O Perspectiva Istorica a Implicarii Chinei Si Ue In Africa

Introducere

Lucrarea de față își propune să analizeze relația trilaterală China-UE-Africa ca un mecanism eficient pentru dezvoltarea economică și prosperitatea Africii. În cadrul unei configurații complexe a scenei globale, această cooperare trilaterală are un caracter aparte, existând diferențe substanțiale între abordarea chineză și cea europeană, cauzate în principal, de divergențele dintre interesele, percepțiile și strategiile relațiilor bilaterale și multilaterale între China, Europa și continentul African.

Pentru a analiza această relație trilaterală, voi pune accent pe caracteristicile actualei legături dintre China, U.E. și Africa în procesul globalizării, strategiile de cooperare ale Chinei, Europei și Africii, una față de alta, percepțiile și strategiile Africii asupra relațiilor afro-chineze și afro-europene și perspectivele viitoare ale unei colaborări intre China, U.E. și Africa. În acest sens voi analiza atât elemente de ordin istoric, cât și interesele politice și economice în regiune.

”Principial, globalizarea profilează o șansă reală de dezvoltare economică pozitivă, aptă să creeze prosperitate,”(1. Pag 9) fiind un produs direct al Civilizației Occidentale. Efectele pozitive constau în faptul acesta promovează comerțul internațional, duce la o creștere a standardelor de viață și la dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor (1. Pag 15). Multilateralismul este un termen în relațiile internaționale care se referă la mai multe țări care lucrează împreună pentru atingerea unor obiective comune” și capătă dimensiuni care pot fi apreciate ca adevărate ”motoare” ale globalismului.

În contextul unei lumi mai deschise și mai democratice a secolului XXI, Africa, ca entitate emergentă, se concentrează pe beneficiile și oportunitățile aduse de globalizare. Percepția generală față de Africa s-a schimbat în ultimul timp, de la cea a unui continent marcat de foamete, epidemii și războie civile, la cea a unui furnizor de resurse strategice și oportunități economice. Interesul internațional față de Africa este condus, în primul rând, de creșterea numărului statelor în curs de dezvoltare de pe continent.

În acest sens, Africa s-a orientat spre crearea unei rețele de parteneri, ceea ce presupune asumarea responsabilității pentru propria-i dezvoltare. Uniunea Europeană și China sunt vechi parteneri ai țărilor africane, respectiv primul și cel de-al treilea partener comercial și investitor ai continentului.

Inițiativa unei cooperări trilaterale (2009) între U.E., China și Africa aparține, în principal, Uniunii Europene, prin Comisia Europeană (* care are îndatoriri in acest sens-caută citat în pdfuri*) care, la Summit-ul U.E.-China din 2006, a susținut începerea unui dialog trilateral ce avea să întărească parteneriatele bilaterale ale U.E., atât cu China, cât și cu Africa, prin identificarea zonelor și intereselor comune. Acest dialog avea ca scop susținerea eforturilor depuse de Africa și de comunitatea internațională pentru promovarea democratizării, integrării politice și economice, bunei guvernări și a respectului pentru drepturile omului.

Prezența Chinei în Africa a început să se evidențieze încă din anii 2000, dar Bruxelles și statele membre nu au recunoscut din prima magnitudinea schimbărilor ce aveau loc în Africa. În contextul controverselor provocate de evenimentele din Darfur, statele Uniunii Europeane au emis critici ce puteau pune în pericol relațiile chinezo-europene. Astfel, s-a observat necesitatea creării unei forme de dialog în ceea ce privește Africa, problemele de dezvoltare și guvernanța globală. În acest sens, U.E. a încurajat colaborarea printr-o serie de conferințe, grupuri de lucru și discuții deschise.

Principiile enumerate la summit-ul U.E.-China din 2006 au fost reiterate în 2007, cele două părți fiind de acord ”să continue dialogul pe problema Africii și să examineze metode eficiente de cooperare între China, U.E. și Africa. ” (pagina 4) Toate aceste idei au fot înglobate într-o comunicare a Comisiei Europene din octombrie 2008: ”The EU, Africa and China: Towards Trilateral Dialogue and Cooperation”

”Comunicarea propunea ca cele trei părți să conlucreze ”într-un mod flexibil și pragmatic” (pag 5), asociind cooperarea dintre ele cu angajamentele deja existente în forumurile multilaterale. Propunerile pentru cooperarea sectorială au fost făcute concentrându-se pe trei zone-cheie: pace și securitate, sprijin pentru infrastructura Africii, management sustenabil al mediului și al resurselor naturale și agricultura și securitate alimentară.”

China este la fel de entuziasmată de perspectiva unui dialog trilateral precum Uniunea Europeană și Africa, considerând potențialul acestui dialog a fi benefic pentru perspectivele de dezvoltare ale Africii. Totuși, nu sunt realiste așteptările ca statul chinez să se adapteze la normele europene în ceea ce privește Africa. Astfel, scopul principal al dialogului trilateral este o cooperare pentru dezvoltarea Africii, cu beneficii mutuale.

Lucrarea își propune să demonstreze cum funcționează relația dintre U.E., China și Africa, în condițiile impuse de diferențele dintre modelele europene și cele chineze în ceea ce privește ajutorul acordat Africii, dar și rolul acesteia în cooperarea trilaterală.

Perspectiva istorica:

În anii 90, China a subliniat importanța dezvoltării relațiilor sino-africane și a dezvoltării economice a Africii. Pentru a-și întări relațiile cu țările africane în domeniul economic și politic, a introdus ”Consensul Beijing”, alternativă la ”Consensul Washington”, în care a inclus principiile tradiției taoiste chinezești și accentuând non-hegemonia, non-interferența și absența alianțelor, ca axă a politicii de externe a Chinei. iii

Motivația implicării Chinei în Africa se concentrează în jurul îndeplinirii intereselor naționale, acestea fiind: accesul la resursele naturale ale Africii, cu precădere gazele naturale și petrol (China fiind o țară în plină dezvoltare, are nevoie de resurse energetice considerabile) și interesele comune cu țările africane (China are nevoie de sprijin în cadrul anumitor instituții internaționale, precum Națiunile Unite și Organizația Mondială a Comerțului -OMC).

Pe de altă parte, relațiile U.E. cu Africa se materializează în două cadre, cel mai vechi fiind alcătuit din țările africane, caraibiene și din Pacific (African, Caribbean and Pacific -ACP), creat în 1975 la Convenția de la Lomé și actualizat în 2000 prin Înțelegerea Cotonou. Mai recent, abordarea continentală a câștigat teren prin adoptarea de către 80 de state africane și conducători de state europeme a Strategiei comune Africa-U.E. (JAES)- 2007. Acest acord JAES înglobează o nouă viziune a relațiilor europeano-africane, ca un singur continent, căutând să stabilească un parteneriat marcat de egalitate.

II.Caracteristicile parteneriatului trilateral actual în procesul globalizării

Conform politicienilor chinezi și africani, majoritatea instituțiilor de dezvoltare multilaterală se bazează pe un set de reguli stricte, care au fost introduse de câteva țări industrializate. Din această perspectivă, cooperarea multilaterală se concentrează pe eforturile donatorilor tradiționali de a impune în China și în alte țări emergente adoptarea sus-menționatelor norme prestabilite. S-a susținut ideea conform căreia, în loc de a crea un parteneriat- bazat pe reguli noi, stabilite de comun acord- angajamentele multilaterale ale donatorilor tradiționali (U.E.) sunt caracterizate de o comunicare unilaterală cu donatori emergenți, precum China.

În cazul actual, eforturile bilaterale și multilaterale dintre China și U.E. s-au limitat la ”coordonare”, însemnând că două perspective diferite pentru dezvoltare au fost puse în aplicare în același timp, în mod coordonat, pentru a evita suprapunerea sau duplicarea.

Ceea ce deosebește relațiile bilaterale sau multilaterale recente de conceptul unei cooperări trilaterale pentru dezvoltare este un parteneriat real între cei trei actori. Astfel, o trăsătură esențială a proiectelor de cooperare este aceea că statele au realizat împreună planificarea, finanțarea, implementarea și monitorizarea, având ca scop un parteneriat simetric și flexibil între cei trei membri egali.

Provocări:

U.E a avut dificultăți în relațiile cu politicienii chinezi, ceea ce explică întârzierea raportului Comisiei, care era programat să apară înainte de summit-ul U.E.-Africa din decembrie 2007. Indiferența chinezilor la oferta europenilor are legătură cu faptul că perspectiva europeană părea a fi deficitară din punct de vedere al coerenței și, în plus, chinezii vedeau o încercare de a fi supuși unor reguli prestabilite. De asemenea, China a subliniat că, în propunerea de parteneriat, Africa nu primește suficientă considerație, în principal din cauza faptului că europenii au fost mult prea preocupați de acordul Chinei, neglijând ținta primară, anume reprezentanții Africii. Această lipsă de interacțiune i-a determinat pe conducătorii africani să interpreteze inițiativa cooperării trilaterale drept un instrument al puterii, pentru ca U.E. și China să negocieze la un nivel superior africanilor.

La cel de-al noulea summit U.E.-China, China a acceptat dialogul asupra problemelor de stabilitate, pace și dezvoltare durabilă (2006), dar provocarea constă în a armoniza politicile și strategiile de implementare ale investițiilor, precum și modalități de a canaliza investițiile la un nivel regional.

Multe state africane conștientizează nevoia disperată a relațiilor cu ambele părți, deseori jonglând cu fiecare partener. Totuși, Africa trebuie să acționeze cu grijă, întrucât nu își poate să permită Uniunii Europene să fie atrasă de avantajele pe termen scurt garantate de China. În acest context, Africa trebuie să o relație de negociere eficientă cu China, fără a-și vinde resursele în beneficiul unor mici elite. Africa tinde spre a deveni un factor important în propria-i politică externă, în loc de a rămâne (precum în Războiul Rece) un teatru de disputare a puterii între marii actori globali, care încearcă să își consolideze poziția pe scena internațională și se luptă pentru resurse.

În termeni de globalizare, țările africane trebuie să se asigure că prin competiția acerbă ele își pot construi economii diversificate și că nu vor rămâne doar la stadiul de furnizori de materie primă. În plus, au nevoie de piețe regularizate și de acorduri care să fie în favoarea intereselor africane, fiind aplicate legea și inițiativele de tipul Inițiativei de Transparență a Industriei Extractive (EITI) și a procesului Kimberley.

Promisiunea cooperării dintre Africa, China, U.E. este una reală, în ciuda problemelor ce trebuie rezolvate. Partenerii vor avea de hotărât cum să măsoare succesul și sustenabilitatea proiectelor cooperative, deoarece la momentul actual, ei par a se ghida după grile diferite de evaluare a acțiunile comune în Africa, ceea ce ar putea cauza reproșuri reciproce.

O oportunitate de cooperare este reprezentată de faptul că Africii îi sunt necesare dezvoltarea, tehnologia și investițiile, iar atât China, cât și U.E. își pot oferi pentru proiecte vastele teritorii, varietatea resurselor și piața mare de aproape 900 milioane de oameni.

Mai mult, secolul al XXI-lea oferă ocaziile favorabile pentru progres și dezvoltare a umanității, datorate interdependeței, legăturilor dintre state și globalizării.

III Percepții mutuale și strategii de cooperare ale Africii, Chinei și U.E

UE- Africa

În contrast cu rolul său relativ nou ca actor global de securitate, Uniunea Europeană are în spate o lungă istorie de relații economice care se întind, practic, în toată lumea. Fiind cel mai însemnat donator în ceea ce privește sprijinul pentru dezvoltare, U.E a canalizat mai mult de jumătate din aceste fonduri spre Africa. Astfel, în 2008, peste 60% din suma pentru dezvoltare primită în mod oficial de Africa provenea de la U.E. și statele membre (anexa 1). Interesul marilor puteri față de Africa, ce a reapărut după anul 2000, a avut ca răspuns din partea africanilor inițiative precum NEPAD (New Partnership for Africa’s Development) și APRM ( African Peer Review Mechanism), menite a conferi viziune și instrumente strategice pentru reformarea continentului.

UE s-a implicat activ în susținerea APSA (African Peace and Security Architecture- 2004), dar importanța sa nu este doar de natură economică; este unică prin abordarea sa comprehensivă, căci UE și AU au o perspectivă politică, dar și de strategie multidimensională, incluzând sprijin militar sau non-militar. UE e un actor complex, care înglobează și politicile individuale ale membrilor săi, câțiva dintre ei menținând relații cu fostele colonii. Cu toate acestea, interesul Uniunii Europene nu este pur altruistic, întrucât ar vrea ca statele africane să poată să își asuma responsabilitatea pentru menținerea păcii pe continent. Eforturile de menținere a păcii în Africa consumă cea mai mare parte din bugetul Națiunilor Unite pentru misiuni, fiind totodată o povară financiară și politică pentru UE ( mai ales în condițiile în care Bruxelles s-a angajat în anumite misiuni sponsorizate (ESPD- European Security and Defence Policy) pe continentul african.

Dialogul Africa-UE are loc la diferite niveluri (incluzând autorități locale, societățile civile, statele membre și instituțiile europene): summit-uri Africa-UE, ținute la fiecare trei ani; întâlniri periodice între miniștri; Rețeaua de Cercetare Europa-Africa (EARN), care leagă instituții non-guvernamentale de cercetare, africane și europene, având ca scop realizarea de studii politice independente; și reprezentanți ai AU la Bruxelles, precum și delegații UE la AU.

”Astfel, dintr-o perspectivă constructivistă, cadru acestei relații oferă spațiu pentru o interacțiune apropiată. Totuși, impactul real al acestor summit-uri este greu de măsurat, iar actorii exprimă, în privat, frustrare cauzată de ritmul lent al implementărilor și al capacității limitate de implicare.”

CHINA-AFRICA

De la fondarea Republicii Populare Chineze, prioritățile în ceea ce privește interesele naționale s-au schimbat de la interesele de securitate din primii ai Republicii, la cele politice, în anii 1960 și 1970, la beneficiile economice, în anii 1980, revenind apoi la interesele politice și economice în anii 1990. În prezent, deși diplomația Chinei încă se concentrează pe țările dezvoltate din Europa și America, Africa este totuși indispensabilă.

În timpul Forumului de Cooperare China-Africa din 2002, Wen Jiabao a inițiat o nouă strategie chineză pentru Africa. A subliniat că pacea mondială și dezvoltarea nu pot fi susținute în contextul unei diviziuni dintre Nord și Sud. În 2006, China a anunțat ”Anul Africii” și a publicat prima politică africană care evidenția faptul că relația China-Africa e bazată pe încredere reciprocă, pe cooperarea câștig-câștig, pe schimbul cultural, pe egalitate și prietenie. Cea de-a cincea Conferință Ministerială FOCAC din 2012, ținută în Beijing, a deschis perspective pentru un nou parteneriat strategic între China și Africa și a conferit oportunitate pentru ca ambele părți să își revizuiască angajamentul.

Motivele implicării Chinei în Africa sunt, evident, strâns legate de interesele sale naționale. În primul rând, accesul la resursele naturale ale Africii, precum petrolul, reprezintă o prioritate pentru un stat în plină dezvoltare. În al doilea rând, ca o țară emergentă, China împărtășește interese comune cu statele africane.

În particular, China se confruntă cu creșterea economică și cu o integrare de succes în economia globală, astfel că dezvoltarea ei devine exemplu pentru restul țărilor africane. Cu toate acestea, experiența nu este relvantă în contextul african, având în vedere diferențele dintre China și Africa în ceea ce privește numărul și densitatea populației, diversitatea etnică, geografia, administrația puternică și capacitatea strategică, mărimea pieței sau nivelul de cunoștințe.

China și Africa au interese comune, dar întâmpină provocări precum accesul la piețe, industrializarea și diversificarea economiei, culturi diferite în ceea ce privește relațiile de muncă și valorile africane pentru democrație și drepturile omului.

China-UE

Analiștii chinezi consideră controversa legată de Africa ca făcând parte din aprofundarea relațiilor UE- China, în care UE provoacă China cu scopul de a-și proteja interesele (Comisia Europeană, 2006). Percep tacticile și strategiile Uniunii Europene ca o încercare de a determina China să accepte cadrul UE sau OECD. Pentru aceasta, China ar trebui să sacrifice câteva din principiile și interesele-cheie în Africa.

În aceeași măsură, chinezii cred că abordarea UE față de drepturile omului, democrație și guvernare este punerea în aplicare a unei ideologii prin care să obțină o schimbare de regim, și nu o politică prin care să se adreseze cauzele reale ale sărăciei din Africa sau ale problemelor de dezvoltare. În paralel, China observă interesul Uniunii Europene față de resurse, securizând sferele de influență și politicile alianței.

UE e percepută din ce în ce mai mult ca o putere în scădere a sistemului global, care încearcă să evite marginalizarea. Africanii par a împărtăși această viziune, considerând că UE a avut o șansă pe care a ratat-o și acum încearcă să recupereze.

IV. Perspective viitoare ale relației trilaterale

dintre China, U.E. și Africa

Rezultatul cooperării trilaterale ar trebui să fie asumarea de către fiecare parte a responsabilității pentru guvernarea regională și globală. Provocările ce apar în urma parteneriatului trilateral dintre UE, China și Africa pot fi rezolvate luând în considerare câteva opțiuni.

Astfel, prima variantă este, după cum susțin unii experți, includerea Chinei în cadrul OECD/DAC, întrucât China are interese strategice în ceea ce privește perceperea ei ca o țară în dezvoltare, care sprijină alte state emergente.

Cea de-a doua opțiune este reprezentată de o cooperare pragmatică și progresivă ce are ca scop constituirea unei agende comune în ceea ce privește Africa.

În cele din urmă, există și posibilitatea modernizării uneia din abordările pentru dezvoltare față de Africa, făcând globalizarea egală și sustenabilă și incluzând crearea unor blocuri de securitate, de comerț, de investiții și acordarea de sprijin pentru integrarea regională și continentală.

V. Concluzii

Continuând cooperarea cu UE și China, Africa este cea care va avea cele mai multe beneficii din partea ambilor parteneri. Pe când UE și China vor avea roluri proactive și de conducere prin păstrarea avantajelor comparative, Africa trebuie să ofere platforma necesară parteneriatului. Cu toate acestea, dacă Uniunea Europeană și China vor să evidențieze importanța dezvoltării Africii, cei doi actori trebuie să îi permită acesteia să fie, într-o manieră proactivă, parte activă a relației trilaterale.

Lucrarea de față consideră că o cooperare trilaterală este un mecanism eficient pentru dezvoltarea Africii. Abordarea europeană se axează pe buna guvernnare în Africa și caută să creeze un cadru propice pentru guvernare pe continent, în timp ce perspectiva chineză se bazează pe o guvernare eficientă și încearcă să construiască o bază economică îmbunătățită pentru politica africană. Pe de altă parte, dialogul între China și Europa este necesar pe diferite niveluri, trebuind să includă și o coordonare de politici, întrucât China încă nu beneficiază de suficientă experiență cu noul său angajament în Africa.