O Perspectiva Asupra Pietei Financiare

În viziunea anglo-saxonă, piața financiară cuprinde un concept mai larg, ce include două piețe, cea monetară și cea de capital. Pe piața monetară se realizează atragerea și plasarea capitalurilor pe termen scurt prin intermediul piețelor inter-bancare, a scontului, a certificatelor de depozit, a euro-valutelor. În această accepțiune, piața de capital este definită ca fiind piața valorilor mobiliare, care asigură investirea pe termen mediu și lung, formată în principal din acțiuni și obligațiuni, însă în plan secundar poate fi compusă și din contracte la termen ferm și condițional.

Viziunea continental-europeană îi atribuie pieței de capital o sferă mai largă de cuprindere, aceasta având trei componente: piața monetară, piața financiară și piața imobiliară. În cadrul acestei viziuni, piața monetară este definită ca piață a capitalurilor pe termen scurt, compusă cu precădere de piața interbancară și de piața titlurilor de creanță negociabile. Piața financiară este reprezentată de piața capitalurilor pe termen lung, în care sunt emise și tranzacționate acțiuni, obligațiuni și contracte la termen ferm și condițional. Piața imobiliară semnifică o piață specifică finanțării construcției de locuințe pe care acționează instituțiile ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, casa de refinanțare care asigură reîntregirea fondurilor băncilor creditoare și băncile ipotecare.

Activele financiare se pot clasifica în două mari grupe:

Titluri de bază: acțiuni, obligațiuni emise pe termen lung și produse monetare

Active derivate: contracte forward, contracte futures, opțiuni, swaps

Mai există o categorie de active care poate fi luată în considerare de către un investitor, și

anume activele alternative: investițiile în proprietăți imobliare, mărfuri, metale prețioase, obiecte de artă.

Definirea gestiunii portofoliului

Utilizând o definiție simplă, un portofoliu reprezintă o grupare de active. Gestiunea de portofolii constă în realizarea unor grupări de active, astfel încât evoluția prețurilor de pe piață ale acestora să asigure atingerea obiectivelor de rentabilitate definite de investitor, cu respectarea restricțiilor în termeni de risc determinate de alocarea activelor.

Într-o primă clasificare se pot identifica două tipuri de gestiune a portofoliului, statică și dinamică.

În gestiunea statică (engl. ,,buy and hold”) se fixează la momentul inițial structura portofoliului care rămâne neschimbată pe parcursul întregii perioade de gestiune.

Gestiunea dinamică autofinanțată (engl. ,,self-financed portfolio”) este reprezentată prin neefectuarea niciunui aport suplimentar de capital în perioada de gestiune. Astfel, există posibilitatea ca structura portofoliului să se modifice în timp, în funcție de apariția unor noi informații disponibile.

O a doua clasificare evidențiază gestiunea portofoliului într-o manieră pasivă sau activă.

Gestiunea pasivă are rolul de supraviețuire pe piață fără a utiliza anticipări asupra evoluției viitoare a acesteia. Fundamentarea gestiunii pasive recurge la ipoteza respectării teoriei piețelor eficiente. Gestiunea pasivă conduce la crearea de fonduri ,,tip indice”, formate prin duplicarea unui indice, performanța maximă fiind atinsă în momentul în care cheltuielile de gestiune a portofoliului sunt cele mai mici; acest tip de gestiune este comod, întrucât permite crearea unui portofoliu diversificat nemaifiind necesară analiza individuală a fiecărui titlu ce intră în compoziția acestuia. Mai mult, compoziția indicelui de referință ales este relativ stabilă în timp, deci și structura portofoliului este de asemenea stabilă.

Pe baza unei gestiuni pasive, un investitor poate încerca obținerea unei rentabilități superioare celei ale indicelui de referință, însă nu se expune portofoliului la un risc de piață superior celui al indicelui. Ideea de bază nu este depășirea indicelui într-o manieră semnificativă (câștiguri mari), ci de a o face cu regularitate (câștiguri sigure).

Pentru a proteja investitorii împotriva unor pierderi semnificative de capital în cazul unei scăderi generale a performanțelor pieței, au fost propuse o serie de tehnici de ameliorare a gestiunii pasive, numite modele de asigurare a plasamentelor sau, mai general, modele de gestiune structurată. Acestea sunt fundamentate pe principiile gestiunii pasive, mai exact administratorul portofoliului definește regulile de investire la momentul inițial și nu le modifică pe parcursul duratei de viață a portofoliului oricare ar fi evoluțai viitoare a pieței.

Comparativ cu gestiunea pasivă, gestiunea activă a portofoliului are ca scop obținerea unei peroformanțe superioare celei a pieței, respectiv a unui ,,benchamrk” (indice de referință, standard). Ipoteza care stă la baza acestui tip de gestiune este că piața financiară nu este eficientă, ceea ce implică existența unei perioade între momentul apariției unei informații pe piață și ajustarea prețului activelor.

Gestiunea activă se fundamentează pe dezvoltarea de strategii pentru a se profita de pe urma insuficienței pieței. Astfel, se urmărește identificarea unei valori a titlului, în funcție de perspectivele de creștere sau scădere a valorii estimate pentru viitor și compararea cu prețul de pe piață, realizându-se operații de arbitraj în funcție de sub-/supraevaluarea titlurilor.

Exemple de aplicații ale gestiunii active a portofoliului:

,,market timing”, presupune constituirea unui portofoliu care să copieze într-o măsură cât mai mare structura portofliului pieței în perioadele de creștere ale acesteia și care să conțină titluri cât mai puțin riscante în perioadele de scădere ale pieței

alegerea titlurilor astfel încât să se identifice în permanență cele subevaluate și cele supraevaluate

Organizarea gestiunii portofoliului și descrierea procesului de investire

Abordarea ,,bottom-up” reprezintă abordarea tradițională în gestiunea de portofoliu, concentrându-se asupra selecției individuale a activelor. O performanță superioară poate fi obținută prin abilititatea managerului de a selecționa titlurile care realizează o rentabilitate superioară celei medii înregistrate la nivelul aceleiași clase de active sau aceluiași sector.

Abordarea ,,top-down” acordă importanță în primul rând alegerii piețelor pe care se va investi, întrucât repartiția între diferite clase de active a determinat cea mai mare parte a performanțelor unui portofoliu.

Portfolio theory and capital markets- sharpe