O Perspectiva Comparata Asupra Regimului Comunist din Romania Si Urss

=== 6d853ccf70b310a133af32b789e56fe1828d13e7_42889_2 ===

Introducere…………………………………………………………………………………2

Regimul comunist în România…………………………………………………… 5

I.1. Scurtă istorie a comunismului în România…………………………………6

I.2. Direcția Generală a Securității Poporului…………………………………10

I.3. Metode de represiune………………………………………………………12

I.4. Percepția actuală asupra comunismului din România……………………..16

Regimul communist din URSS…………………………………………………..17

II.1. Teroarea Roșie……………………………………………………………20

II.2. Gulag, lagăre și colonii…………………………………………………..21

II.3. Marea foamete……………………………………………………..……24

II.4. Colectivizarea…………………………………………………………….25

Regimul comunist din România și U.R.S.S……………………………..………28

III.1. Proletariat și dușmani ai poporului………………………………………29

III.2. Desființarea proprietății private…………………………………………31

III.3. Forme de opresiune în România și Uniunea Sovietică……………..……33

Concluzii………………………………………………………………………………36

Bibliografie……………………………………………………………………….…..39

Introducere

Comunismul s-a instaurat pentru prima oară în Uniunea Sovietică, iar după cel de-al doilea război mondial a fost preluat și de statele din Europa Centrală și Estică intrate sub influența ei. Scopul era egalitatea deplină între membrii aceleiași societăți și egalitatea între națiuni. Comunismul s-a remarcat prin dispariția puripartidismului, monopolizarea puterii politice de către Partidul Comunist, distrugerea tradițiilor sociale, juridice și sociale ale statelor în care a fost impusă o guvernare sovietică, trecerea de la armată la poliție, etatizarea economiei, naționalizarea tuturor formelor de proprietate privată, cât și utilizarea terorii și a represiunii împotriva propriei populații cu scopul de a impune o organizare de tip sovietic, dar și pentru a preveni eventualele proteste ale populației și de a le pedepsi atunci când ele se produceau. Represiunea și teroarea sunt caracteristicile fundamentale ale comunismului, de aceea lucrarea noastră se concentrează în special pe acest aspect, aducând în atenție metode de represiune din România. Teroarea s-a îndreptat nu doar către burghezie, considerat dușman al proletariatului, ci împotriva întregii societăți, având un caracter de masă.

Represiunea comunistă trebuia să impună o ideologie marxist – leninistă și să realizeze o orânduire perfectă, societatea comunistă. În România instaurarea comunismului a avut loc cu sprijinul Armatei Roșii și în urma terorii practicate în anii guvernării lui Gheorghe Gheorgiu – Dej. S-au dat legi publice sau secrete cu caracter opresiv, care au instituit teroarea ca politică de stat. De asemenea Articolul 15 din Convenția de Armistițiu impunea statului român obligativitatea desființării tuturor organizațiilor prohitleriste de tip fascist, politice, militare sau paramilitare, care duc propagandă ostilă Uniunii Sovietice. Astfel mai multe organizații politice și apolitice au fost considerate fasciste pentru a putea fi folosite mijloacele represive.

Dintre prezicerile lui Marx și Engels despre cea mai perfectă dintre orânduiri s-au regăsit în comunism instituirea partidului comunist ca forță conducătoare în societate, distrugerea societății burgheze, desființarea proprietății private. Represiunea s-a permanentizat pe toată durata regimului comunist, devenind una dintre caracteristicile acestuia. Comunismul, care trebuia să ducă la dispariția claselor, a dat naștere unei alte clase privilegiate în raport cu marea masă a populației, și anume proletariatul.

O constituție sovietică a fost adoptată în data de 13 Aprilie 1948, iar procesul de conversie a României într-un stat comunist începuse, cu naționalizarea industriilor, colectivizarea agriculturii, acestea fiind planificate încă de la început. In 1948 PCR a fuzionat cu Partidul Democrat Social Muncitoresc al Românilor (PMR). De asemenea, avut loc epurări pe scară largă a dizidenților și au fost acuzații de încălcare a drepturilor omului. O nouă constituție a fost promulgată în 1952, România, iar astfel România a devenit mai apropiată de modelul Uniunii Sovietice.

Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost secretar al partidului din 1945 până la moartea sa, în 1965. În acel an Partidul a revenit la numele său original, Partidul Comunist Român. Gheorghe Gheorghiu – Dej și-a asumat rolul de apărător al independenței românești și propriei mărci naționale a comunismului împotriva celei a dominației sovietice. El a fost urmat ca lider al partidului de Nicolae Ceaușescu, care a devenit președinte în 1967

Politicile economice ale planificării de stat în România a dus la rate mari de creștere, cu o medie de douăsprezece procente în anii 1960, anual, conform estimărilor oficiale funcționale, cea mai mare din Europa de Est. În agricultură, fermierilor români li s-a permis să-și păstreze o jumătate de acru de teren pentru uzul lor propriu privat, dar restul terenului arabil a fost colectivizat în 1962.

România în primii ani de guvernare comunistă a participat pe deplin la organele instituite sovietic, cum ar fi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) sau Pactul de la Varșovia. În 1963, Guvernul român a început să exercite un anumit grad de independență prin faptul că nu a fost de acord cu planul CAER de a integra economiile statelor comuniste, pentru că ar fi restricționat România ca furnizor de ulei, boabe, precum și alte produse primare, și, prin urmare, ar fi redus ratele de creștere industrială. În anul următor, România a declarat independența deplină față de CAER.

În politica internațională, România a încercat să împace Uniunea Sovietică și China. Premierul român din 1961 și fostul presedinte Ion Gheorghe Maurer au călătorit la Moscova și Beijing, în 1964, într-o încercare nereușită de a împăca cei doi giganți rivali ale lumii comuniste. Politica externă românească de atunci a fost una de independență față de Uniunea Sovietică, cerându-le să-și retragă trupele din Germania de Est, Ungaria, și Polonia, și solicitând eliminarea atât al Pactulului de la Varșovia, cât și al NATO. Atunci când forțele Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia, în 1968, România a stat pe lângă celelalte țări comuniste și a luat o poziție fermă împotriva invaziei. Liderii din România au continuat să cultive comerțul și contactele cu Occidentul, în timp ce reducea cu Uniunea Sovietică în 1969. Presedintele SUA, Richard Nixon, a vizitat România în anul 1969, iar președintele Ceaușescu a venit în Statele Unite ale Americii de mai multe ori. Drept urmare României I s-a acordat statutul de cea mai favorizată națiune în relația comercială cu Statele Unite în 1975. României chiar I s-a permis să se alăture Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale în 1972. În plus România a refuzat să se alăture națiunilor comuniste, la o conferință organizată de Uniunea Sovietică pentru a condamna războiul SUA în Vietnam.

România a semnat un tratat de prietenie cu sovieticii în 1970. Președintele sovietic Brejnev a vizitat România în 1970. Ceausescu a vizitat Republica Populară Chineză în 1971 și a semnat tratatele și acordurile cu Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria în anii 1970. Cu toate acestea, în 1980, România a refuzat să meargă împreună cu invazia sovietică din Afganistan. În cazul în care sovieticii ar putea să invadeze o altă țară, românii ar fi trebuit să-și facă griji, întrucât s-ar putea confrunta cu aceeasi situație.

Ceaușescu era liberal în politica externă, însă în cee ace privește politica internă era tiran. Guvernul român reprimă sever dizidenții în 1971. Criza de alimente, combustibil și energie electrică a fost provocată în 1980, pentru a putea plăti guvernul 11 miliarde de dolari datorie externă. Probabil cel mai rău dintre toate a fost planul de relocări forțate.

Regimul comunist în România

România a condamnat regimul comunist în data de 18 decembrie 2006 drept ilegitim și criminal. Raportul final al Administrației Prezidențiale subliniază principalele trăsături ale sistemului comunist din România. Era caracterizat de domnia monopolistă a partidului unic, astfel încât au fost interzise și distruse partidele istorice, precum și toate organizațiile care mențineau vie posibilitatea opoziției în raport cu despotismul comunist. Represiunea era generalizată, iar un rol central îl avea poliția secretă. Numărul victimelor nu avea limite, deoarece ideologia lupte de clasă justifica lichidarea unei întregi clase sociale.:

„Unul din scopurile centrale ale regimului era anihilarea oricărei formei de opoziție, rezistență și disidență. Chiar în perioada de relativă de-radicalizare a regimului, agresivitatea sa în raport cu contestatarii reali sau potențiali a rămas neschimbată. Mai întâi s-a recurs la criminalizarea partidelor democratice și a oricărei forme de rezistență din partea intelectualității, sindicatelor neînregimentate, studenților și intelectualilor. Numărul victimelor acestor înscenări este enorm.”

În perioada 1948 – 1964 a fost creat un sistem concentraționar, numit mai târziu Gulagul României. Mijloacele de informare au devenit instrumente ale manipulării. S-a încercat construirea „omului nou” prin îndoctrinarea cu dogme marxist – leniniste. A fost distrusă economie de piață și s-a impus un model autoritar, ultra – centralizat al economiei planificate. Proprietatea privată era continuu atacată și s-a distrus țărănimea prin colectivizarea forțată.

I.1. Scurtă istorie a comunismului în România

Potrivit lui Dennis Deletant, Partidul comunist în România a considerat necesar să reducă țara la starea de obediență față de Uniunea Sovietică, cu ajutorul sistemului politic, al sindicatelor și al sistemului de învățământ, cu scopul de a distruge structurile sociale existente. Aceste planuri au dus la abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub amenințarea unui război civil, zi în care a fost proclamată și Republica Populară Română.:

„Aceasta nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Însăși legalitatea actului de proclamare a republicii era suspectă. Stenograma oficială a sesiunii speciale a singurei camere a Parlamentului, convocată în seara zilei de 30 decembrie 1947, menționează că ședința a durat doar 45 de minute. În acest interval, se presupune că proiectul de lege a fost prezentat, că a fost propus un prezidiu și că ambele măsuri au fost adoptate prin vot cu bile albe de către un număr de 295 de deputați. ”

A urmat după aceasta înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic, în data de 4 februarie 1948, prin intermediul unui tratat de prietenie, colaborare și ajutor reciproc între România și Uniunea Sovietică și a avut ca scop apărarea comună împotriva Germaniei sau oricărei alte puteri asociate cu Germania.

Mai târziu au fost desființate principalele partide de opoziție, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, în vara anului 1947. Aripa procomunistă a Partidului Social Democrat s-a contopit cu P.C.R în congresul din februarie 1948, rezultând un partid unic, Partidul Muncitoresc Român, care a avut primul congres în 21 – 23 februarie 1948. Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost aleși membri ai Secretariatului, iar Gheorghe Gheorghiu – Deja secretar general.:

„Se punea accentul acum pe caracterul de elită al partidului și au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de membru de partid. Nu era admis nici un membru al „fostelor clase exploatatoare”; cei ce făceau cerere de intrare în partid trebuiau verificați și era obligatoriu stagiul de „candidat”. S-a procedat la o campanie de verificări ca urmare a unei rezoluții a Comitetului Central din noiembrie 1948, campanie de verificări dusă de ceea ce s-a numit „activul fără de partid”, constitui din aproximativ 200.000 de cadre.”

Participa, de fapt, Securitatea, Armata și oficialități din Ministerul de Justiției. Verificările au avut loc din noiembrie 1948, până în mai 1950. Acest proces a dus la înlăturarea a 192.000 de „elemente exploatatoare și dușmănoase” din Partidul Comunist, având ca scop crearea unei elite. Au fost înființate secții ale Comitetului Central pentru femei, tineret, țărani, sindicate, transporturi, aprovizionare, industrie și comerț etc.

Modelul totalitar sovietic a fost impus și prin adoptarea Constituției Republicii Populare Române, în luna aprilie 1948, care urma Constituția sovietică din 1936. România a fost transformată rapid, după modelul sovietic și folosind normele și practicile staliniste: „Naționalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor și a societăților de asigurări, a minelor și întreprinderilor de transport în iunie 1948 nu numai că a permis introducerea planificării centralizate cantitative, ci și distrugerea bazei economice a celor stigmatizați ca dușmani de clasă. Confiscând micile proprietăți agricole și amenințându-i pe proprietari fără înconjuri, comuniștii au impus agriculturii probleme din ce în ce mai complexe. La 2 martie 1949, proprietatea asupra pământului a fost luată complet din mâinile particularilor.”

În ceea ce privește învățământul, în august 1949, Legea pentru reforma învățământului a dus la închiderea a toate școlile străine. Au fost demiși numeroși profesori de istorie și filozofie. A fost interzisă folosirea unor materiale didactice mai vechi și au fost autorizate de către Ministerul Învățământului doar manuale ce redau percepte marxist – leniniste. Se preda în liceu Istoria Partidului Comunist Bolșevic și Geografia U.R.S.S.

Biserica a fost tolerată, deși Partidul Comunist condamna credința religioasă. Chiar dacă nu era atât de sever ca regimul sovietic în ceea ce privește religia, Partidul Comunist a naționalizat toate proprietățile și fondurile Bisericii, iar practicile religioase, precum Crăciunul și Paștele, au fost interzise.:

„Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supraviețuirea în dauna autorității ei morale. Alte biserici au suferit mult mai mult, în mare măsură pentru că au rezistat impunerii controlului de către stat. (…) Nu este nici un accident că unii preoți ortodocși au jucat rolul de marionetă a ventrilocului Ceaușescu, în special mitropoliții succesivi din Transilvania ale căror eparhii primiseră bisericile unite confiscate și alte proprietăți ce nu fuseseră naționalizate în 1948 și ale căror parohii fuseseră mărite de sutele de mii de uniți cărora li se interzisese să se roage în propriile biserici.”

De-a lungul timpului au avut loc mai multe congrese ale Partidului Comunist. Primul Comitet Central ales la Congresul al II-lea din octombrie 1922 îi includea pe Gheorghe Cristescu, Alexandru Constantinescu, AL. Dobrogeanu – Gherea, Marcel Pauker, Boris Ștefanov, David Fabian, Ana Pauker, Petre Borilă, Elek Koblos etc. Primul secretar general a fost ales atunci Alexandru Constantinescu. Cel de-al III-lea Congres al Partidului a avut loc în august – septembrie 1924, la Viena. Elek Koblos este ales să conducă partidul. La Congresul al IV – lea din 1928 este impus un noi lider, Vitali Holostenko, un comunist ucrainean. Succesorul acestuia va fi Alexander Ștefanski – Gorn, comunist de origine poloneză, ales la Congresul al V-lea din decembrie 1931. Adrian Cioroianu se întreabă dacă nu ar fi putut căpăta comunismul românesc un alt destin în noiembrie 1957, când o delegație a PMR a urcat într-un avion sovietic, care mergea la Moscova, pentru a participa la aniversarea a 40 de ani de la revoluția bolșevică. Gheorghiu – Dej nu a plecat în această călătorie. După o escală în Kiev și o întâlnire cu membri ai conducerii RSS Ucraina, avionul a decolat către Moscova, însă în scurt timp a fost întors din drum, din cauza unei ceți foarte dese. Accidentul s-a produs în momentul a ceea ce trebuia să fie aterizarea pe aeroportul din Moscova, iar printre decedați s-a numărat Grigore Preoteasa, un apropiat al lui Dej. Acesta din urmă moare pe data de 19 martie 1965, iar Adrian Cioroianu consideră că a lăsat „o cu totul altă Românie decât cea pe care o preluase la începuturile regimului său. Diferența este considerabilă, și – oricât ar părea azi de paradoxal – meritul principal pentru această evoluție, primită favorabil de către societatea românească, îl are, fără îndoială, cel care a fost, mai întâi, primul lider stalinist al României și primul ei lider comunist național în cele din urmă, dușmanul intratabil al opoziției politice și, apoi eliberatorul ei din închisori, dogmaticul prosovietic și, apoi, cel care a căutat o cale diferită de cea a Moscovei.”

În raportul final al Administrației Prezidențiale este precizat că nu au existat două regimuri comuniste în România, al doilea fiind cel de după despărțirea de URSS, fidel valorilor naționale. Socialismul lui Ceaușescu a fost la fel de autoritar și manipulator, având aceleași fixații ideologice: rolul de conducător al partidului unic, anihilarea și demonizarea proprietății private și a pieței, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societății socialiste.”

Raportul final al Comisiei Prezidențiale mai subliniază și cauzele prăbușirii regimului Ceaușescu și anume din cauza extraordinarei monopolizări a autorității și a puterii politice de către Ceaușescu, absența din rândurile elitei a unei grupări sau indivizi înclinați către reforme, care să aibă o minimă credibilitate, impactul minim al schimbărilor din Uniunea Sovietică din timpul prestroikăi. Condițiile economice și sociale decăzuse multe, iar nemulțumirea devenea din ce în ce mai mare, deși Securitatea reușea în mare parte să preîntâmpine orice formă de disidență sau de rezistență.

I.2. Direcția Generală a Securității Poporului

Dennis Deletant scrie că secretarul general al Ministerului de Interne, Marin Jianu, și Alexandru Nicolski, anchetatorul șef, au primit ordin să însceneze mai multe procese de sabotaj și spionaj, astfel că în data de 24 mai 1948, șase industriași au fost acuzați de sabotarea propriilor lor mine cu scopul de a crea o criză energetică în țară. Câteva luni mai târziu, un agent N.K.V.D, Pintilie Bodnarenco, care și –a românizat numele în Gheorghe Pintilie, a devenit șeful structurii Direcția Generală a Securității Poporului.:

„Securitatea era împărțită din punct de vedere administrativ în departamente, numite „direcții”, acoperind întreaga țară. Fiecare regiune avea să dispună de birouri raionale, orășenești și comunale. La început S.S.I. lucra în paralel cu direcțiile răspunzătoare în materie de contrasabotaj și investigare penală. Noul nume semnala o nouă misiune încredințată securității.”

Deși activitatea Securității era secretă, metodele brutale erau cunoscute, iar Nicolski este primul ofițer superior cunoscut și în afara României. În anul 1949 au fost înființate alte două organe ale sistemului de securitate. În data de 23 ianuarie a fost creată Direcția Generală a Miliției, care urma să înlocuiască Poliția și Jandarmeria, iar pe 7 februarie au fost înființate trupele de securitate. Miliția avea atribuția de a emite permise de ședere, astfel fiind la curent cu mișcarea populației și având posibilitatea de a monitoriza suspecții și de a pregăti deportările. Trupele de securitate trebuiau să mențină ordinea publică în principalele centrele industriale și oprirea oricărei rezistențe față de măsurile guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de bunuri și proprietăți. Li s-a cerut să anihileze rezistența partizanilor din zonele de munte și să păzească lagărele de muncă.

Potrivit raportului redactat de Administrația Prezidențială, aparatul poliției politice a avut un rol esențial în consolidarea comunismului prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuție a constat în inocularea și administrarea sentimentului de frică, o componentă fundamentală în administrarea actului de poliție politică.

Numărul celor care au cunoscut în mod direct Securitatea nu este majoritar, dar majoritatea populației a simțit o adâncă teamă față de această instituție. Din cauza brutalităților, frica nu era prezentă doar în sediul Securității, în pușcării și lagăre de muncă, a ajuns în stradă și a intrat în casele oamenilor pentru ca, la sfârșitul celor două decenii de consolidare a regimului, să reușească performanța unei manipulări care să nu mai reclame represiunea în forme dure. La mijlocul anilor 1960 rezistența anticomunistă din România era practic anihilată, iar exigențele regimului erau nu numai acceptate cu resemnare și însușite ca o parte a universului cotidian de larga majoritate a populației, ci proclamate și chiar asumate drept legitime și superioare democrației de mult mai numeroși cetățeni, în comparație cu momentul instaurării comunismului.

Securitatea, ca și CEKA, modelul său originar, sau formele de organizare ale poliției politice care i-au succedat primului serviciu secret sovietic în sistemul totalitar comunist, au pus în practică doctrina leninistă, în accepția căreia dictatura proletariatului însemna puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente și bazată direct pe folosirea forței.

Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un motiv plauzibil chiar în ordinea vremii, aveau un efect devastator nu numai asupra victimelor și a familiilor celor ce luau calea închisorii, ci și asupra vecinilor și a cunoscuților. După eliberarea foștilor deținuți politici, brutalitățile din anii instalării și consolidării regimului comunist au fost conștientizate cu o și mai mare pregnanță.

Potrivit documentelor inedite din arhivele secrete ale comunismului preferința pentru persoanele cu o „origine sănătoasă” era reflectată în structura D.G.S.P, imediat după înființare: 64% muncitori, 4% țărani, 28% funcționari, 2% intelectuali și 2% cu origine neprecizată. Din punct de vedere etnic, structura angajaților Securității re prezenta, în februarie 1949, după cum urmează: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naționalități. :

,,Un agent trebuie să fie cult, să posede o experiență a vieții de un nivel corespunzător al cunoștințelor generale și politice. un agent analfabet și nepregătit nu va putea desfășura în mod temeinic munca de urmărire informativă a dușmanilor și nici nu va fi în stare să-i influențeze pe aceștia în direcția dorită de noi. În cazul cel mai bun, un astfel de agent va putea numai să observe și să asculte.,,

I.3. Metode de represiune

Literatura memorialistică arată numeroase versiuni ale brutalității acțiunilor Securității din primele ei două decenii de funcționare. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temnițelor și chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranță a cetățenilor.

Un rol important l-au jucat tortura, cu repercursiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare și utilizare a fricii drept instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea unor informații considerate utile de către aparatul de Securitate.

În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care arată „metode necorespunzătoare” folosite înainte de 164 de către anchetatorii Securității. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: Folosirea bătăii, subalimentația prelungită și tortura, în scopul obținerii de declarații acuzatoare; Presiuni morale pentru constrângerea anchetaților să de clare ceea ce li se impunea; Falsificarea unor declarații date de cei anchetați și folosirea de scrisori plastografiate pentru a obține recunoașterea unor fapte; Redactarea unor declarații în lipsa anchetaților sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetații erau constrânși să le semneze.

Anchetele , în ansamblul lor, era, de fapt, niște scenarii deja scrise. Problema care trebuia rezolvată consta în obținerea confirmării acestor vinovății prestabilite. În acest scop se recurgea la mijloacele de tortură fizică.

Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depozițiilor foștilor ofițeri de securitate, a fost bătaia la tălpi și palme. Arestatul era legat de mâini și picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, până la leșin – procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor. Inventivitatea torționarilor nu avea uneori limite.

Sistemul penitenciar. Închisoarea, în care erau disciplinați infractorii, a devenit în România comunistă locul în care a avut loc eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea fizică și psihică a tuturor celor care se opuneau. Faptul că a fost militarizat sistemul penitenciar și că a fost adoptat un regulament secret destinat închisorilor unde erau depuși deținuții politici, în septembrie 1948, probabil inspirat din cele sovietice, a determinat trecerea către regimul de exterminare lentă, fizică și psihică a celor care se opuneau, prin izolarea totală de familii și societate, prin înfometare și condițiile inumane de trai, prin lipsa asistenței medicale și prin permanenta supraveghere.

Trimiterea în lagăre. În situația în care ofițerii Securității nu reușeau, cu toate eforturile, să adune dovezi pentru condamnarea celor suspectați. Deoarece nu putea fi luate măsuri represive împotriva lor în baza Codului Penal sau a unor legi publice, iar deportarea și fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potențialul pericol, s-a mers pe elaborarea unui complex de legi cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenție, pentru care nu era necesară pronunțarea unei sentințe penale. Astfel au apărut numeroase lagărele.

În coloniile de muncă se practica bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, iar rațiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca moartea multora să fie cauzată pur și simplu de foame și istovire. Unii comandanți de lagăr obișnuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele munci pe epileptici și distrofici, sau scoțându-i în ger, desculți și numai în cămăși.

Formele de rezistență se remarcau prin greve ale muncitorilor, răscoale ale țărănimii care rămăsese fără pământ, proteste intelectuale, care însă erau oprite brutal de autorități, victimele fiind considerate teroriști, conspiratori, trădători. O nouă formă de rezistență apare însă în România și anume rezistența în munți.:

„Aceste trupe de partizani, organizate în mod mai curând spontan, fără un program foarte ferm de răsturnare a regimului sau de sabotare propriu-zisă a sistemului, erau alcătuite din 10 – 25 de membri (uneori chiar mai mult) recrutați, în cea mai mare pare, din foști ofițeri ai Armatei regale, tineri studenți sau muncitori de diferite orientări politice – de la cele democratice până la fosta Gardă de Fier naționalistă de inspirație fascistă – , foști membri ai acestor partide sau țărani din satele de la poalele munților.”

Cele mai importante grupuri au acționat în zona munților Făgăraș, condus, din 1948, de către studentul Ion Gavrilă – Ogoranu.

În România a avut loc cel mai macabru experiment de reeducare. Penitenciarul Pitești a fost ales pentru torturarea studenților, din cauza mărimii și poziționării sale față de oraș. Acolo au fost trimise vârfurile studențești, pentru a le slăbi rezistența fizică. Costin Merișca, unul dintre supraviețuitorii experimentului a enumerat o parte dintre torturile la care erau supuse victimele: mâncatul pâinii din trei înghițituri, ținutul pâinii în gură zile întregi fără a putea înghiți, mâncatul într-un picior, sărarea excesivă a mâncării urmată de interzicerea băutului timp de câteva zile, după care deținutului i se oferea apă sărată, sute de genoflexiuni, fandări, culcări, tumbe, sărituri ca broasca, statul într-un picior cu ochii la bec ori cu mâinile ridicate timp de câteva zile, legarea de spate a unor bagaje de 20 – 40 de kilograme timp de 4 – 5 ore, culcatul pe burtă cu patru sau cinci oameni deasupra, obligarea deținuților să se dea cu capul de pereți sau să se lovească cap în cap, lovitul cu piciorul în ficat, strânsul mâinilor la ușă, scoaterea dinților prin lovituri cu pumnul ori piciorul, linsul closetului, îndesarea capului în hârdăul cu urine și fecale până la sufocare, obligarea victimelor să își mănânce propriile fecale dacă se scăpau pe ele din cauza bătăii ori presiunii exercitate în momentele în care erau călărite de către alți deținuți, să își sărute și să lingă dosul dosul celorlalți deținuți, să își introducă degetul în anus, după care să-l lingă, să urineze unul în gura celuilalt, să se scuipe în gură unul pe altul. La masă erau puși să își lingă reciproc terciul de pe față, să se muște de nas ori li se turna mâncarea fierbinte pe gât. Chinurile fizice și psihice îi făceau pe unii să se trezească din somn țipând sau izbucnind în plâns. După ce erau bătuți până la leșin unii deținuți erau aruncați pe jos și stivuiți, adică așezați unii lângă alții, iar deasupra loc, perpendicular, erau aruncate alte rânduri de victime. La o astfel de presiune mulți dintre rândurile de jos nu își putea controla sfincterele și erau puși să-și ingereze fecalele.

Pe lângă tortura fizică se regăsea și cea psihică. Era șocul de a fi torturat de către colegul de celulă sau de către un prieten. Asistarea la torturarea celorlalți era de multe ori mai greu de suportat decât propria bătaie. Mai erau spectacolele cu teme religioase. Cel mai mult aveau de suferit studenții de la Teologie, care erau îmbrăcați în „Hristoși”, cu sutane și patrafire murdare de fecale.

Deținuții erau forțați să-și facă ”demascarea”, un fel de spovedanii publice mincinoase, în care trebuia să mărturisească toate datele despre activitatea politică din libertate și să vorbească urât despre tot ce prețuiseră până atunci, cu accent deosebit pe familie și credință. După ce trecea și această etapă, urma cea mai grea: victimele erau obligate să devină, la rândul lor, agresorii altor loturi și uneori chiar a prietenilor din libertate.

Teroarea celor care au fost închiși la Pitești s-a păstrat și după ieșirea din închisori sau chiar și după 1989. Unii foști deținuți politici de prin alte închisori au afirmat că deținuții „piteșteni” erau închiși, neîncrezători și cu privirile fixate într-un colț. Atitudinea aceasta s-a păstrat și după eliberare, pentru că umilințele au continuat, fiind hărțuiți de Securitate, care le refuza accesul la învățământ și la muncă. Apoi toți foștii deținuți erau filați și ținuți sub observație. De asemenea șocurile și rușinea îndurate au fost atât de puternice încât au indus o stare de dezamăgire față de natura umană. Mulți dintre ei și-au refulat amintirile traumatizante și nu doresc să le dezgroape. De cealaltă parte, participanții la tortură au refuzat să vorbească, dând naștere astfel la speculații și la împiedicarea aflării întregului adevăr.

I.4. Percepția actuală asupra comunismului din România

Potrivit unui sondaj realizat de IICCMER și CSOP, percepția populației asupra comunismului este pozitivă, în comparație cu un alt studiu realizat în 20014, când 12% considerau comunismul o idee bună bine aplicată, 41 % o idee bună prost aplicată și 34% îl considerau o idee proastă. În prezent 14% cred că e o idee bună bine aplicată, 47% o idee bună prost aplicată și 27% o idee proastă. Astfel 61% dintre cetățeni consideră comunismul o idee bună. Trebuie subliniat însă că sondajul poate fi influențat și de situația economică actuală, considerată dificilă, ceea ce reamintește de ordinea socială totalitară axată pe controlul strict al circulației forței de muncă, ale traiectoriilor profesionale și care privilegiază drepturile sociale și economice în detrimentul drepturilor politice ale cetățeanului.

În fața trecutului comunist este pus prezentul. Jumătate dintre cei care au participat la sondaj au afirmat că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce doar 23% consideră că era mai rău, iar 14% consideră că era la fel. Motivele care stau la baza acestor alegeri sunt: existența locurilor de muncă (62%), nivelul de trai (26%) și deținerea unei locuințe de către cei mai mulți dintre oameni (19%). Aspectele negative care au fost aduse în discuție sunt: lipsa libertății în general, gradul de sărăcie și lipsa informațiilor.

Nu sunt surprinzătoare aceste date, întrucât 72% dintre maghiari au considerat, într-un studiu din 2009, că este mai rău în prezent decât în perioada comunistă. De aceeași părere au fost și 62% din bulgari și ucraineni, 42% dintre lituanieni și slovaci, 45% din ruși, 39% din cehi și 35% din polonezi.

În ceea ce privește represiunea comunistă, 13% dintre respondenți au avut de suferit de pe urma regimului comunist, astfel 3% personal, 6% altcineva din familie, iar 4%, atât ei cât și cineva din familie. A fost menționată penuria de alimente și lipsa serviciilor, restul mențiunilor fiind legate de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești și a drepturilor omului, prin confiscarea bunurilor, arestarea pe motive politice etc.

Jumătate din populație a confirmat existența represiunii, iar responsabilitatea acesteia a fost atribuită relativ egal celor cu funcții de conducere din cadrul PCR și celor cu funcții de conducere în Securitate (45% și 44%)

II. Regimul communist din URSS

Anul 217 reprezintă o etapă importantă a unei mari revoluții agrare, a înfruntării dintre țărănime și marii proprietari pentru însușirea pământurilor, împărțirea tuturor pământurilor în funcție de numărul membrilor fiecărei familii. Vara și toamna lui 1917 apar astfel ca effect al unui ciclu de revolte început în 1902 și culminând pentru prima dată în 1905 – 1907. Mare are loc și o înfruntare dintre țărănime și stat, pentru respingerea oricărei tutele a puterii orașelor asupra satelor. Pe parcursul anului 1917 are loc, pe lângă revoluția țărănească, are loc și o descompunere armatei, formată din aproape zece milioane de țărani – soldați mobilizați de mai bine de trei ani. O a treia mișcare este reprezentată de minoritatea sociala, eficientă din punct de vedere politic, care este concentrată în marile orașe ale țării, aceasta fiind muncitorimea. A patra mișcare constă în emanciparea rapidă a naționalităților și popoarelor alogene ale fostului imperiu țarist, care își cer autonomia, apoi independența. În cursul anului 1916, puterea a părut că-și pierde forța. Duma imperiului, singura adunare aleasă nu se întrunea mai mult de câteva săptămâni pe an; guvernele și miniștrii se succedau, iar zvonurile spuneau că grupul influent condus de împărăteasă și de Rasputin că deschide cu bună știință calea invadării teritoriului național de către inamici. La sfârșitul anului 916, țara a devenit neguvernabilă. Căderea regimului țarist a avut loc ca urmare a cinci zile de manifestații muncitorești și de revolte a mii de oameni din garnizoana Petrograd.:

„Neputința guvernului de a reglementa marile probleme, eșecul instituțiilor și al autorităților tradiționale, dezvoltarea mișcărilor sociale, nereușita încercării de puci militar a generalului Kornilov au permis partidului bolșevic să iasă din nou la suprafață, la sfârșitul lui august 1917, într-o situație propice preluării puterii printr-o insurecție armată.”

Rolul lui Lenin, ca teoretician și strateg al preluării puterii, a fost decisiv. Înainte de lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie 1917, Lenin a pregătit lovitura de stat militară, în timp ce conducătorii bolșevici Zinoviev sau Kamenev încercau să preia puterea cu o majoritate pluralistă formată din socialist – revoluționari și social – democrație de diferite tendințe, majoritari în soviete.

A apărut o nouă putere, cu o structură complex, reprezentată de „puterea sovietică”, adică de Comitetul Executiv Central; un guvern legal, Consiliul Comisarilor Poporului, ce pretindea o legitimitate atât internațională, cât și internă; o organizație revoluționară, structură operațională în centrul dispozitivului de luare a puterii, Comitetul Militar Revoluționar din Petrograd, care acționa prin intermediul unei rețele de aproximativ o mie de „comisari”, numiți pe lângă organizațiile cele mai diverse, unități militare, soviet – “comisari”, numiți pe lângă comitete de cartier, administrații. Aceștia răspundeau numai în fața CMRP.

În ședința CMRP din 29 octombrie, 10 noiembrie, câteva persoane prezente, aminteau necesitatea de a lupta și mai energic împotriva „dușmanilor poporului”. Formula a avut un mare succes și a fost reluată într-o proclamație a CMRP din data de 13 noiembrie. Peste câteva zile, CMRP a introdus două noțiuni: de dușman al poporului și de suspect.:

„În data de 28 noiembrie guvernul a instituționalizat noțiunea de dușman al poporului, iar un decret semnat de Lenin, arăta că membrii instanțelor conducătoare ale Partidului Constituțional – Democrat, partid de dușmani ai poporului, sunt scoși în afara legii, pasibili de arestare imediată și de trimitere în fața tribunalelor revoluționare.”

Guvernul a hotărât să dizolve CMRP, cu câteva zile înainte de crearea Cekăi, care urma să acționeze fără cea mai mică bază legală. În Rusia din vara lui 1917 violența era omniprezentă, fiind, de fapt, mai multe forme de violență, prezente în stare latentă: o violență urbană reactivă la brutalitatea relațiilor capitaliste în lumea industrială; o violență țărănească tradițională, violența modernă a primului război mondial, care adusese cu sine o regresie extraordinară și o imensă brutalizare a relațiilor umane.

În plan politic, întărirea dictaturii în primăvara lui 1918 s-a tradus prin desființarea definitivă a tuturor ziarelor nebolșevice, dizolvarea sovietelor nebolșevice, arestarea oponenților și reprimarea brutală a numeroase mișcări greviste. În mai – iunie 1918 două sute cinci ziare ale opoziției socialiste au fost desființate definitiv.

II.1. Teroarea Roșie

În regiunile controlate de bolșevici, au avut loc aproape 140 de revolte și insurecții în vara anului 1918. Comunitățile țărănești refuzau rechiziționările făcute cu brutalitate de către detașamentele de aprovizionare, limitările impuse comerțului privat, noile mobilizări de recruți pentru Armata Roșie.

În luna august 1918, înainte de declanșarea „oficială” a Terorii Roșii la 3 septembrie, liderii bolșevici, împreună cu Lenin și Dzerjinski, au trimis telegrame responsabililor locali ai Cekăi sau ai partidului, cerându-le să ia măsuri profilactice pentru prevenirea oricărei încercări de insurecție.:

„La 5 septembrie, guvernul sovietic a legalizat teroarea prin faimosul decret Asupra Terorii Roșii. Într-o circulară internă datată 17 septembrie, Dzerjinski a invitat toate Ceka-urile locale sa accelereze procedurile și să termine, adică să lichideze afacerile rămase în suspensie. La 3 septembrie, Izvestia relata că peste cinci sute de ostatici fuseseră executați la Petrograd în cursul zilelor precedente de către Ceka-urile locale.”

Dzerjinski a cerut și publicarea unui ziar, Săptămânalul Ceka, care avea rolul de a lăuda meritele poliției politice și de a încuraja dreapta dorință de răzbunare a maselor. Acest hebdomadar relata, fără rețineri, luările de ostatici, internările în lagăre de concentrare, execuțiile etc.

Rapoartele confidențiale ale Ceka-urilor locale, care au fost trimise la Moscova, confirmă, cruzimea cu care au fost reprimate, începând din vara lui 1918, cele mai neînsemnate incidente dintre comunitățile sătești și autoritățile locale, care de obicei refuzau rechiziționările sau recrutarea. Acestea au fost considerate ca fiind răzmerițe chiaburești contrarevoluționare și reprimate fără milă.:

„În câteva săptămâni, Ceka a executat ea singură, de două sau de trei ori mai mulți oameni decât condamnase la moarte imperiul țarist în nouăzeci și doi de ani. Această schimbare a scării merge mult dincolo de simplele cifre. Introducerea unor categorii noi precum suspect, dușman al poporului, ostatic, lagăr de concentrare, tribunal revoluționar, a unor practici inedite precum închiderea preventivă sau execuția sumară, fără judecată, a sute și mii de persoane arestate de o poliție politică de tip nou, deasupra legilor, constituia o adevărată revoluție copernicană în domeniu.”

În principiile de bază ale legislației penale a URSS, adoptate la 31 octombrie 924, precum și noul Cod Penal din 1926, se dădea o accepție mai largă noțiunii de crimă contrarevoluționară și o defineau pe cea de persoană periculoasă din punct de vedere social. Legea includea printre crimele contrarevoluționare, toate acțiunile care, fără a viza direct răsturnarea sau subminarea puterii sovietice, erau o atingere adusă cuceririlor politice sau economice ale revoluției proletare. Legea sancționa nu numai intențiile directe, ci și pe cele eventuale sau indirecte.

„Criza colectărilor” de la sfârșitul anului 1927 i-a oferit lui Stalin pretextul pe care ;i-l dorea. În luna noiembrie 1927 s-a înregistrat o scădere dramatică a livrărilor de produse agricole către organele de colectare ale statului. În ianuarie 1928, țăranii nu predaseră decât 4,8 milioane de tone, față de 6, 8 milioane în anul precedent lucrurile, deși recolta a fost bogată. Scăderea prețurilor oferite de stat, lipsa de produse industriale, zvonurile privitoare la război, au determinat nemulțumirea țărănimii față de regim, pe care Stalin a numit-o greva chiaburilor. Grupul stalinist a găsit astfel pretextul de a recurge, din nou, la rechiziționări și la un șir întreg de măsuri represive experimentate încă din vremea comunismului de război.

II.2. Gulag, lagăre și colonii

Noul comisar al poporului pentru Afaceri Interne a dat un decret, în care se referea la modalitățile de organizare a lagărelor care existau din vara lui 1918 fără a avea însă o bază juridică sau reglementată. Decretul din 15 aprilie 1919 distingea două tipuri de lagăre: lagărele de muncă coercitivă, unde erau trimiși cei care fuseseră condamnați de un tribunal, și lagărele de concentrare, care includeau persoanele închise, cel mai adesea în calitate de ostatici, în virtutea unei simple măsuri administrative. Distincțiile dintre aceste două tipuri de lagăre erau însă mai degrabă teoretice, după cum atestă directiva complementară din 17 mai 1918, care, în afara creării a cel puțin un lagăr în fiecare gubernie, cu o capacitate minimă de trei sute de locuri, prevedea o listă de șaisprezece categorii de persoane.:

„Numărul persoanelor internate în lagărele de muncă sau de concentrare a cunoscut o creștere constantă în cursul anilor 1919 – 1921, trecând de la aproximativ șaisprezece mii în mai 1919, la peste șaptezeci de mii în septembrie 1921. Aceste cifre nu includ o serie de lagăre institute în regiunile răzvrătite împotriva puterii sovietice: astfel, numai pentru provincia Tambov ele numărau, în vara lui 1921, cel puțin cincizeci de mii de bandiți și membri ai familiilor bandiților luați ostatici în cele șapte lagăre de concentrare deschide de către autoritățile însărcinate cu reprimarea mișcării țărănești.”

Despre lagărul de la Holmogorî se spunea că avea un fel expeditiv de a scăpa de un număr mare de deținuți. Aceștia erau îmbarcați pe șlepuri și apoi aruncați, cu o piatră de gât și brațele legate, în apele fluviului.

Deportarea a fost parte a politicii de relocare a Guvernului în 1930 – 1950, în care au fost implicate mai mult de 60 de națiuni ale URSS. Procesul a fost efectuat de către organele puterii de stat, în primul rând de către Comisariatul Poporului URSS pentru Afaceri Interne (NKVD). În structura NKVD-ului, din iunie 1931 până în 1940, a existat Departamentul Reglementărilor Speciale al Departamentelui Principal al Lagărelor (GULAG). Din 1940 până în februarie 1944 a fost Departamentul Școlilor Reformatoare și Reglementările Muncii în GULAG. Pe 24 martie, anul 1944, un departament separat făcea parte din structura NKDV – Departamentele pentru Reglementări Speciale. Autoritățile URSS MVD au fost, de asemenea, obligate să utilizeze reglementări speciale într-un mod adecvat. În 1950, funcțiile privind controlul reglementărilor speciale au fost delegate Departamentului 9 al URSS MGB.

Gulagul a fost o entitate extrem de complexă. Cel puțin inițial, Gulag-ul a fost văzut de autorități ca un loc atât pedeapsă, cât și de reformare a deținuților prin muncă. S-a dezvoltat, însă, într-un sistem de teroare în masă, care a inclus lagăre de muncă, închisori, armata de muncă, exil de diferite tipuri, spitale de psihiatrie, precum si un climat generalizat de frică. În toate formele sale, Gulag-ul a schimbat forma vieții în Uniunea Sovietică.

În Gulag au fost încarcerate oameni de mai multe etnii și credințe, clase sociale, și afiliere politică. Oameni de toate vârstele au ajuns în Gulag. Deportările au afectat familii întregi, inclusive copii, iar din august 1937, rude ale „dușmanilor” puteau fi, de asemenea, arestate și încarcerate. Prizonierii erau împușcați adesea pentru nici un motiv; erau obligați să meargă afară pe un ger de 40 de grade; produsele alimentare erau alocate în vaza baza atingerea obiectivelor de muncă.

Unii autori estimează numărul deceselor cauzate de guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste între 1917 și 1987 la aproape 62 de milioane de oameni. Ceea ce se știe sigur este că moartea a luat diverse forme, inclusiv deportarea în lagărele de concentrare, unde sclavia, foametea, epuizare, și temperaturile extrem de scăzute au luat milioane de vieți. Alte decese au fost atribuite sacrificării imediat și foametei forțate a grupurilor naționale.

II.3. Marea foamete

La sfârșitul anului 1920 regimul bolșevic părea să triumfe. Ultima armată albă fusese învinsă, cazacii erau bătuți, detașamentele lui Mahno în derută. Înfruntarea dintre regim și largi fracțiuni ale societății continua însă, deși războiul recunoscut ca atare, cel purtat de Roșii contra Albilor, era terminat. După mai multe proteste, o dată cu înfrângerea rebeliunii din Kronstadt, regimul și-a angajat toate forțele în vânătoarea militanților socialiști, în lupta contra grevelor și a delăsării muncitorilor, în strivirea insurecțiilor țărănești care continuau și a represiunii contra Bisericii.

151 Marea foamete din 1932 – 1933 a determinat moartea a peste 6 milioane de oameni. Spre deosebire de foametea din 1921 – 1922, recunoscută de autoritățile sovietice, care au făcut apel la ajutorul internațional, cea din 1932 – 1933 a fost întotdeauna negată de regim, care a acoperit cu ajutorul propagandei cele câteva voci din străinătate care au atras atenția asupra tragediei.:

„Primele rapoarte cu privire la riscurile unei situații alimentare critice pentru iarna 1932 – 1933 au ajuns la Moscova încă din vara lui 1932. În august 1932 Molotov a raportat Biroului Politic existența unui pericol real de foamete chiar în raioanele unde recolta fusese excelentă. A propus totuși îndeplinirea cu orice preț a planului de colectări.”

Milioane de țărani din regiunile agricole cele mai bogate din Uniunea Sovietică au căzut pradă foametei și au încercat să meargă spre oraș, obligași fiind să predea ultimele rezerve sub amenințare, uneori chiar sub tortură, neavând nici mijloacele, nici posibilitatea de a cumpăra câte ceva. La 27 decembrie 1932 guvernul instituise pașaportul intern și înregistrarea obligatorie pentru orășeni. În toate regiunile afectate de foamete, vânzarea biletelor de tren a fost imediat oprită.

Stalin a stabilit modernizarea agriculturii printr-o politică cunoscută sub numele de colectivizare. Țăranii erau obligați organizeze fermele lor împreună și să lucreze pământul colectiv ca angajați de stat. Țăranii vor lucra astfel colectiv sub controlul statului. Statul ar putea, prin urmare, să controleze furnizarea de produse alimentare la orașe și să obțină capital străin suficient pentru industrializare. În cele din urmă Stalin a adoptat o politică de colectivizare forțată.

II.4. Colectivizarea

Colectivizarea forțată a agriculturii a fost un război al statului sovietic împotriva unui popor întreg de țărani gospodari. Au fost peste două milioane de țărani deportați, din care un milion opt sute de mii numai în 1930 – 1931, șase milioane de oameni morți de foame, alte sute de mii morți în deportare. Violența declanșată împotriva țăranilor a permis experimentarea unor metode aplicate mai târziu altor grupuri sociale.

La 27 decembrie 1929, Stalin anunțase deja trecerea de la oprirea încercărilor exploatatoare ale chiaburilor de lichidare a acestei clase. Comisia a împărțit chiaburii în trei categorii: primii implicați în acțiuni contrarevoluționare, care urmau să fie arestați și strămutați în lagărele de muncă ale GPU sau chiar executați, dacă opuneau rezistență, familiile lor deportate și bunurile confiscate. Chiaburii din categoria a doua, caracterizați ca dovedind o opoziție mai puțin activă, dar totuși exploatatori și, prin urmare, fiind în mod firesc gata să sprijine contrarevoluția,, urmau să fie arestați și deportați, împreună cu familiile, în ținuturile îndepărtate ale țării. În sfârșit, chiaburii din cea de-a treia categorie, socotiți „devotați regimului” urmau să fie strămutați din oficiu la marginea raioanelor unde locuiau.:

„După o primă etapă folosită de unii drept pretext pentru vechi răzbunări sau doar pentru a jefui, comunitatea sătească s-a unit pentru a face față deschiaburitorilor și colectivizatorilor. Mare parte dintre chiaburi au fost deportați și duși în colonii de muncă, unde erau suspuși mereu lipsurilor și foamei, precum și unui șir întreg de umilințe și abuzuri. Printre abuzurile strigătoare la cer, menționate în rapoartele administrației, se număra stabilirea de norme cu neputință de realizat, neplata salariilor, bătaia sau închiderea deținuților, în plină iarnă, în carcere improvizate și neîncălzite.”

Trauma colectivizării, lipsa oricăror stimulente, ura țăranilor pentru noile instituții au dus la o scădere considerabilă a producției agricole globale. Conform estimărilor, producția vegetală a scăzut cu 10% între 1928 și 1932, iar producția de creștere a animalelor a scăzut cu 50%. În același timp, statul a devenit mult mai eficient la îndepărtarea produselor din mediul rural. Cotele de livrare erau mari, de obicei, 40 la suta din produsul fermei. Planul de livrări pentru primii cinci ani a fost de două sau de trei ori mai mare decât cantitățile pe care țăranii le-au comercializat în anul anterior. Rezultatul a dus la foamete în mediul rural. Acesta a fost diferită, deoarece era creată de om în două sensuri diferite. Pe de o parte înfometarea a fost în mod clar rezultatul experimentului social de colectivizare, și pe de altă parte, regimul nu a luat nici o măsură pentru a ajuta oamenii. In schimb, guvernul a insistat asupra efectuării planului de achiziții publice, indiferent de cost. Orașele au fost ferite de foame, iar importurile de cereale au continuat.

Cu toate că nici un ziar nu a menționat, semne ale catastrofei au fost peste tot. Guvernul a refuzat să recunoască realitatea și, prin urmare, nu a cerut ajutor străin, și nici nu întreprindea nici un efort pentru a salva vieți. Recunoașterea existenței foametei ar fi subminat prestigiul internaționa al țăriil. De asemenea, ar fi făcut exportul de cereale în dificil. Costul în vieți omenești pentru protejarea prestigiului Uniunii Sovietice a fost foarte ridicat.

III. Regimul comunist din România și U.R.S.S

Lenin și tovarășii lui au pledat de la început pentru un nemilos ,,război al claselor,, în care adversarii politici, ideology sau chiar o populație recalcitrantă, erau considerați dușmani și, prin urmare, trebuiau exterminați. Bolșevicii luaseră decizia să elimine – legal, dar și fizic – orice opoziție sau rezistență, chiar pasivă, față de puterea lor atunci când venea dinspre un grup de opozanți politici sau din partea unor grupuri sociale, cum ar fi nobilimea, burghezia, intelighenția, Biserica etc. și chiar a unor categorii profesionale (ofițeri, jandarmi…), conferindu-i adesea o dimensiune de genocid. Începând din anul 1920, ,,decazacizarea,, corespunde definiției genocidului. Cazacii au fost exterminați pentru că erau cazaci, bărbații împușcați, femeile, copiii și bătrânii deportați, orașele rase de pe fața pământului sau oferite unui nou ocupant care nu era de origine cazacă.

Deculachizarea din perioada 1930 – 1932 a reluat la scară mai largă decazacizarea, condusă de Stalin, care dorea ,,exterminarea culacilor în calitatea lor de clasă,,. Culacii care s-au opus colectivizării au fost împușcați, ceilalți deportați cu femei, copii și bătrâni. Nu toți au fost direct exterminați, dar munca forțată la care erau constrânși în zonele nedefrișate ale Siberiei sau Nordului Îndepărtat le lăsa puține șanse de supraviețuire.

Mai multe regimuri comuniste utilizează arma foamei: regimul pretindea să controleze aproape tot stocul de hrană disponibilă și, printr-un sistem de raționalizare uneori foarte sofisticat, nu-l redistribuia decât în funcție de merit. Acest demers ajunge să provoace înfometări enorme.

Un prim bilant global al crimelor comunismului poate fi întocmit: împușcarea a zeci de mii de ostatici sau persoane arestate fără judecată, masacrul a sute de mii de muncitori și țărani revoltați între 1918 – 1922; foametea din 1922, care a provocat moartea a cinci milioane de oameni; lichidarea și deportarea cazacilor de pe Don în 1920; asasinarea a zeci de mii de persoane în lagărele de concentrare între 1918 – 1930; lichidarea a aproximativ 690000 de persoane în timpul Marii epurări din 1927 – 1938; deportarea a două milioane de culcai (sau pretinși astfel) între 1930 – 1932; distrugerea, prin foamete provocată și nesoluționată, a șase milioane de ucraineni între 1932 – 1933; deportarea a sute de mii de polonezi ucraineni, baltici, moldoveni, basarabeni între 1939 – 1941, apoi între 1944 – 1945; deportarea germanilor de pe Volga în 1941; deportarea – abandonarea tătarilor din Crimeea în 1943; deportarea – abandonarea cecenilor în 1944; deportarea – abandonarea ingușilor în 1944; deportarea – lichidarea populațiilor urbane din Cambodgia între 1975 – 1978; lenta distrugere a tibetanilor de către chinezi începând din 1950 etc.

III.1. Proletariat și dușmani ai poporului

Proletariatul este definit drept clasa socială a muncitorilor salariați, care, neavând mijloace de producție proprii, își obțin cele necesare traiului prin vânzarea muncii ei, și nu pe urma vreunui capital, și a cărei existență depinde exclusiv de cererea de muncă. Proletariatul s-a conturat ca o clasă socială, omogenă și conștientă de rolul său revoluționar.

Pentru transformarea revoluționară a societății ideologia marxistă a definit conceptele de dictatura proletariatului, contrarevoluționar, dușman al poporului, chiabur, identificând totodată acele categorii ale populației care trebuiau exterminate.

Pentru Lenin, dictatura proletariatului era o alianță special între clasa muncitoare și cea a țărănimii, în care rolul conducător îi revenea proletariatului. Scopurile alianței erau distrugerea instituțională a ,,statului burghez,, și cucerirea puterii politice de către clasa majoritară în societate. Principala caracteristică a acestei alianțe o constituia reprimarea prin violență a exploatatorilor ca clasă, violarea democrației, adică a egalității și a libertății față de burghezie.:

,,Dictatura proletariatului mai însemna la Lenin și organizarea ,,avangărzii celor asupriți în clasă dominantă pentru reprimarea asupritorilor, ceea ce însemna în primă fază îngrădirea unor libertăți ale ,,asupritorilor, exploatatorilor și capitaliștilor,,. În această perioadă de tranziție, clasa proletariatului și aliații ei aveau să cunoască pentru prima data ,,democrația adevărată,,. Erau excluse de la acest tip de democrație clasele exploatatoare, și a căror reprimare constituia una dintre condițiile pentru victoria comunismului.,,

Termenii ,,contrarevoluționar,, și ,,dușman al poporului,, au fost definiți ideologic înainte de preluarea puterii de către partidele comuniste, ei fiind identificați în rândul claselor ,,exploatatoare,, din societatea burgheză. Reprezentanții acesteia, atât cei care se opuneau comunismului, cât și cei pasivi, au fost declarați din punct de vedere ideologic dușmani obiectivi ai proletariatului:

,,La 28 noiembrie (10 decembrie), guvernul a intstituționalizat noțiunea de „dușman al poporului”, un decret semnat de Lenin stipula că „memebrii instanțelor conducătoare ale Partidului Constituțional-Democrat, partid de dușmani ai poporului, sânt scoși în afara legii, pasibili de arestare imediată și de trimitere în fata tribunalelor revoluționare”. Aceste tribunale urmau să fie instituite prin „decretul nr. 1 cu privire la tribunale”.

În România eliminarea oricărei forme de opoziție politică după decembrie 1947 a determinat apariția unui număr mare de deținuți contrarevoluționari, prin care se înțelegea o categorie de infractori condamnați pentru fapte care ar trebui să aibă un caracter contrarevoluționar, printre care se număra trădarea de patrie, spionajul, intrarea în legătură cu reprezentanți ai statelor străine imperialiste în scopuri contrarevoluționare, sprijinirea prin orice mijloace a acelei părți a burgheziei internaționale care nu recunoaște dreptul la existență a sistemului comunist, ce va înlocui sistemul capitalist; spirijinirea grupărilor și organizațiilor sociale aflate sub influența sau chiar organizate de această burghezie pentru desfășurarea unei activități vrăjmașe față de U.R.S.S.; fuga în lagărul imperialist, răscoala armată, sabotajul contrarevoluționar, actele diversioniste etc.

Țărănimea constituia aliatul principal al proletariatului în trecerea de la capitalism la socialism. Din rândul țărănimii au fost identificați ca dușmani de clasă culacii în U.R.S.S. și chiaburii în România. Erau definite acele categorii de țărani care se opuneau tansformării socialiste a agriculturii sau care dețineau funcții în partidele țărănimii.

Termenii contrarevoluționar și dușman al poporului, conform sensului ideologic Marxist, au fost folosiți pentru prima data în timpul revoluției ruse. După 1945, termenul dușman obiectiv a fost folosit în statele din Europa Centrală și Estică intrate sub dominația U.R.S.S. pentru a-i desemna pe opozanții reali sau imaginari ai Partidului, dar și persoanele considerate suspecte prin statutul lor social – membre ale burgheziei și ale partidelor istorice – și care reprezentau, în opinia Partidului Comunist, un pericol pentru victoria revoluției proletare în aceste state.

III.2. Desființarea proprietății private

În România colectivizarea a fost asemănătoare cu cea din U.R.S.S. Colectivizarea forțată a fost un război inițiat de statul sovietic unui între popor de țărani. Peste două milioane de țărani au fost deportați. Șase milioane de oameni au murit de foame. Războiul a durat până la jumătatea anilor 20, urmat fiind de foametea cumplită provocată în mod voi de autorități pentru a înfrânge rezistența țărănimii.

Chiaburii din „din prima categorie” au reprezentat, fără nici un fel de îndoială, o parte importantă din primele contingente de deținuți strămutați în lagărele de muncă. Masa de deschiaburiți era atât de mare, peste 1800000 la sfârșitul lui 1931, încât structurile de încadrare nu mai reușeau să facă față.

Deportările de chiaburi din categoria au început în prima săptămână a lunii februarie 1930. Țăranii arestați au fost ținuți săptămâni întregi, în spații improvizate – cazărmi, clădiri administrative, gări – de unde mulți dintre ei au reușit să fugă.:

„GPU prevăzuse pentru prima etapă 240 de convoaie de 53 de vagoane, un convoi fiind alcătuit, după normele stabilite de GPU, din 44 de vagoane de vite, fiecare 40 de deținuți, 8 vagoane pentru transportul uneltelor, al proviziilor și al puținelor bunuri aparținând deportaților, limitate la 480 de kilograme de familie, și un vagon pentru transportul paznicilor”

Colectivizarea agriculturii a avut un rol central în procesul de reconfigurare a regimului politic din România comunistă, și în general, în Europa de Est. Întrucât naționalizarea industriei și finanțelor a fost realizată într-o perioadă relativ scurtă de timp (1948 – 1952), procesul de colectivizare a fost de departe cea mai mare campanie politică efectuată de către elitele comuniste, se întinde mai mult de două decenii (1949 – 1962) . Colectivizarea a afectat întreaga populație rurală din România, care în 1948 a cuprins aproximativ 75% din populația totală (sau 12 milioane din 16 milioane de locuitori din România).

Colectivizare a început într-un moment în care puterea politică a noului regim era încă în curs de definire și consolidare, iar acesta a jucat un rol crucial în instituționalizarea și perfecționarea practicilor administrative și represive ale sistemului. Conform statisticilor oficiale, până în 1952, peste 80.000 de țărani au fost închiși pentru că se opuneau colectivizării, dintre care 30.000 au fost condamnați în procese publice. Colectivizarea a permis partidului să se infiltreze în viața țărănimii, controlând mijloacele de producție și de remunerare din mediul rural. A fost, de asemenea, un test important pentru legitimarea elitelor comuniste din România în relațiile lor cu Moscova, precum și pentru delimitarea dependenței lor economice și a autonomiei politice.

Campania de colectivizare a fost o parte importantă a procesului de sovietizare din mediul rural. Numeroase delegații de tehnicieni sovietici au vizitat România pentru a-i convinge pe țărani să-și abandoneze stilul lor tradițional de viață și să adopte modelul sovietic, în timp ce țăranii români au călătorit în URSS pentru a afla mai multe despre superioritatea agriculturii sovietice. Efectul colectivizării continuă în perioada post – comunistă, când decolectivizarea a devenit o componentă centrală a transformării relațiilor de proprietate și de autoritatea de stat în zonele rurale, prin restituirea terenurilor colectivizate foștilor proprietari

III.3. Forme de opresiune în România și Uniunea Sovietică

Comunismul a transformat crima de masă într-un sistem de guvernare, pentru a-și stabiliza puterea. Marea Teroare, operațiune politică inițiată de cele mai înalte organ ale partidului a avut două obiective. Au intenționat crearea unei birocrații civile și militare supuse, alcătuită din cadre tinere, crescute în spiritual Stalinist. Dificultățile campaniei de „verificare a carnetelor de partid” din 1935, care întâmpinase rezistență pasivă din partea conducătorilor comuniști local, precum și refuzul exprimat de statisticieni de a influența datele recensământului din 1937, astfel încât să corespundă dorințelor lui Stalin, a dus la înlocuirea unor cadre cu altele mai ”eficiente”.

Cel de-al doilea obiectiv al Marii Terori era eliminarea radicală a tuturor „elementelor periculoase din punct de vedere social”. Era declarat periculos din punct de vedere social orice invidis care a comis un act periculos pentru societate sau care are legături cu un mediu criminal ori a desfășurat în trecut o activitate ce prezintă pericol pentru societate.,,

Așa cum arată arhivele Gulagului recent scoase la lumină, începutul anilor 50 s-a caracterizat prin apogeul sistemului concentraționar, pe de o parte, nu fuseseră niciodată atâția deținuți și coloniști speciali în lagărele de muncă și în satele de colonizare, iar pe de altă parte, printr-o criză fără precedent a sistemului. La începutul anului 1953 se aflau în Gulag aproximativ 2750000 de deținuți, repartizați în trei tipuri de structuri: aproximativ 500 de colonii de muncă, existente în fiecare regiune, care cuprindeau fiecare, în medie, între o mie și trei mii de deținuți, de cele mai multe ori de drept comun, dintre care jumătate erau condamnați la pedepse sub cinci ani; 60 de mari complexe penitenciare, lagăre de muncă, găsite în special în regiunile nordice și estice ale țării și având fiecare câteva zeci de mii de deținuți, politici și de drept comun, majoritatea cu pedepse de peste zece ani.

Regimul de muncă forțată ca formă de represiune a permis cele mai mari abuzuri, deciziile fiind luate de M.A.I, nu de hotărâri legislative care ar fi avut cel puțin un suport legislativ. La început lagăre precum cel de la Miercurea Ciuc și Vaslui au fost destinate doar internării unor opozanți politici considerați periculoși, cum a fost cazul legionarilor, în realitate fiind internate toate persoanele indezirabile pentru autorități. Au existat numeroase abuzuri și abateri de la lege, care oricum oferea suficient când liber de manifestare. Baza întregului sistem legislativ represiv comunist a fost făcută publică în anii 1948 – 1949, dar după 1950 a fost completată după interesele de moment ale regimului comunist. Ofițerii de Securitate nu reușeau să adune dovezi incriminatorii care să conducă la condamnarea celor suspectați, doar prin apartenența lor la categorii sociale catalogate drept ,,dușmănoase,,. Deoarece nu au putut fi luate măsuri represive împotriva acestora conform Codului Penal sau a altor legi cu caracter public, s-a decis elaborarea unor legi secrete, cu scopul de a reglementa un nou tip de detenție, pentru care nu era necesară pronunțarea vreunei decizii de natură penală. Pe teritoriul României au apărut numeroase lagăre, existând astfel unități, colonii și batalioane de muncă.

În unitățile de muncă erau trimiși cei care încercau să pună în pericol regimul de democrație populară, făceau dificilă construirea socialismului în Republica Populară Română, precum și cei care defăimau puterea de stat sau organele sale. Viața în colonie era ca în penitenciar, astfel că personalul militar solicita deținuților inclusiv munci inutile și îi băteau. Condițiile inumane puneau în pericol viața oamenilor.

România a mai permis realizarea celui mai macabru experiment imaginat vreodată, prin așa numita „reeducare”, care avusese deja loc în Orient și în Uniunea Sovietică. Trebuiau eliminate două categorii sociale: elitele (politice, intelectuale, militare, bisericești) și generația tânără. Acțiunea de „reeducare” a început la Suceava și avea în vizor torturarea studenților. S-au produs elemente de tortură fizică nemaiîntâlnite în spațiul carceral românesc. În Penitenciarul Pitești deținuții erau izolați, nu aveau voie să se întâlnească deloc între ei, nu erau scoși niciodată la aer, nici măcar pentru aerisirea hainelor de pat, nu aveau libertate de mișcare ori de a purta discuții nici în interiorul celulei, fiind obligați să stea pe marginea patului. Rolul acestor restricții era stoparea oricărei încercări de comunicare între deținuți, pentru a nu deconspira acțiunea. Experimentul Pitești a avut două scopuri, obținerea informațiilor suplimentare despre membrii rezistenței anticomuniste și distrugerea și compromiterea viitoarelor elite politice, morale și intelectuale.

Concluzii

Regimul comunist în România a încălcat permanent drepturile omului, concentrându-se pe supremația unei ideologii contrare societății deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de persoane, pe represiune, intimidare și corupție. Pe parcursul perioadei comuniste în România au fost aplicate dogmele leniniste: industrializarea forțată, construită pe un model de creștere economică care favoriza industria grea în defavoarea industriilor producătoare de bunuri de consum, lichidarea proprietății private atât în zonele urbane, cât și în cele rurale, colectivizarea brutală și violentă a agriculturii, distrugerea valorilor tradiționale, pentru a face loc unor așa zise modernizări sociale și economice, controlul asupra spațiului social și al vieții intime. La fel ca și în URSS peste tot se găseau elemente propagandistice și de control.

Gheorghe Gheorghiu Dej a respins la început stalinizarea inițiată de Nikita Hrușciov și s-au bazat pe reacțiile antisovietice ale populație pentru a-și fortifica puterea, astfel încât după o scurtă liberalizare, Nicolae Ceaușescu, venit la putere, a reluat vechile obsesii staliniste. Instituțiile economice, politice și culturale staliniste au fost mereu păstrate, atât pe timpul lui Gheorghiu – Dej, cât și a lui Ceaușescu. Printre fixațiile acestuia din urmă se număra rolul de conducător al partidului unic, anihilarea și demonizarea proprietății private și a pieței, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societății socialiste.

Subiectele principale pe care le-am abordat pe parcursul lucrării, la început separat pentru România și Uniunea Sovietică, apoi dintr-o perspectivă comparată, au fost metodele de represiune și colectivizarea. În anul 1944 au avut loc primele acțiuni de genocide, printre care capturarea unui mare număr de prizonieri, în jur de 1000.000 de militari și civili, pe frontal din Iași. Mulți dintre prizonieri au fost exterminați în lagăre de muncă și închisori. A urmat apoi deportarea în URSS a mii de sași și șvani.

Securitatea a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului roman. Activitățile acesteia erau cele de represiune și instaurare a teorii: arestare, tortură, stabilirea condamnărilor etc. Una dintre metodele aplicate era teroarea psihologică, care consta în organizarea unei rețele de informatori, cu ajutorul cărora se dezinformau masele, amenințau, șantajau. În România s-a dezvoltat un complex aparat de propaganda pentru a justifica orice abuz împotriva libertății, însă a practicat restrângerea, până la anulare chiar a drepturilor omului, în numele dictaturii proletariatului și a socialismului.

Poliția politică se baza pe frică, pentru a constrânge și pentru a genera convingeri. Metoda a fost testată de CEKA și KGB, copiată apoi de Securitate. În URSS aplicare măsurilor repressive însemna închiderea muncitorului în uzină, a țăranului pe ogor sau a deținutului într-un lagăr de exterminare. Dacă initial Securiatatea a generat frică acțiunile sale, mai târziu inducea frica doar simpla sa existență și invocarea sa. Printre metodele de tortură ale Securității se numără: folosirea bătăii, subalimentația prelungită și tortura, în scopul obținerii de declarații; folosirea bătăii, presiuni morale, falsificarea unor declarații date de cei anchetați și folosirea de scrisori plastografiate pentru a obține recunoașterea unor fapte, redactarea unor declarații în lipsa anchetaților sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetații erau constrânși să le semneze.

Tortura morală era adesea întâlnită, cei anchetați fiind amenințați că vor fi arestați părinții sau alte persoane apropiate. Faptele erau însă repartizate încă înainte de începerea anchetei. Era necesară doar confirmarea vinovățiilor prestabilitate și astfel se recurgea la mijloace de tortură fizică. Cea mai întâlnită metodă de constrângere era bătaia la tălpi și palme.

În perioada respectivă în România rata mortalității a fost printre cele ridicate din Europa, urmare a condițiilor economice dezastruoase și politicilor demografice criminale. Morbiditatea a scăzut din cauza subalimentației, a condițiilor mizere de locuit, a lipsei de igienă și de educației sanitară etc.

Prin închisorile, lagărele și alte locuri de detenție și deportare din România au trecut mai mult de două milioane de oameni. Mulți dintre ei au fost executați, asasințai, lichidați. În ceea ce privește închisorile cea mai cunoscută este cea de la Pitești, însă „reeducarea” începută acolo a continuat apoi la Canal, la Gerla, Aiud, Baia Sprie etc. În primăvara anului 1952 Securitatea a inițiat primele anchete cu privire la ororile din aceste penitenciare și lagăre de muncă. În data de 20 septembrie 1954 lui Eugen Țurcanu i s-au 22 de acuzații, printre care acte de teroare, crimă împotriva securității interne, cât și înaltă trădare. Acesta a fost executat prin împușcare, împreună cu alți cincisprezece condamnați.

În ceea ce privește colectivizarea, aceasta a avut efecte tragice, cea mai importantă fiind desființarea clasei țărănești ca principală producătoare a avuției naționale. România a trecut printr-un dezastru economic, din cauza ideii industrializării, aplicată incorect. De asemenea s-au cheltuit sume uriașe pentru a ajuta unele regimuri teroriste și pentru organizarea aparatului represiv.

Bibliografie

*Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, București, 2006

Bougai, Nikolai, The Deportation of Peoples in the Soviet Union, Nova Science Publishers, Inc, New York, 1996

Budeancă, Cosmin (coord), Forme de represiune în regimurile comuniste, Editura Polirom, 2008

Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului, Editura Curtea Veche, București, 2007

Courtois, Stephane, Cartea neagra a comunismului. Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, București, 1998

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 2010

Dobre, Florica, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, volumul I, Editura Enciclopedică, București, 2006

Downey, Tony, Russia and the USSR, 1900 – 1995, Oxford University Press, 1996

Gheith, J., Gulag Voices: Oral Histories of Soviet Detention and Exile, Palgrave MacMillan, New York, 2011

Kenez, Peter, A history of the Soviet Union from the Beginning to the End, Cambridge University Press, New York, 2006

Marchak, Patricia, Reigns of Terror, McGill-Queen's University Press, Quebec, 2003

Resurse web

http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/iiccmer%20sondaj%20opinie/perceptia_actuala_asupra_comunismului.pdf

https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf