale eficiente.

Pentru a completa încadrarea conceptuală a sprijinului informativ ca proces de comunicare, este util să precizăm forma de comunicare pe care o poate lua sprijinul informativ după trei criterii: modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului, modul în care actorii participă la procesul de comunicare, respectiv modul de realizare a procesului de comunicare.

Din punct de vedere al modalității de transmitere a produselor de intelligence, sprijinul informativ poate fi atât o comunicare directă (de exemplu, rapoarte verbale), cât și o comunicare indirectă, în cazul folosirii unor tehnici secundare: texte scrise, comunicări electronice.

După modul de participare, sprijinul informativ constituie o comunicare interpersonală sau comunicare de grup, realizată între persoane din cadrul unei anume organizații, în speță fiind vorba despre rapoartele de intelligence transmise în cadrul unei structuri militare sau în cadrul sistemului național de securitate.

În sfârșit, după modul de realizare a comunicării, sprijinul informativ poate fi un act de comunicare ascendentă (când beneficiarul este un decident superior ierarhic), o comunicare orizontală (către colaboratori de același rang, în cadrul relațiilor de cooperare) sau o comunicare descendentă (de la o structură de intelligence ierarhic superioară către formațiuni cu rol de execuție).

Dat fiind că, uneori, sprijinul informativ este destinat unor colective de plani-ficatori (în operațiile militare) sau de politicieni (de exemplu, în cazul produselor de intelligence puse la dispoziția comisiilor pentru apărare din parlament), prezintă interes îndeosebi comunicarea de grup, sau de tip social, destinată unor grupuri de receptori. În această situație, psihologii identifică alte șase funcții ale comunicării, cu următoarele conotații pentru domeniul intelligence:

Contribuie la realizarea sarcinii grupului, funcție exprimată în intelligence prin însăși menirea produselor, de sprijin pentru decizia operațională sau politică;

Sprijină coeziunea grupului prin clarificarea contextului și uniformizarea opiniilor, ceea ce se exprimă prin realizarea imaginii operaționale comune pentru domeniul militar, respectiv obținerea unei percepții similare, a unei cunoașteri colective a riscurilor și amenințărilor, în domeniul securității (shared awareness);

Pune în valoare grupul receptor al comunicării, ceea ce, în intelligence, înseamnă absorbirea intenției comandantului și formarea unei viziuni comune asupra situației operaționale / situației internaționale de securitate;

Acționează ca factor de unitate a grupurilor, de asemenea asociată celor menționate anterior pentru domeniul intelligence;

Rezolvă probleme interne ale grupului – funcție asociată celor anterioare;

„Ajută grupul să devină cadru de referință pentru individ”, ceea ce sprijină, în domeniul intelligence, relevanța misiunii, pericolului, riscurilor, amenințărilor și oportunităților pentru toate eșaloanele militare și de decizie politică.

În logica tuturor funcțiilor examinate, elementul definitoriu al comunicării pentru a stabili efectul sprijinului informativ asupra deciziei și acțiunii este conținutul «acționabil», care are ponderi diferite în produsele de intelligence și efecte diferite asupra beneficiarilor, în raport cu viteza de reacție pe care o impune.

Considerăm că substanța «acționabilă» inclusă în produsele de intelligence are o importanță esențială în conturarea funcțiilor sprijinului informativ din punct de vedere al utilității comunicării, al destinației practice a produselor informative. Funcțiile sprijinului informativ sunt diferențiate prin energia aplicării substanței «acționabile» în decizie și în acțiunea ce decurge din această decizie. De asemenea, diferențierea funcțională reflectă impactul presiunii timpului și măsura urgenței răspunsului sistemului la periclitarea interesului servit în comun de către structura de intelligence și factorul de decizie beneficiar al produsului informativ.

2.1.3. Diferențierea sprijinului de intelligence

în raport cu substanța «acționabilă» și fricțiunea clausewitziană

Încă din anul 1950, imediat după fondarea conceptului modern de intelligence de către Sherman Kent, geograful american Norton S. Ginsburg scria că „activitatea de intelligence derivă rațiunea sa de a fi din conflict, fie în timp de pace, fie în timp de război. În permanență, obiectivul ei nu este menținerea păcii și nici provocarea războiului, ci pregătirea pentru cel de-al doilea”. În analiza domeniului intelligence prin perspectiva unei confruntări, cercetarea sprijinului informativ impune considerarea conceptelor clausewitziene de fricțiune a războiului, pericol, superioritate și surprindere.

Înscriindu-se în logica pregătirii pentru conflict, Mark Lowenthal susține, după cum am mai arătat, că rațiunea de a fi a serviciilor de informații implică: evitarea surprinderii (strategice și tactice), sprijinul cu expertiză proiectată pe termen lung, sprijinul decidenților politici și protejarea secretului informațiilor, cerințelor (inclusiv financiare) și metodelor de lucru. Această abordare este oarecum eclectică, incluzând toate aspectele activității de intelligence, fără o aprofundare a sprijinului informativ și fără o asociere cu problematica ciclului informativ. Abordarea lui Lowenthal oferă o utilitate practică de necontestat, însă cu relevanță redusă pentru demersul lucrării de față, care vizează destinul informațiilor ulterior etapei de diseminare. Vom reține însă prima componentă enumerată, evitarea surprinderii, pentru logica demersului nostru.

Din punct de vedere al realizării sprijinului informativ ca proces de comunicare, funcționalitatea activității de intelligence trebuie analizată sub raportul unei construcții organizate în domenii asociate cunoașterii, anume construcția cunoașterii, a înțelegerii, a superiorității informaționale față de orice inamic potențial. Această perspectivă a fost pusă în evidență de către sociologul francez Rodolphe Ghiglione, sub imperiul teoriei reprezentărilor sociale și a psihologiei cognitive asupra comunicării: „omul care comunică nu este doar o oglindă ce reflectă realitatea; el este, mai ales, constructorul permanent al realității sociale. Avem de-a face aici cu propunerea unei noi paradigme: comunicarea ca proces de «co-construcție» socială. Din această perspectivă, între funcțiile îndeplinite de comunicare se numără și construcția universului de referință” .

În domeniul intelligence, această construcție a universului de referință se traduce prin evaluarea mediului de securitate, mai precis prin activitățile de monitorizare a fenomenelor de securitate, identificare a riscurilor, amenințărilor și oportunităților, producerea de evaluări care să aproximeze realitatea cât mai bine, realizarea avertizării asupra pericolelor la adresa intereselor de natură militară sau de securitate și realizarea de prognoze asupra evoluțiilor viitoare în cadrul mediului de securitate / militar.

În toate aceste activități, structurile de intelligence exercită influență socială, anume operează asupra domeniului cognitiv al beneficiarului prin comunicare aloplas-tică, pentru a determina producerea de efecte de natură deontică, adică pentru a declanșa luarea de decizii. Instrumentul acestei acțiuni este produsul informativ: buletin periodic, raport punctual de intelligence de campanie (SPOTINTREP), briefing, evaluare națională anuală, notă de avertizare, raport de evaluare sau prognoză pe termen lung.

În afară de circumstanțe legate de contextul diseminării (pace, criză sau război), de locul valorificării produselor de intelligence (cabinet ministerial sau câmpul de luptă), de beneficiar (șef de stat, comandant de brigadă aflată în operație sau planificator în cadrul unui program al Uniunii Europene) sau de suportul fizic al sprijinului informativ, produsul de intelligence conține informații mai mult sau mai puțin «acționabile», în funcție de scopul urmărit: „Produsul final… trebuie distribuit beneficiarilor… pentru a veni în sprijinul planificării, a influența deciziile și modul de executare a acțiunilor și a preveni realizarea surprinderii” de către adversar. Luând în considerare conținutul «acționabil» al produselor informative, activitatea de intelligence îmbracă diferite funcționalități ce pot fi asociate funcțiilor menționate mai sus pentru procesul de comunicare.

Trebuie subliniat însă că este foarte greu de imaginat un produs informativ cu conținut zero de informație «acționabilă», dat fiind faptul că structurile de intelligence urmăresc furnizarea de informații utile pentru a asigura sprijin relevant în luarea deciziilor în vederea unor acțiuni concrete. Chiar și la cel mai înalt nivel cognitiv, „înțelepciunea presupune realizarea conversiei cunoașterii în acțiune utilă. Altfel, cunoașterea devine un bun abstract”. Deci, este important să avem în vedere destina-ția informațiilor «acționabile», anume acțiunea ce urmează a fi declanșată de către beneficiar, luată în considerare în raport cu pericolul / oportunitatea căreia îi răspunde.

Astfel, pentru activități de planificare de rutină (de exemplu, în cazul programelor guvernamentale multianuale), informațiile «acționabile» nu sunt asociate unei acțiuni imperioase, croite sub presiunea timpului, care să perturbe ritmul de lucru specific stării de normalitate, ci sunt transferate «la rece» în ajustarea planficării.

Considerând informațiile care sesizează perspectiva unor modificări spectaculoase ale situației de securitate sau situației operaționale, produsele informative avertizează beneficiarul, deci stimulează generarea unei reacții pe baza înțelegerii comune a faptului că un interes comun este periclitat sau favorizat de un eveniment care poate avea loc într-un interval de timp relativ redus, deci sub constrângere temporală.

În sfârșit, în situația unui răspuns intens la o criză politică acută sau în cursul unei acțiuni militare, produsele informative contribuie direct la decizie și chiar se integrează direct în desfășurarea acțiunilor, până la transferul automat în comenzi electronice care declanșează acțiunea unor sisteme tehnice de luptă (în cazul războiului electronic).

Dacă menirea esențială a activității de intelligence este evitarea surprinderii, prin avertizarea asupra unor pericole sau asupra unor oportunități, alte funcții ale sprijinului informativ se referă la valorificări care presupun mai puțină sau mai multă substanță acțională decât în cazul avertizării sau altă raportare la factorul timp.

Funcția de comunicare cel mai simplu de transpus în cazul activității de intelligence este funcția referențială care, în activitatea de intelligence, presupune transferul de informații către beneficiar prin referirea la realități despre care decidentul trebuie să fie conștient pentru a-și putea îndeplini atribuțiile. Este simplu de identificat această funcție ca funcție de informare, prin care sprijinul informativ construiește superioritatea informațională, descrisă ca „starea de avantaj relativ în domeniul infor-mațional atinsă prin asigurarea informației potrivite beneficiarului potrivit la timpul potrivit și în forma potrivită, interzicând adversarului, în același timp, abilitatea de a face același lucru”. Cu acest obiectiv, sprijinul informativ își îndeplinește menirea chiar și în cazul în care un conținut de substanță «acționabilă» este destinat nu unui răspuns imperativ la periclitarea intereselor sistemului, deci fără o condiționare tempo-rală, ci elaborării sistematice a acestui răspuns, adică planificării de perspectivă sau înțelegerii unui mediu de securitate care nu prezintă riscuri sau amenințări stringente.

Superioritatea informativă servește, bineînțeles, realizării superiorității militare, căreia Carl von Clausewitz îi dedică un subcapitol al operei sale de căpătâi – «Despre război» – dar abordează numai superioritatea numerică, pe care o consideră «factorul cel mai important într-o luptă». Acest lucru este explicabil în condițiile artei militare a epocii, având în vedere că armatele erau „mult mai asemănătoare între ele, în ce privește înarmarea, organizarea și cunoștințele tehnice de orice fel” și nu se putea vorbi despre capacități de proiecție a forțelor, arme strategice, de lovire la distanță sau de distrugere în masă, despre rețele de calculatoare sau capabilități aeriene de orice fel.

Funcția de avertizare, deja consacrată în domeniul intelligence, implică în mod evident transferul de informații, deci reflectă funcția referențială ca funcție a comuni-cării, dar prezintă și o importantă componentă a funcției poetice, ca funcție a comuni-cării, pentru că trece dincolo de transferul mecanic de informații, pentru a genera sau alimenta motivații dincolo de calculul intelectual, anume din domeniul afectiv. În acest fel, sprijinul informativ determină implicarea ambiției, vicleniei și instinctului de conservare, de natură a declanșa decizii în vederea unor acțiuni concrete și relativ rapide, menite să conducă la evitarea unui pericol, la asigurarea celui mai potrivit răspuns la pericolul detectat sau la exploatarea oportunităților de a atinge obiectivul stabilit, aceste reacții având constrângerea unui timp limitat de implementare.

Pentru avertizarea în domeniul militar, fără a nominaliza domeniul intelligence, Clausewitz identifică rolul sprijinului informativ în adaptarea efortului organismului militar propriu pe măsura escaladării crizei sau desfășurării acțiunilor de luptă: „superioritatea relativă, adică ducerea abilă a unor forțe superioare în punctele hotă-râtoare, se întemeiază pe justa apreciere a acestor puncte și pe orientarea adecvată”.

A treia funcție a comunicării reținută pentru examinarea sprijinului informativ ca proces de comunicare este funcția acțională, care scoate în evidență destinația cea mai practică a informațiilor transferate, anume integrarea lor direct în acțiune, cu o perspectivă temporală scurtă și precisă. Considerăm că, în acest caz, funcția specifică domeniului intelligence se poate numi chiar «funcția acțională», care definește, pentru produsele informative, un conținut dominant de substanță «acționabilă» care se transferă imediat în decizii și acțiune. În abordare clausewiziană, această funcție definește situația confruntării deja angajate, caracterizată de o fricțiune maximă, când forțele angajate în conflict caută să diminueze fricțiunea percepută de trupele proprii și să transfere adversarului fricțiunea conflictului, în ritmul acțiunilor de luptă. Acest domeniu de sprijin informativ, descriptibil ca «extrem» sau «intens», se poate exemplifica prin situația acțiunilor de luptă sau cazul crizelor politico-diplomatice acute, pentru a nu mai aminti de operațiile de intelligence, unde acțiunea se consumă intens chiar în interiorul sistemului de intelligence.

Propunem ca funcția de construcție a superiorității informative, funcția de avertizare și funcția acțională să fie considerate categorii funcționale ale sprijinului informativ, diferențiate prin presiunea / urgența de întrebuințare a informațiilor «acționabile» și prin conținutul de fricțiune clausewitziană asociată perspectivei confruntării.

2.2. Intelligence în sprijinul deciziei și dezvoltarea cunoașterii

„Toate problemele războiului

se rezumă la a cunoaște ce se află dincolo de deal”

Wellington

2.2.1. Valoarea informației – condiție a succesului sprijinului informativ

Atât sprijinul de intelligence, cât și procesul de comunicare operează cu informații. De aceea, toate considerațiile asupra acestor două domenii trebuie să clarifice aspectele relevante referitoare la informație, între care și valoarea acesteia. În 2.1 am menționat cele două modele ale procesului de comunicare – modelul matematic / informațional / cibernetic, de natură liniară, respectiv modelul psiho-sociologic, de natură interacționistă. Funcția de informare a sprijinului de intelligence, cu o componentă acțională care nu declanșează decizii urmate de acțiuni urgente, corespunde în mai mare măsură modelului lui Claude Shannon, specific teoriei clasice a informațiilor. Această abordare fundamentează exprimarea matematică a informației ca expresie a incertitudinii din mediul informațional, deși aceasta nu este totul. În limbajul teoriei informației, cantitatea de informație este asociată probabilității de incidență a unui eveniment prin mărimea numită entropie.

Bineînțeles, serviciile de informații sunt interesate să obțină informații cât mai valoroase, care să elucideze cât mai bine incertitudinea din mediul de securitate sau din mediul operațional. Pe de altă parte, serviciile de informații sunt interesate să nu depindă de culegerea unor astfel de informații valoroase, pentru că obținerea lor este mai dificilă, mai costisitoare și, la urma urmei, incertă. Este preferabil, deci, ca structurile de informații să își îndeplinească misiunea cu costuri mai reduse, operând cu informațiile disponibile, chiar dacă acestea nu au o valoare deosebită fiecare în parte. Diminuarea dependenței de informații valoroase se poate realiza, între altele, prin fructificarea capacităților analitice ale serviciilor de informații. Efortul analitic al structurilor de intelligence este de a «cartografia necunoscutul», de a asocia probabilități cât mai realiste evenimentelor posibile, pentru a orienta culegerea către cursuri de acțiune mai probabile și / sau mai periculoase.

Pornind de la citatul din motto, putem construi un exemplu simplu: un comandant aflat pe câmpul de luptă consideră că inamicul poate ataca pe uscat, pe apă sau pe calea aerului, deci informația de care are nevoie are o probabilitate de 1/3, considerând probabilitatea p =1/ n, unde n este numărul de evenimente posibile, cu probabilități egale de incidență. În acest caz, informația are o valoare importantă pentru că planificarea apărării este dificilă pentru trei opțiuni.

Dacă, însă, comandantul află că flota inamicului este neoperativă, înseamnă că acesta poate ataca numai pe uscat sau prin aer. În acest caz, comandantul poate da ordine premergătoare mai bine orientate pentru planificarea apărării, iar forțele proprii se confruntă cu o incertitudine mai redusă. Matematic, probabilitatea referitoare la atac se rezumă la p = ½, cantitatea de informație a scăzut, deci valoarea informației necesare a fost diminuată prin obținerea unei informații parțiale, impactul necunoașterii informației referitoare la atacul așteptat fiind mai redus.

Luată la o primă aproximație matematică, probabilitatea ca flota să fie operațională este ½, egală cu probabilitatea ca flota să nu fie operațională. În realitate, acestor două situații trebuie să li se asocieze probabilități specifice și nu egale între ele. De cealaltă parte a frontului, inamicul ia toate măsurile pentru a păstra secret faptul că flota sa este neoperabilă, pentru a menține o valoare mare a informației necesare comandantului advers, deci o incertitudine mai mare a acestuia privind cursul de acțiune ce va fi utilizat în vederea atacului.

Considerăm că valoarea informației poate fi definită ca cerință, depinzând de nivelul de necunoaștere al observatorului, dar poate fi definită și ca mărime intrinsecă, asociată mulțimii de opțiuni realmente posibile ale adversarului. De aceea, structurile de intelligence își concentrează eforturile către elucidarea cursurilor de acțiune disponibile ale subiectului studiat și cunoașterii capabilităților de acțiune ale acestuia, pentru a putea asocia informațiilor ulterioare valori cât mai apropiate de probabilistica evenimentelor și nu valori speculate în mod teoretic sau periclitate de prejudecăți și erori analitice.

În acest scop, analiștii desfășoară activitățile descrise în Capitolul 1, iar managementul structurii de intelligence direcționează capacitățile de culegere să obțină informațiile necesare, preferabil cât mai valoroase, pentru că acestea simplifică cel mai mult planificarea proprie și oferă cele mai mari șanse de succes prin fundamentarea presupunerilor utilizate de planificatori în analiza operațională.

Pe de altă parte, valoarea informațiilor gestionate de structurile de intelligence este consolidată și prin asigurarea unei redundanțe suficiente. Mărimea numită redundanță are, în general, o conotație negativă, desemnând informație dublată, superfluă, repetată în mod nenecesar, care aglomerează inutil sistemul informațional. Trecând peste utilitatea tehnică a redundanței (de exemplu, în cazul stocării informațiilor), pentru domeniul intelligence redundanța prezintă un interes deosebit pentru că sporește autenticitatea și valoarea de întrebuințare a acestora. Structurile informative realizează aceste obiective prin aplicarea redundanței în culegerea de informații, cu aplicarea principiului de a confirma informațiile din mai multe surse și prin angajarea capacităților din mai multe discipline de culegere, de la caz la caz.

Prima condiție pentru recepționarea fidelă a informației și semnificațiilor emise de comunicator este calitatea canalului de transmisie sau absența zgomotului, deci aproximarea până la identitate între mesajul x emis de comunicator și mesajul x recepționat la destinatarul comunicării, adică x x. În această lucrare însă, vom considera un canal ideal și un zgomot nul (z = 0), pentru a ne concentra asupra rolurilor și problemelor de comunicare ale emițătorului și receptorului. În acest sens, decodarea mesajului x implică perceperea semnelor componente „ca imagini cu sens”, prin „asocierea unei stări de lucruri exterioară semnului sau combinației de semne, în baza regulii după care funcționează semnul sau combinația ca întreg”.

Considerarea valorii informației din punctul de vedere cantitativ, cel care poate fi transpus în expresii matematice, reflectă aplicarea a două dintre axiomele comunicării, având corespondență cu cele două modele menționate anterior (modelul matematic / cibernetic și modelul psiho-sociologic / interacționist):

„Comunicarea este un proces ce se desfășoară la două niveluri, informațional și relațional”. Modelul cibernetic schițat mai sus se referă numai la nivelul infor-mațional, acoperit matematic de teoria clasică a informației, a lui Claude Shannon;

„Ființele umane folosesc două moduri de comunicare: digital și analogic”, ceea ce trimite tot la cele două modele ale comunicării și diferențiază latura «matematizabilă» a sprijinului informativ, de latura «nematematizabilă» a acestora.

Pe de altă parte, informația prezintă trei valențe / aspecte:

Aspectul sintactic, care trimite la compoziția mesajului;

Aspectul semantic, ce se referă la semnificația acordată semnelor componente ale mesajului, pe baza contextului social;

Aspectul pragmatic, ce trimite la utilitatea / efectul informației după transfer.

Prin aceste valențe, ca și în cele două axiome menționate mai sus, aspectele nematematice, respectiv nivelul relațional al comunicării și modul analogic de comunicare, trimit la valoarea semantică și la valoarea pragmatică a informației prin care participanții la procesul de comunicare asociază informației importanța evenimentului descris de aceasta. Aceste valori sunt, bineînțeles, subiective, dar prezintă o relevanță de netăgăduit, chiar fără a fi exprimate matematic.

Observăm că informația prezintă o valoare atribuită anterior obținerii ei, corelată cu nevoia comandantului de a rezolva problema, și o altă valoare evaluată după obținerea informației, pentru că informația transferată din domeniul protejat de inamic către comandant elucidează o parte din incertitudine și relaxează tensiunea inițială.

Este adevărat că noua informație poate declanșa o tensiune sporită prin conținutul ei sau că ea generează, de regulă, necesitatea informării suplimentare, însă aceasta descrie, deja, o altă tensiune, un alt element de fricțiune în sensul clausewitzian, pe un alt nivel al spiralei ciclului informativ.

Caracterul dinamic al valorii informației, prin involuția importanței asociate acesteia, de la stringența necesității obținerii ei la utilitatea practică atinsă după obținerea ei, constituie un argument suplimentar pentru a depăși tentația de matematizare a valorii informației pentru domeniul intelligence, așa cum ar conduce insistența pe calea aplicării modelului cibernetic al comunicării.

2.2.2. Despre adevăr, realitate, contextul social, transferul de sens

și condiționările beneficiarului de produse de intelligence

În 1.3 am menționat că activitatea de intelligence generează evaluări menite să aproximeze cât mai bine realitatea. Această aserțiune este confirmată de caracterul relativ al valorii informației, explicat mai sus. Se spune că domeniul intelligence nu se referă la adevăr, un termen prea pretențios (Mark Lowenthal folosește cuvântul «absolut») pentru a genera niveluri realiste de așteptare pentru produsele structurilor informative. După cum adevărul este o valoare umană relativă, ca și binele și frumosul, și poate fi ales, „este o iluzie de a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificație, care este produsul interacțiunilor umane și al comunicării”. Pe de altă parte, aproximarea și căutarea adevărului, terminologia proprie și utilizarea unui instrumentar propriu conferă domeniului intelligence caracterul de știință.

De altfel, teoria operează cu sintagma de «realitate aproximată», pentru construcția căreia analiștii de intelligence se străduiesc să identifice înțelesurile datelor de care dispun și secătuiesc de semnificații evenimentele pe care le monitori-zează. Structurile de intelligence acționează pentru progres în ceea ce privește cele mai importante ipostaze ale valorii de adevăr: corespondența cu realitatea, coerența internă și consensualitatea. Mai precis, sprijinul informativ caută corespondența evaluărilor sale cu realitatea, coerența judecăților pentru a asigura soliditatea sensurilor transferate beneficiarului și caută, totodată, să echipeze produsele informative cu ingredientele necesare obținerii consensualității cu percepția factorului de decizie căruia îi sunt destinate produsele de intelligence. Factorii de aproximare a realității constituie argumente suplimentare pentru imposibilitatea tratării matematice a transferului de sens în sprijinul informativ, deși „este posibil să se exploateze idei proprii teoriei sistemelor adaptive complexe și abordări de domeniul inteligenței artificiale pentru a dezvolta algoritmi necesari planificării… prin folosirea de reprezentări matematice generice‟, ceea ce vom examina în 4.4.

Dificultatea matematizării activității de intelligence prin definirea valorii informației, dincolo de cantitatea de informație exprimată prin expresiile matematice, provine, deci, din elemente ale comunicării care nu au fost captate matematic, anume noțiunile de semnificație și sens, prezente în definițiile menționate în 1.1.

Aceste elemente ale modelului semiotic adaugă modelului cibernetic contextul social al comunicării, nivelul relațional al procesului, explorat de experții aparținând Școlii de la Palo Alto, context perfect aplicabil sprijinului informativ. Una dintre particularitățile comunicării este faptul că „procesul de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anumit spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație de strânsă interdependență”. Conform modelului semiotic, contextul social al procesului comunicării, inclusiv în cazul sprijinului informativ, face ca semnelor componente ale mesajului (textul produsului informativ) să li se „asocieze stări de lucruri exterioare semnului în baza regulii cunoscute atât de comunicator, cât și de receptorul comunicării”, altfel spus, un surplus semantic ce poate merge până la conotație care „aduce cu sine aspectul evaluativ și valoric al cuvintelor”. Această asociere subiectivă contribuie, evident, la definirea valorii informației comunicate, dincolo de măsura exprimabilă matematic.

Sensul atribuit conținutului comunicării prezintă un specific important prin faptul că este generat și există numai în mintea umană, nu este conținut explicit în mesajul transmis. Această realitate determină «aspectul paradoxal» al procesului de comunicare, anume faptul că sensul mesajului transferat este cel mai important element al procesului, constituind scopul actului de comunicare, care însă nu îl poate vehicula explicit, ci prin substituție și prin participarea esențială a receptorului.

Considerăm că paradoxul comunicării, privind imposibilitatea includerii explicite a sensului în conținutul produsului informativ, scoate în evidență importanța participării beneficiarului de produse informative la actul sprijinului de intelligence și identificarea factorului de decizie ca actor integrat în ciclul informativ.

Comunicarea fiind un proces de transmitere a unui sens, conform modelului interacționist al procesului (Școala de la ), „transpunerea sensului în cunoștință este necesară pentru ca actul comunicării să fie deplin și să își îndeplinească scopul”. De altfel, la recepționarea mesajului, receptorul acționează pentru descoperirea semnificațiilor și sensurilor transferate, prin interpretarea conținutului mesajului potrivit propriilor filtre cognitive, între care și propriile așteptări față de subiectul respectiv. Criteriul eficacității și utilității comunicării aduce în atenție importanța conștientizării sensului de către receptorul mesajului. În cazul domeniului intelligence, această cerință ridică atât problema momentului în care structura de intelligence își consideră misiunea ca fiind îndeplinită, cât și problema responsabilității structurii de intelligence de a realiza produse informative care să asigure transferul sensului dorit către factorii de decizie.

Totodată, trebuie observat că „reușita comunicării nu este niciodată decât relativă… (și) același mesaj poate primi sensuri diferite”, în funcție de particula-rități culturale, psihologice și motivaționale ale participanților la actul comunicării, întrucât „semnificația nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la actul comunicativ. Astfel, trebuie făcută distincția între informația semantică intențională (pe care emițătorul vrea să o transmită) și informația semantic realizată (cea pe care receptorul o desprinde din mesajul recepționat)”. În intelligence, aceasta atrage atenția asupra adaptării produsului informativ la beneficiarul sprijinului informativ.

Pentru construcția informației semantic realizate, nivelul relațional scoate în evidență „indícii de interpretare a conținutului comunicării” și de decodare a conținutului transferat, în căutarea sensului atribuit de comunicator, întrucât informația semantic intențională nu apare explicit în mesajul transmis.

La recepționarea produselor de intelligence, factorul de decizie desfășoară procesul de descoperire a înțelesurilor «încărcate» în mesaj, prin interpretarea proprie a conținutului informațional explicitat în produsul informativ, cu propriile conotații, conexiuni și contextualizări.

În acest sens, modelul Gerbner al procesului de comunicare „introduce ca elemente originale percepția, producția, semnificația mesajului; mesajul ca unitate a formei și conținutului; noțiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producția mesajelor și percepția evenimentelor și mesajelor. Conform acestui model, procesul de comunicare este unul subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil”. Modelul Gerbner „indică, în primul rând, importanța elementelor care intervin în percepția evenimentelor: punctele de vedere și experiențele trecute (ale receptorului) influențează percepția”.

Modelul semiotic servește studiul sprijinului informativ pentru că ia în considerare valența duală a mesajului – informațională (matematică, cibernetică) și simbolică (semnificații, sens, conotații). Acest model scoate în evidență condiționări ale beneficiarului de produse de intelligence care nu apar în cazul modelului clasic al lui Shannon. De exemplu, „succesul unui lider militar sau politic depinde de personalitatea, experiența și abilitatea acestuia de a alege și discerne esențialul din volumul informațiilor primite”.

Psihologul Albert Bandura, părintele teoriei social-cognitive, pune în evidență determinismul reciproc în cadrul căruia determinanții interni și cei externi ai comportamentului „sunt părți ale unui sistem de influențe interactive care afectează atât comportamentul, cât și alte părți ale sistemului”. Între determinanții interni se numără credințele, concepțiile și așteptările, care modelează percepțiile beneficiarilor de produse de intelligence atât asupra mediului de securitate, cât și asupra funcționalității serviciilor de informații.

Astfel, producția de intelligence este influențată de determinanții proprii, anume condiționări ale analistului, cum ar fi experiența, percepția asupra realității, concepțiile și credințele, cât și erorile analitice și prejudecățile, intențiile și orientarea către un interes comun cu beneficiarul, precum și propria creativitate și calitățile profesionale. Tot așa, factorul de decizie este influențat, în consumul produsului informativ, de condiționări interne, între care percepțiile, așteptările, propriile concepții și credințe, personalitatea, experiența, calitățile de lider, prejude-cățile și creativitatea, intențiile în plan mai amplu decât al structurii de intelligence, interesul comun exprimat prin intenția comandantului sau proiectul politic urmărit.

Depășind limitele modelului matematic al lui Shannon prin absorbția elementelor introduse de contextul social în cadrul modelelor generate de abordările interacționiste examinate mai sus și prin aproximarea canalului real de transmisie a mesajului cu un canal ideal, fără zgomot, putem pune în evidență condiționările operante la comunicator și la receptor conform schemei din Figura 2.2, pentru procesul de comunicare adaptat cazului sprijinului informativ.

Fig 2.2. Condiționările operante în sprijinul informativ ca proces de comunicare

Constatăm că sprijinul informativ ca proces de comunicare întâmpină dificultăți în aproximarea realității din cauza determinanților interni diferiți ai generatorului transferului de sens față de receptorul sensurilor și semnificațiilor încărcate în produsul informativ. Aceste diferențe naturale trebuie luate în considerare de structurile de intelligence în efortul de a servi factorii de decizie la cele mai înalte niveluri profesionale.

2.2.3. Reglarea determinanților prin efect cumulativ și feed-back

și un model propus pentru sprijinul informativ ca proces de comunicare

Una dintre axiomele procesului de comunicare menționată în 2.1 arată că acesta „presupune procese de ajustare și acomodare”, ceea ce permite progresul în sprijinul informativ, atât în timp, cât și atunci când situația permite desfășurarea unui proces iterativ. Particularizat pentru domeniul militar și cel al securității, „analiza și decizia sunt procese mai degrabă interactive decât secvențiale”.

Potrivit noilor modele ale comunicării, de factură interacționistă, „comunica-rea trebuie înțeleasă ca o comprehensiune reciprocă, o intercomprehensiune prin acces la subiectivitatea celuilalt, la intențiile și motivele sale”. În acest fel, structura de intelligence și beneficiarul de produse informative acționează împreună pentru realizarea unui spațiu izomorf, pentru acomodarea diferențelor de percepții și așteptări, ca și a celorlalți determinanți ai celor doi actori ai sprijinului informativ. Această reglare are loc nu numai între persoane, ci între structura de intelligence și toți beneficiarii de produse informative, în cadrul sistemului național de securitate sau în cadrul unei coaliții de forțe întrunite aflate în operație multinațională.

Cu descrierea de mai sus, sprijinul informativ ca proces de comunicare „reprezintă modelarea unei lumi comune prin intermediul unei acțiuni conjugate”. Perspectiva comună construită de structura de intelligence și factorii de decizie nu înseamnă o simplă convergență și o armonizare a determinanților specifici, ci faptul că partenerii construiesc împreună, în domeniul cognitiv, locul comun de sensuri și interpretări pornind de la care se vor raporta unii la alții și se vor raporta la situația de securitate / la mediul operațional. În limbaj specific domeniului intelligence acest loc comun se numește imagine comună a mediului de securitate (shared awareness) sau, în mediul militar, imaginea operațională comună (common operational picture).

Noile modele ale comunicării corespund domeniului intelligence și pentru motivul că depășesc limitele modelului inițial al teoriei informației și modelului behaviorist, care se concentrau pe transferul de mesaje univoce către un receptor pasiv. Modelele complexe interacționiste pun în evidență participarea echilibrată (imprudent de spus «egală») și alternativă a comunicatorului și receptorului la actul comunicării și interacțiunea între cei doi, chiar între mai mulți participanți, printr-o ciclicitate de tip acțiune-reacție, desfășurată iterativ într-un context social.

De fapt, aspectul a fost sesizat de teoreticienii domeniului intelligence, dar nu a fost formalizat în termeni psihologici: „Dat fiind că informația trebuie să fie croită potrivit nevoilor beneficiarului, procesul este mai corect privit ca unul bidirecțional decât unidirecțional. Analistul de intelligence trebuie să înțeleagă cerințele, perspectivele și constrângerile instituționale ale beneficiarului, inclusiv tipurile de situații critice cu care se confruntă… La rândul său, factorul de decizie trebuie să înțeleagă limitele de cunoștințe pe care se bazează structurile de intelligence și să le fructifice într-o evaluare corectă a produselor informative primite”.

Din punctul de vedere al conceptului RBR, construcția realizată de sprijinul informativ în domeniul cognitiv generează entități echipate cu cunoștințe avansate și coerente asupra mediului de securitate / mediului operațional. Prin integrarea în rețele funcționale ample, entitățile poziționate superior din punct de vedere cognitiv devin multiplicatoare de forță și realizează superioritatea informațională definită ca „starea atinsă atunci când avantajul competitiv este derivat din abilitatea de a exploata o poziție informațională superioară”.

Evident, construcția superiorității informaționale (superioritatea informativă în cazul componentei de intelligence) se înfăptuiește prin efectul cumulativ al informării factorilor de decizie și am considerat-o ca fiind categoria funcțională având conținut redus de avertizare în cadrul sprijinului informativ și care reflectă o fricțiune clausewitziană mai redusă, fiind decalată în timp de conflictul direct. Astfel de produse de informare sunt, în general, buletinele periodice, care conțin informații curente (buletinele zilnice) sau informații de specialitate de diferite categorii (informații tehnologice, pe domenii de amenințări neconvenționale, pe zone geo-grafice). La aceste buletine periodice se adaugă evaluări dedicate unor evenimente mai puțin importante sau unor zone de interes secundar, cât și evaluări parțiale / de etapă pe subiecte importante, toate însă contribuind la construcția cognitivă amplă, descrisă anterior. Prin construcția cognitivă menționată, produsele descrise realizează și pregătirea factorului de decizie pentru metabolizarea altor produse informative, cu conținut sporit de substanță «acționabilă» ce reclamă răspuns prompt.

Produsele de intelligence de informare (generală) exemplificate mai sus fac parte din «informațiile extrase» de beneficiar din oferta structurilor de intelligence (pulled intelligence), în urma cerințelor punctuale sau permanente. Cealaltă categorie sunt «informațiile direcționate» (pushed intelligence), pe care structurile de intelli-gence le generează din proprie inițiativă și, mai ales, le diseminează urgent și cu prioritate anumitor beneficiari, având în vedere conținutul sporit de avertizare sau cerința de integrare imediată în acțiune de către acei beneficiari.

Conceptul de intelligence direcționat / intelligence extras (referit și în 3.2.2.2 și 4.2.2) este, de fapt, o particularizare a conceptului similar propriu întregului domeniu al informațiilor generale, unde „necesitatea de trecere rapidă la o paradigmă de «postare-înainte-de-utilizare» și de la o abordare de direcționare la o abordare de extragere, în privința accesului la informație, a devenit o prioritate…”.

Pentru sporirea eficienței efortului de informare în vederea realizării superiorității informative, structurile de intelligence pot accentua efectul cumulativ al informării prin așa-numitul procedeu «feed-forward», prin care anticipează nevoi de informare și suplimentează masa de substanță informativă pusă la dispoziția beneficiarilor. Accepțiunea termenului în intelligence este mai apropiată de cea din domeniul rețelelor neurale artificiale, prin specificul furnizării de produse informa-tive cu depășirea capacității de feed-back. În acest fel, structurile de intelligence sporesc resursele de timp și opțiuni ale factorilor de decizie, îmbunătățind, astfel, șansele acestora de a depăși fricțiunea clausewitziană a confruntării.

Printr-o politică de valorificare extinsă a produselor informative, structurile de inteligence promovează principiul diseminării pro-active a produselor informative, însă în limitele principiului care limitează diseminarea la factorii de decizie care dețin autorizația de securitate și care au nevoie de informațiile respective pentru îndepli-nirea atribuțiilor și misiunilor proprii. Aceste aspecte vor fi detaliate în Capitolul 4.

Cele prezentate conduc la concluzia că produsele de informare generală constituie partea cea mai voluminoasă a sprijinului informativ. În domeniul intelligence, „cea mai mare parte din valoare este incrementală și nu vine în mod spectaculos, prin revelații «ca un trăsnet din senin», dar valoarea este acolo” și ea trebuie acumulată pentru a fundamenta cunoașterea situației de securitate / a situației operaționale (situation awareness), precum și absorbția eficace a produselor de avertizare, care vor fi examinate în capitolul următor, sau a informațiilor «acționabile» care sunt integrate direct în decizie și acțiune.

Importanța construcției din timp a superiorității militare este subliniată și de Clausewitz, care arată că „prima regulă ar fi deci a de a intra în campanie cu o armată cât se poate de puternică”. Este evident rolul activității de intelligence, încă din timp de pace, pentru a contribui la realizarea acestei superiorități militare prin monitorizarea riscurilor, detectarea tendințelor de dezvoltare a capacităților militare, a doctrinelor și strategiilor, precum și a celorlalte elemente care contribuie la puterea potențialilor adversari. De aceea, este necesară construcția permanentă a superiorității informative necesare asigurării superiorității militare sau, prin extensie, a superiorității în capacități de securitate, ambele contribuind la puterea statului.

Efectul cumulativ al informării, eventual accentuat prin feed-forward, contribuie la realizarea omniscienței entităților decizionale sau omniscienței forțelor, în cazul operațiilor militare. Omnisciența este un concept esențial al RBR, pentru obținerea superiorității informaționale: „o forță omniscientă depinde de un flux constant de informații oportune și precise, cât și de capacitatea, instrumentele și expertiza de procesare necesare pentru a pune informația… în context și pentru a o valorifica în calitate de cunoștințe relevante pentru câmpul de luptă”. Totodată, diseminarea mai extinsă a informațiilor și omnisciența entităților / forțelor favorizează dezvoltarea coordonării orizontale în cadrul sistemului, care conduce, de asemenea, la creșterea eficienței acestuia.

Pe de altă parte, „comunicarea nu trebuie să fie definită decât la nivelul unui schimb”, iar aspectul bi-direcțional al comunicării aduce în atenție reacția beneficiarului la consumarea produsului informativ sau, mai larg, întregul feed-back de care beneficiază structura de intelligence în urma comunicării numite sprijin informativ. Sub influența Școlii de la Palo Alto, s-a stabilit un set de parametri ai comunicării, ca fenomen relațional, între care faptul că, „pentru a fi eficace, comunicarea trebuie să funcționeze ca un sistem circular, trebuie să se autoregleze. Elementul central al acestei reglări este feed-back-ul”.

Pentru a concretiza această cerință ridicată de caracterul bidirecțional al comunicării în cadrul sprijinului informativ, teoreticienii din domeniul intelligence „trebuie să înlocuiască modelul de producție de intelligence cu unul care să reflecte mai exact rolul sprijinului informativ în decizia politică, anume o interacțiune continuă, o comunicarea bidirecțională care să faciliteze luarea de decizii. Un astfel de demers impune o perspectivă diferită – cea a decidentului – și înțelegerea modului în care sprijinul informativ se integrează într-un model mai precis al procesului decizional”. Iată, deci, exprimată clar, necesitatea intervenției active a factorilor de decizie în conceperea filosofiei de realizare a sprijinului informativ, evident prin participarea la doctrina direcționării întregii activități de intelligence.

Revenind la comunicarea inversă din partea beneficiarului, observăm că reacția poate avea loc pe trei niveluri:

– reacția analitică, imediată, din partea beneficiarului, care se referă strict la produsul informativ recepționat;

reacția de sistem, care transferă elemente din decizia beneficiarului către compartimentele de direcționare / planificare ale structurii de intelligence;

reacția generală, de fenomen, care transferă efectele deciziei materializate în acțiune în noua realitate, despre care structura de intelligence ia act prin culegere de date. Un exemplu privind această buclă de reacție este BDA.

În mod evident, în toate formele sale, reacția (feed-back) servește la reglarea întregului ciclu informativ pentru a răspunde mai bine sau pentru a răspunde noilor cerințe determinate de beneficiar sau de noua realitate. Serviciile de intelligence sunt interesate să intensifice toate categoriile de reacție, pentru a crește frecvența de reluare a ciclului informativ și pentru a corecta și reorienta rapid alocarea de resurse și producția de intelligence. În acest fel, exploatarea funcției de reacție contribuie la consolidarea altui concept esențial al RBR, anume auto-sincronizarea rețelelor.

În baza acestui concept, „combinația de reguli specifice și nivel înalt de informare comună permite entităților să opereze în absența mecanismelor ierarhice tradiționale de comandă-control… prin comunicarea dinamicii curente a situației operaționale și declanșarea interacțiunii dorite, care să producă efectul dorit”.

Reacția imediată, referitoare la un anume produs informativ, poate fi accele-rată, în cazul diseminării în rețele electronice, prin forme automatizate de răspuns.

Reacția sistemică, mai importantă, generează cerințele de informații și întregul proces CCIRM, care declanșează activitățile din ciclul informativ. Importanța și criticalitatea cerințelor de informații vor fi detaliate în alt capitol.

Reacția de fenomen constituie bucla cea mai largă de feed-back și generează substanța datelor și informațiilor extrase de structurile de intelligence din mediul de securitate / mediul operațional prin disciplinele și capacitățile de culegere.

Aspectele prezentate pot fi sistematizate în schema prezentată în Figura 2.3, care include cele trei bucle de reacție identificate în cazul domeniului intelligence și pe care o propunem ca model al sprijinului informativ ca proces de comunicare.

Modelul conține și etapele principale ale procesării informațiilor în interiorul structurii de intelligence, pentru o mai bună înțelegere a modului de acțiune a celor trei bucle de reacție.

Fig 2.3. Modelul propus pentru sprijinul informativ ca proces de comunicare

Considerăm că funcția de construcție a superiorității informaționale (informarea) este categoria funcțională a sprijinului de intelligence care include volumul cel mai mare de produse informative și contribuie cel mai mult la echilibrarea diferenței de determinanți dintre structura de intelligence și factorii de decizie deserviți. Din punct de vedere al Războiului bazat pe rețea, informarea realizează omnisciența entităților decizionale și, prin buclele de reacție, contribuie la autosincronizarea rețelelor. De asemenea, prin efect cumulativ și prin procedeul feed-forward, informarea realizează un nivel înalt de înțelegere a mediului de securitate / mediului operațional și, în acest fel, pregătește mental și fundamentează cognitiv avertizarea și transferul informațiilor în acțiune, categoriile funcționale mai bogate în conținut «acționabil» stringent.

2.2.4. Exploatarea surselor deschise

și dezvoltarea cunoașterii / înțelegerii

„Informația nu este cunoaștere”

Albert Einstein

Domeniul intelligence nu este singurul actor în spațiul de confruntare informațional contemporan. În Figura 2.3, informațiile obținute din realitatea mediului de securitate de către compartimentele de culegere ale serviciilor de informații, mai ales la niveluri superioare, nu sunt numai informații secrete, ci și informații publice, obținute din surse deschise. De asemenea, Figura 2.3 arată că, la rândul lor, factorii de decizie obțin informații din realitate și pe alte căi decât prin structurile de intelligence. Acestea sunt informații despre forțele proprii, despre actori aliați sau neutri, despre spațiul de confruntare, cât și informații științifice, istorice, orice informații publice de documentare generală.

Recent, acest spațiu informațional extins, în care nu se mai vorbește despre «informații din surse deschise» pur și simplu, ci despre «expertiză din surse deschise», a fost denumit „mediu informațional total”.

În condițiile Erei informaționale, spațiul de confruntare informațional prezintă câteva tendințe importante, între care:

explozia informațională generată de extinderea folosirii Internetului, a televiziunilor de știri («efectul CNN») și telefoniei mobile, precum și de capacitățile enorme de prelucrare ale rețelelor de calculatoare;

deschiderea către accesul public a unor domenii informaționale care erau anterior protejate și destinate numai unor consumatori privilegiați;

creșterea importanței informațiilor de natură culturală în operațiile militare – așa-numitul «teren uman», mai ales în cazul campaniilor expediționare desfășurate în zone departe de regiunile de interes evident, în cazul operațiilor umanitare (de exemplu, pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale) sau neconvenționale (cum sunt operațiile împotriva pirateriei);

creșterea rolului organizațiilor neguvernamentale și al celor interguverna-mentale, atât în rezolvarea crizelor, cât și în operații militare.

Toate aceste tendințe determină utilizarea masivă a informațiilor nesecrete relevante pentru gestionarea situației de securitate sau pentru desfășurarea operațiilor militare. Ponderea imensă a informațiilor publice utilizate de serviciile de intelligence a fost confirmată de directorul CIA, care a declarat Congresului că „mai mult de 80% (din informațiile folosite de CIA) sunt obținute din surse deschise” – procent care nu a fost niciodată infirmat sau corectat. Totodată, sursele de informații publice manifestă o extraordinară dinamică: în anul 2002, „unul dintre cataloagele Internet primea zilnic 22.000 de noi înscrieri” de site-uri.

Parcă pentru a complica situația și mai mult, noile posibilități de informare prin Internet (în principal rețelele de socializare) denumite generic «new media», marchează o deschidere a spațiului informațional către cetățeanul de rând, care devine nu numai consumator, dar și generator spontan de informații, dintre care multe sunt de interes pentru mediul de securitate. Acest vast domeniu, incluzând «Internetul profund» (Deep Web), cu un întreg cortegiu de particularități, nu intervine însă în ecuația exploatării la toate nivelurile de consum de informații din cadrul spațiului informațional, întrucât exploatarea lor judicioasă necesită specializarea și eforturile concentrate ale serviciilor de informații. De aceea, «new media» nu influențează logica sprijinului informativ și a exploatării surselor deschise și nu face obiectul interesului în această lucrare.

Serviciile speciale colectează și procesează informații nesecrete alături de informațiile secrete și pot realiza produse informative folosind numai informații publice, domeniul aferent constituind disciplina de intelligence numită OSINT – culegerea de informații direct din surse deschise (Open Source INTelligence).

Produsele OSINT sunt folosite, în general, în relațiile cu organismele și misiunile ONU și cu organizații neguvernamentale, precum și în activitatea de relații publice. În afară de aceste destinații, producerea de OSINT de către structurile de intelligence are o justificare limitată, de exemplu pentru a li se asigura o diseminare generalizată – cazul Studiilor de țară (Country Books), al documentarelor de factură culturală sau al produselor ce conțin informații care nu periclitează secretul acțiunilor de luptă. În principiu însă, beneficiarii obișnuiți din domeniul securității sau din domeniul militar au nevoie de informații integrate din toate sursele posibile.

Prin integrarea informațiilor din toate sursele disponibile (all-source), domeniul intelligence „generează cunoștințe de intelligence”, care asigură necesarul factorilor de decizie pentru domeniul informativ, văzută ca activitate continuă a procesului de intelligence (alături de analiză, evaluare și diseminare) .

O categorie aparte de OSINT sunt OSINT validate (OSINT-V), definite, în doctrina NATO, ca fiind informații din surse deschise cărora li se poate atribui un grad înalt de certitudine. Valoarea sporită a OSINT-V este conferită prin confirmarea acestor informații de către analistul de intelligence care nu adaugă informații clasificate, dar validează informațiile provenite din surse deschise prin confirmarea inevitabilă bazată pe informații din surse secrete. Oricum, chiar produsele OSINT realizate de structuri de intelligence implică o anumită validare, pentru că analiștii de intelligence nu pot ignora cunoașterea de informații și evaluări clasificate atunci când întocmesc evaluări pentru produsele OSINT. De altfel, pentru situații de acest fel, există categorii de tipul «Numai pentru uz oficial», iar reglementările din Forțele Armate ale SUA introduc sintagmele „informație nesecretă controlată” sau „informație sensibilă dar nesecretă”.

Considerăm că structurile de intelligence all-source nu pot realiza produse autentic nesecrete pentru subiectele în care au cunoștință despre informații secrete, pentru că aplică intenția specifică, procedurile analitice și expertiza specializată și includ evaluări care implică exploatarea prealabilă a unor informații clasificate. De aceea, opiniile publice ale reprezentanților unor structuri de intelligence sau ale unor oficiali care sunt deserviți de servicii de informații sunt mai valoroase chiar atunci când se referă la evenimente cunoscute.

Pentru exploatarea domeniului OSINT există practici diferite, în abordare holistică sau organizate pe sub-domenii de informații publice.

De exemplu, în Statele Unite funcționează Centrul pentru Surse Deschise, care deservește întreaga administrație a SUA. În domeniul militar, în anul 2010, Pentagonul a stabilit responsabilități privind domeniul OSINT chiar la nivelul secretarului adjunct al apărării pentru intelligence. De asemenea, prin reglementări din iulie 2012, Departamentul Forțelor Terestre ale SUA a stabilit arhitectura de OSINT coborând de la nivel național până la nivel de brigadă, însă fără a specifica state și norme fixe de dotare. Dincolo însă de structuri, reglementările stabilesc funcționalitatea domeniului OSINT și fundamentarea tehnologică prin rețele, softuri specializate și servicii IT, între care OSCAR-MS. Structurile constituite au un caracter combinat, ele realizând, în același timp, atât culegerea informațiilor din surse deschise, cât și analiza și diseminarea lor. Specificitatea domeniului a generat și termeni noi. Astfel, operatorii din structurile OSINT sunt analiști, dar ei lucrează ca «dezvoltatori» pentru situația operațională sau pentru ținte, culeg dar și «achizi-ționează» informații prin «documentare» (research) și produc inclusiv «studii».

La rândul ei, Alianța Nord-atlantică (prin Comandamentul Suprem Atlantic al NATO / SACLANT) a publicat, în anii 2001 și 2002, un set de trei documente ce fundamentează doctrina Alianței în acest domeniu: NATO Open Source Intelligence Handbook (noiembrie 2001), NATO Open Source Intelligence Reader (februarie 2002) și Intelligence Exploitation of the Internet (octombrie 2002).

O soluție de exploatare a surselor deschise este și privatizarea domeniului OSINT, chiar pentru structuri cum este Uniunea Europeană, unde ar contribui la depășirea reținerilor în schimbul de intelligence și la economia de resurse. Această privatizare este studiată în ceea ce privește țintele, sursele, metodele și costurile.

La nivel național și la nivel operațional, prezintă interes raționamentul pentru care capacitățile analitice OSINT sunt integrate în capacitățile analitice generale (all-source) în doctrina britanică: „aceleași competențe analitice și procese manageriale sunt necesare atât pentru informații din surse deschise, cât și pentru informații clasi-ficate”. Această abordare diferențiază domeniul OSINT de celelalte discipline de intelligence, în care specificitatea informațiilor permite, dacă nu chiar impune, anali-za specializată a datelor, informațiilor, mostrelor culese, înaintea analizei all-source.

Tot doctrina britanică prevede constituirea de «grupuri de sprijin operațional de intelligence» dincolo de condiția de structuri de intelligence, anume să fie capabilități de intelligence cu analiză din toate sursele, „un think-tank pentru comandant, care să exploreze idei și concepte”.

Prin specificul domeniului, în special autonomia conferită de neimplicarea în activități conexe informațiilor secrete, operatorii OSINT îndeplinesc sarcini specifice tuturor etapelor ciclului informativ, începând cu direcționarea activităților curente / CCIRM, managementul culegerii, evaluarea și dezvoltarea surselor, culegerea / documentarea, procesarea, analiza, producția și chiar diseminarea.

Deși este privită ca «ruda săracă» a familiei intelligence, pentru că nu operează cu informații secrete, disciplina OSINT se dovedește a fi extrem de dinamică, mai ales după extinderea ramurii «new media» și, probabil, domeniul care integrează cel mai avansat etapele ciclului informativ, ștergând barierele dintre direcționare, culegere și analiză.

După cum am menționat, informațiile din surse deschise (date, informații și cunoștințe) sunt folosite în mod direct și de către factorii de decizie, politicieni și planificatori civili, comandanți și ofițeri de stat major. Volumul de informații necesar a fi căutate, vehiculate și procesate în cursul activităților decizionale a crescut în așa măsură încât sistematizarea întregului proces informațional este realizată, în prezent, prin activitatea numită managementul cunoștințelor la nivel decizional, care include și produsele informative după diseminarea lor.

Dezvoltarea acestui domeniu a avut loc treptat, datorită necesității practice, înaintea formalizării conceptului și verificării soluțiilor organizaționale.

În doctrina forțelor armate ale SUA, managementul cunoștințelor este definit ca fiind „actul de creare, organizare, aplicare și transferare a cunoștințelor pentru a facilita înțelegerea situației și luarea deciziilor”. În esență, definiția nu diferențiază managementul cunoștințelor de activitatea domeniului intelligence decât prin faptul că nu se face nicio referire la caracterul informațiilor vizate. Tot în viziunea Pentagonului, cunoștințele generale procesate în sprijinul factorilor de decizie sunt împărțite în cunoștințe explicite și cunoștințe tacite, ultimele constând în „înțelegere dobândită prin studiu, experiență, practică și interacțiune umană”. Diferențierea este similară ierarhizării din intelligence, în date, informații și cunoștințe, și trimite la nivelurile de operare în domeniul cognitiv al confruntării. Ulterior, nivelul superior al înțelegerii a fost adăugat pentru a atinge înțelepciunea și „triada «informație – cunoaștere – înțelepciune» va caracteriza societatea secolului al XXI-lea și va defini, pe termen lung, provocările extraordinare ale erei informaționale”. Acest progres în profunzimea domeniului cognitiv nu vine, însă, fără complicații, după cum se va vedea în continuare.

În mod inevitabil, factorii de decizie vin în contact cu informații din surse deschise pe două căi: pe de o parte, prin produsele informative realizate din informații all-source, care includ și astfel de informații, iar pe de altă parte, pe cale directă, prin posibilitățile de informare nemijlocită sau prin sistemul informațional realizat de structurile de management al cunoștințelor. Această dublare parțială nu ar trebui să constituie o problemă, ubicuitatea informației publice fiind o realitate la care trebuie să se adapteze toți actorii activi în spațiul informațional.

În mediul informațional extins este esențial transferul de informații și cunoștințe pentru a realiza dezvoltarea cunoștințelor și atingerea înțelegerii: „Nu este suficient să transformi informația în cunoștințe, este necesar să comunici cu cei care primesc cunoașterea, pentru a ajunge la implementarea sa. Dar înțelepciunea nu se transferă”, ci rămâne proprie nivelului cognitiv individual. Butada care reflectă aceste niveluri cognitive spune că „intelligence (cunoașterea) înseamnă să știi că roșia este un fruct, în timp ce înțelegerea (înțelepciunea) înseamnă să nu pui roșii în salata de fructe”.

Complexitatea fluxului de cunoștințe în condițiile descrise mai sus corespunde modelelor semiotice ale teoriei comunicării. Astfel, procesul de comunicare poate fi descris ca fiind subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil, ceea ce apare ca fiind valabil în cazul managementului cunoștințelor. Totodată, conceptul de management al cunoștințelor corespunde și viziunii psihologilor Școlii de la Palo Alto, care compară comunicarea, ca „proces social permanent, în care diferite sisteme de comportament concură la producerea sensului”, cu manifestarea unei orhestre: „Comunicarea nu poate fi concepută decât ca un sistem cu multe canale, la care actorul social participă în fiecare moment, fie că vrea sau nu… În calitate de membru al unei anumite culturi, el face parte din fenomenul comunicării, așa cum muzicianul face parte din orchestră. Dar în această vastă orchestră culturală nu există nici dirijor, nici partitură. Fiecare cântă acordându-se la ceilalți. Doar un observator extern, un cercetător al comunicării, poate să identifice partitura ascunsă și să o transcrie, fapt care, evident, se va dovedi extrem de complex și de dificil”.

Pentru rezolvarea managementului cunoștințelor la nivel decizional, Alianța Nord-atlantică a constituit un grup de lucru în anul 2007, la nivelul celor două comandamente strategice, Comandamentul Aliat pentru Operații (ACO) și Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT). În anul 2008, NATO a definitivat conceptul de «dezvoltare a cunoștințelor» (Knowledge Development – KD) , menit să ducă la „menținerea unei cunoașteri comune a situației bazată pe o înțelegere cuprinzătoare a spațiului de angajare, în special în domeniul militar”. Potrivit concepției NATO, „dezvoltarea cunoștințelor este integrarea datelor izolate într-un corp util de informații și relaționări și sprijină planificarea, execuția și evaluarea prin asigurarea unei viziuni holistice a spațiului de angajare… Această înțelegere permite comandantului și statului major să identifice cele mai eficace instrumente politice, militare, civile și economice disponibile pentru atingerea efectelor dorite”.

Considerăm că metafora orhestrei, imaginată în anul 1981, ilustrează dificultățile manifestate la începutul mileniului III în formalizarea conceptului de dezvoltare a cunoștințelor, care s-a dorit o rezolvare birocratică a unui fenomen cu prea multe variabile și mult prea încărcat de substanță umană pentru a se preta unui determinism birocratic mult prea simplificator, dar, totodată, prea ambițios pentru a servi în mod eficient cerințele operaționale în condițiile RBR.

Nivelul de ambiție al conceptului este asumat explicit în documentul constitutiv: „una dintre utilizările operaționale cele mai imediate ale acestui document va fi pavarea drumului pentru dezvoltarea capabilităților KD necesare pentru implementarea, într-un final, a conceptului Operațiilor bazate pe efecte (OBE) în structura militară a NATO”.

De altfel, ca o „activitate continuă, adaptivă și interconectată în rețea, care presupune o «comunitate de interes» operând într-un «mediu colaborativ»”, KD presupune realizarea superiorității informaționale printr-o „înțelegere cuprinzătoare (comprehensivă) a spațiului de angajare (militară) într-un context multinațional și inter-departamental… cu considerarea tuturor funcțiilor OBE, adică planificarea bazată pe efecte, execuția bazată pe efecte și evaluarea bazată pe efecte”.

În practică însă, amploarea activităților aferente conceptului OBE, «injectat prematur» în operații, nu a dat rezultatele scontate, extinzând capacitățile de plani-ficare și de culegere de informații dincolo de posibilitățile structurilor, introducând confuzie în îndeplinirea misiunilor și inducând așteptări de predictibilitate mult peste posibilitățile estimate rezonabil. Critica timpurie a lui Milan Vego la adresa OBE (în 2006) se reflectă inevitabil și în situația KD: „tendința de a utiliza unități de măsură pentru a evalua aspecte esențialmente necuantificabile ale războiului întărește viziunea nerealistă potrivit căreia războiul ar fi o știință, și nu o artă și o știință”.

Semieșecul conceptului OBE a fost marcat de către generalul american James Mattis, care a subliniat că trebuie să ne concentrăm atenția „asupra inamicului și să reducem, nu să agravăm fricțiunile noastre interne. Căutăm să reducem fricțiunea (în structura) proprie și nu să injectăm terminologie dificil de înțeles și procese care necesită personal tot mai numeros… și care tinde să inhibe fluxul de informații și să împiedice decizia rapidă”.

Asocierea KD la principiile OBE atrage după sine neajunsurile tendinței deterministe de «supra-matematizare» a procesului de planificare operațională și complică luarea deciziilor prin birocratizarea complexității mediului operațional și prin stabilirea și urmărirea unor obiective operaționale multidisciplinare greu de atins, situate inclusiv în afara mediului militar / de securitate și cu considerarea în amănunțime a unei multitudini de factori nemilitari dificil de măsurat.

Operând în domeniul informațional, construcția domeniului KD a preluat mulți termeni, structuri și proceduri din domeniul intelligence, ajuns la maturitate din punct de vedere conceptual. Ca etape ale ciclului KD au fost definite culegerea, analiza și facilitarea accesului / accesul, ultima etapă reprezentând diseminarea din ciclul intelligence, ceea ce subliniază extinderea domeniului informațional și atitudinea pro-activă a factorilor de decizie pentru obținerea informațiilor necesare.

În afară de aceasta, prin aplicarea principiilor RBR, conceptul KD presupune analiza unor «sisteme de sisteme», gestionarea unui număr de diverse rețele extinse, cu baze de date voluminoase interconectate și standardizări complicate, și implică, de asemenea, cooperarea / schimbul extins de informații, traversând multiple domenii, eșaloane și chiar frontiere. Implementarea conceptului KD a impus efortul de armonizare a unor activități fragmentate în cadrul structurilor operaționale și de transformare a modului de lucru cu informațiile pe palierele de management al infor-mațiilor, management al cunoștințelor și de stocare selectivă a datelor, toate într-un proces combinat și în condițiile unor operații militare în desfășurare. Mai mult chiar, toate aceste complicații cibernetice se extind semnificativ (estimat 70%) în afara sistemelor proprii comandamentelor militare, în mediul informațional global.

Conceptul KD își asumă elucidarea matematicistă a complexității și prin abordarea și analizarea sistemelor de sisteme, în condițiile dinamicii mediului de securitate și operațional contemporan și al haosului clausewitzian tipic războiului. Acest lucru implică nu numai un volum imens de informații și o viteză de calcul extraordinară, nu numai coordonarea cibernetică a unor sisteme diferite, ci chiar creșterea exponențială a cererii de informații de toate categoriile, inclusiv intelligence. Astfel, conceptul KD impune structurilor informaționale, implicit și celor de intelligence, o presiune enormă atât asupra culegerii, cât și analizei, ambele într-un ritm operațional tot mai intens.

Prin definirea domeniului KD ca fiind de responsabilitate generală a structurii și prin încercarea de implementare a conceptului la această scară, complexitatea problematicii KD a provocat dificultăți și în privința locului structurii organizatorice în arhitectura sistemului militar. Ca locații propozabile au fost considerate J2, J3, J5, în centrele de situație și în Centrul de Fuziune de Intelligence al NATO sau deasupra tuturor acestora, având în vedere că „implementarea programului ar trebui să includă dezvoltarea de sisteme analitice, doctrine și proceduri, precum și socializarea, educarea și pregătirea diferitelor niveluri de beneficiari (comandanți, state majore, analiști)”.

În orice situație, dificultățile amplasării organismelor de instrumentare a cunoștințelor în cadrul comandamentelor militare reflectă importanța și sensibilitatea nivelului cognitiv superior, unde produsele de intelligence au un rol esențial. Acest aspect interesează în cel mai înalt grad informațiile militare, care trebuie să își ajusteze nu numai producția de intelligence, ci întreg ciclul informativ, pentru a asigura eficacitatea sprijinului informativ. Astfel, etapa de viață a produselor de intelligence după diseminarea lor devine tot mai importantă pentru întreaga structură de intelligence și pentru serviciile de informații în general.

În plan intern, serviciul britanic de informații militare a generat reglementări naționale care abordează conceptul KD cu pragmatism, introducând termenul suprem de «înțelegere», pe care îl asociază comenzii: „înțelegerea este… abilitatea de a plasa cunoștințele într-un context mai larg, pentru a oferi opțiuni procesului de luare a deciziei… Astfel, înțelegerea este un element obligatoriu al deciziei”. În această viziune însă, înțelegerea nu este inclusă în «mediul unic de intelligence» cu care comunică prin elemente specifice etapelor de diseminare și direcționare ale ciclului informativ. În acest fel, mediul unic de intelligence este asociat strict domeniului epistemic, sub jurisdicția structurii de intelligence, iar înțelegerea este asociată strict spațiului de responsabilitate al decidentului, în domeniul deontic.

Considerăm că definirea nivelului de înțelegere ca fiind proprie conducerii reflectă legătura maximală a nivelului superior al sprijinului informațional cu decizia și întărește distincția acesteia față de analiza de intelligence, care asigură construcția superiorității informative în sprijinul înțelegerii. Totodată, opinăm că înțelegerea trebuie să fie considerată, totuși, ca făcând parte și din «mediul unic de intelligence», datorită conținutului de substanță informativă din cadrul înțelegerii și datorită interesului major al structurii de intelligence în aplicarea înțelegerii, anume decizia și acțiunea subsecventă.

Doctrina britanică scoate în evidență și două sensuri ale achiziției și dezvoltării cunoștințelor pentru a realiza înțelegerea, anume în direcția profunzimii cunoștințelor (insight), prin cunoașterea situației și analiză, și în direcția anticipării evenimentelor viitoare (foresight), care presupune cunoștințe și judecată. Detaliind «procesul de luare a deciziei de nivel avansat» (enhanced decision-making), judecata este apreciată ca fiind „cel mai important element al deciziei și cere experiență și practică”, implicând gândirea creativă (mai precis intuiția), comunicarea, exploatarea rețelelor, revizuirea permanentă, prioritizarea și alocarea de misiuni și sarcini, dar și asumarea de riscuri.

Întreg mecanismul este propriu analizei de intelligence și urmărește atingerea următoarelor obiective:

construcția contextului care să permită luarea deciziilor;

dezvoltarea de politici, strategii și planuri;

realizarea de alianțe și acorduri;

obținerea influenței ca raport de putere;

concentrarea asupra unui anume mediu operațional;

înțelegerea actorilor din mediul de interes și relaționarea cu aceștia;

dezvoltarea empatiei cu alți indivizi, grupuri sau comunități.

La nivel operațional, instrucțiunile britanice identifică implicații comune ale înțelegerii, pentru comandanți și structurile de intelligence, plecând de la ideea că înțelegerea este în egală măsură o atitudine mentală și o activitate:

– o schimbare în etos și în filozofia propriei activități, prin datoria de a împăr-tăși cunoștințele în mod pro-activ;

– o cerință sporită de înțelegere a aliaților, adversarilor, a actorilor neutri și a noastră înșine;

– o schimbare în modul de producere a viziunii și intenției, a procesului de gândire și planificare, precum și în modul de luare a deciziilor;

– necesitatea lucrului confortabil cu probleme complexe și ambigue;

– necesitatea monitorizării și evaluării consecințelor deciziilor luate, pentru a învăța, a ne adapta și a lua decizii tot mai bune.

Considerăm că asocierea comandanților cu operatorii din structurile de intelligence, în sensul reducerii distanței de colaborare între aceștia cu privire la implicațiile înțelegerii ca nivel suprem al domeniului cognitiv subliniază integrarea esențială a conținutului produselor informative în decizie. Astfel, destinul informațiilor după diseminare constituie o responsabilitate de cel mai înalt grad a structurilor de intelligence și susține considerarea construcției superiorității informative ca etapă esențială a ciclului informativ.

2.3. Avertizarea ca proces de comunicare

în condițiile Războiului bazat pe rețea

„Atacă-l acolo unde nu este pregătit, acționează când el nu se așteaptă”

Sun Tzu

2.3.1. Surprinderea ca element al fricțiunii clausewitziene

Dincolo de construcția superiorității informative prin informare generală și contribuția la dezvoltarea cunoașterii / înțelegerii, categoria funcțională a sprijinului informativ care reflectă o fricțiune clausewitziană sporită și prezintă un conținut sporit de substanță «acționabilă» aplicabilă cu celeritate în decizii și acțiune este avertizarea, care se referă direct la riscuri și amenințări la adresa interesului de securitate sau care pot afecta succesul misiunii forțelor militare aflate în operație.

Scopul avertizării, ca o categorie funcțională a sprijinului informativ, este de a evita surprinderea, de „a anticipa, pe cât permit culegerea și analiza, acțiunea proba-bilă a entităților ostile și, în mod particular, probabilitatea ca acestea să pregătească acțiuni ostile” la adresa intereselor urmărite de factorii de decizie deserviți. Avertizarea poate viza atât pericole (percepute ca riscuri sau amenințări), cât și oportunități / șanse, dar este teoretizată, de regulă, pentru cazul amenințărilor. De altfel, în informațiile militare, problematica amenințărilor a fost fundamentată analitic / procedural prin sistemul de indícii și avertizări (I&W). „Premisa centrală a analizei I&W este că evenimentele și fenomenele nu se desfășoară într-un vacuum; ele afectează și sunt afectate de diferite forțe și condiții atât în mediul național, cât și în mediul internațional, între care unele sunt observabile direct sau indirect”. Altfel spus, pericolele mari nu pot apărea fără pregătiri de amploare, care nu pot trece neobservate. De altfel, „însăși existența organizațiilor de intelligence reflectă pre-zumția că există un adversar care ar putea lua în considerare opțiunea unui atac”.

Funcția de avertizare a sprijinului informativ este activă atât în timp de pace, cât și la război, iar citatul din motto subliniază importanța surprinderii în timp de război. Pe de altă parte, în timp de pace, „posibilitatea de a fi subiectul unui atac surpriză care inițiază conflictul (deschis) poate fi văzută… ca o manifestare a fricțiunii generale premergătoare războiului”, în sensul clausewitzian.

Altfel spus, pentru sistemele de securitate națională sau pentru organizațiile militare, perspectiva ca entități ostile să acționeze prin surprindere generează o presiune mentală permanentă și inevitabilă care se adaugă celorlalte elemente de incertitudine specifice mediului de securitate sau spațiului de luptă. Teoria actuală a avertizării în intelligence, dezvoltată în cursul Războiului Rece, vizează prevenirea declanșării unei operații militare de amploare prin surprindere, fie împotriva statului propriu, fie în cadrul unui conflict extern relevant pentru interesul statului propriu. Conceptul mai larg însă, tinde să acopere și amenințări fie mai dificil de detectat, cum sunt cele de natură politică sau neconvențională, fie riscuri și amenințări privind pericole cu impact mai redus.

De fapt, Carl von Clausewitz nu nominalizează explicit surprinderea ca element de fricțiune a confruntării și abordează subiectul în capitolul dedicat strategiei în general, nu în capitolul despre natura războiului, probabil pentru motivul că lucrarea sa de căpătâi – «Despre război» – se referă la război ca fenomen în curs și nu la perspectiva războiului, la prevenirea sau mecanismele declanșării acestuia. Pe de altă parte, Clausewitz nu acordă un credit generos activității de intelligence, în condițiile artei militare din perioada napoleoniană, dar precizează că „dificultatea unei activități solide de cercetare (în sensul de informații militare) constituie una dintre cele mai serioase surse de fricțiune în război”. Clausewitz clasifică însă surprinderea inami-cului ca fiind a doua «tendință generală» în conducerea ostilităților, alături de tendința de a realiza superioritatea relativă, și remarcă faptul că surprinderea „stă, mai mult sau mai puțin, la baza a tot ce se întreprinde, pentru că, fără surprindere, de fapt nu se poate închipui superioritatea în punctul hotărâtor. Surprinderea devine, deci, mijlocul (finalizării) superiorității… iar efectul ei moral… multiplică succesul”. Avantajul întrezărit prin posibilitatea de a realiza superioritatea relativă în anumite spații și în anumite momente induce motive suficiente pentru manifestarea vicleniei / geniului politic sau militar, prin acțiuni (preferabil decisive) de derutare, zădărnicire, surprin-dere, dezinformare și înșelare a inamicului ori de câte ori se ivește ocazia. Toate acestea se constituie în elemente de natură ostilă caracteristice fricțiunii clausewitziene.

Pe de altă parte, surprinderea nu trebuie considerată numai pentru evenimente spectaculoase, „nu este vorba, propriu-zis, de declanșarea neașteptată a acțiunii, care ține de atac, ci de străduința de a-l surprinde pe adversar prin măsurile luate”. De aceea, serviciile de informații se preocupă permanent de evitarea surprinderii nu numai în ceea ce privește evenimente catastrofale, ci și pentru evoluții ce pot apărea ca firești, la primă vedere.

Tot incertitudinea clausewitziană conectează geneza și consumul avertizării de factori psihologici specifici analistului, respectiv decidentului: „Posibilitatea unei surprinderi rezidă în condiția percepției umane și derivă din incertitudini atât de fundamentale încât probabil nu pot fi eliminate. Mai mult, atenția umană este direcționată către evenimente cu probabilitate mare de a se produce și este posibil ca cineva să nu țină cont întotdeauna de semnalele relevante” pentru alte evoluții periculoase, dar mai puțin evidente. Și aceste aspecte specifice comunicării vor fi examinate mai jos.

Constatăm că metabolismul avertizării parcurge trei etape: o etapă a genezei, care are loc în interiorul structurii de intelligence, prin activitățile de culegere și analiză, o etapă a diseminării, adică a transferului produsului de avertizare către factorul de decizie (actul avertizării în sine, ca funcție a sprijinului informativ) și o etapă a aplicării / materializării informațiilor «acționabile» ale avertizării în acțiune prin decizia beneficiarului. Această etapizare propusă pentru activitatea de avertizare scoate în evidență apartenența valorificării produselor de intelligence ca parte integrantă a ciclului informativ, susținută prin legătura indisolubilă dintre informațiile «acționabile» și decizia menită să asigure evitarea sau diminuarea impactului evenimentului-surpriză sau, după caz, fructificarea unei oportunități sesizate de structura de intelligence.

2.3.2. Patru elemente propuse pentru instrumentarea surprinderii

În acest context, considerăm că activitatea de avertizare instrumentează surprinderea prin prisma a patru elemente definitorii, două asociate evenimentului-surpriză și două asociate actului de avertizare:

impactul evenimentului-surpriză asupra interesului servit;

probabilitatea de realizare a surprinderii;

oportunitatea actului de avertizare față de momentul presupus pentru incidența evenimentului-surpriză;

directivitatea actului de avertizare către beneficiarul cel mai relevant pentru prevenirea surprizei.

Impactul surprinderii este elementul care determină importanța funcției de avertizare și reprezintă punctul de plecare și catalizatorul efortului analitic depus în vederea realizării avertizării. Gravitatea estimată a impactului surprinderii dinamizează sprijinul informativ și plasează pe aceleași coordonate motivaționale structura de intelligence și factorul de decizie, într-un spațiu dorit a fi izomorf din punct de vedere al percepțiilor privind mediul de securitate. Vom examina mai jos semnificația componentei energetice a actului de avertizare și a coerenței de viziune a celor două părți participante, cu privire la impactul evenimentului-surpriză.

În cazul unei alianțe, al unei operații de coaliție sau, în general, în RBR, problema pericolului / impactului luat în considerare impune clarificarea interesului comun servit de componentele integrate în rețea și clarificarea intereselor particulare ale entităților aliate. De asemenea, domeniul de interes pentru avertizare se extinde prin cerința sesizării evoluțiilor de interes particular pentru entitățile componente ale rețelei, pentru a pune în valoare beneficiile oferite de capacitățile de avertizare ale rețelei analitice extinse.

Al doilea element, probabilitatea de incidență a evenimentului-surpriză, leagă direct problematica avertizării de incertitudinea clausewitziană specifică unui mediu conflictual dependent de decizia umană și constituie, probabil, principala dificultate a analizei de avertizare. De altfel, „avertizarea este un concept intangibil, o abstracție, o teorie, o deducție, o percepție, o părere. Este produsul unui raționament sau al unei logici, o ipoteză a cărei validitate nu poate fi nici confirmată nici respinsă, până când este prea târziu”. Astfel, „informațiile de avertizare trebuie să trateze nu numai informații evidente, dar și informații neclare”, tocmai din cauza gravității impactului posibil.

În consecință, pentru produse de avertizare analiștii trebuie să opereze mai curajos pe tărâmul incertitudinii decât o fac în cazul evaluărilor din categoria funcțională a construcției superiorității informative de rutină.

Punctul de plecare pentru probabilitatea de incidență a evenimentului-surpriză este valoarea de indiciu a unei informații. Acest parametru nu este foarte simplu de determinat, întrucât „există o diferență între a dispune de un semnal undeva într-o masă de informații irelevante și a percepe acel semnal ca fiind o avertizare (indiciu), așa cum există, de asemenea, o diferență între perceperea ei ca avertizare (indiciu) și acțiunea sau decizia în vederea unei acțiuni”. Trebuie remarcat faptul că indiciile de avertizare autentice își conservă și chiar sporesc valoarea în timp, prin menținerea valabilității, prin confirmare și susținere cu ajutorul altor informații, precum și pentru învățăminte post-acțiune, contrar cazului informațiilor curente, care sunt perisabile dacă nu conțin substanță de avertizare și trec rapid în categoria datelor istorice. Fenomenul se explică prin utilitatea și relevanța de durată ale conținutului «acționabil» al informațiilor de avertizare, caracteristici care se mențin până la desăvârșirea acțiunii pentru care au valoare de întrebuințare și chiar ulterior, pentru înțelegerea rofundă a fenomenului în cursul analizei post-factum.

În condițiile RBR, problema probabilității evenimentului-surpriză se manifestă numai în etapa de geneză a avertizării, unde succesul analizei de avertizare este favorizat de capacitățile crescute ale rețelelor extinse de analiză. Aceste aspecte însă nu fac obiectul lucrării de față.

Primele două elemente de instrumentare a surprinderii sunt luate în considerare și în prognozele pe termen lung. În ceea ce le privește, trebuie remarcat faptul că prudența și responsabilitatea determină structurile de intelligence să acorde primordialitate impactului asupra probabilității de incidență. Astfel, analiza I&W pornește de la ipoteza că adversarul intenționează surprinderea prin evenimentul luat în considerare și analiștii construiesc lista de indicatori de avertizare pentru a urmări evoluțiile pe diverse cursuri de acțiune către acel eveniment cu impact semnificativ. Probabilitatea de incidență este luată în considerare abia ulterior, inclusiv pentru secvențe de curs de acțiune monitorizat prin sistemul I&W. Operarea pe baza prezumției de surprindere în curs de organizare sugerează caracterul „inerent paranoic” al analizei I&W, umbră ce se extinde, de fapt, asupra întregii activități de intelligence. Probabil, însă, că aceasta face parte din pachetul de caracteristici ale domeniului intelligence, ca produs colateral al responsabilității enorme de securitate națională sau față de succesul operației militare.

O posibilă consecință a primordialității impactului în analiza I&W este eșecul avertizării cu privire la evenimente cu impact redus, dar cu probabilitate mare de incidență, din cauza concentrării efortului analitic pe evenimente cu impact grav.

Cel de-al treilea element definitoriu propus pentru instrumentarea avertizării, oportunitatea actului de avertizare, aduce în discuție eficiența sprijinului informativ în raport cu interesul servit. Oportunitatea avertizării depinde de capacitatea de reacție a întregului sistem de securitate națională sau a forțelor proprii angajate în operație și constituie un factor de presiune asupra structurii de intelligence, care trebuie să realizeze avertizarea cât mai timpuriu posibil. Astfel, cerința de oportunitate a avertizării se concretizează în conceptul de avertizare timpurie, care presupune ca actul de avertizare să fie realizat suficient de devreme pentru a permite ca decizia generată să poată declanșa măsuri de natură să înlăture amenințarea sau să diminueze suficient efectele acesteia.

Problema avertizării timpurii a fost sesizată încă de Clausewitz și se referă la diferențierea cerințelor analitice în funcție de nivelul de manifestare a surprinderii: „În tactică, surprinderea este mult mai la locul ei, din motivul firesc că toate duratele și spațiile sunt mai mici. În strategie, ea devine cu atât mai posibilă cu cât măsurile respective sunt mai aproape de domeniul tacticii, și cu atât mai dificilă cu cât acestea se află mai sus, către domeniul politicii”.

Observăm că avertizarea timpurie la nivel tactic tinde să fie mai apropiată de informarea curentă și să se identifice aproape cu sprijinul informativ integrat acțiunii concrete, în cazul acțiunilor de luptă sau al crizelor politice. În acest caz, categoria funcțională pe care am numit-o avertizare se întrepătrunde cu următoarea categorie, funcția acțională a sprijinului informativ. Dimpotrivă, la nivelul strategic sau politic, avertizarea timpurie este asociată îndeosebi analizei estimative, de perspectivă mai îndelungată, în care informațiile acționale sunt implementate mai mult în planificare, nu în acțiuni cinetice urgente.

În acest caz, avertizarea își poate trage sevele chiar din analiza de bază prin detectarea informațiilor care au valoare de indicii de anomalie în procese politice și de securitate trecute, în modificări cunoscute sau chiar notificate ale ordinii de bătaie sau în dotarea cu mijloace de luptă. Astfel, avertizarea timpurie la nivel tactic este mai frecventă și are un ciclu de viață mai scurt, în timp ce, la niveluri superioare, avertizarea timpurie implică un efort analitic mai de durată, are loc mai rar și, uneori, este atât de puțin urgentă încât este cu greu percepută ca avertizare, uneori fiind chiar neglijată. În etapa de geneză a avertizării, tentația analiștilor este de a fundamenta cât mai solid evaluările și avertizările, iar în etapa de diseminare tentația beneficiarilor este cea de a cere analiștilor detalii suplimentare referitoare la impactul estimat, în special precizarea momentului de incidență a evenimentului-surpriză. De aceea, există tendința greșită de a confunda, uneori, avertizarea timpurie cu prognoza privind iminența evenimentului-surpriză, ceea ce constituie o eroare de sistem pentru structurile de intelligence, după cum a scos în evidență Cynthia Grabo.

În cazul RBR, elementul de oportunitate se poate lua în discuție tot numai în domeniul analitic, unde indiciile cu valoare de avertizare detectate de analiști trebuie puse la dispoziția celorlalte capacități din rețeaua analitică extinsă pentru a declanșa proceduri de avertizare pentru decidenții relevanți din cadrul rețelei superioare sau din cadrul structurilor aliate din rețeaua operațională extinsă. Cel mai bun exemplu în acest sens este cooperarea în cadrul NATO în ceea ce privește riscurile și amenințările emergente sau, în particular, în ceea ce privește amenințările teroriste. Pentru aceste domenii, Alianța Nord-atlantică a înființat, în august 2010, o direcție specializată în cadrul Secretariatului Internațional, respectiv un departament analitic specializat, care pune în valoare capacitățile analitice de avertizare atât din rețelele de intelligence civile, cât și din cele militare, ale întregii Alianțe.

Al patrulea element definitoriu al avertizării, directivitatea actului de avertizare, se referă la stabilirea corectă a țintei avertizării, adică furnizarea produsului de avertizare exact factorului de decizie care are responsabilitatea și posibilitatea de a lua hotărârile cele mai eficiente pentru contracararea amenințării detectate. În mare măsură, acest element aparține mai mult domeniului organizării conducerii politice, respectiv comenzii militare și direcționării sprijinului informativ, ca cerință fundamentală a managementului strategic. Astfel, directivitatea nu constituie un element de interes major pentru lucrarea de față, unde presupunem că ținta actului de avertizare a fost stabilită corect, fie prin selecție judicioasă, fie prin efectul aplicării principiului «need-to-share», care va fi abordat în Capitolul 4.

De fapt, în operații militare desfășurate în conceptul RBR, lucrul în rețea chiar diminuează criticalitatea acestui element, prin asigurarea diseminării avertizării nu numai decidentului esențial, evident, dar și altor factori de decizie care pot contribui la contracararea amenințării, eventual prin măsuri premergătoare acțiunii decisive, tocmai prin aplicarea principiului «need-to-share». Astfel, în cadrul NATO, avertizările sunt transmise în rețea tuturor membrilor Alianței, prin intermediul Sistemului de Avertizare de Intelligence al NATO (NIWS).

Pentru instrumentarea funcției de avertizare am identificat și propunem un set de patru elemente de lucru: impactul surprinderii, probabilitatea surprinderii, oportunitatea avertizării și directivitatea actului de avertizare. Sub o formă sau alta, aceste noțiuni sunt operante în practica domeniului intelligence, dar nu sunt organizate coerent. Primele două apar grupate în managementul de risc, dar directivitatea nu este introdusă ca instrument de lucru. Considerăm că aceste patru elemente împre-ună susțin includerea surprinderii în conceptul general de fricțiune clausewitziană, întrucât surprinderea este asociată anticipării pericolului, provine din incertitudinea contactului cu adversarul și aplică o presiune permanentă atât asupra structurii de intelligence, cât și asupra factorilor de decizie și trupelor proprii, în general.

Constatăm că, între cele trei etape ale avertizării, etapa de geneză este mai relevantă din punctul de vedere al RBR, prin efectul de multiplicator de forță al rețelelor analitice extinse. În schimb, ultimele două etape, care fac obiectul lucrării de față, vizează traiectul informațiilor după diseminarea produsului informativ și scot în evidență importanța finalității actului de avertizare pentru structura de intelligence care realizează produsul informativ de avertizare.

2.3.3. Avertizarea și componenta energetică a comunicării

În 2.1, am constatat că sprijinul informativ include ingrediente proprii funcției poetice, ca funcție a comunicării, în situațiile când produsele de intelligence trec dincolo de transferul simplu de informații, pentru a genera sau alimenta motivații în domeniul afectiv, de natură a declanșa decizii importante în vederea unor acțiuni concrete.

În opinia lui Carl von Clausewitz, „ingredientele esențiale ale surprinderii sunt secretul și rapiditatea, care presupun o mare energie”, ceea ce generează o componentă «energetică» a mesajului de avertizare referitor la surprinderea preconizată. Astfel, pentru a realiza avertizarea, produsul informativ trebuie să conțină ingrediente de natură energetică, nu numai informațională. Astfel de ingrediente corespund «declanșatorilor sociali» definiți în psihologia comunicării și sunt în măsură să acceseze nu numai intelectul «la rece», dar și zone afective asociate interesului major al beneficiarului, cum ar fi patriotismul, convingerile ideologice, devotamentul și ambiția, premergătoare curajului necesar confruntării cu un pericol, inspirația creatoare și chiar viclenia. Toți acești factori volitivi pot fi angrenați pentru contracararea surprinderii printr-o «contra-surprindere» sau pentru a exploata situații favorabile. Includerea vicleniei nu trebuie să fie privită cu rezerve, chiar Clausewitz arăta că „fiecare surprindere are la bază un grad oarecare, fie el cât de mic, de viclenie” și că „nicio calitate subiectivă firească nu este mai aptă decât viclenia să conducă și să învioreze activitatea strategică”, pentru că viclenia, în fond, este o manifestare a creativității.

Cheia asocierii actului de avertizare la interesul major al factorului de decizie este pericolul, concept examinat pe larg de Clausewitz ca sursă importantă a fricțiunii specifice confruntării: „Pericolul este o parte a fricțiunii războiului. Fără o concepție exactă despre pericol nu putem înțelege războiul”. Perspectiva pericolului pune factorul de decizie în situația de a anticipa confruntarea directă cu inamicul, ceea ce ridică toți determinanții psihologici ai comunicatorului și receptorului pe un alt nivel al fricțiunii clausewitziene. Pe acest nou nivel, ideile necesare găsirii de soluții de evitare a pericolului sau de diminuare a efectelor acestuia sunt guvernate de factori suplimentari raționamentului pur intelectual, care se manifestă în cursul construcției superiorității informative prin dezvoltarea cunoașterii și a înțelegerii. În această situație, „omul obișnuit nu poate atinge niciodată starea de indiferență perfectă în care mintea sa poate lucra cu flexibilitate normală… calitățile obișnuite nu sunt suficiente; cu cât nivelul de responsabilitate este mai înalt, cu atât implicarea este mai autentică” și intervin mai spontan gândirea creativă, inspirația, ingeniozitatea și viclenia – cu efecte benefice – dar și impulsivitatea, indecizia și chiar panica, ce pot fi contraproductive.

În sens larg, actul de avertizare funcționează și pentru perspective favorabile interesului sistemului deservit, anume pentru oportunități / șanse, considerate în domeniul securității ca factori importanți de reușită, succes, care se adresează în egală măsură motivațiilor decidentului ca și amenințarea referitoare la un pericol. După cum spunea Clausewitz, „victoria este premiul de aur, fructul care inspiră setea ambiției”. Atât pericolul cât și oportunitățile sunt asociate nevoii de securitate, situată între cele mai stringente nevoi pe scara de priorități ale nevoilor umane, concepută de Abraham Maslow, imediat după nevoile fiziologice vitale.

Pentru indivizi, perspectiva pericolului declanșează mecanismele supraviețuirii, prin care instinctul de conservare generează soluții de autoprotecție. Pentru factorii de decizie din domeniul securității, ca și pentru comandanții militari, mecanismul specific nevoii de securitate se transferă de la nivelul individual la nivelul instituțional, unde decidentul este în raport de responsabilitate acțională cu pericolul sau oportunitatea. Această responsabilitate instituțională reflectă atribuțiile specifice autorității deontice a factorului de decizie și întărește limita funcțională dintre structurile de intelligence și beneficiarii sprijinului informativ. În această dihotomie, structurile de intelligence, care reprezintă autoritatea epistemică, păstrează responsa-bilitatea sprijinului informativ, în cazul de față responsabilitatea de a avertiza.

Perspectiva pericolului apropie actul de avertizare de conceptul de amenințare, față de care identificăm următoarele asemănări:

ambele conectează în mod imperios decidentul de pericolul perceput;

ambele sunt subsumate nevoii de securitate în ierarhia stabilită de Maslow, ceea ce le conferă o importanță mare din punct de vedere al impactului considerat și al priorității efortului de soluționare. Fiind vorba despre instituții, trupe aflate în operație sau alianțe, și nu despre indivizi, importanța este chiar crucială, întrucât nevoile fiziologice nu intră în discuție;

ambele declanșează resorturi energetice de natură să genereze soluții prin mecanisme proprii gândirii creative, unde etapa de iluminare presupune ingrediente de natură energetică (adică nu pur informațională) care generează soluții pentru rezolvarea problemei.

Deosebirea pe care o identificăm între avertizare și amenințare, în perspectiva lucrării de față, se referă la raportul dintre structura de intelligence și beneficiari:

în cazul avertizării, cele două părți ale sprijinului informativ sunt în relație pozitivă, de sprijin instituțional, servind un interes comun;

în cazul amenințării, comunicatorul și receptorul mesajului sunt în relație negativă, de ostilitate, servind interese antagonice.

Constatăm că actul de avertizare întreprins de structura de intelligence conține o componentă de natură energetică în substanța transferată, pentru că are menirea de a declanșa mecanisme decizionale aflate în afara domeniului pur informațional al decidentului.

Revenind la abordarea proprie teoriei comunicării, în raportul dintre structura de intelligence și beneficiari, examinat mai sus, funcția de avertizare reflectă masiv aspectul semantic al informației, care pune în evidență semnificația conferită mesajului pe baza contextului social al actului comunicării și diferența conceptuală dintre informația semantică intențională și informația semantică realizată. De altfel, „continuatori ai școlii-proces (vezi 2.1.) consideră că intenția este un factor esențial în definiția mesajului”, iar intenția de avertizare (ca și cea de amenințare), ca prim element energetic al sprijinului informativ, trebuie să fie exprimată suficient de clar în produsul informativ pentru a continua demersul de avertizare.

În intenția structurii de intelligence, conținutul «acționabil» al produsului informativ trebuie, deci, să țintească mecanismele energetice ale decidentului, derivate din interesul servit de acesta și responsabilitatea față de acest interes. Astfel, din interesul major al factorului de decizie derivă intențiile sale acționale cele mai importante, asociate motivațiilor acestuia, până la stadiul de devotament, mai ales în cazuri ce deschid perspectiva unui pericol. În consecință, implementarea acțiunilor ce derivă din interesul major servit de cele două părți trebuie sprijinită de domeniul intelligence cu informații «acționabile», adică informații de natură să fie transferate eficient în decizie, iar ulterior în acțiune.

Interesul și intenția factorului de decizie se reflectă în motivația comporta-mentală a acestuia, iar comunicatorul le reține ca «amprente» specifice receptorului produsului informativ. Motivația comportamentală este definită ca „efort susținut, orientat și perseverent pe care îl depune un individ în vederea realizării unui scop”. Termenii utilizați în această definiție fac referire la caracte-ristici ale motivației care trebuie luate în considerare de structura de intelligence:

«efortul» caracterizează forța comportamentală a factorului de decizie, deci direct componenta energetică;

«susținut» și «perseverent» denotă consecvență, deci o continuitate a manifestării aspectului energetic;

«orientarea» precizează direcția de aplicare a energiei de către factorul de decizie, conform intențiilor sale acționale; iar

«scopul» corespunde tot intenției și precizează obiectivul deciziei ce urmează a fi luată de beneficiarul produsului informativ care conține avertizare.

Motivația factorului de decizie care trebuie luată în considerare este de natură intrinsecă, întrucât derivă din factori de natură internă, mai precis din „relația ce se stabilește în mod direct între individ și sarcina de îndeplinit”, această sarcină fiind subsumată interesului de securitate națională sau obiectivului militar urmărit.

Argumentația de factură psihologică prezentată elucidează chiar principala problemă a avertizării, anume faptul că are succes numai când este percepută ca atare întrucât, „ca și alte idei, în particular cele noi și complexe, (avertizarea) va fi percepută cu grade diferite de înțelegere sau certitudine de către fiecare individ, în funcție de o sumă de factori variabili, între care: cunoștințe privind faptele din spatele ipotezei, disponibilitatea de a asculta și de a înțelege, prejudecăți privind cursul probabil de acțiune al adversarului, cunoștințe despre obiectivele și doctrina politică și militară a statului respectiv, despre istoricul sau precedentul (situației), obiectivitatea, imaginația, dorința de a-și asuma riscuri, constrângeri de timp, încrederea în persoana care prezintă (avertizarea)” și chiar alte circumstanțe cu totul întâmplătoare.

Toate componentele decizionale menționate, care au nuanțe subiective semnificative, determină dependența succesului avertizării de modul în care produsul informativ este recepționat, adică de percepția demersului structurii de intelligence ca act de avertizare: „Avertizarea nu există până când nu a fost transmisă deciden-tului și până când acesta nu conștientizează faptul că a fost avertizat”. Este de așteptat ca situația să fie similară cu cea a funcției de construcție a superiorității informaționale, unde succesul transferului de sens poate fi sprijinit prin reglarea determinanților celor două părți, așa cum am arătat anterior. În cazul avertizării însă, miza este mai mare din două motive: impactul sever al ignorării mesajului și constrângerea de timp, care nu permite efectul cumulativ și feed-backul.

Principala problemă a avertizării – dependența succesului de percepția beneficiarului – sugerează co-responsabilitatea structurii de intelligence și a factorului de decizie de a asigura depășirea gradientului de percepție dintre cei doi actori ai sprijinului informativ ca proces de comunicare.

2.3.4. Factorii de decizie între percepții, așteptări și persuasiune

Percepțiile beneficiarilor în domeniul geopolitic creează așteptări ale acestora privind evoluțiile din mediul de securitate, privind sprijinul informativ și, totodată, privind propria lor activitate. În cadrul teoriilor procesuale privind motivația în muncă, prezintă interes teoria așteptărilor, dezvoltată de psihologul canadian Victor H. Vroom. Teoria așteptărilor se bazează pe ideea că motivația persoanelor este determinată de rezultatele pe care aceștia le așteaptă să apară ca urmare a acțiunilor lor. Așteptările sunt asociate posibilităților de realizare a unor anumite rezultate importante și depind de sistemul perceptual al persoanei.

În acest context, prin produse informative cu conținut de avertizare, structurile de intelligence sunt cele care aduc, de regulă, vești proaste, de genul «Statul vecin se pregătește să ne atace». Aceasta este menirea de căpătâi a serviciilor de informații și, când fac acest lucru, structurile de intelligence desăvârșesc o activitate complexă și își asumă o mare responsabilitate. Impactul psihologic inițial al avertizării este, totuși, de natură negativă, pentru că disturbă o activitate de rutină, organizată, planificată și constructivă, prin răsturnarea așteptărilor privind evoluții presupuse a fi pozitive. Decidentul știe ce este o avertizare și care este importanța unui răspuns adecvat, însă actul avertizării reprezintă, totuși, un stress, un dezacord pe care procesul de comunicare trebuie să îl depășească.

Chiar dacă dezacordul nu se manifestă antagonist, nefiind un conflict de opinie ce trebuie soluționat, aspectul antagonic nu trebuie să surprindă întrucât, potrivit modelului psihologului american Theodore Newcomb, aparținând școlii-proces a teoriei comunicării, „dinamica actelor de comunicare constă în tensiunea produsă de dezacord”. Tot potrivit acestui model, „într-o relație socială, rolul comunicării este cel de a menține echilibrul în cadrul acelui sistem social”.

În domeniul intelligence, rolul sprijinului informativ este de a stabili acest echilibru între comunicator și beneficiar în sensul succesului avertizării, prin acceptarea conținutului simbolic, de factură energetică, al produselor informative, de către factorul de decizie. Altfel spus, structurile de intelligence urmăresc confirmarea faptului că factorul de decizie a perceput avertizarea ca atare, cu o valoare semantică realizată cât mai apropiată de valoarea semantică intențională.

În acest scop, structurile de intelligence desfășoară un proces de influențare în cadrul căruia utilizează puterea simbolică, dintre cele patru forme majore de putere (celelalte fiind puterea economică, cea politică și cea coercitivă). Între resursele folosite de structurile de intelligence în aplicarea puterii simbolice se numără cele specifice autorității epistemice, deci calitatea profesională a produselor informative, dar și «capitalul simbolic» asociat autorității epistemice, adică recunoașterea în mediul profesional și respectul acumulat, cât și resurse specifice calităților de comunicator: „mijloacele tehnice de informare și de comunicare, abilitățile, competențele și formele de cunoaștere folosite în producerea, transmiterea și receptarea informației și a conținutului simbolic”.

Între calitățile de comunicator, ca abilitate de transmitere a conținutului simbolic, se distinge expresivitatea, care este valorificată mai bine atunci când comunicarea se face personal. De altfel, este o opțiune obișnuită ca informațiile cele mai valoroase și avertizările cele mai grave să fie comunicate direct, față în față. Acest aspect trimite la cerința ca, în cazul avertizării, contactul dintre structura de intelligence și factorul de decizie să fie cât mai strâns, conform viziunii lui Robert Gates privind distanța dintre analist și beneficiarul produselor informative. Acest aspect de interes va fi detaliat în cursul Capitolului 4.

În teoria comunicării, „influența poate însemna fie a-l determina pe altul să ți se conformeze, fie… (a determina) o mare similitudine de gândire și comportament între transmițător și receptor. Influența… nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor”. Similar, psihologul american Talbott Parsons consideră că influența este „un mecanism generalizat prin intermendiul căruia sunt deter-minate atitudinile și opiniile” și care „determină decizia celuilalt de a acționa într-un anumit fel pentru că simte că acesta este un lucru bun pentru el, și nu pentru că, prin neconformare, s-ar încălca anumite obligații”. Astfel, în sprijinul informativ, influența este rezultatul «co-orientării» transmițătorului și receptorului în cadrul procesului de comunicare, este o componentă a efortului comun de construcție comună a unei viziuni comune asupra situației de securitate sau a situației operaționale, în sensul propus de Rodolphe Ghiglione și analizat în 2.2.3.

Referindu-se la schimbarea opiniei prin comunicare, psihologul Herbert Kelman identifică trei procese esențiale de influență socială – conformarea, identificarea și internalizarea – variante care se deosebesc prin calitatea schimbărilor de opinie. Între acestea, procesul specific sprijinului informativ este internalizarea, pentru că nu implică adoptarea unei noi opinii din rațiuni externe (constrângere sau copiere / imitare), ci la o schimbare congruentă cu sistemul de valori al factorului de decizie, care acceptă influența exercitată prin avertizare și „adoptă poziția comunicatorului pentru că o consideră utilă în soluționarea unei probleme sau pentru că este apropiată de propria sa orientare sau cerută de propriile sale valori”. Activitatea serviciilor de informații este favorizată în privința probabilității de succes al avertizării pentru că structurile de intelligence și decidenții pe care îi deservesc au, în principiu, aceleași valori și obiective, legate de interesul național de securitate sau de succesul operației militare angajate sau de perspectivă.

Dificultatea sprijinului informativ sporește în cazul avertizărilor de natură nemilitară, cum este cazul amenințărilor de natură politică sau neconvențională, pentru că pericolul detectat nu necesită o pregătire de amploare, care să poată fi cartografiată și monitorizată prin sistemul de indicatori clasici. În aceste situații, avertizarea se referă mai mult la intenție, ceea ce este cel mai important, dar și cel mai dificil de anticipat dacă nu este însoțită de manifestări vizibile, așa cum sunt pregătirile militare care presupun activități logistice și repoziționări vizibile de forțe și mijloace. În aceste cazuri, „de obicei, dovezile directe privind intențiile inamicului lipsesc, iar indicatorii de avertizare sunt ambigui”. În situațiile nemilitare, în afară de dificultatea producerii avertizării, deci dificultatea analizei în sine, sprijinul informativ întâmpină și dificultatea convingerii beneficiarului din cauza substanței reduse a argumentelor, deci probleme de producție (văzută ca realizare a produselor informative finale cu conținut de avertizare, pe baza detectării elementelor cu valoare de indiciu și prin analiza amenințării) și de diseminare.

Pentru a realiza influențarea prin internalizarea conținutului semantic intențional în spațiul cognitiv al factorilor de decizie, structurile de intelligence recurg la instrumente specifice comunicării interpersonale, așa cum procedează politicienii / comandanții în cazul comunicării strategice, ca acțiune din cadrul operațiilor informaționale. În cazul comunicării publice, ca formă a comunicării interpersonale, emițătorul este unic, iar receptorul se constituie dintr-un auditoriu mai larg, ceea ce permite aplicarea instrumentelor specifice și în cazul sprijinului informativ. În cazul comunicării publice, de cele mai multe ori, obiectivul demersului este câștigarea auditoriului prin convingere sau persuasiune, care sunt concepte utilizate și în comunicarea educațională.

Diferența conceptuală dintre convingere și persuasiune constă în faptul că prima presupune implicarea raționamentului și argumentării în vederea asumării unei idei, așa cum este avertizarea în intelligence, care se cere susținută logic, chiar dacă nu sunt disponibile toate dovezile, toate informațiile necesare. Din punct de vedere cognitiv, diferența a fost explicată de Kant, încă din anul 1781: „considerarea a ceva ca adevărat este un fapt al intelectului nostru, care se poate baza pe principii obiective, dar care reclamă și cauze subiective în simțirea celui care judecă… În măsura în care posedă rațiune, principiul ei este obiectiv suficient, și atunci considerarea a ceva ca adevărat se numește convingere. Dacă nu-și are fundamentul decât în natura particulară a subiectului, ea se numește persuasiune”. Astfel, deși „putem considera convingerea drept procesul de asumare de către individ a unei idei în baza temeiurilor de ordin rațional care susțin ideea în cauză”, la două sute de ani după Kant, psihologul american Charles Peirce adaugă conceptului componenta energetică: „Convingerile ne călăuzesc dorințele și ne modelează acțiunile… Sentimentul de convingere este un indiciu… al faptului că în natura noastră s-a statornicit o anumită deprindere care ne va determina acțiunile”. Totodată, noua viziune conectează convingerea la acțiune, deci la noțiunea de utilitate a ideii în cauză, ceea ce, în cazul sprijinului informativ, trimite în mod explicit la conținutul «acționabil» al produsului de intelligence ce conține o avertizare.

Prin produse de intelligence aparținând categoriei funcționale de avertizare, sprijinul informativ transmite factorilor de decizie informații «acționabile» și o încărcătură energetică dinamizatoare printr-un demers de influențare care urmărește internalizarea ideii de avertizare bazată pe evaluări calibrate cu o valoare semantică intențională. Dată fiind comuniunea de interes de securitate sau militar urmărit, procesul de influențare, ca proces comunicațional, se bazează pe convingerea beneficiarului în mod onest asupra solidității argumentelor care conduc la avertizarea formulată în produsul de intelligence.

Pentru a epuiza logica limitării aplicabilității instrumentelor de influențare la convingere, este normal să elucidăm latura respinsă, anume conceptul de persua-siune, descris elocvent de psihologul francez Lionel Bellenger: „persuasiunea nu este decât un periplu al acțiunii asupra celuilalt. Cu acest titlu, ea se învecinează cu propaganda, este în contact cu retorica, nu este străină de seducție și, în mod fundamental, întreține un raport ambiguu cu manipularea”.

Evident, persuasiunea ca tip de influențare este improprie activității de intelligence. Fără a pune în discuție onestitatea și devotamentul structurilor de intelligence, putem constata că efectul cumulativ al informării de rutină și efectul de feed-back, ca de altfel întreaga construcție menită să asigure superioritatea informativă, sunt de natură să protejeze sprijinul informativ de alunecarea către zona vicioasă a manipulării.

2.3.5. Avertizarea de intelligence în managementul crizelor

Funcția de avertizare a sprijinului informativ se manifestă atât în produse dedicate scopului de avertizare și denumite chiar rapoarte de avertizare, cât și în alte tipuri de produse informative, mai ample sau mai restrânse, de la studii detaliate la scurte note, de la produse documentare la analize estimative sau chiar buletine de informare curentă.

În funcție de distanța dintre momentul avertizării și momentul estimat pentru manifestarea pericolului detectat, produsele de avertizare se împart în trei categorii: de nivel politic, strategic și tactic.

Nivelul politic de avertizare corespunde detectării unor riscuri estimate a se manifesta într-un viitor relativ îndepărtat, care permite luarea de măsuri prin planificare, ajustarea de politici sau reorientări diplomatice. Substanța de avertizare este mai redusă și este inclusă, de cele mai multe ori, în produse de analiză estimativă, de informare curentă și chiar în produse de documentare. Nivelul politic de avertizare scoate în evidență importanța informării generale constante și sistematice în pregătirea beneficiarului să absoarbă corect avertizarea, importanța construcției superiorității informative pentru asigurarea eficacității actului de avertizare.

Nivelul strategic de avertizare este cel asimilat, de regulă, avertizării în sens larg, pentru că definește produse informative care se referă la pericole estimate a surveni într-un interval de timp care pune problema unei acțiuni energice pentru contracararea amenințării sau diminuarea impactului. Acesta este domeniul unde se manifestă în mod esențial problematica avertizării, pentru că durata critică de reacție a sistemului presează analiștii să realizeze avertizarea chiar în condițiile unor informații precare, așa cum am explicat în 1.3.4. Prin perspectiva precipitării evenimentelor, avertizarea strategică este proprie prevenției și managementului crizelor și reprezintă, în acest fel, prioritatea sprijinului informativ, așa cum este îndeobște considerat în activitatea de intelligence, și după cum a menționat și Mark Lowenthal (vezi 2.1.3).

În cazul nivelului strategic al avertizării, factorul oportunitate capătă o importanță crescândă datorită presiunii sporite a timpului în care trebuie asumat un răspuns la adresa pericolului semnalat. Aici, avertizarea timpurie trimite la alte măsuri decât ajustări de planuri și politici; perspectiva temporală și fricțiunea crescută determină ca avertizarea strategică să conducă la măsuri mai concrete, de la declanșarea mecanismelor de management al crizelor la activități preventive, inclusiv dislocări de capacități de intelligence sau forțe militare în zona de criză, și chiar acțiuni de preempțiune, dacă factorii de decizie strategici hotărăsc acest lucru.

Nivelul tactic de avertizare este asociat unor pericole estimate a se manifesta în scurt timp și unor acțiuni de răspuns imediat, de regulă în condițiile în care avertizarea strategică a avut loc, iar sistemul propriu de securitate / de apărare este deja angajat într-un efort de management al crizei. Astfel, avertizarea de nivel tactic se desfășoară în cursul crizelor politice sau în cursul operațiilor militare, când actorii dețin deja opțiuni de răspuns și capacități de reacție în stare activă / alertate. La nivelul tactic de avertizare, informațiile «acționabile» se transferă imediat și direct în decizie și acțiune.

De multe ori, din cauza valabilității de scurtă durată a informațiilor curente, acestea sunt asociate avertizării tactice. De asemenea, dacă avertizarea strategică lipsește, actul de avertizare tinde să anunțe iminența unor evenimente, ceea ce denotă deficiențe de sistem în structurile de intelligence, pentru că „avertizarea nu este prognoza unor iminențe”, ci trebuie să realizeze evitarea surprinderii prin asigurarea timpului necesar răspunsului.

Cele trei niveluri de avertizare reflectă trecerea graduală de la fricțiunea permanentă, de nivel redus, specifică mediului de securitate contemporan, care este percepută doar de serviciile de intelligence, la fricțiunea sporită specifică perioadelor de criză sau premergătoare războiului, menționată la începutul capitolului, până la fricțiunea clausewitziană maximă specifică acțiunilor de luptă.

Odată cu precipitarea evenimentelor și apropierea de repere temporale legate de pericolele asupra cărora se înfăptuiește avertizarea, fricțiunea escaladează și se intensifică transferul de date și informații «acționabile» privitoare la situația de securitate monitorizată. Această evoluție duce la multiplicarea activităților de management al riscului și de dezvoltare a opțiunilor de răspuns, odată cu creșterea numărului și amplorii măsurilor de natură militară. Intensificarea fluxului informațional și a activităților impune augmentarea capacităților de intelligence, de planificare a răspunsului și activarea capacităților cinetice de reacție rapidă, pentru a permite intervenția oportună pentru dezamorsarea crizei. Pentru a face față intensificării ritmului activității, structurile de intelligence își ajustează capacitățile și misiunile de culegere, colectivele de analiști și structura producției de intelligence și sistemul de interconectare cu sursele de informații, cu partenerii din rețeaua analitică extinsă și cu beneficiarii, pentru intensificarea diseminării.

Din punct de vedere organizatoric, se limitează disiparea eforturilor pe direcții secundare, se limitează răspândirile, se constituie celulele de criză și se augmentează centrele de situație existente în mod normal, «din timp de pace». Suplimentările pot include analiști care lucrează pe spațiul respectiv, dar în colective de analiză estimativă, analiști din structuri cu solicitare mai redusă, chiar rezerviști și experți din afara sistemului, în diferite formule de cooptare.

Centrele de situație permanente poartă diferite denumiri: Centru de situație (SITCEN), Centru de Criză, «the War Room», Centru Întrunit de Intelligence etc. Diferite state, alianțe și servicii de informații pot adopta diferite configurații și soluții organizatorice care să răspundă doctrinelor naționale, de alianță sau specifice instituțiilor respective. Ele sunt reglementate ca sisteme dinamice de răspuns în caz de criză și prevăd norme graduale și dimensiuni variabile, în funcție de evoluția situației operaționale. Aceste normative privesc modalitățile de augmentare, accesul, ritmul de lucru (trecerea la lucrul în ture, ore de briefing pentru factorii de decizie), detalii de producție și diseminare, sistemul de relaționare, procedurile de lucru cu elementele acționale, cu parteneri interni și externi, precum și cu beneficiarii, pentru a asigura transferul cât mai eficace al conținutului «acționabil» din produsele de avertizare în decizie și acțiune concretă. În afară de normativele reglementate, serviciile de informații își păstrează libertatea de a adopta soluții ad-hoc, pentru a răspunde exact specificului fiecărei situații de criză.

Între soluțiile organizatorice, creșterea intensității activității de intelligence a generat conceptul organizațional al «abordării centrate pe țintă» (Target Centric Approach – TCA), prezentat în 1.5.2.1 din punct de vedere al analizei. În cadrul TCA, colective unitare aduc împreună pe managerii de culegere și pe analiștii care lucrează pe un anumit spațiu, la care se pot adăuga elemente de sprijin alocate în mod special din domeniile GEOINT (pentru hărți și analiză de imagini), diseminare (direct de către colectivul respectiv), comunicații, procesare (decriptare, traducere).

Considerăm că abordarea centrată pe țintă sprijină în mod evident eficiența activității de intelligence pentru situațiile în care fricțiunea clausewitziană este ridicată, cum sunt cazurile crizelor prelungite sau conflictelor armate. Soluția nu se justifică însă pentru spațiile studiate în condiții normale, fiind prea costisitoare în privința întrebuințării resurselor pentru activitățile de intelligence care necesită o intensitate obișnuită. Se poate reține, însă, ideea strângerii legăturii între culegători și analiști în spațiul virtual și prin proceduri de lucru mai flexibile decât compartimentarea excesivă specifică Războiului Rece.

Tot psihologia comunicării în grupuri explică dezvoltarea de ritualuri proprii, care includ și fortifică regulile grupului – briefing zilnic, proceduri în software, schimbarea turelor, cutume ale colectivelor centrelor de situație.

Intensificarea comunicării în structurile de management al crizelor subliniază necesitatea standardizării limbajului de intelligence pentru a facilita crearea spațiului izomorf necesar funcționării procesului de comunicare și transferului optim de sensuri și substanță de avertizare. În acest scop au fost dezvoltați, în timp, termeni graduali valabili pentru întreaga activitate de sprijin informativ, dar de o utilitate evidentă în situațiile cu fricțiune sporită, cum sunt situațiile de criză sau operațiile militare. Acești termeni, definiți și cunoscuți de către toți actorii participanți la activitățile din ciclul informativ, sunt cuantificați (de regulă prin procente) pentru a sprijini egalizarea înțelegerii mesajului de avertizare și constituie măsuri de operare ale elementelor identificate în subcapitolul 2.3.2.

Astfel, măsura pentru impactul estimat al evenimentului-surpriză este descrierea situației de securitate – STABILĂ, INSTABILĂ, IMPREDICTIBILĂ -sau a nivelului violenței / nivelul de risc / nivelul amenințărilor, prin termeni ca NESEMNIFICATIV, REDUS, MEDIU, RIDICAT, CRITIC, la care se asociază și culori, de la albastru la roșu. În altă variantă, matricea de evaluare a riscului măsoară impactul sub numele de «severitate» prin nivelurile NEGLIJABILĂ, LIMITATĂ («marginală»), CRITICĂ și CATASTROFICĂ.

Al doilea element de instrumentare a avertizării, identificat în lucrarea de față, este probabilitatea de incidență a evenimentului-surpriză, măsurată prin termeni ca IMPROBABIL, PUȚIN PROBABIL, PROBABIL, FOARTE PROBABIL, APROA-PE SIGUR. Operarea în domeniul incertitudinii impune analiștilor de intelligence să evite cuvinte ca IMPOSIBIL sau CU CERTITUDINE, care există pe scara de valori a probabilității, din motive teoretice. Probabilitatea de incidență poate fi măsurată și statistic, pentru a descrie fenomenele în general. În acest caz, se folosesc niveluri pe scara IMPROBABIL, RAREORI, OCAZIONAL, PROBABIL, FRECVENT.

Celelalte elemente de instrumentare a avertizării au mai puțină nevoie de termeni standard de măsurare, având în vedere că se referă, în special, la raportul structurii de intelligence cu beneficiarii. Din același motiv, indicatoarele de măsurare ale acestor două elemente pot diferi în mai mare măsură de la țară la țară sau chiar în aceeași țară, de la un serviciu de informații la altul.

Totuși, al treilea element propus, oportunitatea, determină grade de urgență a diseminării produsului informativ – URGENT sau OBIȘNUIT, unele produse putând primi indicativul FULGER sau CU TRANSMITERE IMEDIATĂ.

Al patrulea element de instrumentare a avertizării, directivitatea actului de avertizare, nu are termeni de «măsurare» propriu-zisă, dar se poate descrie cu exactitate prin liste de distribuție care precizează, evident, destinatarii fiecărui produs de intelligence. Aceste liste de distribuție reflectă politicile de diseminare ale serviciului de intelligence și pot fi incluse în regulamente sau proceduri standard de operare (Standard Operating Procedures – SOP) ca liste standard de distribuție (Standard Distribution List – SDL). În cazul diseminării produselor către parteneri internaționali, politicile de diseminare (disclosure policy) se reflectă în precizări asociate gradului de clasificare a produselor informative: RELEASABLE TO…

Termenii de măsurare a diferitelor situații și demersuri din domeniul intelligence, deja operanți în plan internațional, confirmă valabilitatea elementelor identificate în această lucrare ca fiind utile pentru instrumentarea avertizării.

În condițiile RBR și în situația apartenenței la Alianța Nord-atlantică, intensificarea fricțiunii clausewitziene și necesitatea soluționării crizelor în plan internațional impun armonizarea sistemelor naționale de management al crizelor. Această cerință poate porni chiar de la nivelul Națiunilor Unite, în ceea ce privește Departamentul pentru Operații de Menținere a Păcii, dar, cu siguranță, de la Cartierul General al NATO, care dispune de un sistem de abordare a situațiilor de criză și desfășoară, în principiu anual, exerciții multinaționale (și interdepartamen-tale) de management al crizelor.

NATO depune eforturi de standardizare a activității de intelligence, așa cum se întâmplă și pentru celelalte domenii de responsabilitate ale Alianței. În planul detaliilor analitice, al managementului analitic așa cum a fost propus în 1.5.3.2, NATO a emis, încă din anul 1992, documente de standardizare inclusiv pentru descrierea credibilității surselor și pentru descrierea credibilității informațiilor.

La scară mare, în privința sistemului de management al crizelor în ansamblu, NATO a inițiat un concept combinat, vizând un Centru de Fuziune pentru Managementul Crizelor și o Viziune Strategică a NATO. Acest concept prevede realizarea „unei capabilități a Cartierului General al NATO de a crea, menține și disemina cunoașterea situației (de securitate / militare) în cursul unei situații de criză emergente sau în curs de desfășurare”. Descrierea noului concept NATO este identică cu definiția activității de intelligence, mai puțin, din nou, precizarea nivelului de clasificare a informațiilor. Între elementele de sprijin luate în considerare se numără „o nouă filozofie de împărtășire a cunoștințelor” și „practici de management al informațiilor și cunoștințelor”, toate menite să asigure „o înțelegere detaliată a mediului internațional”.

Constatăm că formulele de management al crizelor, atât la nivel național, cât și în cadrul Alianței Nord-atlantice, scot în evidență importanța urmăririi destinului informațiilor «acționabile», de către structurile de intelligence, după diseminarea produsului informativ.

După cazul construcției superiorității informative prin informare generală și în cazul avertizării, vom examina, în capitolul următor, funcționalitatea informațiilor din produsele de intelligence după transferul lor către beneficiar în cazul acțiunii concrete, a treia categorie funcțională identificată pentru sprijinul informativ.

CAPITOLUL 3.

INTELLIGENCE ÎN OPERAȚII MILITARE

ÎN CONDIȚIILE RĂZBOIULUI BAZAT PE REȚEA

3.1. Intelligence în operațiile militare contra amenințărilor neconvenționale

3.1.1. Studiu comparativ privind operații navale neconvenționale

3.1.1.1. Adaptarea forțelor navale la amenințările neconvenționale

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au acutizat nevoia organismelor militare de a-și reforma structurile și conceptele de apărare pentru a face față noilor realități ale mediului internațional de securitate. Preponderența amenințărilor neconvenționale, cât și inadecvarea organismelor militare față de noile provocări de securitate, au determinat extinderea și profunzimea măsurilor necesare pentru restructurarea aparatelor de securitate și apărare. Între acestea, marina militară prezintă un traseu de reformă dificil, din cauza arhitecturii bazate pe platforme masive. De exemplu, în transformarea Forțelor Armate ale SUA, Forțele Navale (US Navy) trebuie să adapteze conceptul de bazare maritimă a forțelor, menit a sprijini proiecția forțelor în zona de conflict, pentru a aplica principiile conceptului RBR.

Concret, în cadrul Operației Enduring Freedom – răspunsul întrunit imediat al Statelor Unite la atacurile Al-Qaida, Forțele Navale ale Pentagonului au desfășurat acțiuni de tip clasic pentru lovirea forțelor regimului taliban, care adăpostea condu-cerea rețelei teroriste. După începerea operațiilor terestre în Afganistan însă, US Navy a menținut în Marea Arabiei capacități destinate să interzică refugierea teroriștilor către Peninsula Arabică sau alte zone ale lumii. Astfel, forțele navale, considerate în general, au fost incluse în efortul comprehensiv de luptă împotriva terorismului prin misiuni noi, nespecifice filonului principal al tradițiilor navale mondiale.

Această postură nu este întru totul nouă pentru militarii mărilor, dacă luăm în considerare confruntările medievale cu pirații și corsarii (care reprezintă, de fapt, în același timp, crima organizată și terorismul sprijinite de state), dar experiența piraților medievali este prea puțin relevantă în secolul XXI, datorită evoluțiilor spectaculoase survenite, între timp, mai ales în domeniul juridic.

În vremuri mai apropiate, SUA au experiența folosirii capacităților navale în sprijinul impunerii legii, prin responsabilitățile Pazei de Coastă. Din rațiuni juridice specifice Statelor Unite, această categorie de forțe armate aparținea Departamen-tului Transporturilor, pentru a putea aresta cetățeni americani. Chiar și așa, US Navy poate sprijini Paza de Coastă în impunerea legii, de exemplu contra traficanților de droguri provenite din America de Sud. Creșterea cifrei de afaceri a traficanților a permis achiziția de nave tot mai performante și dotate cu armament și echipament sofisticat. Astfel, ca urmare a creșterii puterii de foc a navelor traficanților, a devenit necesară utilizarea navelor marinei militare, cu putere de lovire mai mare decât navele Pazei de Coastă. Această mică «spirală a înarmărilor» în Marea Caraibilor reprezintă un bun exemplu de consecință a întrepătrunderii diferitelor amenințări neconvenționale, în acest caz traficul de droguri și proliferarea.

În anul 2013, principalele operații navale contra unor amenințări neconven-ționale vizează, în continuare, terorismul și pirateria maritimă, iar Forțele Navale Române sunt angrenate în ambele domenii de acțiune militară concretă, conform planificării Alianței Nord-atlantice, respectiv Uniunii Europene.

3.1.1.2. Specificul unei operații navale multinaționale contra terorismului

Operația Active Endeavour (OAE) a fost declanșată de NATO în baza Articolului 5 al Tratatului de la Washington cu obiectivul de a descuraja și interzice terorismul în bazinul Mării Mediterane, de a apăra navele comerciale și a proteja traficul normal împotriva terorismului. Totodată, OAE demonstrează decizia NATO de a zădărnici eventuale tentative ale teroriștilor de a atenta la securitatea Europei. Cooperarea cu partenerii (EAPC, PfP) și țările din programul NATO «Dialogul Mediteraneean» îmbunătățește substanțial eficiența OAE. În afară de partenerii NATO din programul Parteneriat pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), între care Georgia și Ucraina, este de remarcat participarea la operație a Marocului, Israelului și chiar a Rusiei.

Conceptul operațional al OAE se bazează pe trei piloni: descurajarea terorismului, depistarea teroriștilor și protejarea navelor sau obiectivelor de litoral, iar eficacitatea OAE este determinată de trei factori principali:

– Gradul de conștientizare a comunității marinărești, în scopul de a asigura participarea activă la detectarea activităților teroriste sau suspecte;

– Abilitatea de a percepe sau distinge activitățile suspecte dintr-un volum extrem de mare de activități maritime legitime;

– Capacitatea de a lua măsuri în timp util, pe baza informațiilor obținute.

Trebuie remarcat faptul că toți acești factori presupun cooperare intensă și folosirea eficientă a informațiilor, iar OAE a atins perfomanțe remarcabile în conturarea unei «imagini maritime» care constituie un instrument informațional și informativ comun tuturor participanților la operație, dinamic și extrem de util prin valoarea și oportunitatea informațiilor acționale asupra riscurilor și amenințărilor teroriste din Zona de Operații.

Conceptul operațional inițial al OAE s-a bazat pe misiuni de prezență, supraveghere, chestionarea și inspectarea navelor selectate. Pe măsură ce Alianța și-a rafinat rolul, strategia și tacticile de combatere a terorismului, mandatul operației a fost revizuit și misiunile sale au fost extinse. În prezent, conceptul operațional al OAE include colectarea și procesarea de informații privind întregul trafic comercial din Marea Mediterană, inclusiv o listă de nave desemnate ca obiective de interes. Astfel, ca urmare a experienței acumulate, OAE a devenit o operație esențialmente bazată pe performanțele unei rețele integrate de platforme și nu pe performanțele însumate ale unor platforme alocate permanent, ceea ce constituie esența conceptului RBR. Noi abordări procedurale, tehnologii informaționale și de cercetare și supraveghere, cât și extinderea activităților de schimb de informații și cooperare internațională au permis acest salt, de la abordarea bazată pe platforme la exploatarea unei rețele de capacități, rețea care include platformele navale. Astfel, OAE a devenit o operație ghidată de intelligence, ca și operațiile Alianței în Afganistan, în aceeași perioadă.

Platformele operaționale folosite cuprind întreaga gamă de mijloace navale, de la nave de sprijin și nave de luptă de suprafață, la submarine și avioane. De asemenea, sunt foarte importante mijloacele tehnice de culegere a informațiilor (avioane maritime de patrulare, avioane maritime de averizare timpurie, avioane de cercetare fără pilot – UAV și sisteme satelitare de cercetare), cât și rețelele de comunicații, comandă și control și mijloacele de navigație.

România participă la OAE cu fregatele REGELE FERDINAND și REGINA MARIA și trebuie menționat că tradițiile navale românești includ cooperarea inter-națională încă de la jumătatea secolului al XIV-lea. Pe atunci, arhontele Dobrotiță al Țării Cărvunei a sprijint expediția navală a contelui Amedeo de Savoia în Marea Neagră, îndreptată împotriva otomanilor și Țaratului de Trnovo, urmând ca, în anii 1372 – 1373, același Dobrotiță, sprijint de Vladislav I Vlaicu, al Țării Românești, să coopereze cu venețienii și împotriva hegemoniei genovezilor în Marea Neagră.

3.1.1.3. Operații navale multinaționale contra pirateriei maritime

Cu privire la o altă amenințare neconvențională de actualitate, anume pirateria maritimă, Anexa VII cuprinde detalii privind operații navale contra acestui flagel în apele Cornului Africii. Aceste operații subliniază problemele constituirii coalițiilor multinaționale și se confruntă, în principiu, cu aceleași provocări ca operațiile terorismului, conducând împreună la cerințele operaționale identificate mai jos.

3.1.2. Cerințele operațiilor militare

în condițiile amenințărilor neconvenționale

Operațiile navale examinate mai sus prezintă particularități datorate specificului amenințărilor neconvenționale.

În privința etapei pre-conflict, în niciunul dintre cazuri forțele navale nu au parcurs fazele asociate cu agresiunea / escaladarea crizei, întrucât nu a existat un agresor bine definit și o componentă a agresiunii care să implice automat un răspuns al alianței / coaliției respective sau un răspuns de natură militară, în general. Opțiunea navală a fost decisă ca o componentă a unui efort mai amplu, contra unei amenințări mai ample. În cazul terorismului în Marea Mediterană, nu a existat o tensionare de natură teroristă în acvatoriul Mediteranei, iar în cazul pirateriei escaladarea situației a fost de natură infracțională, nu din spectrul amenințărilor militare.

Au fost parcurse însă acțiunile asociate părții agresate, anume acumularea sprijinului național, cristalizarea și formalizarea sprijinului internațional, atragerea de aliați, realizarea unor avantaje inițiale semnificative, pregătirea informativă și campaniile de mass-media.

În etapa operațională (termenul «conflict» nu este cel mai potrivit), nu a existat o intervenție a unor forțe rapide, întrucât inamicul nu prezenta un centru vital sau aliniamente de valoare strategică. Centrul de greutate al inamicului constă exact în disiparea capacităților ostile în spațiu și în timp, atât în cazul terorismului, cât și în cazul pirateriei. În cazul OAE, spațiul considerat este întregul bazin al Mării Mediterane, iar în cazul pirateriei zona susceptibilă acoperă un milion de mile pătrate și este în expansiune, din cauza creșterii capacităților operaționale ale piraților. În privința timpului, anume a momentului atacului neconvențional, există, de regulă, extrem de puține indicii și nicio certitudine. Există, însă, certitudinea că atacurile se pot repeta oricând în viitor, indiferent de succesul contracarării unui atac punctual.

Forțele navale au desfășurat însă activitățile de definire a unui mandat prin care se delimitează obiectivul final al operației (end state), spațiul de intervenție, limitele de competență, regulile de angajare. Evident, în lipsa acțiunilor unor forțe de intervenție rapidă, dezechilibrul tehnologic major dintre forțele de asalt și cele destinate reacției la asalt nu duce la îndeplinirea scopurilor strategice ale intervenției în timp relativ scurt. Merită remarcat, însă, faptul că forțele navale îndeplinesc în mod explicit un rol de descurajare, în ambele situații neconvenționale considerate.

În cursul operațiilor, adversarul (fie teroriști, fie pirați) deține inițiativa dar forțele navale pot reduce relevanța inițiativei și nivelul de periculozitate al amenințării prin perfecționarea măsurilor de interzicere a activităților ilegale și prin extinderea acoperirii operaționale.

Contrar teoriei generale, în cazul operațiilor navale analizate, etapa post-conflict nu este greu de definit și nu pune problema unor tulburări multidimensio-nale dificil de surmontat. Etapa post-conflict pare să corespundă obiectivului propus, anume revenirea la stabilitate și respectarea legilor. În cazurile de față, problema este că momentul când amenințarea este anihilată este greu de prevăzut, la fel și dacă starea de normalitate poate fi menținută fără prelungirea măsurilor luate în etapa operațională. Oricum, astfel de măsuri au fost concepute cu perspectivă limitată, pentru «a câștiga timp» în vederea aplicării soluțiilor nemilitare care să rezolve cauze nemilitare. Construcția post-conflict trebuie să vizeze, de această dată, identificarea modalităților multidimensionale prin care instituțiile nemilitare să poată controla, în regim permanent, riscurile care au dus la manifestarea amenințărilor contracarate.

* * *

Operațiile navale examinate scot în evidență două imperative majore: cooperarea intensă și folosirea eficientă a informațiilor. Astfel, amploarea și impactul cerințelor de cooperare internațională în operație, precum și managementul informa-țional se disting ca fiind domeniile cele mai relevante de transformare a doctrinelor navale pentru adaptarea în vederea contracarării amenințărilor neconvenționale.

Atât teroriștii, cât și pirații (și crima organizată, în general) depășesc cu ușurință frontierele și folosesc realitățile globalizării pentru realizarea scopurilor lor: posibili-tățile de circulație, Internetul, transferurile bancare internaționale, comunicațiile prin satelit, telefonia mobilă, amploarea covârșitoare a comerțului maritim, care depășește posibilitățile de control portuar eficace. Răspunsul la această adaptare nu poate fi decât folosirea și mai eficace a globalizării, în primul rând prin construirea de fronturi cât mai largi de capacități acționale angajate în combaterea flagelului infracțional vizat, fie acesta terorismul, pirateria, traficul de droguri, proliferarea sau orice altă amenințare neconvențională. Spus mai simplu, actorii angajați în combaterea amenințărilor neconvenționale trebuie să asigure o cooperare cât mai eficientă cu absolut orice alți actori care împărtășesc acest interes, dincolo de barierele politice tradiționale. De aici și relativa ușurință, din punct de vedere politic, cu care s-a realizat includerea Federației Ruse în coaliția operației NATO Active Endeavour. Acest lucru nu s-a derulat împotriva unui stat ci împotriva unor actori eluzivi, anonimi, înarmați mediocru dar suficient motivați. Merită menționat și faptul că și integrarea operațio-nală s-a realizat relativ simplu, după o scurtă perioadă de pregătire comună în larg.

În cazul amenințărilor asimetrice, sprijinul informativ comportă cerințe diferite de cele ale conflictului armat clasic, fiind cunoscută butada: «dacă înainte inamicul era ușor de găsit și greu de ucis, acum este ușor de ucis dar greu de găsit». Informațiile din domeniul amenințărilor neconvenționale au o altă natură decât cele care au format generații de culegători, analiști și utilizatori de intelligence. Granularitatea informațiilor este mai fină, domeniile cărora le aparțin sunt diversificate, relevanța lor este mai puțin evidentă, imaginea poate deveni elocventă doar la dimensiuni globale, interconexiunile sunt mai îndepărtate și mai firave, iar factorul uman trimite către domenii inter-disciplinare și către practica forțelor de impunere a legii, unde informațiile de natură culturală și sociologică devin esențiale.

* * *

Toate aceste considerente identificate pentru operațiile navale în condițiile amenințărilor neconvenționale au o generalitate evidentă, fiind validate și în cazul operațiilor forței multinaționale din Afganistan. Acolo, Forțele Militante de Opoziție (FMO) dispun de sprijin din partea populației și de un sanctuar în afara teritoriului accesibil ISAF, ceea ce le conferă libertate de mișcare și inițiativă, consolidate prin lipsa unei constrângeri temporale. FMO desfășoară acțiuni de natură convențională și neconvențională împotriva forțelor internaționale și afgane oriunde pe teritoriul țării, pentru a alimenta percepția populației de control asupra țării și fructifică în plan mediatic orice efort împotriva acestora, chiar nereușit, beneficiind de rezonanța culturală din partea majorității afganilor. Potrivit viziunii lor strategice («Voi aveți ceasurile, noi avem timpul»), FMO au adoptat strategia unui război de de uzură de mică intensitate, așteptând ca forțele internaționale să își epuizeze resursele materiale și de voință politică.

În prezent, FMO așteaptă retragerea forțelor internaționale, preconizată pentru anul 2014. Ca și în cazul piraților și teroriștilor Al-Qaida, FMO afgane nu dispun de un centru vital geografic stabilit, se bazează pe logistică locală și costuri operaționale minime și folosesc un lanț de comandă flexibil, cu directive aproximative și multă libertate de acțiune pentru comandanții locali. Aceste caracteristici impun trăsături adecvate ale răspunsului internațional, anume cooperarea multidimensională și utili-zarea intensivă a informațiilor, având în vedere realizarea obiectivului de a separa interesele populației de obiectivele militanților islamiști și de a face irelevante avan-tajele conferite de caracterul neconvențional al abordării strategice a acestora.

Astfel, considerăm că două domenii apar ca direcții principale de efort pentru a realiza adaptarea forțelor militare de tip clasic la cerințele impuse de amenințările neconvenționale: dezvoltarea capacităților de cooperare în mediu multinațional și abilitatea de a desfășura operații ghidate de intelligence.

Între capabilitățile necesare într-un conflict neconvențional, în domeniul cooperării putem identifica experiența în activități multinaționale, interoperabili-tatea mijloacelor și a unităților / platformelor tactice, capabilitățile de comunicații, capabilitățile de operare în rețea, abilitățile de acțiune cu capabilități distribuite, proiecția la țărm a efectelor acțiunilor navale desfășurate în larg, ca și proiecția în domeniul psihologic / cognitiv a acțiunilor cinetice, abilitatea de adaptare pentru a opera cu noi concepte și abordări, lupta armată cu arme neletale, abilitățile și deschiderea către negociere, scrupulozitatea față de aspectele juridice (drepturile omului și dreptul mării), considerentele umanitare, abilitatea de a stabili obiective legate de centre de greutate mai puțin legate de domeniul fizic și mai mult de domeniul cognitiv, în termenii specifici conceptului RBR, adaptarea la reguli de angajare restrictive, imperativul limitării la maximum a victimelor colaterale.

Pe de altă parte, în domeniul folosirii eficiente a informațiilor, se pot enumera operaționalizarea cunoștințelor din domeniul cultural, importanța și dominanța operațiilor informaționale și a operațiilor psihologice, dexteritatea de a absorbi și de a integra prezența mijloacelor de comunicare în masă pe câmpul de luptă, schimbul de informații sensibile în timp cvasi-real, diplomația militară, revizuirea principiilor de clasificare și de autorizare a distribuirii informațiilor datorită imperativelor alertării civililor și cooperării cu organizații neguvernamentale, operaționalizarea eficientă a conceptului de dezvoltare a cunoștințelor (abordat în 2.2.4), promovarea comunicării strategice între principalele componente ale operației.

Cerințele identificate confirmă și subliniază dificultatea sporită de a face o distincție între strategia generală, cu componente de natură non-militară și strategia militară a conflictelor, subsumându-se unei abordări comprehensive. Astfel, dacă OAE scoate în evidență în special componentele de cooperare de nivel pur militar, operațiile navale contra pirateriei maritime evidențiază în special necesitatea cooperării la nivele superioare, în domeniul politic, iar operațiile din Afganistan combină toate nivelurile și domeniile de acțiune. Pe de o parte, în operația OAE cel mai bun exemplu este crearea unei «imagini integrate a situației amenințărilor maritime» (Maritime Awareness Picture), prin cooperarea la nivelul militar. Pe de altă parte, în operațiile contra pirateriei, cooperarea între state, între state și organizații internaționale, între coaliții de forțe navale, se distinge ca fiind de importanță crucială. În sfârșit, în cazul Afganistanului, efortul internațional ajunge în zona construcției statale, în vederea creerii condițiilor ca poporul afgan să nu mai fie confiscat de guverne extremiste, care să adăpostească terorismul global.

Cerința de cooperare în cadrul operațiilor neconvenționale este impusă și de dificultatea eradicării cauzelor amenințărilor neconvenționale. Atât în cazul teroris-mului, cât și în cazul crimei organizate (pirateria, proliferarea și traficul de droguri), este greu de estimat un orizont de timp pentru îndeplinirea obiectivelor operațiilor militare, de menținere a stabilității până la rezolvarea cauzelor sociale de către instituții nemilitare. Probabil că aceste fenomene vor putea fi doar diminuate până la un nivel acceptat, nu eradicate pe deplin, ceea ce trebuie convenit a priori, la nivel politic, atunci când se stabilește un nivel de ambiție al întregii operații. Astfel, perspectiva prelungirii operațiilor contra amenințărilor neconvenționale scoate în evidență necesitatea cooperării internaționale ca singura opțiune rezonabilă atât din punct de vedere al costurilor, cât și din punct de vedere politic.

3.1.3. Alianța Nord-atlantică și amenințările hibride

În decursul istoriei, unele puteri agresoare au recurs la acțiuni neconvențio-nale în completarea operațiilor convenționale, pentru a asigura efectul psihologic menit să întregească rezulatele luptei armate. Între aceste acțiuni se înscriu atacurile teroriste și chiar genocidul. Astfel, oștile lui Timur Lenk exterminau populația orașelor după încheierea luptei cu apărătorii acestora, hitleriștii executau civili pentru atacuri ale partizanilor și au bombardat orașele engleze cu aviația sau rachetele balistice V1 și V2. Chiar aviația aliată, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, a bombardat Dresda fără să vizeze un obiectiv militar valid. Și bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki pot intra în discuție în acest sens.

Această angajare simultană a capacităților convenționale alături de cele neconvenționale de folosire a forței, cât și adaptarea continuă a pârghiilor de natură nemilitară (politice, economice, sociale, religioase, informaționale, diplomatice), pentru atingerea scopurilor propuse, a căpătat numele de «război hibrid», de unde familia de noțiuni de «conflict hibrid», «amenințări hibride» etc. Teoreticienii chinezi denumesc acest concept «războiul nerestricționat».

Astfel, conflictele hibride nu sunt noi, iar teoreticienii militari americani nici nu aprofundează în mod deosebit amenințările hibride, atât pentru că acestea nu reprezintă o noutate, cât și pentru faptul că nu sunt considerate a fi suficient de importante pentru a justifica o nouă abordare doctrinară.

În cadrul NATO însă, conceptul este definit („amenințările hibride sunt cele generate de adversari care au abilitatea de a desfășura simultan mijloace convenționale și neconvenționale, în mod adaptiv, în urmărirea obiectivelor lor”), asimilat și documentat, fiind elaborat și un Concept pentru „Contribuția Militară pentru Contracararea Amenințărilor Hibride”. În cadrul acestui concept, între exemplele de contribuție militară se numără „evaluări detaliate de intelligence privind potențialii agresori și cursurile de acțiune ale acestora, eforturi vizibile de urmărire și localizare a materialelor CBRN (chimice, biologice, radiologice și nucleare)…, parteneriate strânse cu alți furnizori de securitate și părți interesate relevante”.

Caracteristicile amenințărilor hibride includ:

complexitatea – definită prin ritmul și nelinearitatea proceselor;

vulnerabilitatea scăzută, dată de incertitudinile privind conturul inamicului, disiparea centrului de greutate al acestuia și cauzalitatea pericolelor;

complementaritatea acțiunilor în generarea unui impact care depășește suma efectelor acțiunilor considerate individual;

adaptabilitate ridicată și continuă prin fructificarea creativității asigurate de descentralizarea deciziei și fluidizarea lanțului de comandă;

letalitatea crescută raportată la folosirea mijloacelor letale, prin selectarea acestora cu eludarea limitărilor impuse de dreptul internațional.

Pentru contracararea amenințărilor hibride, care întruchipează combinația cu cele mai sumbre perspective de securitate ale începutului mileniului III, „Alianța trebuie să își îmbunătățească abilitatea de a participa la o abordare comprehensivă pentru contracararea amenințărilor hibride” , deci agilitatea ridicată la nivel grand-strategic.

3.2. Informațiile militare în operații bazate pe efecte

„Dacă apar întotdeauna ca fiind pregătit este pentru că,

înainte de a mă angaja într-o acțiune,

am meditat îndelung și am prevăzut ceea ce mi se poate întâmpla”

Napoleon Bonaparte, 1831

3.2.1. Abordarea comprehensivă și intelligence în operațiile bazate pe efecte

3.2.1.1. Rolul intelligence în abordarea comprehensivă

a conflictelor hibride

Particularitățile prezentate în subcapitolele anterioare scot în evidență necesi-tatea imperioasă de răspuns multidimensional la amenințări multidimensionale, cum sunt amenințările neconvenționale și amenințările hibride. Această necesitate a generat conceptul de abordare comprehensivă, menit să formalizeze angajarea elementelor nemilitare de putere a statului, alături de forțele armate, în contracararea amenințărilor. Pentru generalizare, putem considera amenințările hibride.

În afară de caracteristicile războiului hibrid prezentate în 3.1.3, răspunsul comprehensiv trebuie să țină cont și de alte particularități ale problemei, cum ar fi:

soluția trebuie să angreneze instituții și organisme diverse, cu mentalități, culturi și proceduri diferite;

asigurarea componentelor cu resurse se face în mod inegal sau inconstant;

problemele nu sunt statice și evoluează puțin predictibil;

sprijinul popular nu este constant, poate alterna de la entuziasm la apatie;

componentele efortului comprehensiv pot învăța singure să se adapteze la amenițările hibride, dar în ritm diferențiat;

soluțiile vor impune unele compromisuri pentru care nu există precedent sau proceduri standard de aplicare.

Participarea instituțiilor civile în contracararea amenințărilor hibride poate include componente financiare, economice, umanitare, informaționale, de intelligence, culturale, diplomatice – în principiu de orice natură. Toate aceste eforturi multidisciplinare trebuie însă integrate judicios, inclusiv în plan internațional, pentru a genera sinergia menită să ducă la atingerea obiectivelor strategice ale statului sau coaliției angajate în contracararea amenințării respective.

Demersul trebuie proiectat să depășească provocările esențiale ridicate de amenințările hibride, și anume:

înțelegerea mediului de securitate în care “cuplajul strâns între mijloace și efecte nu mai există” ;

câștigarea bătăliei în planul percepțiilor, prin dominarea informațională și psihologică;

adaptarea și agilitatea actorilor, caracterul lor evaziv;

accesul la tehnologii avansate (prin proliferare, sprijin statal sau chiar legal);

amenințarea securității sistemelor cibernetice (războiul informațional).

În acest context, latura militară nu își desfășoară operațiile militare neconturbate de noul mediu de securitate și noua conformație de putere angajată împotriva unui aversar care aplică o abordare hibridă, ci trebuie să participe cu acțiuni armonizate efortului general.

Componenta de intelligence se situează în avangarda acestei armonizări, prin redefinirea riscurilor și amenințărilor potențiale, ordonate pragmatic, după gravitatea consecințelor asupra intereselor de securitate națională sau asupra propriului dispozitiv operațional. Aceste consecințe pot varia de la impact izolat și limitat până la evenimente de proporții catastrofice la adresa intereselor strategice. Specificul amenințărilor hibride este faptul că riscurile și amenințările potențiale prezintă o complexitate sporită, iar impactul complet nu este evident. De aceea, structurile de intelligence trebuie să constituie registre de riscuri și amenințări într-un spectru exhaustiv, pe care să le detalieze până la nivel tactic și să le actualizeze periodic, pe măsura identificării tendințelor și capabilităților adverse, prin logica procedurilor de indícii și avertizări (I&W – Indications and Warnings).

Datorită complexității și extinderii transfrontaliere a amenințărilor hibride, prin componenta lor neconvențională, managementul amenințărilor de către structurile de informații trebuie să recurgă la beneficiile conceptului RBR, în condițiile menționate în 3.1.3, având în vedere o cooperare atât în plan interdepartamental, cât și internațional.

Astfel, considerăm că acțiunea structurilor de informații contra amenințărilor celor mai grave specifice începutului de mileniu III, amenințările hibride, comportă ab initio o dimensiune reticulară, conform conceptului RBR ca și, de altfel, întregul răspuns comprehensiv, în ansamblu.

3.2.1.2. Operațiile bazate pe efecte

ca soluție de abordare comprehensivă

În aceste condiții, forțele armate participă la efortul comprehensiv prin acțiuni tipic militare concepute într-un context mai larg, iar obiectivele acestor acțiuni vizează un efect mai important, realizat prin sinergia eforturilor multidimensionale. Astfel, planificarea operațiilor militare trebuie să se realizeze în cooperare cu alți actori relevanți din Teatrul de operații extins și va porni de la efectul global necesar a fi realizat și nu de la obiective militare tradiționale (înfrângerea inamicului prin forță, distrugerea infrastructurii utilizate de acesta, ocuparea unor zone strategice, anihilarea centrului de greutate al inamicului). Acest raționament a dus la generarea conceptului de «Operații bazate pe efecte» (OBE), valabil atât în defensivă, cât și în ofensivă. Altfel spus, planificarea OBE urmărește realizarea unei situații de securi-tate / strategice / tactice favorabile de durată, și nu neapărat distrugerea inamicului.

Termenul «efect» capătă, în acest caz, un sens larg, pentru a include manifes-tări / decizii de naturi diferite ale adversarului: „Un efect este un rezultat creat prin aplicarea puterii militare sau de altă natură”. O definiție atât de succintă este valoroasă prin generalitatea pe care o oferă pe trei planuri: tipul de putere care generează aceste efecte, tipul de actori care întrebuințează elemente de putere (prin omiterea precizării actorilor) și chiar tipul de efecte (prin termenul general «rezultat»).

În esență, OBE nu sunt noi, ele reflectă principiul economiei de forțe și mijloace din știința militară, au fost realizate de multe ori de către comandanți și au fost menționate încă din Evul Mediu, când Sun Tzu arăta că „cei ce sunt experți în arta războiului supun armata inamică fără luptă”.

Deși conceptul OBE este contestat în prezent, așa cum am arătat în 2.2.4, din punct de vedere al operaționalizării produselor de intelligence studiul problematicii OBE își menține relevanța pentru că această problematică își menține valabilitatea pentru provocările la care este supus domeniul intelligence în operații.

Având în vedere efectul final dorit, OBE se bazează pe intenția comandantu-lui, care trebuie înțeleasă foarte bine de către subordonați, fiind cheia de boltă care asigură coeziunea și unitatea de efort ce permite descentralizarea execuției și inițiativa subordonaților, cu menținerea subordonării decizionale față de efectul final dorit.

În cazul OBE, și mai ales la nivel strategic și operațional în operații multina-ționale, RBR implică o deplasare de la ideea de «intenție a comandantului» la ideea de «intenție a comenzii». Această tendință reflectă esența RBR și recunoașterea faptului că operațiile de astăzi sunt preponderent de coaliție și ating o astfel de complexitate încât însuși sensul profund al misiunii derivă de la mai mult decât un singur individ, și anume de la intenția conjugată a mai multor factori decizionali.

Ca și operațiile militare clasice, OBE presupun activități de planificare, execuție și evaluare a rezultatelor. Datorită accelerării realizării ciclului acțiune-reacție, în condițiile RBR, aceste activități tind să își diminueze caracterul secvențial și să se suprapună într-un continuum. Unele tipuri de acțiuni, mai recent introduse în panoplia războiului, dar specifice conflictelor moderne (acțiunile psihologice, de intelligence sau cele de război electronic), sunt considerate de unii autori ca fiind anterioare planificării. Considerăm însă că ele sunt tot planificate, dar preced acțiunile cinetice, așa cum pregătirea de artilerie preceda acțiunea infanteriei, în perioada războaielor specifice Erei industriale.

OBE pot fi descrise ca fiind „seturi coordonate de acțiuni direcționate către modelarea comportării amicilor, inamicilor și actorilor neutri în timp de pace, criză și război”. În acest context, RBR constituie un mijloc și nu un scop, impactul depinzând de modul de aplicare a conceptului în cadrul OBE care, după cum am argumentat, nu constituie o noutate. Gândirea specifică RBR și tehnologiile Erei informaționale oferă șansa aplicării paradigmei rețelelor de capacități ca multiplicator de forță, pentru a obține succesul prin modificarea comportamentului și nu prin distrugerea sau epuizarea adversarului. Astfel, RBR înlocuiește consumul de resurse materiale costisitoare cu întrebuințarea inteligenței și transferă confruntarea în domeniul cognitiv, unde actorii operaționali reacționează la stimuli, își formează percepții pe care le relaționează cu propriile interese, își construiesc o înțelegere a situației în care includ riscurile, amenințările și propriile vulnerabilități și iau decizii asupra unui răspuns. În același timp, OBE vizează dimensiunea umană a războiului într-o abordare neliniară, prin țintirea comportamentului factorilor de decizie (domeniul cognitiv) ca obiectiv prioritar față de nimicirea forțelor armate și provocarea de distrugeri materiale, care constituiau cauzalități liniare.

Efectele preconizate de OBE manifestă următoarele caracteristici:

se aplică erga omnes, adică afectează nu numai factorii de decizie inamici dar și trupele proprii și observatorii neutri, datorită dimensiunii umane, care operează în sistem deschis;

pot opera simultan în domeniile geostrategic, economic și politic, la nivel militar strategic, operativ și tactic;

pot opera simultan în mai multe domenii, atât intern, cât și extern;

sunt interrelaționate și cumulative;

sunt simultan fizice și psihologice.

Merită precizat aici faptul că rezulatul acțiunilor OBE în domeniul non-fizic, în general, constituie efectul psihologic, realizat asupra tuturor, în timp ce efectul cognitiv este considerat impactul asupra factorilor de decizie, cu urmări imediate în acțiunile entităților din spațiul de luptă, ceea ce corespunde nivelului cognitiv al RBR și devine efectul global vizat de OBE.

Considerăm că mecanismul OBE presupune o cunoaștere profundă a tuturor actorilor / observatorilor din spațiul conflictului, care constituie ținte ale acțiunilor bazate pe efecte, ce vizează percepția acestor actori / observatori asupra situației de securitate. Asociată intereselor proprii, percepția asupra riscurilor, amenințărilor și oportunităților conduce la conturarea intenției probabile, cea mai valoroasă informație de nivel strategic pe care o pot oferi serviciile de informații despre inamic. Astfel, rolul structurilor de intelligence este esențial, pentru a asigura cu celeritate atât realismul fixării efectelor urmărite de OBE, cât și dinamismul ajustării acestor efecte.

Caracteristicile menționate mai sus aduc în atenție transformările survenite în psihologia militarilor de toate gradele. În acest sens, noul mediu de securitate a generat o «stare de spirit expediționară», pentru care au fost identificate o serie de cerințe, între care necesitatea unor abilități de gândire critică necesare pentru adaptarea rapidă la un mediu operațional în schimbare și a unor cunștințe privind cultura populației din zona de intervenție. Observăm că aceste două cerințe implică operarea în domeniul intelligence, în timp ce una vizează capacitatea de cooperare, remarcată și în 3.1.2. Edificarea unei noi mentalități, expediționare, constituie pregătirea psihologică proprie pentru a genera efecte psihologice asupra celorlalți actori din spațiul de confruntare și include cunoașterea capacității proprii de a performa în condițiile acțiunilor expediționare.

Considerăm că adaptarea Forțelor Armate ale României la cerințele OBE și RBR, mai ales în condițiile participării la misiuni multinaționale, impune eforturi de formare a unei mentalități expediționare a militarilor români, începând cu cercetașii, forțele speciale și unitățile desemnate să acționeze în coaliții conduse de NATO sau Uniunea Europeană.

3.2.1.3. Rolul informațiilor militare în operațiile bazate pe efecte

Ca mijloc de realizare a OBE, RBR contribuie cu patru ingrediente la succesul acestora: opțiuni, agilitate, coordonare și mobilizarea cunoașterii, examinate în continuare.

Opțiunile operaționale (manevre, prezență sau lovire) se concretizează în cursuri de acțiune concepute pentru a realiza efectele vizate, iar informațiile militare furnizează produse informative referitoare la mediu, inamic și neutri, inclusiv cursurile de acțiune ale acestora (cele mai periculoase, cele mai probabile și cursuri de acțiune alternative), pe baza cărora comandanții decid cursurile de acțiune ale forțelor proprii. Planificarea operațională în abordare tipică RBR oferă atât produse informative mai bine fundamentate, referitoare la cursurile de acțiune ale inamicilor și neutrilor, cât și un număr mai mare de opțiuni la îndemâna comandanților proprii.

Agilitatea favorizată de RBR în cadrul OBE permite răspunsul rapid al forțelor proprii la acțiunile unui inamic inteligent prin adaptarea continuă la dinamica spațiului de luptă. Dar agilitatea nu este numai „o modalitate de a reduce dificultatea problemei, ci, mai degrabă, un mod de abordare a efectelor combinate ale complexității și incertitudinii”. Acest lucru devine posibil datorită exploatării unei Cunoașteri comune asupra spațiului de luptă (shared awareness), concretizată în Imaginea operațională comună (COP – Common Operating Picture) și vitezei luării deciziilor. Mai mult chiar, agilitatea astfel obținută trebuie să permită menținerea sau ajustarea efectului vizat de OBE și a cursurilor de acțiune multidimensionale menite să asigure realizarea acelui efect strategic în cadrul interacțiunii între sisteme adaptive complexe. În aceste condiții, agilitatea a fost recent definită ca fiind „abilitatea de a produce efecte, de a înfrunta și/sau de a exploata schimbările survenite în circumstanțe”. Rolul informațiilor militare este de a constitui și menține în permanență «Situația inamicului», parte a imaginii comune asupra spațiului de luptă și sprijin esențial în asigurarea rapidității comenzii, prin calitatea și oportunitatea informațiilor acționale furnizate comandanților.

Coordonarea este o cerință evidentă în cazul OBE și implică proceduri și acțiuni extinse atât în exploatarea COP, implică împărtășirea și înțelegerea intenției comandanților diferitelor eșaloane participante la operație, cât și a intențiilor și acțiunilor celorlalți actori cu care se cooperează, fie aceștia actori guvernamentali sau nu. RBR contribuie cu beneficiile conceptuale și tehnologice ale rețelelor extinse de cooperare și capacitățile de autosincronizare și asigură, în acest fel, posibilitatea de a trata complexitatea OBE de o manieră rutinieră. Rolul informațiilor militare se referă din nou la COP și include, de această dată, atât propria cooperare în rețea, pentru realizarea și menținerea COP, cât și cooperarea în exploatarea COP, de o manieră integrată cu planificatorii din compartimentele de operații.

Mobilizarea cunoașterii și a expertizei, ultima dintre cele patru ingrediente furnizate de RBR, constituie sprijinul oportun și relevant asigurat comandanților de toate nivelurile. Termenul de «mobilizare» exprimă însăși esența conceptului RBR, de exploatare extinsă a rețelelor de capacități operaționale, în acest caz a rețelelor informative extinse. Astfel, informațiile militare funcționând în format RBR sunt chiar generatoare de cunoaștere și expertiză, prin rețelele extinse de culegere, prin rețelele extinse de analiză și prin informațiile «acționabile» puse la dispoziție oportun comandanților și planificatorilor din teatrul de operații.

Observăm că activitatea de intelligence participă la constituirea tuturor contribuțiilor RBR la desfășurarea OBE și se confruntă cu provocarea de a asigura menținerea inițiativei într-un spațiu ostil, multidimensional, complex și dinamic. Pentru aceasta, structurile de informații militare trebuie să asigure chiar o viteză mai mare de acțiune-reacție și o legătură strânsă cu beneficiarul (comandantul, ofițerii de planificare operații curente, parteneri de coaliție). Considerăm că, în cadrul OBE, informațiile militare pot atinge o astfel de performanță numai în format RBR și în acțiune integrată cu beneficiarii, la toate nivelurile.

3.2.2. Planificarea operațiilor în condițiile Războiului Bazat pe Rețea

3.2.2.1. Contribuția informațiilor militare la elaborarea

elementelor fundamentale ale planificării la nivel operativ

Este cunoscut faptul că una dintre caracteristicile conflictelor din perioada contemporană, subliniată de ingredientele furnizate de RBR, prezentate mai sus, este comprimarea nivelurilor operaționale, adică diminuarea diferențelor dintre strategic, operativ și tactic, apărând chiar sintagma „soldatul strategic” . Mai clar, în cursul războaielor din Era industrială, relevanța informațiilor politice strategice era inexistentă pentru comandanții de nivel tactic. În războaiele Erei informaționale însă, această informație devine esențială iar o operație bazată pe efecte nu poate fi planificată chiar într-o zonă limitată fără a cunoaște contextul politic și social, fără a lua în considerare cauzalitățile pe plan superior și comportamentul neliniar al tuturor actorilor implicați.

Cu toate acestea, între nivelurile de desfășurare a conflictelor armate, rolul informațiilor militare este mai relevant la nivelul operativ, unde comandamentele (întrunite) dispun de comanda și controlul (C2) majorității surselor de informații, iar ordinele de operații (OPORD) integrează nemijlocit produsele informative, care provin de la absolut toate nivelurile și sursele de culegere și producție. La nivel tactic, sursele preponderente sunt limitate și operează în zone de responsabilitate (AOR – Area of Responsibility) de dimensiuni reduse, în timp ce, la nivel strategic, cartierele generale sau instituțiile naționale utilizează preponderent produse informative realizate la nivelul operațional și sunt concentrate pe sprijinul de intelligence al factorilor de decizie, în vederea unor decizii luate cu o cadență mai redusă. În condițiile RBR, oricum, toate informațiile sunt disponibile la toate nivelurile, bineînțeles, în limita autorizărilor de securitate ale diverșilor beneficiari.

Astfel, prezintă interes examinarea participării informațiilor militare la procesul planificării în cadrul unui comandament operațional întrunit, și anume multinațional, pentru că acesta este mediul cel mai probabil de desfășurare a OBE contra unor amenințări hibride – cazul general, cel mai util de studiat.

Elementele fundamentale ale planificării operației într-un comandament întrunit multinațional sunt centrul de greutate, punctele de decizie, direcțiile de efort, supraextinderea tactică, punctul critic și secvențele operației. Ele au fost formulate în logica războaielor clasice, de uzură, dar își păstrează utilitatea și în cazul OBE, cu adaptările de rigoare.

Între aceste adaptări, componenta de intelligence de la nivel operativ întrunit (J2), operând în conceptul RBR, participă masiv la planificare și luarea deciziei prin identificarea, documentarea și evaluarea tuturor elementelor de mai sus în ceea ce privește trupele inamice și actorii neutri. Mai mult chiar, aceste evaluări trebuie definitivate anterior formulării elementelor similare ale trupelor proprii, cu cea mai bună probabilitate posibilă. Pe de altă parte, J2 trebuie să realizeze funcția de sprijin informativ acoperind nu numai domeniul militar, ci și alte domenii, într-o abordare comprehensivă și multidisciplinară. Această sarcină trebuie îndeplinită având în vedere posibilele intenții ale inamicului considerate tot într-o viziune bazată pe efecte.

În planificarea și execuția OBE, J2 trebuie să identifice și să evalueze, de asemenea, consecințele și impactul probabil al diferitelor cursuri de acțiune inamice și proprii, în mai multe variante, pentru a servi la fundamentarea deciziilor comandantului. Monitorizarea percepției forțelor inamice mai conferă J2 și rolul de a corecta posibile tendințe de alunecare a planificării în plasa unor prejudecăți instituționale și modele preferate, dar neadecvate situației operaționale sau inamicului respectiv. Acesta este doar unul dintre exemplele de acțiune discretă a J2 în activitatea de planificare în comandamente operaționale multinaționale, având în vedere observația că „acțiunile structurilor de informații nu trebuie să se vadă, dar efectele acestora trebuie să se simtă”.

Dacă la acestea adăugăm responsabilitatea măsurilor de protecție specifice compartimentului de contrainformații (J2 CI), putem contura explicația și justificarea deplină a faptului că, de regulă, structurile J2 sunt mai dezvoltate decât celelalte componente ale comandamentului operațional întrunit multinațional.

În afară de elementele menționate, considerăm că J2 are responsabilitatea de a identifica și documenta un alt element relevant pentru planificarea operației, anume posibilitățile de surprindere de către inamic și, în oglindă, oportunitățile de realizare a surprinderii. Propunem adăugarea elementului „posibilități de surprindere / evitare a surprinderii” elementelor fundamentale ale planificării. Acest nou element concretizează misiunea de evitare a surprinderii / sprijinire a surprinderii, specifică J2, care constituie obiectivul menirii principale a domeniului intelligence – avertizarea – și accentuează orientarea pro-activă a planificării către acțiune generatoare de succes.

Posibilitățile de surprindere pot fi asociate celorlalte elemente fundamentale, mai mult elementelor cu caracteristici cinetice accentuate, cum sunt punctele de decizie, direcțiile de efort și secvențele operației, dar în special cu punctele critice (văzute ca locuri, momente și/sau alte vulnerabilități pentru care asimetria locală / temporală / sistemică poate fi fructificată la maxim), pentru că acestea semnalează puncte de discontinuitate, în care evenimente de amploare redusă pot genera efecte disproporționat de mari – caracteristică a nelinearității unui sistem complex adaptiv.

Considerăm că posibilitățile de surprindere identificate și documentate în punctele critice constituie elementul de planificare ce servește cel mai bine și în mod direct ideea de acțiune bazată pe efecte, pentru că sprijină exact exploatarea factorului nelinear al complexității spațiului de luptă, deci modalitatea cea mai bună de realizare a dominării inamicului în contextul OBE.

Deși constituie un atribut definitoriu al J2, identificarea posibilităților de surprindere poate fi realizată și de alți planificatori sau chiar de către comandant, fiind rezultatul gândirii creative proprii oricărui ofițer de stat major.

Considerăm că identificarea posibilităților de surprindere trebuie să fie inclusă în pachetul de activități specifice mentalității expediționare a oricărui militar și trebuie cultivată în acest sens.

Activitatea de planificare include conducerea acțiunilor de luptă în desfășurare și planificarea celor următoare, prin conceperea și evaluarea cursurilor de acțiune și propunerea de măsuri de aplicare a acestora. J2 este parte integrantă în ambele situații, pentru a asigura în mod direct valorificarea optimă a informațiilor acționale în operație.

La nivel tactic sau pentru probleme mai simple, planificarea poate fi mai restrânsă, fiind realizată rapid sau «din mers», dar componenta de cercetare (informațiile militare la nivel tactic) este totuși nelipsită și își păstrează caracterul comprehensiv, datorită contactului cu inamicul și necesității de a controla și actualiza modul de integrare directă a informațiilor în acțiunea de luptă.

Astfel, J2 – parte integrantă din planificare – sprijină procesul C2 văzut ca adaptare a structurii militare la dinamica realității operaționale, prin două modali-tăți: pe de o parte, anticiparea cerințelor impuse de evoluția viitoare a situației și pregătirea pentru rezolvarea acestora înainte de începerea acțiunii, iar pe de altă parte improvizația, întreprinderea de acțiuni care nu au fost planificate, modalitate care reflectă capacitatea creativă a comandanților și planificatorilor, dar și agilitatea forței.

Ambele modalități de adaptare presupun contribuția masivă a J2, exact prin exploatarea elementului de posibilități de evitare a surprinderii / realizare a surprinderii, propus anterior. Astfel, contribuția J2 sprijină caracterul anticipativ al planificării, considerată ca «adaptare anticipată», cu atât mai mult cu cât este cuplată nemijlocit și sincron la luarea deciziilor.

3.2.2.2. Participarea informațiilor militare

la activitățile «Ciclului Boyd»

Planificarea acțiunilor militare constituie un proces logic de rezolvare a unei probleme complexe și de mare importanță, totodată o activitate umană din domeniul social, care presupune, în egală măsură, gândire critică și gândire creativă. Este reprezentată prin diferite modele, cel mai uzual model utilizat în teoria deciziilor militare fiind «Ciclul Boyd», prezentat în Figura 3.1, care cuprinde activitățile de observare, orientare, decizie și acțiune, modelul fiind numit, de altfel, și «Bucla OODA», după inițialele acestor activități (aceleași în limba engleză).

Contribuția tradițională a J2 se manifestă, bineînțeles, în cadrul primei etape a «Ciclului Boyd», observarea, în cadrul căreia comandantul și planificatorii iau cunoștință despre teren, mediu, forțele proprii, neutri și inamic. Aici, contribuția J2 se concretizează în activitatea denumită «pregătirea informativă a spațiului de luptă» (IPB – Intelligence Preparation of the Battlespace).

Ca exemplificare, literatura de specialitate stabilește șase misiuni principale pentru intelligence și războiul electronic, anume realizarea de: produse subsumate IPB; produse de evaluare a evoluției situației, avertizări (produse I&W / «Indicii și avertizări»), produse de documentare a țintelor și de achiziție ținte, produse de evaluare a efectelor acțiunilor miltare (BDA), produse destinate protecției forțelor.

Toate aceste misiuni sunt îndeplinite de sistemul de intelligence extins și, în continuare, vom examina particularitățile informațiilor militare în planificarea operațiilor, în condițiile RBR, în toate etapele descrise de «Ciclul Boyd».

Pregătirea informativă a spațiului de luptă (IPB)

IPB este o activitate condusă de comandant și realizată cu participarea întregului stat major, dar este coordonată de către J2. În cazul operațiilor militare, IPB este considerat un element esențial în succesiunea ciclului informativ pentru că are un rol critic pentru menirea procesului de intelligence în spațiul de luptă.

Activitatea IPB, de fapt, la fel de veche ca războaiele, se bazează pe sarcina mai largă a J2, de sprijin informativ prin furnizarea de cunoștințe specifice domeniului intelligence, sarcină care include următoarele componente: definirea caracteristicilor amenințărilor, informații despre teren, informații despre vreme și efectele fenomenelor meteorologice, informații relevante din domeniul civil, cât și studii complete privind, regiuni, țări, zone de responsabilitate.

Prin desășurarea acestei activități, planificatorii și comandanții obțin informa-țiile necesare pentru aplicarea selectivă a forței, potrivit unor cursuri de acțiune și pentru a maximaliza, în acest fel, eficacitatea operațională în punctele critice, consi-derate ca locuri sau momente, așa cum am precizat în 3.2.2.1. IPB este o activitate continuă de planificare de stat major, menită să genereze înțelegerea mediului operațional și opțiunile pe care acesta le oferă forțelor proprii și celor inamice.

IPB se desfășoară în patru pași: definirea spațiului de luptă; descrierea efectelor acțiunilor de luptă; evaluarea amenințării; determinarea cursurilor de acțiune ale inamicului. În cadrul acestor activități subsumate IPB, urmate de analiza misiunii și jocurile de război (în etapa a doua a «Ciclului Boyd», cea de orientare) care duc la finalizarea deciziei comandantului (în etapa de decizie din «Ciclul Boyd»), specificul amenințărilor hibride, al OBE și al conceptului RBR aduce particularități semnificative, între care:

– zona de responsabilitate informativă a J2 se poate defini în strânsă legătură cu AOR a eșalonului deservit, dar zona de interes informativ, mai largă, devine dificil de limitat, din cauza caracterului transnațional, chiar global, al amenințărilor;

– cerințele informative sunt deosebit de extinse, pentru a servi abordarea comprehensivă și conturarea efectelor celor mai decisive, în cadrul OBE;

– caracteristicile de teren trebuie să includă o multitudine de aspecte geografice, sociale și politice, de la presa locală la partidele politice, elemente de cultură, «human terrain», infrastructură (inclusiv informațională), elemente de urbanism etc.;

– implicațiile limitărilor impuse sau oportunităților oferite de teren trebuie evaluate mai larg atât pentru trupele proprii cât și pentru inamic, pentru că principiile OBE pot admite cursuri de acțiune temporar sau aparent nefavorabile în vederea obținerii unor efecte de altă natură, pe alte planuri;

– evaluarea amenințărilor se complică mult, întrucât aplicarea principiilor OBE determină considerarea cu atenție a riscurilor aparent minore care, în conjuncție cu acțiuni desfășurate pe alte planuri sau printr-un concurs de împrejurări bine planificate, pot avea efecte disproporționate, specifice sistemelor complexe adaptive;

– detalierile de specialitate pe care le realizează experți din diferite domenii (de exemplu, în războiul electronic sau chiar de domeniul contra-informativ), care înainte prezentau interes numai pentru acțiunile din domeniul respectiv, devin relevante pentru imaginea generală a spațiului de luptă;

– bineînțeles, realizarea practică a produselor informative subsumate IPB și mo-dul de prezentare către beneficiar sunt transformate revoluționar prin tehnologiile IT;

– este probabil ca elementele din cadrul produselor IPB să treacă tot mai des direct în decizia comandantului, nefiind timp pentru o evaluare de intelligence ca document finit, din cauza accelerării ciclului acțiune-reacție al acțiunilor de luptă;

– ulterior analizei misiunii, dezvoltarea cursurilor de acțiune prilejuiește un număr mai mare de cereri de noi informații, întrucât numărul cursurilor de acțiune studiate crește prin examinarea variantelor generate de intrevenția mai multor factori operaționali, din mai multe domenii, nu numai din domeniul militar;

– probabilitatea de adoptare a diferitelor cursuri de acțiune devine mai greu de estimat, tot din cauza creșterii complexității amenințării;

– activitățile J2 se reiau imediat după luarea deciziei (ca etapă a «Ciclului Boyd»), pentru că dinamica spațului de luptă poate genera oricând evoluții relevante chiar pentru ajustarea ordinelor de implementare a cursului de acțiune decis;

– J2 poate primi informații relevante pentru zona sa de responsabilitate informativă de la parteneri și structuri vecine. Pe baza aceluiași principiu, J2 are și responsabilitatea de a furniza astfel de informații partenerilor sau structurilor vecine.

Atât prin conținut, cât și prin actorii care contribuie la realizare, IPB devine o activitate desfășurată în rețea, specifică RBR. În mediul actual de securitate, abundența informațiilor din diferite domenii este suplimentată de o dispersare a informațiilor în spațiu și în timp. În consecință, în condițiile de stress ale luptei armate și chiar ale situațiilor de criză, „multe informații vor fi inaccesibile în locul și la momentul necesar, … mai multe date vor fi ignorate, zgomotul va fi luat drept informație, cunoștințele vor fi construite eronat, iar perspectivele de confuzie, dezorientare și surpriză vor crește”.

De aceea, se extinde procedeul ca planificatorii să își extragă singuri informa-țiile dorite, dintr-un format de IPB tip bază de date html, ca variantă de «intelligence extras» (explicat în 2.2.3). Pe de altă parte, J2 va transmite cu prioritate produsele cu valoare acțională / de avertizare mai mare sau pe cele cu perisabilitate ridicată («intelligence direcționat»), către toți beneficiarii care îl pot folosi imediat în etapa următoare a planificării, analiza misiunii. Practic, activitatea în situații de criză și mai ales în teatrele de operații îmbină cele două proceduri, personalul J2 având responsa-bilitatea postării pe rețea a produselor informative, în vederea extragerii («pulled intelligence»), dar și responsabilitatea direcționării unor produse informative, ca «pushed intelligence». Această dublă responsabilitate scoate în evidență legătura intrinsecă dintre J2 și efectele produselor informative după diseminarea lor către beneficiar, când informațiile sunt urmărite încă pentru validare, evaluare, actualizare.

Evaluarea evoluției situației

Deși denumirea sugerează o activitate inerentă oricărei planificări militare, evaluarea evoluției situației operaționale are și o componentă cu o conotație deosebită în condițiile OBE, mai ales în operații de menținere a păcii. Este vorba despre evaluarea revenirii la normal a societății din teatrul de operații, atunci când operația durează mult timp, iar efectele urmărite sunt preponderent de natură nemilitară.

Celulele de evaluare constituite în acest scop includ nu numai ofițeri de informații dar și sociologi și ofițeri specializați în relații civili-militari (CIMIC). Aceste colective urmăresc parametri de natură socială, cum ar fi evoluția incidentelor de securitate (dinamica, repartizarea geografică, participanții, amploarea, cauzali-tatea), situația infracțională, evoluția numărului de căsătorii și divorțuri, reîntoarcerea refugiaților, activitatea juridică civilă, activitatea politică, procesele electorale.

Prin specificul acestor activități, evaluarea evoluției situației este asociată mai mult planificării de perspectivă mai largă, specifică J5, nu planificării operațiilor curente (J 3.5). De aceea, de cele mai multe ori, aceste celule de evaluare sunt subordonate J5 și sprijină cu precădere activitățile J5, cum ar fi sprijin privind alegeri democratice, planificarea reorganizării / retragerii forțelor din teatrul de operații, sprijin pentru operații umanitare ample (înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale, revenire masivă a refugiaților). Prin distanța față de decizia operațională, prin duratele mai mari de analiză și prin fricțiunea clausewitziană redusă, evaluarea evoluției situației reflectă perfect bucla de reacție de fenomen propusă în 2.2.3.

Considerăm că, prin dimensiunile multilaterale ale produselor specifice, evaluarea evoluției situației reflectă caracterul comprehensiv al abordării operației și complexitatea OBE. Deși nu este o activitate de intelligence «pur», aceasta este foarte utilă informațiilor militare pentru calibrarea propriilor prognoze și completarea IPB și oferă o imagine a valorificării informațiilor militare, a modului în care produsele de intelligence au fost relevante iar integrarea lor în acțiunea militară a fost eficientă prin producerea de efecte la scară socială.

Avertizările

Avertizările sunt produse de intelligence specifice, asociate funcției cu același nume a domeniului intelligence și au rolul detaliat în 2.3. Merită menționat, aici, faptul că avertizările în cursul acțiunilor de luptă vizează, în principal, informarea curentă (de intelligence) privind situația de securitate, dar pot fi incluse și în evaluări de perspectivă și pot aduce în atenție și evoluții de altă natură, cu relevanță pentru obiectivele operației și efectele globale urmărite de OBE.

Evaluarea efectelor acțiunilor de luptă asupra inamicului (BDA)

Aceleași probleme care se pun în ceea ce privește IPB sunt valabile și pentru BDA, activitate specifică J2 care nu are numai rolul de actualizare a IPB pentru viitoarele acțiuni de luptă, dar și alte două roluri importante:

– de a contribui semnificativ la edificarea asupra cursului de acțiune adoptat de inamic (confirmarea sau infirmarea estimării proprii asupra cursului de acțiune adoptat de inamic) și asupra intenției și capabilităților acestuia;

– de a contribui la măsurarea succesului acțiunii de luptă și, prin aceasta, la ajustarea propriului curs de acțiune prin activitatea planificatorilor operației curente.

Trebuie remarcat faptul că „evaluarea efectelor nu este o simplă contabilizare a distrugerilor provocate asupra obiectivului, ci este și o evaluare a ascendentului creat asupra adversarului”, pentru paralizarea C2 și diminuarea capabilităților acestuia și, totodată, „pentru a pune imediat bazele operațiunii următoare, ce poate fi declanșată la interval de minute sau ore”. Astfel, în contextul OBE, în afara evaluărilor privind efecte directe, în domeniul fizic al spațiului de luptă, BDA include evaluări ale efectelor psihologice. Aceste evaluări care privesc starea de spirit a actorilor din spațiul de luptă (inclusiv sprijinul populației pentru acești actori), voința de a lupta, confuzia, coeziunea unităților, șocul, oboseala, deruta, curajul și teama și alte elemente specifice domeniului cognitiv al conceptului RBR, sunt esențiale pentru evaluarea atingerii efectului global vizat de OBE, care aparține domeniului cognitiv, fiind asociat deciziei privind continuarea ostilităților.

BDA face parte, de fapt, din planificarea operațională, mai precis din activitatea de evaluare operațională, care cuprinde BDA, ca fază primară, specifică etapei de observare a «Ciclului Boyd», și evaluarea progresului operației, ca fază avansată, specifică etapei de orientare a «Ciclului Boyd». Activitatea de evaluare este, de fapt, cea care închide logic «Ciclul Boyd», permițând reluarea buclei ODDA. Există, de altfel, opinia că, „în război, problema esențială constă în judecarea rezultatelor capabilităților în interacțiune și a semnificației acestora”. Contribuind la evaluarea performanțelor generale ale trupelor proprii cu evaluarea situației operaționale din punctul de vedere al inamicului, informațiile militare constituie, din nou, un participant esențial la planificarea operațională la nivelul unui comandament operațional întrunit.

În aplicarea conceptului RBR, trebuie să remarcăm tendința de schimbare a metricii de planificare la nivel tactiv, de la mărimea denumită «probabilitatea de eliminare» la operarea cu «probabilitatea de opțiune», care reflectă probabilitatea determinării unei opțiuni favorabile, într-o anumită situație, a unui curs de acțiune dintre cele considerate de J2 că pot fi adoptate de inamic. Astfel, specificul OBE transformă metrica BDA și a planificării operaționale în general, prin extinderea de la mărimi tipice războiului de uzură la mărimi de natură psihologică, ce descriu evoluții tipic umane, mărimi care reflectă mutații în domeniul cognitiv al RBR.

Considerând activitatea continuă a J2, observăm că BDA, ca fază a evaluării operaționale, este distribuită pe parcursul tuturor celor patru etape ale «Ciclului Boyd» și participă semnificativ la măsurarea succesului, a performanțelor trupelor proprii și ajustarea planificării operațiilor curente. În acest fel, BDA constituie o contribuție «acțională» a informațiilor militare și o dezvoltare a metricii în planificarea OBE.

Managementul țintelor

Ca parte a IPB, dar și a implementării cursurilor de acțiune decise, managemen-tul țintelor (targeting), incluzând documentarea informativă a ținelor, este o activitate practică neîntreruptă, fiindcă informațiile trebuie validate permanent, pentru a asigura «acționabilitatea» lor și, în consecință, succesul acțiunii militare sau nemilitare.

În spațiul de luptă actual, datorită logisticii necesare, componenta convențională a amenințărilor hibride presupune obiective de dimensiuni mari, care sunt „mult prea vizibile pentru a scăpa observării în era emergentă a vizibilității”. De aceea, „esența conflictului convențional viitor constă în evitarea situației de a fi văzuți, organismele militare eficace își vor fundamenta strategiile pe operații care generează cea mai slabă amprentă… iar țintele apar ca rezultat deliberat al acțiunilor celeilalte părți. În absența unei activități intense de cercetare, inițiativa este de cealaltă parte”. Beneficiind de această exprimare clară a rolului crescând al managementului țintelor și al intelligence, în general, în conflictul convențional modern, observăm că, în condițiile desfășurării RBR, managementul țintelor se complică după cum urmează:

– numărul de ținte identificate ca fiind de valoare crește, întrucât principiile OBE deformează standardele tradiționale de importanță a țintelor, asociind mai multe elemente temporare la trasăturile care defineau anterior valoarea țintelor. Similar se aplică pentru zonele bogate în ținte de valoare, zonele-țintă de interes;

– se modifică dinamic criteriile de angajare a țintelor și concepția comandantului privind angajarea țintelor, în folosul cursului de acțiune stabilit;

– datorită trăsăturilor de sistem complex adaptiv, adaptarea unor ținte la situația operațională poate schimba valoarea cursului de acțiune adoptat inițial.

În permanență, J2 trebuie să aibă în vedere faptul că eliminarea unor ținte (fie materiale, fie umane) care inițial păreau secundare poate deschide calea unor cursuri de acțiune favorabile, prin efectul unor acumulări de condiții și cauzalități, în mediul complex al spațiului de confruntare al amenințărilor hibride. Astfel,

considerăm că evaluarea cursurilor de acțiune de către J2 trebuie să fie continuă, în ritmul obținerii informațiilor de BDA, iar dinamica specifică nelinearității OBE impune continuitatea managementului țintelor, cu aplicare directă și imediată în toate etapele «Ciclului Boyd».

Produsele informative destinate protecției forțelor – comanda „Gaze!”

În cele din urmă, privitor la misiunea subsumată protecției forțelor, un exemplu de integrare maximă a unui produs de intelligence într-o decizie cu caracter executiv imediat este comanda «Gaze!». Toți militarii știu că, la auzul acestei comenzi simple – numai patru litere – fiecare militar trebuie să își aplice masca de gaze pe figură, apoi să îmbrace costumul de protecție NBC.

Dar expresia «Gaze!» este, în același timp, un excelent produs informativ de avertizare: militarul care sesizează primul orice indiciu privind prezența de gaze de luptă în atmosferă transmite imediat vocal avertizarea corespunzătoare. Ca produs informativ finit, expresia «Gaze!» întrunește toate condițiile parcurgerii întregului ciclu de intelligence: militarul, ca soldat-senzor, culege personal informația (HUMINT), direct de pe câmpul de luptă, privind o amenințare la adresa vieții sale și a camarazilor. Militarul procesează informația, cu ajutorul senzorilor olfactivi, semnalul trecând de la nas la creier, care o compară cu mostrele memorate privind gazele de luptă (MASINT). Apoi militarul analizează opțiunile, elaborează o evaluare asupra amenințării, ia decizia de a declanșa un act de avertizare și realizează un produs informativ standardizat, avertizarea «Gaze!», pe care o diseminează imediat beneficiarilor, în vederea unei acțiuni concrete, predictibile.

Există și etapa de direcționare, pentru că întreaga procedură, așa cum a fost descrisă, se desfășoară ca urmare a instrucțiunilor precise de parcurgere a ciclului informativ. Aceste instrucțiuni au fost transmise în cursul instruirii militarului, au fost însușite și aplicate. Produsul de avertizare este chiar perceput ca atare și, de aceea, expresia constituie, în același timp, o comandă executorie precisă, cunoscută de executanți. Datorită gravității impactului în cazul confirmării avertizării «Gaze!», militarul este recunoscut ca autoritate epistemică (competent să emită o astfel de avertizare) de către ceilalți, care trec imediat la executarea comenzii, pe care o asumă a fi emisă de comandantul direct, care nu este prezent (autoritatea deontică).

Integrarea produselor de intelligence în acțiune este perfect ilustrată de comanda «Gaze!», care întrunește, în același timp, atât caracteristicile de produs informativ, cât și caracteristicile de ordin.

În concluzie, considerăm că particularitățile participării infor-mațiilor militare în activitățile «Ciclului Boyd», în condițiile OBE / RBR determină o integrare sporită a activității de intelligence în desfășurarea acțiunilor de luptă. Această integrare are implicații majore asupra organizării activității J2 în vederea urmăririi efectelor informațiilor acționale în cursul valorificării lor prin acțiuni de luptă.

3.2.3. Informațiile militare ca factor operațional

„Cel care cunoaște inamicul și se cunoaște pe sine nu va fi în pericol”

Sun Tzu

3.2.3.1. Cele cinci componente ale informațiilor ca factor operațional

Examinarea rolului informațiilor militare în operații, în cursul acestui subcapitol, în condițiile RBR, are la bază faptul că însuși conceptul RBR a luat naștere ca urmare a mutațiilor survenite în arta militară, „ca un concept operațional consolidat de superioritatea informațională” și, „pentru a-și atinge potențialul deplin, RBR trebuie să fie adânc înrădăcinat în arta operațională”. Astfel, după încheierea Erei industriale, „dominarea tradițională a raportului de putere combativă și a forței copleșitoare nu mai este absolută în Era informațională”.

Pentru atingerea obiectivelor operaționale sau strategice, o forță militară face eforturi pentru interzicerea libertății de acțiune a adversarului și asigurarea propriei libertăți de acțiune, în vederea preluării inițiativei, utilizării inteligente a resurselor și programării eficiente a acțiunilor. Toate activitățile menționate sunt condiționate de factorii operaționali clasici – timpul, spațiul și forțele – pe care comandantul trebuie să îi echilibreze în mod chibzuit pentru obținerea succesului în luptă .

Pentru a analiza factorii operaționali este utilă revederea definiției termenului de factor: „element, condiție, împrejurare care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen”.

Dar succesul operației depinde, mai ales în cazul operațiilor contra unor amenințări neconvenționale, de abilitatea comandanților de a coordona acțiunile de luptă și celelalte activități, inclusiv nemilitare, pentru a obține efecte sincronizate. Pe de altă parte, „concentrarea forțelor se transformă într-o concentrare a efectelor, fără deplasare fizică… Acțiunea de masă asociată anterior cu puterea de foc este înlocuită, tot mai mult, cu precizia, devenită posibilă prin informație”.

Informația în luptă, în sine, nu este deloc nouă, ea a existat dintotdeauna, însă progresele tehnologice ale Erei informaționale au transformat informația într-un bun relativ ieftin și disponibil și, mai ales, extrem de eficient și relevant mai ales, în operații. Mai mult chiar, în prezent, bogăția și diversitatea de informații generează o nouă problemă specifică nivelului de complexitate a spațiului de luptă modern, unde responsabilitatea comandanților și statelor majore față de utilizarea informațiilor crește semnificativ. Ei vor trebui nu numai să decidă care sunt informațiile necesare și suficiente, dar vor trebui să decidă, de multe ori în focul bătăliei, care anume decizii să fie încredințate calculatoarelor.

Pe de altă parte, „informațiile trebuie distribuite în mod continuu, înainte, în timpul și după executarea unei operații”, pentru a asigura o vigilență permanentă.

Astfel, superioritatea informațională a fost percepută ca un filon proeminent al construcției conceptuale menite să asigure noi niveluri de eficiență în operațiile întrunite iar manevra dominantă a fost descrisă ca fiind „aplicarea multidimensională a informațiilor, angajamentului și capabilităților de mobilitate pentru a poziționa și angaja forțe… larg dispersate pentru a îndeplini misiunile operaționale ordonate” .

Aceste noi realități privind rolul informațiilor în OBE, pun în evidență trei domenii de complexitate în operațiile militare:

comandanții și statele majore trebuie să coordoneze acțiunile proprii cu cele nemilitare în așa fel încât ceilalți actori și chiar observatorii să perceapă o anumită imagine a situației de securitate. Astfel, pentru a asigura cele mai bune șanse de a creea efectul global dorit, prin generarea unui impact în domeniul cognitiv, trebuie conjugate toate variabilele unui set complex de acțiuni multidisciplinare;

comandanții și statele majore trebuie să identifice legături și cauzalități între fiecare acțiune și eveniment și efectul dorit a fi realizat și, totodată, să identifice și să echilibreze riscurile operaționale;

comandanții și statele majore trebuie să monitorizeze modificările în comportamentul actorilor și observatorilor și efectele create direct în spațiul de luptă, care tind să se desfășoare în cascadă, în succesiuni de efecte indirecte fizice și psihologice, într-o manieră diversificată și puțin predictibilă.

În urma examinării elementelor informaționale ale spațiului de luptă în contextul acestor realități ale conflictelor specifice Erei informaționale, au fost identificate argumente pentru a susține ca informațiile să fie considerate și ele un factor operațional, alături de timp, spațiu și forțe. Ceea ce diferențiază informațiile de factorii operaționali clasici este faptul că ele vizează elemente intangibile, care descriu abilități proprii și ale adversarului, și nu mărimi măsurabile fizic.

Au fost identificate cinci componente ale informațiilor ca factor operațional: infrastructura informațională, războiul informațional, intelligence, mass-media și cunoștințele despre adversar.

Prima, infrastructura informațională (proprie, a inamicului și locală) – baza fizică de transmitere a informației „de la senzor la trăgător” – poate creea, ea însăși, „o asimetrie paralizantă în domeniul cunoașterii”, așa cum s-a întâmplat în Irak.

A doua componentă, războiul informațional – numit și «războiul bazat pe cunoaștere» – va fi examinat în 3.3.5, dar merită menționat aici faptul că prezintă limitări în cazul confruntării cu inamici care utilizează tehnologii perimate, care nu depind de fluxuri de informații sau în «Operații altele decât războiul», și acestea urmând a fi examinate mai jos.

Mai departe, componenta numită intelligence include contrainformațiile și este menționată separat pentru a distinge latura clandestină a domeniului. Intelli-gence sprijină în mod integral ceilalți factori operaționali și are o importanță care nu poate fi exagerată, iar participarea lor globală la operațiile militare va fi examinată după celelalte componente ale informațiilor ca factor operațional. Oricum, rolul cercetării pe câmpul de luptă rămâne constant cel precizat de generalul Wellington, anume: „toate problemele războiului se rezumă la a cunoaște ce se află după deal”.

Trecând peste componenta mass-media, care se auto-explică și nu face obiectul detalierii în această lucrare, merită zăbovit asupra cunoștințelor (generale) despre adversar, considerate a fi cea mai mare și mai importantă componentă a informațiilor, examinate în privința rolului jucat în operații.

În explorarea dimensiunilor acestei componente, prezintă interes distincția făcută între «cunoștințele explicite» și «cunoștințele tacite». Astfel, «cunoștințele explicite» sunt definite ca informații având un înțeles clar, suficient pentru a le face utilizabile direct în baze de date sau în sisteme informaționale, pe când „cunoștințele tacite” cuprind informații implicite, procesate de fiecare participant la acțiune prin capabilitățile umane, specifice moștenirii genetice, dezvoltării biologice, fundalului cultural, educației și experiențelor individuale proprii. Această diferențiere reflectă nivelurile diversificate ale informațiilor în raport cu domeniile de manifestare ale RBR (domeniul fizic, cel informațional și cel cognitiv). Pentru domeniul intelligence, această diferențiere se reflectă în nivelurile de date și informații, în cadrul ultimelor existând diferențiere după caracterul acțional și valoarea de avertizare.

Între toate cunoștințele despre adversar (intelligence), prezintă un interes primordial evaluarea asupra tipului de război pe care îl poartă acesta, anume „dacă inamicul poate depăși nivelul de forțe tipice Erei industriale, făcând un salt în capabilitățile mult mai eficace tipice Erei informaționale”.

După analizarea celor cinci componente ale informațiilor, s-a concluzionat că „informația este cu certitudine un factor operațional”, iar în acest context, „fără percepția corectă a realităților strategice, operaționale și tactice, comandantul nu poate acționa cu succes”. În condițiile Erei informaționale, rolul factorului de decizie, planificator sau comandant, la toate nivelurile de ducere a luptei, este de a decide modul de echilibrare a timpului, spațiului și forțelor în contextul noului factor operațional, informația.

În concluzie, în calitate de generatoare ale unei componente a informației ca factor operațional, „la nivel operațional și strategic, structurile de informații militare își aduc o contribuție hotărâtoare la desfășurarea acțiunilor de luptă” mai mult decât, pur și simplu, sprijin în luarea deciziei.

3.2.3.2. Rolul intelligence în dominarea informațională

Deși activitatea de intelligence este menționată separat între componentele informației generale ca factor operațional, din rațiuni menționate la timpul potrivit, informațiile militare ca domeniu specific J2 includ activități legate și de celelalte componente: infrastructura informațională a inamicului și cea locală, măsurile ofensive în domeniul războiului informațional (analizate în 3.3.5), exploatarea mass-media (disciplina de culegere de informații din surse deschise OSINT, abordată anterior) și, evident, cunoștințele despre adversar. Toate au ca factor comun acțiunea ofensivă specifică domeniului intelligence, de obținere de informații pe care inamicul încearcă să le ascundă, să le protejeze. Astfel, în abordare clausewitziană, „rolul structurilor de intelligence este de a extrage certitudini din incertitudine și de a facilita decizia coerentă într-un mediu incoerent, într-un mediu clar și coerent fiind mai puțină nevoie de intelligence”, întrucât deficitul de informație este minim.

Informațiile despre inamic produse de J2 oferă comandantului și planificato-rilor produse ce contribuie la clarificarea și fundamentarea presupunerilor de lucru utilizate ca instrumente de planificare operațională și sprijin în definirea unui „spațiu al posibilităților” și permit comandantului optimizarea deciziei de a dispune în teren și angaja în luptă forțele proprii la momentul potrivit și în locul potrivit. Acest lucru se realizează nemijlocit în cadrul acțiunii concrete, datorită substanței acționale conținute preponderent în produsele informative specifice OBE, examinate anterior. În acest fel, activitatea de intelligence aduce o contribuție esențială la obținerea și fructificarea asimetriei în domeniul cognitiv, prin superioritatea informativă, creând premisele pentru dominarea informațională a inamicului.

Considerăm că, în abordare clausewitziană, efectul superiorității informa-ționale asupra inamicului este agravarea percepției acestuia privind fricțiunea războiului, transferul de fricțiune către inamic. De aceea, rolul informațiilor militare în operații depășește simpla furnizare de produse informative acționale la timp comandanților și devine o participare pro-activă la construcția superiorității informaționale, într-o angajare comună cu comandanții și ceilalți planificatori.

„Cunoașterea profundă (a inamicului) generează o stăpânire superioară a situației și o identificare corectă a centrelor de greutate, a punctelor tari, a punctelor slabe și a vulnerabilităților”. Astfel, dominarea informațională permite planificarea judicioasă și obținerea victoriei în luptă cu eforturi minime, conform principiilor economiei de forțe, concentrării forțelor, dispersării forțelor și realizării surprinderii. În gestionarea forțelor, „o componentă de intelligence bună va acționa ca multiplica-tor de forță prin facilitarea unei folosiri concentrate și eficiente a forței. Dimpotrivă,… o componentă slabă de intelligence va acționa ca divizor de forță, risipind și erodând puterea. De aceea, pe termen lung, cine deține o intelligence mai bună nu numai că își va folosi puterile mai profitabil, dar o va și conserva mai profitabil”.

Se știe că, în esență, războiul constă în folosirea forței pentru a determina inamicul să se supună voinței comandantului strategic. În această abordare teoretică „nu apare niciun argument logic pentru care aplicarea forței, ca instrument specific războiului, să fie limitată”. Din motive lesne de înțeles însă, dezideratul unanim este ca forța utilizată să fie minimă.

Aici, informațiile militare intervin semnificativ: prin cunoașterea inamicului, comandantul poate aloca exact forțele necesare pentru o acțiune de luptă și poate asigura o rezervă de forțe și mijloace. Prin cunoașterea inamicului, comandantul poate disloca din timp forțele, asigurându-și, astfel, o rezervă de timp și poate deci-de fiecare acțiune în locul cel mai favorabil, realizând, astfel, o rezervă de spațiu. Conjugate, aceste rezerve realizate în spațiul posibilităților conturează un set bogat de opțiuni operaționale definite ca „sume de mișcări viabile”, care se dezvoltă și se cristalizează în variante de curs de acțiune.

Considerăm că relația informațiilor militare cu celelalte componente ale informației generale ca factor operațional constă în asigurarea de rezerve pentru comandant privind ceilalți factori operaționali: rezerve de forțe, de timp și de spațiu. Astfel, informațiile militare oferă planificatorilor un set de opțiuni operaționale care permit comandantului realizarea de rezerve de cursuri de acțiune.

De fapt, prin eforturile activităților de intelligence, specifice domeniului cognitiv al RBR, și presupunând consumuri mai mult intelectuale decât materiale sau umane, informațiile militare realizează un transfer de putere din domeniul cognitiv în domeniul fizic al RBR, mai costisitor din toate punctele de vedere. „Ca optimizator de resurse, intelligence economisește bani prin reducerea necesarului de achiziție de echipament militar… deși nu poate reduce acest necesar la zero. …În război, intelligence scurtează efortul, economisind aur și sânge”.

Astfel, în Era informațională și în condițiile globalizării, când opinia publică din orice țară și comunitatea internațională admit mult mai greu pierderi omenești, costuri mari sau angajări militare prelungite, informațiile militare oferă sprijin «acționabil» diversificat în vederea identificării celor mai potrivite opțiuni de răspuns la crize sau cursuri de acțiune militară. Prin urmare, „definirea opțiunilor de răspuns devine un act de mare răspundere profesională. Pentru a obține rezultatele scontate, este nevoie de o investiție de gândire și utilizarea experienței întregului aparat specializat” în vederea identificării de soluții pentru un succes nu numai al operației, dar și pentru realizarea efectului grand-strategic, anume succesul politic la încheierea operației bazate pe efecte. Ca exemplificare, în domeniul logistic, informațiile militare permit trecerea de la conceptul de asigurare logistică «pentru orice eventualitate» (just-in-case), mai costisitor, la conceptul de asigurare «la timp» (just-in-time), mai eficient din punct de vedere al costurilor, dar mai pretențios din punct de vedere al asigurării informative (și informaționale).

3.3. Provocarea operațiilor ghidate de intelligence

3.3.1. Studiu de caz: informațiile militare în Afganistan

După argumentarea rolului informațiilor militare ca factor operațional în cadrul general al OBE, prezintă interes analiza particularităților domeniului intelligence în operații care presupun din start o implicare mai intensă a J2, pentru care chiar se numesc «operații ghidate de intelligence».

Ziua de 11 septembrie 2001 nu a încheiat Războiul Rece, dar a pus capăt definitiv abordării conceptuale care plasa pe prim plan descurajarea strategică, inclusiv nucleară, ce presupune amenințarea cu distrugerea statului agresor. Teroriștii nu au un teritoriu național de apărat căruia să îi asocieze interesul național major și care să îi facă vulnerabili la descurajarea strategică. În mediul actual de securitate, noua abordare strategică necesită o descurajare bazată nu pe amenințarea cu retalierea, ci pe prevenție, probabil ca unică soluție. „Această nouă descurajare, bazată pe prevenție, impune o aplicare echilibrată a puterii civile și a celei militare pentru a determina schimbarea comportamentului actorului strategic vizat. Această modelare de comportament este esența OBE” și a abordării comprehensive. Totodată, noua descurajare plasează domeniul intelligence pe o poziție de mare responsabilitate în obținerea succesului. De aceea, în mod inevitabil, toate operațiile desfășurate împotriva unor amenințări neconvenționale comportă un grad ridicat de utilizare a produselor informative ale J2 pentru a realiza asimetria operațională ce face posibil succesul.

Chiar informațiile din domeniul amenințărilor asimetrice au o altă natură decât cele care au format generații de culegători, analiști și utilizatori de intelligence. Granularitatea informațiilor este mai fină, relevanța lor este mai puțin evidentă, imaginea poate deveni elocventă doar la dimensiuni globale, interconexiunile sunt mai îndepărtate și mai firave, iar factorul uman trimite către domenii interdisciplinare și către practica forțelor de impunere a legii, informațiile de natură culturală și sociologică devenind esențiale.

Exemplul cel mai edificator pentru toate aceste particularități este chiar cea mai amplă operație contra terorismului, desfășurată de 12 ani în Afganistan de coaliția multinațională. În ceea ce privește rolul și provocările structurilor de intelligence în Afganistan, generalul Michael T. Flynn, șeful structurii J2 a ISAF (în anul 2009), sprijinit de doi colaboratori, realizează o adevărată radiografie în lucrarea denumită, generic, «Raportul Flynn», asupra căruia am efectuat studiul de caz prezentat în Anexa VIII.

Multe dintre problemele abordate în «Raportul Flynn» trimit la deficiențe de abordare generală a domeniului intelligence în operații ghidate de inteligence și chiar în afara informațiilor militare, dar pentru care structurile de intelligence trebuie să contribuie la găsirea de soluții. Actorii locali devin furnizori și beneficiari importanți de date și informații multidisciplinare, iar acțiunile lor pot genera efecte disproporționate cu amploarea lor, din cauza complexității situației de securitate. În acest context, operatorii de intelligence devin mai mult coordonatori specializați în gestionarea problemelor de intelligence într-un continuum care transcede decizia punctuală a comandantului. Astfel, în cazul unei operații de amploare ghidate de intelligence, rolul J2 / S2 nu se încheie în momentul furnizării produsului informativ, și nici măcar în momentul în care comandantul ia o decizie, ci continuă în cursul înseși acțiunii armate sau acțiunii nemilitare, contribuind direct la modelarea mediului și la construcția superiorității informaționale în spațiul de confruntare.

De asemenea, structurile de intelligence trebuie să își dezvolte capabilitățile de gestionare a fenomenului compresiei eșaloanelor, specifice războiului în condițiile Erei informaționale, anume extinderea posibilităților de exploatare și producție de intelligence multisursă la nivel tactic și rafinarea abilităților de gestionare la nivel strategic a detaliilor și deciziilor tactice relevante.

În elaborarea evaluărilor la comandamentul strategic, relevanța și impactul asupra realităților din TO sunt cele mai importante aspecte. Războiul împotriva unei insurgențe sau asupra oricărei amenințări neconvenționale trebuie să fie ghidat de intelligence, însă acest lucru nu înseamnă subordonarea compartimentului Operații de către compartimentul Intelligence, dar nici invers. De altfel, „diviziunea între INT și OPS în domeniul militar a constituit, întotdeauna, un subiect de controversă”.

Considerăm că, în special în cazul operațiilor ghidate de intelligence, structura J2 trebuie să își mențină o subordonare nemijlocită factorului decizional asupra operației, cum ar fi un locțiitor pentru operații (operația curentă a comanda-mentului respectiv). Integrarea J2 cu J3 trebuie să aibă loc în plan funcțional și nu organizatoric, pentru a conserva suveranitatea epistemică a domeniului intelligence.

Pe de altă parte, este necesară ajustarea producției de intelligence din punct de vedere al oportunității raportării, formei de raportare, diseminării și scopului actului de sprijin informativ, pentru a revigora conținutul vechi, dar valoros, al relevanței (factorul «so what? ), astfel încât să se genereze informații «acționabile» valide pentru valorificarea la toate nivelurile, nu numai la nivel tactic.

Considerăm că, în cadrul unei operații de natura conflictului din Afganistan, abordarea comprehensivă trebuie să funcționeze în dublu sens («reversed comprehensive approach»), adică și toate celelalte componente ale puterii Coaliției trebuie să aibă roluri în domeniul intelligence. La această multiplicare a forței în informațiile militare, de asemenea specifică RBR, nu se poate ajunge decât în urma realizării unei culturi de intelligence a tuturor actorilor din teatru, dacă se dorește ca operația să fie, într-adevăr, ghidată de intelligence.

3.3.2. Informațiile militare în Operații altele decât războiul

Nu numai operațiile îndreptate împotriva terorismului sunt ghidate de intelligence, ci o gamă mai largă de operații sau acțiuni militare care nu opun state contra altor state și aplică intens produsele informative în acțiunea concretă menită să determine schimbarea deciziei actorilor din spațiul de conflict în favoarea intere-selor comandantului strategic. În general, acestea se numesc «Operații altele decât războiul» (OOTW – Operations Other Than War) și includ „operații în sprijinul păcii și o gamă largă de alte operații militare netradiționale”. În ultimul timp, „dat fiind tendințele de implicare a militarilor în înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale, în contraterorism / contrainsurgență și operații de contracarare a traficului de droguri, cele mai multe forțe armate din întreaga lume desfășoară OOTW, sub o formă sau alta”.

Specificul OOTW a fost descris plastic de către generalul american Charles Krulak, în ultimul deceniu al secolului trecut, prin termenul de «Război pe trei cvartale» (three block war). Exemplul folosit arată că, în acest tip de războaie, militarii pot fi puși în situația de a desfășura acțiuni militare intense, operații de menținere a păcii și ajutor umanitar în spațiul a numai trei cvartale.

Diversitatea acestor operații determină o complexitate a provocărilor la adresa militarilor și o dificultate sporită în teoretizarea problematicii și identificarea unor principii universal valabile. Proporția aspectelor nemilitare și comportamentul neliniar al fenomenelor care compun mediul de securitate în aceste cazuri sporesc nivelul fricțiunii clausewitziene întâmpinate de militari în îndeplinirea misiunii. Astfel, fricțiunea, înțeleasă ca „esența însăși a războiului, este forța care opune rezistență oricărei acțiuni și face ca orice este simplu să devină dificil și orice este dificil să devină aparent imposibil”. Ca fenomen caracteristic războiului, „fricțiunea nu poate fi eliminată, dar poate fi redusă” prin realizarea de rezerve (de timp, spațiu, forțe, opțiuni și cursuri de acțiune), pentru care, cum am arătat anterior, informațiile au un rol determinant.

Pentru a completa imaginea asupra fricțiunii, merită menționat că un factor cheie pentru diminuarea fricțiunii este voința, ca forță morală educată a militarilor.

În efortul de a sprijini unitatea militară / eșalonul operativ să reducă fricțiunea conflictului, informațiile militare acționează asupra primeia dintre cele opt surse de fricțiune, precaritatea informațiilor despre inamic (sau, mai larg, despre actorii rele-vanți), cât și asupra altor două: incertitudinea și confuzia / zvonurile privind diferite cunoștințe, respectiv diferite obstacole insurmontabile, de naturi diversificate.

Într-un studiu de caz asupra Operației Restore Hope, desfășurată de forțele expediționare americane în Somalia, au fost identificate trei domenii de manifestare a fricțiunii în OOTW, la nivel operativ: misiunea însăși, aspectele legate de inamic și mediul (spațiul de confruntare).

În ceea ce privește misiunea, aspectul esențial este diferența dintre obiectivele stabilite la începutul misiunii și claritatea intenției comandantului, pe de o parte, și diversitatea de sarcini colaterale, urgente și dificile, care nu erau prevăzute inițial, dar pe care militarii trebuie să le adauge planurilor lor pentru a atinge obiectivele propuse. Aceste dificultăți apar în analiza misiunii (în cadrul etapei de orientare a «Ciclului Boyd») și se pot acumula până la copleșirea planificatorilor, prin măsura disproporționată față de suma dificultăților fiecărui obstacol în parte.

În acest context, structurile de intelligence, care acționează în spațiul informațional general, trebuie să acționeze pentru a «vedea» mai multe mutări înainte și să elaboreze impactul evenimentelor și reacția actorilor pe mai multe scenarii de lucru și opțiuni. Aceste cerințe impun, pe de o parte, o interacțiune mai intensă a analiștilor atât cu culegătorii cât și cu beneficiarii produselor informative (comandanți și planificatori), pe de o parte, iar pe de altă parte o multiplicare și o accelerare a ciclului informativ, pentru mai multe cursuri de acțiune simultan.

Practic, planificatorii de intelligence, ca și ceilalți planificatori, de altfel, trebuie să realizeze o procesare paralelă (utilizată și în inteligența artificială), pentru activitățile aferente etapelor de observare și orientare ale «Ciclului Boyd», pe mai multe scenarii. În acest fel, planificatorii progresează pe direcții variate de interes operațional, dezvoltând oportunitățile de acțiune acumulate pentru a asigura o diversitate de opțiuni fundamantate. În acest fel, informațiile militare contribuie substanțial la construirea superiorității decizionale și acționează pentru reducerea fricțiunii confruntării. Activitățile menționate se realizează integrat cu planificatorii de operații și cei de diferite specialități (logistică, forțe speciale, comunicații, operații psihologice etc). Această „planificare paralelă” depășește însă domeniul analizei misiunii și atinge chiar etapa de decizie a «Ciclului Boyd», pentru că planificatorii pregătesc variante alternative chiar pentru efectele urmărite și intenția comandantului / comenzii. Altfel spus, „analiza și decizia sunt procese mai mult interactive decât secvențiale”, ceea ce integrează și sprijinul informativ în decizie la nivelul operativ al OOTW, așa cum am observat, la nivel tactic, în cazul comenzii «Gaze!».

Dacă lucrurile nu par destul de complicate, menționăm că, în ceea ce privește analiza de intelligence, planificarea paralelă trebuie realizată, în plan orizontal, în rețea extinsă de capacități analitice, pentru a beneficia de avantajele RBR în construcția superiorității informative.

În ceea ce privește inamicul, OOTW prezintă un element specific deosebit: de multe ori nu există un inamic distinct, coerent, predictibil, ceea ce face ca planificarea să fie mult îngreunată, mai ales pentru structurile de informații militare, responsabile cu studierea inamicului. De altfel, în OOTW, caracteristice amenințărilor neconven-ționale, „rezultatele sunt descrise mai degrabă ca succese decât ca victorii”, pentru că, uneori, nu există un inamic ce trebuie înfrânt în sensul strict militar.

Astfel, în Somalia, clanurile par a fi oponente ale misiunii internaționale pentru că ar dori să facă distribuția ajutoarelor umanitare după criterii proprii. Similar, în Kosovo, sârbii kosovari se manifestă ostil, de regulă, față de activitatea prezenței internaționale, din cauza percepției că țara lor a fost nedreptățită. Ce au în comun clanurile somaleze și sârbii kosovari? Faptul că percep misiunea internațională ca fiind păgubitoare pentru interesele lor, fie și temporar. În OOTW „vor fi câștigători și perdanți… și o teorie sugerează că perdanții sunt potențiali inamici”, ceea ce nuanțează abordarea politică față de populație, aspect ne-militar foarte important.

Fricțiunea clausewitziană este asociată tuturor celor trei metode de depășire a acțiunilor contrare OOTW, anume negocierile, dezarmarea și interpretarea regulilor de angajare, iar informațiile militare, la nivel operațional, sunt chemate să sprijine aceste activități, pentru că toate metodele menționate pot genera elemente ostile:

negocierile, chiar dacă sunt conduse în mod adecvat culturii locale, pot genera actori nemulțumiți, chiar și numai temporar sau local. Negocierile pot produce nemulțumiri chiar în rândurile organizațiilor neguvernamentale (ONG), care aveau „agende separate și opinii diferite privind rolul lor și chiar rolul forțelor armate în Somalia”. De fapt, ONG de regulă au viziuni diferite față de forțele militare internaționale și, oricum, sunt actori suverani, ceea ce le conferă un rol relevant în spațiul de luptă;

dezarmarea, în Afganistan, a determinat trecerea unor luptători tribali la talibani și lăsarea unor comunități fără apărare;

regulile de angajare stabilite după principii moderne au determinat ca localnicii să perceapă uneori militarii internaționali ca fiind slabi și ușor de neutralizat sau, cel puțin, «neletali». De exemplu, pirații somalezi cunosc limitele juridice privind reținerea unor cetățeni neînarmați în ape internaționale și acționează curajos, știind că viața nu le este periclitată în mod impredictibil.

În privința mediului (spațiului de confruntare), sursele de fricțiune identificate în Somalia, de exemplu, sunt lipsa infrastructurii și incertitudinea în privința nivelului amenințărilor (în zonele de intervenție și zonele de prepoziționare – portul Mogadishu). Aici, informațiile militare au un rol esențial, prin activitatea IPB.

În toate domeniile analizate, soluțiile de reducere a fricțiunii sunt atribute ale comenzii. Sunt menționate voința de a găsi soluții originale (out-of-the-box) / inovația / creativitatea, care „devin proceduri standard de operare”, perseverența, redundanța. De multe ori, însă, militarii sunt puși în situația „de a executa misiuni fundamental diferite de scopul original al prezenței” lor în teatru, iar aceste soluții conduc la acțiuni care contravin înseși doctrinei forțelor multinaționale, ceea ce constituie, în sine, componente de fricțiune clausewitziană.

La ce poate duce acest aspect al fricțiunii în OOTW? Iată că, în Kosovo, în prima parte a anului 2012, militarii KFOR au acționat pentru blocarea unor căi de comunicație alternative, în preajma Liniei Administrative de Demarcație, deși misiu-nea KFOR include asigurarea libertății de mișcare! Un alt exemplu este folosirea comunicațiilor în clar, în unele situații, contrar regulilor de securitate informațională, măsură fundamentată pe considerentul că rapiditatea acțiunii forțelor proprii zădărnicește orice folosire a informațiilor susceptibile a fi interceptate de inamic, ceea ce descrie supremația informațională pe care contează forțele multinaționale.

Considerăm că diversitatea și dinamismul OOTW determină o sporire a importanței activității de intelligence, chiar în situațiile când nu se conturează un inamic în accepțiunea clasică a termenului. De asemenea, caracteristicile OOTW determină o sporire a integrării informațiilor acționale în decizie și la nivel operativ, așa cum am arătat că se integrează în decizie la nivel tactic, în cazul comenzii «Gaze!».

În domeniul cognitiv specific OOTW, valorile, ca manifestări sociale care „exprimă aspirații ce structurează informațional acțiunea” suferă o îndepărtare de la paradigma clasică, bazată pe violența specifică aplicării forței. În mediul operațional expediționar, „valorile de bază structurează informațional o stare de spirit flexibilă, specifică războaielor mici, față de starea de spirit fixistă, dogmatic, a războaielor convenționale”. În OOTW este necesară „o combinație de etică polițienească și militară, etica poliției necesitând un set diferit de virtuți…, cât și valorile și normele democrației liberale”. Atitudinea necesară în OOTW pare a fi optimismul critic («meliorismul»), definit ca fiind credința în posibilitatea îmbunătățirii condițiilor specifice existente la un moment dat, atitudine ce încurajează inteligența să lucreze pentru ameliorarea condițiilor și sporește raționalitatea și încrederea într-un mod cum simplul optimism nu o poate face.

Considerăm că optimismul critic, atitudine recomandată militarilor în OOTW este potrivit și domeniului intelligence, caracterizat de operarea permanentă cu incertitudinea și de cerința abordării științifice în rezolvarea problemelor de intelligence. Această similitudine sporește relevanța domeniului intelligence în OOTW și facilitează participarea tuturor militarilor la efortul informativ, conform logicii abordării comprehensive reversibile.

3.3.3. Intelligence pentru operații informaționale și comunicarea strategică

Am menționat importanța aspectelor culturale și a imaginii actorilor în econo-mia confruntărilor specifice Erei informaționale, mai ales în OOTW și am subliniat importanța spațiului de luptă informațional pentru talibani, în Afganistan, chiar peste importanța rezultatelor tactice. Aceste realități determină cerința de includere a Operațiilor informaționale (OI) în arsenalul de acțiuni concepute de statele majore pentru asigurarea succesului OBE, în cadrul abordării comprehensive, pentru obținerea dominării în planul valorilor pe coordonate care să rezoneze cu spiritualitatea celor cărora se adresează mesajele. Acest deziderat se realizează la nivel strategic prin comunicarea strategică, iar la nivel operativ și tactic prin OI bazate pe concepția operațională fundamentată de comunicarea strategică.

Dintre cele trei componente ale operațiilor informaționale generale, în acest subcapitol ne vom referi numai la «OI propriu-zise», celelalte două fiind informațiile generale despre succesul misiunii și sprijinul informațional (nu informativ). În cadrul «OI propriu-zise», ne vom referi numai la componentele de relații publice și acțiunile informaționale aferente «afacerilor civile» / cooperării civili-miliari (CIMIC) ca fiind relevante pentru OOTW, nu și la operațiile psihologice (PSYOPS).

Operând în spațiul informațional, OI luate în considerare interferează, în mod inevitabil, cu domeniul intelligence, care trebuie să sprijine și aceste acțiuni militare necinetice, chiar dacă operațiile de pace nu includ «operații de intelligence» propriu-zise, în sensul acțiunii clandestine asupra inamicului. Să nu uităm că, „în gândirea militară, informațiile și intelligence rămân conectate cognitiv (dacă nu întotdeauna și operațional)”. De altfel, pentru a menține coeziunea efortului mondial în slujba păcii, „în mod tradițional, ONU a evitat oficial constituirea de capabilități de intelligence”, ceea ce ar fi fost chiar dificil, de altfel, având în vedere componența universală a organizației. Pe de altă parte, cu cât acțiunile se îndepărtează de «menținerea păcii» și se apropie de «impunerea păcii», capătând un caracter de luptă, cerințele de intelligence sporesc și determină desfășurarea de activități informative.

Specificul OI este acțiunea prin transfer public de informații către grupul țintă, care poate fi populația din zona de conflict (de cele mai multe ori), actorii neutri și chiar forțele inamice – caz în care pot deveni operații psihologice (PSYOPS – PSYchological OPerationS). Evident, aceste informații nu pot fi informațiile secrete obținute și produse de structurile de intelligence, însă ele trebuie să se raporteze produselor informative pentru a asigura atingerea efectului preconizat.

Caracterul noncinetic și exclusiv informațional al OI plasează aceste acțiuni strict în domeniul cognitiv, comun activității de intelligence, diferența fiind caracterul public al OI. Structurile de informații militare furnizează planificatorilor OI elementele de planificare (menționate în 3.2.2) corespunzătoare domeniului cultural și motivațional al grupului țintă: centrul de greutate din punct de vedere psihologic și al valorilor, vulnerabilități, puncte critice, direcții de efort.

Similar se pune problema în cazul comunicării strategice (StratCom), concept dezvoltat relativ recent în mediul militar, având drept corespondent în viața civilă conceptul de «diplomație publică». StratCom reprezintă o acțiune deliberată de operație informațională la nivel strategic menită să contracareze fluxuri informaționale ostile sau neproductive prin proiectarea proactivă și oportună a unei imagini a situației operaționale / de securitate care să servească interesele țării / alianței / coaliției / trupelor proprii în fața unor audiențe locale, regionale sau internaționale, în cadrul abordării comprehensive a operației / situației de securitate.

StratCom urmărește aceleași obiective ca OI în general, dar folosește canale instituționalizate de comunicare și are un expeditor bine cunoscut, de preferință cât mai sus plasat din punct de vedere ierarhic, pentru a conferi greutate mesajului transmis și a asigura impactul dorit, întrucât ,,fiecare dintre noi suntem extrem de vulnerabili (influențabili) în fața unui discurs bine meșteșugit”. În acest context, StratCom contribuie la alinierea intereselor actorilor și la obținerea sprijinului opiniei publice pentru cauza servită, bazându-se tot pe informații și intelligence cultural, de regulă prin mesaje cu un orizont mai larg și o valabilitate mai generală.

În OI la toate nivelurile, „pentru ca sensul comunicării și al acțiunilor… să fie perceput corect, comunicarea și acțiunea trebuie adaptate în formă și conținut la un cod cultural, posibil diferit, al interlocutorului”, ceea ce se realizează prin înțelegerea grupului țintă, cu aportul produselor de intelligence.

StratCom poate fi luată în considerare și din punctul de vedere al culegerii de informații publice, pentru că reflectă intenția declarată a entității reprezentate de comunicator. Această latură este foarte dezvoltată în contextul Erei informaționale, așa cum a fost explicat în 1.2 și 2.2.4, dar nu face obiectul lucrării de față.

Operațiile informaționale, inclusiv comunicarea strategică nu includ informații «acționabile» provenite din produsele de intelligence, dar sunt generate în perfectă coerență cu activitatea de intelligence, care oferă elemente de planificare operațională pentru generarea produselor de Operație informațională sau StratCom.

În continuare, vom examina diferite tipuri de operații militare în ordinea crescătoare a conținutului de informații «acționabile» conținute și a intensității fricțiunii clausewitziene a confruntării.

3.3.4. Operații expediționare și binomul intelligence – operații speciale

Realitățile OBE au impus noi concepte pentru asigurarea succesului, în care „concentrarea este direcționată către operația rapidă și decisivă și, mai recent, chiar asupra pre-empțiunii”. Aceste operații, numite expediționare, se disting prin rapiditatea deciziei de declanșare, prin amploarea mai redusă decât operațiile ce presupun dislocarea unor forțe masive în teatrul de operații, cu obiective mai limitate, punctuale și relativ simple, dar de importanță strategică, prin faptul că sunt rareori desfășurate de coaliții și mai degrabă de state individuale, prin utilizarea mai intensă a unor capacități specializate. Astfel, „în loc de forțe convenționale copleșitoare…, (comandamentele strategice) folosesc o varietate de sisteme de intelligence, supraveghere și cercetare și Forțe Speciale”, la care am adăuga mijloacele de proiecție a forței în teatrul de operații. De regulă, operațiile expediționare – «războaiele mici» (small wars) presupun proiecție de forțe și nu trebuie confundate cu «războaiele locale», de uzură, care opun, de regulă, state vecine, forțe de dimensiuni mai mici, și se pot prelungi pe perioade mari de timp.

Datorită specificului generat de proiecția de forțe, operațiile expediționare sunt asociate statelor cu capacități de această natură și sunt mai puțin accesibile țărilor mici. Pe de altă parte, războaiele locale pot fi cauzate de motive strict locale: „n-ar fi pe deplin exact să se creadă că absolut toate conflictele locale au la origine un subtext în care pot fi descifrate interesele contradictorii ale marilor puteri”.

Operațiile expediționare pot fi atât limitate în timp și din punct de vedere al urmărilor în spațiul de luptă, cât și urmate de operații de stabilizare și reconstrucție.

Ca exemple de operații restrânse la atingerea obiectivului imediat pot fi date Operația Thunderbolt, prin care forțe israeliene au eliberat ostaticii reținuți de militanți pro-palestinieni pe aeroportul din Entebbe (Uganda), la 04.07.1976, sau, mai recent, Operația Neptune Spear, prin care forțe speciale americane (Navy SEALS) l-au eliminat pe Osama bin Laden, la 02.05.2011, în interiorul teritoriului pakistanez. Dacă în cazul Operației Thunderbolt planificarea, inclusiv activitatea de intelligence, au fost de foarte scurtă durată, în cazul eliminării lui bin Laden se poate spune că activitatea de intelligence a durat zece ani, cu o documentare mai intensă asupra locației începând cu luna septembrie a anului 2010, pentru o acțiune cinetică de o zi și o angajare de luptă de numai 38 de minute.

Operația Neptune Spear a implicat participarea mai multor agenții guverna-mentale de intelligence și constituie un exemplu clasic de operație expediționară ghidată de intelligence, mai exact o operație de forțe speciale pregătită îndelung de structurile de informații. Merită menționată accepțiunea termenului de forțe speciale ca „personal militar în uniformă care desfășoară o varietate de misiuni de luptă care nu sunt de apanajul categoriilor tradiționale de forțe armate”. Dacă în etapa cinetică au participat 79 de militari și un câine, numărul de participanți din structurile de intelligence nu poate fi, practic, evaluat. Pe de altă parte, componenta de intelligence a inițiat activitatea cu zece ani înainte, a continuat sprijinul informativ neîntrerupt, pe întreg parcursul acțiunii cinetice și chiar după încheierea operației, prin exploatarea materialelor cu valoare informativă capturate la Abbottabad.

În astfel de operații, formațiunea de intelligence care acționează integrat cu cea de forțe speciale „pune la dispoziție în mod continuu informațiile necesare, acționând în rețea cu celelalte structuri specializate din zonă, mai ales elemente de evaluare a efectelor pas cu pas, urmate de o permanentă reevaluare și readaptare a deciziilor, chiar pe parcursul efectuării misiunii, într‐o manieră sintetizată de aplicarea conceptului de feed‐forward”.

În cazul României, prin trecerea structurilor de forțe de operații speciale sub controlul operațional al Direcției Informații Militare, integrarea acestora cu structu-rile de intelligence devine mult mai fezabilă decât în cazul unei comenzi separate.

Componenta cinetică principală a operațiilor expediționare se distinge a fi cea de forțe de operații speciale, integral conectată capacităților de intelligence. În prezent, sunt în curs de aplicare diferite abordări ale acestei integrări necesare și se poate spune că Armata României se situează în avangarda efortului, prin subordonarea operațională a Forțelor de operații speciale (FOS) Direcției Informații Militare (DIM) și elaborarea unui concept operațional întrunit.

De multe ori, operații de amploare încep cu acțiuni tipic expediționare, așa cum intervenția terestră în Afganistan a început cu un desant de forțe speciale la Kandahar. De aceea, în situația în care operațiile expediționare nu sunt de sine stătătoare, planificarea lor trebuie să includă proiecția pentru efectul global aferent perioadei de stabilizare și reconstrucție ce urmează acțiunilor de luptă. Prin misiunile urmărite în acțiunile contra-insurgență, militarii din forțele speciale trebuie să sprijine puterea civilă legitimă și să folosească numai forța strict necesară pentru obiectivul urmărit și pentru restaurarea ordinii. Se susține că forțele de intervenție trebuie să abordeze insurgența cu prezumția faptului că insurgența nu este o problemă primordial militară, iar militarii ar putea fi aduși să sprijine poliția locală. Această sinergie scoate în evidență relevanța trinomului intelligence – forțe speciale – structuri de impunere a legii, în contracararea amenințărilor neconven-ționale și fundamentul unei noi ramuri științifice numite intelligence judiciar.

De asemenea, forțele de intervenție trebuie să prevadă de la început „resursele necesare pentru a asigura stabilitatea și să înceapă activitățile de reconstrucție imediat după – ideal ar fi simultan cu – încheierea acțiunilor de luptă majore”, astfel încât capacitățile esențiale pentru stabilitate și reconstrucție să se găsească în teatrul de operații pentru a începe activitatea concomitent cu capitularea sau colapsul inamicului combatant. Între aceste resurse trebuie să se numere și o nouă atitudine față de localnici, „o stare de spirit nouă, mai flexibilă, necesară pentru adaptarea la mediul de securitate / operațional schimbat”, întrucât, „spre deosebire de războaiele majore, în care viziunea unidirecțională a urii față de inamic servește suficient pentru a inspira curajul, în războaiele mici, toleranța, compasiunea și bunăvoința trebuie să constituie cuvinte-cheie” în relația dintre forțele de intervenție și populație.

Este evident faptul că cele menționate fac irelevantă apartenența la o anumită categorie de forțe – forțele speciale care l-au eliminat pe Osama bin Laden la sute de kilometri de țărmul mării aparțineau marinei. Astfel, natura expediționară a acestei stări de spirit atrage și trăsătura de întrunit, ceea ce a dus la alăturarea celor doi termeni într-un binom distinct, «expediționar și întrunit», descris ca o determinare filosofică statornică asupra faptului că aportul individual și cel al categoriei de forțe armate la apărarea națională survine într-un context de dislocare în teatru de operații, pentru îndeplinirea unor misiuni expediționare.

Dintre caracteristicile acestei stări de spirit, detaliate în 3.2.1.2, cunoașterea operațională a situației culturale revine cu forță în cazul sprijinului forțelor speciale pentru structurile locale de impunere a legii, așa cum a reieșit și din studiul de caz al Raportului Flynn, în 3.3.1 și Anexa VIII. Văzută ca pilon al agilității cognitive, „cunoașterea operațională a situației culturale (cultural awareness) este cunoașterea normelor culturale ale populației din mediul operațional plus atitudinea adecvată privind aceste norme”, care duc la „distincția între luptă și construcția statală (nation building) în ceea ce privește rolul luptătorului”. Cunoșterea operațională a situației culturale, subsumată domeniului intelligence cultural, este deosebit de importantă, chiar și în operații multinaționale de stabilitate și reconstrucție, deoarece asigură ghi-darea operației de către intelligence și cooperarea externă a structurii de nivel tactic, adică angrenarea unor actori locali în acțiunile ne-militare de nivel tactic și, astfel, în efortul de atingere a efectului global urmărit. De asemenea, cunoașterea operațională a situației culturale, ca stare de spirit transformată în sensul discutat, „poate controla situațiile haotice și incerte create de colapsul sistemelor politice, economice și de securitate. Liderii trebuie să fie în măsură să opereze în țări care nu au guverne efective, unde inamicul și linia frontului nu pot fi definite prea ușor, iar regulile de angajare sunt contradictorii. Forțele… trebuie să aibă de a face cu teroriști, traficanți de droguri, potentați locali (warlords), fundamentaliști militanți și formațiuni paramilitare – și trebuie să fie, în măsură, totuși, să înfrângă unități… masive și sisteme de apărare impresionante”.

Considerăm că aspecte esențiale ale operațiilor expediționare – contactul nemijlocit cu populația din zona de operații, caracterul de acțiune întrunită și cerința de cunoaștere operațională a situației culturale și exploatare a acesteia – aduc în situație de integrare operațională domeniul forțelor speciale și domeniul informațiilor militare.

În afară de rolul de ghidare a operațiilor expediționare, trebuie semnalat și impactul activității de intelligence asupra cerințelor impuse comandanților, inclusiv de nivel tactic, întrucât operațiile expediționare (și OBE în general), determină și o compresie funcțională a ierarhiilor militare, după cum am arătat și în studiul asupra Raportului Flynn. Esența conceptului de «război pe trei cvartale» este că militarii începutului de mileniu III trebuie să fie pregătiți să opereze în toate cele trei condiții simultan (acțiuni de luptă, peacekeeping și sprijin umanitar) și, prin aceasta, educația de comandă la cel mai mic nivel trebuie să fie deosebită. De exemplu, în bătălia pentru Mogadishu (1993), comandanții de subunități au trebuit să ia în mod constant decizii cruciale, care au avut impact major nu numai asupra eșalonului înaintat, dar și asupra eșalonului de completare al forțelor expediționare, de unde și termenul de «caporal strategic», introdus tot de către generalul Charles Krulak.

Aceste adaptări necesare mediului operațional expediționar implică trei construcții conceptuale – intuiția strategică, apoi capacitatea metacognitivă și «agenția umană». Între acestea, termenul de agenție umană „încorporează intenționalitate, prevedere, autoreflecție și autoreacție și permite militarilor să evalueze o situație și să răspundă adecvat acesteia”. Această abilitate aduce comandanții de nivel tactic – ca lideri adaptivi, foarte aproape de operatorii de informații militare în rol de culegători de informații din surse umane (HUMINT – HUMan INTelligence).

Transferul de relevanță către eșaloanelor militare inferioare în operațiile expediționare și în operațiile de stabilitate și reconstrucție post-conflict devine un factor critic ce determină dezvoltarea unei capabilități sofisticate de conducere a acțiunilor militare, capacitate bazată pe HUMINT. Cercetașii, acționând practic din interiorul comunităților locale (human terrain) pot sprijini substanțial ghidarea și modelarea acțiunilor conduse de lideri adaptivi având calitățile descrise mai sus.

Atât comandanții de nivel tactic, mai ales cei de forțe speciale, cât și cercetașii (militarii HUMINT) devin deopotrivă „profesioniști care analizează în cursul acțiunii, acordă atenție mediului și acționează asupra mediului prin folosirea aparent paradoxală a unor forme de cunoaștere divergent acomodative dar și convergente, în special atunci când cunoașterea acumulativă nu funcționează. Acești lideri sunt foarte apropiați de ideea de cercetători în acțiune, așa cum sunt și cercetașii. În concepția integrată intelligence – forțe speciale, „esențială… este comanda unică a structurii”, iar „planificarea și readaptarea dinamică a acțiunilor forțelor speciale, chiar pe timpul desfășurării misiunii, are loc prin acțiunea sincronizată a unei celule unice de comandă, atât a componentei cinetice (luptătoare), cât și a celei de intelligence”.

În aceste condiții de integrare a intelligence cu acțiunea tactică se manifestă o interacțiune intensă a componentei informative cu beneficiarii informațiilor acționale, planificatorii și comandanții fiind informați simultan pentru a câștiga timp, pentru a nu risipi resursa / rezerva de timp. Acest aspect are consecințe semnificative în politica de diseminare a produselor informative, în sensul maximalizării responsabilității de a distribui / direcționa informațiile relevante imediat, tuturor celor care trebuie să acționeze în baza lor.

Deși unitatea de timp, spațiu și acțiune specifică acțiunilor integrate intelligence – forțe speciale comportă o concentrare ce amintește de tragedia greacă, aceste acțiuni tactice, de regulă cu relevanță strategică, manifestă „caracteristicile RBR: viteza comenzii, cunoașterea comună a spațiului de confruntare (shared awareness) și intenției comenzii, autosincronizarea, planificarea și acțiunea sinergetice, trăsături indispensabile obținerii eficacității acțiunii de luptă”.

Cu privire la acțiunea expediționară în mediu cultural diferit, există opinia că, pe lângă cunoașterea operațională a situației culturale, domeniul HUMINT include și componenta de intelligence social, definită ca „abilitatea de a te înțelege cu oamenii, de a fi în largul tău în societate, de a fi un cunoscător al aspectelor sociale”. Infor-mațiile despre o cultură străină tipice pentru domeniul intelligence social sunt dificil de obținut dar sunt esențiale în operațiile expediționare și constituie un instrument de integrare în mediul uman local și de rezolvare a problemelor tactice.

Astfel, componentele de natură socială și culturală ale domeniului intelligence ajung să constituie factori acționali nemijlociți, utilizați practic în permanență în acțiunile expediționare la nivel tactic, deopotrivă de către forțele speciale și operatorii HUMINT.

Constatăm că, în operațiile expediționare, domeniile psihologic și cognitiv ale nivelului tactic sunt decisive în obținerea succesului și subliniază similaritatea modului de gândire al liderilor adaptivi și al cercetașilor, cât și integrarea compo-nentei de intelligence în decizie și chiar în acțiune, ca etape ale «Ciclului Boyd». Acest lucru trece în mod evident dincolo de simplul sprijin informativ realizat prin furnizarea de produse informative și este caracteristic îndeosebi forțelor speciale.

Merită însă zăbovit asupra operațiilor expediționare și dintr-un alt motiv, legat de cerințele de proiecție de forțe în scurt timp, în orice teatre de operații. Aceste cerințe duc la standardizarea polivalentă a dotării, procedurilor și pregătirii forțelor expediționare, ca proces dus până la extrem, în special a forțelor de operații speciale. Acest fenomen a fost numit «macdonaldizare», prin similitudine cu replicarea întocmai a calității și formei restaurantelor și produselor McDonald oriunde în lume.

Observăm că participarea activității de intelligence, care este obligatoriu adaptată strict teatrului de operații și chiar zonei precise de acțiune la nivel tactic, este singura componentă care acționează divergent asupra organizării, dotării și pregătirii forțelor expediționare, față de celelalte domenii, care, din motive pragmatice, împing standardizarea acestor forțe până la idea de «macdonaldizare».

3.3.5. Intelligence în Războiul informațional

Examinarea integrării intelligence cu acțiunea forțelor speciale atrage atenția asupra domeniului tactic de manifestare a conflictului hibrid. Nivelul tactic este foarte important și pentru că este, de fapt, domeniul în care sunt produse, vehiculate și consumate majoritatea informațiilor. Pe de altă parte, așa cum am arătat, în OBE, acțiunile desfășurate în câmpul tactic pot avea relevanță operativă sau strategică.

La nivel tactic devin esențiale și aspectele tehnologice, pentru cele mai multe componente ale planificării operaționale (vezi 3.2.2) dar și în decizie și acțiune, ca etape ale «Ciclului Boyd». Vom analiza, în continuare, modul în care sprijinul informativ (sau intelligence, în general), se integrează în operațiile ghidate de intelli-gence și chiar acțiunile militare care au o semnificativă componentă tehnologică.

Începerea acestui demers cu analiza cazului luptei aeriene nu trebuie să surprindă, întrucât intensitatea acestui tip de confruntare armată reflectă foarte bine atât impor-tanța tehnologiei, cât și implicarea informațiilor militare, în acest caz cercetarea spațiului aerian. Experimente recente au arătat că principala cauză a pierderilor în lupta aeriană este deficitul în controlul situației tactice, întrucât „circa 80% din pierderi au rezultat din faptul că echipajele avioanelor de luptă nu își dau seama că aparatul este atacat până în momentul în care sunt fie loviți, fie nu mai au timp să reacționeze eficace”. În cursul acelor experimente, controlul / cunoașterea situației (situation awareness) a fost definit ca „percepția asupra întregii imagini, nu numai localizarea, dar și acțiunile viitoare probabile, atât ale forțelor amice, cât și ale celor inamice”. În lupta aeriană, cunoașterea / controlul situației presupune procesarea unui volum suficient de informații pentru a realiza și menține o imagine rezonabil de precisă a localizării tuturor participanților la o angajare aeriană, sau în apropierea zonei de angajare, și asupra localizării și acțiunilor lor probabile, în viitorul imediat. Astfel, cercetarea, de această dată prin mijloace tehnologice, deține un rol hotărâtor și s-a dovedit a fi „cel mai important factor unic ce afectează rezultatele angajării” în lupta aeriană. Având în vedere decizia luată în urma managementului țintelor, putem spune că participarea componentei de intelligence este hotărâtoare și în ceea ce privește decizia și acțiunea care conduc la rezultatele angajării aeriene.

Acest exemplu subliniază importanța contribuției informațiilor militare obți-nute prin mijloace tehnice și integrarea informațiilor acționale în planificare, decizie și chiar acțiune în sine, pentru că răspunsul cu foc sau numai evitarea inamicului prin manevre specifice includ informații acționale provenite din cercetare.

În domeniul tactic, cu cât vizibilitatea (în sens larg) realizată prin construirea imaginii spațiului de luptă sporește, iar controlul situației oferă posibilitatea de ale-gere a țintelor pentru a obține victoria, necesitatea dominării informaționale impune selecția țintelor cu cea mai mare importanță informațională pentru inamic. Totodată, vizibilitatea sporită determină intensificarea eforturilor de mascare fizică și creșterea ponderii acțiunii mascate, pentru realizarea surprinderii. Astfel, abilitatea de a per-cepe situația operațională fără a fi situat în locația vulnerabilă combinată cu riscurile situării în spațiul de confruntare directă sugerează trei moduri de angajare a forțelor inamice: “angajarea de la distanță, coalițiile verticale și războiul informațional”.

Angajarea de la distanță presupune lovituri aplicate cu mijloace aeriene, rachete de croazieră și rachete balistice, arme cu energie dirijată.

Coalițiile verticale presupun specializarea strategică, în care forțe armate mai dezvoltate tehnologic oferă capacități strategice de înaltă tehnologie, iar aliați situați în contact cu inamicul oferă avantajul acțiunii directe (forțe terestre, infor-mații HUMINT). Un exemplu recent în acest sens este cooperarea forțelor SUA cu Alianța Nordului din Afganistan, în 2001, pentru înfrângerea regimului taliban. Un alt exemplu, în care pot fi luate în calcul fie forțe locale, fie forțe de operații speciale, este iluminarea laser a țintelor, în vederea angajării lor cu mijloace aeriene de precizie. În aceste două moduri de angajare, aportul activității de intelligence este masiv, prin construcția superiorității informaționale în cadrul unei cunoașteri profunde a situației operaționale, prin documentarea informativă a țintelor și furnizarea de informații «acționabile» cuprinse integral în decizie și acțiune. Angajarea la distanță este practic imposibilă în absența informațiilor despre ținte, iar coalițiile verticale „necesită un schimb de informații mai intens decât coalițiile orizon-tale, și astfel probleme de natură C4I și de securitate operațională mai dificile”.

Al treilea mod de angajare eficientă și eficace a inamicului în operațiile ghidate de intelligence este războiul informațional, care vizează ca ținte sistemele informaționale ale adversarului, nodurile de comunicație și centrele decizionale, cu scopul de a paraliza comanda și controlul (C2) acestuia și de a facilita obținerea succesului cu evitarea angajării costisitoare de forțe și mijloace convenționale. Această abordare este denumită, de altfel, și «războiul de comandă și control» și constituie aplicarea cea mai ușor de intuit a OBE. Dar exact aceste elemente operaționale sunt cel mai bine protejate, fie prin mascare, fie prin distribuirea capacităților, conform conceptului RBR. Astfel, pentru desfășurarea cu succes a războiului de comandă și control, nu sunt suficiente informațiile obținute prin senzorii obișnuiți, ci sunt necesare informații dificil de cules, de obicei HUMINT – prin agenți situați în poziții cheie – sau SIGINT – prin decriptarea de comunicații protejate. Informațiile HUMINT de valoare sunt însă „un bun a cărui disponibilitate nu pare a crește în ritmul ce caracterizează tehnologiile informaționale”.

Latura ofensivă a Războiului informațional are însă o componentă cinetică, materializată în distrugerea obiectivelor informaționale amintite și o componentă subtilă (soft), materializată în atacarea cibernetică a funcționalității acestor sisteme, cum este cazul virusului STUXNET, care a provocat perturbații importante sistemelor electronice ale capacităților nucleare iraniene, în iunie 2010. Componenta «soft» se mai numește și «Război digital», definit ca „un subset al Războiului informațional care implică atacuri non-fizice asupra informațiilor, proceselor informaționale și infrastructurii informaționale executate pentru a compromite, modifica, dăuna, disrupe sau distruge informația, și/sau pentru a întârzia, confuza, înșela și disrupe procesul informațional și luarea deciziei”.

Latura defensivă a Războiului informațional este mult mai avansată, pentru că presupune protecția generală a sistemelor informaționale erga omnes, fie împotriva atacurilor fizice, fie împotriva atacurilor cibernetice. Protecția fizică a sistemelor informaționale cuprinde măsurile uzuale de protecție a infrastructurii critice, dar și adoptarea unei arhitecturi în rețea, care poate absorbi un volum mai mare de distrugeri provocate de inamic și dispersarea capacităților C2, în logica RBR.

În ceea ce privește protecția la acțiunile soft, eforturile de protejare a sistemelor informaționale sunt mai avansate, întrucât existența unei capacități strategice este de domeniul evidenței, deci riscul major este demonstrat.

Pentru a defini o amenințare reală însă, avetizarea asupra atacului cibernetic este foarte dificil de realizat, întrucât nu există indicatori valoroși pentru funcționarea sistemelor de avertizare (IW) iar intenția de atac este foarte dificil de detectat în lipsa unor informații HUMINT de la cel mai înalt nivel de decizie al aversarilor probabili. Altfel spus, este aproape imposibil de surprins cineva asupra faptului, în flagrant delict de atac cibernetic („smoking keyboard”).

Dificultatea este agravată de faptul că „strategiile informaționale, înțelese ca recunoaștere și utilizare a informației și tehnologiilor informaționale ca instrument al puterii naționale, pot fi independente de sau complementare prezenței militare și operațiilor militare”. De altfel, teoretic, atacurile cibernetice preced formele cinetice ale unei agresiuni, tocmai pentru a produce distrugeri sistemului C2 al inamicului.

Observăm două aspecte legate de Războiul digital, anume formarea unei «teritorialități informaționale» și definirea unui domeniu de nișă, în care actori mai slabi în ceea ce privește capabilitățile militare pot amenința statele mai puternice, în logica amenințărilor neconvenționale și a OBE. În cazul amenințărilor hibride, Războiul digital constituie forma cea mai convenabilă și mai discretă de agresiune chiar din partea unui stat cu capacități militare considerabile, ceea ce s-a putut constata, deși nedemonstrat, în cazul conflictului din Georgia, din august 2008. În consecință, pericolul concret al amenințării cibernetice constă în periclitarea „abilității organismului militar al unui stat de a se interpune între populația țării și inamicii țării, cauzând, în acest fel, o pierdere de sanctuar național”.

Războiul digital poate fi abordat și în logica OBE, prin atacarea sistemelor informaționale civile de importanță strategică, de exemplu, sistemele bancare și cele ale rețelelor de transport. Astfel de acțiuni ostile grave impun o abordare multidimensională și din partea structurilor de intelligence, care nu mai pot face ab initio distincția dintre o amenințare militară și una ne-militară.

Totodată, identificarea intențiilor, tacticilor și capabilităților agresorului poate fi îngreunată și prin aparența haotică a atacurilor, din care nu se pot extrage indicii coerente care să genereze informații relevante. Complexitatea Războiului digital rezidă și în faptul că efectul conjugat al atacurilor aparent haotice, multidimensional și derutant, este mult mai mare decât efectele însumate ale atacurilor individuale.

Cea mai avansată direcție a eforturilor împotriva agresiunii digitale este strict de specialitate (tehnologia informațiilor) și se manifestă în majoritatea cazurilor post factum, prin studierea modului de desfășurare și a impactului, pentru a identifica agresorul și vulnerabilitățile proprii care au făcut posibil atacul. Date fiind dificultățile acestei activități, activitatea de intelligence rămâne esențială, întrucât „importanța culegerii de informații privitoare la atacurile informaționale și analiza acestor atacuri sunt greu de exagerat. Fără dezvoltarea unui corp de cunoștințe referitoare la aceste atacuri, eforturile de construcție a defensivei vor fi periclitate în mod sever”. Dezavantajul extrem de periculos al acestei asimetrii duce la concluzia că „cel mai dificil adversar pentru o țară avansată… ar fi o societate extrem de puțin dezvoltată din punct de vedere tehnologic cu o elită restrânsă de războinici cibernetici care să acționeze din străinătate”, ceea ce constituie, totodată, o provocare redutabilă pentru serviciile de intelligence, atât militare cât și civile.

De aceea, din nou, este esențială cooperarea pe linie de intelligence, atât pe plan intern cât și internațional, așa cum Alianța Nord-atlantică a decis la Summitul de la Lisabona, în anul 2010. „Pentru a asigura funcționarea sistemelor de comunicare și informaționale critice, Alianța își propune să implementeze mecanisme solide în domeniul apărării cibernetice… și va intensifica activitățile de gestionare a crizelor și planificare a urgențelor civile, astfel încât sistemul NATO de răspuns la crize să țină seama de dezvoltarea rapidă și diversificarea amenințărilor cibernetice”.

Pașii concreți de urmat în intelligence includ definirea cât mai precisă a amenințării, stabilirea de indicatori de avertizare utili și exersarea de scenarii cât mai realiste, bazate pe analiza atacurilor și incidentelor deja constatate. Totodată, NATO a hotărât îmbunătățirea avertizării timpurii, a cunoașterii situației riscurilor ciberne-tice și îmbunătățirea capabilităților de analiză în domeniul Războiului digital.

Considerăm că amenințarea cibernetică este cea mai dificilă provocare în intelligence, din cauza problemelor de culegere a informațiilor referitoare la intenția inamicului potențial, din cauza lipsei indiciilor de pregătire a atacului și din cauza disponibilității tot mai largi a tehnologiilor de realizare a unui atac ciber-netic, în condițiile în care dependența tot mai mare de sistemele electronice sporește vulnerabilitatea statelor de folosirea liberă a sistemului informațional global.

Pe de altă parte, Războiul digital constituie cea mai periculoasă manifestare a amenințărilor hibride, prin discrepanța dintre impactul posibil și posibilitățile de prevenire a unui atac cibernetic masiv.

3.3.6. Informațiile militare în Războiul electronic

Operarea în spațiul cibernetic trimite la soluții de domeniul inteligenței artificiale, cum sunt sistemele expert, care suplinesc limitele operatorilor umani în ceea ce privește capacitatea de calcul, viteza de reacție și procesarea unui număr de opțiuni logice dintr-un set de cursuri de acțiune. „În domeniul militar, sistemele expert dispun de capacitatea de a formula concluzii logice, de a se auto-instrui, vehiculează / procesează informația, creează o nouă informație, aleg o variantă dintr-un spațiu al căutărilor”, pe baza unor criterii și raționamente prestabilite.

Una dintre aplicațiile acestor sisteme expert este Războiul electronic, o confruntare similară Războiului digital, dar desfășurat în câmpul tactic, nu în spațiul cibernetic ci în spectrul electromagnetic – un nou domeniu asupra căruia părțile aflate în conflict caută să obțină supremația. Partea predominantă a Războiului electronic vizează legăturile radio și se numește Războiul radioelectronic. Ca și în celelalte spații de confruntare, și în spațiul electromagnetic părțile caută să își asigure libertatea de mișcare și să o interzică pe cea a adversarului, caută să identifice punctele critice și centrul de greutate, pentru a realiza dominarea specifică acestui spațiu de confruntare.

Între componentele Războiului electronic, ne propunem să analizăm numai participarea informațiilor militare la acțiunea de luptă. În acest sens, vom examina relația între ESM (în principal cercetarea radio asupra activității sistemului advers de legături radio) și ECM, latura ofensivă (ne vom referi la principala componentă – bruiajul – cealaltă fiind inducerea în eroare). Pe câmpul de luptă, aceste componente acționează împreună, pentru a asigura atât exploatarea comunicațiilor radio inamice, cât și pentru a le interzice, atunci când comandantul decide că este cazul. În principiu, nivelul de decizie este tot la nivelul comandamentului operativ, pentru care am analizat contribuția structurilor de intelligence în OBE, în 3.2.

Cercetarea radio – componenta ce constituie, în același timp, și o disciplină de culegere de intelligence (COMINT – COMmunications INTelligence) – funcționează aproape în continuu. Cercetarea radio oferă atât situația dispozitivului radio al inamicului (și prin aceasta dispunerea și activitatea forțelor inamice), prin exploatarea informațiilor extrinseci ale comunicațiilor radio (adică a informațiilor referitoare la comunicație ca fenomen electromagnetic, nu la conținutul semantic al mesajelor transmise), cât și conținutul unora dintre comunicări, prin decriptare, deci prin exploatarea conținutului intrinsec al comunicărilor radio.

La rândul lui, bruiajul interzice comunicarea radio pe anumite frecvențe, conform interesului operațional. În unele situații, comandantul poate ordona bruiajul de blocare, prin care interzice, practic, activitatea inamicului în spectrul electromag-netic, total sau parțial. Bruiajul este păstrat, de regulă, pentru a asigura elementul surpriză și avantajul tactic al forțelor prin paralizarea comenzii și controlului advers. Utilizarea bruiajului în alte situații deconspiră locația stațiilor de bruiaj, care devin astfel ținte ale mijloacelor inamice de lovire, în cadrul Războiului informațional.

Astfel, raportul de angajare dintre cercetarea radio și bruiaj repetă, oarecum, raportul dintre intelligence și acțiunea forțelor de operații speciale, unde intelligence acționează îndelung pentru ca forțele speciale să poată interveni pentru foarte scurt timp, la momentul decisiv. La fel, cercetarea radio își desfășoară propriile acțiuni de luptă, care constau în culegerea de informații privind comunicările din spectrul electromagnetic și furnizează, totodată, țintele care trebuie anihilate de bruiajul radio, atunci când comandantul decide că evoluția luptei este servită mai bine dacă frecvențele respective sunt interzise și nu exploatate. Structurile de război electronic efectuează în permanență managementul frecvențelor monitorizate de cercetarea radio pentru a putea trece în cel mai scurt timp, practic instantaneu, la atacul asupra comunicațiilor inamice prin blocarea activității pe frecvențele decise a fi interzise.

Specificul acțiunii carateristice sistemelor expert constă în faptul că mare parte din managementul frecvențelor și al traficului radio se desfășoară automatizat, ca urmare a volumului mare de comunicații radio pe câmpul de luptă, în situații de confruntare intensă, de exemplu, la ofensivă. Astfel, similar modului în care creierul unui singur militar parcurgea întregul ciclu de intelligence într-o secundă, încheind cu o decizie perfect executabilă, în cazul comenzii «Gaze!», în domeniul Războiului electronic ciclul de intelligence se parcurge cu viteza luminii pentru un număr impresionant de obiective – în acest caz frecvențele radio / comunicațiile inamicului.

Ca și în cazul acțiunii forțelor pentru operații speciale, constatăm că aportul structurilor de intelligence în domeniul Războiului electronic se manifestă nu numai ca simplu sprijin informativ, ci constituie o participare directă nu numai la luarea deciziei, dar și la însăși acțiunea de luptă, cu efect direct asupra rezultatului confruntării.

3.3.7. Operații de dezinformare și operații de intelligence

„Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie”

Sun Tzu

În 3.3.6 am menționat că una dintre misiunile structurilor ECM este cea de inducere în eroare a inamicului, de exemplu prin simularea traficului pe propriile frecvențe, mini-emițătoare de bruiaj (de multe ori disimultate în sisteme de armament) sau producerea de ținte false pentru inducerea în eroare a cercetării inamice. Această misiune deschide calea pentru analizarea unui alt tip de acțiune militară ghidată de intelligence, anume operațiile de dezinformare.

În abordare clausewitziană, dezinformarea constituie o modalitate practică de sporire a fricțiunii percepute de inamic prin „operarea în interiorul ciclului decizional al oponentului” și devierea planificării acestuia, mai precis, în interiorul ciclului informativ al structurii de intelligence a inamicului. Incertitudinea / haosul specific confruntării armate constituie o constantă istorică iar unele abordări conturează ideea că este mai utilă renunțarea la tentativele de structurare a haosului și, mai profitabil, acționarea în sensul „instituționalizării haosului în bătălie”, adică folosirea unei stratageme pentru sporirea fricțiunii percepute de inamic, dacă menținerea și accentuarea haosului constituie o amplificare semnificativă a asimetriei cognitive în defavoarea acestuia.

De fapt, dezinformarea creează premise ca inamicul să perceapă o risipire a incertitudinii în ceea ce privește intențiile și capabilitățile forțelor adverse și să își îndrepte planificarea într-o direcție greșită. Altfel spus, „principalul scop al strata-gemei este să îl facă pe inamic foarte sigur, foarte decisiv și complet eronat”.

Această deturnare de efort pregătește terenul pentru realizarea surprinderii, în momentul în care acțiunea decisivă a trupelor proprii va șoca inamicul, ceea ce constituie, de fapt, un transfer hotărâtor de fricțiune asupra inamicului. În acest fel, dezinformarea realizează un transfer controlat de risc asupra inamicului, pentru că riscul este cunoscut de comandamentul propriu, ca „posibilitate cunoscută, căreia îi putem calcula probabilitatea”, ceea ce adversarul nu cunoaște.

În abordare clausewitziană, structurile de intelligence sunt singurele care pot identifica oportunitatea de exploatare a asimetriei de control al haosului și pot participa decisiv în planificarea operațiilor de dezinformare pentru a conduce inamicul către colaps, pentru că adversarul nu este în măsură să gestioneze eficace fricțiunea confruntării, ridicată la apogeu prin realizarea surprinderii.

În doctrina NATO, operațiile de dezinformare cuprind „acele măsuri menite să deruteze inamicul prin manipulare, distorsionarea sau falsificarea datelor, pentru a-l determina să acționeze de o manieră care să îi prejudicieze interesele”, întrucât, „în război, adevărul este atât de prețios încât trebuie păzit de gărzi de minciuni”, după cum a afirmat Winston Churchill (citatul «bodyguards of lies»).

La nivelul comandamentului operativ, în război, „obiectivul operațiilor de dezinformare este acela de a influența deciziile comandantului inamic înainte de desfășurarea bătăliei”. Operațiile de dezinformare au de multe ori șanse de succes, pentru că „prejudecățile perceptuale și cognitive favorizează pe dezinformator, atâta timp cât scopul dezinformării este de a întări preconcepțiile țintei sau pur și simplu creează ambiguitate și dubii privind intenția dezinformatorului”.

Dezinformarea poate fi pasivă (păstrarea secretului asupra tuturor activităților – mascarea) sau activă, prin operații mai restrânse sau mai ample. Eșecul dezinformării, chiar pasive, este grav prin faptul că inamicul poate folosi acest eșec într-o proprie operație de dezinformare. De aceea, „în operații complexe de dezinformare, este extrem de importantă confirmarea faptului că inamicul a înghițit într-adevăr momeala și nu doar se preface că a fost înșelat”. În acest scop, cele mai utile sunt unitățile de intelligence specializate (SIGINT, HUMINT). Rolul culegerii de informații pe durata operației de dezinformare reflectă faptul că „o parte a artei dezinformării este să înveți a gândi ca adversarul” – responsabilitate promordială a domeniului intelligence.

Operațiile de dezinformare constituie „o responsabilitate generală a comandamentului și a componentei de Operații”, nu a J2. Ele sunt OBE ghidate de intelligence, pentru că operează strict asupra sistemului decizional al inamicului, efectul vizat aparține domeniului cognitiv, iar întreaga planificare, execuție și evaluare sunt intim asociate domeniului intelligence. De fapt, chiar „momeala trebuie să fie concepută pe baza unor produse de intelligence de încredere asupra modului în care inamicul gândește…, ceea ce necesită un înalt grad de penetrare în cele mai protejate secrete ale adversarului”.

Dezinformarea poate lua forma unor acțiuni de mai mică amploare, ca măsură de asigurare de luptă în câmpul tactic, sau chiar proceduri absorbite în tehnologia armamentului modern, cum am exemplificat mai sus. Dezinformarea se poate consti-tui însă și în operații ample, pe durata unei întregi campanii, cum a fost Operația Fortitude, pe timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, care „a constituit, probabil, cel mai mare efort depus pentru dezinformare într-o operație militară”. Aceasta a inclus Operația Bodyguard, care a materializat funcționarea unei întregi rețele false de comunicații radio în Anglia, alături de alte acțiuni false pentru a ascunde forțelor naziste pregătirile trupelor aliate pentru debarcarea în Normandia.

Pentru dezvoltarea artei dezinformării, „prima dintre condiții este empatia, capacitatea de a vedea lucrurile din punctul de vedere al inamicului, ceea ce presupu-ne o bună cunoaștere a culturii acestuia, a limbii, modului de operare, procedurilor”, caracteristici tipice domeniului intelligence cultural, necesare, iată, și comandanților.

Operațiile de dezinformare impun o confidențialitate deplină, pentru că falsitatea acțiunilor poate fi detectată chiar de trupele proprii, care nu pot fi avizate în totalitatea lor asupra caracterului deosebit al acțiunii respective. Acest aspect apropie operațiile de dezinformare de rudele apropiate, operațiile de intelligence, care sunt concepute și desfășurate chiar în interiorul structurilor de intelligence, fiind, deci, mai mult decât pur și simplu «ghidate» de intelligence.

Operațiile de intelligence sunt proprii eșaloanelor strategice și chiar exced domeniului militar, fiind asociate domeniului securității naționale, unde acționează și serviciile de informații civile, în contextul extins al activității de intelligence și cu implicare a factorilor politici la cel mai înalt nivel. În aceste cazuri, operațiile de intelligence constituie „manipulări secrete ale evenimentelor din străinătate pentru promovarea intereselor naționale”, iar „comunitățile de informații vor avea rolul de a asigura managementul de zi cu zi al operației”, adică inclusiv deciziile operative, nu doar sprijinul informativ.

În mod esențial ele sunt inițiate și autorizate la nivelul conducerii politice, constituind „cea de-a treia cale” de rezolvare a problemelor de securitate națională ce nu pot fi abordate prin celelalte două căi: acțiunea diplomatică / inacțiunea, respectiv acțiunea militară – războiul. Șefii de stat mai pot opta pentru operații de intelligence în cazul „unei confruntări ideologice sau militare contra unui adversar, sau atunci când nu există consens național pentru o intervenție militară deschisă” .

Operațiile de intelligence, numite eufemistic și operații acoperite sau operații speciale, sunt expresia acțională a domeniului specific activității de intelligence, anume secretul asupra întregii activități, întrucât sunt desfășurate, în principiu, în timp de pace, stare pe care statul inițiator dorește să o păstreze. O teorie mai veche considera operațiile acoperite ca fiind doar „cele mai cunoscute activități asociate domeniului intelligence”. De altfel, o parte a teoreticienilor domeniului definesc intelligence ca „război prin mijloace discrete”, iar, mai nou, se subliniază faptul că „secretul este cumpăna apelor între activitățile de intelligence per se și multitudinea de alte activități – vitale, de altfel – de natură informațională, administrativă și operațională, pe care statele le desfășoară în mod normal”.

În cazul operațiilor de intelligence, decizia supremă trebuie să revină factorilor politici de decizie nu pentru că liderii din intelligence nu ar fi în măsură, ci pentru că sensibilitatea evenimentelor și „riscurile de deconspirare sau eșec” pot avea consecințe care pot fi asumate numai de factori care dețin autoritatea și legitimitatea politică, cea care este fundamentată pe baze juridice rezultate din legislația democratică a statului. În rest, întreaga planificare și acțiune se desfășoară strict în interiorul organizației de intelligence dar, după cum sublinia Sun Tzu, „suveranul trebuie să aibă cunoștință despre activitățile … agenților”.

Aspectele de legitimitate și moralitate nu fac obiectul acestei lucrări dar merită menționat faptul că precizarea juridică a responsabilității factorului de decizie este esențială pentru direcționarea / sprijinul activității de intelligence, eșecurile în intelli-gence fiind eșecuri ale actului de comandă / decizie. Acest lucru este, de regulă, dificil de inclus în documente oficiale de securitate națională iar în țările democratice activitatea de supraveghere parlamentară vizează, cu insistență, atât intezicerea abuzurilor serviciilor de informații cât și eliminarea oricăror asocieri ale eventualelor eșecuri cu conducerea democratică a statului. În orice caz, responsabilitatea desfășurării operațiilor de intelligence „este legată de gradul de consens acumulat în spatele politicii externe a unui stat și acel consens este probabil cel mai ridicat în perioade când este percepută o amenințare externă”. De aceea, pentru motivul că, bune sau rele, serviciile de informații servesc interesului național, „în timp, legiuito-rii devin susținători și protectori ai agențiilor pe care trebuie să le supravegheze”.

În prezent, principalele tipuri de operații de intelligence sunt următoarele:

Propaganda – bazată pe intelligence cultural și subsumată, în prezent, operațiilor informaționale în abordare comprehensivă / OBE, este o tehnică străveche de diseminare de informații concepute cu un anumit scop politic, adresată fie direct factorilor de decizie adverși, fie mentalului opiniei publice sau forțelor armate;

Activitatea politică – presupune intervenția directă în politica internă a statului țintă, de exemplu prin finanțarea unor forțe politice;

Intervenția economică ce poate determina tulburări sociale sau politice, sau poate constitui în sine lovitura decisivă pentru destabilitatea statului vizat. Astfel de intervenții brutale pot fi distrugeri de recolte sau provocarea de căderi ale sistemului bancar (de exemplu prin inundarea pieței cu bancnote false);

Sprijinirea de lovituri de stat;

Operațiile paramilitare – folosirea de formațiuni paramilitare care nu aparțin guvernului propriu. Este important de subliniat că este vorba despre elemente acțio-nale care nu pot indica statul propriu ca inițiator al operației, chiar dacă, speculativ, acest lucru este ușor de dedus prin aplicarea principiului qui prodest. Aici diferența esențială este față de forțele de operații speciale proprii, care poartă uniformă și însemnele statului de origine și a căror folosire constituie un act de război;

Sprijinul direct acordat forțelor paramilitare, descris și ca participare secretă în acțiunile de luptă – o variantă nuanțată a operațiilor paramilitare, care presupune prezența unor militari de intelligence sau forțe speciale, sub acoperire (clandestin) dar nu în prima linie, nu în acțiuni de confruntare directă, ci pentru sprijinul forțelor locale (consiliere, planificare, coordonare, asistență tehnică);

Asasinatul – cea mai controversată formă tradițională de acțiune clandestină, este legitimată în condițiile luptei împotriva terorismului, considerată război deschis. Exemple în acest sens sunt eliminarea de teroriști în Pakistan și Yemen, cu ajutorul sistemelor aeriene fără pilot, cu acceptul tacit al țării gazdă, sau eliminarea lui bin Laden, care nu a fost contestată internațional în ceea ce privește legitimitatea.

La aceste tipuri de operații de intelligence, teoria britanică adaugă cea mai neagresivă formă de acțiune clandestină, agentul de influență, iar teoriile actuale ale războiului hibrid iau în considerare faptul că unele state pot recurge și la acțiuni neconvenționale, inclusiv acte de terorism, care să servească intereselor lor dar care să nu poată fi asociate acțiunii guvernului inițiator, ci unor grupări terțe, nestatale.

Pe măsura creșterii nivelului de violență, în ordinea enumerată mai sus, apare evidentă necesitatea integrării resurselor de intelligence cu capacitățile acționale ale forțelor de operații speciale (FOS), după cum am argumentat și în 3.3.4. În acest fel,

forțele de operații speciale sunt conectate acțiunii clandestine dar și deciziei politice de cel mai înalt nivel și integrarea lor în structuri de intelligence devine nu numai explicabilă dar și necesară, ca și formarea unor capacități de intervenție cu dublă valență – forțe speciale și intelligence.

Se remarcă, de asemenea, necesitatea construirii și menținerii unor resurse specifice de intelligence (resurse operative și o cunoaștere profundă și mereu actuală a situației din țara respectivă). Dat fiind că aceste resurse sunt utilizate în mod curent de către compartimentele de culegere din surse umane, de regulă, compartimentele de operații de intelligence acționează în strânsă cooperare sau chiar integrat cu structurile de culegere HUMINT. „Agențiile HUMINT, cu abilitățile și contactele lor secrete, tind să fie organizatorii naturali (de operații speciale), așa cum a fost cazul operațiilor occidentale comune cu serviciile pakistaneze de informații militare, pentru a asigura asistență militară rezistenței mujahedinilor contra ocupației sovietice în Afganistan”. Această comuniune este consacrată teoretic: „spionii întăresc un comandant prin informații predictive, prin mascarea planurilor și mișcărilor preconizate, dar totodată hărțuiesc inamicul în secret, învrăjbindu-i consilierii și ucigându-i ofițerii”.

Un alt aspect important este evaluarea rezultatelor operațiilor de intelligence, cerință ce reflectă bucla de reacție de fenomen propusă în 2.2.3. Importanța este datorată substanței de OBE inclusă în operațiilor de intelligence, pentru că succesul operației în sine reflectă un obiectiv imediat dar efectul pe scară mare, scontat de factorii de decizie, nu este întotdeauna garantat, din cauza complexității mediului de securitate la nivel grand-strategic. De altfel, „acțiunile acoperite majore (în special cele cu o componentă paramilitară) desfășurate pe perioade mari de timp au șanse mai mari de reușită atunci când regimul țintă este slab, când forțele locale sunt luptători dedicați ce beneficiază de sprijin indigen și când sunt sprijinite cu bombar-damente aeriene și acțiuni coordonate ale forțelor speciale”, așa cum a fost cazul în Afganistan, când regimul taliban a fost răsturnat cu sprijinul Alianței Nordului.

Oricum, „acțiunile acoperite tind să aibă succes cu cât sunt mai apropiate unui scop politic precis și cu cât operația este mai bine definită”, adică având cât mai puține dependențe / variabile operaționale slab controlabile și de durată, dictate de implicarea multor actori. De asemenea, „posibila prezență a dezinformării în spatele fiecărei operații de intelligence, ca și în spatele oricărei informații culese de structurile de intelligence cauzează probleme serioase și un grad de dubiu în orice activitate importantă de intelligence”, prin efectul oglinzilor paralele.

Pe de altă parte, un subiect de coșmar pentru serviciile de intelligence și decidenții politici, eșecurile în operații pot aduce costuri severe, în vieți omenești în timp de pace și crize politice pentru statul inițiator, ca și pentru oricine se implică în sprijinirea operației. Toate acestea subliniază importanța confidențialității și măsurilor redundante de securitate a operației, ambele aparținând simultan sprijinului de intelligence și acțiunii în sine.

Mai mult decât o pot face celelalte categorii funcționale ale sprijinului informativ, propuse în Capitolul 2, integrarea domeniului intelligence cu acțiunea contravine aparent tabu-ului de temelie al intelligence, anume substituirea factorului de decizie, prin diluarea distincției dintre domeniul intelligence și politică datorită asumării acțiunii în sine. Dar profesionalismul și deontologia structurii de intelligence sunt conservate prin rezervarea responsabilității decizionale unui factor politic de nivel suprem în stat (șef de stat sau guvern – președinte, prim-ministru, monarh). Trebuie reținută numai planificarea și participarea directă la acțiune: „În loc de a furniza sprijin informativ pentru luarea deciziilor, prin acțiune acoperită comunitatea de intelligence este chemată să contribuie la executarea politicii”, ca organism specializat de execuție. Altfel spus, cu includerea culegerii clandestine de informații, „activitatea clandestină sprijină atât informarea cât și execuția deciziilor”.

Pe de altă parte, numai includerea acțiunii specifice în însăși definirea domeniului intelligence, menționată în Introducere, pare să întregească în mod relevant acest termen, întrucât „o înțelegere deplină a activităților de intelligence se obține numai dacă se consideră conexiunea integrală cu acțiunea și, de fapt, nu are sens să se omită acțiunea din însăși definiția” termenului de intelligence.

Remarcăm faptul că participarea specifică de intelligence la acțiunea în sine se menține semnificativă și definitorie în toate formele operațiilor de intelligence și include o integrare a unor capacități de direcționare, culegere, analiză și acțiune, cu manifestare în spațiul tactic dar cu semnificație la nivel strategic, adăugând și etapa de evaluare. Acest specific impune conducerea centralizată la nivel strategic dar și libertate de acțiune la nivel tactic, pentru a fructifica creativitatea militarilor înalt specializați și pentru a permite reacția adecvată la realitățile dinamice specifice acțiunii clandestine în mediu ostil.

CAPITOLUL 4.

DISEMINAREA PRODUSELOR DE INTELLIGENCE

ȘI TEORIA COMPLEXITĂȚII

4.1. Intelligence între limitarea diseminării

și responsabilitatea distribuirii

4.1.1. Necesitatea asigurării secretului informațiilor

În cadrul operațiilor militare, precum și în toate categoriile funcționale de sprijin informativ propuse și în activitatea de intelligence în general, securitatea informațiilor clasificate (INFOSEC) este esențială iar principiul «need-to-know» este unul dintre gardienii acestei cerințe. În cazul informațiilor obținute din surse deschise (examinate în 2.2.4) principiul «need-to-know» este inoperant, întrucât compromiterea lor nu constituie o problemă de securitate. În ceea ce privește infor-mațiile clasificate însă, legislația și reglementările militare / departamentale impun restricții și măsuri ferme pentru prevenirea «distribuirii neautorizate», cum mai sunt numite scurgerile de informații, inclusiv în interiorul structurilor de intelligence.

Aceste reglementări asigură necesitatea imperioasă de a se acorda unei persoane accesul la informații clasificate exclusiv în scopul realizării atribuțiilor sale de serviciu. Mai mult chiar, accesul este permis numai pe durata în care acesta deține un certificat de securitate și autorizație pentru acces la acea categorie de informații, și numai dacă acest lucru este absolut necesar îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

Problematica este proprie elementului de instrumentare a avertizării definit în 2.3.2 ca fiind directivitatea actului de avertizare și constituie un aspect important al sprijinului informativ în condițiile RBR. În ceea ce privește aplicarea acestui principiu, aspecte de interes din practica Statelor Unite sunt prezentate în Anexa IX.

În România, principiul «need-to-know» a apărut explicit în legislație în cazul informațiilor clasificate provenind de la Alianța Nord-atlantică, prin menționarea expresă că „accesul la informațiile clasificate … se acordă în baza certificatului de securitate eliberat de ORNISS și a respectării principiului «nevoii de a ști»”.

Un dezavantaj al principiului «need-to-know» este faptul că aplicarea lui poate devia cu ușurință către excese de secretomanie cu totul dăunătoare obiectivului misiunii și absolut contraproductive, luând în considerare rolul direct al intelligence în operații, argumentat în capitolul anterior. Astfel, operatorii de informații clasificate pot decide să distribuie unele dintre acestea strict șefilor ierarhici, cu justificarea confortabilă că aceștia vor ști mai bine cum și când să le folosească și, oricum, au o responsabilitate mai mare privind exploatarea informațiilor respective. În acest fel, operatorii de diferite niveluri se autoprotejează și, în același timp, transferă către un nivel superior responsabilitatea distribuirii informațiilor.

Acest comportament răpește factorilor de decizie timp prețios, mai ales în condițiile RBR, pentru că ei trebuie să îndeplinească și atribuții de redistribuire a fiecărei informații conform intenției comandantului și cerințelor misiunii. În contextul în care intenția comandantului trebuie bine înțeleasă de către absolut toți cei implicați în acțiune, limitarea artificială a distribuției informațiilor clasificate constituie o dovadă de neînțelegere a cerințelor operaționale, mai ales sub presiunea specifică Erei informaționale. Din păcate, atunci când este acceptată de șefii ierarhici, această atitudine devine o mentalitate care se extinde în serviciile de informații și generează efectul de cilindru, denumit în engleză «stovepipe». Chiar admițând că informațiile clasificate ajung, până la urmă, la cei care au nevoie de ele, un efect distructiv al fenomenului «stovepipe» constă în diminuarea capacității de comandă prin aglomerarea factorilor de decizie cu activități care ar trebui să se desfășoare la un nivel inferior și mult mai rapid.

Pentru demersul nostru, prezintă interes riscul de viciere a principiului «need-to-know» chiar la finalul unei bucle a ciclului informativ, atunci când produsul final este furnizat utilizatorului. Este vorba despre situația dirijării preferențiate a informațiilor către un beneficiar sau altul, din rațiuni concurențiale neprincipiale, favoritism care dăunează cu siguranță scopului final al sprijinului de intelligence, acela de a asigura ce trebuie, cui trebuie și când trebuie.

4.1.2. Mediul actual de securitate impune o nouă paradigmă?

După cum am concluzionat în 3.1, la amenințările distribuite în rețele clandestine guvernele trebuie să răspundă cu soluții tip rețea, anume rețele de servicii de informații. Ori, specificul definitoriu al rețelelor este tocmai schimbul de informații! De aceea, în perioada actuală, mai mult ca oricând, în centrul efortului de intelligence se află următoarea dilemă: informațiile sunt valoroase numai în situația în care acestea devin accesibile celor care au nevoie de ele, însă, cu cât lista beneficiarilor este mai extinsă, cu atât crește riscul compromiterii lor. Analizând consecințele, dacă se limitează prea mult numărul beneficiarilor, există riscul ca informația să nu ajungă la cei care au într-adevăr nevoie de ea (să nu ajungă integral, să nu ajungă oportun sau să nu ajungă deloc). De cealaltă parte, compromiterea secretului poate conduce la pierderea unei surse sau compromiterea unei operații, cu impact grav asupra intereselor servite de structura de intelligence. Pentru aceasta se impune stabilirea unui echilibru între diseminarea adecvată a informațiilor și asigurarea securității efective a acestora. Altfel spus, „este nevoie să se găsească punctul forte între diseminarea informațiilor și protejarea acestora”, iar soluția a fost ca informațiile sensibile să fie puse numai la dispoziția acelor persoane autorizate corespunzător, adică aplicarea principiului «need-to-know».

Indiferent de tipul de amenințări, principiul «need-to-know» este ușor de aplicat într-un mediu închis, cum sunt circuitele interne ale structurilor guvernamentale. Însă, în situația unei comunități de informații (națională sau multinațională) analiza surprinderii realizate de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 a demonstrat că interpretarea îngustă a principiului determină întârzierea diseminării produselor informative către decidenți legitim interesați, uneori cu omisiuni, ceea ce îngreunează procesul de luare a deciziilor și diminuează eficacitatea produselor informative sau chiar împiedică realizarea avertizării.

În cazul Erei informaționale, pentru o unitate care acționează într-un mediu multinațional într-un teatru de operații, exagerarea restricțiilor de diseminare împiedică adesea fluxul optim al informațiilor și exploatarea efectivă a acestora. Adesea, comandanții sunt nevoiți să consume importante resurse pentru obținerea acelor informații necesare îndeplinirii misiunii sau să acționeze în lipsa lor, cu toate că unele dintre informații au fost deja obținute de alte structuri de intelligence însă nu au fost diseminate în mod oportun partenerilor din cauza unor limitări impuse la nivel național sau prin anumite proceduri birocratice. Este relevant un exemplu ca misiunea ISAF, unde, pe lângă statele membre NATO acționează și țări din cadrul Parteneriatului pentru Pace sau din cadrul Dialogului Mediteranean și forțe din alte «state de contact». Extinderea misiunii ISAF în TO și înființarea unor echipe de reconstrucție provincială au arătat că limitările naționale și alte constrângeri pot împiedica, încetini sau chiar anula posibilitatea de a atinge anumite obiective.

Dar în cazul teatrelor de operații situația este chiar mai complicată, întrucât, în afară de forțele coaliției internaționale și actorii statali sau non-statali adverși, acționează și organizații non-guvernamentale (ONG), care dețin un rol tot mai mare în evoluția situației operaționale. Acest lucru este specific ultimelor decenii și constituie o trăsătură caracteristică a războiului modern, fiind aproape absent în perioada stabilirii și consolidării principiilor și teoriei militare.

Astfel, în teatrele de operații de la începutul mileniului III își desfășoară activi-tatea numeroase ONG, de la Médecins sans Frontières sau Save the Children și până la asociații minuscule, gen doi clowni și un camion. Aceste ONG constituie parte a efortului internațional de refacere a vieții normale în țara afectată de conflict și activitatea lor completeză misiunile CIMIC ale forțelor de coaliție, într-o abordare comprehensivă a înlăturării amenințării. Implicarea lor generează necesitatea cunoașterii câmpului de luptă în profunzime, reprezentanții acestora în TO dorind, de multe ori, acces chiar la produse clasificate. Bineînțeles, principiul «need-to-know» primează în astfel de situații și informațiile clasificate nu sunt distribuite ONG. Însă forțele internaționale transmit acestor ONG avertizări de nivel tactic, la fel cum sunt transmise avertizări pentru protecția forțelor proprii. Fără a divulga amănunte de natură operativă, aceste avertizări derivă, totuși, direct din informații clasificate cu valoare «acționabilă» privind intențiile adversarului și răspund obiectivelor misiunii.

4.1.3. Informația înseamnă putere. Cum procedăm?

În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, oficialii americani au concluzionat că eșecul descoperirii la timp a intențiilor de comitere a unui atentat terorist de amploare s-a datorat schimbului deficitar de informații între structurile de intelligence și autorități, anume mentalitatea «parohială» definită prin fenomenul «coșurilor de fum», explicat anterior. Ca principale vinovațe pentru schimbul deficitar de informații au fost menționate birocrația și restricțiile impuse de autorități analiștilor pentru a se asigura că zidul ridicat între entitățile de informații nu a fost încălcat.

Învățămintele conturate în urma atacurilor teroriste de acum aproape doispre-zece ani au reliefat necesitatea unui sistem care să prevadă în mod judicios câmpul «need-to-know» înainte de distribuirea produselor informative, adică o configurare standardizată a mulțimii de utilizatori îndreptățiți ai acestor informații. Un astfel de sistem trebuie să ia în considerare riscurile distribuirii inadecvate puse în balanță cu beneficiile unei distribuții mai largi a informațiilor clasificate. Comisia 11 Septembrie, constituită în SUA, a concluzionat că abordarea specifică Războiului Rece nu mai corespunde realităților și mentalitatea agențiilor de informații, de «proprietari ai informațiilor obținute pe cheltuiala contribuabililor» trebuie înlocuită cu o cultură în care serviciile de informații să simtă o responsabilitate față de informațiile culese și produsele informative realizate, anume prin disponibilizarea acestora.

Un punct de vedere important privind schimbul de informații prevede că „distribuirea largă a informațiilor conduce la o mai bună înțelegere a situației, contribuind astfel la îmbunătățirea securității”. Potrivit acestei viziuni, obiectivul final al schimbului de informații este crearea unui «mediu informațional» comun și sigur, o imagine informativă comună în care toate informațiile sunt vizibile și accesibile pentru misiune. În acest nou context, toate părțile implicate autorizate au acces la aceleași informații, ceea ce le permite să colaboreze în vederea realizării unor analize cu adevărat competitive, într-un mediu cognitiv superior.

Astfel, esența dictonului conform căruia «informația înseamnă putere» nu înseamnă că informația trebuie să aibă regimul de singura șurubelniță din regiment ci trebuie utilizată cu înțelepciune, pentru a ajunge în cel mai scurt timp la toți beneficiarii legitimi, pentru a crea efectul operațional maxim. În acest fel, gestionarea informațiilor clasificate se poate înscrie în principiile RBR, care presupun capacitarea câtor mai multe componente operaționale distribuite în rețea și sinergia capacităților distribuite pentru obținerea efectului strategic dorit.

4.1.4. Cultura responsabilității de a asigura informațiile necesare misiunii

Pentru realizarea acestui obiectiv, Comunitatea Națională de Intelligence (CNI) a SUA a propus un nou model privind schimbul de informații, care pune accentul pe «cultura responsabilității de a furniza» coroborat cu o perspectivă lărgită a arhitecturii CNI în sine. Inerent, înaintea trecerii la realizarea unui schimb masiv de informații, este nevoie să se creeze un mediu adecvat, unde accesul să fie realizat pe bază de atribute (de exemplu tipul de acces la date pentru un utilizator), astfel încât informațiile să poată fi diseminate celor interesați fără riscul compromiterii lor. Construcția noii culturi începe de la observația că vechea abordare limita schimbul de informații prin perspectiva riscurilor cauzate de eventuale erori, anume prin sancțiuni de natură penală, civilă sau disciplinară, dar nu prevedea niciun fel de recompense pentru inițiative corecte de distribuire a informațiilor clasificate și, de altfel, nu existau niciun fel de sancțiuni pentru nedistribuirea informațiilor direct către beneficiarii care aveau nevoie de ele pentru îndeplinirea misiunii. Astfel, agențiile de informații au persistat în conservarea unei culturi de protejare fermă a informațiilor pe baza principiului «need-to-know», în detrimentul unei culturi a integrării mediului informativ, pe baza principiului «need-to-share».

Deci, dacă principiul «need-to-know» a fost stabilit ca o cerință fundamentală pentru a avea un flux securizat de informații într-o confruntare de tipul Războiului Rece, «need-to-share» a fost identificat ca principiu ce trebuie urmat pentru ca activitatea în cadrul unei CNI (și nu numai) să se desfășoare în bune condiții și cu eficiență maximă, pentru atingerea obiectivelor generale ale misiunii și a efectului operațional urmărit, în noile condiții operaționale, mai ales în cadrul RBR.

Responsabilitatea de a furniza informații impune o nouă relație între operatorul de intelligence și informația clasificată și implică înțelegerea profundă a unor elemente fundamentale ale situației de securitate, între care, la nivel tactic, se pot enumera intenția comandantului, obiectivele (strategice, operative și tactice), opțiunile inamicului, capacitățile proprii, capacitățile de coaliție (inclusiv nemilitare) și cele neutre, situația nemilitară (aspecte culturale, juridice, de mediu înconjurător).

Schimbul optim de informații urmărește să întărească probabilitatea ca toți cei implicați în ciclul de intelligence să aibă la dispoziție toate informațiile necesare, chiar în momentul când au nevoie de acestea. Informațiile clasificate trebuie să fie disponibile prin intermediul unei infrastructuri accesibile și sigure, de unde membrii Comunității respective de Informații (inclusiv în TO) să le poată obține ori de câte ori situația impune acest lucru. Operatorii de informații trebuie să poată afla cu ușurință dacă și în ce condiții informația necesară este disponibilă, să gestioneze cu discernământ relevanța informațiilor în elaborarea produselor informative, iar infrastructura de schimb de informații trebuie să fie accesibilă și sigură și să permită identificarea informațiilor (prin metadate), preluarea informației necesare și cooperarea cu alți operatori din cadrul comunității.

Pentru îndeplinirea acestor obiective de utilizare judicioasă a informațiilor au fost formulate principii de acțiune (Anexa IX) care subliniază tendința adaptării intense a sprijinului informativ la specificul misiunii și schimbarea mentalității către exploatarea complexă a informațiilor de securitate într-un mediu informativ unic.

De asemenea, începând cu anul 2011, schimbul de informații și protecția infor-mațiilor clasificate sunt considerate «obiective gemene» în comunitatea de intelligence din Statele Unite, unde sunt prevăzute mecanisme, structuri și responsabilități la nivel național care angajează pentru protecția informațiilor atât acțiunea principalelor structuri ale administrației SUA cât și pe cea a autoritățile locale și operatorilor privați. Nicăieri însă, actul legislativ emis de Casa Albă nu sugerează, măcar, necesi-tatea restrângerii distribuției informațiilor clasificate, ba chiar diseminarea necesară este descrisă ca având amploare globală – evident, pentru beneficiari autorizați.

4.1.5. Implicații asupra securității informațiilor și politicii de clasificare

În mod evident, mutațiile descrise mai sus afectează imediat domeniul INFOSEC, în mod direct. Tendința supra-clasificării informațiilor apare rapid, ca reacție de protecție la perspectiva ca noul sistem să pericliteze securitatea informa-țiilor clasificate. Aceasta creează numeroase probleme administrative, îngreunează foarte mult activitatea și subminează respectul față de procesul de clasificare.

Pe de altă parte, personalul cu atribuții INFOSEC este preocupat de interesul unor agenți ostili de a obține informații clasificate din orice domeniu, pentru a-și servi propriile agenții de informații sau propriile interese. Mai mult, autoritățile INFOSEC trebuie să aibă în vedere faptul că, adesea, mass-media consideră că este responsabilitatea ziariștilor să furnizeze informații clasificate dacă le pot obține, chiar pentru a expune slăbiciuni ale sistemului, dar fără a lua în considerare consecințe care ar putea dăuna propriei țări sau securității internaționale, cum este cazul divulgărilor Wikileaks. În acest domeniu, securizarea tehnică a informațiilor, cu metode de acțiune consacrate, nu face obiectul lucrării de față, ca, de altfel, nici loialitatea utilizatorilor, importantă indiferent de nivelul ierarhic la care se află.

Pentru diseminarea judicioasă a informațiilor de securitate, considerăm că se impune asigurarea unui «acces inteligent» la produsele informative clasificate, prin crearea unui sistem standardizat de gestionare și acces la informații de la caz la caz. Un astfel de sistem trebuie să asigure accesul la informații pentru cei care într-adevăr au nevoie de ele pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu și atingerea obiectivelor operației («need-to-know») și dispun de certificatele de securitate corespunzătoare. De asemenea, considerăm că trebuie revizuite documentele normative și politica de clasificare a informațiilor, astfel încât să se precizeze clar care informații trebuie diseminate numai unui număr foarte restrâns de beneficiari și care beneficiari anume. Apreciem că efortul reglementării diseminării, în noul context, trebuie îndreptat în două direcții: categorisirea informațiilor și categorisirea beneficiarilor autorizați.

Categorisirea informațiilor în acest scop este o sarcină dificilă, având în vedere că este foarte greu de anticipat ce informații ar trebui să aibă la dispoziție analiștii în vederea îndelinirii diferitelor sarcini de producție (de exemplu, combaterea unui act terorist, profilul unui lider politic, performanțele unui nou sistem de armament sau intențiile operaționale ale unui grup rebel). Ceea ce este clar este faptul că granularitatea informațiilor clasificate depinde de nivelul de clasificare. Mai precis, pentru informații foarte sensibile, care vor primi nivel înalt de clasificare, informațiile vor fi descompuse în componente cu volum redus, a căror vehiculare să poată fi urmărită cu precizie. Exemple în acest sens ar fi datele personale / coordonatele unui agent secret sau codurile de secretizare a unor comunicații de importanță strategică. Pentru informații cu grad mai redus de clasificare, produsele informative pot fi mai voluminoase iar listele standard de distribuție vor conține mai mulți beneficiari. Exemple pentru această categorie ar fi «Studiile de țară» pentru teatrele de operații (Country books), produse care trebuie studiate de către toți militarii participanți la misiune.

Categorisirea beneficiarilor va trebui să țină cont, de asemenea, de nivelul de autorizare, dar și de specificul activității, conform principiului «need-to-know», deci în strânsă legătură cu destinația produselor informative ca acțiune preconizată.

Într-o primă aproximare, combinarea cerințelor specifice celor două direcții de categorisire scoate în evidență faptul că o distribuire extrem de limitată a informațiilor are loc în ceea ce privește fie informațiile punctuale, cu caracter tehnic, specifice domeniului operativ, fie produsele analitice conținând evaluări și concluzii de maximă importanță, specifice nivelului strategic.

Între aceste zone extreme, informațiile / produsele informative cu grad mediu de clasificare necesită o distribuire mai largă, pentru a permite mai multor beneficiari îndeplinirea unei game mai largi de sarcini funcționale. Între aceste informații, unele pot avea grad relativ redus de clasificare iar gama de beneficiari legitimi poate fi relativ restrânsă (de exemplu dotarea cu armament a forțelor armate ale unor state) sau, dimpotrivă, unele informații cu nivel mai ridicat de clasificare pot avea un număr mare de beneficiari (de exemplu informațiile despre talibani în TO Afganistan, necesare unui număr mare de analiști militari, pentru planificarea operațiilor).

Astfel, pentru anumite informații și anumiți beneficiari, se poate spune că principiul «need-to-know» primează, cerințele operaționale de distribuire fiind foarte reduse. Pe de altă parte, însă, unele informații prezintă mult mai multă valoare dacă sunt distribuite mai multor utilizatori autorizați și cât mai repede, conform conceptului RBR; în aceste cazuri primează aplicarea principiului «need-to-share».

Din punct de vedere teoretic, se poate considera, deci, că «need-to-share» este propulsorul unei structuri de securitate sănătoase în interiorul unei comunități de informații. Dacă «need-to-know» a creat structura, «need-to-share» o adaptează la cerințele Erei informaționale și a RBR, în care orice aspect identificat cu privire la reducerea numărului de beneficiari ai informațiilor trebuie considerat un factor de dereglare a întregului ciclu informativ și, în consecință, a succesului operației.

Așadar, considerăm că aplicarea principiului «need-to-share» constituie o problemă de definire a nevoilor de diseminare a produselor informative și a nivelurilor de confidențialitate potrivit utilizării ulterioare a informațiilor. Viitorul principiului «need-to-share», aplicat deja, dar insuficient definit și standardizat, trebuie apreciat ca o evoluție benefică pentru sprijinul informativ, în sensul asigurării produselor informative necesare și suficiente pentru luarea deciziilor operaționale sau de securitate. Necesitatea acestei reforme procedurale scoate în evidență proiecția problemelor proprii activității de intelligence către domeniul fructificării informațiilor în decizia militară sau de securitate și în acțiunea ce decurge din această decizie.

Merită observat faptul că o granularitate adecvată a categorisirii informațiilor, așa cum regulamentele românești deja permit favorizează și recuperarea informa-țiilor reziduale (1.3.4.2). Identificarea și marcarea datelor aparținând acestei categorii de intelligence oferă posibilitatea explorării unor scenarii neglijate sau, în condițiile RBR, poate servi unor parteneri pentru care acele date au o suficientă relevanță.

4.1.6. Semnificația principiului «need-to-share» în condițiile RBR

Considerăm că luarea unei decizii privind accesul la informații clasificate potrivit unuia dintre principiile «need-to-know» sau «need-to-share» este o dilemă falsă, deoarece evoluția situației de securitate la nivel mondial presupune ca informațiile să fie puse permanent la dispoziția tuturor și numai celor care au într-adevăr nevoie de ele pentru îndeplinirea atribuțiilor funcționale. În același timp, orice diseminare prezintă un anume risc, deci principiul «need-to-know» oricum nu protejează informațiile în mod garantat, iar, pe de altă parte, diseminarea (sharing) avea loc, oricum, chiar și în era supremației principiului «need-to-know».

De fapt, «need-to-know» și «need-to-share» nu sunt chiar contradictorii, întrucât principiul protector «need-to-know» trebuie respectat permanent în cadrul aplicării principiului «need-to-share». În contextul Erei informaționale, realitățile operaționale analizate în capitolele anterioare și necesitatea cooperării interdepar-tamentale și chiar internaționale împotriva amenințărilor neconvenționale impun, pur și simplu, adaptarea cerințelor de implementare a principiului «need-to-know» prin lărgirea gamei de utilizatori autorizați. Astfel, «need-to-share» apare ca o variantă a lui «need-to-know» adaptată prin extinderea listei de distribuție a produselor finite sau prin distribuirea pro-activă a unor informații către mai mulți beneficiari. Trebuie subliniat faptul că toți beneficiarii considerați în varianta mai generoasă a lui «need-to-share», trebuie să îndeplinească cele două condiții de securitate: să dețină autorizația corespunzătoare nivelului de clasificare a informațiilor, validă pentru perioada de diseminare a informațiilor respective și trebuie să comporte necesitatea folosirii acelor informații pentru îndeplinirea propriei misiuni. Deci, principiul «need-to-know» trebuie respectat atunci când se aplică principiul «need-to-share».

De cealaltă parte, merită amintit faptul că extinderea diseminării informațiilor conform principiului «need-to-share» are loc în condiții controlate și orientate strict către creșterea eficienței operaționale și obținerea superiorității informaționale. Astfel, se elimină în mod pro-activ strictețea nediscriminatorie a modului tradițional de aplicare a principiului «need-to-know», fără să se încalce acest principiu.

Cele două principii se aplică simultan, de fapt așa s-a întâmplat întotdeauna, ceea ce este nou este o optimizare a echilibrului între aceste două fațete ale managementului informațiilor clasificate, în cadrul politicii de diseminare / mai bine spus de valorificare a produselor de intelligence. Noua abordare conturează conceptul pro-activ al «culturii responsabilității de a furniza informații», care aduce după sine necesitatea unor noi reglementări vizând categorisirea amănunțită a informațiilor clasificate și categorisirea necesităților de utilizare legitimă a acestora.

Concluzionăm cu observația că cerințele RBR impun modificări esențiale în privința clasificării și utilizării informațiilor secrete, având în vedere necesitatea adaptării sprijinului informativ la specificul mediului de securitate care a generat conceptul RBR. Aceste modificări subliniază rolul operațional direct al produselor de intelligence și concretizează substanța acțională a acestora în planul nivelului de clasificare și al politicii de valorificare a informațiilor prin optimizarea diseminării, conform principiului «need-to-share» și responsabilității de a furniza informații tuturor celor care trebuie să le utilizeze.

4.2. Relația optimă între analistul de intelligence și factorii de decizie

4.2.1. Problema distanței dintre analist și beneficiar

Dilema principială examinată în subcapitolul anterior reflectă presiunea conceptuală impusă de realitățile RBR asupra activității de informații de securitate și aduce în atenție, pe noi coordonate, sprijinul informativ ca relație directă între reprezentanții structurii de intelligence și factorii de decizie deserviți.

Problema măsurii în care analistul de intelligence ține legătura cu beneficiarii produselor sale sau, altfel spus, „combinația intelligence – politic” datează, în formă teoretizată, din vremea reputatului Sherman Kent, dar este, totodată, „o chestiune critică a guvernării actuale”.

În prezent, există două curente de gândire în ceea ce privește acest parametru important al activității de intelligence. Primul, cronologic, este asociat școlii lui Sherman Kent și presupune asigurarea independenței analiștilor și detașarea acestora de interesul politic al beneficiarului, în baza principiului conform căruia sprijinul de intelligence eficient este cel realizat independent. Cel de-al doilea curent de gândire în privința distanței între intelligence și decidenți este definit de către Robert Gates, fost director al CIA, în anii `80. Aceasta urmărește valoarea «informațiilor acționa-bile» și recomandă o relație strânsă între producătorul de informații «acționabile» și consumatorul lor, pentru a asigura efectul maxim al sprijinului informativ. Această controversă de principiu s-a referit, în general, la nivelul strategic / politic, anume „spațiul sacru dintre analiza de intelligence și decizia politică”.

Ceea ce facilitează, în general, legătura simbiotică dintre analist și factorii de decizie, în special la nivel strategic, este, pe de o parte, faptul că aceștia din urmă tind să formeze un consens în problemele majore de securitate națională sau de alianță / coaliție, iar, pe de altă parte, faptul că analiștii lasă deoparte opiniile personale privind acțiunea necesară și se concentrează pe furnizarea celor mai bune produse către decidenți, căutând să fie cât mai scrupuloși în privința obiectivității. Cu toate acestea, „puține alte relații din domeniul guvernării implică atâtea provocări sau produc atâtea controverse ca interacțiunea dintre factorii de decizie politică și profesioniștii de intelligence”.

Nu există consens în ceea ce privește distanța funcțională optimă între analist și beneficiar, dar logica pare a susține că relaționarea cea mai eficientă ar fi dialogul permanent, analiștii trebuind să se aștepte din partea beneficiarilor la întrebări privind raționamentul urmat și posibile direcții de evoluție / acțiune, în timp ce, la rândul lor, analiștii trebuie să explice limitările cauzate de insuficiența datelor și informațiilor (valabile în cazul oricărui serviciu de intelligence) și de capacitățile serviciului. Capacitatea de a transmite răspunsul necesar și transparența în succesiunea argumentării logice a evenimentelor sunt esențiale, astfel de evaluări putând fi transmise mai bine și mai ușor prin discuții deschise și dialog direct decât prin diseminarea unor produse analitice «statice». Cooperarea foarte apropiată este însă rareori posibilă și, de altfel, nici nu este clar că este totalmente benefică.

Dimpotrivă, activitatea analistului izolată de beneficiarul produselor sale nu face decât să scadă substanța «acționabilă» a analizei și să sporească improvizația și generalizarea în privința înțelegerii cerințelor decizionale, deci a motorului întregului ciclu informativ. „Prin contrast, relația colaborativă capacitează analiștii să își însușească o percepție de valoare asupra necesarului informativ al factorului de decizie” și, în acest fel, să ajusteze conținutul «acționabil» și cadența produselor informative realizate.

Legătura necesar a fi construită între analist și beneficiar este descrisă plastic și concis de către William Nolte, care susține că întrebarea «Ce vreți să știți? » nu poate fi separată de întrebarea «Cine vrea să știe și de ce? ».

William Odom, fost director al Agenției Naționale de Securitate a SUA (NSA), aprecia că „analiza și producția sunt cel mai bine realizate în apropierea utilizatorilor produsului de intelligence, în mod normal prin compartimente de intelligence în cadrul organizației utilizatorului…, unde este mai bine plasată pentru a fi mai bine acordată în vederea unui răspuns mai potrivit nevoilor utilizatorului”. Bineînțeles, acest deziderat este condiționat de resurse și nu este accesibil organizațiilor mai mici, dar, de exemplu, decidenții politici americani, inclusiv în cadrul Congresului SUA, dispun de consilieri de intelligence puși la dispoziție de serviciile de informații. Aceștia, de regulă, sunt analiști.

În cazul structurilor de securitate, decidenții politici preiau funcțiile, de obicei, cu viziuni pre-formate asupra mediului de securitate global și cu intenții conturate privind obiectivele politice. Datorită mediului militar, mai omogen, factorii de decizie militari se familiarizează mai ușor cu evaluări de intelligence decât liderii politici, în special atunci când avem în vedere nivelul operativ și tactic. Având în vedere diferențele de cunoștințe și de determinanți psihologici dintre analist și beneficiar, examinate în 2.2, raportarea la adevăr este aproximată din datele și informațiile pe care le deține analistul și din evaluările acestuia, cu mențiunea că analistul își va pune propria amprentă asupra interpretării, dar într-o manieră intenționată a fi strict epistemică. Analistul se va limita la interpretarea faptelor și evenimentelor și la formularea evaluărilor, fără însă a face recomandări beneficiarilor cu privire la calea de urmat. Analistul caută să evite atât subiectivitatea dată de aspectul politic al judecății beneficiarului, cât și pericolul de a defini adevărul în funcție de beneficiar. Aceste ultime cerințe constituie tabu-uri ale activității de intelligence care, în general, preferă această abordare pentru că îi oferă „libertatea intelectuală de a-și urma interesul (profesional) în limitele unor îndrumări mai largi create de managerii activității de intelligence”.

Limitele distanței dintre analist și beneficiar variază deci între absența oricărui contact și contactul intens, cu formularea de recomandări privind decizia ce urmează a fi luată. Situația «contact zero» este cazul produselor cu destinație suficient de largă încât să nu presupună vreun feed-back imediat sau lămuriri necesare beneficiarului. Cealaltă limită constă și în «linia roșie» profesională în analiza de intelligence, „cortina sacră dintre intelligence și politicieni”, anume abținerea de a face recomandări concrete factorilor de decizie, de a oferi soluții beneficiarului, atribut strict al comenzii și nu al sprijinului informativ.

Această cerință imperativă se explică prin necesitatea de a proteja obiectivi-tatea analistului, care ar putea deveni tentat să sugereze soluțiile pe care le percepe a fi preferate de beneficiar: „Analiștii trebuie să meargă pe sârmă pentru a nu deveni prescriptivi în mod explicit. Ei trebuie să ilumineze alternativele, dar nu să sugereze care anume trebuie urmată. Colaborarea lor cu factorii de decizie politică… sporește riscul politizării activității de intelligence și crește presiunea asupra analiștilor să reziste acestei tendințe. Conceperea estimărilor de intelligence nu înseamnă deloc ajustarea conținutului acestora pentru a obține favoarea receptorului produsului informativ, ci înseamnă conceperea estimărilor cât se poate de relevante prin răspun-sul cât mai adecvat necesităților particulare de informații ale factorului de decizie. Cea mai de seamă chemare a analiștilor este aceea de a oferi puterii adevărul”.

Același lucru este susținut de Mark Lowenthal, cu accent pe domeniul strategic: „Intelligence are un rol de sprijin și nu trebuie să treacă «linia roșie» în tărâmul susținerii de opțiuni politice. Ofițerii de intelligence care interacționează cu factorii de decizie politică trebuie să mențină o anumită obiectivitate și să nu alunece către susținerea unor opțiuni politice sau a unor obiective”.

Un moment de răscruce pentru «logofătul de taină» este acela când, după expunerea evaluării de intelligence, decidentul poate întreba: «Și ce ar fi de făcut?». Aici, din nou, există două curente de gândire:

un punct de vedere mai vechi susține că reprezentantul structurii de intelligence trebuie să se rezume la evaluările prezentate și să decline orice intruziune în domeniul deciziei;

unii teoreticieni moderni susțin că structura de intelligence trebuie să își asume atribuții de consiliere și să ofere decidentului câteva variante, cu scenarii ulterioare, fără a recomanda însă exact o variantă favorită.

Considerăm însă că există și o a treia cale și o soluție nu statică ci procesuală a acestei dileme, anume abordarea prin care reprezentantul structurii de intelligence să recomande care anume vulnerabilități ale inamicului și care oportunități ale situației ar fi cel mai profitabil să fie exploatate. Nu mai mult. În continuare, decidentul / planificatorul de operații poate expune câteva variante de soluție și să ceară structurii de intelligence să evalueze impactul acestor soluții asupra inamicului și opțiunile ulterioare ale acestuia și ale altor actori relevanți pentru situația dată. Uneori, acest lucru trebuie să se realizeze foarte rapid, alteori este posibilă o analiză comună, pe îndelete, sau chiar un proces iterativ în cursul căruia analistul poate evita susținerea unei anumite soluții.

După cum am arătat în 1.3.1, obiectivul fundamental al analizei este risipirea incertitudinii însă, după cum arăta Clausewitz, „în război… orice acțiune este orientată numai spre succese probabile, nu sigure… Există cazuri în care cea mai mare îndrăzneală este cea mai înaltă înțelepciune”.

Așadar, decizia nu trebuie neapărat să urmeze calea cu cea mai redusă incertitudine identificată de analiștii de intelligence. Considerăm că factorii de decizie trebuie să își păstreze dreptul de a opta pentru soluții curajoase, pentru variante surprinzătoare și ingenioase, generate de flerul personal și – să nu ocolim cuvântul – de scânteia de geniu care ar trebui să caracterizeze un comandant sau un politician de succes. Acest raport nu diminuează cu nimic valoarea sprijinului de intelligence, care își păstrează propria substanță de rafinament și profunzime, însă în privința înțelegerii inamicului.

Această abordare poate fi sprijinită chiar instituțional, prin bariere procedurale și chiar fizice, care previn influențarea, de către politicieni, a cerințelor de intelligence și răspunsurilor incluse în produsul informativ finit. De altfel, managerii activității de intelligence favorizează de multe ori această abordare pentru că ea asigură prestigiul serviciului / comunității de intelligence, ca furnizor constant de sprijin profesionist cu evaluări obiective, neîntinate de influențe partizane.

Considerăm că regula de aur pe care trebuie să o urmeze analiștii este aceea de a nu se substitui factorilor de decizie. Recomandarea de soluții acționale constituie Rubiconul care marchează trecerea analistului în categoria factorilor de decizie, în zona deontică, dar îl descalifică în calitate de analist de intelligence onest, pentru că îi compromite obiectivitatea profesională, valoarea sa epistemică.

4.2.2. Distanța de sprijin informativ în funcție de categoria funcțională,

fricțiunea clausewitziană și nivelul buclei de reacție

Am ajuns, deci, la o concluzie pe care o propunem privind limita pe care structura de intelligence nu trebuie să o depășească în relația cu beneficiarul. Totuși, rămâne întrebarea «Cât de aproape trebuie să colaboreze cele două părți?».

După cum am detaliat în 2.1.1, sprijinul informativ este un proces de comuni-care biunivoc, iar „ceea ce înseamnă relația reciprocă între decidenți și intelligence este să asigure că structurile informative servesc în mod corespunzător factorul de decizie și îi satisfac cerințele”. De aceea, vom examina cele două direcții de comu-nicare în funcționalitatea lor, adică diseminarea considerată în cadrul celor trei categorii funcționale propuse în 2.1.3, respectiv feed-back-ul pe cele trei niveluri identificate în 2.2.3. De la început, putem observa că reacția de fenomen nu intră în discuție în procesul de comunicare între analist și beneficiar pentru că aceasta este percepută de structura de intelligence direct din realitate, prin monitorizarea evenimentelor.

Prima categorie funcțională pe care o analizăm, dintre cele propuse în 2.1.3, este construcția superiorității informative. Este categoria cea mai cuprinzătoare, care definește sprijinul informativ de rutină, cu produse de intelligence care oferă benefi-ciarilor acumulări cognitive și estimări care nu produc în primul rând avertizare, având un conținut redus de fricțiune clausewitziană sau informații «acționabile».

Între produsele specifice construcției superiorității informative, estimările de intelligence realizate independent și direcționate pro-activ (pushed intelligence) asigură avertizarea beneficiarilor asupra unor probleme care nu constituie obiectul atenției în mod curent, pentru că nu impun acțiune imediată sau într-un orizont de timp care să genereze cerințe de produse cu conținut ridicat de informații «acționa-bile», fricțiunea clausewitziană fiind minimă. Este important, însă, ca analistul să asocieze acestor produse suficientă prognoză sau substanță de avertizare încât ele să nu fie considerate inutile sau, cel mult, produse de calitate, dar de informare generală.

În cazul estimărilor de nivel strategic, de exemplu anuale, analiza de intelli-gence va trebui să aibă în vedere atât mediul extern, cât și cel intern, pentru a putea determina riscurile și amenințările externe, cât și vulnerabilitățile statului, în vederea furnizării de produse informative necesare fundamentării deciziilor de către factorii decizionali naționali sau internaționali. În cazul României, riscurile și amenințările din zona apărării și securității naționale sunt definite și precizate în Strategia Națio-nală de Apărare, 2010. Baza acestei activități de rutină constă în planul strategic de informații, aflat la dispoziția fiecărei autorități statale, producția de intelligence fiind subsumată acestuia. La acest nivel, analiza estimativă și, în egală măsură, avertizarea de nivel politic, explicată în 2.3.5, implică circumstanțe complexe și ambigue de direcționare generate de faptul că analiștii nu sunt informați în mod substanțial asupra intențiilor diverșilor planificatori și factori de putere la diferite niveluri și, cu atât mai puțin, asupra celor ale adversarilor sau ale altor actori. „Diferiți consumatori de produse informative nu trebuie tratați ca o entitate monolitică; fiecare are diferite tendințe, cerințe de raportare și planificări proprii care generează implicații asupra vitezei, deschiderii și specificității produselor de intelligence”. Aceste particularități reflectă o fricțiune calusewitziană redusă în ceea ce privește confruntarea cu adversarul, dar o fricțiune internă sporită prin incertitudinea de direcționare a analizei.

Totodată, atunci când sunt necesare predicții de nivel strategic, analistul ar trebui să ia în considerare dacă beneficiarul este un veteran în politică sau nu, dacă are experiență analitică sau nu, însă analistul are rareori posibilitatea să cunoască determinanții psihologici ai receptorului, prezentați în 2.2.2, mai ales dacă produsul este destinat mai multor beneficiari situați în zone diferite ale sistemului beneficiar.

Pe de altă parte, reacția beneficiarilor la produse de analiză estimativă este rareori analitică, în majoritatea cazurilor fiind un feed-back de sistem, realizat periodic și instituțional, pentru că cerințele necesare ajustărilor de planificare impun noi eforturi de culegere și analiză, mai mult decât simple clarificări punctuale.

Produse informative importante, cum este cazul estimărilor strategice la nivel național, sunt analizate de echipe mixte interagenții, în cadrul comunității de intelli-gence, iar riscul major în acest caz este ca analiștii fie să devină politizați, fie să devină nerelevanți pentru factorii de decizie. Și în acest caz, sunt necesare asigurări pentru ca distanța dintre analist și factorii de decizie să fie suficient de mare pentru a se evita riscul vicierii evaluărilor prin intervenția politicii de organizație. Pe de altă parte, în cazul lucrului inter-agenții, tentația formulării de soluții este mai redusă.

Apar însă influențe de natura politicii naționale atunci când trebuie armonizate estimări produse de structurile de analiză din diferite țări, în cazul estimărilor agreate de alianță, cum ar fi Evaluarea Strategică de Intelligence a NATO (NSIE). În cazul acestor produse realizate prin cooperare, apare aspectul de partizanat generat de interesul părților de a menține în produsul final viziunea sau reprezentativitatea unor domenii sau subiecte care servesc intereselor naționale proprii. În cadrul NATO, structurile de intelligence se abțin de la formularea de recomandări beneficiarilor.

Constatările de mai sus conturează necesitatea unei distanțe apreciabile de la analist la diverși beneficiari în cazul construcției superiorității informative, indiferent de nivelul beneficiarului. Dacă această distanță este asigurată, în informarea de rutină există un pericol redus al vicierii obiectivității analistului prin influența politicului sau prin tentația incursiunii în domeniul decizional.

* * *

Următoarea categorie funcțională de sprijin informativ de interes pentru stabilirea distanței optime între analist și beneficiarul de produse de intelligence este avertizarea. Cum este de așteptat, pe măsura intensificării fricțiunii clausewitziene, evaluările analiștilor conțin informații «acționabile» conexate unui orizont de timp mai stringent, iar diseminarea produselor de avertizare este mai direcționată și presupune o apropiere a analistului de factorul de decizie deservit. Pe de altă parte, reacția beneficiarului este tot mai mult analitică, pentru că presiunea timpului impune fundamentarea rapidă a deciziei și nu permite o reacție de sistem eficientă, adică ajustări de planificare de lungă durată, rezolvabile prin culegere planificată.

Situația de interes pentru categoria funcțională a avertizării nu este avertizarea timpurie, ci activitatea unei «celule de criză» sau a unui «centru de situație», cum au fost prezentate în 2.3.5 ca materializând necesitatea unei comunicări intensificate.

Managerii de intelligence care lucrează în apropierea deciziei politice și analiștii care lucrează în planificarea operațională sunt în situația care generează problema distanței dintre analist și beneficiar ca dilemă sistemică de inteligence, pentru că aceștia sunt angrenați profund în problemele beneficiarului, iar momentul deciziei este apropiat. Pe de altă parte, beneficiile Erei informaționale favorizează nu numai apropierea instituționalizată, dar și dialogul informal între intelligence și decidentul politic, producând chiar o implozie a ierarhiei. Astfel, „revoluția informațională poate chiar modifica «nexusul» intelligence – politică prin crearea unei dinamici cu totul nouă” în această relație, în modalități care nu apar în viziunile lui Sherman Kent sau Robert Gates.

După cum arăta cel de-al doilea, fost director al CIA, „dacă ofițerii de intelli-gence nu coboară în tranșee cu factorii de decizie, nu le înțeleg problemele și nu le cunosc obiectivele…, cum evoluează procesele și cine sunt actorii, ei nu pot sub nicio formă asigura estimări relevante sau oportune, care să contribuie la luarea de decizii bine fundamentate”. Acest lucru este valabil mai ales în cazul avertizării.

Pentru asigurarea eficacității sprijinului informativ în situații cu fricțiune clausewitziană sporită, cum este cazul funcționării structurilor de criză, chiar și temporare, sunt necesare condiții ergonomice, începând cu organizarea spațială. Aici sunt aplicabile conceptele teoriei proximității, din psihologia comunicării în grupuri, care distinge cinci distanțe de comunicare verbală. Între acestea, centrele de situație necesită asigurarea «distanței sociale» (1,20m – 2,40m) pentru „situația în care schimbul de informații este nonpersonal și poate fi auzit de către alte persoane”, respectiv «distanța publică apropiată» (până la aproximativ 8m), „pentru o informare publică destinată să fie auzită de un grup limitat de persoane”.

Tot teoria proximității aduce recomandări privind localizarea în spațiul centrelor de situație mai mult sau mai puțin temporare. În cadrul acestor colective, analiștii de intelligence lucrează intens cu planificatorii politici sau militari și merită semnalat faptul că, în anii 2000, managerii de la Pentagon studiau posibilitatea de a amplasa analiștii și planificatorii de operații chiar la birouri față în față, grupați pe spațiile respective. Evident, în aceste condiții reacția analitică este favorizată.

Trebuie menționat că, în cazul avertizării, și pericolul intervenției factorului politic în producția de intelligence este mai mare, întrucât considerentele de natură politică sunt mai stringente și se doresc fundamentate pe evaluări favorabile, inclusiv de intelligence (de exemplu, în cazul armelor chimice ale lui Saddam Hussein).

Considerentele enunțate subliniază faptul că, în cazul avertizării, necesitatea răspunsului la intensificarea fricțiunii clausewitziene determină reducerea distanței de realizare a sprijinului informativ, chiar spațial. Acest lucru este valabil atât pentru diseminare, cât și pentru feed-back și sporește pericolul vicierii obiectivității analistului, atât prin tentația conformării cu viziunea beneficiarului, cât și prin tentația implicării în formularea soluțiilor. De asemenea, sporește pericolul intervenției politicului în producția de intelligence, din exact aceleași motive.

De altfel, considerând și punctul de vedere al teoriei comunicării, constatăm că cerințele de influențare impuse de necesitatea stabilirii echilibrului de percepție între comunicator și beneficiar determină nevoia realizării avertizării tot de la o distanță mai redusă între reprezentantul structurii de intelligence și factorul de decizie. Succesul avertizării ca proces de comunicare impune o distanță redusă ca cerință opusă față de celelalte categorii funcționale ale sprijinului informativ – construcția superiorității informaționale și integrarea produsului informativ în planificarea operațională / managementul crizei, în cazul acțiunii. Această situație permite fructificarea avantajelor contactului direct printr-o reacție imediată, cu argumentări și lămuriri suplimentare rapide și clarificări privind contextul și impactul posibil, cât și asigurarea directă asupra percepției avertizării în sensul intenționat de structura de intelligence, în centrele de situație și celulele de criză.

Colateral, merită remarcat faptul că, în conceptul RBR, produsele de avertizare, ca și analizele estimative, sunt distribuite la un număr sporit de beneficiari, dintre care unii urmăresc și obiective sau cursuri de acțiune ce nu au fost luate în vedere de către analiști în realizarea produsului informativ respectiv. Se poate întâmpla ca unii factori de decizie să identifice, în aceste produse, elemente de avertizare care nu au fost intenționate ca atare de către analist. Este situația mai puțin obișnuită când valoarea semantică realizată este mai mare / mai relevantă decât valoarea semantică intențională, ceea ce constituie un alt avantaj al RBR și al promovării principiului de diseminare «need-to-share», explicat în subcapitolul 4.1.

* * *

Cea de-a treia categorie funcțională de examinat în privința distanței optime între analist și beneficiar este integrarea informației în acțiune, fie acțiune politică / diplomatică, fie militară (cinetică). Este situația în care fricțiunea clausewitziană este maximă, iar informațiile «acționabile» aplicabile imediat predomină covârșitor în conținutul produselor informative. De asemenea, sprijinul informativ asigurat în cursul operațiilor militare (mai ales în statele majore la nivel tactic) sau crizelor politice intense generează reacție imediată, analitică, iar reacția de sistem, încă prezentă, se transmite, de cele mai multe ori, prin contact direct cu reprezentanții structurii de intelligence, prin canalele reacției analitice, nu prin canalele instituționale specifice reacției de sistem și vizează ajustări de perspectivă.

În situațiile operaționale, analistul participă la un proces iterativ de planificare, în cadrul căruia furnizează evaluările de intelligence și evaluează impactul unor variante de decizie și reacția probabilă a adversarului sau evoluția fenomenului, pas cu pas. Analistul devine planificator care acționează în echipă cu beneficiarii (plani-ficatorii de arme întrunite sau de alte arme), iar rolul său cel mai benefic este cel de «avocat al diavolului», pentru a testa soluțiile examinate chiar în cursul planificării. La acest nivel de sprijin informativ direct, substanța «acționabilă» a estimărilor se fructifică rapid în formularea ordinelor operaționale și ciclul de intelligence se repetă cu o cadență sporită, de cele mai multe ori chiar scurt-circuitat, mai ales prin legătura directă a analiștilor cu managerii culegerii. Analistul își poate păstra obiectivitatea la fiecare pas al sprijinului decizional, dar succesiunea planificării concentrează valoarea acțională a sprijinului informativ, generând o activitate integrată informativ-decizio-nală. Situația de integrare a sprijinului informativ în acțiune este mult mai evidentă în operații speciale sau în operații de intelligence, unde planificatorii de operații sunt ei înșiși specialiști în domeniul intelligence, așa cum am explicat și în 3.3.7.

Reamintim, în domeniul informațiilor militare există temerea că analiza de intelligence își poate pierde din obiectivitate prin apropierea analiștilor de factorii de decizie. Acest pericol se poate materializa prin tendința ca, pe măsură ce devin conștienți de presupunerile beneficiarilor și de preferințele acestora, analiștii să furnizeze, conștient sau nu, analize care se vor conforma preferințelor factorilor de decizie. La nivel operativ și tactic însă, temerea este în cea mai mare pare înlăturată întrucât intenția comandantului nu constituie o soluție preferată, iar prezentarea unui adevăr necosmetizat (de fapt aproximare de adevăr) și chiar cât mai succint este baza acestui tip de analiză, care sprijină opțiuni operaționale sau tactice.

Astfel, pe măsură ce tensiunile sau criza escaladează sau în cursul acțiunilor de luptă, beneficiarii trebuie să comunice cu analiștii din ce în ce mai intens și direct, pentru a accelera fluxul informativ și ritmul de desfășurare a analizei, deci al ciclului acțiune-reacție specific acțiunilor de luptă, «Ciclul Boyd». În cazul acțiunii intense, în situații de fricțiune clausewitziană maximă, la orice nivel, beneficiarii au nevoie urgentă de informații concrete care să contribuie la rezolvarea problemelor, nu de analize ample care să scoată în evidență diferite aspecte ipotetice și profunzimi ale fenomenelor sau amănunte metodologice.

Un număr mare de factori, între care noile realități ale mediului de securitate și cele ale Erei informaționale, în special specificul crizelor și conflictelor cu caracter neconvențional, revoluția conceptuală adusă de arhitectura RBR, dar și creșterea diversității și exigenței beneficiarilor și diversitatea tipurilor de produse informative impun căutarea unui nou model de soluționare a problemei distanței optime între analistul de intelligence și consumatorul de informații de securitate.

Integrarea activității analistului de intelligence direct în planificarea măsurilor de răspuns la criză de nivel strategic sau direct în planificarea operațională determină și protecția obiectivității analizei față de politizarea cauzată de înșiși managerii de intelligence. Aceștia pot denatura analiza în mai multe feluri, în general de natură birocratică, fie prin interpretarea eronată a cerințelor beneficiarilor, fie prin atitudinea subiectivă față de rezultatele diferiților analiști, fie prin presiuni de natură organizațională (rațiuni de management al resurselor, de promovare, de construcție / dezvoltare instituțională). În cazul integrării determinate de ritmul alert al acțiunii în condițiile RBR, managerii de intelligence pur și simplu nu mai pot ține pasul cu viteza ciclului informativ și, astfel, nu mai pot denatura analiza de intelligence.

De altfel, chiar riscurile ce apar în teoria lui Robert Gates sunt depășite, întrucât factorii de decizie înșiși sunt prea absorbiți de acțiunea concretă pentru a influența în mod inadecvat analiza de intelligence. Astfel, RBR prezintă caracteristici care sprijină menținerea obiectivității analizei de intelligence chiar în condițiile cooperării strânse între analiști și factorii de decizie, în situații de fricțiune clausewitziană maximă.

Astfel, în cursul acțiunilor de luptă sau în gestionarea crizelor de securitate de nivel strategic, analiștii de intelligence lucrează permanent în legătură directă cu factorii de decizie și contribuie permanent și integrat la luarea deciziilor, totodată răspunzând reacțiilor imediate ale beneficiarilor, în special de nivel analitic.

Pe de altă parte, pericolul influențării producției de intelligence pe considerente politice sporește pe măsura creșterii fricțiunii clausewitziene, dar numai până la categoria funcțională a avertizării, întrucât, pe timpul acțiunii, condițiile de presiune a timpului și realitățile confruntării directe reduc masiv posibilitatea vicierii producției de către beneficiari.

Oricum, din punct de vedere managerial, se găsesc mereu soluții, dar este dificil să se stabilească proceduri și criterii standard pentru distanța dintre analist și beneficiar, nu numai din cauze obiective, legate de cazul în speță sau nivelul de «acționabilitate» necesar, dar și din motive subiective, legate, în primul rând, de stilul de lucru al factorilor de decizie și de convingeri ale managerilor de intelligence.

Pentru cazuri de sprijin de intelligence individual, de regulă la nivelul cel mai înalt, „în relația liderului / comandantului cu reprezentantul structurii de informații… este foarte importantă relația directă dintre cei doi. O relație prea familiară îl poate face pe reprezentantul structurii de informații să-și piardă obiectivitatea și să se identifice prea mult cu ideile și părerile liderului. El simte că a contribuit la acestea și devine partizanul lor, fiind tentat să caute argumente care susțin ideile acceptate, ignorând sau acordând mai puțină atenție informațiilor care le contrazic”.

Pe de altă parte, „o relație prea distantă poate să-l facă pe lider sau comandant să piardă oportunitatea unui dialog cu reprezentantul structurii de informații”.

Costul instituțional al orientării accentuate către informații «acționabile» este concretizat prin faptul că serviciile de informații, fiind interesate să obțină succes în activitate, măsoară acest succes prin ponderea de produse cu conținut «acționabil» ridicat, deci răspunsul concret la cerințele factorilor de decizie. Crește, astfel, riscul ca profunzimea analizei și avertizările produse ca urmare a analizei independente să nu fie cuprinse în metrica succesului activității de intelligence și, în consecință, interesul analitic pur profesional, de perspectivă, chiar contemplarea calmă a problemelor de intelligence să nu mai fie apreciate de manageri și să fie marginalizate de către analiști în activitatea de zi cu zi.

Considerăm că distanța operațională cea mai potrivită dintre analistul de intelligence și factorii de decizie trebuie stabilită diferențiat, anume cu atât mai redusă cu cât fricțiunea clausewitziană este mai intensă, iar conținutul «acționabil» / de avertizare este mai mare. Distanța optimă dintre analist și decident diferă, astfel, după categoria funcțională a sprijinului informativ și după tipul de reacție a beneficiarului.

În privința influențelor nefaste ale factorilor de decizie asupra evaluărilor de intelligence, pericolul cel mai mare se manifestă în cazul categoriei funcționale a avertizării. Se pare că antidotul este lucrul în rețea extinsă de analiză, caz în care produsele poartă autoritatea suplimentară a unor colective largi de specialiști. Acesta este cazul comandamentelor multinaționale sau al Cartierului General al NATO, unde influențele politice se contrabalansează și nu se manifestă asupra domeniului intelligence.

4.3. Informațiile de securitate ca sistem deschis

Problematica distanței funcționale dintre structura de intelligence și factorii de decizie atrage atenția asupra poziționării întregului sistem informativ față de sistemul superior, care este sistemul decizional. Astfel, sprijinul informativ este plasat în interiorul unei alte funcții din domeniul securității sau din domeniul militar, anume funcția proprie activității de management al riscului: „este crucial să recunoaștem că avertizarea este o piesă a sistemului mai mare al managementului de risc”. Totodată, destinația practică a produselor de intelligence, anume integrarea în decizie și acțiune concretă a informațiilor «acționabile» incluse în aceste produse aduce clarificări în privința relației dintre activitățile domeniului informativ și realitățile din mediul de securitate sau realitățile conflictului militar, după caz.

Interacțiunea dintre structura de intelligence și domeniul decizional al sistemului de securitate se realizează prin două puncte ale ciclului informativ, anume transmiterea cerințelor informative și a reacției beneficiarilor, respectiv diseminarea, adică realizarea sprijinului informativ. Acest aspect al ciclului informativ este bine reprezentat în Figura A2-8 din Anexa II, care scoate în evidență, în mod grafic, bucla de activități exterioare structurii de intelligence, în interiorul unui sistem superior.

În literatura de specialitate, aceste două momente ale activității de intelligence sunt considerate cele mai problematice. În opinia noastră, afirmația este justificată tocmai prin faptul că aceste «porți» reprezintă punctele de contact cu sistemul decizional, iar celelalte activități din ciclul informativ se desfășoară în interiorul structurii de intelligence, mai stabil reglementată și beneficiază, astfel, de coerența unui sistem rutinat.

Primul punct de contact cu sistemul exterior structurii de intelligence, în ordine logică, este transmiterea / înțelegerea cerințelor beneficiarului: „Intelligence nu poate funcționa într-un vacuum; trebuie să i se spună ce să caute, ce anume interesează și ce are nevoie factorul de decizie”. Concret, prin managementul cererilor de informații, «brokerii de informații» «traduc» cererile beneficiarilor în cerințe de intelligence care stau la baza proiectării produsului informativ ce urmează a fi realizat. Pe baza cerințelor de intelligence, managerii analizei de intelligence (nu neapărat aceeași persoană), desfășoară următoarele activități: stabilesc cerințele de producție (care colectiv de analiști trebuie angajat, cât timp trebuie alocat, cu ce prioritate), verifică dacă o parte dintre datele necesare există deja în baza documentară a serviciului sau în sursele deschise de informare primară (de exemplu, Internetul), deduc necesarul de date și informații care trebuie achiziționate și transmit acest necesar compartimentului de culegere, adăugând precizări de orientare a culegerii pe baza cunoștințelor despre cele mai competente canale / surse pentru situația respectivă.

Înțelegerea cerințelor beneficiarului este considerată cel mai important moment al ciclului informativ pentru că se situează la începutul acestuia, la declanșarea întregului efort al serviciului de informații, unde determină corectitudi-nea angajării resurselor pentru a realiza și furniza exact produsul necesar, deoarece „o întrebare înțeleasă greșit nu poate duce la răspunsul așteptat”. Și etapele ulterioare sunt importante, dar sistemul fiind întrucâtva ramificat, prin distribuirea de sarcini, erorile ulterioare au un impact mai redus și mai ușor de corectat, având loc în interiorul structurii de intelligence, unde limbajul, procedurile și soluțiile de corecție permit ajustări eficiente.

De aceea, transmiterea cerințelor decidentului nu trebuie să fie neapărat un act punctual, ci, dacă este nevoie, un dialog destinat lămuririi cu exactitate a cerințelor, contextului, formei și destinației produsului dorit. „Factorul de decizie nu trebuie să fie laconic. Trebuie să explice ce anume îl preocupă și să detalieze contextul cerinței sale cât mai clar posibil. Mai mult, dacă de poate, formularea cererii în scris nu ar trebui să fie suficientă; este de dorit un proces de întrebare, răspuns și corecție”. Eforturile depuse în clarificarea cerințelor beneficiarului sunt perfect justificate și prin faptul că succesul înțelegerii corecte a «intenției comandantului» oferă beneficiul minimizării fricțiunilor interne ale sistemului propriu și contribuie, astfel, la sporirea eficienței sistemice globale a structurii militare, organizației naționale de securitate sau alianței politico-militare.

* * *

Celălalt moment de interacțiune a structurii de intelligence cu exteriorul, numit în mod tradițional diseminare, este tratat în lucrarea de față ca întreaga acti-vitate de sprijin informativ, proprie atât structurii de intelligence, cât și sistemului decizional (ca parte a activității de management al riscului). „Integrarea avertizării în managementul de risc leagă sprijinul informativ cu domeniile mai largi ale strategiei și riscului și îl include astfel în lumea factorilor de decizie” sau, mai larg, în mediul de securitate internațional sau mediul militar / al războiului.

Apartenența duală a sprijinului informativ la două sisteme separate are și utilitate practică, prin faptul că „punctul de plecare în construirea unui sistem de avertizare este descompunerea problemei în două părți separate: mediul strategic și capacitățile organizației” în cazul de față structura de management al riscului.

Cele două «porți» ale ciclului informativ care marchează intrarea – ieșirea informației din structura de intelligence materializează faptul că structura de informații de securitate este un sistem deschis. Astfel, modelul conceptual numit ciclu informativ, care descrie activitatea de intelligence, definește fluxul informațional (în acest caz particular fluxul informativ) ce traversează atât structura de intelligence, cât și compartimente ale beneficiarului, care nu fac parte din structura de intelligence.

Porțile de comunicare cu sistemul decizional superior explică și mecanismul acțiunii sprijinului informativ pentru transferul de fricțiune clausewitziană în cadrul sistemului mediului de securitate, identificat în 3.2.3.2. Astfel, sprijinul informativ realizat de structura de informații ca sistem deschis fundamentează rolul domeniului intelligence de instrument de control al fricțiunii clausewitziene a confruntării.

Pe de altă parte, din punct de vedere al teoriei comunicării, prin aceste porți sistemul de intelligence face schimb de informații cu exteriorul, dar nu numai. Ținând cont de considerentele de natură psihologică expuse în 2.3.3, putem spune că prin punctul de diseminare se realizează și transferul energetic ce activează motivația de declanșare a unor acțiuni prin decizia fundamentată pe produsul de intelligence.

* * *

Trebuie remarcat faptul că structurile de informații mai au și alte «ferestre» de interacțiune cu exteriorul, anume în cuprinsul etapelor de direcționare și de culegere ale ciclului informativ.

În cadrul etapei de direcționare, activitățile de intelligence sunt desfășurate sub autoritatea șefului structurii respective, fie acesta șeful cercetării, șeful J2, șeful / directorul structurii de intelligence, coordonatorul comunității naționale de informații sau autoritatea corespunzătoare din cadrul Alianței. De asemenea, se manifestă autoritatea colectivelor de conducere de la aceste niveluri și chiar a persoanelor cu diferite responsabilități administrative la eșaloane mai mici din interiorul organizației. Trebuie remarcat, însă, că întreaga activitate de intelligence este condusă sub autori-tatea deontică a unor eșaloane superioare, situate în afara domeniului intelligence, fie în domeniul politic, fie în ierarhia comenzii militare. Acestea sunt responsabile pentru modul de utilizare a domeniului intelligence și emit liniile directoare generale prin documente programatice (politici, directive, programe, dispoziții, ordine) sau aprobă documentele executive propuse de responsabilii structurii de intelligence. Pe de altă parte, structurile informative raportează asupra activității organizației, asupra atingerii obiectivelor manageriale și asupra cheltuirii resurselor, atât autorităților executive, cât și comisiilor parlamentare de supraveghere a activității de intelligence.

Liniile directoare, directivele și dispozițiile din partea autorităților superioare, cât și instrumentele de control asupra domeniului intelligence reprezintă transferuri de informație proprii funcției conative a comunicării (conform clasificării Jakobson, prezentată în 2.1.2). Totodată, acestea constituie elemente de interacțiune între structurile de intelligence și macro-sistemul decizional superior, însă în plan administrativ, deontic, nu în domeniul de specialitate, epistemic, al activității informative descrise prin ciclu informativ.

Mai larg, în această categorie intră și interacțiuni de alte naturi, de exemplu, interacțiuni în domeniile pregătirii de specialitate și asigurării cu resurse.

* * *

Pe de altă parte, prin activități din interiorul etapei de culegere a ciclului informativ, structura de intelligence interacționează cu mediul de securitate / mediul operațional, de unde obține datele și informațiile necesare. Totodată, prin discipli-nele de culegere, structura de intelligence, care monitorizează evoluțiile din mediul de securitate, receptează reacția de fenomen la evaluările produse, reacție în urma căreia analiștii reglează indicatorii și factorii luați în considerare în analizarea cursurilor de acțiune (noțiunea de feed-back de fenomen, propusă și explicată în 2.2.3). Punctele de contact cu exteriorul ale structurii de intelligence sunt marcate în varianta de ciclu informativ prezentată în Figura 4.1.

Ferestrele de interacțiune cu mediul de securitate ce se referă la coordonarea activității și culegerea de informații nu fac obiectul studiului de față, pentru că nu se referă la comunicarea de specialitate cu factorii de decizie definită ca sprijin informativ. Porțile de comunicare cu exteriorul scot însă în evidență caracterul de sistem deschis al structurii de securitate, ceea ce are implicații semnificative asupra studiului sprijinului informativ.

4.4. Sprijinul de intelligence prin prisma teoriei complexității

Am constatat în 1.4.2 persistența incertitudinii clausewitziene și creșterea entropiei în evoluțiile internaționale de securitate, realități care subliniază complexitatea mediului actual de securitate. De asemenea, chiar în Introducere am constatat complexitatea structurilor de securitate însele, deoarece „complexitatea rezidă nu numai în problemă – găsirea teroriștilor sau a armelor de distrugere în masă în Irak – dar și în organizația care desfășoară aceste căutări”. Totodată, am constatat că structurile de intelligence și mediul de securitate interacționează prin intermediul sistemului decizional al macrosistemului de securitate, schimbând fluxuri de informații și energie menite să regleze controlul fricțiunii clausewitziene în favoarea părții deservite de structura de intelligence. Este de așteptat ca nivelul de complexitate al mediului de securitate să depășească nivelul de complexitate al structurilor de securitate, dar această comparație nu face obiectul lucrării de față.

Cercetările recente menite să încadreze procesele de sprijin informativ în parametri obiectivi asociază sistemelor de securitate conceptul de «sistem complex», abordarea fiind operantă, în mod similar, și pentru mediul de securitate, în general. Aceste tipuri de sisteme se numesc «sisteme complexe» întrucât „comportamentul lor general nu se poate reduce la o sumă de proprietăți caracteristice componentelor individuale”. Interacțiunea componentelor produce proprietăți ale sistemului care nu se regăsesc la nivelul componentelor individuale, ceea ce este lesne de exemplificat în cazul mediului internațional de securitate, mai ales având în vedere efectele globalizării și creșterea relevanței actorilor nonstatali.

Sistemele complexe sunt sensibile la perturbări de amploare relativ redusă, nu pot fi studiate cu ignorarea relaționării cu mediul exterior, manifestă corelații între componente distante ale sistemului, pot prezenta capacități de adaptare, cele inteligente chiar capacități de învățare. Astfel, atacurile teroriste de la 11 septembrie sunt de importanță crucială mai mult prin efectele lor decât prin amploarea concretă, ele determinând schimbarea de paradigmă a descurajării strategice, explicată în 1.1.1, tranziție istorică pe care întreaga omenire încă o trăiește și încearcă să îi facă față. Similar, colapsul creditelor imobiliare din SUA a scos în evidență disfuncționalități ale sistemului financiar mondial care au dus la criza economico-financiară a sfârșitului deceniului trecut, criză ce încă afectează întreaga lume și se pare că se va prelungi. Acțiunea rapidă a acestor perturbații este favorizată de manifestarea caracteristicilor Erei informaționale și este prezentă în domenii diverse, dar implică în mod intens nivelurile decizionale la nivel național și al organizațiilor interguvernamentale.

În domeniul militar, OBE au fost abordate din următoarele perspective:

Strategie de planificare integrată, care implică rapiditate și continuitate;

Optimizare a managementului țintelor pentru a servi efectul superior;

Conjugare a acțiunii elementelor de putere în abordare comprehensivă;

Câștigare a supremației (în domenii și spații de confruntare diverse) cu rapiditate, pentru a întări caracterul decisiv al efectului realizat;

Interacțiune și cooperare la toate nivelurile și cu toți actorii relevanți, pentru a depăși incertitudinea generată de un adversar complex și adaptiv;

Aplicare a conceptului RBR, pentru a asigura sinergia în format extins și eficient, prin exploatarea auto-sincronizării și a capacităților distribuite.

Această ultimă abordare tratează inamicul tot ca un sistem complex și adaptiv iar conflictul ca o ciocnire între astfel de sisteme care evoluează și se adaptează la mediu în mod nelinear, ceea ce le face foarte greu predictibile.

Modul în care conceptele matematice se pot aplica sistemelor complexe este aprofundat de cercetătorul britanic James Moffat, care enumeră legile fizicii nelineare, teoria haosului și noțiuni ca starea de echilibru, perturbațiile externe, corelația evenimentelor. Studiile în acest sens arată că relația dintre complexitate și conflictul bazat pe informație este mai puțin deterministă decât în situația conflictelor din Era industrială, este concentrat mai puțin pe fizică și mai mult pe comportament, mai puțin pe obiecte fizice și mai mult pe relații, ceea ce subliniază importanța intervenției umane în fenomenele de securitate. Astfel, în Era informa-țională, comanda și controlul pun în evidență rapiditatea, distribuirea informațiilor și descentralizarea, exact caracteristicile esențiale ale RBR.

Pentru a studia evenimente viitoare într-un sistem complex, J. Moffat recurge la analogii cu sisteme fizice, economice sau biologice, pornind chiar de la mișcarea browniană, model simplu de evoluție aleatoare. Cercetătorul concluzionează că sistemele deschise, care răspund la stimuli / perturbații externe cu modificări comportamentale, manifestă reacții disipative, suferă ruperi de simetrie internă, pot dezvolta moduri diferite de comportament la stimuli (inclusiv auto-organizare), grupări emergente interne (fractali) în timp și spațiu, cât și corelații între răspunsurile la perturbații.

În domeniul militar, după cum am constatat în 2.2.4 pentru dificultățile aplicării conceptului OBE, supramatematizarea fenomenelor din domeniul securității prezintă pericolul blocării sistemului și colapsului activității de planificare prin depășirea capacității de urmărire a unui număr prea mare de variabile în timp util, din cauza impredictibilității introduse de factorul uman. Totuși, dacă nu există presiunea aplicării premature în activitatea operațională reală, abordarea matematică își menține valoarea teoretică și poate oferi clarificări, soluții și instrumente valoroase pentru creșterea eficienței managementului de risc în sistemele de securitate sau planificării de stat major în domeniul militar.

Utilitatea instrumentelor matematice pentru modelarea complexității se manifestă în studierea comportamentului (neliniar al) sistemelor deschise care pot absorbi injecțiile de energie, în studierea fluxurilor informaționale transferate între sistemele deschise, cât și în domeniul reprezentării cunoașterii. Pentru prognoza pe termen lung, studierea proceselor de cunoaștere pune în evidență mecanismele identificării de corelații în cadrul sistemelor cu entropie mare, așa cum este mediul internațional de securitate. Astfel, metodele de studiere a viitorului folosesc procedee bazate pe tiparele identificate în comportamentul sistemelor studiate și pe considerarea tuturor factorilor perturbatori imaginabili a influența evoluția realității. Un exemplu este testul prin «șocuri» aplicat de ACT în cursul Proiectului Viitorului Multiplu, prezentat în 1.4.4.

O scurtă examinare a modului în care conceptele teoriei complexității corespund sistemului mediului de securitate internațional trebuie să înceapă cu situația cea mai simplă, anume starea de normalitate. În limbajul complexității, aceasta corespunde «stării de echilibru», către care tind sistemele complexe, prin tendința de stabilire a unor raporturi «asimptotic stabile». Domeniul intelligence servește această tendință prin sprijinul informativ, mai exact prin construcția superiorității informative. Această categorie funcțională a sprijinului informativ propusă în 2.1.3 permite înțelegerea evoluțiilor și «corelațiilor» din mediul de securitate și fundamentarea posibilităților de rezolvare diplomatică favorabilă a situațiilor tensionate sau a conflictelor înainte ca acestea să degenereze. După cum am arătat anterior, eforturile de stabilizare asimptotică a mediului de securitate se relizează prin «fluxuri de informații» și «fluxuri de energie», latura energetică fiind reprezentată de categoria funcțională pe care am denumit-o avertizare. Acțiunea structurilor de intelligence se desfășoară în domeniul cognitiv al RBR, iar deciziile luate ca urmare a sprijinului informativ (și a altor contribuții informaționale) conțin elemente care se numesc «parametri de control» în teoria complexității. Acești parametri definesc spații ale posibilităților de acțiune proprie (abordate în 3.2.2 pentru planificarea militară) și servesc ajustării variabilelor situației de securitate / situației operaționale pentru atingerea unui minim al «funcției de pierdere» definite în managementul de risc, adică al diferenței dintre situația reală și situația dorită.

Privind procesul în oglindă, structura de intelligence urmărește parametrii de control utilizați de adversar, căutând să extrapoleze valorile următorilor astfel de parametri. Pentru a nu lăsa nicio posibilitate neacoperită, structurile de intelligence grupează acești parametri, sub forma efectelor lor, pe seturi de indicatori care corespund cursurilor de acțiune (vezi 2.2.3) luate în considerate ca fiind posibile. În teoria complexității, aceste variante de seturi de parametri corespund «modurilor de comportament» proprii sistemelor complexe. Dat fiind că mediul de securitate și sistemele de securitate sunt supuse intervenției umane, «funcția lor de stare» este de natură nelineară, iar reprezentarea ei printr-o «funcție obiectiv» care se dorește a fi optimizată (prin procedeele teoriei sistemelor) este foarte problematică și, îndrăznim să spunem, imposibil de aplicat cu consecvență.

Prin reglările realizate datorită sprijinului informativ, domeniul intelligence contribuie la manifestarea caracteristicii de «auto-organizare» specifică pentru «comportamentul complex emergent» al mediului de securitate internațional.

Prin avertizare, sprijinul informativ identifică puncte de «criticalitate» care se manifestă în timp și spațiu în mediul de securitate sau în situația operațională. Prin «indiciile de anomalie» căutate, analiștii de intelligence identifică posibile «ruperi de simetrie» definite în sistemele complexe. În sistemele deschise, «injecțiile de energie» din exterior pot constitui «constrângeri de dezechilibru» ceea ce, în domeniul securității, se traduce prin generarea de tensiuni politice sau amenințări de natură militară atunci când se manifestă intenții ostile. Punctele de criticalitate din sistemele complexe conduc la apariția de «turbulențe» pe care sistemele de securitate trebuie să le absoarbă prin măsuri de management al crizelor, așa cum, în sistemele complexe deschise, „dezechilibrul impune sistemului să transforme o parte a energiei comunicate din mediul exterior într-un comportament ordonat de un nou tip: «structura disipativă»”. În mod evident, în cazul sistemului de securitate al oricărei țări, activitatea de intelligence constituie primul element care contribuie la disiparea energiei aplicate din exterior prin presiunea politică sau amenințarea militară. Astfel, managementul crizelor constituie o activitate specifică unui «sistem disipativ». Analiza poate fi continuată prin identificarea corespondențelor «traiectoriei spațiului de faze» al politicii adversarului, ca evoluție istorică, dar și ca evoluție probabilă și prin asimilarea regimului denumit «atractor» în teoria complexității, ca fiind conduita general caracteristică unui anumit actor internațional. Însă aprofundarea acestei direcții de studiu nu face obiectul lucrării de față.

Totuși, considerând postura ostilă manifestată de diferiți actori din mediul de securitate, surprinderea ca element al fricțiunii clausewitziene (vezi 2.3.1) prezintă un interes deosebit sub raportul teoriei complexității, pentru că este exact elementul care poate declanșa o evoluție decisivă pentru starea mediului de securitate. Studii recente au scos în evidență ideea că surprinderea va rămâne un factor al fricțiunii conflictului și în viitor, deoarece, „dacă rădăcinile surprinderii se află în aspecte ale percepției umane…, atunci este dificil de înțeles de ce această sursă de fricțiune ar diminua magnitudinea efectelor sale estimate în perspectiva războiului viitorului”. Astfel, caracterul complex al surprinderii ca element al fricțiunii clausewitziene este subliniat prin intervenția componentei umane, iar aceasta devine cu atât mai impre-dictibilă cu cât stresul situației neașteptate este mai mare. De altfel, s-a afirmat faptul că „surprinderea este o trăsătură a complexității, nu numai a incertitudinii”.

Interpretarea pe care o propunem pentru surprindere prin prisma teoriei complexității pleacă de la ideea că surprinderea are menirea de a amplifica la maximum fricțiunea clausewitziană percepută de adversar, prin generarea de evoluții cu caracter neliniar cât mai greu de controlat de către partea surprinsă. În teoria complexității, ruperile de simetrie și turbulențele, care pot fi asimilate cu manevrele și ruperile de ritm din tactică sau din cursul perioadelor de tensiune / criză, pot genera succesiuni rapide de evenimente în cascadă aparent incoerente, numite «ciorchini» (clusters). Prin proprietatea de adaptare, specifică sistemelor complexe adaptive, «clusterele» și avalanșele de evenimente create în mod constant prin interacțiuni mai mult sau mai puțin locale „sunt dizolvate în cuprinsul întregului sistem” sau absorbite în sensul construcției unei ordini în dezechilibru. „Astfel de ordine emergentă ia naștere în sisteme deschise în care energia și/sau informația pot traversa limitele sistemului”. Dacă, însă, aceste «clustere» depășesc capacitatea de răspuns a părții adverse sau se înlănțuie în mod copleșitor, ele determină efectul de surprindere majoră, care poate avea un rol determinant în succesul operației sau al confruntării politice. Acțiunile cu valoare de surprindere copleșesc capacitatea părții surprinse de a gestiona haosul confruntării, iar reacțiile acesteia capătă la rândul lor un caracter haotic, fără continuitate cu acțiunile anterioare și fără a acoperi zone logice și duc la schimbarea radicală a stării anterioare. În teoria complexității, astfel de evoluții slab predictibile sunt cele menționate ca «fractali» sau «evoluții fractale» și pot fi exemplificate prin fenomene de la cele mai simple, cum ar fi răsăritul unui fir de iarbă sau trăsnetul, până la cataclisme naturale sau revoluții istorice.

Propunem asocierea conceptului de «surprindere», din domeniul securității, cu conceptul de «fractal» / «evoluție fractală» din teoria complexității, pe temeiul naturii decisive a efectelor evenimentului-surpriză asupra stării sistemului, la nivelul la care se manifestă. Dimensiunile și gravitatea impactului surprinderii strategice determină schimbarea radicală a situației politice sau operaționale, cu desfășurarea unor evoluții neliniare care ies din logica evenimentelor anterioare.

Interpretând ideea de control al fricțiunii clausewitziene, expusă în subcapitolul anterior, susținem că sprijinul informativ contribuie decisiv la eforturile de control asupra complexității pe direcții de acțiune corespunzătoare celor trei categorii funcționale propuse pentru sprijinul informativ:

în primul rând, în cursul perioadelor de fricțiune clausewitziană redusă, sprijinul informativ contribuie la realizarea dominării informaționale prin categoria funcțională construcția superiorității informative. Astfel, struc-turile de intelligence contribuie la fundamentarea posibilităților ca sistemul de securitate să genereze clustere / turbulențe defavorabile adversarului sau chiar evoluții fractale decisive, în vederea impunerii voinței proprii;

apoi, pe măsura creșterii fricțiunii clausewitziene, sprijinul informativ urmărește evitarea surprinderii prin categoria funcțională de avertizare. Concret, structura de intelligence contribuie la protejarea sistemului propriu prin diminuarea sau eliminarea posibilității ca sistemul de securitate deservit să fie supus unor turbulențe sau evoluții cu caracter fractal, care ar putea depăși capacitățile de control ale sistemului. Tot prin avertizare, structurile de intelligence identifică vulnerabilitățile adversarului și condițiile situaționale prielnice ca oportunități decizionale în sensul surprinderii adversarului, deci planificării de turbulențe sau declanșării de evoluții fractale pe care adversarul să nu fie în măsură să le gestioneze;

în cursul perioadelor de fricțiune clausewitziană maximă, structurile de intelligence operând în strânsă legătură cu planificatorii operaționali și decidenții, furnizează în timp real produse conținând informații «acționa-bile» care se integrează imediat în acțiune pentru a contribui la controlul turbulențelor sau al evoluțiilor fractale în care este angajat sistemul deservit.

Astfel, după interpretarea rolului domeniului intelligence în transferul de fric-țiune clausewitziană asupra adversarului, incursiunea în teoria complexității permite formularea rolului sprijinului informativ sub raportul conceptelor teoretice actuale.

4.5. Valorificarea produselor informative

ca etapă esențială a ciclului de intelligence

4.5.1. Neajunsurile rolului tradițional al etapei de diseminare

În Introducere, am precizat rolul atribuit diseminării în ciclul informativ, ca etapă esențială ce marchează împlinirea activităților structurilor de intelligence prin livrarea produselor informative către factorii de decizie deserviți. Diseminarea apare, deci, ca etapă finală a unei bucle a ciclului informativ ca „model ce descrie succesiunea de activități prin care informația trece de la stadiile inițiale de planificare până la produsul finit, gata pentru a fi luat în considerare până la cele mai înalte formate decizionale ale guvernului”.

Oricum, „ciclul este o simplificare – posibil chiar o supra-simplificare – iar activitatea reală de intelligence trebuie să fie înțeleasă în termeni de o complexitate mult mai ridicată decât modelul ad-hoc” consacrat. Cu atât mai mult, rolul diseminării ca etapă esențială a ciclului, este discutabil.

Rolul menționat pentru diseminare și formatul consacrat al ciclului informativ, prezentat în Fig. 1 reflectă abordarea structurilor de intelligence ca sisteme închise, viziune consolidată prin abordarea lui Sherman Kent (explicată în 4.2.1) privind păstrarea distanței analistului față de decizia luată în baza produselor informative. De altfel, „procesul de transportare a informațiilor de la producători la consumatori este standardizat în mare măsură. Comunitatea de intelligence a stabilit o «linie de producție» care acoperă tipurile de produse și beneficiarii pe care trebuie să îi deservească”. Raportul cu factori decizionali importanți și având o natură profesională diferită de operatorii din structurile de intelligence determină dificul-tatea și criticalitatea diseminării: „acest stadiu final este, deseori, cel mai dificil pas din ciclul de intelligence, pentru că informația trebuie să prezinte anumite atribute-cheie înainte de a fi apreciată și folosită de către oficiali din domeniul politic”.

Activității de diseminare i s-au atribuit elemente importante relevante pentru relația structurilor de intelligence cu domeniul decizional:

selecția informațiilor ce trebuie raportate;

stabilirea nivelului de decizie la care să fie diseminate produsele;

urgența raportării;

gradul de detaliere și dimensiunea produselor informative;

modalitatea cea mai potrivită de diseminare.

Toate acestea se concretizează în politica de diseminare a serviciului de informații, care formalizează birocratic limitarea ciclului informativ la activități proprii structurilor de intelligence și ignorarea „rolului-cheie jucat de comunitatea decidenților politici în decursul întregului proces de intelligence”. În acest fel, „cele mai multe discuții privitoare la procesul de intelligence nu includ faza de consum, pentru că produsul informativ a fost încheiat și livrat” beneficiarului. De aceea, „cei mai mulți autori și experți nu consideră decidenții politici ca fiind parte a procesului de intelligence. În opinia lor, odată ce produsul de intelligence a fost livrat clientului din domeniul politic, procesul de intelligence este încheiat”.

Trebuie semnalat, însă, că importanța factorilor de decizie pentru domeniul intelligence a fost stabilită clar, însă doar pentru direcționarea activității, și nu pentru acțiunea proprie determinată de conținutul «acționabil» al produselor informative: „factorii de decizie politică joacă un rol central în toate etapele procesului de intelligence în așa măsură încât ar fi o eroare să îi omitem. Decidenții fac mult mai mult decât să primească intelligence, ei modelează produsul de-a lungul întregului proces… și pot juca un rol determinant în toate fazele procesului de intelligence”. Altfel spus, „deși liderii nu sunt considerați parte a ciclului de intelligence, ei chiar îl controlează și, cu siguranță, îl influențează” în toate fazele acestuia.

În opinia noastră, încheierea ciclului informativ cu etapa numită diseminare denotă un blocaj de raționament și o viziune «regimentală» asupra domeniului intelligence. Aceste neajunsuri sunt cauzate de responsabilitățile instituționale ale serviciilor de informații conform doctrinelor dezvoltate în Era industrială și, mai ales, în cursul Războiului Rece. Însă „diseminarea nu trebuie privită ca o simplă expediere sau predare personală a documentului / produsului de intelligence către beneficiar”, mai ales privind ciclul informativ ca sistem deschis, după cum am argumentat în 4.3.

4.5.2. Apartenența beneficiarului la ciclul informativ

Am arătat că, la primirea produsului de intelligence, beneficiarul ia o decizie, adică integrează substanța acțională a produsului în acțiunea preconizată, conform strategiei proprii de obținere a succesului, resurselor și condițiilor obiective de acțiune.

În afară de fructificarea produselor informative în urma diseminării, am menționat, pe parcursul lucrării, că beneficiarii desfășoară și alte activități strâns legate de domeniul intelligence. De exemplu, beneficiarul produce un feed-back de sistem spre structura de intelligence, prin care deschide un nou nivel al spiralei ciclului informativ, cu precizări privind noile informații necesare următoarei etape a managementului de risc sau a operației. Pe de altă parte, ca autoritate deontică, factorii de decizie direcționează întreaga activitate a structurii de intelligence.

Considerentele de natură psihologică detaliate în Capitolul 2 au scos în evi-dență apartenența beneficiarului la procesul de comunicare ce trebuie inclus integral în ciclul informativ. Ca o consecință a ignorării acestei comunicări, „separarea artificială între comunitatea de intelligence și lideri a cauzat suspendarea cercetărilor academice și investigațiilor comisiilor constituite pentru elucidarea unor cazuri de surprindere și avertizare timpurie chiar înainte ca acestea să atingă nivelul șefilor de stat sau eșaloanelor politice”. Și acestea sunt doar unele simptome ale dificultăților provocate de limitarea ciclului informativ la activitățile structurilor de intelligence.

Considerând apoi caracteristicile Erei informaționale și condițiile specifice RBR, am scos în evidență caracterul de sistem deschis al domeniului intelligence și complexitatea sistemului decizional și a mediului de securitate ca macro-sisteme superioare sistemelor structurilor de intelligence. Chiar în primele abordări în lumina conceptului RBR, care a sugerat „un nou mod de a aborda realizarea funcțiilor asociate comenzii și controlului, mulți au ales să se concentreze asupra infra-structurii informaționale în sprijinul operațiilor centrate pe rețea, neglijând astfel explorarea noilor deschideri privind comanda și controlul”. Totuși, operarea de capabilități interconectate în rețea nu numai că a revoluționat lumea informațiilor, „dar a schimbat și modul în care persoane individuale sau organizații întregi relaționează între ele”.

Având în vedere factorii enumerați mai sus, considerăm că limitarea privind excluderea beneficiarilor din ciclul informativ constituie o eroare conceptuală în condițiile tehnologiei moderne și ale amenințărilor neconvenționale deoarece factorul de decizie se distinge a fi un actor participant activ în ciclul informativ cu propriul rol distinct, de declanșator al deciziilor, care constituie înseși obiectivele sprijinite de activitatea de intelligence.

Într-o viziune punctuală, factorii de decizie sunt cei care declanșează transferul de fricțiune clausewitziană asupra adversarului, cum am arătat în 3.2.3.2 și evită sau declanșează dezvoltările fractale în sistemul complex al mediului de securitate / al operației militare sau al evoluțiilor politice, după cum am argumentat în 4.4.

Într-o perspectivă mai largă, Era informațională și conceptul RBR impun, deci, «abordarea complexă» (complex endeavour) în contracararea amenințărilor neconvenționale (și hibride) prin efortul conjugat al coalițiilor multinaționale și al Alianței Nord-atlantice. În contextul cel mai relevant, abordarea complexă, specifică Erei informaționale, vizează acțiunea coalițiilor multinaționale, o coaliție fiind descrisă ca „o colecție de entități separate care urmăresc scopuri relaționate, dar nu identice. Un «colectiv» este compus dintr-un număr de entități contribuitoare, atât militare cât și nemilitare… din diferite țări NATO…, din țări nemembre NATO și organizații internaționale ca și organizații neguvernamentale… Componența eterogenă a unei astfel de antreprize implică faptul că nici un element luat separat nu deține autoritatea deplină asupra întregii antreprize”. Această perspectivă definește intenția comenzii ca fiind mai corectă decât intenția comandantului (vezi 3.2.1.2) și aruncă o lumină diferită asupra actorului numit beneficiar.

O astfel de abordare complexă impune o agilitate sporită a comenzii și presupune următoarele caracteristici:

numărul și diversitatea actorilor determină existența mai multor ierarhii suverane, cu obiective diferite, uneori contradictorii sau având importanțe diferite și cu percepții diferite asupra riscurilor și amenințărilor;

spațiul efectelor acțiunilor coaliției se întinde peste mai multe domenii interconectate iar cauzalitățile manifestate în rețelele componente nu sunt pe deplin și universal înțelese, motiv pentru care abilitatea de a prognoza rezultatele diferitelor cursuri de acțiune este redusă.

În acest context, factorii de decizie suverani din cadrul coaliției dețin grade de libertate care complică posibilitățile de interacțiune dintre componentele acționale. Aceste interacțiuni au toate șansele să se manifeste nelinear și „depind de perspectivele fiecărui participant (asupra conflictului), de cantitatea de informații împărtășită, de măsura în care fiecare actor înțelege (mediul de confruntare) și de modul în care părțile înțeleg situația operațională împreună”. Domeniul decizional prezintă, deci, o complexitate care impune un sprijin informativ intens, rapid și diversificat, cu multiple bucle de reacție. În activitățile de management al riscului ce se desfășoară în sistemul decizional, întreaga analiză operațională, din care face parte și sprijinul informativ, complică abordarea sistemică prin dificultatea construc-ției unei funcții obiectiv, din cauza mulțimii de seturi de variabile și din cauza dificultății ponderării parametrilor diferitelor cursuri de acțiune, care devin, astfel, impredictibile. De altfel, în asemenea antreprize, chiar nivelul general de ambiție este dinamic, iar părțile componente ale coaliției se pot concentra pe subrezultate ale obiectivului strategic. Soluția Alianței Nord-atlantice pentru astfel de antreprize complexe este conceptul de «consolidare a capabilităților în rețea» (NEC – Network Enabled Capabilities). Acest concept constituie o implementare concretă a RBR la nivelul operațional al NATO și a fost dezvoltat până la «nivelul de maturitate». Între capabilitățile integrate în acest concept, domeniul intelligence constituie, bineînțeles, o componentă importantă, dat fiind faptul că, între cele zece variabile care caracterizează astfel de antreprize complexe, cinci presupun contribuția sprijinului informativ: numărul, natura și diversitatea entităților neutre și adversare, cât și relațiile și interacțiunile între acestea; stabilitatea mediului de securitate; predictibilitatea mediului; transparența și incertitudinea privitoare la interacțiuni și valorile variabilelor; măsura în care entitățile coaliției sunt familiare cu situația de securitate / operațională.

În concluzie, fie în postură individuală, fie în formatul colectiv specific operațiilor de coaliție, propunem includerea beneficiarului ca actor esențial participant în activitățile de intelligence. De asemenea, propunem o formă a ciclului informativ care să reflecte rolurile actorilor, având componentele esențiale identificate: director – culegător – analist – beneficiar.

Modelul propus pentru ciclul informativ având componentele marcate de actorii principali este prezentat în Figura 4.2.

4.5.3. Nou model propus pentru ciclul informativ

În consecință, sub raportul domeniului intelligence, considerăm că activitatea proprie factorului de decizie în raport cu produsele de intelligence, în condițiile unei antreprize complexe, dar și în general, poate fi definită ca valorificare a sprijinului informativ. Această noțiune materializează realizarea celor trei categorii funcționale ale sprijinului informativ: construcția superiorității informative, avertizarea, integrarea în acțiune. Ca urmare a sprijinului informativ, decidentul hotărăște valorificarea produselor de intelligence în trei direcții:

măsuri de planificare și organizare în condiții cognitive superioare rezultate în urma construcției superiorității informative;

măsuri de contracarare a riscului, de prevenire a amenințării sau de diminuare a efectelor evenimentelor nedorite, ca urmare a avertizării;

măsuri politice în cazul unei crize internaționale sau ordine operaționale în cazul unui conflict armat, prin aplicarea informațiilor «acționabile» cuprinse în produse informative destinate integrării cu celeritate în acțiune.

Cerințele valorificării produselor de intelligence pe cele trei variante, considerate după categoriile funcționale ale sprijinului informativ, trebuie să reflecte relevanța și valoarea informațiilor «acționabile» menite să dezvolte responsivitatea sistemului propriu la provocările mediului de securitate / mediului operațional și agilitatea acestuia, văzută ca „modalitate de controlare a efectelor combinate ale complexității și incertitudinii”, în vederea gestionării riscurilor de securitate / operaționale.

Diseminarea apare, deci, ca o procedură bine reglementată care face legătura între două etape esențiale, și nu o etapă esențială ea însăși, deci este săgeata dintre analiză și valorificare, nu o casetă reprezentând o etapă esențială. Similar, săgeata dintre valorificare și direcționare reprezintă fie cerința de informații care inițiază activitățile de intelligence, fie feed-back-ul pentru produsele primite, ambele considerate pe bucle succesive ale ciclului informativ.

Valorificarea produselor informative iese în evidență, însă, ca etapă esențială a ciclului informativ, alături de direcționare, culegere și analiză și ne determină să propunem modelul prezentat în Fig. 4.3 pentru ciclul informativ.

Modelul propus pentru ciclul informativ permite depășirea blocajului considerării activităților structurilor de intelligence ca ocupând cu exclusivitate sfera modelului ciclului informativ, așa cum nici ciclul informativ nu trebuie să descrie numai activități ale structurilor de intelligence. Avantajul general este posibilitatea abordării exhaustive a problematicii sprijinului informativ din perspectiva domeniului intelligence, chiar dacă activitățile concrete nu sunt toate desfășurate de structurile de intelligence.

Alte variante ale ciclului informativ (de exemplu, în figurile A2-1, A2-2) prezintă separări ale unor etape sau chiar ramuri care descriu activități importante ale structurilor de intelligence. Cu cât ciclul este prezentat mai detaliat însă, de exemplu, în figurile A2-9 sau A2-11 (din Anexa II), diferite modele definesc detalieri, clarificări sau opțiuni procedurale specifice unor anumite viziuni organizatorice și nu concepte esențiale privind etapele principale ale ciclului informativ.

Prin dezvoltări ale modelului conceptual propus, interesul teoreticienilor și practicienilor din domeniul intelligence poate fi integrat în efortul general de abordare a complexității mediului de securitate / mediului operațional al începutului de mileniu III. Problematica este asociată domeniului cognitiv definit pentru RBR și urmează logica trasată de categoriile funcționale propuse în această lucrare pentru sprijinul informativ:

Produsele informative pot fi solicitate și realizate într-o viziune coerentă privind atingerea superiorității informaționale a sistemului de securitate sau structurii militare deservite, în condițiile unui mediu de securitate ce trebuie controlat ca sistem adaptiv complex. Prin construcția superiorității informative, sprijinul de intelligence contribuie la realizarea agilității și la fundamentarea absorbției avertizării, atunci când aceasta este transmisă.

Efortul de avertizare timpurie poate fi direcționat într-o concepție integrată a decidentului, pentru a asigura atât evitarea surprinderii strategice, cât și realizarea surprinderii și, după cum am argumentat, transferul riscului și al fricțiunii clausewitziene către adversar. Într-o abordare specifică teoriei complexității, coordonarea avertizării poate asigura evitarea apariției de fractali contrar intereselor proprii și poate optimiza realizarea de fractali ce contravin dramatic intereselor adversarului și care pot garanta obținerea victoriei în luptă sau succesului antreprizei complexe.

Produsele informative de nivel tactic sau cele necesare deciziei și acțiunii pentru depășirea cu succes a crizelor politice internaționale pot fi generate cu asigurarea conținutului de informații «acționabile» cele mai relevante și decisive, tuturor utilizatorilor implicați în rețeaua operațională proprie, la momentul potrivit.

Considerarea aspectelor specifice RBR în cercetarea întreprinsă asupra generării și valorificării produselor de intelligence prin sprijin informativ a permis identificarea concluziilor de mai sus. Pe de altă parte, conceptul rețelelor extinse de capacități de intelligence oferă și căile de implementare a soluțiilor ce pot fi identificate datorită posibilităților oferite de noul model al ciclului informativ.

4.5.4. Implicațiile considerării etapei de valorificare

asupra managementului serviciilor de intelligence

Dacă se urmărește o simplificare și mai avansată a modelului ciclului informativ, nu etapa de valorificare a produselor este prima susceptibilă a fi exclusă, ci, probabil, etapa de direcționare, așa cum propune varianta din Figura A2-7. Un argument este faptul că direcționarea nu este traversată de informație decât pentru validare în vederea diseminării. Însă, pentru faptul că direcționarea se aplică, prin activitatea de coordonare ierarhică, tuturor etapelor ciclului informativ, putem consi-dera direcționarea ca element central al ciclului, conform modelului din Figura 4.4.

În acest model conceptual, activități de management specifice domeniilor corespunzătoare etapelor esențiale ale ciclului informativ, cum este managementul analitic propus în 1.5.3, pot fi reprezentate ca o coroană de cerc în jurul direcționării sau ca sectoare de cerc ale direcționării. Aceste reprezentări sugerează proceduri de cooperare pe orizontală foarte necesare între compartimentele de management ale diferitelor domenii ale structurii de intelligence.

Pe de altă parte, într-o proiecție în trei dimensiuni, direcționarea poate fi reprezentată ca un element aflat deasupra celorlalte etape. Astfel, ciclul informativ devine un con, așa cum este prezentat în Figura 4.6. În acest format, secțiunile de management sectorial formează un inel situat între conducerea superioară și compar-timentele care desfășoară nemijlocit activitățile din etapele esențiale ale ciclului informativ. Acest inel de management sectorial formează o rețea de management ce asigură cooperarea pe orizontală care degrevează conducerea superioară de ample activități de rutină, în special cele destinate coordonării rețelelor de capacități specializate.

După cum am propus conceptul de management analitic (1.5.3.2) sau, mai general, managementul producției, pentru etapa nouă, de valorificare a ciclului informativ, propunem conceptul de management al valorificării produselor informative, care să includă coordonarea activităților de cooperare. Această nouă activitate preia responsabilitățile referitoare la simpla diseminare, dar aprofundează eficientizarea sprijinului informativ într-o politică a valorificării produselor de intelligence. Principalele responsabilități ale managementului valorificării produse-lor informative se disting a fi următoarele:

– întocmirea și dezvoltarea politicii de valorificare a produselor informative;

– legătura constantă cu factorii de decizie deserviți pentru cunoașterea oportună a cerințelor și tendințelor de utilizare a sprijinului informativ;

– coordonarea diseminării prin îmbinarea principiilor «need-to-know» și «need-to-share»;

– coordonarea ofițerilor de legătură detașați la beneficiari interni (guvernamentali sau parlamentari) sau externi, inclusiv în comandamente aliate;

– participarea la grupuri de lucru relevante pentru domeniul valorificării produselor de intelligence;

– coordonarea cooperării interne și externe. Trebuie avut în vedere că activitatea de cooperare trebuie văzută atât sub aspectul valorificării, cât și ca rețea extinsă de analiză și disciplină de culegere, pe care o putem numi COOPINT (COOPeration INTelligence);

– gestionarea aspectelor tehnice ale diseminării.

Unele activități de management al producției și management al valorificării produselor de intelligence, propuse în lucrarea de față, se desfășoară și acum, sub o formă sau alta, dar nu sunt consacrate ca termeni de operare și nu sunt reglementate în proceduri standard de operare în organizațiile de intelligence. Pentru gestionarea acestor activități propunem înființarea de structuri dedicate, care completează rețeaua de structuri de management specializat, din care face parte și CCIRM și oferă posibilitatea fructificării deschiderilor oferite de RBR în domeniul intelligence prin integrarea procedurilor de lucru în regulamentele și instrucțiunile de specialitate. Rețeaua de compartimente de management sectorial astfel definită materializează conceptul RBR la nivelul direcționării activității unei structuri de intelligence.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

După cum am precizat în Introducere, programul de cercetare încheiat cu lucrarea de față a avut ca obiect sprijinul informativ trecând de la generarea produ-selor de intelligence la distribuirea acestora către beneficiari și până la fructificarea lor de către factorii de decizie de la diferite eșaloane. După cum arată și titlul tezei propuse, în tot cursul cercetărilor am aprofundat problematica ciclului informativ, mai precis a sprijinului de intelligence, prin prisma conceptelor RBR, în toate aspectele abordate, ceea ce constituie un element de noutate în literatura de specialitate.

În cursul cercetării, am fructificat experiența proprie și documentarea realizate în Ministerul Apărării Naționale și în cadrul Comandamentului Operațional SFOR, Pentagonului și Statului Major Internațional din Cartierul General al NATO.

Pentru primul capitol al lucrării am pus în valoare experiența confruntării în mod direct cu provocările la care este supusă în prezent activitatea de analiză de intelligence, în plan național și în Alianță. Investigând efectele creșterii entropiei mediului de securitate supus globalizării și ale unei complexități sporite a realităților cu relevanță în domeniul securității, am constatat că sarcina procesării unui volum crescând de date generează provocarea integrării rapide a evaluărilor cu valoare acțională înalt specializate și diversificate adaptate cerințelor unor beneficiari tot mai exigenți și mai diverși, atât la nivel tactic, cât și la nivel strategic.

În acest context, am inițiat, cu caracter de noutate, abordarea domeniului intelligence sub raportul conceptelor clausewitziene de incertitudine și fricțiune a confruntării, perspectivă pe care am aprofundat-o pe tot parcursul cercetărilor.

Am studiat analiza de intelligence ca etapă a ciclului informativ urmând perspectiva temporală, respectiv informarea curentă, analiza estimativă și prognozele pe termen lung, și am urmărit pentru fiecare valoarea de întrebuințare a produselor analitice și utilitatea evaluărilor pentru factorii de decizie. Am ajuns la concluzia că, pentru a-și menține relevanța operațională și valoarea acțională, conținutul predictiv din produsele de intelligence trebuie să păstreze un echilibru între cadența sprijinului informativ și nivelul de risc sau amenințare pe care îl semnalează. În opinia noastră, acest echilibru trebuie calibrat în funcție de parametrii stabiliți de beneficiari și nivelul de periclitare a interesului de securitate urmărit. De asemenea, am ajuns la concluzia că valoarea acțională a rezultatului analizei – produsele informative – constituie criteriul principal care trebuie luat în considerare în evaluarea validității ciclului informativ în condițiile Erei informaționale și ale conceptului RBR.

Din perspectiva RBR, în opinia noastră, concretizarea avantajelor lucrului în rețea pentru cazul analizei în informațiile de securitate este considerarea capacită-ților de analiză în totalitatea lor, chiar în afara structurii de analiză propriu-zise, sub forma unei rețele de capacități analitice distribuite, corespunzătoare unei grile operaționale în sensul componentelor RBR. În acest caz, misiunea serviciului de informații include și managementul unitar al rețelei extinse de analiză informativă, în vederea obținerii efectului conjugat care să asigure superioritatea informativă.

Propunem, în acest sens, ca managerii tuturor structurilor care includ compartimente de analiză să încurajeze dezvoltarea de sistem în sensul stabilirii de obiective de performanță care să includă identificarea tuturor capacităților analitice care pot constitui grila / rețeaua analitică extinsă a instituției, pentru a facilita eficientizarea activității de analiză.

În cazul analizei curente, am studiat «efectul CNN» și am constatat că, pentru evenimente trecute, informarea curentă nu poate decât să succeadă mass-mediei sau chiar informațiilor factuale asigurate de sistemul informațional militar. În schimb, informarea curentă precede mass-media pentru evenimente viitoare pentru că se concentrează pe valoarea adăugată prin elemente primare de analiză și predicție, precum și prin informații «acționabile» cu valoare operațională.

În cadrul analizei estimative, realizarea funcției analitice principale – cea de avertizare – presupune identificarea evoluțiilor antagonice intereselor proprii. Acest lucru este realizat cu aportul decisiv al creativității, care constituie o resursă impor-tantă nu numai a analizei informative, ci a unui serviciu de intelligence, în general. Efectul maxim al creativității este atins atunci când cadența actului de avertizare coincide cu ritmul în care analistul identifică amenințările și cursurile cele mai probabile de acțiune. Eficiența analizei estimative depinde însă și de relația cu beneficiarul și de parametrii de utilizare a produsului informativ în decizie și acțiune.

Investigând efectul lucrului în rețele analitice extinse (tipice RBR) asupra erorilor analitice generale, la nivel național sau în Alianță, am ajuns la concluzia că direcționarea activității de intelligence și managementul analizei bazate pe rețea trebuie să materializeze avantajele lucrului în rețele analitice extinse.

În acest sens, propunem ca domeniu de cercetare de interes modalitățile în care analiza informativă în rețea extinsă poate contribui la optimizarea sprijinului informativ în următoarele trei direcții de acțiune:

exploatarea rețelei extinse pentru diminuarea erorilor analitice;

utilizarea informațiilor reziduale (intelligence rezidual);

explorarea «zonelor de umbră» ale analizei, anume amenințările secundare sau actorii mai puțin predictibili.

Pentru cazul analizei pe termen lung, prin studiul comparativ între prognoze privind democratizarea Lumii arabe am a scos în evidență faptul că provocările de securitate se diversifică pe măsură ce orizontul prognozei este mai îndepărtat, iar analiștii trebuie să lărgească gama de componente ale vieții sociale pe care trebuie să le ia în considerare.

Deși analizele pe termen lung vizează, de regulă, orizonturi de timp mai înde-părtate decât termenele pentru care factorii de decizie și planificatorii pot opera în mod realist, analistul trebuie să își canalizeze creativitatea către generarea de scenarii plauzibile. Aceste prognoze își mențin utilitatea acțională prin orientarea generală a beneficiarilor în vederea unor programe de perspectivă și constituie modele analitice ce sprijină fundamentarea unei viziuni comune asupra viitorului care să confere substanță deciziilor prezentului. Pe baza lor, planificatorii strategici pot explora căi diferite de acțiune pentru a întâmpina provocările viitorului, între acestea numă-rându-se potențiale surprize strategice. Considerăm că metodele de concretizare a acestei direcții de interes constituie un alt domeniu de aprofundare a cercetărilor.

Considerăm că abordările moderne privind activitatea de intelligence, cum sunt analiza centrată pe problemă și abordarea centrată pe țintă constituie, de fapt, construcții procedurale menite să eficientizeze sprijinul informativ în situațiile cu dinamică ridicată a informațiilor «acționabile» și fricțiune clausewitziană sporită. Considerăm, însă, că aceste modele nu sunt aplicabile întregii structuri de intelligence și, în niciun caz, nu pot substitui ciclul informativ clasic, pentru că informațiile vor trebui întotdeauna să fie cerute, obținute, analizate și apoi distribuite în vederea folosirii, indiferent de soluțiile organizatorice adoptate.

Pentru coordonarea analizei propunem definirea termenului de management analitic de intelligence destinat reglementării raporturilor dintre personalul de intelligence și informațiile vehiculate în format de rețea analitică extinsă. Această funcție a etapei de direcționare materializează responsabilitatea ca toate categoriile de informații, cerințe și produse informative să fie utilizate cât mai eficient în întregul sistem și, totodată analiza să se integreze eficient în celelalte rețele ale sistemului.

Având în vedere necesarul de efort în acest domeniu, propunem instituționalizarea funcției de management (al producției) pentru structura de analiză de intelligence și înființarea unui compartiment dedicat operaționalizării acestei funcții, cu responsabilitățile detaliate în lucrare.

În abordare RBR, cooperarea cu compartimentele de management ale celorlalte structuri ale serviciului de intelligence presupune interconectarea grilelor corespunzătoare diferitelor funcționalități ale sistemului informativ și constituirea, în acest fel, a «rețelei de rețele» funcționale, într-o arhitectură necesar a fi gestionată de managementul general al serviciului de informații. Pe de altă parte, «cooperarea» cu beneficiarul materializează cerința de sprijin direct pentru decizie și de implicare a analistului în utilizarea informațiilor «acționabile», cu respectarea limitei ca analistul să nu se substituie responsabilității decizionale a beneficiarului.

* * *

În Capitolul 2 al lucrării am inclus rezultatele cercetării sprijinul informativ ca proces de comunicare, abordare cu caracter de noutate în domeniul intelligence. Am examinat cele două categorii de modele funcționale utilizate în teoria comunicării, modelul cibernetic și clasa de modele de tip interacționist și am interpretat concepte și termeni din domeniul psihologiei cu aplicabilitate în relația dintre operatorii de intelligence și factorii de decizie. În această cercetare interdisciplinară am analizat sprijinul informativ ca raport tranzacțional dinamic, pe măsura intensificării fricțiu-nii clausewitziene ca urmare a intensificării fluxului informațional în condițiile RBR și diversificării riscurilor și amenințărilor în mediul de securitate contemporan.

Am constatat că sprijinul informativ prezintă caracteristici proprii ambelor categorii de modele de comunicare, însă cercetarea modelelor interacționiste, concepute de psihologi asociați Școlii de la Palo Alto, oferă numeroase elemente utile în elucidarea mecanismelor transferului de intelligence către factorii de decizie.

Examinarea sprijinului informativ ca proces tranzacțional a subliniat faptul că rolul fiecăreia dintre părți determină caracterul comunicării și necesitatea adaptării activității de intelligence pentru a servi relația definită de rolul părților. Totodată, principiile tranzacționale au scos în evidență importanța scopului deliberat al transferului de informații, anume luarea unor decizii ce vizează acțiuni concrete, de mare importanță. Atât diferența de rol între decident și structura de intelligence, cât și scopul comunicării marchează și poziționarea celor două părți pentru conservarea rolului epistemic al structurii de intelligence. Aceasta trebuie să instrumenteze influențarea socială asupra decidentului numai pentru convingerea asupra unor realități și perspective realiste de evoluție a evenimentelor, nu asupra opțiunii concrete pe care trebuie să o decidă beneficiarul produselor de intelligence și care constituie domeniul deontic propriu comenzii.

Prin examinarea funcțiilor procesului de comunicare prin prisma sprijinului informativ, am constatat că substanța «acționabilă» inclusă în produsele de intelligence și nivelul fricțiunii clausewitziene au o importanță esențială în finalizarea sprijinului informativ din punct de vedere al utilității comunicării și, astfel, diferențiază funcțiile sprijinului informativ. Pe de altă parte, am concluzionat că diferențierea funcțională reflectă impactul presiunii timpului și măsura urgenței răspunsului sistemului la periclitarea interesului servit în comun de către structura de intelligence și factorul de decizie beneficiar al produsului informativ.

În consecință, am propus ca funcția de construcție a superiorității informative, funcția de avertizare și funcția acțională, diferențiate după utilizarea informației «acționabile» și după nivelul fricțiunii clausewitziene, să fie considerate categoriile funcționale ale sprijinului informativ.

Ca reflectări în domeniul informativ ale unora dintre funcțiile procesului de comunicare, categoriile de sprijin informativ propuse scot în evidență apartenența la ciclul informativ a ambelor părți ale comunicării, care are caracter bi-direcțional.

Totodată, în urma cercetării problematicii subtile a transferului de sens în cazul sprijinului informativ, am constatat că paradoxul comunicării, privind imposibilitatea includerii explicite a sensului în conținutul mesajului transferat, subliniază importanța participării beneficiarului de produse informative la actul sprijinului de intelligence și identificarea factorului de decizie ca actor integrat funcțional în ciclul informativ.

Prin examinarea intenției în actul de comunicare și a diferenței dintre determi-nanții interni ai generatorului și cei ai receptorului sensurilor și semnificațiilor încărcate în produsul de intelligence, am identificat semnificația distincției între informația semantică intențională și informația semantică realizată pentru cazul sprijinului informativ.

Ca instrument de armonizare a acestor determinanți, am propus definirea a trei tipuri de bucle de reacție pentru sprijinul de intelligence: reacția analitică imediată, reacția de sistem și reacția de fenomen. Pe baza acestor termeni propuși, am conceput un model original pentru sprijinul informativ ca proces de comunicare.

Din perspectiva RBR, considerăm că informarea generală / construcția supe-riorității informaționale, realizează omnisciența entităților decizionale și acționale și, prin buclele de reacție identificate, contribuie la auto-sincronizarea rețelelor. De asemenea, prin efect cumulativ și prin procedeul feed-forward, informarea realizează un nivel înalt de înțelegere a mediului de securitate / mediului operațional și, în acest fel, pregătește mental și fundamentează cognitiv avertizarea și transferul informa-țiilor în acțiune, categoriile funcționale mai bogate în conținut «acționabil» stringent.

În analiza modului practic de realizare a construcției superiorității informaționale, am studiat problematica exploatării surselor deschise în intelligence, în domeniile conexe și de către factorii de decizie, cât și dificultățile conceptului de dezvoltare a cunoștințelor, pentru a atinge domeniul cognitiv superior specific RBR.

Domeniul OSINT, extrem de dinamic, integrează în modul cel mai avansat etapele ciclului informativ, ștergând barierele dintre direcționare, culegere și analiză.

În privința conceptului de dezvoltare a cunoștințelor (KD), am concluzionat că implementarea practică s-a dovedit a fi o abordare birocratică a unui fenomen cu prea multe variabile și mult prea încărcat de natură umană pentru a se preta unui determinism mult prea simplificator și, totodată, prea ambițios pentru a servi în mod eficient cerințele operaționale în condițiile RBR. Asocierea conceptului KD la principiile OBE a atras după sine neajunsurile «supramatematizării» planificării operaționale și a dus, în practică, la complicarea luării deciziilor. Astfel, conceptul KD exhaustiv impune o presiune enormă asupra tuturor structurilor informaționale, inclusiv celor de intelligence, cu considerarea în amănunțime a unei multitudini de factori nemilitari dificil de măsurat, toate într-un ritm operațional tot mai intens.

Dificultățile de amplasare a structurilor KD în cadrul comandamentelor operaționale reflectă importanța și sensibilitatea nivelului cognitiv al artei militare. Acest aspect interesează în cel mai înalt grad informațiile militare, care trebuie să își ajusteze nu numai producția de intelligence, ci întreg ciclul informativ, pentru a asigu-ra eficacitatea sprijinului informativ. Astfel, etapa de viață a produselor de intelligence după diseminarea lor devine tot mai importantă pentru serviciile de informații.

Considerăm că definirea nivelului de «înțelegere» – variantă mai pragmatică a conceptului KD – ca fiind proprie conducerii întărește distincția de responsabilitate între decizie și analiza de intelligence. Totodată, considerăm că înțelegerea trebuie considerată, totuși, ca făcând parte și din «mediul unic de intelligence», datorită conținutului de substanță informativă și interesului major al structurii de intelligence în aplicarea înțelegerii, anume decizia și acțiunea subsecventă. Astfel, destinul informațiilor după diseminare constituie o responsabilitate de cel mai înalt grad a structurilor de intelligence și susține considerarea construcției superiorității informative în calitate de componentă firească a ciclului informativ.

În continuare, am identificat surprinderea ca element al fricțiunii clausewi-tziene și funcția de avertizare cu privire la riscuri și amenințări ca parte a fricțiunii premergătoare confruntării directe și am constatat că, pentru produse de avertizare, analiștii trebuie să opereze mai curajos pe tărâmul incertitudinii decât o fac în cazul evaluărilor din categoria funcțională a construcției superiorității informative de rutină.

Pentru instrumentarea funcției de avertizare am identificat patru elemente de lucru: impactul surprinderii, probabilitatea surprinderii, oportunitatea avertizării și directivitatea actului de avertizare. Validitatea acestor instrumente, argumentată prin măsurile deja operante în intelligence, susține includerea surprinderii în conceptul general de fricțiune, întrucât este asociată anticipării pericolului, provine din incerti-tudinea contactului cu adversarul și aplică o presiune permanentă atât asupra structurii de intelligence, cât și asupra factorilor de decizie și trupelor proprii, în general.

Am analizat, în continuare, aspectul comunicațional ce diferențiază avertizarea de construcția superiorității informative, anume transferul energetic, ce operează în domeniul volitiv și este diferit de transferul pur informațional al sprijinului informativ, în sensul cibernetic. Astfel, conținutul «acționabil» al produsului trebuie să țintească mecanismele energetice ale decidentului și să activeze motivații derivate din inte-resul instituțional și responsabilitatea față de acest interes, mai ales în perspectiva unui pericol. În consecință, implementarea acțiunilor ce derivă din interesul major servit de cele două părți trebuie sprijinite de domeniul intelligence cu informații «acționabile», de natură să fie transferate eficient în decizie, iar ulterior în acțiune.

Principala problemă a avertizării – dependența succesului de percepția beneficiarului – argumentează co-responsabilitatea structurii de intelligence și a factorului de decizie de a asigura depășirea gradientului de percepție dintre cei doi actori ai sprijinului informativ ca proces de comunicare. În cadrul acestui raport, am examinat problematica percepțiilor, așteptărilor, motivației, convingerii, persuasiunii și dezacordului din perspectiva domeniului intelligence. Am constatat că cerințele de influențare pentru stabilirea echilibrului de percepție între comunicator și beneficiar impun realizarea sprijinului informativ de la o distanță mai redusă între reprezentantul structurii de intelligence și factorul de decizie în cazul avertizării, decât în cazul construcției superiorității informative. În această situație sunt fructificate avantajele contactului direct prin argumentări și lămuriri imediate și clarificări privind contextul și impactul posibil, cât și asigurarea directă asupra percepției avertizării în sensul intenționat de structura de intelligence.

Prin produsele de avertizare, sprijinul informativ realizează un demers de influențare care urmărește internalizarea ideii de avertizare bazată pe evaluări calibrate cu o valoare semantică intențională. Dată fiind comuniunea de interes, demersul de influențare, ca proces comunicațional, se bazează pe convingerea bene-ficiarului în mod onest asupra solidității argumentelor ce sprijină actul de avertizare.

În continuare, am analizat evoluția producției de intelligence cu conținut de avertizare pe măsura escaladării situațiilor de criză și problemele organizatorice generate de fricțiunea clausewitziană maximă și fluxuri informaționale intense. Am constatat că structurile de informații naționale sau multinaționale pot formula diverse normative pentru managementul crizelor, iar experimentările prin exerciții tip CMX și căutările de soluții eficace continuă. Oricum, cerințele de operare în condițiile RBR și de cooperare în managementul crizelor impun standardizarea procedurilor și unităților de măsură ale elementelor identificate anterior pentru instrumentarea avertizării. Termenii de măsurare a diferitelor situații și demersuri din domeniul intelligence, deja operanți în plan internațional, confirmă valabilitatea elementelor propuse în această lucrare ca fiind utile pentru instrumentarea avertizării.

Am constatat că formulele de management al crizelor (la nivel național sau în cadrul NATO) scot în evidență importanța urmăririi destinului informațiilor acțio-nabile, de către structurile de intelligence, după diseminarea produsului informativ și apartenența avertizării ca o componentă funcțională a ciclului informativ.

În concluzie, studierea sprijinului de intelligence ca proces de comunicare a scos în evidență apartenența beneficiarului de produse informative la procesul de comunicare și relevanța modului de utilizare a produselor informative după transferul lor, prin integrare în decizie și acțiune. Practic, asimilarea sprijinului informativ cu un proces de comunicare demonstrează că, pentru intelligence, există «viață» și după acțiunea de diseminare ca etapă a ciclului informativ, model funcțional care trebuie să includă ambele părți participante la comunicarea numită sprijin informativ.

* * *

Urmând traseul sprijinului informativ pe măsura creșterii fricțiunii clausewi-tziene, în Capitolul 3 al lucrării am examinat exploatarea informațiilor militare în cursul planificării operaționale și ca urmare a deciziilor luate în operații militare și am extins cercetarea și pentru acțiuni ale inteligence în spațiul mai larg al securității. Operațiile militare sunt considerate a fi cel mai dinamic sector al domeniului intelligence, ca și al revoluției în domeniul militar, și sunt cele care au generat conceptul RBR, a cărui aplicare în intelligence ne preocupă în lucrarea de față.

În baza studiului comparativ al operațiilor navale contra pirateriei și teroris-mului, am constatat că adaptarea forțelor militare de tip clasic la cerințele impuse de amenințările neconvenționale definește două direcții principale de efort: dezvoltarea capacităților de cooperare în mediu multinațional și abilitatea de a desfășura operații ghidate de intelligence. În contextul războiului hibrid, am constatat că îmbinarea celor două direcții de efort impune acțiunea structurilor de informații în rețea, format propriu RBR ca și, de altfel, în cazul răspunsului comprehensiv, în ansamblu.

Abordarea comprehensivă în contracararea amenințărilor neconvenționale impune un mecanism operațional centrat pe efectele urmărite, ceea ce presupune cunoașterea profundă a tuturor actorilor și observatorilor din spațiul conflictului. Acțiunile bazate pe efecte vizează tocmai percepția acestora asupra situației de securitate și deciziile pe care actorii le iau în consecință. Astfel, cu toate reținerile privind perspectivele conceptului OBE, rolul structurilor de intelligence rămâne esențial pentru a asigura în timp real atât realismul fixării efectelor urmărite, cât și dinamismul ajustării acestor efecte, în condiții specifice operațiilor expediționare.

Pentru adaptarea intensificată a Forțelor Armate ale României la cerințele operaționale actuale, inclusiv conform conceptului RBR, mai ales în condițiile participării la misiuni multinaționale, propunem inițierea de programe de formare a unei mentalități expediționare a militarilor români, începând cu cercetașii, forțele speciale și unitățile desemnate să acționeze în coaliții conduse de NATO sau UE.

Informațiile militare participă la constituirea tuturor contribuțiilor RBR la desfășurarea OBE (opțiuni, agilitate, coordonare și mobilizarea cunoașterii) și contribuie la menținerea inițiativei într-un spațiu ostil, multidimensional, complex și dinamic. Pentru aceasta, domeniul intelligence trebuie să asigure o viteză sporită de urmărire a ciclului acțiune-reacție și o legătură strânsă cu planificatorii și coman-dantul. Astfel, în cadrul OBE, informațiile militare pot atinge o astfel de performanță numai în format RBR și în acțiune integrată cu beneficiarii, la toate nivelurile.

În afară de elementele fundamentale de planificare a operației, am constatat faptul că J2 are responsabilitatea de a identifica și documenta un alt element relevant, anume posibilitățile de surprindere de către inamic și, în oglindă, oportunitățile de realizare a surprinderii, văzute ca elemente propice fructificării la maxim a asimetriei.

Propunem adăugarea elementului «posibilități de surprindere / evitare a surprinderii» elementelor fundamentale ale planificării operaționale. Acest nou element sprijină în mod procedural misiunea de evitare a surprinderii / sprijinire a surprinderii, specifică J2, care constituie obiectivul funcției de avertizare a sprijinului informativ. Totodată, noul element propus accentuează orientarea pro-activă a planificării către acțiune generatoare de succes.

De asemenea, propunem ca identificarea posibilităților de surprindere să fie inclusă în pachetul de activități specifice mentalității expediționare a oricărui militar și să fie cultivată în acest sens.

În opinia noastră, posibilitățile de surprindere identificate și documentate în punctele critice constituie elementul de planificare ce servește cel mai bine și în mod direct ideea de acțiune bazată pe efecte, pentru că sprijină exact exploatarea facto-rului nelinear al complexității spațiului de luptă, deci modalitatea cea mai bună de realizare a dominării inamicului prin sesizarea și exploatarea asimetriilor operaționale.

Cercetând, cu caracter de noutate, particularitățile participării informațiilor militare în activitățile «Ciclului Boyd», am constatat o continuitate și o integrare sporită a aportului de intelligence direct în desfășurarea acțiunilor de luptă, în condițiile OBE și RBR. Această integrare are implicații majore asupra organizării activității J2 în vederea urmăririi efectelor informațiilor «acționabile» în cursul implementării lor în acțiuni de luptă. În particular, am identificat un exemplu elocvent al integrării produselor de intelligence în acțiune, anume comanda «Gaze!», care întrunește, în același timp, atât caracteristicile de produs informativ de avertizare, cât și caracteristicile de decizie tactică și comandă executorie.

Astfel, am conturat noi argumente, din domeniul intelligence, pentru teza conform căreia informația este un factor operațional principal, alături de spațiu, timp și forțe. În condițiile Erei informaționale, rolul factorului de decizie, planificator sau comandant, la toate nivelurile conflictului, este de a utiliza noul factor operațional, informația, pentru a genera soluții de echilibrare a timpului, spațiului și forțelor.

În abordare clausewitziană, efectul superiorității informaționale asupra inamicului este sporirea percepției acestuia privind fricțiunea războiului, transferul de fricțiune către inamic. De aceea, prin instrumentarea informației ca nou factor operațional de bază, rolul informațiilor militare în operații depășește simpla furnizare de produse informative acționale comandanților și devine o participare pro-activă la construcția superiorității informaționale la nivelul deciziei.

Totodată, am constatat rolul intelligence în clarificarea și fundamentarea presupunerilor de lucru utilizate în planificarea operațională și asigurarea de rezerve privind ceilalți factori operaționali: rezerve de forțe, de timp și de spațiu. Astfel, din punct de vedere acțional, informațiile militare oferă planificatorilor informații pentru dezvoltarea unui set de opțiuni operaționale care permit comandantului realizarea de rezerve de cursuri de acțiune.

În acest context, în special în cazul operațiilor ghidate de intelligence, în urma documentării la Cartierul General al NATO, am ajuns la concluzia că structura J2 trebuie să își mențină o subordonare nemijlocită factorului decizional asupra operației, cum ar fi un locțiitor pentru operații (operația curentă a comandamentului respectiv), și nu structurii de planificare de operații. Integrarea J2 cu J3 în comandamente operaționale trebuie să aibă loc în plan funcțional și nu organizatoric, pentru a conserva suveranitatea epistemică a domeniului intelligence.

De asemenea, în cursul studierii Raportului Flynn am constatat că abordarea comprehensivă trebuie să funcționeze în dublu sens, adică și toate celelalte componente ale puterii Coaliției internaționale trebuie să aibă contribuții în domeniul intelligence. La această sporire a capacităților de informații militare, de asemenea specifică RBR, nu se poate ajunge decât în urma realizării unei culturi de intelligence a tuturor acto-rilor din teatru, dacă se dorește ca operația să fie, într-adevăr, ghidată de intelligence.

După cercetarea rolului informațiilor militare în operații, în general, am conti-nuat cu aprofundarea acestui aspect pentru conflicte ne-clausewitziene. Am constatat că diversitatea și dinamismul OOTW determină o sporire a importanței activității de intelligence, chiar în situațiile când nu se conturează un inamic în accepțiunea clasică a termenului. De asemenea, caracteristicile OOTW determină o sporire a integrării informațiilor acționale în decizie și la nivel operativ, nu numai tactic, datorită comprimării eșaloanelor și creșterii relevanței operative și chiar strategice a informațiilor de nivel tactic.

Pe rând, am examinat participarea informațiilor militare la planificarea operațională și la acțiunea de luptă în sine pentru diverse tipuri de operații militare, în ordinea creșterii conținutului de informații «acționabile» și a fricțiunii clausewitziene.

Am început cu operațiile informaționale și comunicarea strategică, acestea fiind cele mai sărace în informații «acționabile» provenite din produsele de intelligence dar generate, totuși, în perfectă coerență cu activitatea de intelligence.

În continuare, pentru operațiile expediționare, componenta cinetică principală se distinge a fi cea de forțe speciale, integral conectată capacităților de intelligence. În acest caz, componentele de natură socială și culturală ale domeniului intelligence ajung să constituie factori acționali nemijlociți, utilizați practic în permanență în acțiunile expediționare la nivel tactic, deopotrivă de către forțele speciale și operatorii HUMINT, cu efect chiar la nivel strategic. Între diferitele abordări ale integrării între forțele speciale și intelligence, se poate spune că Armata României se situează în avangarda efortului, prin subordonarea operațională a Forțelor de operații speciale Direcției Informații Militare și elaborarea unui concept operațional întrunit.

Am insistat asupra analizei domeniului psihologic și cognitiv la nivelul tactic în operațiile expediționare pentru că sunt decisive în obținerea succesului în OBE. Ele subliniază, totodată, similaritatea modului de gândire al liderilor adaptivi și al cercetașilor, cât și integrarea componentei de intelligence în decizie și chiar în acțiune, ca etape ale «Ciclului Boyd». Observația este caracteristică acțiunii la nivel tactic a forțelor expediționare în general, nu numai forțelor de operații speciale.

În pregătirea forțelor expediționare, participarea informativă, obligatoriu adaptată chiar zonei precise de acțiune tactică, este singura componentă care acțio-nează particularizat, diferit față de celelalte domenii care, din motive pragmatice, împing standardizarea până la soluții universale, așa-zis de «macdonaldizare».

Continuând cu analiza operațiilor ghidate de intelligence, am concluzionat că amenințarea cibernetică este cea mai dificilă sarcină a domeniului intelligence, din cauza dificultății de detectare a deciziei de agresiune a inamicului potențial. De altfel, Războiul digital constituie cea mai problematică formă a conflictelor hibride, prin discrepanța dintre impactul posibil și posibilitățile de prevenire a unui atac cibernetic.

În planificarea operațiilor de dezinformare, structurile de intelligence sunt singurele care pot identifica oportunitatea de exploatare a asimetriei de control al haosului caracteristic spațiului de securitate în general și pot participa decisiv pentru a conduce inamicul către colaps, când acesta nu este în măsură să gestioneze eficace fricțiunea confruntării, ridicată la apogeu prin realizarea surprinderii.

Pentru operații speciale cu componentă cinetică, forțele de operații speciale sunt conectate acțiunii clandestine și deciziei politice de cel mai înalt nivel, iar integrarea lor cu structuri de intelligence devine chiar necesară, ca și formarea unor capacități verticale de intervenție cu dublă valență – forțe speciale și intelligence.

În cazul operațiilor de intelligence, toate formele cunoscute presupun chiar integrarea capacităților de direcționare, culegere, analiză și acțiune de intelli-gence. Acțiunea se manifestă în spațiul tactic, dar are impact strategic, ceea ce impune conducerea centralizată la nivel strategic, dar și libertate de acțiune la nivel tactic, pentru a pune în valoare creativitatea militarilor înalt specializați și pentru a permite reacția adecvată la realitățile și dinamismul acțiunii clandestine în mediu ostil.

Examinarea tipurilor de operații militare pe măsura creșterii fricțiunii clausewitziene a scos în evidență prezența substanței «acționabile» în decizie și integrarea sprijinului informativ direct în acțiunea militară sau de securitate deci apartenența acțiunii la ciclul informativ ca o componentă firească prin conținutul de intelligence și integrarea în logica iterativă a ciclului informativ.

* * *

Capitolul 4 al tezei propuse este dedicat problemelor generale ale diseminării și utilizării produselor informative de către beneficiari, ulterior diseminării acestora.

Pentru început, am examinat noua atitudine a structurilor de intelligence față de informație ca obiect și produs angajat în acțiunea concretă. Am constatat că diseminarea produselor informative conform principiului «need-to-know» este ușor de aplicat într-un mediu închis, însă interpretarea îngustă a principiului determină întârzirea diseminării, uneori cu omisiuni, ceea ce îngreunează procesul de luare a deciziilor și periclitează caracterul acțional al produselor informative.

În noile condiții, contradicția dintre principiile «need-to-know» sau «need-to-share» este o dilemă falsă, iar dictonul «informația înseamnă putere» nu înseamnă că informația trebuie supusă unui regim exagerat de prohibitiv, ci trebuie utilizată cu înțelepciune, pentru a ajunge în cel mai scurt timp la toți beneficiarii legitimi, în vederea creării efectului operațional maxim. Rezonând cu principiile RBR, aceasta presupune capacitarea simultană a cât mai multor componente operaționale distribuite în rețea și însumarea capacităților distribuite pentru realizarea sinergiei către efectul strategic dorit.

De aceea, considerăm că se impune asigurarea unui «acces inteligent» la produsele informative clasificate, prin crearea unui sistem de gestionare și acces la informații adaptat, în unele cazuri, până la individ, pentru a asigura informațiile necesare acelora care într-adevăr au nevoie de ele pentru îndeplinirea misiunii («need-to-know») și dispun de certificatele de securitate corespunzătoare. Noua abordare corespunde conceptului pro-activ al «culturii responsabilității de a furniza informații», care aduce după sine necesitatea categorisirii amănunțite a informațiilor clasificate și categorisirea necesităților de utilizare legitimă a acestora.

Propunem aplicarea prevederilor normative privind clasificarea informațiilor către o granularitate mai fină, pe paragrafe, astfel încât construcția documentelor să permită separarea informațiilor care trebuie diseminate numai unui număr foarte restrâns sau unui număr mare de beneficiari. Măsura propusă vizează plasarea judicioasă a substanței «acționabile» a produselor de intelligence în planul nivelului de clasificare și al politicii de valorificare a informațiilor și permite optimizarea diseminării conform principiului «need-to-share» și responsabilității de a furniza informații tuturor celor care trebuie să le utilizeze.

În practică, aplicarea principiului «need-to-share» constituie, deci, o problemă de definire a nevoilor de diseminare și a nivelurilor de confidențialitate, ca adaptare la utilizarea ulterioară a informațiilor, deci pentru a facilita integrarea intelligence în acțiune. Viitorul principiului «need-to-share», aplicat deja, dar insuficient definit și standardizat, trebuie construit ca o evoluție benefică pentru sprijinul informativ, în sensul asigurării produselor informative necesare și suficiente pentru luarea oricărei decizii operaționale sau de securitate și pentru implementarea deciziilor în acțiuni.

Următoarea chestiune abordată în capitolul final este distanța dintre analist și beneficiar – problemă perenă a activității de intelligence. Limitele acestui parametru variază între «contact zero» și contact intens. Situația «contact zero» este cazul produselor cu destinație suficient de largă încât să nu presupună un feed-back imediat sau lămuriri urgente necesare beneficiarului. Cealaltă extremă constă și în «linia roșie» profesională în analiza de intelligence, «cortina sacră dintre intelligence și politicieni», anume formularea de recomandări concrete factorilor de decizie, de a oferi soluții beneficiarului, atribut strict al comenzii și nu al sprijinului informativ.

În aceste condiții, considerăm că regula de aur pe care trebuie să o urmeze analiștii este aceea de a nu se substitui factorilor de decizie. Recomandarea de soluții acționale constituie Rubiconul care marchează trecerea analistului în categoria factorilor de decizie, dar îl descalifică în calitatea sa epistemică și îi poate compromite obiectivitatea profesională.

De asemenea, considerăm că distanța operațională dintre analistul de intelli-gence și factorii de decizie trebuie stabilită diferențiat, anume cu atât mai redusă cu cât fricțiunea clausewitziană este mai intensă și cu cât conținutul acțional / de avertizare este mai mare. De altfel, considerând și punctul de vedere al teoriei comunicării, constatăm că cerințele de influențare impuse de necesitatea stabilirii echilibrului de percepție între comunicator și beneficiar determină nevoia realizării avertizării tot de la o distanță mai redusă. Astfel, în cursul acțiunilor de luptă sau în gestionarea crizelor politice, analiștii lucrează permanent în legătură directă cu factorii de decizie și contribuie permanent la luarea deciziilor de nivel tactic, respectiv strategic. Din nou, criteriul funcționalității, anume valoarea acțională a produselor informative, se desprinde ca fiind esențial în validarea eficienței activității de intelligence și, implicit, a structurii esențiale a ciclului informativ.

În afara sprijinului informativ propriu-zis, prin sprijinirea sistemică a beneficiarilor, decidenții devin competenți în privința capacităților și modului de lucru ale serviciului de informații și își calibrează atât așteptările privind nivelul de sprijin de intelligence, cât și cererile de informații în sine. În acest fel, fundamentarea relației funcționale analist – beneficiar asigură integrarea optimă a informației de securitate în decizie, apoi în acțiunea propriu-zisă.

Atât regândirea diseminării conform principiului «need-to-share», cât și problematica distanței de realizare a sprijinului informativ deschid perspectiva faptului că sistemul de intelligence interacționează cu un sistem superior, pe care îl deservește, sistemul decizional, care desfășoară activitatea de management de risc. Activitățile prin care cele două sisteme comunică sunt transmiterea cerințelor de informații și diseminarea – «porți» prin care ciclul informativ traversează limitele structurii de intelligence. Ele sunt și cele mai problematice activități din ciclul informativ pentru că celelalte se desfășoară în interiorul structurii de intelligence, care este un sistem reglementat mai stabil și mai coerent.

Cele două «porți» argumentează faptul că structura de informații de securitate este un sistem deschis, inclusiv din punct de vedere al teoriei comunicării, iar modelul conceptual numit ciclu informativ descrie fluxul de informații ce traversează atât structura de intelligence, cât și compartimente ale beneficiarilor, care fac parte din sistemul decizional, ierarhic superior.

Poarta de diseminare explică și mecanismul acțiunii sprijinului informativ pentru transferul de fricțiune clausewitziană în cadrul sistemului mediului de securitate și transferul energetic ce activează motivația de declanșare a unor acțiuni prin decizia fundamentată pe produsul de intelligence.

În afară de aspectul de sistem deschis, am argumentat, în continuare, și încadrarea sistemelor de securitate în categoria de «sistem complex adaptiv», abordarea fiind operantă, cu atât mai mult, și pentru mediul de securitate, în general. În acest context, cu caracter de noutate, am analizat sprijinul informativ prin prisma teoriei complexității. Abordările anterioare, privind impactul condițiilor RBR, teoria comunicării și viziunea clausewitziană asupra confruntării permit interpretări coerente ale sprijinului informativ prin noțiuni și concepte ale teoriei complexității.

Între acestea, sprijinul informativ desfășurat de domeniul intelligence contribuie la manifestarea caracteristicii de «auto-organizare» a conceptului RBR prin «comportamentul complex emergent» al mediului de securitate internațional, concept operant în teoria complexității.

De asemenea, surprinderea ca element al fricțiunii clausewitziene prezintă un interes deosebit sub raportul teoriei complexității, pentru că este elementul care poate declanșa o evoluție decisivă pentru starea mediului de securitate, determinând schimbarea radicală a situației politice sau operaționale, cu inițierea unor evoluții neliniare care ies din logica evenimentelor anterioare, comportament specific sistemelor complexe și tratat în teoria complexității.

În consecință, am propus asocierea conceptului de «surprindere», din domeniul securității, cu conceptul de «fractal» / «evoluție fractală» din teoria complexității, pe temeiul naturii decisive a efectelor evenimentului-surpriză asupra stării sistemului, la nivelul la care se manifestă.

După interpretarea rolului domeniului intelligence în transferul de fricțiune clausewitziană asupra adversarului, incursiunea în teoria complexității permite formularea rolului sprijinului informativ sub raportul conceptelor teoretice actuale. În supcapitolul final, în primul rând am adus argumente împotriva considerării diseminării ca fiind etapa finală a ciclului informativ, limitare birocratică ce reflectă abordarea structurilor de intelligence ca sisteme închise și împiedică dezvoltarea conceptuală și instituționalizarea progreselor privind fructificarea produselor de intelligence după diseminare.

Depășind limitarea ciclului informativ la activități proprii structurilor de intelligence, am constatat faptul că factorii de decizie politică joacă un rol semni-ficativ în toate etapele procesului de intelligence și am argumentat că excluderea beneficiarilor din ciclul informativ constituie o eroare conceptuală în condițiile tehnologiei moderne și ale amenințărilor neconvenționale. Dimpotrivă, factorul de decizie se distinge a fi declanșatorul deciziilor ce constituie înseși obiectivele sprijinite de activitatea de intelligence. Am analizat rolul distinct al beneficiarului la integrarea sprijinului informativ în managementul de risc atât în postură individuală, cât și în formatul colectiv specific operațiilor de coaliție și am propus includerea beneficiarului ca actor esențial participant în activitățile de intelligence. De aseme-nea, am propus o formă a ciclului informativ care să reflecte rolurile actorilor, având componentele esențiale identificate: director – culegător – analist – beneficiar.

În condițiile unei antreprize complexe, dar și în general, am concluzionat că activitatea proprie factorului de decizie în raport cu produsele de intelligence, poate fi definită ca valorificare. În prezenta lucrare am detaliat acest concept care materia-lizează realizarea celor trei categorii funcționale ale sprijinului informativ propuse anterior: construcția superiorității informative, avertizarea, integrarea în acțiune. Aceste noțiuni propuse reflectă niveluri diferite de manifestare a fricțiunii clausewitziene, impactul cantității de substanță acțională transferată prin produsele de intelligence, precum și paliere diferite de abordare a complexității mediului de securitate internațional sau a complexității confruntării armate.

Argumentele expuse conduc la concluzia generală că valorificarea produselor de intelligence prin integrarea lor în decizie și în acțiunea ce decurge din decizie face parte, în mod firesc, din ciclul informativ, după procedura de diseminare și închi-de în mod logic ciclul, prin buclele de reacție propuse tot în această lucrare, către etapa de direcționare a ciclului informativ. Diseminarea apare, deci, ca o procedură care face legătura între două etape esențiale, și nu o etapă propriu-zisă, deci este conexiunea dintre analiză și valorificare, nu o etapă esențială a ciclului informativ.

Lucrarea de față nu își propune să elucideze exhaustiv funcționalitatea informațiilor după diseminare, dar susține includerea etapei de valorificare ca etapă esențială a ciclului informativ și oferă deschideri conceptuale pentru dezvoltări în managementul structurilor de intelligence în perspectiva optimizării sprijinului informativ. Prin considerarea valorificării ca etapă a ciclului informativ, responsa-bilitatea structurilor de intelligence se poate materializa în modelarea sprijinului informativ în integralitatea sa prin activități direcționate pe cele trei categorii funcționale identificate. Astfel, am propus modelul nou de ciclu informativ în varianta cea mai simplă, cât și în variante ce includ structurile de management specializat. Am propus și detaliat conceptul de management al valorificării produselor informative, alături de managementul analitic / al producției de intelligence, propus anterior.

Noul model conceptual permite optimizarea utilizării capacităților de intelli-gence la toate eșaloanele prin considerarea aspectelor de securitate în integritatea și complexitatea lor, nu prin concentrarea strict asupra sarcinilor imediate și concrete.

În consecință, în urma cercetărilor cu caracter de noutate, în abordare multidisciplinară, am ajuns la concluzii teoretice relevante și am propus concepte și soluții organizatorice de natură să ducă la optimizarea sprijinului informativ în circumstanțe specifice Erei informaționale, care au stat la baza acestei viziuni inovative asupra ciclului informativ în condițiile Războiului Bazat pe Rețea.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. MATTIS, James N. (Gl.): USJFCOM Commander's Guidance for Effects-Based Operations, Joint Forces Command, Department of Defence, Norfolk VA, US, 14.08.2008, publicată la adresa www.carlisle.army.mil/USAWC/parameters/Articles/08autumn/mattis.pdf.

2. * * * Battlefield Deception, Department of the Army, Washington DC, 1996, la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm90-2/90-2ch2.htm.

3. * * * Defending the networks. The NATO Policy on Cyber Defence, NATO Public Diplomacy Division – Bruxelles, Belgia, 2011, publicată la adresa http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_09/20111004_110914-policy-cyberdefence.pdf.

4. * * * Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, București, 1984.

5. * * * Glossary of Terms and Definitions, North Atlantic Treaty Organization Standardization Agency (NSA), Bruxelles, Belgia, 30Nov2008.

6. * * * Hotărârea de Guvern nr. 353 pentru aprobarea Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România, Guvernul României, București, 15.04.2002.

7. * * * Information Sharing Strategy, United States Intelligence Community, Washington DC, SUA, 22.02.2008, publicată la adresa www.dni.gov/reports/IC_Information_Sharing_Strategy.pdf.

8. * * * Intelligence, Department of the Army, Washington DC, 23.03.2010, publicat la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm2-0.pdf.

9. * * * Intelligence Doctrine, NATO, Bruxelles, Belgia.

10. * * * Intelligence Preparation of the Battlefield, US Army Intelligence Center, Fort Huachuca, Arizona, 08.07.1994, la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm34-130.pdf.

11. * * * Joint Vision 2010, Department of Defense, Washington DC, iunie 2000, publicat la adresa http://www.dtic.mil/jv2010/jv2010.pdf.

12. * * * Knowledge Development Concept, Allied Command Transformation and Allied Command Operation (NATO Bi-SC document), 12.08.2008.

13. * * * Knowledge Management Section, Headquarters, Department of the Army, Washington, DC, SUA, 29 August 2008.

14. * * * National Strategy for Information Sharing: Successes and Challenges in Improving Terrorism-Related Information, U.S. Intelligence Community, publicată la adresa http://www.fas.org/sgp/library/infoshare.pdf.

15. * * * NATO Handbook, NATO Public Diplomacy Division, Bruxelles, 2006.

16. * * * NATO Information Management Policy (NIMP), Allied Command Trans-formation, Norfolk VA, SUA, 13.12.2007.

17. * * * NATO Military Policy on Information Operations, NATO HQ, Bruxelles, 2008.

18. * * * NATO Open Source Intelligence Handbook, Supreme Allied Command Atlantic (SACLANT), Norfolk VA, SUA, noiembrie 2001.

19. * * * NATO Strategic Communication Policy, Bruxelles, 29.09.2009.

20. * * * Naval Planning, US Navy Department, Washington DC, 1996.

21. * * * Open Source Intelligence, Department of the Army, Washington DC, 10 iulie 2012

22. * * * Operations, US Government Printing Office, Washington,1989.

23. * * * Ordin pentru aprobarea normelor privind protecția informațiilor clasifi-cate în Ministerul Apărării Naționale, MApN, București, 2013.

24. * * * Staff Organization and Operations, Department of the Army, Washington DC, 31.05.1997.

25. * * * Standardization Agreement. Intelligence reports, Annex 1, Military Agency for Standardization, NATO, Bruxelles, 16.12.1992

26. * * * Strategia Națională de Apărare, București, 2010.

27. * * * Strategia de securitate națională a României, București, 2007, la adresa http://www.presidency.ro

28. * * * The Draft Crisis Management Fusion Centre / NATO Strategic Overview (CMFC/NSO), Enclosure 1 to 5000 TI-3660, HQ Supreme Allied Commander Transformation, Norfolk VA, SUA, July 2006.

29. * * * The Final Report of the National Commission on Terrorist Attacks upon the United States, W.W. Norton & Co, New York, London, 2005. («Raportul Comisiei 11 Septembrie»)

30. * * * Understanding (Joint Doctrine Publication 04), Development, Concepts and Doctrine Centre, Ministry of Defence, Shrivenham, Marea Britanie, decembrie 2010.

31. * * * Understanding and Intelligence Support to Joint Operations, (Joint Doc-trine Publication 2-00), Shrivenham, Marea Britanie, august 2011.

32. * * * Warfighting, US Government Printing Office, Washington, 1989.

33. * * * 3115.12 din 24.08. 2010, US Department of Defense, Washington DC, publicată la adresa www.dtic.mil/whs/directives/corres/pdf/311512p.pdf.

Lucrări de autor

34. ABRIC, Jean-Claude, Psihologia comunicării: teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

35. ALBERTS, David S., Defense Information Warfare, NDU Press, Institute for Natio-nal Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1996.

36. ALBERTS, David S., Information Age Transformation. Getting to A 21st Century Military, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington, DC, 2003.

37. ALBERTS, David S., The Agility Advanatge. A Survival Guide for Complex Enterprises and Endeavours, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2011.

38. ALBERTS David S., GARSTKA John J., STEIN Frederick P., Network Centric Warfare – Developing and Leveraging Information Superiority, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, SUA, 1999.

39. AMADO Gilles, GUITTET André, Psihologia comunicării în grupuri, seria Collegium. Psihologie, Editura Polirom, Iași, 2007.

40. BAKER, Charles, The Search for A European Intelligence Policy, publicat la adresa www.fas.org/irp/eprint/baker.html.

41. BAYLON, Christian și MIGNOT, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2000.

42. BELLENGER, Lionel, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1992.

43. BERKOWITZ, Bruce D. și GOODMAN, Allan, Strategic Intelligence for Ame-rican National Security, Press, , 1989.

44. BERKOWITZ, Peter, The Future of American Intelligence, Hoover Institute Press, 2005.

45. BUILDER, Carl H., The Icarus Syndrome, Transaction Publishers, New Brunswick NJ, SUA 2002.

46. CALOPĂREANU, Gheorghe (col. dr.), Planificarea operațiilor bazate pe efecte în coalițiile militare actuale, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei (CTEA), București, 2008.

47. CIALDINI, Robert B., Influence: The Psychology of Persuasion, William Morrow, New York, 2006.

48. CLARK, Robert M., A Target – Centric Approach, Intelligence Analysis, CQ Press, A Division of Congressional Quarterly Inc. Washington DC, Second Edition, 2006.

49. CLAUSEWITZ, Carl von, Despre război, Editura Militară, București, 1982.

50. DUMITRU, Cristea și ROCEANU, Ion, Războiul bazat pe rețea – provocarea erei informaționale în spațiul de luptă, Editura UNAp, București, 2005.

51. FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securității, colecția Polemos, Editura Militară, București, 2006.

52. FRUNZETI, Teodor, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Institutul European, Iași, 2006.

53. GRABO, Cyntia M., Anticipating Surprize. Analysis for Strategic Warning, Center for Strategic Intelligence Research, Joint Military Intelligence Center / DIA, Washington, DC, 2002.

54. HERMAN, Michael, Intelligence Power in Peace and War, Royal Institute of International Affairs, Londra, 1996.

55. HIRST, Paul, Război și putere în secolul 21. Statul, conflictul militar și sistemul internațional, Editura Antet XX Press, Filipeștii de Târg, 2001.

56. HYBELS, Sandra, WEAVER, Richard, Communicating Effectively, Random House, New York 1986.

57. IOSIPESCU, Vasile, Războaiele locale și panoplia zeului Marte, Editura Militară, București, 1985.

58. KAHANER, Larry, Competitive Intelligence, Editura Touchstone, Rockefeller Center, New York, SUA, 1996.

59. KAHN, Herman și WIENER, Anthony, The Year 2000. A Framework for Specu-lation on the Next Thirty-three Years, Macmillan Co., New York, 1967.

60. KANT, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Iri, București, 1994.

61. KEARNEY, A.T., Globalization Ledger, Global Business Policy Council / A.T.Kearney Inc, aprilie 2000.

62. KENT, Sherman, Strategic Intelligence for American World Power, Princeton University Press, Princeton, NJ, (prima tipărire 1949), 1966.

63. KUHN, Thomas S., The Structure of Scientific Revolution, University of Chicago Press, Chicago, IL, 1962, 1970, 1996.

64. LAQUEUR, Walter, The Uses and Limits of Intelligence, Transaction Publishers, New Brunswick, NJ (SUA) și Londra, 1993.

65. LOWENTHAL, Mark M., Intelligence. From Secrets to Policy, Congressional Quarterly Press, Washington DC, 2003.

66. MARTIN, Alain Paul Harnessing the Power of Intelligence. Counterintelligence & Surprise Events, editată de The Professional Development Institute Inc, Canada, 2002.

67. MEDAR, Sergiu T., Intelligence pentru comandanți, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007.

68. MOFFAT, James, Adapting Modeling and Simulation for Network Enabled Operations, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2011.

69. MOFFAT, James, Complexity Theory and Network Centric Warfare, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2004.

70. NECULAU, Adrian, Liderii în dinamica grupurilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

71. NECULAU, Adrian, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996.

72. NICULESCU, Tudor (col. dr. ing.), Războiul electronic – mit și realitate, Editura Militară, 1991.

73. ODOM, William E., Fixing Intelligence for a More Secure America, Editura Yale University Press, 2003.

74. PETRE, George și BITOLEANU, Ion, Tradiții Navale Românești, Editura Militară, București, 1991.

75. PEIRCE, Charles S., Semnificație și putere, Editura Humanitas, București, 1990.

76. SĂLĂVĂSTRU, Dorina, Psihologia educației, seria Collegium. Psihologie, Editura Polirom, Iași, 2004.

77. SERVAN-SCHREIBER, Jean-Jacques, Le défi américain, Editura Denoël, Paris, Franța, 1967.

78. SCHWARTZKOPF, Norman Herbert, It Doesn’t Take a Hero, Bantam Books, New York, 1992.

79. SMITH, Edward A. Jr., Effects Based Operations: Applying Network Centric Warfare in Peace, Crisis, and War, Seria CCRP, Department of Defense, Washington, DC, 2002.

80. SMITH Edward E., NOLEN-HOEKSEMA Susan, FREDERICKSON Barbara L., LOFTUS Geoffrey R., Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București, 2005.

81. SUN TZU, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 2004.

82. TOFFLER, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, București, 1995.

83. TOLLAND, John, No Man’s Land. 1918. The Last Year of the Great War, Doubleday & co., Inc., Garden City, New York, 1980.

84. TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU, Irina, Teoria comunicării, Editura "comuni-care.ro" a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, București, 2003.

Lucrări de cercetare

85. * * * Bi-SC Input to A New NATO Capstone Concept for the Military Contribu-tion to Countering Hybrid Threats, Anexa, NATO HQ, Bruxelles, 2010.

86. * * * Global Risks Report 2011, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

87. * * * Global Risks Report 2012, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

88. * * * Global Risks Report 2013, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

89. * * * Multiple Futures Project – Documents, Multiple Futures Project Final Report, NATO. ACT, publicat la adresa http://www.act.nato.int/mfp-documents

90. * * * Multiple Futures Project – Documents, Multiple Futures Project Findings and Recommendations, NATO ACT, publicat la adresa http://www.act.nato.int/mfp-documents.

91. * * * NATO Open Source Intelligence Reader, Comandamentul Aliat Suprem Atlantic (SACLANT), Norfolk VA, SUA, februarie 2002

92. * * * Operations Other Than War. The Technological Dimension, Center for Advanced Concepts and Technology, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1995.

93. * * * Puteri și influențe, integrat de Centrul Beaumarchais pentru Cercetări Internaționale și publicat de Editura Corint, București, 2001.

94. * * * Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organisation, NATO, Bruxelles, 2010, publicat la adresa http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf.

95. * * * Strategic Early Warning for Criminal Intelligence. Theoretical Frame-work and Sentinel Methodology, Criminal Intelligence Service Centre (CISC), Ottawa, Canada, 2007, la adresa www.cisc.gc.ca/products _services/sentinel/document/early_warning-methodology.pdf.

96. ADAMSON, William G., The Effects Of Real-Time News Coverage On Military Decision-Making, US Air Force Academy, Colorado Springs CO, martie 1997.

97. ALISTAR, Iulian, Comunicarea strategică militară în abordarea conflictelor moderne, teză de doctorat, Universitatea Națională de Apărare, București, 2011.

98. ANGHEL, Gabriel, Particularități ale conflictelor viitoare. Amenințări hibride. Război / conflict hibrid, revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Armatei, București, Anul III, nr. 1 / 2011.

99. AVRUCH, Kevin, NAREL James L., COMBELLES SIEGEL, Pascale, Infor-mation Campaigns for Peace Operations, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2000.

100. BELKNAP, Margaret H, The CNN Effect: Strategic Enabler or Operational Risk?, Strategy Research Project, Carlisle PA, 2001.

101. BENSAHEL, Nora și BYMAN, Daniel, The Future Security Environment in the Middle East, 2004, RAND Corporation, la adresa http://www.rand.org.

102. BEST, Richard A. Jr., Intelligence Information: Need-to-Know vs. Need-to-Share, Congressional Research Service, Washington DC, SUA, 2011, la adresa http://www.fas.org/sgp/crs/intel/R41848.pdf.

103. BINNENDIJK, Hans (coord.), Transforming America΄s Military, NDU Press, National Defense University, Washington, DC, 2002.

104. BINNENDIJK, Hans și JOHNSON, Stuart E., Transforming for Stabilization and Reconstruction Operations, NDU Press, National Defense University, Fort Lesley J. McNair, Washington, DC, 2004.

105. BOBOC, Victor, Need to Know vs. Need to Share, revista Impact Strategic Nr. 1 / 2007, Editura Universitatea Națională de Apărare, București, 2007, la adresa http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is22.pdf.

106. BOTOȘ, Ilie dr. și MOCANU, Mircea, Informațiile militare între „need-to-know” și „need-to-share”, sesiunea de comunicări științifice „Adaptarea serviciilor de informații la schimbările mediului strategic – o privire în viitor”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, 21 – 22.11.2011.

107. BRACKEN, Paul REMMER, Ian și GORDON, David (coord), Managing Strategic Surprise. Lessons from Risk Management and Risk Assessment, Cambridge University Press, Cambridge, Marea Britanie, 2008.

108. BURLINGHAM, Donald M., Somalia: Friction in Operations Other than War, 1994, la adresa http://smallwarsjournal.com/documents/burlingham.pdf.

109. CAMPEN, Alan D., The First Information War. AFCEA International Press: Fairfax, Virginia, SUA, 1992.

110. CASPER, Lawrence E., HALTER, Irving L., POWERS, Earl W., SELVA, Paul J., STEFFENS, Thomas W. și WILLIS, T. Lamar Knowledge-Based Warfare: Security Strategy for the Next Century, revista Joint Force Quarterly, toamna 1996.

111. CASSIDY, Robert M., The British Army and Counterinsurgency: The Salience of Military Culture, în revista Military Review, US Army Joint Forces Center, Fort Leavenworth, Kansas, 2005.

112. CEBROWSKI, Arthur K. și GARSTKA John J., Network Centric Warfare: Its Origin and Future, Proceedings of the Naval Institute 124:1, Annapolis MD, ianuarie 1998.

113. COOPER Jeffrey R., Another View of the Revolution in Military Affairs, Insti-tute for Strategic Studies / US Army War College, Carlisle, PA, 01.07.1994.

114. DEARTH, Douglas H. și GOODDEN, R. Thomas, Strategic Intelligence, Theory and Practice, US Army War College, Carlisle PA, 1995 la adresa www.scip.org/files/jcim

115. FLYNN, Michael T. (gl.mr.), POTTINGER Matt (cpt.), BATCHELOR, Paul D., Fixing Intel: A Blueprint for Making Intelligence Relevant in Afgha-nistan, Center for A New American Security, Washington DC, 2010.

116. GEORGE, Roger și KLINE, Robert Intelligence and the National Security Strategists: Enduring Issues and Challanges, NDU Press, Sherman Kent Center for Studies in Intelligence, National War College and National Defense University, Washington, DC, 2004.

117. GILBOA, Eytan, The CNN Effect: The Search for a Communication Theory of International Relations, Routledge Taylor and Francis Group, 2005, publicat la adresa http://ics.leeds.ac.uk/papers/pmt/exhibits.

118. GILL, Peter, MARRIN, Stephen și PHYTHIAN, Mark (coordonatori), Intelli-gence Theory. Key questions and debates, seria Studies in Intelligence, Editura Routledge, Londra și New York, 2009.

119. GIZEWSKI, Peter J., Army 2040. The Global Security Environment: Emerging Trends and Potential Challenges, studiu pregătit pentru Adunarea anuală a Asociației Canadiene de Științe Politice, Ottawa, Canada, 2009, publicat la adresa www.cpsa-acsp.ca/papers-2009/Gizewski.pdf

120. GRANGE, David L., Transforming Isnt Chanting Slogans, în revista Proceedings, US Naval Institute, vol. 128, nr. 8, august 2002.

121. HO, Joshua, The Advent of A New Way of War: Theory and Practice of Effects-based Operations, Institute for Defence and Strategic Studies, Singapore, 2003, la adresa http://www.rsis.edu.sg/publications/WorkingPapers/WP57.

122. HULNICK, Arthur S., Managing Analysis Strategies for Playing the End Game, International Journal of Intelligence and Counterintelligence, toamna 1988.

123. HULNICK, Arthur S., The Intelligence Producer-Policy Consumer Linkage, CIA/SII, Winter 1985.

124. JOHNSON, Stuart E., LIBICKI, Martin (coordonatori), Dominant Battlespace Knowledge. The Winning Edge, NDU Press, National Institute for Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1995.

125. JOHNSON, Loch K. (coord.), Strategic Intelligence, editat de Praeger Security International, Westport CT, SUA, 2007.

126. KUGLER, Richard L. și FROST, Ellen L. (coordonatori), The Global Century: Globalization and National Security, Institute for National Strategic Studies / National Defense University, Washington DC, SUA, 2001.

127. LEUGERS, Jerry W., Information as An Operational Factor, Naval War College, Newport, RI, 1997, la adresa http://www.hsdl.org/?view&did=445978.

128. LIVINGSTON, Steven, Clarifying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According to Type of Military Intervention, of Government's on the Press, Politics and Public Policy at , Cambridge, MA, 1997.

127. MAIOR, George Cristian Editorial în revista Intelligence a Serviciului Român de Informații, București, nr 21, martie – mai 2012.

128. McIVOR, Anthony (coord), Rethinking the Principles of War, Naval Institute Press, Annapolis, MD, SUA, 2006.

129. MEDAR, Sergiu T. (coord.), Informațiile militare în contextul de securitate actual, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006.

130. MEDAR, Sergiu T. și PARLOG, Adriean, Binomul forțe speciale – informații (intelligence): simbioză necesară gestiunii conflictelor contemporane, comunicare științifică, Sesiunea “Adaptarea serviciilor de informații la schimbările mediului strategic – o privire în vitor”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, noiembrie 2011.

131. MELILLO, Michael R., Outfitting a Big War Military with Small War Capabi-lities, revista Parameters, US Army War College, Carlisle, PA, 2006.

132. MIHALACHE, Cătălin, Rolul serviciului de informații militare în identificarea, cunoașterea și contracararea riscurilor și amenințărilor transnaționale, teză de doctorat la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2011.

133. MOCANU, Mircea, Analiza de intelligence în domeniul informațiilor pentru apărare și securitate națională, Revista română de studii de intelligence, Institutul de Studii de Intelligence al Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul", SRI, București, Nr 5, iunie 2011, pp 52 – 66.

134. MOCANU, Mircea, Cyber defense – strategii naționale și perspective la nivel internațional, în revista Infosfera, editată de Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul III nr. 3 / 2011, pp 15 – 27.

135. MOCANU, Mircea, Forțele navale în operații neconvenționale, comunicare științifică prezentată în cadrul Conferinței Internaționale Strategii XXI „Universul științei militare”, organizată de Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 14 -15 aprilie 2011.

136. MOCANU, Mircea, „Efectul CNN” și dilemele informării curente, în revista Infosfera, editată de Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul IV nr. 2 / 2012, pp 47 – 59.

137. MOCANU, Mircea, Provocările analizei estimative în condițiile Războiului Bazat pe Rețea, Institutul de Studii de Intelligence al Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, SRI, București, iunie 2012, pp 53 – 72.

138. MOCANU, Mircea, Intelligence în Războiul informațional de la lupta aeriană la apărarea cibernetică, comunicare științifică la Sesiunea „Strategii aeriene și navale la începutul secolului XXI”, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, iulie 2012.

139. MOCANU, Mircea, Provocarea operațiilor ghidate de intelligence prin prisma Raportului Flynn, revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, Anul IV, nr. 4/2012.

140. MOCANU, Mircea, Criterii pentru stabilirea distanței optime între analistul de intelligence și factorul de decizie, Revista Română de Studii de Intelligence, SRI, nr 8, decembrie 2012.

141. MOCANU, Mircea, Sprijinul informativ pentru dezvoltarea cunoașterii / înțelegerii, comunicare științifică în cadrul Conferinței științifice internaționale Strategii XXI, Centrul de cercetări strategice de apărare și securitate al UNAp, București, 22 – 23 noiembrie 2012.

142. MOCANU, Mircea, Particularități ale avertizării de intelligence ca proces de comunicare, sesiunea de comunicări „Pentru o lume mai sigură într-o eră a incertitudinii: contribuția serviciilor de informații”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, 23 noiembrie 2012.

143. MOCANU, Mircea, Particularități ale informațiilor militare în operațiile bazate pe efecte, în revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul IV nr. 3 / 2012, pp 35 – 42.

144. MOCANU, Mircea și BOTOȘ, Ilie dr., Analiza pe termen lung și conceptul de viitor multiplu, comunicare științifică, sesiunea „Echilibrul de putere și mediul de securitate”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura UNAp, București, 17 – 18.11. 2011, vol II, pp 33 – 46.

145. MOȘTOFLEI, Constantin dr., Evoluția conceptului strategic al Alianței, la adresa http://www.presamil.ro/SMM/2004/03-04/pag%206-8.htm.

146. OLIVIERO, Chuck, Auftragstaktik and Disorder in Battle. Learning to „See the Battlefield” Differently, The Army Doctrine and Training Bulletin, Canada, vol 4, nr 2, 2001, publicată la adresa http://www.army. forces.gc.ca/caj/documents/vol_04/iss_2/CAJ_vol4.2_14_e.pdf.

147. NEAGOE, Visarion Dr. și MOLDOVAN Nicușor, Managementul cooperării instituțiilor din compunerea Sistemului securității naționale, comunicare științifică, Sesiunea a XI-a a Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 17-18.11.2011, București.

148. PAYNE, Stephen, Operation Bodyguard: The Secret of Overlord's Success, publicată la adresa http://gadabyte.com/ww-ii/bodyguard.html.

149. PÂRLOG, Adriean, Procesul de analiză de „intelligence”, componentă a sistemului de securitate, Sesiunea anuală de comunicări științifice „Politici și strategii în gestionarea conflictualității”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, UNAp, București, 20-21.11.2008.

150. ROCEANU, Ion, Războiul bazat pe rețea – dincolo de tehnologie, Comunicare științifică la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, Editura UNAp, 2005.

151. RAHNEMA, Saeed, Radical Islamism and Failed Developmentalism, în revista Third World Quarterly, vol.29, nr. 3, Editura Routledge / Taylor and Francis Group, 2008.

152. SHIELDS, Patricia M., 21st Century Expeditionary Mindset and Core Values: A Review of the Literature, Departamentul de Științe Politice al Universității San Marcos a Statului Texas, 2009, publicată la adresa http://ecommons.txstate.edu/polsfacp/53.

153. SIMS, Jennifer E. și GERBER, Burton, (coord), Transforming US Intelligence, Georgetown University Press, Washington DC, 2005.

154. SMITH, Perry McCoy, How CNN Fought the War. A View from the Inside, Carol Publishing Group, University of Michigan, Ann Arbor, MI, 21.05.2008.

155. SMITH, Russel Jack, The Unknown CIA: My Three Decades with the Agency, Pergamon-Brasseys, Washington DC, 1990.

156. SNIDER, Don M. și MATTHEWS, Lloyd (coordonatori), The Future of the Army Profession, Editura McGraw Hill, New York, 2005.

157. STROBEL, Warren, The CNN Effect, American Journalism Review, May 1996.

158. TREVERTON, Gregory F. și AGRELL, Wilhelm (coordonatori), National Intelligence Systems. Current Research and Future Prospects, Cambridge University Press, Cambridge, Marea Britanie, 2009.

159. VEGO, Milan N., Effects-Based Operations: A Critique, Joint Forces Quarterly 41, aprilie 2006.

160. WATTS, Barry D., Clausewitzian Friction and Future War, McNair Papers nr. 68, NDU Press, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 2004.

161. WENTZ, Larry, Lessons from Bosnia: The IFOR Experience, cap IV, Intelligence Operations, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, SUA, 1997.

162. ZAMBELIS, Chris, The Strategic Implications of Political Liberalization and Democratization in the Middle East, revista Parameters, Vol. XXXV, nr 3, US Army War College, Carlisle, PA, SUA, toamna 2005.

Diverse

163. * * * Intelligence cycle / Factbook on Intelligence, CIA Publications, publicat la adresa www.cia.gov/cia/publicatons/facttell.

164. * * * Methods and Approaches of Futures Studies, World Futures Society, publicată la adresa  http://www.wfs.org/newmeth.htm.

165. * * * National Security in the Information Age, Markle Foundation, 2003, publicată la adresawww.markle.org/national-security.

166. * * * www.nato.int/cps/en/natolive/news_65107.htm.

167. * * * NATO and Partners: Exploring Multiple Futures. Analysis Report, NATO Strategic Military Partner Conference, Tirana, Albania, 3-5.11.2008, publicat la Bruxelles, 14.11.2008.

168. * * * NATO NEC C2 Maturity Model, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2010.

169. * * * Shaping Future Thinking on the Alliance, http://www.act.nato.int/mfp-documents

Resurse Internet

170. * * * http://www.afsouth.nato.int/JFCN_Operations/ActiveEndeavour/Endea-vour.htm, pentru Operația Active Endeavour.

171. * * * www.assembly-weu.itnetwork.en/documents/sessions (site-ul Adunării Uniunii Europei Occidentale).

172. * * * Cambridge Journals Abstracts, periodic publicat la adresa http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract.

173. * * * www.cc-ccs.org/piracy-reporting-centre/live-piracy-report, Camera Inter-națională de Comerț.

174. * * * https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-pu-blications/books-and-monographs/psychology-of-intelligence-analysis/ art3.html (Biblioteca CIA)

175. * * * www.criticalthinking.org/pages/defining-critical-thinking

176. * * * www.directedcreativity.com/pages/WPModels.html

177. * * * http://www.dni.gov/speeches/Clapper_GEOINT_2010.pdf. (Site-ul Ofi-ciului Directorului Național pentru Intelligence al SUA)

178. * * * www.dpt.state.ia.us

179. * * * www.duncan.gn.apc.org

180. * * * www.emilms.fema.gov, site-ul Agenției Federale de Management al Situa-țiilor de Urgență (FEMA – Federal Emergency Management Agency)

181. * * * www.eunavfor.eu/, pentru Operația Atalanta, a Uniunii Europene.

182. * * * www.fas.org/irp/eprint/baker.html, site-ul Federației Savanților Americani

183. * * * www.globalsecurity.org/military/ops/active-endeavour.html, pentru Ope-rația Active Endeavour.

184. * * * www.gujuchaps.blogspot.ro

185. * * * www.ines-it.com

186. * * * www.manp.nato.int/operations/allied-provider/index.htm

187. * * * http://www.manw.nato.int/page_operation_ocean_shield.aspx, pentru Ope-rația NATO Ocean Shield

188. * * * http://www.nato.int/issues/active_endeavour/index.html, Operația Active Endeavour, pe site-ul NATO.

189. * * * www.nato.int/cps/en/natolive/news_65107.htm

190. * * * www.navy.ro/index.html

191. * * * www.Nrojr.gov

192. * * * http://www.orniss.ro/ro/proceduri_inc.html (Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat)

193. * * * Veghes.ro

194. * * * http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2011/10/07/ executive-order-structural-reforms-improve-security-classified-networks. (Oficiul de Presă al Casei Albe, Washington, SUA)

195. * * * http://en.wikipedia.org

A N E X E

CUPRINS ANEXE

Anexa I

ABREVIERI

ACO ….. Comandamentul Aliat pentru Operații (Allied Command Operations)

ACT ….. Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation)

AOR ….. Zona de Responsabilitate (Area of Responsibility)

BDA ….. Evaluarea efectelor acțiunilor de luptă (Battle Damage Assessment)

CCIRM Coordonarea culegerii și managementul cerințelor de informații (Collection Coordination and Intelligence Requirements Management)

CCRP … Programul de Cercetare privind Comanda și Controlul (Command and Control Research Program)

CIA ……. Agenția Centrală de Informații a SUA (Central Intelligence Agency)

CIMIC .. Cooperarea civili-militari / «afaceri civile» (CIvil MIlitary Co-operation)

COMINT Culegere de informații din comunicații electronice (COMmunications INTelligence)

CMX …. Exercițiu de management al crizei (Crisis Management EXercise)

CNI ……. Comunitatea Națională de Informații

CNN ….. Rețeaua de știri prin cablu (Cable News Network)

C2 ……… Comandă și control (Command and Control)

C3I …….. Comandă, control, comunicații și informații (Command, Control, Communications and Intelligence)

ECM ….. Contramăsuri electronice (Electronic Counter-Measures) – bruiajul

ECCM .. Contra-contramăsuri electronice (Electronic Counter-Counter-Measures)

ELINT .. Culegere de informații din fenomene electromagnetice (ELectromagnetic INTelligence)

ESM ….. Măsuri de sprijin electronic (Electronic Support Measures)

FMO ….. Forțele militante de opoziție din Afganistan

HUMINT Culegere de informații din surse umane (HUMan INTelligence)

IMS ……. Statul Major Internațional al NATO (International Military Staff)

INT ……. Direcția de Intelligence din IMS (IMS INTelligence Division)

IPB ……. Pregătire informativă a câmpului de luptă (Intelligence Preparation of the Battlefield)

ISAF ….. Forțele internaționale de asistență pentru securitate din Afganistan (International Security Assistance Force)

I&W ….. Indicii și avertizări (Indications and Warnings)

J2 ………. Compartimentul de informații militare întrunite (Intelligence)

J3 ………. Compartimentul operații întrunite – OPS (Operations)

J5 ………. Compartimentul planificare întrunită

KFOR … Forțele internaționale din Kosovo (Kosovo FORce)

OBE ….. Operații bazate pe efecte

OI ……… Operații de informații

ONG ….. Organizație neguvernamentală

OODA .. Observare, orientare, decizie, acțiune (Observation, Orientation, Decision, Action)

OOTW .. Operații altele decât războiul (Operations Other Than War)

OPS …… Operații (OPerationS)

ORNISS Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat

OSINT .. Culegere de informații din surse deschise (Open Source INTelligence)

MFP ….. Proiectul «Viitor Multiplu» (Multiple Futures Project)

NCS …… Noul concept strategic NATO

NIC ……. Celulă Națională de Informații (National Intelligence Cell)

NSA ….. Agenția Națională de Securitate a SUA (National Security Agency)

PIR ……. Cerințe prioritare de informații (Prioritary Intelligence Requirements)

PRT …… Echipă provincială de reconstrucție (Provincial Reconstruction Team)

PSYOPS Operații psihologice (PSYchological OPerationS)

RBR ….. Războiul bazat / centrat pe rețea

SIGINT Culegere de informații din semnale electronice (SIGnals INTelligence)

SITCEN Centru de situație (SITuation CENtre)

S2 ……… Compartimentul de informații militare la nivel tactic

TCA ….. Abordarea centrată pe ținte (Target Centric Approach)

TO …….. Teatru de Operații

Anexa II

Tabelul A2. Variante de model al ciclului informațional

Anexa III

Erori analitice

Cele mai importante erori analitice sunt:

«clientita» – tendința de a simpatiza cu țara studiată. Clientita derivă din aprecierea culturii, din cunoașterea și înțelegerea profundă a spațiului, uneori prin călătorii sau rezidență prelungită în țara respectivă. Clientita constă în înclinația de a accepta normalitatea unor decizii ale liderilor acelui stat și de a considera ca fiind inofensive unele dezvoltări care pot deveni riscuri sau chiar amenințări la adresa propriilor interese;

«judecata în oglindă» – transferul raționamentului propriu către liderii / comandanții studiați, pe baza faptelor și argumentelor disponibile, urmat de concluzia că adversarul / inamicul ar lua exact decizia pe care ar lua-o analistul. În esență, această eroare denotă lipsa empatiei, atât de necesară unei analize obiective;

«preconcepția» sau «fixarea mentală» (mindset) – tendința de a evalua orice informație nouă prin prisma unei ipoteze favorizate, în loc de a verifica înseși premisele acelei ipoteze prin semnificațiile noii informații;

«judecata colectivă» (group-thinking, «mentalitatea de turmă») – înclinația de a consolida propria evaluare prin opinii selecționate similare ale altor analiști. Astfel, evaluarea respectivă este considerată ca fiind confirmată și devine o preconcepție solidă, pe care analistul nu o mai verifică;

«analiza lineară», numită și «determinism» sau «raționament evocativ» – construcția simplistă, lipsită de imaginație, prin care un eveniment este prognozat ca fiind o succesiune logică a evenimentului strict precedent, fără a lua în considerare ansamblul de factori care intervin în chimia situațiilor de securitate analizate.

La acestea, se pot adauga:

superficialitatea (judecățile pripite);

analogiile nepotrivite (bazate pe interpretări eronate sau criterii irelevante);

prezumția că organismul advers funcționează ireproșabil;

chiar ignoranța;

prejudecata proporționalității: prezumția că adversarul va acționa propor-țional cu efectul pe care analistul îl ia în considerare, de regulă cel mai periculos curs de acțiune, conform raționamentului: «mă tem ca inamicul să ne invadeze, deci tot ceea ce face trebuie privit ca pregătiri de invazie»;

optimismul exagerat și

cazul opus, de scepticism exagerat (complexul Cassandra);

conservatorism în estimarea probabilităților – tendința de eliminare a probabilităților extreme (fie mari, fie scăzute), din dorința de evitare a riscului. Eroarea se bazează pe o gândire «supra-rutinată» și pe înclinația spre analizarea noilor evenimente în umbra experiențelor trecute;

presupunerea că datele care confirmă o ipoteză le infirmă pe celelalte – în conformitate cu părerile preexistente, informațiile pot infirma părerile altora;

lecții superficiale din trecut – analize superficiale ale evenimentelor, cauzalității diagnosticate superficial, generalizarea excesivă a unor factori evidenți, extrapolări neadecvate ale unor succese sau eșecuri din trecut;

aroganța (complexul Polyanna – infailibilitatea evaluărilor proprii).

Anexa IV

Studiu comparativ între prognoze privind democratizarea Lumii arabe

Pentru a examina modul în care acest amplu fenomen politic numit «Primăvara arabă» a fost prognozat în lucrări publice prezintă interes o analiză publicată de Colegiul de Război al Forțelor Terestre ale SUA. Autorul, Chris Zambelis, analizează perspectiva democratizării lumii arabe prin prisma principalei amenințări la adresa securității mondiale la începutul mileniului III, anume terorismul și precizează că „Washingtonul atribuie răspândirea radicalismului islamic persistenței autoritarismului în Orientul Mijlociu”. Autorul analizează diferența dintre democratizare și liberalism și cântărește perspectivele planurilor de sprijinire a democratizării zonei: Rapoartele ONU privind dezvoltarea umană în Lumea arabă (2003 – 2008), urmate de Inițiativa parteneriatului SUA – Orientul Mijlociu (MEPI, 2003), apoi Inițiativa Orientului Mijlociu Extins (GMEI, 2004) și Inițiativa Orientului Mijlociu Extins și Nordului Africii, a G8 (BMENAI, 2004).

Zambelis estimează că democrația în Orientul Mijlociu va trebui să reflecte cultura și tradițiile locale, analizează eventualitatea ca alegeri libere să aducă la putere forțe politice islamiste, remarcă procesul de transfer al vieții politice către moschei, unde autoritatea guvernamentală este mai indulgentă, subliniază inconve-nientul absenței unei opoziții politice și atrage atenția asupra faptului că islamiștii sunt cel mai bine pregătiți pentru a acționa în plan social, în cursul tranziției către democrație și ulterior. De asemenea, analistul examinează prioritățile unor viitoare guverne democratice în țările arabe și explică diferențele dintre aceste state din perspectiva scenariilor de tranziție către democrație, scoțând în evidență și rolul altor actori, cum ar fi minoritățile. C. Zambelis nu insistă asupra rolului altor entități relevante, cum ar fi forțele armate, islamiștii moderați sau triburile.

Islamiștii radicali și cei moderați, percepuți a fi principalii actori pe scena tranziției către democrație în Lumea arabă sunt prezentați minuțios de Saeed Rahnema în lucrarea „Islamismul radical și eșecul programelor de dezvoltare”. Acesta ajunge la un diagnostic similar, anume că islamismul radical este „produsul complex al programelor de modernizare eșuate, al unei concepții eșuate asupra dezvoltării, sub auspiciile capitalului internațional și în colaborare cu clasele bogate locale și guvernele corupte și nedemocratice din întreaga Lume arabă”. S.Rahnema analizează posibilitățile de asociere și de acțiune ale acestor actori esențiali în contextul social arab, luând în calcul slaba stângă arabă și clase sociale neorganizate, dar și puterile externe.

Un alt studiu important asupra viitorului Orientului Mijlociu a fost realizat, în anul 2004, de către Institutul RAND pentru Forțele Aeriene ale SUA. Studiul este orientat mai mult către perspectiva intereselor Statelor Unite și politica externă a țărilor din Lumea arabă, dar, în parcursul său (365 de pagini), abordează și actorii și cauzele care ar putea genera mutații majore în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Studiul prezintă percepția că „multe state din Orientul Mijlociu se confruntă cu probleme economice și presiune demografică și dispun de puține instituții care să încorporeze sentimentul public în decizia politică. Această combinație sugerează că potențialul de tulburări rămâne acut”. De asemenea, studiul RAND identifică trei categorii de probleme ale regimurilor din Orientul Mijlociu, anume rezultatele economice, tendințele demografice și responsabilitatea, precum și corupția la nivel guvernamental. Apoi, studiul estimează acțiunea guvernamentală de răspuns la aceste provocări, dar nu iese din cadrul actorilor politici consacrați în viziunea unei democrații parlamentare. Analiștii RAND concluzionează vag că, „dacă reformele nu progresează, acumularea de frustrări populare ar putea spori instabilitatea, transformându-se în conflict sau chiar sfârșind prin a răsturna regimurile actuale”.

Mai multă atenție este acordată tineretului din țările în curs de dezvoltare și acțiunii politice a acestuia de către Peter Gizewski. În anul 2009, acesta arată că problemele Orientului Mijlociu, Africii sub-sahariene și Asiei de Sud vor fi amplificate de „cohorte de tineri (14 – 25 de ani) care vor plasa cerințe foarte ridicate asupra statelor lor, pentru locuri de muncă și servicii sociale de bază” .

Nici analiștii corporației RAND, nici Zambelis în anul 2005, nici Rahnema, cu trei ani înainte și nici Gizewski, cu numai doi ani înainte de «primăvara arabă», nu au putut prognoza, însă, momentul, specificul și dimensiunile acestui fenomen și, mai ales, nici aceștia și nici alți analiști nu au întrezărit noul actor care a condus evenimentele din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen și Siria: strada arabă. Mișcarea populară spontană nu a fost prognozată, la fel cum nu a fost prognozată nici în cazul revoluțiilor din Europa de Est, în 1989 – 1990.

Pagină albă

Anexa V

Proiectul NATO privind variantele de viitor multiplu

Proiectul NATO Multiple Futures ia în considerare următorii nouă factori de schimbare / «motoare ale schimbării»:

Fricțiunile în procesul de luare a deciziilor la nivel internațional;

Integrarea economică a actorilor la nivel mondial;

Asimetria bogățiilor și puterilor;

Schimbarea capacității statului, precum și distribuția și managementul puterii;

Alocarea resurselor de materii prime, energie, apă și alimente;

Ideologiile concurente și concepțiile despre lume;

Impactul schimbărilor climatice asupra relațiilor internaționale și comerțului;

Utilizarea tehnologiei și inovației, care poate conduce la noi descoperiri;

Demografia, inclusiv migrația și urbanizarea.

Variantele de viitor considerate în Proiectul «Multiple futures»:

Primul viitor poartă denumirea de «Partea Întunecată a Exclusivității» (Dark Side of Exclusivity) și descrie modul în care „globalizarea, schimbările climatice și deficitul de resurse afectează în mod semnificativ capacitatea statelor din afara lumii globalizate să funcționeze eficient și să răspundă nevoilor populației (statele fragile și falimentare reprezintă surse de instabilitate, iar statele din lumea globalizată se confruntă cu probleme la nivel strategic în legătură cu modul în care trebuie să reacționeze)”.

Al doilea viitor, intitulat «Stabilitate Înșelătoare» (Deceptive Stability), se referă la „o lume în care țările avansate sunt preocupate de modificările sociale, căutând soluții pentru gestionarea schimbărilor demografice (de exemplu, umplerea vidului creat în urma îmbătrânirii populației autohtone de către imigranți tineri). Drept urmare, statele din lumea globalizată sunt preocupate de coeziunea socială, migrația legală și ilegală și problemele transnaționale ale diasporei, iar din această cauză nu sunt pregătite pentru a face față riscurilor geopolitice”.

Cel de-al treilea viitor, denumit «Conflictul Modernităților» (Clash of Modernities), ia în calcul „o lume în care există o credință puternică în raționalism, cuplată cu ingeniozitatea și inovarea tehnologică, alimentează și promovează legăturile orizontale între societățile avansate interconectate la nivel mondial. Această rețea este contestată din exterior de regimurile autoritare din zone izolate, iar din interior de echilibrul precar existent între libertățile civile și supravegherea de către stat”.

Viitorul al patrulea este numit «Noile Politici de Putere» (New Power Politics) și prevede că „o creștere absolută a averilor, inclusiv proliferarea pe scară largă a armelor de distrugere în masă, a determinat creșterea numărului marilor puteri, între care astăzi există doar un echilibru precar. Globalizarea, realizată ca urmare a integrării comerciale și a standardelor convenite la nivel internațional, este subminată ca urmare a faptului că aceste puteri se află în competiție și împiedică accesul global la resurse și sferele de influență”.

Anexa VI

Aspecte privind cooperarea în domeniul intelligence

În plan național, problematica schimbului de informații clasificate este regle-mentată prin legi, normative și acorduri proprii comunității de informații. Astfel, Strategia de securitate națională a României face următoarele referiri la cooperare:

„Securitatea națională se asigură prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a UE și ale conceptelor strategice ale Alianței.”

„cooperarea trebuie să vizeze, îndeosebi, adoptarea și aplicarea unor măsuri de tip pro-activ, anticipativ”.

„…prioritare pentru România sunt: armonizarea și eficientizarea proceselor instituționale de cooperare în curs de desfășurare…”.

„Cooperarea, conlucrarea și colaborarea intra și interinstituțională exprimă modalitățile concrete prin care instituțiile din compunerea sistemului securității naționale acționează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor operaționale și logistice, schimbul de informații și alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni propriu-zise.” De altfel, eficiența schimbului de informații este, probabil, primul criteriu care descrie coerența și eficacitatea unei comunități de intelligence.

Din punct de vedere practic, managementul cooperării între instituții are în vedere trei aspecte: misiunea / obiectivul pentru care se cooperează, relațiile de cooperare și procesele de cooperare. Din punct de vedere funcțional, managementul cooperării reprezintă gestionarea relațiilor de cooperare sub toate aspectele (stabilire, conducere, dezvoltare, perfecționare, îmbunătățire, optimizare, întărire etc.) și la toate nivelurile (tactic, operativ, tactic-operativ și strategic).

* * *

În plan internațional, „politicile și strategiile de securitate și militare adoptate sau formulate la nivelul alianțelor se bazează pe un simț al conștiinței riscurilor și împărtășirii unui destin comun de către toți membrii alianței”. Totuși, structurile de analiză ale serviciilor de intelligence realizează rareori produse destinate special beneficiarilor externi, dar răspund cu regularitate cererilor punctuale de informații. Părți ale produselor estimative pot fi însă «exportate» beneficiarilor externi, cu grijă deosebită în privința protejării informațiilor clasificate și a informațiilor și evaluărilor care provin de la alți parteneri sau de la structurile analitice ale Alianței. Acest lucru impune o granularitate a clasificării informațiilor, de exmplu pe fiecare paragraf, așa cum se practică în NATO și în principalele state ale Alianței.

Cooperarea internațională pe linie de intelligence se realizează pe baza acordurilor de confidențialitate, care garantează că informațiile oferite celeilalte părți nu urmează a fi diseminate unei terțe părți. Aplicarea acestei prevederi impune o activitate cu totul specifică de protecție a informațiilor clasificate, anume autorizarea diseminării informațiilor / produselor ce urmează a fi oferite partenerilor externi (disclosure). Această activitate este specifică managementului analizei informative și vizează atât considerente de clasificare a informațiilor, de protecție a surselor, cât și considerente de politică de cooperare cu partenerul respectiv, în contextul mai larg al politicii de cooperare externă, în care intră și alte tipuri de activități, nu numai schimbul de produse analitice.

Anexa VII

Operații navale contra pirateriei

Recrudescența fenomenului pirateriei în apele Cornului Africii este rezultatul pescuitului excesiv în Bazinul Somalez al Oceanului Indian și haosului în guvernarea Somaliei, care au facilitat manifestarea dorințelor de profit ilicit de către dezmoșteniții soartei, în special pescari, care au deprinderi de navigație.

Atacurile piraterești din zona Cornului Africii au escaladat în așa măsură încât au devenit o amenințare constantă de securitate. Statisticile Biroului Maritim Internațional indică o creștere exponențială a cazurilor de piraterie iar reac-țiile comunității internaționale au dus la adoptarea unor rezoluții ale Consilului de Securitate al ONU și la adoptarea Codului de Conduită Djibouti, la care statele din regiune s-au înscris declarând intenția lor de a lua măsuri de combatere a pirateriei.

Printre victimele atacurilor piraterești s-au numărat și vase transportând ajutoare umanitare prin programul ONU World Food Programme (WFP), singura șansă de supraviețuire pentru mulți somalezi aflați în situație disperată. Franța, Danemarca, Olanda și Canada au oferit nave de escortă care au protejat convoaiele cu ajutoare să ajungă la destinație, soluție care a descurajat pirații. Ulterior, operații navale internaționale contra pirateriei au fost lansate în apele Cornului Africii de către NATO, SUA și Uniunea Europeană (UE).

Printr-o scrisoare din 25.09.2008, Secretarul General al ONU a cerut Secreta-rului General al NATO asistență de urgență pentru Programul WFP prin escorte navale, până când UE urma să fie în măsură să realizeze acest lucru. Ca răspuns, la 09.10.2008, Alianța Nord-atlantică a decis declanșarea Operației Allied Provider, pentru care a angajat Gruparea Navală Permanentă 2 a NATO (SNMG2). Această forță navală a inițiat, în octombrie 2008, acțiuni de protecție a convoaielor umanitare ale WFP, dar și misiuni de patrulare în raioanele maritime cele mai susceptibile să fie folosite pentru acte de piraterie. Activitatea a fost prelungită, din august 2009, prin Operația NATO Ocean Shield, care are un mandat stabilit până în anul 2014.

Tot la finele anului 2008, în baza Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU, Uniunea Europeană a declanșat prima sa operație maritimă în cadrul Politicii Euro-pene de Securitate și Apărare, Operația Atalanta, cuIts mandate is to contribute to: mandatul de a contribui la:

The protection of vessels of the World Food Programme (WFP) delivering food aid to displaced persons in Somalia;Protecția navelor WFP;

Protecția transporturilor maritime aleThe protection of African Union Military Mission in Somalia (AMISOM) shippingSprijinireaSpriji Misiunii Militare a Uniunii Africane în Somalia (AMISOM);

The protection of vulnerable vessels sailing in the Gulf of Aden and off the Somali coast.Protecția navelor vulnerabile în Golful Aden și în largul coastelor Somaliei;

Employ the necessary measures, including the use of force, to deter, prevent and intervene in order to bring to an end acts of piracy and armed robbery which may be committed in the areas where they are present.Angajarea măsurilor necesare, inclusiv utilizarea forței, în scopul de pune capăt actelor de piraterie și de jaf armat în zonele în care navele UE sunt prezente.

MonitorizarMonitorizarea bărcilor pescărești în apele teritoriale somaleze.

În octombrie – noiembrie 2012, România a participat la Operația Atalanta, fiind pentru prima dată când Forțele Navale Române acționează împotriva pirateriei.

Monitor fishery within Somali territorial waters as well as economical zone.Asemănător operațiilor amintite, în aceeași zonă maritimă s-a desfășurat și operația Forței (Navale) de Intervenție 151, coordonată de Statele Unite.

Anexa VIII

Studiu de caz: Raportul Flynn

Potrivit «Raportului Flynn», menționat în 3.3.1, provocările structurilor de informații la nivel teatru de operații (J2) și ale celor la nivel de batalion (S2), includ:

tranziția de la concentrarea strict pe informații referitoare la inamic la o gamă largă de informații de natură socială nesecrete, dar foarte relevante pentru situația de securitate: „date de recensământ, rapoarte ale patrulelor, minute ale sfaturilor (shura) ținute de săteni cu liderii tribali, rapoarte ale ofițerilor CIMIC și ale PRT, sondaje de opinie și rapoarte privind starea de spirit în urma PSYOPS și ale echipelor de promovare a femeilor, rezumate ale transmisiilor radio pentru fermieri, plus observațiile din teren ale soldaților, oficialilor ONU și lucrătorilor ONG” . Astfel, „principiul Războiului Rece, că informațiile provenite din surse deschise sunt «de mâna a doua» este un clișeu periculos și demodat, care trebuie îngropat”;

sporirea numărului de culegători și analiști la nivel tactic. În Afganistan, unde politica și securitatea se desfășoară la nivel local, ca întreaga viață socială, informațiile de nivel tactic au relevanță de nivel strategic, pentru că la nivel local „se va purta războiul, ceea ce înseamnă că, în mod inevitabil, aici se va decide soarta acestuia, dacă va fi câștigat sau pierdut”. Astfel, demarcația dintre strategic și tactic se diluează, apărând sintagma de „caporal strategic”, iar forțele dislocate în Afganistan au obținut rezultate remarcabile detașând analiști de intelligence până la nivel companie, unde au fost înființate structuri miniatură de sprijin informativ. La acest nivel au fost organizate radioconferințe informale zilnice (fireside chats), în cursul cărora se transmiteau informații și evaluări curente și se identificau puncte critice și vulnerabilități ale inamicului ;

tranziția de la informațiile concentrate pe protecția imediată a forțelor și pe anihilarea talibanilor la informații concentrate pe atingerea obiectivului final al operației, respingerea talibanilor de către afgani, într-o viziune OBE;

informațiile sunt generate și consumate mai ales la nivel tactic, iar „cea mai importantă informație, cel mai important produs informativ și contextul care oferă cea mai bună înțelegere vine de jos în sus, nu de sus în jos”, invers decât în cazul conflictelor convenționale;

actorii de nivel tactic (subunitățile, ONG-urile, celulele de evaluare a atitudi-nii populației, oficiali ONU, echipele PSYOPS și PRT) sunt deopotrivă furnizorii și beneficiarii majorității informațiilor în operația contrainsurgentă. În acest caz, pro-dusele de intelligence necesar a fi elaborate la nivel superior sunt analizele estimative privind evoluția generală a situației și tendințele sociale, care cer mai mult timp și includ aspectele nemilitare, care nu necesită contact continuu cu mediul analizat;

cooperarea de intelligence la nivel tactic este favorizată de atitudinea actori-lor din TO, dar îngreunată de infrastructura informațională deficitară și de birocrație;

cultura de protecție a informațiilor generează măsuri excesive și umbrește cultura eficienței operației. Măsura în care un comandant impune structurii sale de informații să depășească barierele unei culegeri, procesări și diseminări limitate are importanță critică, limitarea acestor procese fiind deosebit de contraproductivă;

contactul direct al culegătorilor HUMINT cu localnicii și activitățile de angajare a liderilor locali – activități de exploatare a mediului uman (human terrain) – au adus beneficii substanțiale. Aceasta s-a datorat faptului că „actualizarea constantă a cerințelor de informații prioritare (PIR) dusese, în final, la identificarea structurilor reale de putere și de leadership din regiunea în cauză, care puteau fi exploatate din punct de vedere informativ, de o maniera pozitivă”;

analiștii care operează în domeniul contra-insurgență dețin o specializare aparte și trebuie „să acumuleze informații cu minuțiozitatea unor istorici, să le orga-nizeze cu priceperea unor librari și să le disemineze cu ardoarea unor jurnaliști”.

la nivel tactic apare evidentă responsabilitatea comandantului pentru organizarea și viziunea structurii de intelligence, cu scopurile menționate mai sus;

Printre măsurile preconizate de generalul Flynn pentru depășirea acestor probleme se numără:

Detașarea analiștilor de la sediul național în TO, în baza ideii că „obiceiul analiștilor din timpul Războiului Rece, de a sta deoparte și a aștepta să le pice infor-mația în mână, nu funcționează în războaiele din ziua de azi și trebuie să înceteze”;

Instituirea unor nuclee de analiză numite Centre de informații pentru Operațiile de Stabilitate, cu rol de clearing-house pentru sortarea și stocarea informațiilor provenite de la trupe și punerea acestora la dispoziția tuturor elementelor, inclusiv către partenerii afgani și ONG-uri. Ofițerul responsabil cu securitatea informațiilor… va avea și responsabilitatea distribuirii cât mai extinse a informațiilor de interes, la cel mai scăzut nivel de clasificare posibil.

Informațiile militare tactice și obiectivul strategic

Practica structurilor de informații militare în Afganistan scoate în evidență diferența dintre tipurile de război purtate de cele două părți și limitările abordării tradiționale împotriva unei insurgențe, în situația în care niciuna dintre condițiile de succes contra unei insurgențe nu este îndeplinită. Între acestea: un guvern stabil și capabil, forțe solide de impunere a legii, o majoritate a populației care să se opună insurgenței, izolarea geografică a insurgenței și minimizarea sprijinului extern.

Efectele globale urmărite – un Afganistan democratic și contracararea insurgenței – au fost probabil asociate prea mult cu valorile occidentale, fără «studii de fezabilitate» și impact (de exemplu, în domeniul justiției, prioritatea de a asigura prezența femeilor în Parlament). Perspectivele politice au fost, în general, prea optimiste și devize ca «suntem condamnați să reușim» sau «construim un Afganistan prosper» denotă faptul că rapoartele de intelligence și-au atins scopul cu dificultate pentru că, „în contrast cu avertizările privind atacuri iminente, rapoartele fragmentare privind succese tactice tind să umbrească evaluări strategice generale cu conținut mai prudent”. Realitățile au dus însă la ajustări chiar în privința efectelor globale urmărite prin evaluări venind frecvent din partea structurilor de intelligence.

În acest fel s-a ajuns la procesul de reconciliere cu talibanii și reintegrare socială a acestora, proces în cadrul căruia, de asemenea, structurile de intelligence au un rol esențial. În timp, înțelegerea centrului de greutate al talibanilor – sprijinul popular, a strategiei lor – de așteptare, și a concepției lor operaționale – de a fructi-fica în plan informațional orice eveniment, ca și cunoașterea profundă a aspectelor locale de natură culturală au permis informațiilor militare să aducă realismul necesar calibrării obiectivului strategic pentru obținerea asimetriei informaționale.

Problema buclelor de reacție pentru asigurarea ajustării operaționale

La nivel tactic, avertizările și informațiile «acționabile» sunt aplicate imediat de compartimentul de planificare operații curente și este necesar ca această buclă de reacție să fie replicată în mod eficace la nivelurile operațional și strategic, pentru a asigura corectarea globală a operației. Acesta este rolul J5, care urmărește efectul global stabilit și modul în care efectele realizate la nivel tactic servesc efectului global stabilit, în contextul mediului neliniar al amenințărilor neconvenționale.

Problema este că, la eșaloane superioare, conducerea militară este mai apropi-ată de forumurile politice și mai îndepărtată de realitățile TO. La nivel strategic, destinatarii rapoartelor privind mersul operației urmează rațiuni diferite în ceea ce privește succesul politic al confruntărilor de amploare, mai ales în cazul operațiilor multinaționale. Interesul politic al statelor participante la coaliții include relevanța contingentelor naționale și vizibilitatea participării statului respectiv la operație.

În acest context, rapoartele compartimentelor de operații tind să se deose-bească de cele ale celor de intelligence, scoțând în evidență aspecte foarte diferite ale acțiunilor de luptă: în timp ce rapoartele J3 se concentrează asupra activităților trupelor proprii (patrulăm, angajăm, construim, controlăm), oarecum ignorând efectele acțiunilor inamicului, rapoartele J2 par mai pesimiste, din cauza datoriei de a avertiza asupra riscurilor și amenințărilor (proasta guvernare afectează stabilitatea și securitatea, probabil că inamicul va ataca, mențin capabilități, talibanii își refac capacitatea de luptă). În această situație, reglarea obiectivelor strategice este mai dificilă, iar conținutul acțional al produselor informative, transferat în domeniul cognitiv, este mai dificil de transpus în componente decizionale concrete, mai ales în cazul necesității unui consens între părți suverane diferite.

Din fericire, în aceste cazuri și la aceste niveluri, eșaloanele de decizie bene-ficiază de mai mult timp, iar soluția pare a fi elaborarea unor evaluări integrate, în urma consultării părților implicate, la nivel de lucru. Astfel, documentele de revizu-ire a planurilor strategice conțin cursuri de acțiune concepute a fi acceptabile tuturor statelor participante, cu mare probabilitate de consens și doar cu diferențe de nuanță între ele, iar varianta definitivă este decisă prin negocieri directe, în format întrunit și având ca obiect amănunte ale deciziei grand-strategice și nu aspectele esențiale.

Informațiile de natură culturală

Pregătirea în domeniul «intelligence cultural», înainte de dislocare, trebuie să completeze masiv programul întregului contingent, în special al factorilor de decizie de la toate eșaloanele, inclusiv al celor din capitale și comandamentelor operaționale care nu sunt dislocate în teatru, care trebuie să perceapă în mod corect evaluările și avertizările din produsele informative provenite de la nivel tactic.

În rapoartele de intelligence, dar și în cele ale altor structuri, trebuie clarificați termeni care, în Afganistan, au alte înțelesuri pentru localnici, și trebuie precizat că afganii au percepții diferite pentru anumite concepte. În Afganistan, toate realitățile se manifestă și au valoare în plan local și într-o perioadă limitată de timp (deciziile, loialitățile, alianțele, justiția, succesul, interesele, impactul acțiunilor). De exemplu, înainte de redactarea / citirea unor documente și înțelegerea unor stări de fapt, trebuie stabilit cu claritate: ce înseamnă «succes» și «progres» pentru Afganistan, care este relevanța activităților de reconstrucție, ce înseamnă control asupra teritoriului, termen scurt, termen lung, cum percep localnicii conceptele de afgani-zare, reconciliere, reintegrare, cinste și corupție, care este prețul vieții în Afganistan.

Toate aceste dificultăți de natură culturală au fost conștientizate treptat, cu participarea masivă și continuă a informațiilor militare.

Dacă există o rezistență a analiștilor de intelligence la abordarea problemelor care nu vizează strict inamicul, aceasta este explicabilă prin necesitatea protecției față de tendința unor comandanți de a încredința structurilor de informații militare misiuni nespecifice sau cerința de a oferi soluții, nu numai precizarea amenințărilor (de natura «Și eu ce trebuie să fac?»). Din nou, aici apare rolul structurilor de planificare, care ar trebui să transpună sublinierea amenințărilor și informațiile «acționabile» în cerințe de planificare pentru ajustarea operațiilor. Anexa IX

Implementarea principiului «need-to-know» în Statele Unite ale Americii

Dacă informațiile sensibile din cadrul unei structuri de intelligence nu sunt identificate și separate față de celelalte, orice intruziune în rețeaua internă poate oferi acces până la cele mai importante date, periclitând, astfel, operația în curs sau chiar interese naționale de securitate.

Clasificarea informațiilor în funcție de sensibilitatea și importanța acestora, la care se adaugă stabilirea utilizatorilor care au acces la fiecare categorie de date, asigură protecția datelor critice prin reducerea la minimul necesar a numărului de persoane care pot accesa datele cu un anumit nivel de clasificare. Reglementările de securitate a informațiilor au fost dezvoltate, în mare măsură, în cursul Războiului Rece și preocupările contrainformative continuă să fie de actualitate, pentru protejarea informațiilor sensibile, cu valoare ridicată pentru securitatea națională, conform reglementărilor fiecărui serviciu de informații în parte.

În această privință, în Statele Unite, modul de abordare a utilizării informațiilor clasificate de către funcționarii guvernamentali are un aspect contractual între Guvernul SUA și persoana particulară care se angajează să lucreze pentru guvern. Informația clasificată este considerată un bun asupra căruia guvernul deține proprietatea și pe care guvernul îl pune la dispoziția persoanei particulare (funcțio-narul guvernamental), pentru o durată și în condiții limitate, și numai pentru realizarea unui produs necesar guvernului. Informația clasificată este privită sub aspect dual, anume având o valență în domeniul economic (valoare comercială) și o valență de securitate (reprezintă secret de stat). Astfel, pe baza informațiilor clasificate puse la dispoziție de guvern, funcționarul guvernamental nu poate realiza produse pe care să le comercializeze, nici după ieșirea la pensie, veniturile realizate în acest fel putând fi confiscate. Din celălalt punct de vedere, gestionarea inadecvată a informației, cum ar fi distribuirea neautorizată a unor informații clasificate, poate fi imputată funcționarului sub aspectul periclitării siguranței naționale, deci cu consecințe penale.

După 11 septembrie 2001, legiuitorii americani au ajuns la concluzii practice în ceea ce privește necesitatea ca informațiile sensibile să fie puse la dispoziția altor structuri pentru a fi utilizate în comun. Chiar dacă schimbul de informații a devenit obligatoriu, este bine cunoscut că orice efort privind schimburile de informații între agenții sporește riscul ca acestea să fie furate sau compromise. Pentru asigurarea securității informațiilor au fost identificate o serie de principii specifice referitoare, în special, la elemente tehnologice. În pofida acestor numeroase tehnologii, există unele persoane și probleme de procesare care pot submina integritatea informațiilor. Cele mai bune metode de securizare constau în autentificarea multiplă (combinație între o parolă, un card sau token, precum și identificarea în rețea).

În «Strategia Națională pentru Schimbul de Informații» (a SUA), din anul 2007, se precizează că informațiile obținute pentru un scop sau la solicitarea autorităților trebuie să ofere perspective unice atunci când sunt combinate, în conformitate cu legislația în vigoare, cu informații obținute din alte surse care aparent nu au nicio legătură, iar pentru aceasta trebuie promovată o cultură de sensibilizare a oficialilor de la toate nivelurile ierarhice pentru a lua cunoștință de nevoile celorlalți și să utilizeze cunoștințele și informațiile de la toate sursele pentru a sprijini eforturile de combatere a terorismului.

Ulterior, având în vedere evoluția situației de securitate la nivel mondial, CNI a SUA a elaborat, în anul 2008, «Strategia pentru Schimbul de Informații», în care se precizează că „este nevoie de o structură de informații integrată, care să anticipeze nevoile informative ale misiunii și să furnizeze un spectru larg de informații clasificate, pentru a sprijini toate etapele ciclului de intelligence”. Totodată, documentul identifică trei factori majori care determină necesitatea unei schimbări esențiale, anume schimbările în mediul de amenințări, noii beneficiari apăruți în constelația de structuri de securitate la nivel național în SUA și caracteristicile amenințărilor emergente, care necesită sintetizarea de produse informative complexe, folosind o mai mare varietate de surse. În mesajul său rostit la lansarea documentului, Dale Meyerrose, director pentru schimbul de informații la Directorul național pentru intelligence (DNI) al SUA, a afirmat că „schimbul de informații este o componentă principală a strategiei DNI pentru a îmbunătăți abilitatea comunității de informații de a controla noul și provocatorul mediu de amenințări”.

De asemenea, în iulie 2010, în cursul audierilor pentru confirmarea generalului J.R.Clapper în funcția de director al CNI a SUA (DNI), președintele Comisiei pentru Informații din Senat, senatorul democrat Dianne Feinstein a precizat că „DNI trebuie să asigure permanent coordonarea serviciilor de informații în vederea îmbunătățirii schimburilor de informații și eliminării suprapunerilor” , înțelese aici pentru domeniile de culegere și analiză.

Acest lucru va încuraja realizarea unei colaborări sporite între membrii CNI și parteneri. În privința contracarării terorismului, Legea Reformei în Intelligence și Prevenirii Terorismului cere Președintelui SUA să înființeze o structură (restrânsă) dedicată constituirii «mediului de schimb de informații», pentru a facilita dezvoltarea culturii responsabilității de a furniza informații. În atenția acestei noi instituții stau nu numai serviciile de informații ci și alte agenții guvernamentale, precum și entități locale și chiar din sectorul privat, care au tangență cu domeniul securității. Astfel, CNI este responsabilă pentru elaborarea de directive și proceduri în cinci domenii (apărare, intelligence, securitate internă, afaceri externe și impunerea legii) prin care cultura responsabilității de a furniza informații se va extinde, în SUA, în zone mai largi ale societății, nu numai în cadrul serviciilor de informații.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de utilizare judicioasă a informațiilor de securitate, CNI a SUA a formulat următoarele principii, cu comentarii aferente:

a. Accesarea și diseminarea informațiilor se reorientează către maximaliza-rea disponibilității.

Comunitatea de Informații se confruntă cu necesitatea de a asigura accesul la informații clasificate pentru un număr cât mai mare de membri autorizați, pe tot cuprinsul ciclului de intelligence (de la culegere până la diseminare), în conformitate cu cerințele de securitate națională. Maximizarea accesului la informații și diseminarea către un număr cât mai mare de beneficiari trebuie să se realizeze prin asumarea riscului calculat (punându-se în balanță nesatisfacerea nevoilor misiunii față de riscul divulgării neautorizate a informațiilor secrete, mai ales a surselor și metodelor, precum și, pe de altă parte, protecția vieții private și a libertăților civile, conform garanțiilor constituționale). Altfel spus, este necesar un management al riscului punând în balanță eficacitatea misiunii față de cerințele INFOSEC.

b. Informațiile pot fi identificare ca necesare și accesate în funcție de nevoile misiunii.

Comunitatea de informații deține o cantitate impresionantă de informații obținute din surse multiple, care sunt dificil de descoperit sau accesat din afara «coșurilor de fum» specifice mediului de culegere. Analiștii «nu știu ce anume nu știu» și, adesea, nu sunt la curent că o anumită informație este deja disponibilă. Din această cauză se impune crearea unui mediu adecvat unde informația să poată fi identificată cu ușurință, unde conexiunile între informații să se poată realiza rapid, iar toate structurile implicate să se mobilizeze în vederea sintetizării cunoștințelor în produse cu valoare acțională maximă. Indiferent de compartiment sau nivelul de clasificare al unui document, culegătorii și analiștii trebuie să aibă cunoștință de existența tuturor informațiilor disponibile în sistemul larg al comunității, de unde să poată extrage informația relevantă pentru îndeplinirea misiunii, facilitând astfel descoperirea conexiunilor dintre acestea. Informația poate fi obținută în mod direct, poate fi pusă la dispoziția unui utilizator autorizat din cadrul organizației sub formă brută sau ca un produs de intelligence, sau poate fi furnizată utilizatorilor, eventual după obținerea unor autorizări suplimentare.

Acest principiu trimite la domeniul managementului cunoștințelor, însă nu numai în interiorul unui serviciu de informații ci la nivelul întregii Comunități de Informații, ceea ce pare o sarcină extrem de dificilă.

c. Distribuirea pro-activă a informațiilor necesită creșterea încrederii și înțelegerea profundă a misiunii.

Principiul «need-to-know» a determinat adoptarea unor reguli care au restricționat schimbul de informații între structurile cu atribuții în domeniu (fiecare structură și-a stabilit propriile reguli și proceduri de clasificare a documentelor, nu rareori plusând în ceea ce privește clasificarea). În consecință, se impune adoptarea unor standarde de acreditare, certificare și clasificare a documentelor comune la nivelul întregii Comunități de Informații pentru a facilita accesul și schimbul de informații, concomitent cu stabilirea unor reguli comune pentru creșterea încrederii utilizatorilor că securitatea este pe deplin asigurată. Tendința de supra-clasificare a informațiilor este un fenomen obișnuit, care derivă din nevoia operatorilor de a asigura protecția cât mai bună a datelor, dar și, uneori, din orgoliul lor de a opera cu documente cât mai importante.

d. Schimbarea mentalității actuale depinde de rezultatele obținute în urma practicii schimbului de informații

Dezvoltarea unei culturi care încurajează schimbul de informații în mod natural este fundamentală pentru asigurarea succesului sistemului. Cu cât personalul Comunității de Informații va percepe mai repede că succesul profesional depinde, în mare măsură, de cât de bine se realizează distribuirea informațiilor, schimbul de informații se va îmbunătăți considerabil. De aceea, în cadrul instruirii specifice este necesar să se pună accent pe «responsabilitatea de a furniza», evidențiindu-se obligativitatea protejării surselor și metodelor, precum și cu respectarea altor prevederi legale (de exemplu respectarea drepturilor și libertăților civile).

De asemenea, promovarea unor mecanisme de recompensare pentru distribui-rea judicioasă a informațiilor, mai ales pentru teatrele de operații, este de natură a determina culegătorii și analiștii să depășească obstacolele birocratice și să utilizeze noi instrumente de lucru, ceea ce le va asigura succesul.

e. Crearea unui mediu informativ unic va contribui la îmbunătățirea utilizării complexe a informațiilor

Fragmentarea infrastructurii informaționale a Comunității de Informații a determinat dublări de structuri și suprapuneri de responsabilități prin suplimentarea capacităților de culegere și executarea unor operațiuni ineficiente sau redundante, ceea ce a condus la creșterea costurilor și a redus considerabil eficacitatea globală a activității de intelligence.

Pe de altă parte, realizarea unui mediu informativ unic este de natură să contribuie la îmbunătățirea modului în care Comunitatea de Informații gestionează informațiile și cunoștințele, să creeze noi oportunități de colaborare și să îmbunătățească practicile analitice, toate ducând la creșterea probabilității de succes.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. MATTIS, James N. (Gl.): USJFCOM Commander's Guidance for Effects-Based Operations, Joint Forces Command, Department of Defence, Norfolk VA, US, 14.08.2008, publicată la adresa www.carlisle.army.mil/USAWC/parameters/Articles/08autumn/mattis.pdf.

2. * * * Battlefield Deception, Department of the Army, Washington DC, 1996, la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm90-2/90-2ch2.htm.

3. * * * Defending the networks. The NATO Policy on Cyber Defence, NATO Public Diplomacy Division – Bruxelles, Belgia, 2011, publicată la adresa http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_09/20111004_110914-policy-cyberdefence.pdf.

4. * * * Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, București, 1984.

5. * * * Glossary of Terms and Definitions, North Atlantic Treaty Organization Standardization Agency (NSA), Bruxelles, Belgia, 30Nov2008.

6. * * * Hotărârea de Guvern nr. 353 pentru aprobarea Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România, Guvernul României, București, 15.04.2002.

7. * * * Information Sharing Strategy, United States Intelligence Community, Washington DC, SUA, 22.02.2008, publicată la adresa www.dni.gov/reports/IC_Information_Sharing_Strategy.pdf.

8. * * * Intelligence, Department of the Army, Washington DC, 23.03.2010, publicat la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm2-0.pdf.

9. * * * Intelligence Doctrine, NATO, Bruxelles, Belgia.

10. * * * Intelligence Preparation of the Battlefield, US Army Intelligence Center, Fort Huachuca, Arizona, 08.07.1994, la adresa http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm34-130.pdf.

11. * * * Joint Vision 2010, Department of Defense, Washington DC, iunie 2000, publicat la adresa http://www.dtic.mil/jv2010/jv2010.pdf.

12. * * * Knowledge Development Concept, Allied Command Transformation and Allied Command Operation (NATO Bi-SC document), 12.08.2008.

13. * * * Knowledge Management Section, Headquarters, Department of the Army, Washington, DC, SUA, 29 August 2008.

14. * * * National Strategy for Information Sharing: Successes and Challenges in Improving Terrorism-Related Information, U.S. Intelligence Community, publicată la adresa http://www.fas.org/sgp/library/infoshare.pdf.

15. * * * NATO Handbook, NATO Public Diplomacy Division, Bruxelles, 2006.

16. * * * NATO Information Management Policy (NIMP), Allied Command Trans-formation, Norfolk VA, SUA, 13.12.2007.

17. * * * NATO Military Policy on Information Operations, NATO HQ, Bruxelles, 2008.

18. * * * NATO Open Source Intelligence Handbook, Supreme Allied Command Atlantic (SACLANT), Norfolk VA, SUA, noiembrie 2001.

19. * * * NATO Strategic Communication Policy, Bruxelles, 29.09.2009.

20. * * * Naval Planning, US Navy Department, Washington DC, 1996.

21. * * * Open Source Intelligence, Department of the Army, Washington DC, 10 iulie 2012

22. * * * Operations, US Government Printing Office, Washington,1989.

23. * * * Ordin pentru aprobarea normelor privind protecția informațiilor clasifi-cate în Ministerul Apărării Naționale, MApN, București, 2013.

24. * * * Staff Organization and Operations, Department of the Army, Washington DC, 31.05.1997.

25. * * * Standardization Agreement. Intelligence reports, Annex 1, Military Agency for Standardization, NATO, Bruxelles, 16.12.1992

26. * * * Strategia Națională de Apărare, București, 2010.

27. * * * Strategia de securitate națională a României, București, 2007, la adresa http://www.presidency.ro

28. * * * The Draft Crisis Management Fusion Centre / NATO Strategic Overview (CMFC/NSO), Enclosure 1 to 5000 TI-3660, HQ Supreme Allied Commander Transformation, Norfolk VA, SUA, July 2006.

29. * * * The Final Report of the National Commission on Terrorist Attacks upon the United States, W.W. Norton & Co, New York, London, 2005. («Raportul Comisiei 11 Septembrie»)

30. * * * Understanding (Joint Doctrine Publication 04), Development, Concepts and Doctrine Centre, Ministry of Defence, Shrivenham, Marea Britanie, decembrie 2010.

31. * * * Understanding and Intelligence Support to Joint Operations, (Joint Doc-trine Publication 2-00), Shrivenham, Marea Britanie, august 2011.

32. * * * Warfighting, US Government Printing Office, Washington, 1989.

33. * * * 3115.12 din 24.08. 2010, US Department of Defense, Washington DC, publicată la adresa www.dtic.mil/whs/directives/corres/pdf/311512p.pdf.

Lucrări de autor

34. ABRIC, Jean-Claude, Psihologia comunicării: teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

35. ALBERTS, David S., Defense Information Warfare, NDU Press, Institute for Natio-nal Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1996.

36. ALBERTS, David S., Information Age Transformation. Getting to A 21st Century Military, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington, DC, 2003.

37. ALBERTS, David S., The Agility Advanatge. A Survival Guide for Complex Enterprises and Endeavours, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2011.

38. ALBERTS David S., GARSTKA John J., STEIN Frederick P., Network Centric Warfare – Developing and Leveraging Information Superiority, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, SUA, 1999.

39. AMADO Gilles, GUITTET André, Psihologia comunicării în grupuri, seria Collegium. Psihologie, Editura Polirom, Iași, 2007.

40. BAKER, Charles, The Search for A European Intelligence Policy, publicat la adresa www.fas.org/irp/eprint/baker.html.

41. BAYLON, Christian și MIGNOT, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2000.

42. BELLENGER, Lionel, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1992.

43. BERKOWITZ, Bruce D. și GOODMAN, Allan, Strategic Intelligence for Ame-rican National Security, Press, , 1989.

44. BERKOWITZ, Peter, The Future of American Intelligence, Hoover Institute Press, 2005.

45. BUILDER, Carl H., The Icarus Syndrome, Transaction Publishers, New Brunswick NJ, SUA 2002.

46. CALOPĂREANU, Gheorghe (col. dr.), Planificarea operațiilor bazate pe efecte în coalițiile militare actuale, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei (CTEA), București, 2008.

47. CIALDINI, Robert B., Influence: The Psychology of Persuasion, William Morrow, New York, 2006.

48. CLARK, Robert M., A Target – Centric Approach, Intelligence Analysis, CQ Press, A Division of Congressional Quarterly Inc. Washington DC, Second Edition, 2006.

49. CLAUSEWITZ, Carl von, Despre război, Editura Militară, București, 1982.

50. DUMITRU, Cristea și ROCEANU, Ion, Războiul bazat pe rețea – provocarea erei informaționale în spațiul de luptă, Editura UNAp, București, 2005.

51. FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securității, colecția Polemos, Editura Militară, București, 2006.

52. FRUNZETI, Teodor, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Institutul European, Iași, 2006.

53. GRABO, Cyntia M., Anticipating Surprize. Analysis for Strategic Warning, Center for Strategic Intelligence Research, Joint Military Intelligence Center / DIA, Washington, DC, 2002.

54. HERMAN, Michael, Intelligence Power in Peace and War, Royal Institute of International Affairs, Londra, 1996.

55. HIRST, Paul, Război și putere în secolul 21. Statul, conflictul militar și sistemul internațional, Editura Antet XX Press, Filipeștii de Târg, 2001.

56. HYBELS, Sandra, WEAVER, Richard, Communicating Effectively, Random House, New York 1986.

57. IOSIPESCU, Vasile, Războaiele locale și panoplia zeului Marte, Editura Militară, București, 1985.

58. KAHANER, Larry, Competitive Intelligence, Editura Touchstone, Rockefeller Center, New York, SUA, 1996.

59. KAHN, Herman și WIENER, Anthony, The Year 2000. A Framework for Specu-lation on the Next Thirty-three Years, Macmillan Co., New York, 1967.

60. KANT, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Iri, București, 1994.

61. KEARNEY, A.T., Globalization Ledger, Global Business Policy Council / A.T.Kearney Inc, aprilie 2000.

62. KENT, Sherman, Strategic Intelligence for American World Power, Princeton University Press, Princeton, NJ, (prima tipărire 1949), 1966.

63. KUHN, Thomas S., The Structure of Scientific Revolution, University of Chicago Press, Chicago, IL, 1962, 1970, 1996.

64. LAQUEUR, Walter, The Uses and Limits of Intelligence, Transaction Publishers, New Brunswick, NJ (SUA) și Londra, 1993.

65. LOWENTHAL, Mark M., Intelligence. From Secrets to Policy, Congressional Quarterly Press, Washington DC, 2003.

66. MARTIN, Alain Paul Harnessing the Power of Intelligence. Counterintelligence & Surprise Events, editată de The Professional Development Institute Inc, Canada, 2002.

67. MEDAR, Sergiu T., Intelligence pentru comandanți, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007.

68. MOFFAT, James, Adapting Modeling and Simulation for Network Enabled Operations, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2011.

69. MOFFAT, James, Complexity Theory and Network Centric Warfare, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2004.

70. NECULAU, Adrian, Liderii în dinamica grupurilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

71. NECULAU, Adrian, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996.

72. NICULESCU, Tudor (col. dr. ing.), Războiul electronic – mit și realitate, Editura Militară, 1991.

73. ODOM, William E., Fixing Intelligence for a More Secure America, Editura Yale University Press, 2003.

74. PETRE, George și BITOLEANU, Ion, Tradiții Navale Românești, Editura Militară, București, 1991.

75. PEIRCE, Charles S., Semnificație și putere, Editura Humanitas, București, 1990.

76. SĂLĂVĂSTRU, Dorina, Psihologia educației, seria Collegium. Psihologie, Editura Polirom, Iași, 2004.

77. SERVAN-SCHREIBER, Jean-Jacques, Le défi américain, Editura Denoël, Paris, Franța, 1967.

78. SCHWARTZKOPF, Norman Herbert, It Doesn’t Take a Hero, Bantam Books, New York, 1992.

79. SMITH, Edward A. Jr., Effects Based Operations: Applying Network Centric Warfare in Peace, Crisis, and War, Seria CCRP, Department of Defense, Washington, DC, 2002.

80. SMITH Edward E., NOLEN-HOEKSEMA Susan, FREDERICKSON Barbara L., LOFTUS Geoffrey R., Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București, 2005.

81. SUN TZU, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 2004.

82. TOFFLER, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, București, 1995.

83. TOLLAND, John, No Man’s Land. 1918. The Last Year of the Great War, Doubleday & co., Inc., Garden City, New York, 1980.

84. TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU, Irina, Teoria comunicării, Editura "comuni-care.ro" a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, București, 2003.

Lucrări de cercetare

85. * * * Bi-SC Input to A New NATO Capstone Concept for the Military Contribu-tion to Countering Hybrid Threats, Anexa, NATO HQ, Bruxelles, 2010.

86. * * * Global Risks Report 2011, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

87. * * * Global Risks Report 2012, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

88. * * * Global Risks Report 2013, World Economic Forum, publicat la adresa www.weforum.org/reports.

89. * * * Multiple Futures Project – Documents, Multiple Futures Project Final Report, NATO. ACT, publicat la adresa http://www.act.nato.int/mfp-documents

90. * * * Multiple Futures Project – Documents, Multiple Futures Project Findings and Recommendations, NATO ACT, publicat la adresa http://www.act.nato.int/mfp-documents.

91. * * * NATO Open Source Intelligence Reader, Comandamentul Aliat Suprem Atlantic (SACLANT), Norfolk VA, SUA, februarie 2002

92. * * * Operations Other Than War. The Technological Dimension, Center for Advanced Concepts and Technology, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1995.

93. * * * Puteri și influențe, integrat de Centrul Beaumarchais pentru Cercetări Internaționale și publicat de Editura Corint, București, 2001.

94. * * * Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organisation, NATO, Bruxelles, 2010, publicat la adresa http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf.

95. * * * Strategic Early Warning for Criminal Intelligence. Theoretical Frame-work and Sentinel Methodology, Criminal Intelligence Service Centre (CISC), Ottawa, Canada, 2007, la adresa www.cisc.gc.ca/products _services/sentinel/document/early_warning-methodology.pdf.

96. ADAMSON, William G., The Effects Of Real-Time News Coverage On Military Decision-Making, US Air Force Academy, Colorado Springs CO, martie 1997.

97. ALISTAR, Iulian, Comunicarea strategică militară în abordarea conflictelor moderne, teză de doctorat, Universitatea Națională de Apărare, București, 2011.

98. ANGHEL, Gabriel, Particularități ale conflictelor viitoare. Amenințări hibride. Război / conflict hibrid, revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Armatei, București, Anul III, nr. 1 / 2011.

99. AVRUCH, Kevin, NAREL James L., COMBELLES SIEGEL, Pascale, Infor-mation Campaigns for Peace Operations, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2000.

100. BELKNAP, Margaret H, The CNN Effect: Strategic Enabler or Operational Risk?, Strategy Research Project, Carlisle PA, 2001.

101. BENSAHEL, Nora și BYMAN, Daniel, The Future Security Environment in the Middle East, 2004, RAND Corporation, la adresa http://www.rand.org.

102. BEST, Richard A. Jr., Intelligence Information: Need-to-Know vs. Need-to-Share, Congressional Research Service, Washington DC, SUA, 2011, la adresa http://www.fas.org/sgp/crs/intel/R41848.pdf.

103. BINNENDIJK, Hans (coord.), Transforming America΄s Military, NDU Press, National Defense University, Washington, DC, 2002.

104. BINNENDIJK, Hans și JOHNSON, Stuart E., Transforming for Stabilization and Reconstruction Operations, NDU Press, National Defense University, Fort Lesley J. McNair, Washington, DC, 2004.

105. BOBOC, Victor, Need to Know vs. Need to Share, revista Impact Strategic Nr. 1 / 2007, Editura Universitatea Națională de Apărare, București, 2007, la adresa http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is22.pdf.

106. BOTOȘ, Ilie dr. și MOCANU, Mircea, Informațiile militare între „need-to-know” și „need-to-share”, sesiunea de comunicări științifice „Adaptarea serviciilor de informații la schimbările mediului strategic – o privire în viitor”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, 21 – 22.11.2011.

107. BRACKEN, Paul REMMER, Ian și GORDON, David (coord), Managing Strategic Surprise. Lessons from Risk Management and Risk Assessment, Cambridge University Press, Cambridge, Marea Britanie, 2008.

108. BURLINGHAM, Donald M., Somalia: Friction in Operations Other than War, 1994, la adresa http://smallwarsjournal.com/documents/burlingham.pdf.

109. CAMPEN, Alan D., The First Information War. AFCEA International Press: Fairfax, Virginia, SUA, 1992.

110. CASPER, Lawrence E., HALTER, Irving L., POWERS, Earl W., SELVA, Paul J., STEFFENS, Thomas W. și WILLIS, T. Lamar Knowledge-Based Warfare: Security Strategy for the Next Century, revista Joint Force Quarterly, toamna 1996.

111. CASSIDY, Robert M., The British Army and Counterinsurgency: The Salience of Military Culture, în revista Military Review, US Army Joint Forces Center, Fort Leavenworth, Kansas, 2005.

112. CEBROWSKI, Arthur K. și GARSTKA John J., Network Centric Warfare: Its Origin and Future, Proceedings of the Naval Institute 124:1, Annapolis MD, ianuarie 1998.

113. COOPER Jeffrey R., Another View of the Revolution in Military Affairs, Insti-tute for Strategic Studies / US Army War College, Carlisle, PA, 01.07.1994.

114. DEARTH, Douglas H. și GOODDEN, R. Thomas, Strategic Intelligence, Theory and Practice, US Army War College, Carlisle PA, 1995 la adresa www.scip.org/files/jcim

115. FLYNN, Michael T. (gl.mr.), POTTINGER Matt (cpt.), BATCHELOR, Paul D., Fixing Intel: A Blueprint for Making Intelligence Relevant in Afgha-nistan, Center for A New American Security, Washington DC, 2010.

116. GEORGE, Roger și KLINE, Robert Intelligence and the National Security Strategists: Enduring Issues and Challanges, NDU Press, Sherman Kent Center for Studies in Intelligence, National War College and National Defense University, Washington, DC, 2004.

117. GILBOA, Eytan, The CNN Effect: The Search for a Communication Theory of International Relations, Routledge Taylor and Francis Group, 2005, publicat la adresa http://ics.leeds.ac.uk/papers/pmt/exhibits.

118. GILL, Peter, MARRIN, Stephen și PHYTHIAN, Mark (coordonatori), Intelli-gence Theory. Key questions and debates, seria Studies in Intelligence, Editura Routledge, Londra și New York, 2009.

119. GIZEWSKI, Peter J., Army 2040. The Global Security Environment: Emerging Trends and Potential Challenges, studiu pregătit pentru Adunarea anuală a Asociației Canadiene de Științe Politice, Ottawa, Canada, 2009, publicat la adresa www.cpsa-acsp.ca/papers-2009/Gizewski.pdf

120. GRANGE, David L., Transforming Isnt Chanting Slogans, în revista Proceedings, US Naval Institute, vol. 128, nr. 8, august 2002.

121. HO, Joshua, The Advent of A New Way of War: Theory and Practice of Effects-based Operations, Institute for Defence and Strategic Studies, Singapore, 2003, la adresa http://www.rsis.edu.sg/publications/WorkingPapers/WP57.

122. HULNICK, Arthur S., Managing Analysis Strategies for Playing the End Game, International Journal of Intelligence and Counterintelligence, toamna 1988.

123. HULNICK, Arthur S., The Intelligence Producer-Policy Consumer Linkage, CIA/SII, Winter 1985.

124. JOHNSON, Stuart E., LIBICKI, Martin (coordonatori), Dominant Battlespace Knowledge. The Winning Edge, NDU Press, National Institute for Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 1995.

125. JOHNSON, Loch K. (coord.), Strategic Intelligence, editat de Praeger Security International, Westport CT, SUA, 2007.

126. KUGLER, Richard L. și FROST, Ellen L. (coordonatori), The Global Century: Globalization and National Security, Institute for National Strategic Studies / National Defense University, Washington DC, SUA, 2001.

127. LEUGERS, Jerry W., Information as An Operational Factor, Naval War College, Newport, RI, 1997, la adresa http://www.hsdl.org/?view&did=445978.

128. LIVINGSTON, Steven, Clarifying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According to Type of Military Intervention, of Government's on the Press, Politics and Public Policy at , Cambridge, MA, 1997.

127. MAIOR, George Cristian Editorial în revista Intelligence a Serviciului Român de Informații, București, nr 21, martie – mai 2012.

128. McIVOR, Anthony (coord), Rethinking the Principles of War, Naval Institute Press, Annapolis, MD, SUA, 2006.

129. MEDAR, Sergiu T. (coord.), Informațiile militare în contextul de securitate actual, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006.

130. MEDAR, Sergiu T. și PARLOG, Adriean, Binomul forțe speciale – informații (intelligence): simbioză necesară gestiunii conflictelor contemporane, comunicare științifică, Sesiunea “Adaptarea serviciilor de informații la schimbările mediului strategic – o privire în vitor”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, noiembrie 2011.

131. MELILLO, Michael R., Outfitting a Big War Military with Small War Capabi-lities, revista Parameters, US Army War College, Carlisle, PA, 2006.

132. MIHALACHE, Cătălin, Rolul serviciului de informații militare în identificarea, cunoașterea și contracararea riscurilor și amenințărilor transnaționale, teză de doctorat la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2011.

133. MOCANU, Mircea, Analiza de intelligence în domeniul informațiilor pentru apărare și securitate națională, Revista română de studii de intelligence, Institutul de Studii de Intelligence al Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul", SRI, București, Nr 5, iunie 2011, pp 52 – 66.

134. MOCANU, Mircea, Cyber defense – strategii naționale și perspective la nivel internațional, în revista Infosfera, editată de Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul III nr. 3 / 2011, pp 15 – 27.

135. MOCANU, Mircea, Forțele navale în operații neconvenționale, comunicare științifică prezentată în cadrul Conferinței Internaționale Strategii XXI „Universul științei militare”, organizată de Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 14 -15 aprilie 2011.

136. MOCANU, Mircea, „Efectul CNN” și dilemele informării curente, în revista Infosfera, editată de Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul IV nr. 2 / 2012, pp 47 – 59.

137. MOCANU, Mircea, Provocările analizei estimative în condițiile Războiului Bazat pe Rețea, Institutul de Studii de Intelligence al Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, SRI, București, iunie 2012, pp 53 – 72.

138. MOCANU, Mircea, Intelligence în Războiul informațional de la lupta aeriană la apărarea cibernetică, comunicare științifică la Sesiunea „Strategii aeriene și navale la începutul secolului XXI”, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, iulie 2012.

139. MOCANU, Mircea, Provocarea operațiilor ghidate de intelligence prin prisma Raportului Flynn, revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, Anul IV, nr. 4/2012.

140. MOCANU, Mircea, Criterii pentru stabilirea distanței optime între analistul de intelligence și factorul de decizie, Revista Română de Studii de Intelligence, SRI, nr 8, decembrie 2012.

141. MOCANU, Mircea, Sprijinul informativ pentru dezvoltarea cunoașterii / înțelegerii, comunicare științifică în cadrul Conferinței științifice internaționale Strategii XXI, Centrul de cercetări strategice de apărare și securitate al UNAp, București, 22 – 23 noiembrie 2012.

142. MOCANU, Mircea, Particularități ale avertizării de intelligence ca proces de comunicare, sesiunea de comunicări „Pentru o lume mai sigură într-o eră a incertitudinii: contribuția serviciilor de informații”, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, 23 noiembrie 2012.

143. MOCANU, Mircea, Particularități ale informațiilor militare în operațiile bazate pe efecte, în revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Apărării, București, anul IV nr. 3 / 2012, pp 35 – 42.

144. MOCANU, Mircea și BOTOȘ, Ilie dr., Analiza pe termen lung și conceptul de viitor multiplu, comunicare științifică, sesiunea „Echilibrul de putere și mediul de securitate”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura UNAp, București, 17 – 18.11. 2011, vol II, pp 33 – 46.

145. MOȘTOFLEI, Constantin dr., Evoluția conceptului strategic al Alianței, la adresa http://www.presamil.ro/SMM/2004/03-04/pag%206-8.htm.

146. OLIVIERO, Chuck, Auftragstaktik and Disorder in Battle. Learning to „See the Battlefield” Differently, The Army Doctrine and Training Bulletin, Canada, vol 4, nr 2, 2001, publicată la adresa http://www.army. forces.gc.ca/caj/documents/vol_04/iss_2/CAJ_vol4.2_14_e.pdf.

147. NEAGOE, Visarion Dr. și MOLDOVAN Nicușor, Managementul cooperării instituțiilor din compunerea Sistemului securității naționale, comunicare științifică, Sesiunea a XI-a a Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 17-18.11.2011, București.

148. PAYNE, Stephen, Operation Bodyguard: The Secret of Overlord's Success, publicată la adresa http://gadabyte.com/ww-ii/bodyguard.html.

149. PÂRLOG, Adriean, Procesul de analiză de „intelligence”, componentă a sistemului de securitate, Sesiunea anuală de comunicări științifice „Politici și strategii în gestionarea conflictualității”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, UNAp, București, 20-21.11.2008.

150. ROCEANU, Ion, Războiul bazat pe rețea – dincolo de tehnologie, Comunicare științifică la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, Editura UNAp, 2005.

151. RAHNEMA, Saeed, Radical Islamism and Failed Developmentalism, în revista Third World Quarterly, vol.29, nr. 3, Editura Routledge / Taylor and Francis Group, 2008.

152. SHIELDS, Patricia M., 21st Century Expeditionary Mindset and Core Values: A Review of the Literature, Departamentul de Științe Politice al Universității San Marcos a Statului Texas, 2009, publicată la adresa http://ecommons.txstate.edu/polsfacp/53.

153. SIMS, Jennifer E. și GERBER, Burton, (coord), Transforming US Intelligence, Georgetown University Press, Washington DC, 2005.

154. SMITH, Perry McCoy, How CNN Fought the War. A View from the Inside, Carol Publishing Group, University of Michigan, Ann Arbor, MI, 21.05.2008.

155. SMITH, Russel Jack, The Unknown CIA: My Three Decades with the Agency, Pergamon-Brasseys, Washington DC, 1990.

156. SNIDER, Don M. și MATTHEWS, Lloyd (coordonatori), The Future of the Army Profession, Editura McGraw Hill, New York, 2005.

157. STROBEL, Warren, The CNN Effect, American Journalism Review, May 1996.

158. TREVERTON, Gregory F. și AGRELL, Wilhelm (coordonatori), National Intelligence Systems. Current Research and Future Prospects, Cambridge University Press, Cambridge, Marea Britanie, 2009.

159. VEGO, Milan N., Effects-Based Operations: A Critique, Joint Forces Quarterly 41, aprilie 2006.

160. WATTS, Barry D., Clausewitzian Friction and Future War, McNair Papers nr. 68, NDU Press, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 2004.

161. WENTZ, Larry, Lessons from Bosnia: The IFOR Experience, cap IV, Intelligence Operations, Colecția CCRP, Department of Defense, Washington DC, SUA, 1997.

162. ZAMBELIS, Chris, The Strategic Implications of Political Liberalization and Democratization in the Middle East, revista Parameters, Vol. XXXV, nr 3, US Army War College, Carlisle, PA, SUA, toamna 2005.

Diverse

163. * * * Intelligence cycle / Factbook on Intelligence, CIA Publications, publicat la adresa www.cia.gov/cia/publicatons/facttell.

164. * * * Methods and Approaches of Futures Studies, World Futures Society, publicată la adresa  http://www.wfs.org/newmeth.htm.

165. * * * National Security in the Information Age, Markle Foundation, 2003, publicată la adresawww.markle.org/national-security.

166. * * * www.nato.int/cps/en/natolive/news_65107.htm.

167. * * * NATO and Partners: Exploring Multiple Futures. Analysis Report, NATO Strategic Military Partner Conference, Tirana, Albania, 3-5.11.2008, publicat la Bruxelles, 14.11.2008.

168. * * * NATO NEC C2 Maturity Model, CCRP, Department of Defense, Washington DC, 2010.

169. * * * Shaping Future Thinking on the Alliance, http://www.act.nato.int/mfp-documents

Resurse Internet

170. * * * http://www.afsouth.nato.int/JFCN_Operations/ActiveEndeavour/Endea-vour.htm, pentru Operația Active Endeavour.

171. * * * www.assembly-weu.itnetwork.en/documents/sessions (site-ul Adunării Uniunii Europei Occidentale).

172. * * * Cambridge Journals Abstracts, periodic publicat la adresa http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract.

173. * * * www.cc-ccs.org/piracy-reporting-centre/live-piracy-report, Camera Inter-națională de Comerț.

174. * * * https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-pu-blications/books-and-monographs/psychology-of-intelligence-analysis/ art3.html (Biblioteca CIA)

175. * * * www.criticalthinking.org/pages/defining-critical-thinking

176. * * * www.directedcreativity.com/pages/WPModels.html

177. * * * http://www.dni.gov/speeches/Clapper_GEOINT_2010.pdf. (Site-ul Ofi-ciului Directorului Național pentru Intelligence al SUA)

178. * * * www.dpt.state.ia.us

179. * * * www.duncan.gn.apc.org

180. * * * www.emilms.fema.gov, site-ul Agenției Federale de Management al Situa-țiilor de Urgență (FEMA – Federal Emergency Management Agency)

181. * * * www.eunavfor.eu/, pentru Operația Atalanta, a Uniunii Europene.

182. * * * www.fas.org/irp/eprint/baker.html, site-ul Federației Savanților Americani

183. * * * www.globalsecurity.org/military/ops/active-endeavour.html, pentru Ope-rația Active Endeavour.

184. * * * www.gujuchaps.blogspot.ro

185. * * * www.ines-it.com

186. * * * www.manp.nato.int/operations/allied-provider/index.htm

187. * * * http://www.manw.nato.int/page_operation_ocean_shield.aspx, pentru Ope-rația NATO Ocean Shield

188. * * * http://www.nato.int/issues/active_endeavour/index.html, Operația Active Endeavour, pe site-ul NATO.

189. * * * www.nato.int/cps/en/natolive/news_65107.htm

190. * * * www.navy.ro/index.html

191. * * * www.Nrojr.gov

192. * * * http://www.orniss.ro/ro/proceduri_inc.html (Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat)

193. * * * Veghes.ro

194. * * * http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2011/10/07/ executive-order-structural-reforms-improve-security-classified-networks. (Oficiul de Presă al Casei Albe, Washington, SUA)

195. * * * http://en.wikipedia.org

A N E X E

CUPRINS ANEXE

Anexa I

ABREVIERI

ACO ….. Comandamentul Aliat pentru Operații (Allied Command Operations)

ACT ….. Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation)

AOR ….. Zona de Responsabilitate (Area of Responsibility)

BDA ….. Evaluarea efectelor acțiunilor de luptă (Battle Damage Assessment)

CCIRM Coordonarea culegerii și managementul cerințelor de informații (Collection Coordination and Intelligence Requirements Management)

CCRP … Programul de Cercetare privind Comanda și Controlul (Command and Control Research Program)

CIA ……. Agenția Centrală de Informații a SUA (Central Intelligence Agency)

CIMIC .. Cooperarea civili-militari / «afaceri civile» (CIvil MIlitary Co-operation)

COMINT Culegere de informații din comunicații electronice (COMmunications INTelligence)

CMX …. Exercițiu de management al crizei (Crisis Management EXercise)

CNI ……. Comunitatea Națională de Informații

CNN ….. Rețeaua de știri prin cablu (Cable News Network)

C2 ……… Comandă și control (Command and Control)

C3I …….. Comandă, control, comunicații și informații (Command, Control, Communications and Intelligence)

ECM ….. Contramăsuri electronice (Electronic Counter-Measures) – bruiajul

ECCM .. Contra-contramăsuri electronice (Electronic Counter-Counter-Measures)

ELINT .. Culegere de informații din fenomene electromagnetice (ELectromagnetic INTelligence)

ESM ….. Măsuri de sprijin electronic (Electronic Support Measures)

FMO ….. Forțele militante de opoziție din Afganistan

HUMINT Culegere de informații din surse umane (HUMan INTelligence)

IMS ……. Statul Major Internațional al NATO (International Military Staff)

INT ……. Direcția de Intelligence din IMS (IMS INTelligence Division)

IPB ……. Pregătire informativă a câmpului de luptă (Intelligence Preparation of the Battlefield)

ISAF ….. Forțele internaționale de asistență pentru securitate din Afganistan (International Security Assistance Force)

I&W ….. Indicii și avertizări (Indications and Warnings)

J2 ………. Compartimentul de informații militare întrunite (Intelligence)

J3 ………. Compartimentul operații întrunite – OPS (Operations)

J5 ………. Compartimentul planificare întrunită

KFOR … Forțele internaționale din Kosovo (Kosovo FORce)

OBE ….. Operații bazate pe efecte

OI ……… Operații de informații

ONG ….. Organizație neguvernamentală

OODA .. Observare, orientare, decizie, acțiune (Observation, Orientation, Decision, Action)

OOTW .. Operații altele decât războiul (Operations Other Than War)

OPS …… Operații (OPerationS)

ORNISS Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat

OSINT .. Culegere de informații din surse deschise (Open Source INTelligence)

MFP ….. Proiectul «Viitor Multiplu» (Multiple Futures Project)

NCS …… Noul concept strategic NATO

NIC ……. Celulă Națională de Informații (National Intelligence Cell)

NSA ….. Agenția Națională de Securitate a SUA (National Security Agency)

PIR ……. Cerințe prioritare de informații (Prioritary Intelligence Requirements)

PRT …… Echipă provincială de reconstrucție (Provincial Reconstruction Team)

PSYOPS Operații psihologice (PSYchological OPerationS)

RBR ….. Războiul bazat / centrat pe rețea

SIGINT Culegere de informații din semnale electronice (SIGnals INTelligence)

SITCEN Centru de situație (SITuation CENtre)

S2 ……… Compartimentul de informații militare la nivel tactic

TCA ….. Abordarea centrată pe ținte (Target Centric Approach)

TO …….. Teatru de Operații

Anexa II

Tabelul A2. Variante de model al ciclului informațional

Anexa III

Erori analitice

Cele mai importante erori analitice sunt:

«clientita» – tendința de a simpatiza cu țara studiată. Clientita derivă din aprecierea culturii, din cunoașterea și înțelegerea profundă a spațiului, uneori prin călătorii sau rezidență prelungită în țara respectivă. Clientita constă în înclinația de a accepta normalitatea unor decizii ale liderilor acelui stat și de a considera ca fiind inofensive unele dezvoltări care pot deveni riscuri sau chiar amenințări la adresa propriilor interese;

«judecata în oglindă» – transferul raționamentului propriu către liderii / comandanții studiați, pe baza faptelor și argumentelor disponibile, urmat de concluzia că adversarul / inamicul ar lua exact decizia pe care ar lua-o analistul. În esență, această eroare denotă lipsa empatiei, atât de necesară unei analize obiective;

«preconcepția» sau «fixarea mentală» (mindset) – tendința de a evalua orice informație nouă prin prisma unei ipoteze favorizate, în loc de a verifica înseși premisele acelei ipoteze prin semnificațiile noii informații;

«judecata colectivă» (group-thinking, «mentalitatea de turmă») – înclinația de a consolida propria evaluare prin opinii selecționate similare ale altor analiști. Astfel, evaluarea respectivă este considerată ca fiind confirmată și devine o preconcepție solidă, pe care analistul nu o mai verifică;

«analiza lineară», numită și «determinism» sau «raționament evocativ» – construcția simplistă, lipsită de imaginație, prin care un eveniment este prognozat ca fiind o succesiune logică a evenimentului strict precedent, fără a lua în considerare ansamblul de factori care intervin în chimia situațiilor de securitate analizate.

La acestea, se pot adauga:

superficialitatea (judecățile pripite);

analogiile nepotrivite (bazate pe interpretări eronate sau criterii irelevante);

prezumția că organismul advers funcționează ireproșabil;

chiar ignoranța;

prejudecata proporționalității: prezumția că adversarul va acționa propor-țional cu efectul pe care analistul îl ia în considerare, de regulă cel mai periculos curs de acțiune, conform raționamentului: «mă tem ca inamicul să ne invadeze, deci tot ceea ce face trebuie privit ca pregătiri de invazie»;

optimismul exagerat și

cazul opus, de scepticism exagerat (complexul Cassandra);

conservatorism în estimarea probabilităților – tendința de eliminare a probabilităților extreme (fie mari, fie scăzute), din dorința de evitare a riscului. Eroarea se bazează pe o gândire «supra-rutinată» și pe înclinația spre analizarea noilor evenimente în umbra experiențelor trecute;

presupunerea că datele care confirmă o ipoteză le infirmă pe celelalte – în conformitate cu părerile preexistente, informațiile pot infirma părerile altora;

lecții superficiale din trecut – analize superficiale ale evenimentelor, cauzalității diagnosticate superficial, generalizarea excesivă a unor factori evidenți, extrapolări neadecvate ale unor succese sau eșecuri din trecut;

aroganța (complexul Polyanna – infailibilitatea evaluărilor proprii).

Anexa IV

Studiu comparativ între prognoze privind democratizarea Lumii arabe

Pentru a examina modul în care acest amplu fenomen politic numit «Primăvara arabă» a fost prognozat în lucrări publice prezintă interes o analiză publicată de Colegiul de Război al Forțelor Terestre ale SUA. Autorul, Chris Zambelis, analizează perspectiva democratizării lumii arabe prin prisma principalei amenințări la adresa securității mondiale la începutul mileniului III, anume terorismul și precizează că „Washingtonul atribuie răspândirea radicalismului islamic persistenței autoritarismului în Orientul Mijlociu”. Autorul analizează diferența dintre democratizare și liberalism și cântărește perspectivele planurilor de sprijinire a democratizării zonei: Rapoartele ONU privind dezvoltarea umană în Lumea arabă (2003 – 2008), urmate de Inițiativa parteneriatului SUA – Orientul Mijlociu (MEPI, 2003), apoi Inițiativa Orientului Mijlociu Extins (GMEI, 2004) și Inițiativa Orientului Mijlociu Extins și Nordului Africii, a G8 (BMENAI, 2004).

Zambelis estimează că democrația în Orientul Mijlociu va trebui să reflecte cultura și tradițiile locale, analizează eventualitatea ca alegeri libere să aducă la putere forțe politice islamiste, remarcă procesul de transfer al vieții politice către moschei, unde autoritatea guvernamentală este mai indulgentă, subliniază inconve-nientul absenței unei opoziții politice și atrage atenția asupra faptului că islamiștii sunt cel mai bine pregătiți pentru a acționa în plan social, în cursul tranziției către democrație și ulterior. De asemenea, analistul examinează prioritățile unor viitoare guverne democratice în țările arabe și explică diferențele dintre aceste state din perspectiva scenariilor de tranziție către democrație, scoțând în evidență și rolul altor actori, cum ar fi minoritățile. C. Zambelis nu insistă asupra rolului altor entități relevante, cum ar fi forțele armate, islamiștii moderați sau triburile.

Islamiștii radicali și cei moderați, percepuți a fi principalii actori pe scena tranziției către democrație în Lumea arabă sunt prezentați minuțios de Saeed Rahnema în lucrarea „Islamismul radical și eșecul programelor de dezvoltare”. Acesta ajunge la un diagnostic similar, anume că islamismul radical este „produsul complex al programelor de modernizare eșuate, al unei concepții eșuate asupra dezvoltării, sub auspiciile capitalului internațional și în colaborare cu clasele bogate locale și guvernele corupte și nedemocratice din întreaga Lume arabă”. S.Rahnema analizează posibilitățile de asociere și de acțiune ale acestor actori esențiali în contextul social arab, luând în calcul slaba stângă arabă și clase sociale neorganizate, dar și puterile externe.

Un alt studiu important asupra viitorului Orientului Mijlociu a fost realizat, în anul 2004, de către Institutul RAND pentru Forțele Aeriene ale SUA. Studiul este orientat mai mult către perspectiva intereselor Statelor Unite și politica externă a țărilor din Lumea arabă, dar, în parcursul său (365 de pagini), abordează și actorii și cauzele care ar putea genera mutații majore în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Studiul prezintă percepția că „multe state din Orientul Mijlociu se confruntă cu probleme economice și presiune demografică și dispun de puține instituții care să încorporeze sentimentul public în decizia politică. Această combinație sugerează că potențialul de tulburări rămâne acut”. De asemenea, studiul RAND identifică trei categorii de probleme ale regimurilor din Orientul Mijlociu, anume rezultatele economice, tendințele demografice și responsabilitatea, precum și corupția la nivel guvernamental. Apoi, studiul estimează acțiunea guvernamentală de răspuns la aceste provocări, dar nu iese din cadrul actorilor politici consacrați în viziunea unei democrații parlamentare. Analiștii RAND concluzionează vag că, „dacă reformele nu progresează, acumularea de frustrări populare ar putea spori instabilitatea, transformându-se în conflict sau chiar sfârșind prin a răsturna regimurile actuale”.

Mai multă atenție este acordată tineretului din țările în curs de dezvoltare și acțiunii politice a acestuia de către Peter Gizewski. În anul 2009, acesta arată că problemele Orientului Mijlociu, Africii sub-sahariene și Asiei de Sud vor fi amplificate de „cohorte de tineri (14 – 25 de ani) care vor plasa cerințe foarte ridicate asupra statelor lor, pentru locuri de muncă și servicii sociale de bază” .

Nici analiștii corporației RAND, nici Zambelis în anul 2005, nici Rahnema, cu trei ani înainte și nici Gizewski, cu numai doi ani înainte de «primăvara arabă», nu au putut prognoza, însă, momentul, specificul și dimensiunile acestui fenomen și, mai ales, nici aceștia și nici alți analiști nu au întrezărit noul actor care a condus evenimentele din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen și Siria: strada arabă. Mișcarea populară spontană nu a fost prognozată, la fel cum nu a fost prognozată nici în cazul revoluțiilor din Europa de Est, în 1989 – 1990.

Pagină albă

Anexa V

Proiectul NATO privind variantele de viitor multiplu

Proiectul NATO Multiple Futures ia în considerare următorii nouă factori de schimbare / «motoare ale schimbării»:

Fricțiunile în procesul de luare a deciziilor la nivel internațional;

Integrarea economică a actorilor la nivel mondial;

Asimetria bogățiilor și puterilor;

Schimbarea capacității statului, precum și distribuția și managementul puterii;

Alocarea resurselor de materii prime, energie, apă și alimente;

Ideologiile concurente și concepțiile despre lume;

Impactul schimbărilor climatice asupra relațiilor internaționale și comerțului;

Utilizarea tehnologiei și inovației, care poate conduce la noi descoperiri;

Demografia, inclusiv migrația și urbanizarea.

Variantele de viitor considerate în Proiectul «Multiple futures»:

Primul viitor poartă denumirea de «Partea Întunecată a Exclusivității» (Dark Side of Exclusivity) și descrie modul în care „globalizarea, schimbările climatice și deficitul de resurse afectează în mod semnificativ capacitatea statelor din afara lumii globalizate să funcționeze eficient și să răspundă nevoilor populației (statele fragile și falimentare reprezintă surse de instabilitate, iar statele din lumea globalizată se confruntă cu probleme la nivel strategic în legătură cu modul în care trebuie să reacționeze)”.

Al doilea viitor, intitulat «Stabilitate Înșelătoare» (Deceptive Stability), se referă la „o lume în care țările avansate sunt preocupate de modificările sociale, căutând soluții pentru gestionarea schimbărilor demografice (de exemplu, umplerea vidului creat în urma îmbătrânirii populației autohtone de către imigranți tineri). Drept urmare, statele din lumea globalizată sunt preocupate de coeziunea socială, migrația legală și ilegală și problemele transnaționale ale diasporei, iar din această cauză nu sunt pregătite pentru a face față riscurilor geopolitice”.

Cel de-al treilea viitor, denumit «Conflictul Modernităților» (Clash of Modernities), ia în calcul „o lume în care există o credință puternică în raționalism, cuplată cu ingeniozitatea și inovarea tehnologică, alimentează și promovează legăturile orizontale între societățile avansate interconectate la nivel mondial. Această rețea este contestată din exterior de regimurile autoritare din zone izolate, iar din interior de echilibrul precar existent între libertățile civile și supravegherea de către stat”.

Viitorul al patrulea este numit «Noile Politici de Putere» (New Power Politics) și prevede că „o creștere absolută a averilor, inclusiv proliferarea pe scară largă a armelor de distrugere în masă, a determinat creșterea numărului marilor puteri, între care astăzi există doar un echilibru precar. Globalizarea, realizată ca urmare a integrării comerciale și a standardelor convenite la nivel internațional, este subminată ca urmare a faptului că aceste puteri se află în competiție și împiedică accesul global la resurse și sferele de influență”.

Anexa VI

Aspecte privind cooperarea în domeniul intelligence

În plan național, problematica schimbului de informații clasificate este regle-mentată prin legi, normative și acorduri proprii comunității de informații. Astfel, Strategia de securitate națională a României face următoarele referiri la cooperare:

„Securitatea națională se asigură prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a UE și ale conceptelor strategice ale Alianței.”

„cooperarea trebuie să vizeze, îndeosebi, adoptarea și aplicarea unor măsuri de tip pro-activ, anticipativ”.

„…prioritare pentru România sunt: armonizarea și eficientizarea proceselor instituționale de cooperare în curs de desfășurare…”.

„Cooperarea, conlucrarea și colaborarea intra și interinstituțională exprimă modalitățile concrete prin care instituțiile din compunerea sistemului securității naționale acționează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor operaționale și logistice, schimbul de informații și alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni propriu-zise.” De altfel, eficiența schimbului de informații este, probabil, primul criteriu care descrie coerența și eficacitatea unei comunități de intelligence.

Din punct de vedere practic, managementul cooperării între instituții are în vedere trei aspecte: misiunea / obiectivul pentru care se cooperează, relațiile de cooperare și procesele de cooperare. Din punct de vedere funcțional, managementul cooperării reprezintă gestionarea relațiilor de cooperare sub toate aspectele (stabilire, conducere, dezvoltare, perfecționare, îmbunătățire, optimizare, întărire etc.) și la toate nivelurile (tactic, operativ, tactic-operativ și strategic).

* * *

În plan internațional, „politicile și strategiile de securitate și militare adoptate sau formulate la nivelul alianțelor se bazează pe un simț al conștiinței riscurilor și împărtășirii unui destin comun de către toți membrii alianței”. Totuși, structurile de analiză ale serviciilor de intelligence realizează rareori produse destinate special beneficiarilor externi, dar răspund cu regularitate cererilor punctuale de informații. Părți ale produselor estimative pot fi însă «exportate» beneficiarilor externi, cu grijă deosebită în privința protejării informațiilor clasificate și a informațiilor și evaluărilor care provin de la alți parteneri sau de la structurile analitice ale Alianței. Acest lucru impune o granularitate a clasificării informațiilor, de exmplu pe fiecare paragraf, așa cum se practică în NATO și în principalele state ale Alianței.

Cooperarea internațională pe linie de intelligence se realizează pe baza acordurilor de confidențialitate, care garantează că informațiile oferite celeilalte părți nu urmează a fi diseminate unei terțe părți. Aplicarea acestei prevederi impune o activitate cu totul specifică de protecție a informațiilor clasificate, anume autorizarea diseminării informațiilor / produselor ce urmează a fi oferite partenerilor externi (disclosure). Această activitate este specifică managementului analizei informative și vizează atât considerente de clasificare a informațiilor, de protecție a surselor, cât și considerente de politică de cooperare cu partenerul respectiv, în contextul mai larg al politicii de cooperare externă, în care intră și alte tipuri de activități, nu numai schimbul de produse analitice.

Anexa VII

Operații navale contra pirateriei

Recrudescența fenomenului pirateriei în apele Cornului Africii este rezultatul pescuitului excesiv în Bazinul Somalez al Oceanului Indian și haosului în guvernarea Somaliei, care au facilitat manifestarea dorințelor de profit ilicit de către dezmoșteniții soartei, în special pescari, care au deprinderi de navigație.

Atacurile piraterești din zona Cornului Africii au escaladat în așa măsură încât au devenit o amenințare constantă de securitate. Statisticile Biroului Maritim Internațional indică o creștere exponențială a cazurilor de piraterie iar reac-țiile comunității internaționale au dus la adoptarea unor rezoluții ale Consilului de Securitate al ONU și la adoptarea Codului de Conduită Djibouti, la care statele din regiune s-au înscris declarând intenția lor de a lua măsuri de combatere a pirateriei.

Printre victimele atacurilor piraterești s-au numărat și vase transportând ajutoare umanitare prin programul ONU World Food Programme (WFP), singura șansă de supraviețuire pentru mulți somalezi aflați în situație disperată. Franța, Danemarca, Olanda și Canada au oferit nave de escortă care au protejat convoaiele cu ajutoare să ajungă la destinație, soluție care a descurajat pirații. Ulterior, operații navale internaționale contra pirateriei au fost lansate în apele Cornului Africii de către NATO, SUA și Uniunea Europeană (UE).

Printr-o scrisoare din 25.09.2008, Secretarul General al ONU a cerut Secreta-rului General al NATO asistență de urgență pentru Programul WFP prin escorte navale, până când UE urma să fie în măsură să realizeze acest lucru. Ca răspuns, la 09.10.2008, Alianța Nord-atlantică a decis declanșarea Operației Allied Provider, pentru care a angajat Gruparea Navală Permanentă 2 a NATO (SNMG2). Această forță navală a inițiat, în octombrie 2008, acțiuni de protecție a convoaielor umanitare ale WFP, dar și misiuni de patrulare în raioanele maritime cele mai susceptibile să fie folosite pentru acte de piraterie. Activitatea a fost prelungită, din august 2009, prin Operația NATO Ocean Shield, care are un mandat stabilit până în anul 2014.

Tot la finele anului 2008, în baza Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU, Uniunea Europeană a declanșat prima sa operație maritimă în cadrul Politicii Euro-pene de Securitate și Apărare, Operația Atalanta, cuIts mandate is to contribute to: mandatul de a contribui la:

The protection of vessels of the World Food Programme (WFP) delivering food aid to displaced persons in Somalia;Protecția navelor WFP;

Protecția transporturilor maritime aleThe protection of African Union Military Mission in Somalia (AMISOM) shippingSprijinireaSpriji Misiunii Militare a Uniunii Africane în Somalia (AMISOM);

The protection of vulnerable vessels sailing in the Gulf of Aden and off the Somali coast.Protecția navelor vulnerabile în Golful Aden și în largul coastelor Somaliei;

Employ the necessary measures, including the use of force, to deter, prevent and intervene in order to bring to an end acts of piracy and armed robbery which may be committed in the areas where they are present.Angajarea măsurilor necesare, inclusiv utilizarea forței, în scopul de pune capăt actelor de piraterie și de jaf armat în zonele în care navele UE sunt prezente.

MonitorizarMonitorizarea bărcilor pescărești în apele teritoriale somaleze.

În octombrie – noiembrie 2012, România a participat la Operația Atalanta, fiind pentru prima dată când Forțele Navale Române acționează împotriva pirateriei.

Monitor fishery within Somali territorial waters as well as economical zone.Asemănător operațiilor amintite, în aceeași zonă maritimă s-a desfășurat și operația Forței (Navale) de Intervenție 151, coordonată de Statele Unite.

Anexa VIII

Studiu de caz: Raportul Flynn

Potrivit «Raportului Flynn», menționat în 3.3.1, provocările structurilor de informații la nivel teatru de operații (J2) și ale celor la nivel de batalion (S2), includ:

tranziția de la concentrarea strict pe informații referitoare la inamic la o gamă largă de informații de natură socială nesecrete, dar foarte relevante pentru situația de securitate: „date de recensământ, rapoarte ale patrulelor, minute ale sfaturilor (shura) ținute de săteni cu liderii tribali, rapoarte ale ofițerilor CIMIC și ale PRT, sondaje de opinie și rapoarte privind starea de spirit în urma PSYOPS și ale echipelor de promovare a femeilor, rezumate ale transmisiilor radio pentru fermieri, plus observațiile din teren ale soldaților, oficialilor ONU și lucrătorilor ONG” . Astfel, „principiul Războiului Rece, că informațiile provenite din surse deschise sunt «de mâna a doua» este un clișeu periculos și demodat, care trebuie îngropat”;

sporirea numărului de culegători și analiști la nivel tactic. În Afganistan, unde politica și securitatea se desfășoară la nivel local, ca întreaga viață socială, informațiile de nivel tactic au relevanță de nivel strategic, pentru că la nivel local „se va purta războiul, ceea ce înseamnă că, în mod inevitabil, aici se va decide soarta acestuia, dacă va fi câștigat sau pierdut”. Astfel, demarcația dintre strategic și tactic se diluează, apărând sintagma de „caporal strategic”, iar forțele dislocate în Afganistan au obținut rezultate remarcabile detașând analiști de intelligence până la nivel companie, unde au fost înființate structuri miniatură de sprijin informativ. La acest nivel au fost organizate radioconferințe informale zilnice (fireside chats), în cursul cărora se transmiteau informații și evaluări curente și se identificau puncte critice și vulnerabilități ale inamicului ;

tranziția de la informațiile concentrate pe protecția imediată a forțelor și pe anihilarea talibanilor la informații concentrate pe atingerea obiectivului final al operației, respingerea talibanilor de către afgani, într-o viziune OBE;

informațiile sunt generate și consumate mai ales la nivel tactic, iar „cea mai importantă informație, cel mai important produs informativ și contextul care oferă cea mai bună înțelegere vine de jos în sus, nu de sus în jos”, invers decât în cazul conflictelor convenționale;

actorii de nivel tactic (subunitățile, ONG-urile, celulele de evaluare a atitudi-nii populației, oficiali ONU, echipele PSYOPS și PRT) sunt deopotrivă furnizorii și beneficiarii majorității informațiilor în operația contrainsurgentă. În acest caz, pro-dusele de intelligence necesar a fi elaborate la nivel superior sunt analizele estimative privind evoluția generală a situației și tendințele sociale, care cer mai mult timp și includ aspectele nemilitare, care nu necesită contact continuu cu mediul analizat;

cooperarea de intelligence la nivel tactic este favorizată de atitudinea actori-lor din TO, dar îngreunată de infrastructura informațională deficitară și de birocrație;

cultura de protecție a informațiilor generează măsuri excesive și umbrește cultura eficienței operației. Măsura în care un comandant impune structurii sale de informații să depășească barierele unei culegeri, procesări și diseminări limitate are importanță critică, limitarea acestor procese fiind deosebit de contraproductivă;

contactul direct al culegătorilor HUMINT cu localnicii și activitățile de angajare a liderilor locali – activități de exploatare a mediului uman (human terrain) – au adus beneficii substanțiale. Aceasta s-a datorat faptului că „actualizarea constantă a cerințelor de informații prioritare (PIR) dusese, în final, la identificarea structurilor reale de putere și de leadership din regiunea în cauză, care puteau fi exploatate din punct de vedere informativ, de o maniera pozitivă”;

analiștii care operează în domeniul contra-insurgență dețin o specializare aparte și trebuie „să acumuleze informații cu minuțiozitatea unor istorici, să le orga-nizeze cu priceperea unor librari și să le disemineze cu ardoarea unor jurnaliști”.

la nivel tactic apare evidentă responsabilitatea comandantului pentru organizarea și viziunea structurii de intelligence, cu scopurile menționate mai sus;

Printre măsurile preconizate de generalul Flynn pentru depășirea acestor probleme se numără:

Detașarea analiștilor de la sediul național în TO, în baza ideii că „obiceiul analiștilor din timpul Războiului Rece, de a sta deoparte și a aștepta să le pice infor-mația în mână, nu funcționează în războaiele din ziua de azi și trebuie să înceteze”;

Instituirea unor nuclee de analiză numite Centre de informații pentru Operațiile de Stabilitate, cu rol de clearing-house pentru sortarea și stocarea informațiilor provenite de la trupe și punerea acestora la dispoziția tuturor elementelor, inclusiv către partenerii afgani și ONG-uri. Ofițerul responsabil cu securitatea informațiilor… va avea și responsabilitatea distribuirii cât mai extinse a informațiilor de interes, la cel mai scăzut nivel de clasificare posibil.

Informațiile militare tactice și obiectivul strategic

Practica structurilor de informații militare în Afganistan scoate în evidență diferența dintre tipurile de război purtate de cele două părți și limitările abordării tradiționale împotriva unei insurgențe, în situația în care niciuna dintre condițiile de succes contra unei insurgențe nu este îndeplinită. Între acestea: un guvern stabil și capabil, forțe solide de impunere a legii, o majoritate a populației care să se opună insurgenței, izolarea geografică a insurgenței și minimizarea sprijinului extern.

Efectele globale urmărite – un Afganistan democratic și contracararea insurgenței – au fost probabil asociate prea mult cu valorile occidentale, fără «studii de fezabilitate» și impact (de exemplu, în domeniul justiției, prioritatea de a asigura prezența femeilor în Parlament). Perspectivele politice au fost, în general, prea optimiste și devize ca «suntem condamnați să reușim» sau «construim un Afganistan prosper» denotă faptul că rapoartele de intelligence și-au atins scopul cu dificultate pentru că, „în contrast cu avertizările privind atacuri iminente, rapoartele fragmentare privind succese tactice tind să umbrească evaluări strategice generale cu conținut mai prudent”. Realitățile au dus însă la ajustări chiar în privința efectelor globale urmărite prin evaluări venind frecvent din partea structurilor de intelligence.

În acest fel s-a ajuns la procesul de reconciliere cu talibanii și reintegrare socială a acestora, proces în cadrul căruia, de asemenea, structurile de intelligence au un rol esențial. În timp, înțelegerea centrului de greutate al talibanilor – sprijinul popular, a strategiei lor – de așteptare, și a concepției lor operaționale – de a fructi-fica în plan informațional orice eveniment, ca și cunoașterea profundă a aspectelor locale de natură culturală au permis informațiilor militare să aducă realismul necesar calibrării obiectivului strategic pentru obținerea asimetriei informaționale.

Problema buclelor de reacție pentru asigurarea ajustării operaționale

La nivel tactic, avertizările și informațiile «acționabile» sunt aplicate imediat de compartimentul de planificare operații curente și este necesar ca această buclă de reacție să fie replicată în mod eficace la nivelurile operațional și strategic, pentru a asigura corectarea globală a operației. Acesta este rolul J5, care urmărește efectul global stabilit și modul în care efectele realizate la nivel tactic servesc efectului global stabilit, în contextul mediului neliniar al amenințărilor neconvenționale.

Problema este că, la eșaloane superioare, conducerea militară este mai apropi-ată de forumurile politice și mai îndepărtată de realitățile TO. La nivel strategic, destinatarii rapoartelor privind mersul operației urmează rațiuni diferite în ceea ce privește succesul politic al confruntărilor de amploare, mai ales în cazul operațiilor multinaționale. Interesul politic al statelor participante la coaliții include relevanța contingentelor naționale și vizibilitatea participării statului respectiv la operație.

În acest context, rapoartele compartimentelor de operații tind să se deose-bească de cele ale celor de intelligence, scoțând în evidență aspecte foarte diferite ale acțiunilor de luptă: în timp ce rapoartele J3 se concentrează asupra activităților trupelor proprii (patrulăm, angajăm, construim, controlăm), oarecum ignorând efectele acțiunilor inamicului, rapoartele J2 par mai pesimiste, din cauza datoriei de a avertiza asupra riscurilor și amenințărilor (proasta guvernare afectează stabilitatea și securitatea, probabil că inamicul va ataca, mențin capabilități, talibanii își refac capacitatea de luptă). În această situație, reglarea obiectivelor strategice este mai dificilă, iar conținutul acțional al produselor informative, transferat în domeniul cognitiv, este mai dificil de transpus în componente decizionale concrete, mai ales în cazul necesității unui consens între părți suverane diferite.

Din fericire, în aceste cazuri și la aceste niveluri, eșaloanele de decizie bene-ficiază de mai mult timp, iar soluția pare a fi elaborarea unor evaluări integrate, în urma consultării părților implicate, la nivel de lucru. Astfel, documentele de revizu-ire a planurilor strategice conțin cursuri de acțiune concepute a fi acceptabile tuturor statelor participante, cu mare probabilitate de consens și doar cu diferențe de nuanță între ele, iar varianta definitivă este decisă prin negocieri directe, în format întrunit și având ca obiect amănunte ale deciziei grand-strategice și nu aspectele esențiale.

Informațiile de natură culturală

Pregătirea în domeniul «intelligence cultural», înainte de dislocare, trebuie să completeze masiv programul întregului contingent, în special al factorilor de decizie de la toate eșaloanele, inclusiv al celor din capitale și comandamentelor operaționale care nu sunt dislocate în teatru, care trebuie să perceapă în mod corect evaluările și avertizările din produsele informative provenite de la nivel tactic.

În rapoartele de intelligence, dar și în cele ale altor structuri, trebuie clarificați termeni care, în Afganistan, au alte înțelesuri pentru localnici, și trebuie precizat că afganii au percepții diferite pentru anumite concepte. În Afganistan, toate realitățile se manifestă și au valoare în plan local și într-o perioadă limitată de timp (deciziile, loialitățile, alianțele, justiția, succesul, interesele, impactul acțiunilor). De exemplu, înainte de redactarea / citirea unor documente și înțelegerea unor stări de fapt, trebuie stabilit cu claritate: ce înseamnă «succes» și «progres» pentru Afganistan, care este relevanța activităților de reconstrucție, ce înseamnă control asupra teritoriului, termen scurt, termen lung, cum percep localnicii conceptele de afgani-zare, reconciliere, reintegrare, cinste și corupție, care este prețul vieții în Afganistan.

Toate aceste dificultăți de natură culturală au fost conștientizate treptat, cu participarea masivă și continuă a informațiilor militare.

Dacă există o rezistență a analiștilor de intelligence la abordarea problemelor care nu vizează strict inamicul, aceasta este explicabilă prin necesitatea protecției față de tendința unor comandanți de a încredința structurilor de informații militare misiuni nespecifice sau cerința de a oferi soluții, nu numai precizarea amenințărilor (de natura «Și eu ce trebuie să fac?»). Din nou, aici apare rolul structurilor de planificare, care ar trebui să transpună sublinierea amenințărilor și informațiile «acționabile» în cerințe de planificare pentru ajustarea operațiilor. Anexa IX

Implementarea principiului «need-to-know» în Statele Unite ale Americii

Dacă informațiile sensibile din cadrul unei structuri de intelligence nu sunt identificate și separate față de celelalte, orice intruziune în rețeaua internă poate oferi acces până la cele mai importante date, periclitând, astfel, operația în curs sau chiar interese naționale de securitate.

Clasificarea informațiilor în funcție de sensibilitatea și importanța acestora, la care se adaugă stabilirea utilizatorilor care au acces la fiecare categorie de date, asigură protecția datelor critice prin reducerea la minimul necesar a numărului de persoane care pot accesa datele cu un anumit nivel de clasificare. Reglementările de securitate a informațiilor au fost dezvoltate, în mare măsură, în cursul Războiului Rece și preocupările contrainformative continuă să fie de actualitate, pentru protejarea informațiilor sensibile, cu valoare ridicată pentru securitatea națională, conform reglementărilor fiecărui serviciu de informații în parte.

În această privință, în Statele Unite, modul de abordare a utilizării informațiilor clasificate de către funcționarii guvernamentali are un aspect contractual între Guvernul SUA și persoana particulară care se angajează să lucreze pentru guvern. Informația clasificată este considerată un bun asupra căruia guvernul deține proprietatea și pe care guvernul îl pune la dispoziția persoanei particulare (funcțio-narul guvernamental), pentru o durată și în condiții limitate, și numai pentru realizarea unui produs necesar guvernului. Informația clasificată este privită sub aspect dual, anume având o valență în domeniul economic (valoare comercială) și o valență de securitate (reprezintă secret de stat). Astfel, pe baza informațiilor clasificate puse la dispoziție de guvern, funcționarul guvernamental nu poate realiza produse pe care să le comercializeze, nici după ieșirea la pensie, veniturile realizate în acest fel putând fi confiscate. Din celălalt punct de vedere, gestionarea inadecvată a informației, cum ar fi distribuirea neautorizată a unor informații clasificate, poate fi imputată funcționarului sub aspectul periclitării siguranței naționale, deci cu consecințe penale.

După 11 septembrie 2001, legiuitorii americani au ajuns la concluzii practice în ceea ce privește necesitatea ca informațiile sensibile să fie puse la dispoziția altor structuri pentru a fi utilizate în comun. Chiar dacă schimbul de informații a devenit obligatoriu, este bine cunoscut că orice efort privind schimburile de informații între agenții sporește riscul ca acestea să fie furate sau compromise. Pentru asigurarea securității informațiilor au fost identificate o serie de principii specifice referitoare, în special, la elemente tehnologice. În pofida acestor numeroase tehnologii, există unele persoane și probleme de procesare care pot submina integritatea informațiilor. Cele mai bune metode de securizare constau în autentificarea multiplă (combinație între o parolă, un card sau token, precum și identificarea în rețea).

În «Strategia Națională pentru Schimbul de Informații» (a SUA), din anul 2007, se precizează că informațiile obținute pentru un scop sau la solicitarea autorităților trebuie să ofere perspective unice atunci când sunt combinate, în conformitate cu legislația în vigoare, cu informații obținute din alte surse care aparent nu au nicio legătură, iar pentru aceasta trebuie promovată o cultură de sensibilizare a oficialilor de la toate nivelurile ierarhice pentru a lua cunoștință de nevoile celorlalți și să utilizeze cunoștințele și informațiile de la toate sursele pentru a sprijini eforturile de combatere a terorismului.

Ulterior, având în vedere evoluția situației de securitate la nivel mondial, CNI a SUA a elaborat, în anul 2008, «Strategia pentru Schimbul de Informații», în care se precizează că „este nevoie de o structură de informații integrată, care să anticipeze nevoile informative ale misiunii și să furnizeze un spectru larg de informații clasificate, pentru a sprijini toate etapele ciclului de intelligence”. Totodată, documentul identifică trei factori majori care determină necesitatea unei schimbări esențiale, anume schimbările în mediul de amenințări, noii beneficiari apăruți în constelația de structuri de securitate la nivel național în SUA și caracteristicile amenințărilor emergente, care necesită sintetizarea de produse informative complexe, folosind o mai mare varietate de surse. În mesajul său rostit la lansarea documentului, Dale Meyerrose, director pentru schimbul de informații la Directorul național pentru intelligence (DNI) al SUA, a afirmat că „schimbul de informații este o componentă principală a strategiei DNI pentru a îmbunătăți abilitatea comunității de informații de a controla noul și provocatorul mediu de amenințări”.

De asemenea, în iulie 2010, în cursul audierilor pentru confirmarea generalului J.R.Clapper în funcția de director al CNI a SUA (DNI), președintele Comisiei pentru Informații din Senat, senatorul democrat Dianne Feinstein a precizat că „DNI trebuie să asigure permanent coordonarea serviciilor de informații în vederea îmbunătățirii schimburilor de informații și eliminării suprapunerilor” , înțelese aici pentru domeniile de culegere și analiză.

Acest lucru va încuraja realizarea unei colaborări sporite între membrii CNI și parteneri. În privința contracarării terorismului, Legea Reformei în Intelligence și Prevenirii Terorismului cere Președintelui SUA să înființeze o structură (restrânsă) dedicată constituirii «mediului de schimb de informații», pentru a facilita dezvoltarea culturii responsabilității de a furniza informații. În atenția acestei noi instituții stau nu numai serviciile de informații ci și alte agenții guvernamentale, precum și entități locale și chiar din sectorul privat, care au tangență cu domeniul securității. Astfel, CNI este responsabilă pentru elaborarea de directive și proceduri în cinci domenii (apărare, intelligence, securitate internă, afaceri externe și impunerea legii) prin care cultura responsabilității de a furniza informații se va extinde, în SUA, în zone mai largi ale societății, nu numai în cadrul serviciilor de informații.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de utilizare judicioasă a informațiilor de securitate, CNI a SUA a formulat următoarele principii, cu comentarii aferente:

a. Accesarea și diseminarea informațiilor se reorientează către maximaliza-rea disponibilității.

Comunitatea de Informații se confruntă cu necesitatea de a asigura accesul la informații clasificate pentru un număr cât mai mare de membri autorizați, pe tot cuprinsul ciclului de intelligence (de la culegere până la diseminare), în conformitate cu cerințele de securitate națională. Maximizarea accesului la informații și diseminarea către un număr cât mai mare de beneficiari trebuie să se realizeze prin asumarea riscului calculat (punându-se în balanță nesatisfacerea nevoilor misiunii față de riscul divulgării neautorizate a informațiilor secrete, mai ales a surselor și metodelor, precum și, pe de altă parte, protecția vieții private și a libertăților civile, conform garanțiilor constituționale). Altfel spus, este necesar un management al riscului punând în balanță eficacitatea misiunii față de cerințele INFOSEC.

b. Informațiile pot fi identificare ca necesare și accesate în funcție de nevoile misiunii.

Comunitatea de informații deține o cantitate impresionantă de informații obținute din surse multiple, care sunt dificil de descoperit sau accesat din afara «coșurilor de fum» specifice mediului de culegere. Analiștii «nu știu ce anume nu știu» și, adesea, nu sunt la curent că o anumită informație este deja disponibilă. Din această cauză se impune crearea unui mediu adecvat unde informația să poată fi identificată cu ușurință, unde conexiunile între informații să se poată realiza rapid, iar toate structurile implicate să se mobilizeze în vederea sintetizării cunoștințelor în produse cu valoare acțională maximă. Indiferent de compartiment sau nivelul de clasificare al unui document, culegătorii și analiștii trebuie să aibă cunoștință de existența tuturor informațiilor disponibile în sistemul larg al comunității, de unde să poată extrage informația relevantă pentru îndeplinirea misiunii, facilitând astfel descoperirea conexiunilor dintre acestea. Informația poate fi obținută în mod direct, poate fi pusă la dispoziția unui utilizator autorizat din cadrul organizației sub formă brută sau ca un produs de intelligence, sau poate fi furnizată utilizatorilor, eventual după obținerea unor autorizări suplimentare.

Acest principiu trimite la domeniul managementului cunoștințelor, însă nu numai în interiorul unui serviciu de informații ci la nivelul întregii Comunități de Informații, ceea ce pare o sarcină extrem de dificilă.

c. Distribuirea pro-activă a informațiilor necesită creșterea încrederii și înțelegerea profundă a misiunii.

Principiul «need-to-know» a determinat adoptarea unor reguli care au restricționat schimbul de informații între structurile cu atribuții în domeniu (fiecare structură și-a stabilit propriile reguli și proceduri de clasificare a documentelor, nu rareori plusând în ceea ce privește clasificarea). În consecință, se impune adoptarea unor standarde de acreditare, certificare și clasificare a documentelor comune la nivelul întregii Comunități de Informații pentru a facilita accesul și schimbul de informații, concomitent cu stabilirea unor reguli comune pentru creșterea încrederii utilizatorilor că securitatea este pe deplin asigurată. Tendința de supra-clasificare a informațiilor este un fenomen obișnuit, care derivă din nevoia operatorilor de a asigura protecția cât mai bună a datelor, dar și, uneori, din orgoliul lor de a opera cu documente cât mai importante.

d. Schimbarea mentalității actuale depinde de rezultatele obținute în urma practicii schimbului de informații

Dezvoltarea unei culturi care încurajează schimbul de informații în mod natural este fundamentală pentru asigurarea succesului sistemului. Cu cât personalul Comunității de Informații va percepe mai repede că succesul profesional depinde, în mare măsură, de cât de bine se realizează distribuirea informațiilor, schimbul de informații se va îmbunătăți considerabil. De aceea, în cadrul instruirii specifice este necesar să se pună accent pe «responsabilitatea de a furniza», evidențiindu-se obligativitatea protejării surselor și metodelor, precum și cu respectarea altor prevederi legale (de exemplu respectarea drepturilor și libertăților civile).

De asemenea, promovarea unor mecanisme de recompensare pentru distribui-rea judicioasă a informațiilor, mai ales pentru teatrele de operații, este de natură a determina culegătorii și analiștii să depășească obstacolele birocratice și să utilizeze noi instrumente de lucru, ceea ce le va asigura succesul.

e. Crearea unui mediu informativ unic va contribui la îmbunătățirea utilizării complexe a informațiilor

Fragmentarea infrastructurii informaționale a Comunității de Informații a determinat dublări de structuri și suprapuneri de responsabilități prin suplimentarea capacităților de culegere și executarea unor operațiuni ineficiente sau redundante, ceea ce a condus la creșterea costurilor și a redus considerabil eficacitatea globală a activității de intelligence.

Pe de altă parte, realizarea unui mediu informativ unic este de natură să contribuie la îmbunătățirea modului în care Comunitatea de Informații gestionează informațiile și cunoștințele, să creeze noi oportunități de colaborare și să îmbunătățească practicile analitice, toate ducând la creșterea probabilității de succes