O perioada indelungată functionarii publici au fost supusi unor regimuri [600842]

INTRODUCERE

O perioada indelungată functionarii publici au fost supusi unor regimuri
restrictive, dat fiind specificul misiunii lor de a servi statului.
După cum functionarii publici au obligatii față de serviciul public, la fel au si drepturi.
Ddrepturile si obligațiile funcționarilor publici se divizează în două mari categotii:
1.Drepturi și obligații cu caracter general pe care le au țoți funcționarii publici.
2.Drepturi și obligații speciale, pe care le au numai anumite categorii de
funcționa ri publici.
Acestea vor fi evidențiate și analizate în lucrare prin perspectiva în care ele au
fost menționate de legiuitor în statutul funcționarilor publici.
Conceptul de statut al funționarului public este folosit folosit în dreptul public
pentru a evoca situatia juridică a acestora.
În această lucrare vom evidenția un scurt istoric al statutului funcționarului
public încercând să arătăm originile acestuia, precum și necesitatea unui statut al
funcționarilor publici atât în țara noastră cât și în alte țări din Europa . Vom arăta
importanța unei legi de acest gen pentru administrația publică și vom evidenția
trăsăturile acestui statut al funcționarilor publici.
Prin prima parte a lucrării prezentăm aspecte legate de categoriile
funcționar ilor publici și funcțiile publice.
Prin conținutul lucrării vom arăta , în primul rând, mo dalitatea de abordare a
acesteia , gândită de noi sub forma unei cercetari în urma căreia sperăm să evidențiem,
bazându -ne pe o analiza obiectivă, cum se reflectă în practică, prevederile
deontologice cuprinse în Statutul Fu ncționarilor Publici ținănd cont și de Codul de
Conduită al acestora. De asemenea u n punct important al lucrării noastre îl reprezintă
și redarea principalel or caracteristici ale acestui act norma tiv de maximă imporanță
pentru funcționarilor publici dar și analiza principalelor preved eri pe care acesta le
conține.
Lucrarea va fi abordat ă, așadar, din prisma unei metodologii ce vizează o
analiză a prevederilor deontologice cuprinse în documente le sus -enumerate și care
sunt importante dar și relevante atât pentru studiul comportamentului funcționarilor
publici cât și a drepturilor și îndatoririlor acestora, și modul în care ele se aplică în
practică. Mai exact în ce masură funcționarii care lucre ază în administrația publică
respectă prevederile cuprinse în Legea 188/1999, ce face referire la Statutul
funcționarilor publici, care sunt acestea, luând în considerare și conținutul stabilit în
Codul de Conduită al acestora.
Ne propunem prin întocmir ea acestui proiect să redăm printr -o viziune realistă
și bazată pe documente dar și situații concrete (gen observarea directa a
comportamentului funcționarilor prin interacțiunea directă cu aceștia, în cadrul unor
anumite instituții publ ice) și elementele pe care funcționarii publici ar trebui să le
respecte .
Pentru ca lucrarea noastră să se încadreze în liniile unei analize cât mai
obiective și realiste vom ține cont î n primul rând, în realizarea ei de principalele
aspecte prevăzute de Legea 188/1999 p rivind St atutul Funcționarilor Publici, cu mici

referiri la de Codul de Con duită al funcționarilor publici dar și aspecte comparative
ale Statutului față de alte țări din U.E.
În realizarea proiectului nostru se impune să conturăm și câteva obiective pe
care urmează să le atingem.
Vom începe cu prezentarea unui mic istoric al celor două documente, în care
se vor regăsi aspecte ce țin atât de data apariției cât și a importanței prevederilor
cuprinse în Statut.
În continuare, vom distinge clar prin faptul că în Statut, sunt inserate și
elemente generale cu privire la drepturile și obligațiile acestora, mai precis se pune
accent pe raporturile juridice care au loc între funcționarii publici și autoritățile
administrației publice loc ale sau centrale și care sunt denumite raporturi de serviciu.
Pentru o mai bună conturare în conținutul lucrării vom realiza niște comentarii
amănunțite a pr evederilor cuprinse în acest document de o reală importanță pentru
tematica noastră. Ace astă analiză amănunțită a prevederilor este importantă nu numai
pentru evidenț ierea aspectelor conținute de Statutul Funcționarilor Publici dar și pentru
familiarizarea cu aceste prevederi legislative și stabilirea coordonatelor între pura
teoretizare a a cestora și aplicarea lor concretă.
Un alt obiectiv al cercetarii noastre, menționat și în paragrafele anterioare, se
bazează pe fundamen tul real în care , pe baza cercetării, fie directă în instituții publice
specifice fie indirectă, consultând art icole din presa, studii de caz, cărți de specialitate,
vor observa modul de aplicare efectiv a prevederilor deontologice cuprinse în acest
document .
Observarea aplicării prevederilor din Statut se poate baza și pe lecturarea unor
acte specifice, a unor studii de specialitate, articole din presă care evidențiază
comportamentul funcționarilor publici.
Rezumând toate aceste idei putem spune că obiectivul major pe care ne
propunem să -l atingem prin prezenta lucrare este să expunem publicului, într -o
manieră clară și realistă prevederile de ontologice descrise în aceasta lege și modul în
care ele sunt aplicate de funcționarii din administrația publică româneas că.
Cât privește sursele de documentare acestea vor fi de mai multe tipuri. În
primul rând, v om avea în vedere Legea 188/1999 privind Statutul Funcționarilor
Publici cu referire și la legislația în care se reflectă Legea nr. 7/2004 cu prevederile și
completările u lterioare (Codul de Conduită).
În Statutul Funcționarilor Publici sunt regleme ntate două mari aspecte: î n
primul rând regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și
autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, mai precis
rapor turile de serviciu ale acestora și î n al doil ea rând, Legea 188/1999 are ca scop și
asigurarea, în conformitate cu dispozițiile acesteia, a unui serviciu stabil, profesionist,
transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor precum și al autorităților și
instituțiilor publice din administ rația centrală și locală.
Referitor la Legea 7/2004, aceasta privește strict normele de conduită
profesională a funcționarilor publici. Așa cum este clar precizat în lege, normele de
conduită profesională prevăzute de Codul de conduită sunt obliga torii pentru
funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o funcție

publică, din cadrul autorităților și instituțiilor publice.
De asemenea în documentarea noastră vom folosi pe lângă sursele legislative
și sursele electronic e și studi ile, rapoartele și cercetarile. O bună sursă de informare o
reprezintă articolele din presă care relevă de multe ori încălcări ale legii realizate de
funcționarii publici. Ne referim aici la celebrele cazuri de luare de mită,
comportamentele inad ecvate la adresa cetățenilor și alte aspecte ce pot viza încălcări
ale raporturilor de serviciu.
În ceea ce privește cărțile de specialitate, vom face referire în proiectul nostru
la lucrarile unor autori precum Verginia Verdinaș având ca suport informativ cartea
acesteia „Statutul funcționarilor publici”, la tratatul de drept admnistrativ al
Profesorului Ion Alexandru intitulat „Drept Administrativ” , la cartea profesorului
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ”, I.Popescu Slăniceanu ,,Drept
administrativ” , V.Prisăcaru ,, Tratat de Drept administrativ”, Iulian Nedelcu ,, Drept
administrativ și elemente de știința administrației ”, Paul Negulescu și la notitele din
suportul de curs .etc

CAPITOLUL I. FUNCȚIONARUL PUBLIC ȘI FUNCȚIA PUBLICĂ
Secțiunea I. Noțiuni fundamentale
Pornind de la conținutul funcției publice, funcționarul public a fost definit în
literatura de specialitate1 “ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr -o
autoritate sau instituție publică aflată în raporturi ierarhice și care a fost legal învestită
cu exercițiul unei funcții publice executive, de regulă pentru o perioadă de timp
nedeterminată, fiind salariza tă pentru activitatea depusă2“.
Sub imperiul dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată,
putem spune că funcționarul public este cetățeanul numit în condițiile legii într -o
funcție publică, în serviciul unei autorități publice centrale sau locale, ori, după caz,
într-o instituț ie publică aflată sub autoritatea organelor centrale ale administrației
publice sau a co nsiliilor județene ori locale3. Persoana căreia i -a încetat raportul de
serviciu din motive neimputabile își păstrează calitatea de funcționar public,

1 I. Santai, op. cit. p. 98. Înainte de a preciza elementele ce definesc funcționarul public
administrativ, în sensul amintit facem precizarea că în prezent, pentru funcția publică ce a fost
cunoscută tradițional ca “executivă ”, este preferabil termenul de funcție publică administrativă, iar
locul “autorității de stat ”, trebuie luat de noțiunea de “autoritate publică ”, folosită de Constituție şi
care este acoperitoare şi pentru autoritățile administrației publice locale autonome.
2 Pentru alte definiții A. Iorgovan, V. Gilescu, Drept administrativ şi ştiința administr ației. Partea
introductivă. Funcția publică din administrația de stat, Tipografia Universității din Bucureşti, 1986
p. 224.
3 Înainte de apariția Legii nr. 188/1999, Al. Negoiță a arătat că întotdeauna directorii şi contabilii
şefi ai oricăror regii autonome şi societăți comerciale cu capital de stat sunt funcționari publici (op.
cit., 1996, p. 89, 90).

conti nuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.

S-a mai arătat că funcționarii publici desfășoară activități ce implică exercitarea
prerogativelor de putere publică.
Din definițiile prezentate și din prevederile legii, putem reține următoarele
elemente4, unele explicite, altele care se subînțeleg și anume:
1. Funcționar public român poate fi cetățeanul român cu domiciliul în țară
pentru că potrivit disp. art. 16 pct. 3 din Constituție “funcțiile și demnitățile publice
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetățenie română și domiciliul
în țară ”. Așadar, o funcție publică nu poate fi încredințată unui apatrid sau unei
persoane cu domiciliul în străinătate.
2. Funcționar public este doar cetățeanul numit într -o funcție publică vacantă
din cadrul unui serviciu public, nu și cel ales. În definiție s -a evitat folosirea expresiei
“învestire în func ție” pentru că aceasta presupune nu numai numirea, ci și repartizarea,
alegerea etc. Învestirea în funcție se face prin numire, pentru că aceasta presupune
integrarea funcționarului public într -o ierarhie ce ține de natura administrației publice ,
în regim de putere publică. Prin numire sau, altfel spus, titularizare de către autoritatea
competentă, i se conferă persoanei calitatea de funcționar public și este integrat în
ierarhia administrativă. Totodată, prin actul de numire funcționa rul public devine parte
într- un raport de funcție publică ce presupune fidelitate, aspect care de altfel relevă
regimul de drept public, atras de actul de numire în funcție. Așa cum arăta și E.
Tarangul, urmare actului de numire în funcție, fun cționarul public dobândește o
situație juridică obiectivă, deoarece statul determină pe cale generală și impersonală
toate drepturile și obligațiile funcționarului. Datorită acestui lucru, doar statul pe cale
unilaterală poate modifica statu tul funcționarului public, pe cale contractuală
neputându -se deroga de la drepturile și obligațiile stabilite. Cât privește funcția publică
în care va fi numit cetățeanul, aceasta trebuie să fie vacantă, pentru că, în caz contrar,
numirea e ste nelegală și prin urmare actul de numire poate fi anulat.
3. Numirea funcționarilor publici are loc în condițiile legii, ceea ce presupune
că cel numit trebuie să îndeplinească toate condițiile generale și speciale prevăzute de
lege pentr u accesul la ocuparea unei funcții publice. Viitorul funcționar public va fi
recrutat și promovat după criterii obiective și echitabile, după competență și pregătire

4 I. Popescu -Slăniceanu ş.a., op. cit.(Drept administrativ, vol. II), p. 25 şi urm.

practică profesională, condiție sine qua non pentru încredințarea funcțiil or
superioare . Numirea în condițiile legii presupune ca viitorul funcționar să posede
studii în specialitatea funcției publice, o experiență exprimată adesea într -o anumită
vechime în funcție, să aibă vârsta de 1 8 ani împliniți, dacă legea specială nu cere o
vârstă mai mare, numirea să se facă în urma promovării unui concurs organizat în
condițiile legii, să nu existe o stare de incompatibilitate, iar după numire să își declare
averea, să depună un jurământ etc.
4. Numirea în funcția publică trebuie făcută, de regulă, pe o perioadă
nedeterminată fiindcă acest element asigură funcționarului public stabilitatea în funcție
și eventual inamovibilitatea. Numai cetățeanul numi t într -o funcție publică pe o
perioadă nedeterminată, o poate exercita ca pe o profesie, poate face din exer – cițiul
funcției publice o carieră.
Sunt însă și cazuri în care exercitarea unei funcții poate avea caracter temporar,
când însuși organul din care face parte funcția are caracter temporar. Potrivit
prevederilor Legii nr. 188/1999 republicată, regula pentru regimul juridic al funcției
publice o reprezintă exercitarea raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată
dar, prin excepție, în condițiile legi i, regula poate fi abandonată5.
Numirea pe o perioadă nedeterminată nu poate avea loc decât într – o funcție
publică cu caracter permanent, în sensul de a fi înființată pe o durată nedeterminată și
nu prestabilită. Evident că pe parcursul carierei funcționarului public pot fi momente
când el este trecut temporar și în unele funcții cu caracter predeterminat, dar nu ca o
regulă și nu cu scopul vădit de a -i încălca stabilitatea în funcție.
Cât privește stabilitatea și inamovibilitatea pe care o au funcționarii publici,
aceste noțiuni vor fi lămurite într -o altă parte a lucrării.
5. Funcționarii publici au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea,
incompatibi litățile și în general regimul de ocupare și exercitare a funcției, într -un
statut special, expresie a situației juridice a acestora .
Fiind vorba de un regim de drept public, în speță de drept administrativ, ce
derogă de la dreptul comun, a cesta presupune și drepturi și obligații speciale care au în
vedere că funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și că trebuie
să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale,
căutând pe toate căile să înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice,

5 A se vedea art. 4 din Legea nr. 188/1999.

cu care sunt dotate serviciile administrației statului și ale colectivităților locale.
Cât privește drepturile, acestea nu reprezintă avantaje create în reprezentarea
funcționarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiții a funcției
în care a fost numit.
Acest statut, care concretizează regimul juridic administrativ la care sunt
supuși funcționarii publici, est e reglementat conform disp. art. 73 alin. 3, lit. j) din
Constituție printr -o lege -cadru, Legea nr. 188/1999, republicată, modificată și
completată, pentru anumite categorii de funcționari publici putând fi stabilite statute
speciale (oricum, respec tivele acte normative trebuie să fie de nivelul legii organice).
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, pot beneficia de statute speciale
funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii
publice:
– structurile de specialitate ale Parlamentului României; – structurile de
specialitate ale Administrației Prezidențiale;
– structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; – serviciile diplomatice
și consulare;
– autorit atea vamală;
– poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor;
– alte servicii publice stabilite prin lege. Potrivit art. 6 din Legea nr. 188/1999
republicată, prevederile ei nu se aplică:
– personalului c ontractual salariat di n aparatul propriu al autori tăților și
instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol,
gospodărire, întreținere -reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de
personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste
funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii;
– personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la
cabinetu l demnitarului;
– corpului magistraților;
– cadrelor didactice;
– persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.
Conform Statutului, funcționarii publici constituiți în ierarhie administrativă, în
raportu ri de subordonare, sunt supuși unei răspunderi disciplinare deosebite fiind, de
regulă, sancționați mai sever decât alte categorii de funcționari, și uneori pentru fapte
pentru care alți funcționari nu sunt sancționați.

Totodată, funcțio narilor publici le este recunoscut dreptul la apărare, ca
oricăror persoane supuse unei acțiuni disciplinare. Pentru exercitarea în bune condiții a
funcției publice, funcționarii publici beneficiază și de alte garanții speciale prevăzute
în leg e, inclusiv de cele menționate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului62.
6. Funcționarii publici își exercită sarcinile în vederea realizării competenței, a
atribuțiilor specifice serviciului public respectiv. Avem astfel în vedere, acele atribuții
de putere publică, prin care fiecare serviciu public își exercită o anumită competență
specifică, proprie, cu care a fost investit prin lege sau prin acte juridice date în baza și
în executarea legii.
7. Fiind vorba de servicii publice, funcțiile publice sunt alimentate din fonduri
publice și prin urmare funcționarii publici sunt salarizați din fonduri publice, de la
bugetul de stat sau bugetele locale.

Secțiunea a -II-a. Categorii de funcționari publ ici
Autorii perioadei interbelice6 au avut în vedere mai multe criterii de
determinare a diferitelor categor ii de funcționari publici.
Un prim criteriu l -a reprezentat regimul juridic, după caracterul funcției și un al
treilea criteriu obiectul acti vității.
– după regimul juridic aplicabil au fost deosebiți funcționari care exercitau o
funcție publică cu caracter permanent și se supuneau unei situații juridice speciale,
exorbitante (funcționari ai statului) și agenți angajați, care nefăcând parte din cadrele
permanente, desfășurau activități în baza unui contract încheiat cu serviciul public
respectiv (funcționari contractuali);
– după caracterul funcției, distingeau între funcționari de carieră care exercitau
o funcție cu caracter permanent, ca pe o profesie și funcționari politici care rămâneau
în funcție cât timp se bucurau de încrederea autorității care deținea puterea politică
(Parlament, Guvern etc.) ; .
– după obiectul activității, se deosebea între funcționari “de deciziune ” (cei
aflați la conducere și control – miniștri, prefecți etc.); “de preparațiune ” a deciziilor
administrative și “de execuțiune ” în practică , a deciziilor administrative7.
Criteriul respectiv a fost to tuși apreciat ca deficitar pentru că o departajare

6 E. Tarangul, op. cit., p. 231 şi urm.; P. Negulescu op. cit. (1934) p. 561si urm.; A se vedea şi V.
Vedinaş, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 405.
7 P. Negulescu, op. cit. p. 561 -562.

rigidă între aceste trei categorii nu se poate face, fiecare categorie făcând și acte sau
fapte care se încadrează în celelalte categorii .
Același lucru se poate spune și cu privire la împăr țirea de către prof.
Berthlemy8 a funcționarilor publici în funcționari de autoritate (exemplu, prefectul) și
funcționari de gestiune (exemplu, un inginer, un arhitect). Teoria a fost considerată
imprecisă pentru că cei mai mulți funcționari pu blici fac atât acte de autoritate cât și de
gestiune.
Distincția s -a bazat pe aceea care există între actul de autoritate și cel de
gestiune, însă p e drept cuvânt Paul Negulescu9 a arătat că nu se poate “transporta
agentului ceea ce legea zice numai despre act ”. Plecând de la noțiunea funcționarului
public în sens larg, de persoană care concură la funcționarea unui serviciu public, s -a
făcut distincția între guvernanți și agenți10.
În opinia lui Romulus Ionescu11 patru erau criteriile după care deosebea
funcționarii publici și anume:
– după gradul de independență în exercitarea funcției, deosebea între
funcționari cu munci de răspundere și cei fără munci de răspundere;
– după gradul de st rictețe a disciplinei, deosebea între funcționari civili
și funcționari militari;
– după gradul de tehnicitate, deosebea funcționari care exercitau funcții
cu un pronunțat grad tehnic și funcționari care exercitau funcții cu un grad p roductiv
mai ridicat;
– după modul de recrutare împărțea funcționarii în aleși și numiți.
Şcoala de la Cluj r eprezentată de Ilie Iovănaș12 recunoștea trei categorii de
“funcționari ai administrației de stat ” în funcție de rolul lor în realizarea activității
executive, anume, funcționari de decizie, de control și de execuție.
În literatura de specia litate actuală V. Prisăcaru13 s-a oprit la trei criterii de
clasificare: .
– după gradul de pregătire profesională, a deosebit între funcționari cu
studii superioare de lungă durată, cu studii superioare de scurtă durată și cu studii
medii liceale sau postliceale ;

8Citat de P. Negulescu în op. cit. (1934) p. 563
9 Citat de P. Negulescu în op. cit. (1934) p. 544.
10 Idem, p. 538.
11 R. Ionescu, op. cit., p. 181.
12 I. Iovănaş, op. cit., p. 177 şi 180.
13 V. Prisăcaru, op. cit. p. 267 -271.

– după competență, a reținut categoria funcționarilor de conducere și
aceea a funcționarilor de execuție iar,
– după vechimea în specialitate a deosebit î ntre debutanți sau definitivi .
Antonie Iorgovan14 a folosit pentru clasificarea funcționarilor publici aceleași patru
criterii ca și pentru clasificarea funcției publice și anume:
– după importanța funcției și preponderența activității (de conducere și
de execuți e);
– după gradul de strictețe al disciplinei (funcționari civili și militari);
– după modul de desemnare a titularilor (funcții care presupun numirea
titularilor și funcții care presupun repartizarea acestora);
– după regimul juridic aplicabil (statutul general sau statute speciale
profesionale și/sau disciplinare).
Alt autor, într -o lucrare de referință nu se rezumă numai la determinarea unor
categorii de funcționari publici ci realizează o analiză a diferitelor categorii
profesionale(notari, preoți, militari, avocați), pentru a stabili dacă titularii lor sunt sau
nu funcționari publici. Aici am exemplifica prin abordarea statutului consilierului local
sau județean care, de către unii doctrinari, îi consideră a fi funcționari publici iar la
alții părerile sunt împărțite contestând această apartenență pe considerentul că ar lipsi
elementul de permanență, care este esențial pentru orice funcție publică. De fapt
autoarea doar pune în discuție această problemă, abținâ ndu-se să o trateze, însă
argumentele invocate conduc spre concepția potrivit căreia consilierii nu au statut de
funcționari publici. Acest fapt ramâne de stabilit de către legiuitor printr -o viitoare
lege organică.
In ceea ce ne priveste , credem că pot fi identificate urmatoarele criterii de
clasificare a funcțiilor publice și în baza lor , urmotoarele categorii de funcționari
publici: 1)un prim criteriu îl reprezintă regimul juridic aplicabil care determină
existența a două mari categorii:
a)funcționari contractuali
b)funcționari statuari, care la rândul lor pot fi:
-funcționari supuși statutului general și
-funcționari supuși unor statute speciale
2)Din punct de vedere al ridurozității disciplinei credem că pot f i identificate

14A. Iorgovan, op. cit.(2001), vol. I, p. 567 şi urm.

trei categorii:
-funcționari publici civili
-funcționari publici militari
-funcționari civili din armată sau poliție de categorie intermediară
3)Criteriul modului de desemnare atrage existența a altor trei categorii de
functionari publici:
-funcționari numiti
-funcționari aleși
-funcționari desemnați în alte moduri (p rin promovare, repartizare et
4)Din punct de vedere al independenței față de politică identificăm:
-funcționari publici cu caracter public, spre exemplu prefecți, înalții
funcționari publici
-funcționari publici de carieră care sunt supuși jocului politic, mai mult
chiar, le este interzis să facă politică, politica lor fiind aceea de a -și îndeplini cu
profesionalism si responsabilitate f uncția
5)Din punct de vedere al preponderenței unor activități în competența
funcțiilor respective, mai putem identifica:
-funcționari publici de conducere
-funcționari publici de execuție
Aici reținem ele mentul de preponderență pe considerentul că este greu de
identificat existența unei activități aparținând exclusiv unui anumit tip.Persoanele care
dețin funcții de conducere prestează și ac tivități de excuție, și invers.
6)Un ultim criteriu îl reprezintă natur a autorității publice din care face parte
funcția publică exercitată de titular:
-funcționari publici care fac parte din structura unor autorită ți de natură statală
-funcționari publici locali .
În acest ultim criteriu considerăm că există, în funcție de natura autorității din
care fac parte, functionari publici cu cararter local dar îndeplinesc și atribuții de natură
statală(drept exemplu primarul -autoritate executivă a autonomiei locale, autoritate
investită și cu atribuții statale respectiv , alegerile, starea civilă etc.)

Secțiunea a -III-a. Funcționarii administrației publice
Administratia publica este una din instituțiile publice care compun statul și
este formată, la rândul ei, din alte instituții și organisme permanente, cum ar fi: Banca

Centrală, Poliția, Administrațiile Financiare, etc., adică totalitatea puterilor de
guvernământ asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune de acesta. Astfel că,
noțiunea de „administrație publică” se poate înțelege făcând conexiunea între cele
menționate anterior cu adjectivul „public, -ă” care arată apartenența unei colectivități
sau proveniența de la o colectivitate.
Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localități, ș.a. sunt
organe de stat competente să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu; ele
sunt autorități ale administrației publice însă diferă prin competența teritorială care
poate fi extinsă pe întreg teritoriu național sau pe teritoriul unității administrative unde
au fost alese. T rebuie menționat faptul că atribuția este prerogativă recunoscută unui
organ, compartiment sau persoană iar ansamblul lor compune competeța unui organ,
compatriment funcțional sau persoane.
Competența teritorială este unul din cele două criterii clasi ficatoare ale
organelor executive, a căror totalitate formează un sistem constând în organizarea
executării și executarea în concret a actelor normative numit activitatea executivă. În
unele state sistemul de organe compus din guvern și din întregul aparat administrativ,
în frunte cu șeful statului formează puterea executivă care coexistă alături de celelalte
puteri organizate în stat, și anume legiuitoare și judecătorească. Fiecare organ executiv
are o competență determinată de totalitatea atribuțiilor aut orităților administrației
publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane și limitele
exercitării lor. După criteriul competenței materiale, organele executive se clasifică în
organe cu competență generală și organe de specialitate, iar din punct de vedere al
competenței teritoriale distingem între organele centrale și cele locale.
Clasificarea func ționarilor administraței publice
În baza articolului 73 alin. 3 litera j din Constituia României, Parlamentul a
adoptat Legea organica p rivind statutul func ționarilor publici, nr. 188/8.12.1999, act
normativ ce a fost supus numeroaselor completari și modificari.
Legea, în forma actual ă, este structurata în 10 capitole si 118 articole, ea
propunându -și să creeze un func ționar public neutru din punct de vedere politic,
capabil s ă își îndeplineasc ă sarcinile de serviciu într -o structur ă administrativ ă
compatibil ă cu structurile similare din țările Uniunii Europene.
Din con ținutul s ău rezult ă că legea urmare ște sa reglementeze regimul
funționarului public de cariera din administratia publica. Aceasta reiese din
coroborarea defini ției dat ă de prezenta lege funcționarului public în articolul 2 alin.2,

care consacă că “func ționarul public este persoana numit ă, în condi țiile legii, într -o
funcție public ă”, cu defini ția funcției publice (art.2 alin.1), ca fiind cea care“
reprezint ă ansamblul atribu țiilor și responsabilit ăților, stabilite în temeiul legii, în
scopul realiz ării prerogativelor de putere public ă de către administra ția public ă
central ă, adminisț ratia public ă local ă și autorit ățile administrative autonome ”.
În art.1 alin.1 din Statutul func ționarilor publici se arat ă cadrul general de
aplicare a prezentei legi, care “reglementeaz ă regimul general al raporturilor juridice
dintre func ționarii publici și stat sau administra ția public ă local ă, prin autorit ațile
administrative autonome ori prin autorit ățile și institu țiile publice ale administra ției
publice centrale si locale”, excep ție făcând acei func ționari publici pentru
care, prin leg i speciale, se reglementeaz ă statutul lor juridic si prevazu ți, în cadrul
prezentei legi, în art.6 lit. a -e.
Articolele 12, 13 si 14 precizeaz ă și categoriile de servicii publice ai c ăror
funcționari sunt supu și prezentului statut, și anume:
a) categori a înalților func ționari publici : secretarul general al Guvernului și
secretarul general adjunct al Guvernului, secretarul general și secretarul general
adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administra ției publice centrale,
prefectul, sub prefectul, inspectorul guvernamental;
b) categoria funcționarilor publici de conducere : director general, director
general adjunct, director și director adjunct din aparatul autorit aților administrative
autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administra ției
publice centrale, precum și în func țiile publice asimilate acestora; secretar al unit ății
administrativ -teritoriale; director executiv și director executiv ai serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorl alte organe de specialitate ale administra ției
publice centrale din unit ățile administrativ -teritoriale, în cadrul institu ției prefectului,
în cadrul aparatului propriu al autorit ăților administra ției publice locale și al
institu țiilor publice subordonate acestora, precum și în func țiile publice specifice
asimilate acestora; șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate
acesteia; șef birou, precum și în func țiile publice specifice asimilate acesteia;
c) categoria funcționarilor publici d e execu ție:
-clasa I, persoanele numite în urmatoarele func ții publice generale: expert,
consilier, inspector, consilier juridic, auditor, precum și în func țiile publice
specifice asimilate acestora.

– clasa a II -a, persoanele numite în func ția publica general ă de referent de
specialitate, precum și în func țiile publice specifice asimilate acesteia.
– clasa a III -a, persoanele numite în func ția public ă general ă de referent,
precum și în func țiile publice specifice asimilate acesteia.
Constat ăm, așadar, că Legea nr. 188/1999, republicat ă, cu modific ări și
complet ări, are în vedere atât func ționarii din aparatul administra ției centrale, cât și
funcționarii din cadrul administra ției publice locale și al celei autonome.
De la aplicarea dispozi țiilor statut ului fac excep ție și unele categorii pe care
art. 6 le prevede expres și anume:
a) personalul contractual salariat din aparatul propriu al autorit ăților si
institu țiilor publice, care desf ășoară activit ați de secretariat, administrative, protocol,
gospod ărire, între ținere -repara ții și deservire, paz ă, precum și altor categorii de
personal care nu exercit ă prerogative de putere public ă;
b) personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul
demnitarului;
c) corpul magistratilor;
d) cadrele didactice;
e) persoanele numite sau alese în func ții de demnitate public ă.

Secțiunea a -IV-a. Trăsăturile și gestiunea funcției publice
Sintagma „funcție publică” a generat o bogată doctrină atât la noi cât și în alte
state; ea se regăsește def inită diferit de la un autor la altul, de la un sistem de drept la
altul.
În literatura juridică actuală putem să invocăm – ca un veritabil sistem de
referință – concepția potrivit căreia funcția publică reprezintă : „situația juridică a
persoan ei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități
publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul
juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l -a investit ”15.
În aceast ă definiție se regăsesc anumite constante valoroase care au fost
formulate de autorii de drept public de -a lungul timpului, și anume caracterul legal al
învestiturii și faptul că funcția publică evocă un complex de prerogative, drepturi și
obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice .

15Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediția a III -a revăzută şi adăugită, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 561.

Într-o accepțiune restrânsă, funcția publică desemnează funcția publică
executivă, aceasta făcând obiect de cerce tare al dreptului administrativ16.
Noțiunea de funcție publică poate avea un sens mai larg sau mai restrâns,
după natura atribuțiilor ce formează conținutul funcției exercitate de angajații
diferitelor organe ale administrației publice, relevându -se astfel că sunt funcții ce se
referă la activitatea de dispoziție a o rganelor administrației publice, iar altele ce
privesc activitatea de prestație a acestora. Funcția, în cadrul adminstrației
publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuții stabilite prin intermediul legii
sau prin actele juridice emise pe baza și în vederea executării legii, atribuții pe care le
îndeplinește o persoană fizică anagajată într -un organ al adminstrației publice și care
are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale adminstrației publice ”
Noțiunea de funcție publică este s trâns legată de noțiunea de putere publică ,
de autoritate. Statul acționează prin funcționari publici, care sunt deținătorii unor
funcții publice.
Noțiunea de funcție publică are o foarte mare importanță pentru înțelegerea
modului în care statul s e manifestă în general și fiecare organ al său. Astfel, într -un
stat de drept suveranitatea statului se realizează prin cele trei funcțiuni sau categorii de
organe: legislativă, executivă (administrativă) și judecătorească.
De altfel, în Constituție sun t reglementate în Titlul III, intitulat „Autoritățile
publice”, pe rând organele care exercita puterile statului. În ceea ce privește capitolul I
se observă că sunt consecrate texte referitoare la Parlament, în capitolul II la
Președintele României, în ca pitolul III la Guvern, în capitolul IV la Administrația
publică și în capitolul V la Autoritatea judecătorească.
Într-o primă accepțiune funcția publică se identifică prin raportare la conceptul
de autoritate publica, incluzându -i pe toți aceia care s unt investiți cu prerogative de
putere publică în cadrul autorităților din cadrul celor trei clasice puteri in
stat(parlamentari, magistrați, miniștri etc.)dar și din cadrul unor autorităti publice c are
exced celor trei clasice puteri (judecatorii de la Cu rtea de Conturi, Curtea
Constituțională, Avocatul Poporului etc.).
Într-o a doua accepțiune funcția publică se definește prin raportare la
instituțiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei persoane
care exercită prerogati vele unei funcții sau demnități în stat, indiferent de tipul…, de

16 Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Editura All, Ediția a II -a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 1996 .

tipul organului sau de nivelul la care se exercită. Din această perspectivă o funcție
publică poate fi ocupată:
-de demnitari publici, la nivel central, care la rândul lor pot fi aleși sau numiți
(Președinți, miniștri etc.)
-de demnitari locali, primari și consilieri, aleși
-de funcționari publici de carieră, care la rândul lor, sun t funcționari publici în
administrație sau din alte servicii publice, care la rîndul lor pot fi aleși sau numiți.
Tot într -o a doua accepțiune, dar într-un sens mai restrîns, prin funcționari
publici întelegem exclusiv funcționarii publici de carieră din structurile
administrative.De altfel, aceasta este și concepț ia proiectului de statut, care definește
functionarul public prin precizarea numirii ca formă de investire, și prin faptul că
persoana astfel investită exercită autoritate publică în scopul realizării
prerogativelorunui serviciu public.Considerăm că se imp unea alături de numire și
precizarea de alegere.
Iar funcția publică care definită de art.2(1) ca reprezentând ansamblul
drepturilor si obligațiilor conferite funcționarului public, în temeiul legii, în scopul
îndelinirii stribuțiilor unui servici u public. Semnalăm inconsecvența legiuitorului
nostru care în primul alineat face referire la lege în temeiul căreia sunt stabilite
drepturile si obligatiile care compun funcția publică, iar la al doilea alineat statuează
că toate funcțiile publice și gradu l profesional necesar acestora urmează a se stabili
prin Hotărâre de Guvern.
Stabilind sfera funcționarilor publici cărora le vor fi aplicabile prevederile
statuare, vom constata că nu este vorba de orice servicii publice ci, doar de acelea
organiza te în cadrul Guvernului, ministerelor și alte organe centrale susecvente
Guvernului sau tuturor secviciilor descentralizate ale acestora , prefecturilor si
aparatului propriu al Consiliului Local Județean, al Municipiului București și al
sectoarelor Municip iului București.
În ceea ce ne privește, considerăm că funcția publică poate fi definită, ca
situația juridică, legal determinată, a persoanei fizice investită cu prerogative în
realizarea compet enței unei autoritați publice, în regim de putere publ ică având ca
scop realizarea în mod continuu a unui interes public. Titularul unei funcții publice
fiind funcționarul public.
Art.1 din Statut îl defineste ca fiind persoana fizică numită pe un tinp nelimitat
într-o funcție publ ică, investită cu a utoritate pub lică în vederea realizării unui serviciu

public. Cum precizam mai inainte, constatăm că legiuitorul leagă delimitarea noțiunii
de investire, prin numire într -un serviciu public în care urmează să -și exercite
activitatea publică. Acestei modalități urmează a -i fi adăugată și modalitatea alegerii
funcționarilor publici.
În ceea ce ne privește , considerăm că funcționarul public reprezintă persoana
legal investită, prin numire sau alegere, într -o funcție publică, din structura unui
serviciu public administrativ în scopul îndeplinirii competenței acesteia.
Dacă salariatul î si desfăsoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut
dintr -un contract respectat de ambele parți, dreptul muncii tinzând din ce în ce mai
mult un drept negociabil, de natură execeptională, activitatea funcționarului public se
desfașoară în temeiu l unui raport de funcție publică sau de serviciu.Acest raport e
stabilit pe cale unilaterală prim voința autorității care investește și care exclude o
negociere sau punere de acord al viitorului funcționar cu activitatea respectivă.
Raportul de funcție pu blică îl definim ca fiind acel complex de relații sociale,
legal determinate, stabilite pentru persoana fizică, titulară a functiei publice,
autoritatea publica din structura din care face parte funcția publică respectivă și
subiectele de drept în legătură cu care se realizează competența respectivei autorități
publice
Gestiunea funcției publice .
Noțiunea de gestiune a funcției publice este esențială pentru conturarea unei
imagini complete a acestei instituții. Des întâlnit în limbajul de drept public
contemporan, conceptul poate fi analizat în sens material funcționa l și în sens formal
organic.
În sens material funcțional, prin gestiunea funcției publice se evocă actele
juridice și oper ațiunile materiale prin care se recrutează funcționarii publici și se
materializează situația lor profesională (promovări, mutații, etc), inclusiv structurile de
organizare a funcției.
În sens formal organic se au în vedere autoritățile și organismele implicate în
derularea activităților de gestionare a funcției publice, atât a celei de stat cât si a
funcției publice locale, considerată în Franța vreme îndelungată , un fel de rasă săracă a
funcției publice de stat.
În sensul modern al termenului, activitatea de gestionare a acestei importante
instituții, privește atât funcțiile de stat cât și cele locale, deoa rece o veritabilă funcție
publică comunală nu poate exista decât dacă ea oferă prerogative de carieră suficiente

membrilor săi .
În zilele noastre, funcția publică e considerată ca u n ansamblu de competențe
legale, pe care titularul său trebuie să le exercite în interes general, și în nici un caz ca
și când ar constitui drepturi patrimoniale care ar fi mai mult sau mai puțin proprietatea
sa, de care ar putea dispune după bunul plac.
Unul din punctele cheie ale concepției moderne privind această instituție îl
reprezintă modul în care este înțeleasă subordonarea funcționarului public față de șefii
săi ierarhici, gradul și natura acestei subordonări , care prevede pe deoparte limite î n
prerogativele șefilor ierarhici iar, pe de altă parte garanții pentru funcționarul public
care elimină riscul ca acesta să fie supus arbitrariului șefilor săi.
Statutul prvede la art.9 dispoziția de principiu că funcționarii publici sunt
constituiți în ierarhie administrativă.Elementul definitoriu al acestei instituții este
precizat la teza a -II-a a articolului respectiv, și anume ,,caracterul obligatoriu al
dispoziției conducătorului serviciului public față de funcționarii din subordine ”.
Acest cara cter nu trebuie conceput de o manieră absolută, el nu interzice, ci
dimpotrivă îi obligă pe funcționarii publici, ca atunci când unele dispoziții au caracter
vădit ilegal să atragă în scri s atenția celui care a dat dispoziția asupra caracterului
ilegal al acesteia. De aici c onstatăm că Statutul consacră concepția unei ierarhii
tradiționale, dominată de principiul autorității .
Structura internă a funcției publice
În perioada interbelică se făcea distincție între funcția propiu -zisă, postul și
clasa. Gradul era posibilitatea recunoscută unei persoane de a exercita în condiții
determinate de lege, o anumită funcție publică.El poate să fie diferit față de funcția
propiu -zisă, cum este de exemplu în armată, sau poate să coincidă cu aceasta ceea ce
reprezi ntă regula. Cum exprimă și gândirea noastră interbelică, gradul este, într -o
oarecare măsură atașat persoanei. Gradul este conferit funcționarului în momentul
investirii, dar poate fi dobândit și în urma promovării unui concurs sau ca urmare a
avansării.
Postul, prevăzut în Regulamentul de aplicare a Legii Statutului evocă funcția în
lucru exercitarea efectivă a nprerogativelor funcției de către o persoană determinată
sau locurile de funcționari de același grad existente într -un serviciu.
Noțiunea de post are o semnificație deosebită în materia funcției publice
aceasta denumind un loc de muncă bugetar succeptibil de a fi ocupat prin concurs în
condiț iile legii .Relația dintre funcție și post este o relație de la general la particular,

postul repreze ntând o funcție publică individualizată.
În doctrina actuală este definit ca reprezentând atribuțiile ce formează
conținutul diferitelor funcții în organele administrației publice atunci când se
procedează la organizarea administrației publice, ceea ce rezultă având denumirea de
post.
Prin clase se evocă o formă de grupare a funcționarilor publici de același grad.
Noțiunea de corp al funcționarilor publici este dominantă în structura actuală a
funcționarilor publici, grupând funcționarii care se supun unui statut particular și nu
vocția de a deține același grad, putând include unul sau mai multe grade.
Statutul actual a renunțat la distincțiile evocate anterior, cercetând exclusiv
notiunea de grad profesional, prin norma de principiu prevăzu tă de art.6 potrivit căreia
funcționarii publici sunt încadrați în grade profesionale, în raport de nivelul de
cunoștiinte și vechimea, iar aceste grade se acordă funcționarului public la data numirii
sale într -o funcție publică.
Art.7 stabilește u n număr de patru categorii de grade profesionale, și anume :
– funcționarii debutanți
-inspectorii care au trei clase
-consilierii
În legislație practică și doctrină mai regăsim și categoria juridică de stat de
funcții prin care se evocă ansamblul funcțiilor publice dintr -o autoritate
publică. Acestea sunt aprobate de structurile precizate în diferite reglementări : de
exemplu birourile permanente ale celor două Camere aproba funcții din Parlament,
Ministerul Muncii și Protecției Sociale, p e cele ale ministerelor clorlalte corpuri
centrale și locale, ale adminis trației publice etc.
Cât privește noțiunea care dă titlul acestei secțiuni , constatăm că nici doctrina
interbelică, cu atât mai puțin cea postbelică, nici cea actuală nu se serv esc de ea.
Concepută ca activitate de organizare a carierei funcționarului de la debutul
acesteia până la încheiere, având două principii aparent diametral opuse, dar care prin
specificul funcției publice se impun a fi analizate.Este vorba de principiu autorității,
care ține de concepția tradițională privind funcționarul public, care îl plasează pe
acesta sub autoritatea superiorului său ierarhic , superiorul fiind investit cu doua
atribuții pincipale : a)să-i dirijeze activitatea
b)să decidă în l egatură cu situația lui profesională
În realizarea celor două atribute superiorul dispune de o putere direcționară,

căruia funcționarul trebuie să i se supună. Funcționarul public nu este implicat în
această etapă a gestionării activității sale, n -o poa te influența, singurul lucru care îi
este îngăduit este să conteste deciziile atributive luate împotriva sa, sesizând organele
jurisdicționale competente.
Un alt pricipiu este cel al democratizării funcției publice.El nu presupune o
abdicare de la fundamentul tradițional al ierarhiei .Acesta continuă să rămână de esența
funcției publice, urmărindu -se însă o îmbinare între dreptul superiorului ierarhic de a
decide destinul profesional al subordonatului său și dreptul subordonatului de a -și
controla a cest d estin, influențându -l.
Astfel funcționarul este integrat în activitatea de stabilire a condițiilor sale de
muncă, în modul cum îi sunt recunoscute și respectate drepturile sale patrimoniale, în
felul în care se concep și se materializează ob ligațiile de serviciu sau în afara
serviciului.
În analiza acestei probleme credem că trebuie avute în vedere mai multe
categorii de autorități, care gestionează funcția publică și care implicit mai multe tipuri
de activităti de această natură:
a) activitatea desfășurată la nivelul unui stat, de organe cu competență
materială și teritorială generală
b) activi tatea desfășurată la nivel teritorial , de organe cu competență materială
generală și teritorială specială
c) activitatea desfășurată la nivelul difer itelor instituții de autorități care pot
avea competență specială
d) în același timp trebuie să menționăm existența unei astfel de activități și în
cadrul structurilor private autorizate să presteze anumite servicii publice, al
căror personal este supus, cum vom avea prilejul să arătăm, unui statut
atipic de funcție publică.
Prin art.12 se instituie o comisie de numiri și avansări care urmează a fi
înființată în cadrul fiecărui serviciu public și a cărei competență va viza, cum spune și
numele, organizarea formalităților privind numirea și avansarea într -o funcție publică,
ambele reali zându -se prin concurs.
Regimul răspunderii funcționarilor publici implică existența unei comisii de
disciplină, compusă din 5 -7 membri, care se organizează la fiecare organ central
subordonat sau autohton, al administrației publice.
Capitolul IX este cosacrat comisiei parita re constituită în fiecare serviciu public

din 4 până la 14 membri desemnați de conducătorul instituției sau de sindicatul
funcționarilor .Componența acestei comisii vizează, conform art.100, participarea la
luarea deciziilor privind condițiile de muncă, pro tecția sanitară a funcționarilor publici
și buna funcționar e a serviciului public.
In fine, prin capitolul X se introduce în peis ajul juridic românesc o instituție cu
competență materială și teritorială generală, respectiv comisia superioară a
funcți onarilor publici. Aceasta va funcționa pe lângă Primul Ministru, va fi constituită
din 11 membri, din care unul va îndeplini funcția de președinte și care va avea menirea
să vegheze la respectarea statutului prin care se constituie dar și la respectarea
prevederilor celorlalte statute, cu excepția celor care îi privesc pe magistrați, militari,
polițiști și pe membrii corpului diplomatic.

Privind c lasificarea funcțiilor publice în România17 conform prevederilor
articolului 2 alineatul 5 din Legea nr. 188 / 1999 republicată și modificată, totalitatea
funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică
centrală și locală constituie corpul funcționarilor publici. Tot despre corpul
funcționarilor publici se menționează și în articolul 21 alineatul 1 din lege, prin care se
stabilește rolul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici de a crea un corp de
funcționari, pr ofesionist, stabil, imparțial18.
Funcțiile publice se clasifică după cum ur mează:
A) După caracterul lor , se clasifică în funcții publice generale și funcții publice
specifice.
Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu
caracter general și comun, tuturor au torităților și instituțiilor publice, în vederea
realizării competențelor lor generale. Lista funcțiilor publice generale este cuprinsă în
anexa la Legea nr. 188/1999 republicată, ea putând fi completată cu denumirile altor
funcții publice ge nerale care se stabilesc cu avizul conform al Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici.
Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publ ice, în vederea
realizării competențelor lor specifice.

17Denumirea acestui capitol a fost introdusă prin Legea nr. 161/2003, modificându -se astfel
denumirea inițială care era „Categorii statutare de funcționari publici şi clasificarea funcțiilor
publice”
18 Verginia Vedinaş, op.cit., p.33.

Ca și în cazul funcțiilor publice generale, lista funcțiilor publice specifice aflată
în anexa la lege poate fi completată cu alte funcții publice specifice care se stabilesc de
autoritățile și instituțiile publice cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Lista cuprinzând categoriile de funcții publice , generale și specifi ce, și a
funcționari lor publici care le ocupă,o vom prezenta mai jos, după cum urme ază:
Funcționarii publici care ocupă funcțiile publice generale și specifice conform
anexelor la Statut
1.Funcții publice generale19 : secretar general al Guvernului; secretar general
adjunct al Guvernului; secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale
administrației publice centrale; secretar general adjunct din ministere și alte organe de
specialitate ale administ rației publice centrale : inspector guvernamental, prefect,
subprefect, director general din cadrul autorităților administrative autonome, al
ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
director general ad junct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul
ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
secretar al județului și al municipiului București; director din cadrul autorităților
administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de
specialitate ale administrației publice centrale, precum și director executiv în cadrul
instituției prefectului, în cadrul autorităților administrației publice locale și al
instituțiilor publice subordonate acestora; director adjunct din cadrul autorităților
administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de
specialitate ale administrației publice centrale, director executiv adjunct din cadr ul
instituției prefectului, în cadrul autorităților administrației publice locale și al
instituțiilor publice subordonate acestora; secretar al municipiului, al sectorului
municipiului București, al orașului și comunei; șef serviciu; șef birou consilier,
consilier juridic, auditor, expert, inspector; referent de specialitate; referent.
2.Funcții publice specifice20: arhitect -șef; inspector de concurență , inspector
vamal, inspector de muncă , controlor delegat, Comisar expert în tehnologia
informații lor și a telecomunicațiilor
B) După apartenența și nivelul teritorial al autorităților și instituțiilor publice ,

19Anexa la Legea nr. 188/1999.

20Anexa la Legea nr. 188/1999.

funcțiile publice se clasifică în funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și
funcții publice loc ale.
Funcțiile publice de stat sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii,
în cadrul ministerelor și altor organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Funcțiile publice teritoriale sunt funcțiile publice st abilite și avizate, potrivit
legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor
și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ –
teritoriale.
Funcțiile publ ice locale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii,
în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al
instituțiilor publice subordonate acestora.
C) În raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice întâlnim
funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II -a și funcții publice din clasa a
III-a.
Clasa I cuprinde funcționarii publici care au absolvit studii superioare de lungă
durată cu diplo mă de licență sau echivalentă.
Clasa a II -a cuprinde funcționarii publici care au absolvit studii superioare de
scurtă durată cu diplomă.
Clasa a III -a cuprinde funcționarii publici care au absolvit st udii medii liceale
cu diplomă.
În ceea ce privește studiile, este vorba de studiile care sunt cerute pentru
ocuparea unei funcții publice și nu acelea pe care le are persoana fizică. De pildă, o
funcție pentru care se cer studii medii poate fi ocupată de o persoană care pose dă studii
superioare, însă acea persoană nu poate pretinde un salariu mai mare ca cel al funcției
pe care o ocupă.
Lista cuprinzând categoria funcțiilor publice de execuție și funcționarii care
ocupă funcțiile de diferite clase este redată mai jos, după cum urmează:
Categoria funcției publice de execuție :
Funcționari publici care ocupă funcțiile publice d e diferite clase Clasa I :
expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor ; Clasa a II -a : referent de
specialitate ; Clasa a III-a referent.
În conformitate cu dispozițiile articolului 15 din Statut, funcțiile publice de
execuț ie sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează: – superior, ca nivel
maxim; – principal; – asistent; – debutant.

Trebuie menționat faptul că funcționarii publici numiți în funcțiile publice din
clasele a II -a și a III -a pot oc upa numai funcții publice de execuție, cu excepțiile
prevăzute de legile speciale.
D) Conform dispozițiilor articolului 11 din Legea nr. 188/1999 republicată,
modificată și completată , funcțiile publice se mai pot clasifica după gradul de acces la
funcția publică, în funcții ocupate de funcționari publici debutanți sau de funcționari
publici definitivi.
Funcționari publici debutanți sunt persoanele care au promovat concursul
pentru ocuparea unei funcții publice, însă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege
pentru ocuparea unei funcții publice definitive.
Funcționarii publici definitivi sunt funcționarii publici care au efectuat
perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultate corespunzătoar e la
evaluare, persoanele c are intră în corpul funcțio narilor publici prin concurs și care au
vechimea în specialitatea corespunzătoare funcției publice, de minim 12 luni, 8 luni și
respectiv 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite, pre cum și persoanele care au
promovat programe de formare specializată în administrația publică pentru numirea
într-o funcție publică definitivă.
E) Cel mai important criteriu de clasificare a funcțiilor publice, conform
Statutului este după natura atribuțiilor stabilite în realizarea competenței unei
autorități sau instituții publice .
Sub acest aspect, funcțiile publice se împart în trei categorii:
– funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari p ublici,
– funcții publice corespunzătoare categoriei funcțio narilor publici de conducere
– funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.
Funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sunt:
secretar general al Guvernului, secretar general adjunct al Guvernului, secretar general
din ministere și alte organe de specia – litate ale administrației publice centr ale, secretar
general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice
centrale, prefect, subprefect și inspector guvernamental. Instituția înalților funcționari
publici, ca elită a serviciului public, este întâlnit ă și în state precum Franța, Marea
Britanie, Germania și Belgia.
Această instituție reprezintă un sistem structurat și recunoscut al
managementului de personal destinat celor mai înalte poziții non – politice din cadrul
Guvernului și alto r autorități.

Această instituție trebuie să reprezinte un serviciu public de carieră, având ca
scop asigurarea stabilității și a profesionalismului nucleului de “top- manageri ”,
oferind concomitent și flexibilitatea necesară pentru a fac e față schimbări lor în
componența Guvernului21.
Conform dispozițiilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, pentru a ocupa o
funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici persoana trebuie
să îndeplinească cumulat iv următoarele condiții:
a) cele prevăzute la art. 54, pentru orice funcționar public;
b) studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalent ă;
c) cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției
publice;
d) să fi absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei
funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici ori a exercitat un
mandat complet de parlamentar;
e) a promovat concursul național pentru intrarea în categoria înalților
funcționari publici.
Corpul înalților funcționari publici constituie un mijloc de asigurare a
continuității și coerenței deciziilor administrative necesare implementării politicilor
publice, precum și existența unei voințe clare și constante la nivelul s uperior al
serviciului public.22
Cât privește funcțiile de cond ucere și funcțiile de execuție distincția dintre
acestea constă în gradul diferit de răspundere și independență23.
Pentru prima categorie, întâlnim funcționari de decizie și control. Putem
preciza că funcțiile de conducere înțelese în sensul larg al conducerii (prevedere,
organizare, coordonare, îndrumare și control) sunt în același timp și funcții de decizie.
Este posibil ca unele funcții de conducere să privească, în mod preponderent, anumite
atribute ale procesului decizio nal (organizare, coordonare, control etc.), în funcție de
competența materială a organului administrativ respectiv.
Funcții publice de conducere sunt: director general din cadrul autorităților

21Cristina Cerchez, Monica Dimitriu, Reglementarea instituției înalți lor funcționari publici, în
Revista Economie şi Administrație locală, nr. 12/decembrie 2002, pag. 29.
22 Romeo Paul Postelnicu, Propuneri privind profesionalizarea funcției de prefect, în Economie şi
Administrație Publică Locală, nr. 12/2002, p ag. 30.
23 Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo -Sat, Arad, 1997, pag. 178.

administrative autonome, al ministerelor și al c elorlalte organe de specialitate ale
administraț iei publice centrale, director, general adjunct din cadrul autorităților
administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de
specialitate ale administrației publice centrale, se cretar al județului și al municipiului
București, director din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul
ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale,
director executiv în cadrul servicii lor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor
organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul
autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate
acestora, director adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul
ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale,
director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și
ale alt or organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul
autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate
acestora, secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al ora șului și
comunei, șef serviciu și șef birou.
f) Categoria funcției de manager public.
Prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 188/1999, Ordonanța de Urgență nr.
92/2008 reglementează statutul special al funcționarilor publici n umiți într -o funcție
publică specifică de manager public24.
În exercitarea funcției publice specifice, managerul public are rolul de a
asigura sprijin pentru politicile de reformă ale Guvernului României în ceea ce
privește proiectarea și implementarea de la nivelurile strategice la cele operaționale a
procedurilor și activităților vizând accelerarea reformei administrației publice centrale
și locale.
În îndeplinirea rolului lor, managerii publici au responsabilități ce privesc
coordonarea de programe, proiecte și activități menite să dezvolte capacitatea
administrativă, să promoveze descentralizarea competențelor și să modernizeze
administrația publică centrală și locală, cu scopul de a crește calitatea actului
administrativ și a serviciilor pu blice furnizate cetățeanului.

24Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2008.

Autoritățile și instituțiile publice din administrația publică identifică nevoile
privind angajarea de manageri publici și profilurile acestora și le comunică Agenției
Naționale a Funcționarilor Publici.
Autoritățile și instituțiile publice din administrația publică înfiin țează, în
condițiile legii, cu avizul Agenției Naționale a Funcțio – narilor Publici, posturile
corespunzătoare funcțiilor public e specifice de manager public, pe baza Planului de
repartizare.
Posturile menționate se înființează prin transformarea funcțiilor publice
vacante în funcții publice specifice de man ager public sau prin crearea de noi posturi,
în condiți ile legii.
Autoritățile și instituțiile publice colaborează, în condițiile legii, cu Agenția
Națională a Funcționarilor Publici în vederea asigurării managementului funcțiilor
publice specifice de manager public și persoanelor care ocupă aceste funcț ii și transmit
acesteia, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în derularea
raporturilor de serviciu ale managerilor publici.
În vederea luării măsurilor necesare recuperării debitelor pro – venite din
nerespectarea pre vederilor angajamentului semnat, Agenția Națională a Funcționarilor
Publici comunică de îndată Direcției generale juridice din cadrul Ministerului
Administrației și Internelor încetarea raporturilor de serviciu ale persoanelor care au
deținut c alitatea de manager public, cu precizarea perioadei în care acestea au ocupat o
funcție publică, în condițiile amintitei ordonanțe de urgență.
Autoritățile și instituțiile administrației publice comunică Direcției generale
juridice din c adrul Ministerului Administrației și Internelor date despre încheierea și
încetarea contractelor de muncă cu pe rsoanele care au deținut anterior calitatea de
manager public, în termen de 10 zile de la data încheierii, respectiv încetării acestor
contracte. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 92/2008, pot ocupa o
funcție publică specifică de manager public, în condițiile acestei ordonanțe de urgență,
absolvenții următoarelor programe:
a) programul de formare spe cializată în administrația publică, cu durata de 2
ani, organizat pentru obținerea statutului de manager public;
b) programul de formare specializată în administrația publică, cu durata de un
an, organizat pentru obținerea statutului de manager public;
c) programul Bursa specială “Guvernul României ”, organizat pentru formarea
managerilor din sectorul public, cu condiția ca acesta să fie urmat de un program

intensiv de formare specializată în administrația publică, în România, ca o c ompletare
a cursurilor prevăzute la art. 32 din Hotărârea Guvernului nr. 1516/2004 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 157/2004 privind instituirea
bursei speciale “Guvernul României ” pentru formarea m anagerilor din sectorul
public25, cu modificăril e și completările ulterioare , care să permită26 evaluarea
absolvenților acestei burse în aceleași condiții și respectând aceleași criterii utilizate în
cazul absolvenților programelor prevăzute la lit. a și b.
În vederea participării la programele de formare prevăzute la art. 3 alin. 1 lit. a
și b, pot fi recrutate persoanele care î ndeplinesc cumu lativ următoarele condiții: –
pentru programul de formare prevăzut la art. 3 alin. 1 lit. a), să fie absolve nți cu
diplomă ai studiilor universitare de licență, respectiv absolvenți cu diplomă de licență
sau echivalentă ai studiilor superioare de lungă durată;
– pentru programul de formare prevăzut la art. 3 alin. 1 lit. b), să fie funcționari
publici sau personal contractual din sectorul public, cu experiență de minimum un an
în sectorul public;
Din fondurile administrative prevăzute în bugetul programului de burse,
Comisia, cu sprijinul partenerului de implementare, poate orga niza programe
suplimentare de orientare, pregătire, integrare, seminarii, reuniuni, informare și
comunicare internă și a asociației beneficiarilor programului.
– să aibă vârsta cupr insă între 24 și 35 de ani;
– să aibă cetățenie ro mână și domiciliul în România;
– să cunoască limb a română, scris și vorbit;
– să aibă capaci tatea deplină de exercițiu;
– să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de ex amen
medical de specialitate;
– să nu fi fost condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității,
contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care
împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de c orupție sau a unei infracțiuni

25 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004.
26Art. 32 din H.G. nr. 1516/2004, prevede că în vederea valorificării studiilor efectuate în
străinătate pentru integrare şi specializare, la revenirea în țar ă absolvenții care au beneficiat de
bursă vor urma un program intensiv suplimentar de pregătire şi integrare în domeniul administrației
publice din România, cu durata cumulată de 2 – 3 luni, organizat de către Institutul Național de
Administraț ie sau de alte instituții de formare continuă, din cuantumul de fonduri administrative
prevăzute în bugetul programului de burse.

săvârșite cu intenție, care ar face -o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu
excepția situației în care a intervenit rea bilitarea;
– să nu fi deținut calitatea de lucrător sau colaborator al secur ității, așa cum
sunt definite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/ 2008 privind accesul la
propriul dosar și d econspirarea securității27;
– să nu fi fost destituite dintr -o funcție publică sau să nu le fi încetat contractul
individual de muncă pentru motive di sciplinare în ultimii 7 ani;
– să cunoască o limb ă de circulație europeană;
– să nu aibă restricții de a călăt ori în străinătate pentru acele țări avute în
vedere de către programul de formare la care participă.
În baza dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 92/2008, funcția publică specifică de
manager public este structurată pe 3 grade profesion ale, după cum urmează: a)
asistent; b) principal; c) superior, ca nivel maxim.
Numirea în funcția publică specifică de manager public se face începând cu
gradul profesional “asistent”.
Clasificarea posturilor funcției publice europene după natura și nivelul
funcțiilor cărora le corespund Statutul funcționarilor europeni cuprindea până la data
de 1 mai 2004, patru categorii de posturi clasate, în funcție de natura și de nivelul
funcțiilor cărora le cor espundeau, desemnate î n ordine
ierarhică descrescătoare prin literele A, B, C și D. La acestea se mai adaugau posturile
din categoria LA corespunzătoare cadrelor din domeniul lingvistic.
1. Posturile din categoria A erau corespunzătoare funcțiilor de conducere
(Directo r general; Director; Şef de divizie; Administrator principal; Administrator ;
Administrator a djunct), activitățile desfă șurate fiind de concepție și de studiu, cum ar
fi cele de elaborare a politicilor, de pregătire a proiectelor actelor juridice ș i
rapoartelor precum și de aplicare a legislației europene, necesitând așadar cunoștințe
de nivel universitar sau o experiență profesională de nivel echivalent. Cele 8 grade ale
categoriei A și funcțiile corespunzătoare erau prevăzute în Ane xa 1 la Statut.
Un candidat de succes pentru o funcție de grad A avea nevoie de abilități
speciale în managementul resurselor umane și materiale, dinamism și, în mod necesar,
imaginație și spirit de inițiativă fiind vorba de activități de co ncepție.
Cea mai mare parte a oportunităților de angajare, spre exemplu în cadrul

27Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.

Comisiei Europene, era în administrație și management, fiind însă deschise și multe
alte oportunități.
Un funcționar de categoria A putea, spre exem plu în cadrul Comisiei, să
lucreze la un proiect de lege, să ia parte la negocierile cu o țară candidată pentru
integrarea în Uniunea Europeană sau să ajute la realizarea politicii agricole europene.
Având în vedere natura activităților desfă șurate de funcționarii ce ocupau
posturi de gradul A, putem aprecia că rolul unor astfel de funcționari nu era unul pur
execuțional, aceștia contribuind în mod efectiv la conturarea politicii europen e.
2. Posturile din categoria B erau corespunzătoare funcțiilor de aplicare ce
necesitau cunoștințe de nivel de învățământ liceal, func – ționarii posedând o diplomă
de bacalaureat sau o altă diplomă sau certificat echivalent ce permitea accesul la
învățământul superior.
În categoria B intrau posturile acelor funcționari care primeau și analizau
informațiile necesare elaborării politicii Uniunii. Din cate – goria B faceau parte doar 5
grade corespunzătoare funcțiilor de Asistent principal; Asistent, Asistent te hnic,
Asistent de secretariat; Asistent adjunct, Asistent tehnic adjunct, Asistent adjunct de
secretariat.
Personalul din categoria B era, în principal responsabil pentru sarcini executive
și putea participa în orice zonă de activitate a instituție i europene.
3. Posturile de categoria C erau corespunzătoare funcțiilor de execuție,
activitatea specifică fiind aceea de secretariat, arhivă, necesitând așadar o diplomă ce
atesta terminarea studiilor de nivel secundar și o experiență profe sională de minimum
doi ani în domeniul funcției pe care candidau.
Asemănător categoriei anterioare, 5 grade erau corespunzătoare categoriei C,
referitor la funcțiile de Secretar de direcție, Secretar principal, Funcționar principal;
Secretar stenodacti – lograf, Curier; Dactilograf, Curier adjunct.
Personalul din categoria C era, în principal, responsabil de activități de
secretariat înțelegând prin acesta activitatea de arhivare și de asigurare a operativității
activității adminis trative a instituțiilor.
4. Posturile din categoria D erau corespunzătoare funcțiilor manuale sau de
serviciu și necesitau doar cunoștințe de nivel de învățământ primar, eventual
completate de cunoștințe tehnice. Posturile din categoria D erau grupate în 4 grade,
corespunzător funcțiilor de Şef de grupă; Agent calificat, muncitor calificat; Agent
necalificat, Muncitor necalificat.

Personalul din categoria D era angajat, în principal, în activități manuale sau de
serviciu, incluzând activități de mesagerie, șoferii, precum și personalul ce desfășura
activități cu caracter administrativ sau de serviciu.
5. Posturile din categoria LA cuprindeau funcțiile de traducători și de
interpreți . Era o categorie ce reunea 6 grade corespunzătoare gradelor A 3 – A 8,
pentru funcțiile de Şef de secție al unei secții de traduceri și interpretări; Şef de echipă
de tradu ceri și interpretări, Revizor, traducător principal, interpret principal;
Traducător, Interpret; Traducător adjunct, Interpret adjunct.
Trebuie menționat că pentru ocuparea funcției de traducător în cadrul Curții
Europene de Justiție și Tri bunalului de primă instanță era necesară o diplomă în drept.
Ca urmare a extinderii Uniunii Europene la 27 de state membre, cu o populație de
circa 480 milioane de persoane, Consiliul Uniunii Europene a aprobat reformele
administrative cele mai radi cale propuse de Comisia Europeană încă din anul 1968,
anul adoptării.

CAPITOLUL II.SALARIATUL ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC – TRĂSĂTURI
DEFINITORII
Secțiunea I. Clasificarea funcționarilor publici
Raportul dintre administrație și politică este unul din su biectele cele mai
interesante ale dreptului public contemporan.
În țările occidentale acest raport își trage originea din modelul siberian unde
administrația publică este complet neutră. Se teoretizează consecvent principiul
neutralității politice a a dministrației care oprește administrația să intervină în spera
politicului și îi limitează activitatea la transpunerea în practică a politicii decise.
Europa zilelor noastre prezintă un tablou variat, de la țară la țară, în funcție de
tradiții, de particul arități în ceea ce privește raportul funcționarilor publici cu politica.
Un prim criteriu care relevă aceste raporturi îl reprezintă dreptul și capacitatea
efectivă a funcționarilor publici de a se implica în politică.
Un al doilea criteriu este cel al posibilității nerecunoscute funcționarilor de a
participa la alegeri coroborat cu statutul celor care au fost aleși într -o funcție eligibilă.
În Regatul Unit reglementările asupra funcției publice îi divizează pe agenții
publici în trei categorii:
a)o primă categorie este formată din cei care, prin activitatea desfășurată pot fi

clasificați ca simpli muncitori, personal de execuție care pot participa fără nici o
problemă, la orice tip de activitate politică, la nivel local sau național
b)o a doua categorie o formează cei plasați la nivel opus celei anterioare,
ecadrele, cei investiți cu funcții de decizie, care nu se pot angaja în nici un fel de
activitate politică la nivel național dar pot participa, cu acordul instituției din care fac
parte la al egerile locale
c)în sfârșit, o a treia categorie intermediară, care -i cuprinde pe cei care pot
obține autorizarea de a participa la activități cu caracter politic, pe plan național sau pe
plan local, fără a putea deveni parlamentari naționali sau europeni .
Un agent public care face parte dintr -un grup în care drepturile politice sunt
restrânse sau dintr -un grup intermediar, este obligat să -și dea demisia în sitația în care
intenționează să devină parlamentar.
Irlanda are un sistem ușor apropiat de cel prezentat anterior care impune
alegerea între cariera de funcționar public în administrație și cariera plitică.
Germania și Franța prezintă un specific opus celor evocate anterior.Ele s -au
îndepărtat de la acest model, realitățile contemporane vădind o legătură între sfera
politicului și cea a administrativului, care merge uneori până la suprapunere și
confuzie.
Funcționarii publici din aceste țări pot să se prezinte la orice tip de alegeri,
naționale sau locale, singura limitare oficială a a ctivității lor politice o reprezintă
respectarea datoriei de rezervă care îi obligă să nu exprime public puncte de vedere
privind probleme cu caracter politic.
Se impun a fi respectate incompatibilitățile instituite prin lege, a căror menire
este să prevină crearea unor stări de conflicte de interese.
În situația în care funcționarul a fost ales la autoritățile la care a candidat are
loc o întrerupere a carierei sale (prin derogare, suspendare etc.)care are mai multe
finalități:
-îl împuternicește pe funcționar să revină la sfârșitul carierei sale politice, la
cea administrativă
-îl ajută să beneficieze de drepturile de avansare și de pensionare, când este
cazul
Sistemul este oarecum asemănător și în alte țări europene, cum ar fi Spania,
Portugalia, Italia sau Danemarca.
Există și unele state unde funcționarii aleși trebuie să demisioneze din funcția

respectivă, ceea ce atrage o serie de consecințe: –
scriptic, la încetarea mandatului poate reveni la funcția pe care a deținut -o –
practic, există riscul de a fi privat de o serie de avantaje ale carierei de funcționar
public în perioada cât există cariera politică respectivă.
Spre deosebire, democrațiile occidentale asigură libertatea cetățenilor de a
împărtăși opin iile politice pe care le doresc și corelativ, opțiunile lor politice nu
influențează tratamentul egal de care beneficiază toți cetățenii.
Doctrina occidentală contemporană apreciază că trei sunt elementele de forță
pentru evocarea raporturilor dintre po litică și administrație:
1.Impactul politicului în activitatea de selecție, de recrutare și în cariera de
ansamblu a funcționarilor publici
2.Intrepătrunderea dintre politic și administrativ
3.Puterea de care dispune administrația asupra sfere i politicului
Cât privește primul aspect este unanim admis ca atunci când se vorbește despre
fenomenul de politizare a funcției publice, se are în vedere influența politicii asupra
recrutării și carierei funcționarului public.
În Belgia, de exemplu , recrutarea și selecția sunt complet detașate de politic,
dar cariera fun cționarilor publici este profund politizată.Pe ansamblul Comunității
Europene, se poate constata că recrutarea funcționarilor publici nu este, în principiu,
politizată cu excepția a numitor funcții publice, care prin specificul lor au un caracter
politic.
Interferența dintre administrație și politică este un al doilea aspect care przintă
relevanță în această materie.Din acest punct de vedere practic întâlnim două mari
grupe de state.
Oprimă grupă o formează cele din sitemul Regatului Unit, unde neutralitatea
politică absolută își trage gena din tradițiile britanicului care interzice, inclusiv,
înalților funcționari să desfășoare o activitate politică.
O a doua gr upă o formează țările în care interferența dintre politic și
administrativ este foarte accentuată.
Cel de -al trei -lea element este puterea politică asupra administrației care e din
ce în ce mai vizibilă în majoritatea țărilor din Europa Occidentală. Problema corelației
dintre politică și administrație este, cum spuneam la început una din cele mai
importante, interesante dar și delicate probleme ale dreptului public.
O analiză riguroasă a ei impune sistematizarea multor aspecte.Reforma

administrației care caracterizează în prezent toate țările europene, atât cele cu tradiție
democratică cât și cele de curând eliberate de regim conferă noi valențe modului de
analiză al acestei probleme, perspectivei de evoluție a raportului dintre politică și
administr ație.
Epoca pe care o trăim este una a democrației, a libertății și a garantării reale și
efective a drepturilor cetățeanului.Ea naște problema complexă a găsirii unei punți de
echilibru, pe de o parte, și dreptul fundamental de asociere politică, precum și o
independență a administrației față de politic, eliminarea aspectelor de patronaj politic.
Şi în România, ca în toate țările fost comuniste, se fac eforturi pentru
fructificarea tradițiilor valoroase și instaurarea unui regim constituțional și legal al
funcției publice capabil să satisfacă statului de drept.
Legea română fundamentală instituie pluralismul politic într -o triplă calitate:
a)de valoare supremă și garantează în statul de drept, democratic și social, care
este România(art.1 alin .3)
b)de coaliție și garanție a democrației constituționale
c)de limită de revizuire a Constituției
Ea prevede dreptul de asociere politică, sindicală sau a altor forme de asociere
ca pe unul din drepturile fundamentale ale cetățenilor și stabilește unele categorii de
demnitari sau funcționari publici, civili sau militari, cărora le este interzisă asocierea în
partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrați,
membri activi ai armatei, polițiști, recunoscând posibilit atea ca prin lege să se
stabilească și alte categorii, decât cele prevăzute de actul constituțional.
Constatăm însă că actualul Statut nu conține nici o prevedere în această
materie, el reglementând acele funcții publice ale căror statut este apolitic, și care fac
obiectul și al prezentei lucrări.

Secțiunea a II -a. Funcționarul de fapt
Una din trăsăturile tradiționale ale funcției publice o reprezintă caracterul legal
al investirii, ceea ce semnifică faptul că cel care o exercită a fost împuternicit dup ă o
procedură prevăzută de lege cu dreptul de a exercita prerogativele funcției publice. De
aici rezultă funcționarul de drept.
În practică au apărut situații în care cei care îndeplineau asemenea prerogative
nu aveau investirea legală pentru a o face, fi ind vorba fie de condiții obiective,
excepționale, care impuneau acest lucru, fie de condiții subiective care țineau de

voința de a realiza, persoana respectivă fiind conștientă că nu are dreptul să facă,
respectiv să îndeplinească o funcție. Această mater ie a fost evidențiată sub trăsătura de
funcționar de fapt, prin care se evocă acel ales care exercită pe o anumită perioadă de
timp, atribuțiile unui funcționar public, îndeplinind acte producătoare de efecte
juridice, deși nu este regulat investit de o fu ncție publică28
În doctrina interbelică s -a făcut distincție între :
-funcționarul de fapt, prin care se evocă ceea ce am enunțat anterior
-superiorul, cel care ocupă funcția, exercită competențe și desăvârșea
acte, fără nici o investitură
-funcționarul incompetent, care era cel regu lat investit, dar făcea acte în
afara cadrului legal, deci cu exces de putere
Doctrina franceză a dezvoltat și ea o interesantă teorie a funcționarului de fapt,
în aceeași accepțiune, împărtășită și de școala româneas că interbelică, de persoană
care, fară a fi în mod legal investită într -o funcție publică, o exercită în fapt,
îndeplinind toate prerogativele care derivă din ea, inclusiv actele juridice.
Indiferent la doctrina cărui stat ne raportăm, situația funcționaru lui de fapt
poate deriva din următoarele conjuncturi:
a)În cazuri de mișcări revoluționare, când administrația legal investită este
incapabilă să coordoneze toate ariile ei de competență sau să reprime activitatea
funcționarilor de fapt
b)În situații excep ționale, cazuri de război sau de asediu, când autoritățile legal
investite sunt absente iar intervenția funcționarului de fapt este justificată de
necesitatea de a se realiza anumite acte sau fapte juridice (de exemplu diferite acte de
stare civilă)
c)Exis tă anumite împrejurări mai puțin întâlnite și mai puțin firești, când cel
care apelează la anumite servicii nu știe care este adevăratul titular al serviciului
respectiv și atunci se adresează celui care pare a fi adevăratul titular( de exemplu
situația un or alegeri care au fost contestate)
d)O ultimă situație este cea în care veritabilul titular al unei funcții publice,
devine complice la renunțarea propriei puteri, delegând în mod ilegal anumite
prerogative unui subordonat al lui, deși legea îi interzice să facă acest lucru.

28Jean Vermeulen, St atutul funcționarilor publici pag 304

Potrivit Legii 69/1991 republicată primarul nu poate delega viceprimarului
atribuțiile sale prevăzute la art.4 (1 lg 69/1991 privind administrația publică locală
republicată în Monitorul Oficial nr.79 la 18 aprilie 1996) cu excepția ce lor de stare
civilă.Rezultă că, în situația în care, primarul delegă viceprimarului atribuții interzise
de textul citat, se creează situația prevăzută la litera d).
Două sunt, în opinia noastră, elementele esențiale ale statutului funcționarului
de fapt :
-el nu beneficiază de o investire legală
-pe cale de consecință, este incompetent să îndeplinească faptele și actele
juridice pe care le îndeplinește.
Aceste elemente i -au determinat pe unii autori să exprime ideea că funcționarul
de fapt este un colectiv al conșecințelor juridice normale ale incompetenței,
funcționarul de fapt este un agent incompetent, în general el înșuși neinvestit sau
neregulat investit cu funcție, dar toate actele sale sunt declarate valide.
Cauzele care favorizează apariția funcțion arului de fapt pot fi grupate în două
mari categorii :
a) Situații normale, când împrejurări de natură rezonabilă împiedică publicul
să realizeze iregularitatea situației deoarece persoana care exercită funcția
publică prezintă toate aparențele unui funcționa r public legal investit
b) Situații de natură excepțională, când îndeplinirea unei funcții de către o
persoană neinvestită în acest sens este justificată de necesitatea funcționării
administrației, a serviciilor publice esențiale dar autoritățile legal abili tate
nu mai există( de exemplu înprejurările excepționale când autoritățile
publice legale au fost înlăturate iar atribuțiile lor au fost preluate de
organismele revoluționare).Istoria fiecărui stat a cunoscut astfel de
momente.În Franța este de notorietat e perioada Comunei din Paria iar
pentru istoria mai recentă a României Revoluția din decembrie 1989.
Autorii de drept public au fundamentat nu doar sintagma de funcționar de fapt
ci și pe aceea de Guvern de fapt, cel care neconstituțional investit preia puterile
Guvernului precedent, acum dispărut.
Indiferent că este vorba de o situație normală sau excepțională, actele întocmite
de autoritățile de fapt sunt considerate în principiu valide.

Secțiunea a III-a. Statutul juridic al funcționarului de fapt
Necesitatea unui Statut al funcționarilor publici
Facând un scurt istoric al acestuia ar trebui să începem în primul rând cu
statutul lui Cuza din 1864 fiind prima reglementare care aduce nou principiul numirii
“indivizilor” care sunt chemați să constituie organul executiv și să voiască în numele
lui. Astfel, conform art.7 din Statut, șeful statului îi numea pe membrii corpului
ponderator.
Constituția din 1866 este cea care consacră în art. 88 principiul conform căruia
regele numește și revocă pe miniștrii săi, respectiv numește sau confirmă “funcțiile
publice” conform legii.
Cât privește funcțiile publice din administrația de stat, sub aceste auspicii nu se
poate vorbi de o reglementare juridică unitară, deși doctrina romanească este foarte
clară în privința funcției publice încă de la 1904, o dată cu apariția primei ediții a
“Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu.
De altfel, art. 10 alin. 3 si art. 132 alin. 5 din Constituția din 1866 fac trimitere
“asupra condițiilor de admisibilitate și intrare în funcțiile publice”.
Constituția din 1923 consacră pentru prima dată clar principii moderne de
organizare a statului, instaurând reguli democratice moderne, fiind considerată la acea
vreme și nu numai, ca una dintre cele mai moderne Occidentale Constituții din a cest
spațiu geografic.
Legea pentru statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923 (publicată în
Monitorul Oficial nr. 60/19.06.1923), statuat în art. 37 ca funcționarii publici, fără
deosebire de sex, puteau accede la o funcție publică dacă întruneau cumulative
următoarele condiții:
✓ Să fie cetățeni români;
✓ Să fie majori, de 21 de ani împliniți;
✓ Să fie apți pentru serviciu din punct de vedere al sănătății;
✓ Să nu fi suferit vreo condamnațiune infamată.
Dupa formula practicată în monarhiile constituționale, aceștia depuneau
juramântul de l oialitat e față de Rege.
Legea din 1923 reprezenta dreptul comun pentru funcționarii publici; la
dispozitiile sale se recurgea ori de cate ori nu existau dispoziții speciale. Pe de altă
parte, dispzițiile sale nu se aplicau în cazul funcțiilor publice administra tive pentru

care existau reglementari speciale, așa cum erau diferitele legi speciale.
La 3 noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Statutului funcționarilor
publici care stabilea în detaliu regimul juridic al funcționarilor publici din
adminis trația de stat.
Mai menționăm faptul că dispozițiile cu privire la funcționarii publici din
administrația centrală, la demintari, erau prevazute în Legea din 2 august 1929 pentru
angajarea ministerială iar cu privire la funcționarii din administra ția locală, în Legea
pentru modificarea administrativă din 1925.
De asemenea, dispoziții foarte importante ce intereseaza regimul juridic al
funcției publice din administrația de stat românească se aflau și în Legea din 23
decembrie 1925 pentru contenciosul administrativ.
Legea din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici modificări, până la 8 iunie
1940, când s -a promulgat Codul funcționarilor publici.
Între cele două momente s -au adoptat atât de multe reglementari speciale, dar
mai ales “derogări”, încât statutul din 1923 a devenit aplicabil numai funcționarilor din
administr ația publică centrală.
Cert este însă că atunci o reglementare de uniformizare s -a impus, fapt ce
motivează apariția Decretului -lege din 8 iunie 1940 privind aprobarea Codului
funcționarilor publici.
Acest cod a suferit numeroase modificări, motiv pentru care, în baza Legii din
7 februarie 1942, codul a fost republicat cu o noua renumerotare a articolelor, fiind
apoi abrogat expres dupa 23 august 1944 , când s -a adoptat în această materie o
reglementare nouă, corespunzătoare noilor principii constituționale care au fost
consacrate printr -o serie de acte juridice începând cu Decretul nr. 1626/1944 de
repunere în vigoare, cu unele modificări, a Constituți ei din 1923.
La 22 septembrie 1946, a fost adoptată Legea nr. 746 pentru statutul
funcționarilor publici, lege ce cuprinde șase părți. Prima parte era consacrată
dispozițiilor generale, partea a doua se referea la condițiile de încadrare, partea a treia
cuprindea drepturile funcționarilor publici, a patra parte se referea la îndatoririle
funcționarilor, partea a cincea conținea dispoziții speciale, iar partea a șasea dispoziții
finale și tranzitorii.
Legea nr. 746/1946 a constituit, indiscutabil, un pro gres față de legislația
anterioară. Principalul său merit era acela că făcea din pregatirea și specializarea
practică, profesională o conditie sine qua non pentru numire și încredințarea funcțiilor

superioare și dispunea reglementarea organizării acestei pregatiri, ce va mări
competența și capacitatea de l ucru a funcționarilor.
De asemenea, această lege a perfecționat regimul aplicabil funcției publice,
după cum urmează:
✓ deschide căi de acces către funcțiile publice, inclusiv cele electorale;
✓ dezvoltă principiile sindicalismului modern, recunoscându -i atribuții în ceea
ce privește cariera funcționarilor publici;
✓ perfecționează sistemul răspunderii disciplinare a funcționarilor publici,
introducând instituția reabilitării disciplinare;
✓ aduc e unele reglementari în ceea ce privește statutul personalului temporar.
Legea mentine însă în vigoare statutele speciale care fuseseră adoptate dupa
instaurarea Guvernului Grozea, la 6 martie 1945, care prezintă serioase diferențe față
de statutu l din 1946. În acest mod, regimul juridic instituit prin Legea nr. 746 nu putea
fi un regim juridic al funcției publice și să se desăvârșească reforma în materie.
Această lege a fost însă abrogată dupa trei ani, prin Decretul nr. 418/16
noiembrie 1949, pe fondul preocuparilor privind adoptarea primului Cod al muncii.
Dupa 1989 primele reglementări cu privire la funcție și funcționar public au
fost Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 privind unele masuri pentru ridicarea
prestigiului funcțion arilor publici și Legea nr. 69/1991 privind adm inistrația publică
locală.
În literatura de specialitate29, s-a arătat că „existența unei legi – cadru cu
caracter de drept comun care să reglementeze funcția publică și statutul unora dintre
cei care ocupă funcțiile publice, înlătura lipsa de unitate a reglementărilor din
domeniu”. Legea nr. 188/1999 reglementează regimul general al raporturilor juridice
dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autorități le
administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației
publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.
Această lege a fost adoptată în scopul de a asigura în conformitate cu
dispozițiile legale un serviciu public stabil, profesionist transparent, eficient, imparțial,
în interesul cetățenilor precum și al autorităților și instituțiilor publice din
administrația publică centrală și locală.

29Ioan Alexandru ş.a., Drept administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999.

Tot în lege se menționează faptul că raportul de serviciu se naște și se exercită
pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.
Pentru respectarea principiului legal ității administrației publice nu este
suficient ca atribuțiile care formează diferite funcții publice în cadrul structurilor
administrației să aibă un caracter legal, fiind necesar să fie deținute în mod legal de cei
care le exercită, în con cluzie să fie abilitați, investiți legal.
Funcționarii publici sunt investiți prin actul unilateral de numire. Funcția
publică este exercitată în general de către persoane fizice care își fac din aceasta o
carieră, fiecare funcționar pub lic are drept personal la avansare în funcție, la
inamovibilitate sau stabilitate, la salariu etc.
Prin individualizarea efectuată la numirea în funcția publică, dreptul la
ocuparea funcției publice devine subiectiv, având un titular, iar fu ncționarul poate să îl
apere în conformitate cu dispozițiile legale. Astfel de drepturi sunt publice, iar
funcționarul le deține temporar, doar pe durata exercitării funcției publice, fiind
conferite în interes general cu scopul de a acorda titul arului funcției garanții în
îndeplinirea atribuțiilor sale.
Fiind atribuite în interes general aces te drepturi pot fi amplificate, dimensionate
sau suprimate prin lege, în scopul creșterii eficacității serviciului public.
În Statutul adoptat prin lege -cadru s -au prevăzut condițiile de bază referitoare
la funcția publică și care să aibă aplicabilitate la toate funcțiile publice dintr -un
domeniu.
În acest Statut este reglementată situația juridică a funcționarilo r publici care
își desfășoară activitatea în sistemul administrației publice, făcând din aceasta o
profesie, o carieră.
Statutul a adoptat standardele Uniunii Europene în domeniul reglementat și a
urmărit crearea unui funcționar neut ru din punct de vedere politic, capabil să
îndeplinească sarcinile de serviciu într -o structură administrativă compatibilă cu
structuri similare din țările Uniunii Europene.
Prevăzând numirea în funcție printr -un act administrativ de aut oritate, s -a
consacrat pentru funcționarul public un regim statuar, unilateral, diferit de regimul
contractual de dreptul muncii aplicabil salariaților sau de regimul convențiilor civile
(cărora li se aplică dreptul civil).
La baza elaborării Legii privind statutul funcționarilor publici a stat sistemul
conceptual privind triada serviciu public – funcție publică – funcționar public.

Pe linia consacrării caracteristicii de lege -cadru a Statutului funcționarilor
publici se arată că dis pozițiile sale se aplică tuturor funcționarilor publici, cu excepția
celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale. Condițiile pentru a ocupa o
funcție publică au căutat să îmbine calitățile și ținuta de cetățean și de speciali st.
Pe linia accentului pus pe profesionalism s -a prevăzut că în caz de
incompetență are loc trecerea într -o funcție inferioară sau chiar eliberarea din funcția
publică.
Pentru desfășurarea corespunzătoare a activității și prot ejării funcționarului
public față de schimbările de ordin politic s -a introdus conceptul de stabilitate în
funcție. În secțiunea consacrată îndatoririlor funcționarului public un accent deosebit
s-a pus pe obligația acestora de a -și îndeplin i sarcinile de serviciu cu profesionalism,
imparțialitate și în confor mitate cu legea și să se abțină de la orice faptă care ar putea
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcțio narilor
publici – art. 43 alin. 1.
Obligația de a păstra se cretul de stat și de serviciu, în condițiile legii, și a
confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau
cunoștință în executarea funcției este o îndatorire de bază , în lege fiind menționată
interzicerea transmiterii ori comunicării către terți a documentelor de serviciu contrare
regulamentelor.
În acest sens s -a prevăzut și faptul că funcționarii publici nu pot deține două
funcții publice î n același timp și nu pot deține funcții în organele de conducere ale
regiilor autonome, societăți comerciale sau a altor unități cu scop lucrativ. Pe linia
prevenirii corupției, Legea nr. 188/1999 menționează că funcționarii publici nu pot
desfășura la societăți comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au
legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin și nu pot fi
mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu
funcția publică pe care o îndeplinesc .
În aceeași lege, în art. 75 al Capitolului 8, privind răspunderea funcționarilor
publici, se menționează că încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu duce la
răspunderea di sciplinară administrativă, civilă sau penală și că formele acestei
răspunderi nu se exclud dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
fiecare formă de răspundere.
Pentru răspunderea disciplinară sunt enumerate faptele considerate abateri
disciplinare și sancțiunile disciplinare cum sunt suspendarea dreptului de avansare în

gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de
la 1 la 3 ani și destituirea din funcția publică, ec hivalent al desfacerii disciplinare a
contractului de muncă.
Tot în Statut sa mai prevăzut că în instituțiile publice se constituie comisii de
disciplină, competente să cerceteze și să propună sancțiunile aplicabile funcționarilor
publi ci din instituțiile respective, comisii constituite prin acordul conducătorului
instituției, membri comisiilor desemnându -se pe o perioadă de 3 ani.
Sunt reglementate foarte riguros modificarea, suspendarea și încetarea
raportului de serviciu, ț inând seama de interesele serviciului public și ale
funcționarului public. În articolul 103 din Statut se prevede că la modificarea, la sus –
pendarea și la încetarea raportului de serviciu funcționarul public are îndatorirea să
predea lucrările și bunurile care i -au fost încredințate în vederea exercitării atribuțiilor
de serviciu.
Pentru o bună colaborare între funcționarii publici și autoritățile publice
Statutul instituie obligația ca în cadrul fiecărei instituții pub lice să se constituie o
Comisie paritară compusă în număr egal din reprezentanți desemnați de către
conducătorul serviciului public și de sindicatul funcționarilor publici. Această comisie,
având caracter consultativ, dă aviz scris și motiva t cu privire la luarea măsurilor
vizând condițiile de muncă, sănătate și securitate a muncii funcționarilor publici în
timpul exercitării atribuțiilor, pentru buna funcționare a serviciului public și în oricare
alte situații la solicitarea c onducătorului unității.
Se are în vedere crearea și adminis trarea unei baze de date infor matizate a
serviciului public pentru menținerea evidenței funcțiilor publice și a funcționarilor
publici.
Prin garantarea în Statut a stabi lității în funcția publică și a posibilității
funcționarilor publici de a se adresa instanței de contencios administrativ când le sunt
vătămate drepturile legitime, se creează baza pentru formarea unui corp profesionist de
funcționari public i, independent politic, reprezentând un element de continuitate a
sistemului democratic în pofida oricăror schimbări politice normale, constituționale.
Prin statutele speciale se pot reglementa funcții publice specifice, drepturi,
îndatoriri și incompatibilități specifice, altele decât cele prevăzute în Ordonanța de
Urgență nr. 92/2008 ce reglementează Statutul funcționarului public denumit manager

public30.
Așa cum am mai arătat, funcția publică există doar în cadrul serviciului public,
în raport cu sarcinile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru satisfacerea
intereselor generale ale membrilor societății la nivel național sau local ș i are ca
obiectiv organizarea executării și executarea în concret a legii în regim de drept
administrativ.
În lume există două categorii importante de sisteme de servicii publice și
anume:
a) tip “post” – construit dintr -un ansamblu de funcții sau meserii, definit prin
nivelul ș i caracteristicile postului
b) tip “carieră ” – bazat pe conceptul de stabilitate și de continu – itate în
carieră. Acest al doilea tip de serviciu public este astfel împărțit într -un anumit număr
de co rpuri în care se intră prin concurs și în care funcționarul poate rămâne pe toată
durata vieții sale active.
Referindu -ne la impactul serviciului public asupra beneficiarului, acesta poate
fi măsurat prin elemente cum sunt: punctualitate, cantitate, accesibilitate sau avantaje
materiale, disponibilitate, acuratețe, siguranță, oportunitate, alături de factori des
întâlniți precum simplitate, caracter agreabil și simplificare administrativă.
Creșterea calității serviciilor poate fi condiționată de stimularea concurenței,
managementului calității totale, inovarea procesului privind activitățile ,
descentralizarea procesului decizional, separarea funcțiilor de prestare a serviciilor de
cele strategice. Serviciile publice tr ebuie să ofere o largă varietate de servicii către
comunitate.
Calitatea, viteza de prestare, politețea și eficiența trebuie să fie elemente de
bază și simultane. Se simte nevoia îmbunătățirii radicale a prestării serviciilor public e.
Schimbările produse în societate “nu se reflectă suficient în sistemele instituționale, nu
numai în ceea ce privește structura lor, ci și funcționarea lor zilnică, explicând astfel
atitudinea cetățenilor tot mai pretențioasă cu privire la informare, democrație,
transpare nță, participare la decizie ”31.
Administrația publică nu este caracterizată printr -o existență independentă, ci
se regăsește într -o anumită perioadă istorică, într -un context economic și politic

30 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.484 din 30 iunie 2008.

31 Lucica Matei, Servicii Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

speci fic pe care are datoria să -l gestioneze și să -l modeleze. Modul în care autoritățile
publice își îndeplinesc obligațiile în privința cetățenilor se află în continuă schimbare,
misiunile organi – zațiilor publice fiind îndreptate spre pres tarea serviciilor pentru
cetățeni precum și elaborarea și punerea în practică a politicilor publice.
Ca mod de gândire, trebuie schimbată mentalitatea cadrelor supe – rioare din
aparatul administrațiilor, prin introducerea principiului conform c ăruia nu poate fi
tolerat randamentul inferior unei norme calitative.
Guvernul va trebui să insiste în pe rfecționarea reformei adminis trative, prin
perfecționarea funcționa rilor de nivel superior. Promo varea eficientă a carierei,
condiție fund amentală a succesului reformei administrației publice, trebuie să aibă în
vedere stabilirea anuală a normelor de formare și perfecționare precum și motivarea
acestora, investirea cu autoritate și insistarea pe obligațiile necesare prestării unu i
serviciu public eficient.
Funcționarii publici trebuie să aibă la bază mândria de a avea o carieră în
funcția publică, convinși că sunt conduși și perfecționați în interesul lor și al societății.
Tot în sarcina guvernanțilo r intră și simplificarea structurii posturilor și a
grupurilor profesionale, reducerea palierelor de gestiune în cadrul ministerelor și
structurii autorităților publice precum și adoptarea unui regim bazat pe principiul
primirii într -un rang deose bit în funcția publică a celor ce urmează cursuri de
perfecționare.
Promovarea eficientă a carierei este o condiție fundamentală a succesului
reformei administrației publice, pentru a păstra încrederea cetățenilor. Şcoala
Națională de Studii Politice și Administrative are ca obiectiv principal necesitatea
formării unui corp de înalți funcționari publici prin recrutarea primilor absolvenții ai
fiecărui an și orientarea lor către carieră.
Corpul înalților funcționar i publici, sau corpul de cadre superioare, este un
sistem structurat și recunoscut de gestionare a personalului pentru posturi nepolitice,
de nivel înalt din cadrul administrației. Ne referim la funcția publică de carieră, ce
furnizează și formează persoane experimentate pentru numirea în posturi de
conducere.
Corpul înalților funcționari publici este administrat de instituții menite să
garanteze pro – fesionalismul și stabilitatea grupului central de cadre superioare, ce per –
mite flexibilitatea necesară pentru a răspunde schimbărilor din guvern.

Privind Statutul funcționarului de fapt aici se pot constata anumite aspecte
care scot în evidență formele funcționarului de fapt.
1)Nu are calitatea oficială de funcționar public.Nu a fost legal investit și în
consecință, nu poate fi considerat ca facând parte din funcționarii publici.
2)Nefiind funcționar public, pe cale de conseciință rezultă că nu poate avea
obligațiile și nici nu poate beneficia de drepturile recunoscute de lege pen tru
funcționarii publici
3)În cazul în care, prin actele și faptele sale, prejudiciază terții, nu poate fi
angajată o răspundere administrativ patrimonială a sa, ci va răspunde potrivit dreptului
comun.
4)Nefiind supus regimului funcționarilor publici, aba terile pe care le săvârșește
nu pot atrage răspunderea administrative disciplinară specifică funcționarului public.
5)Funcționarul de fapt nu poate fi înlăturat din funcția publică pe care o
exercită fără drept prin procedeele specifice funcționarilor publ ici, ca de exemplu
revocarea, pe considerentul că această măsură presupune că cel supus ei a fost inițial
legal numit, ceea ce nu este cazul la funcționarul de fapt.

Secțiunea a IV -a. Actele emise de funcționarul de fapt
Forța juridică şi efectele juridic e
Răspunsul la această problemă trebuie să țină seama de două aspecte:
a) Pe deoparte, în sens riguros juridic, ar trebui să înțelegem că actele
funcționarului de fapt sunt nule.
Nu poate fi producător de efecte juridice un act emis de către o pers oană care
nu avea puterea să -l emită.O soluție contrară înseamnă a se deschide porțile anarhiei.
Pe de altă parte, soluția nu poate să ignore interesele terților care intră în relație
cu funcționarii de fapt și care ar fi afectați dacă actele ce le -au fos t eliberate ar fi,
ulterior, anulate.
Considerăm că soluția valorii juridice a actelor funcționarului de fapt trebuie
circumstațiată în funcție de trei ipostaze:
1)Dacă terții au avut cunoștiință de faptul că cel care instrumentează o anumită
situație nu a re investire legală, și cu rea -credință, au apelat la serviciile lui, atunci
actele emise de funcționarul de fapt vor fi nule.Avem în vedere situațiile mai puțin
întâlnite care nu se încadrează în categoria celor excepționale.

2)În situații excepționale, deșii terții aveau cunoștiință de inexistența unei
investiri legale, actele sunt valabile (cazuri de război, etc.).Soluția este impusă de
caracterul evenimentelor și de necesitatea ca anumite servicii și acte să fie
instrumentate.
3)Dacă terții nu au avut cunoștiință de faptul că persoana căreia i se adresează
nu are o investire legală, aflându -se în situația de bună credință, actele respective
trebuie considerate ca valabile.
Doctrina mai adaugă acestor criterii și pe cel al importanței valorilor, apreciind
că dacă acestea au o semnificație specială, se cuvine să recunoaștem ca valide actele
înfăptuite.
Legislația românească a recunoscut și recunoaște și în prezent valoarea actelor
funcționarului de fapt.Avem în vedere vechea reglementare p rivind actele de stare
civilă, dar și actuala lege care în art.7 prevede că ,,Actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile chi ar dacă acea persoană nu avea
această calitate ”.
Aceasta reprezintă o reglementare specială care ar trebui completată, de lege
ferenda,cu o reglementare de principiu în care să se statueze elementele regimului
juridic al funcționarului de fapt.D reptul public n -ar fi singular din acest punct de
vedere,existând precedente și în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil și cel al
muncii, unde s -au întâlnit principiul suspendării actului. Penetrarea în dreptul public al
recunoașterii validității actelor funcționarului de fapt ar răspunde ți corespunde
preocupării legiuitorului de a găsi soluții unor probleme delicate și complexe .

CAPITOLUL III.APECTE COMPARATIVE PRIVIND STATUTUL JURIDIC
AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC
Statutul juridic al funcționarului public român comparat cu alte țări din U.E
Statutul juridic al funcționarului public, bine determinat, asigură autorităților
publice o guvernare eficientă.
. În legislația statelor europene nu există o definiție standard a funcției publice și
a funcționarului public, dar au fost identificate și analizate suficiente elemente similare
în toate aceste țări pentru ca să se demonstreze că există o bază unitară de raportare
prezentată printr -o serie de standarde comune în domeniul managemen -tului funcției

publice. Unele aspecte esențiale referitoare la funcționarul public din țările Uniunii
Europene sunt următoarele :
a) se constituie într -un corp bine definit în categoria personalului bugetar;
b) temeiul legal al încadrării se regăsește în lege, făcându -se o delimitare de
personalul contractual care se supune legislației muncii;
c) numirea în funcția publică se face în temeiul legii, prin voința autorităților
publice, a reprezentantului statului care are atribuții în acest sens și nu în conformi tate
cu acordul a două părți;
d) există anumite condiții speciale stipulate de lege pentru eliberarea sau
destituirea din funcție a funcțio -narilor publici;
e) activitatea funcționarilor publici este foarte bine reglementată, având un rol
constituțional și strategic;
f) stabilitatea în funcția publică este o cerință pe care toate instituțiile publice o
respectă;
g) obligativitatea funcționarilor publici de a nu avea apartenență politică;
h) profesionalism în exercitarea funcțiilor publice.
Aspectele p rivind funcția și funcționarul public sus -menționate constituie
adevărate modele pentru proce -sul de reformare și modernizare a funcției publice și a
funcționarului public din sistemul nostru. În acest sistem principalele măsuri de
reformă în ceea ce prive ște funcția publică și funcționarul public, dar nu numai, s -au
axat în principal pe crearea cadrului legal, având în vedere lipsa reglementărilor, care
să surprindă noile realități în acest domeniu, și pe completarea acestuia, acolo unde
este cazul.
Astfe l, aproape toate statele membre ale Uniunii Europene au stabilit
reglementări generale privind rapor -turile în cadrul serviciului public. Astfel,
Danemarca, Franța, Germania, Spania etc. au prevăzut în Constituție principiile
generale de organizare a admin istrației publice, aplicabile funcționarilor publici, ce se
referă la cadrul legislativ care reglementează funcția publică în unele țări; acesta diferă
de la o țară la alta.
În țările membre ale Uniunii Europene predomină sistemul carierei, potrivit
cărui a un funcționar public va ocupa succesiv posturi în ierarhia administrativă a
funcției publice, în condițiile garantării stabilității titulari -lor de posturi și funcții
publice. Principala caracteristică a acestui sistem este că recrutarea și selecția func țio-
narilor publici se face în același mod ca în sectorul privat .

Dat fiind că resursele umane sunt piatra unghiulară a progresului serviciului
public în mileniul trei, la recrutarea persoanelor menite să fie numite într -o funcție
publică trebuie să s e țină seama atât de necesitatea respectării principiilor care stau la
baza exercitării funcției publice, cât și de anumite condiții ce țin de per -soană însăși.
Dintotdeauna, se arată în doctrina de drept comparat, selecția funcționarilor
publici a reprez entat o preo -cupare de prim ordin pentru „clasa politică”, respectiv
pentru partidele politice aflate la guvernare sau, după caz, în opoziție. Criteriile și
metodele de selecție reflectă însă, în fiecare țară și pentru fiecare epocă, caracte –
risticile fund amentale ale sistemului administrativ statal respectiv .
Astfel, orice sistem cunoaște o serie de formalități prin care delimităm funcția
publică de diferitele poziții din sectorul privat; gradul de formalism diferă de la un stat
la altul, astfel încât s e pot distinge patru modele distincte, și anume :
– un model potrivit căruia este nevoie de un set minim de formalități ce
presupune publicarea posturilor vacante: Olanda și Danemarca;
-alt model este modelul german caracterizat prin selecția pe etape și recrutarea
liberă, preluat parțial și de Luxemburg pentru selecția funcționarilor de rang înalt.
Acest sistem de selectare german menține, în prac -tică, monopolul juriștilor în
funcțiile publice de conducere. Statutul prevede posibilitatea de recrutare ș i a altor
tipuri de candidați, dar nu pentru a face carieră;
– modelul britanic se caracterizează prin recrutarea realizată de către o comisie
independentă, fiind preluat și de Irlanda;
-modelul francez presupune recrutarea prin organizarea de concursuri și
absolvirea unor școli de forma -re profesională.
Recrutarea nu este posibilă decât pe baza unei descrieri a funcției, care
precizează condițiile de pregătire, de experiență și personali tatea cerută candidaților.
Selecția va fi precedată de o preselecție pe baza unui dosar; interviurile cu candidații,
referințele și informațiile sunt adeseori completate cu teste psihologice .
Sistemul de recrutare a funcționarilor prin concurs se întâln ește în majoritatea
statelor Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Franța, Italia, Portugalia, Marea
Britanie, unde baza concursului o reprezintă cunoș -tințele teoretice și testul de logică.
Pe când în Italia, Portugalia, Regatul Unit sau Irlanda baza concursului o formează
partea practică. În Grecia se practică un sistem de recrutare pentru posturile centrale
sau locale, candidații având de completat un formular special, iar în funcție de

rezultatele obținute, ținându -se seama și de opțiunea candidatul ui, se face încadrarea în
funcție .
Cu toate riscurile și dezavantajele sale, se arată în doctrina românească actuală,
metoda concursului tinde să se generalizeze în majoritatea statelor contemporane.
Dacă este aplicată cu obiectivitate și corectitudine, ea constituie cea mai indicată
metodă de selecție a personalului administrației publice, întrucât poate asigura acesteia
un personal calificat, competent, capabil să obțină rezultate superioare în activitate .
De precizat că, în întreaga Uniune Europeană, în legile fundamentale se
regăsesc prevederi referitoare la funcția publică, discutându -se despre „bazele
constituționale ale funcției publice”. Dacă prin „statut al funcțio -narilor publici”
înțelegem ansamblul de reguli referitoare la situația funcționar ilor, care formează
„dreptul comun al funcției publice”, atunci se poate susține că în fiecare din cele
douăzeci și șapte de state membre există un statut, chiar dacă formal nu găsim peste tot
un act normativ unic denumit „statut general al funcției public e”. Mai mult chiar,
inclusiv la nivelul structurilor Uniunii Europene, funcționarii publici au o situație
juridică distinctă de cea a personalului contractual; ea este consacrată în plan
legislativ, instituțional, confirmată la nivelul jurisprudenței insta nțelor judecătorești
naționale și europene .
Raportul de funcție, indiferent cum este privit, în final, sub aspectul naturii
juridice, rămâne un raport juridic complex, cu drepturi și obligații reciproce, între
subiecții participanți, printre care și funcționarul. Dacă ne raportăm la dreptul
comparat, cu specială privire la reglementările din țările Uniunii Europene, vom
constata peste tot o grijă cu totul aparte față de dreptul la carieră al funcționarilor
publici, care presu -pune, înainte de toate , dreptul la stabilitate în funcție; pentru unele
funcții de administrație este reglementat, la fel ca și pentru magistrați, principiul
inamovibilității (în special în Franța), iar în Germania funcționarii sunt, de regulă,
numiți pe viață .
Astfel, doctrina franceză determină următoarele drepturi pentru funcționarii
publici: dreptul la protecție; dreptul la salarizare; dreptul de a participa, prin
organismele consultative, la organizarea serviciilor publice; dreptul de a cunoaște și
ataca deciziile individuale care îl privesc; dreptul de a beneficia de o perfecționare
profesională permanentă; dreptul la carieră (posibilitatea de a avansa în grade și
funcții); dreptul de a se asocia în sindicate și de a participa la activitatea organizațiilor
sindical e, cu excepția militarilor; dreptul la grevă; dreptul la opinie politică, sindicală,

filosofică și religioasă .
Referitor la dreptul la opinie în Franța, funcționarilor le este recunoscută
această libertate de opinie, care este absolută, în sensul c ă funcționarii nu pot fi
recrutați, apreciați sau demiși în funcție de opiniile lor. În dosarul personal nu se poate
face mențiune despre opiniile politice, religioase etc. Însă, libertatea de opinie nu poate
fi confundată cu libertatea de exprimare a opin iilor. Această din urmă libertate este
limitată, deoa -rece formele sale de exprimare pot avea conotații politice.
În ceea ce privește dreptul la grevă, în Franța, înainte de 1946, funcționarii nu
aveau dreptul la grevă, deoarece se considera că greva du ce la încălcarea necesității de
asigurare a continuității serviciilor publice, a subordonării ierarhice, putând fi
considerată chiar un act de rebeliune împotriva statului. Funcționarul care făcea grevă
comitea o greșeală profesională gravă.
Şi în Olanda dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis
decât înalților funcționari și personalului căilor ferate. Cu toate acestea, greve au loc,
dar ele se lovesc de reacția negativă a opiniei pub -lice, iar recurgerea la justiție
conduce de obic ei la identificarea altor mijloace de acțiune .
În prezent, greva rămâne interzisă funcționarilor publici, în sens strict, în
Danemarca și Germania. Reamin -tim însă că această interdicție nu are în vedere decât
funcționarii în sens strict, care se află în minoritate în majoritatea serviciilor publice
daneze, precum și într -un număr de servicii publice germane. În Spania, Franța și Italia
dreptul la grevă este recunoscut funcționarilor, chiar dacă anumite corpuri (precum
polițiștii) sau funcții sunt exclu se de la exercitarea acestui drept. Reglementarea
dreptului la grevă se întâlnește relativ frecvent.
Cum deja am menționat mai sus, în majoritatea statelor este recunoscut dreptul la
profesie sau la carieră, pe care și -o desfășoară în cadrul exercitării f uncției.
Funcționarii publici trebuie să aibă asigurată continuita -tea și stabilitatea în funcție și
să fie ocrotiți împotriva eventualelor abuzuri ale administrației .
Dezvoltarea carierei funcționarilor publici în țările Uniunii Europene implică
următ oarele trei coordonate: mobilitatea pe orizontală, promovarea pe verticlă și
avansarea în grila de salarizare.
Obligațiile funcționarilor publici din Franța sunt următoarele: obligația
îndeplinirii serviciului; obligația de supunere ierarhic ă; obli gația de imparțialitate –
respectiv abținerea de la orice favoritism și nepotism și asi gurarea egalității de
tratament ; obligația de rezervă; obligația de discreție și de păstrare a secretului

profesional .
Cât privește drepturile funcționarilor, în lumea occidentală se discută mult
despre ceea ce este denumit, impropriu, drepturi colective, mai exact – drepturi care se
exercită în colectiv, fiind și una din temele dezbă -tute în cadrul Congresului de drept
comparat din august 1994, desfășurat la At ena .
Cea mai importantă este, desigur, aceea de a servi interesul public, aspect care
presupune o serie întreagă de obligații ce constau în necesitatea de a asigura supunerea
funcționarului în raport cu dispo -zițiile legale. Mai dificilă este însă p revenirea
conflictului de interese, care poate rezulta dintr -un cumul cu o activitate desfășurată în
sectorul privat, cu excepția unor țări precum Italia sau Portugalia, și, cu unele excepții
tradiționale, precum calitatea de cadru didactic universitar, cu mulul este interzis.
În ceea ce privește delictul de ingerință, acesta presupune diferite aspecte. Spre
exemplu, în Franța, potri -vit unor dispoziții din Codul penal, funcționarului public îi
este interzis ca timp de cinci ani de la data înce -tării activi tății sale în această calitate
să se angajeze într -o întreprindere privată cu a cărei supraveghere sau control fusese
însărcinat sau cu care fusese în legătură în timpul exercitării atribuțiilor de funcție
publică.
O altă categorie de obligații privește r aporturile funcționarilor publici cu
publicul, fiind vorba despre discreția profesională, care trebuie conciliată cu regulile
privind transparența administrativă, în vigoare în cea mai mare part e a statelor Uniunii
În România, obligațiile ce revin funcționarilor publici sunt: consacrarea
activității profesionale îndepli -nirii atribuțiilor funcției, respectarea programului de
lucru, îndeplinirea cu fidelitate și în mod conștiincios a îndatoririlor de serviciu, să se
conformeze ordinelor și instrucțiunilor superiorilor, cu excepția celor vădit ilegale sau
care lezează drepturile fundamentale ale unei persoane. În această situație,
funcționarul trebuie să motiveze în scris refuzul său. Păstrarea secretului, furnizarea
către public a informațiilor cerute, în cadrul serviciului și cu respectarea prevederilor
legale, să se abțină de la orice acte care să compromită prestigiul funcției pe care o
deține, fiind interzis funcționarului să solicite, să accepte sau să facă să i se promită
pentru el sau pentru alții, având în vedere situația lor oficială, daruri sau alte avantaje .
Dezvoltarea capacității administrațiilor publice locale este strâns legată, pe
lângă alte aspecte, și de crește -rea nivelului de pregătire a funcționaril or publici care
deservesc aceste instituții publice. Experiența țărilor dezvoltate demonstrează că
progresul socioeconomic depinde de funcționalitatea sistemului administrativ.

Pornind de la această idee, este explicabilă atenția deosebită, care trebuie
acordată pregătirii funcționarilor publici și oficialilor aleși în domeniile profesionale,
ce ar asigura funcționalitatea sistemului și ar contribui la realizarea obiectivelor
guvernamentale.
Astfel, un sistem bun de instruire a funcționarilor publ ici este, după părerea
prof. Mihail Platon, cel din Germania. Ministerele din această țară, cum este
Ministerul de Finanțe, dispun de institute proprii de instruire, perfecționare , dar totuși
cea mai importantă instituție de instruire la nivel federal este Academia Federală de
Administrare Publică. La nivel de land funcționează Şcoala Postuniversitară de Ştiințe
Administrative din Speyer, instituție instructivă remarcabilă pentru landes, dar
păstrează și statutu l de universitate – postuniversitară .
În Germania obligația de a face studii în mod autodidact este stipulată prin lege
ca modalitate de a cu -noaște realizările de ultima oră în ceea ce privește sarcinile unei
funcții specifice. Învățământul postuniver -sitar este un criteriu necesar pentru
promov are și avansare în cariera profesională .
Un sistem modern de instruire a funcționarilor publici există în Franța. El este
constituit în așa fel că satisface și statul cu e, și funcționarul cu interesele lui. Aici
instruirea este înfăptuită de Şcoala Națională de Administrare (ENA) cu ciclul său de
învățământ postuniversitar, de Şcoala Politehnică, de școli regionale și de școli
ministeriale specializate. Paralel cu școlile de elită, mai funcționează peste 70 de insti –
tuții statale de învățământ de dif erite tipuri pentru pregătirea funcționarilor de stat de
orice niveluri și specia -lități. La fel, în această țară există diferite tipuri de cursuri în
cadrul administrației: la începutul carierei de muncă, în timpul stagiului obligatoriu, ca
pregătire pent ru concursurile interne de promovare sau în interese speciale
profesionale sau personale.
În Anglia, la fel ca în Statele Unite ale Americii, Germania, Italia, Grecia,
Franța, pregătirea viitorilor candidați la posturile din administrația publică are un
caracter de stagiere îndelungată în diferite subdiviziuni ale aparatului de stat cu
aprecierea rezultatelor stagierii.
În România, autoritățile, con form Legii nr.251/2006, au obligația de a elabora
un plan de prfecționare profesională a func ționarilor publici și de a -l comunica
Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, împreu -nă cu fondurile prevăzute în
bugetul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare a funcțio -narilor
publici, organizată la inițiativa ori în interes ul autorității sau instituției publice,

obligație consacrată pri n art.53 din Statut .
De altfel, în România se regăsesc toate drepturile și obligațiile funcționarilor
din statutul francez, dar, în plus, sunt prevăzute și altele, chiar dacă ele nu sun t de
fiecare dată specifice numai funcționarilor, iar în foarte multe situații formulările sunt
de trimitere Regimul juridic al funcției publice include și problematica răspunderii
juridice a funcționarilor publici. Legislațiile din toate statele Uniunii E uropene permit
înlăturarea definitivă a funcționarilor publici. În toate statele, respectarea obligațiilor
de către funcționarii publici este asigurată prin existența sancțiunilor discipli -nare, cum
ar fi: votul de blam, avertismentul, retrogradarea, dimin uarea remunerației, revocarea
din funcție.
În general, în toate statele există sisteme de sancțiuni disciplinare aplicabile în
cazul abaterilor săvârșite, cea mai grav ă fiind eliberarea din funcție și uneori chiar
suprimarea dreptului la pensie, în Franța .
În toate statele Uniunii Europene, sistemul disciplinar presupune respectarea
unor principii fundamentale: dreptul la apărare, funcționarul trebuind informat și, dacă
dorește, să fie asistat de un apărător, și posibilitatea unui recurs î n fața unui tribunal
independent și imparțial. Aplicarea răspunderii disciplinare presupune implicarea unui
organ colegial în procedura de tragere la răspundere a funcționarului public.
Spre exemplu, în Franța, Consiliul de Stat a decis încă din anul 195 7 că toate
sancțiunile, cu excepția avertismentului și a blamului, fiind echivalentul mustrării din
sistemul românesc , vor fi pronunțate numai după emiterea avizului Consiliului de
disciplină.
În Germania a fost instituită o procedură disciplina ră cu caracter jurisdicțional:
cu excepția sancțiunilor minore, decise de autoritatea ierarhică, aceasta trebuie să
sesizeze o jurisdicție disciplinară care presupune magistrați profesioniști și
reprezentanți ai personalului, ce va stabili o sancțiune ca u n adevărat tribunal; în egală
măsură, ea poate fi sesizată de un procuror disciplinar federal, care joacă în acest caz
același rol ca un procuror obișnuit în materie penală .
În România funcționarii publici sunt trași la răspundere administativ –
discipl inară, administrativ -partimo -nială, contravențională și penală.
În cazul răspunderii administrativ -disciplinare, administrativ -patrimoniale,
leguitorul stabilește acte nor -mative care reglementează o anumită forma de
răspundere, felurile de sancțiuni și modalitatea de aplicare a lor.
În legătură cu răspunderea penală, adică în cazul săvârșirii infracțiunii de către

funcționarul public, legui -torul stabilește în Statutul funcționarilor publici și anumite
reguli pentru conducător: acesta este obligat s ă dispună suspendarea funcționarului
public din funcție; la fel, este obligat să dispună mutarea temporară a funcționarului
public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a
autorității; dacă instanța de judecată dispune încetarea procesului penal, suspendarea
din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în
funcția publică deținută anterior perioadei de suspendare.
De asemenea, de menționat că în Titlul VI al Părții Specia le a Codului penal
român, numit „Infracțiunile de serviciu sau în legătură de serviciu”, precizarea cu
privire la subiectul infracțiunii este foarte clară.
Astfel, deosebirea de esență dintre aceste două categorii de infracțiuni este
determinată de su biecții activi. La infrac țiunile de serviciu, subiect activ nu poate fi
decât un funcționar public sau un funcționar, pe când infracțiu -nile în legătură cu
serviciul pot fi comise de orice persoană.
A doua deosebire constă în faptul că, la infracțiu -nile de serviciu, elementul
material al laturii obiective constă în încălcarea obligațiilor de serviciu de către un
funcționar public sau un funcționar. La infracțiunile în legătură cu serviciul, activitatea
ilicită a subiectului activ este distinctă de a ctivitatea de serviciu, dar totuși este în
strânsă legătură cu aceasta, influențând -o negativ .
Reieșind din cele analizate, observăm că, în comparație cu statutul juridic al
funcționaru lui public din România , statutele funcționarilor publici din alte s tate prevăd
mai multe drepturi și obligații, la fel restricții pentru funcționarii publici stabilite prin
acte normative concrete, f iind specificate formele răspun derii juridice, prin sancțiuni,
și procedura de aplicare a lor.
Conștientizăm că este complicat a determina expres statutul fiecărui funcționar
din administrația publică centrală și din administrația publică locală. Iată de ce, în
opinia noastră, trebuie să existe o delimitare clară între statutul juridic al funcționarului
public de stat și statutul juridic al funcționarului public municipal. Pentru aceasta
trebuie să existe o lege care ar reglementa statutul juridic al funcționarilor publici din
autori -tățile de stat și un act normativ separat, ale cărui dispoziții ar reglementa statutul
doar al unui anumit grup de persoane, și anume: al aleșilor locali și al funcționarilor
publici din cadrul autorităților publice locale, sub formă de Codul colectivităților
locale.

CAPITOLUL IV. ACCESUL LA FUNCȚIA PUBLICĂ

Secțiunea I. Condiții de acces l a funcția publică
Având în vedere tradiția legislativă româneasc ă în materia învestirii în funcț ia
publică prevazută în statutele funcț ionarilor publici adopt ate în 1923, 1940, 1946,
1999 și alte dispoziț ii legale în vigoare, putem învedera mai întâi, urmatoarele
principii privind accesul la funcția publică :
1.Principiul accesului egal la funcția publică , în sensul c a orice persoana care
îndeplineș te condțtiile prevă zute de lege poate ocupa o funcție publică .
Doctrina occidentală a stabilit că pentru îndeplinirea acestei condiții sunt
interzise discrimină rile pol itice, religioase sau rasiale.
De la acest principiu fac excepție titularii funcțiilor care se află la limita dintre
politică și administraț ie.
O mențiune aparte în legislația ș i practica tă rilor occidentale o constituie
condiția egalitaț ii sexelor, la ocuparea unei funcț ii publice.
Manifestând un spirit avansat pentru acele vremuri, Regulamentul din 1924 de
aplicar e a Legii privind statutul funcț ionaril or publici din 1923, pre vedea că pot fi
numiți funcționari publici cetațenii români fară deosebire de sex.
În țara noastră în art. 4 din Constituție este ridicată la nivel de principiu
egalitatea între cetațenii României, neadmiț ându -se vreo deos ebire de rasă, de
naționalitate , de origine etnică, de limbă , de religie, de sex, de opinie, de apartenența
politică , de avere sau de origine socială .
Coroborând acest principiu cu cel al egalițatii ș anselor din art. 16 alin. 1 si 2
din Constituț ie se po ate trage ușor concluzia că sexul nu constituie un impediment sau
o favoare pentru ocuparea unei funcț ii publice.
Evident că de la regula egalității cetaț enilor indiferent de sex, cât privește
ocuparea unei funcții publice există unele excepț ii în raport de specificul profesiuni i,
excepții prevă zute în lege.
De asemenea, în art. 25 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 se prevede că este
interzisă orice discriminare între funcț ionarii publici pe criterii legate de apartenența
sindicală , convingeri religioase, e tnice, de sex, orientare s exuală, stare materială,
origine socială sau de oricare altă asemenea natură .
2. Un alt principi u este 959v2123j cel al egalitații ș anselo r de admisibilitate
într-o funcție publică și derivă din principiul egalității ș anselor c onsacrat pentru prima

dată în art. 6 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetăț eanului din 1789.
Ulterior, acest principiu a fost co nsacrat în majoritatea Constituțiilor și așezat
la baza funcționării statelor moderne. Constituț ia României din 1991 îl prevede în art.
16 alin. 1 si 2 sub forma "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fară
privilegii și fară discrimină ri". "Nimen i nu este mai presus de lege".
Acest principiu fundament al într -un stat de drept exprimă , în problema
analizată , tratam entul ne discriminator din partea legii și a autorităților publice, față de
cei care candidează la o funcție publică și îndeplinesc condiț iile impuse de lege, studii,
vechime, vârstă etc., pentru ocuparea respectivei funcț ii.
În procesul ocupării unei fun cții publice pe ntru a se preveni ocuparea de că tre
persoane incompetente, principiul egalității de șanse se împleteș te cu p rincipiul
meritului în sensul că va ocupa funcția doar cel care reușeș te la concursul organizat
pentru ocuparea ei.
Cât privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică
pentru a ocupa o funcție publică , acestea sunt pr evăzute în art. 50 din Statut.
a) Prima condiț ie este ca persoa na care accede la ocuparea funcției publice să
aiba cetăț enie ro mână ș i domic iliul în România.
Condiția cetățeniei este o constantă în mai toate Constituț iile stat elor, iar la noi
a fost înscrisă în art. 10 alin. 2 al Constituției din 1866, în Constituț ia din 1923, în
art.27 din Constituția din 1938, fără a mai fi menționată însă expres în cele trei
Constituț ii din perioada socialistă (1948, 1952, 1965).
În prezent, această condiție rezultă din dispoziț iile art. 16 alin. 3 din Constituție
unde se arată ca funcțiile și demnităț ile publice, civile sau militare, pot fi ocu pate de
persoanele care au cetăț enia română și domiciliul în țară .
Conț inutul dis p. art. 16 alin. 3 din Constituție referitoare la cetățenia română și
la domiciliul în țară vizează atât funcțiile publice cât și demnităț ile publice, deopot rivă
pe cele civile și mi litare, și se referea atât la ocuparea ș i promovarea, cât si
la exercitiul propriu -zis al funcțiilor și demnităț ilor publice.
Această condiție este de altfel în legatură cu obligația constituțională de
fidelitate față de țară și cu limitele în care fu ncționarul public îș i poa te exercita dreptul
la opinie.
Dispozițiile art. 54 din Constituție privind obligația de fidelitate se referă, de
asemenea, la toți cetățenii români, cu mențiunea că cei cărora le sunt încredințate
funcț ii publice, civile sau mil itare vor presta, la învestitură, jură mânt pentru

îndeplinirea cu credință a acestor funcț ii publice.
În liter atura de specialitate32 s-a arătat că ocuparea unor funcții publice de către
persoane ce ar avea dublă cetăț enie apare ca o imposibilitate juridi că pe motiv că o
persoană nu poate să "aparțină" decât unui singur stat și că participarea sa la luarea
unor decizii este, de la început, în favoarea exclusivă a acestui stat ș i a comunității
sale naț ionale.
Apreciem că textu l constituț ional, folosind termenul de funcții și demnități
publice a voit să exprime exercițiul puterii publice, al autorității de stat îndeosebi, și
oarecum să circumscrie ș i sfera n oțiunii funcț ionarului public.
Acest ultim aspect a fost subliniat de altfel, ș i de Andrei Popesc u33 care a arătat
că funcționarul public se situează în "sfera guvernării autorităț ii statale".
Se are în vedere prin această condiție loialitatea față de țară ș i încrederea statului
îndeosebi în persoanele care au cetăț enia ro mână și domiciliul în țară34.
De remarcat că legea fundamentală nu mai prevede, așa cum se menț iona în
art. 10 alin. 4 din Constituț ia de la 1866 sau î n cele din 1923 si 1938 existența unor
situații excepț ionale, stabilite de lege în care și cetăț enii s trăini putea u ocupa unele
funcț ii publice.
Cât privește condiția că persoanele care îndeplinesc funcții publice să aibă
domiciliul în România , aceasta este pentru prima dată prevazută într-o Constituție a
țării noastre.
b) Poate accede la o funcț ie pub lică numai persona care cunoaș te limba română
scris ș i vorbit.
Această condiție are la bază reglementarea prevazută în art. 13 din Constituție
potrivit căreia în România limba oficială este limba româna, și că nu se poate vorbi de
funcț ii publice în afar a oficialităț ii.
Trebuie menț ionat faptul că legislația actuală prevede folosirea unei limbi
minoritare în activitatea autoritaților administraț iei publice locale în care populația
aparținând unei minorităț i are o pondere de peste 20% (Legea nr. 215/2001 privind

32 I. Muraru, Ghe. Iancu, Drepturile, libertățile şi îndatoririle constituționale, IRDO, Bucureşti, nr.
1/1992, p. 28. A se vedea şi Benone Pusca şi Ion Popescu Slăniceanu, Drept constituțional şi instituții
politice, ediție revazută şi adăugită , vol. I, Ed. Sylvi, 1996, p. 186 şi urm., şi Cristian Ionescu, Drept
constituțional şi instituții politice, Ed. Lumina Lex, 1997
33Andrei Popescu, Revista de Management, nr. 3 -4/1994, p. 65
34A se vedea I. Muraru şi Gh. Iancu, op. cit., nr. 1/1992, p.28. De altfel şi în cadrul Uniunii Europene
în baza paragrafului IV al art. 48 din Tratatul de la Roma, "funcțiile î n administrația publică sunt
rezervate doar resortisanților fiecarui stat" chiar dacă în acelaşi tratat se prevede libera circulație a
lucrătorilor în interiorul Comunității.

administrația publică locală și Hotărârea de Guvern nr. 1206/200135 pentru aprobarea
normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei
minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală potrivit
Legii nr. 215/2001).
Dreptul de a folosi o limbă minoritară în viața publică reprezintă un drept
imprescriptibil, în conformitate cu princip iile cuprinse în Pactul internaț ional relativ la
drepturile civile și politice36 al Naț iunilor Unit e și în conformitate cu spiritul
Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăț ilor fundame ntale37 a
Consiliului Europei ș i a Cartei europene a limb ilor regionale sau minoritare.
În raportul cu autoritățile administraț iei publice locale, ce tățenii aparț inând
unei minorități naționale din unităț ile admini strativ -teritoriale în care aceș tia au o
pondere de peste 20% din nu marul locuitorilor au dreptul să li se aducă la cunoștință,
în limba maternă, ordinea de zi a ședinț elor consiliului local sau jude țean, precum și
hotărârile adoptate de aces tea. Traducerea în limba maternă a minorității naționale a
ordinii de zi a ședințelor este asigurată de primari, respectiv, de președinții consiliilor
județ ene, or i de secretarul general al unităț ii administrativ -teritoriale.
Cetățenii minorităț ilor cu ponde re mai mare de 20% au dreptul să se adres eze,
oral sau în scris, autorităților administrației publice locale ș i aparatului propriu al
acestora și în limba maternă, și au dreptul la oficierea căsă toriil or și în limba maternă
cu condiția ca ofițerul stării civile să cunoasc a limba respectiva. Trebuie menționat
faptul că actele și certificatele de stare civilă, precum și hotărârile consiliilor locale și
județ ene se vor redacta numai în limba româna, ca lim bă ofici ală a statului.
Pentru as igurarea în cele mai bune condiț ii a prevederilor HG nr. 1206/2001, în
cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau județ ene, în compartimentele care au
atribuții privind relaț iile cu publicul vor fi încadrate ș i persoane care cunosc limba
maternă a cetăț enilor apar ținând minorităț ii respective.
Potrivit legii, cunoașterea limbii unei minorități naționale se aplică numai
pentru serviciile ce intră în contact direct cu cetățenii și, chiar ș i în aceste servicii
numa i unii funcționari vor cunoaște limba unei minorități naționale. Astfel, pentru
funcțiile din celelalte servicii și chiar pentru funț ionarii din cadrul serviciilor de relații

35HG 1206/2001 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204/23 aprilie 2001 .
36România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212 p ublicat în Buletinul Oficial
al României, Partea I, nr. 146/20 noiembrie 1974.
37România a ratificat Convenția şi Protocoalele sale adiționale prin Legea. nr. 30/18 mai 1994
publi cată în Monitorul Oficial nr. 135/31 mai 1994.

cu publicul – în mă sura în care sunt respectate dispoziț iile Legii nr. 188/1999 –
cunoaș terea limbii unei minorităț i nu poate constitui nici avantaj , nici dezavantaj în
ceea priveș te ocuparea posturilor prin concur s.
c) Îndeplinirea condiț iei referitoare la vârst a de minimum 18 ani împliniț i.
Legiuitorul a prevă zut expres împlinirea aceste i vârste, considerând că în acest
moment o persoana fizică are discernă mântul faptelor sale.
Cum majoritatea funcțiilor impun anumite condiții de pregătire, de studii, în
funcție de specialitatea activităț ii, de regula pragul vârstei de 18 ani este ridic at,
legiuitorul însusi impunând o alta vârsta decât a majoratului38
Cu toate acestea nu este suficient ca o persoană să fi împlinit vârs ta de 18 ani
sau mai mult, ci să aibă efectiv discernământ și să nu fie declarată interzis –
judecătoreș te, pen tru că în acest ultim caz, deși vârsta de 18 ani îndreptățeș te persoana
la deplina capacitate de exe rcițiu, în realitate nu o are.
d) O altă condiție este ca persoana să aibă capacitatea deplină de exerciț iu
pentru exercitarea drepturilor și obligaț iilor, capacit ate pe care o dobândeș te la
împlinirea vârstei de 18 ani39. Prin lege specială se poate prevedea însă o vârstă mai
mare, pentru ocuparea unei funcț ii publice.
e) Persoana fizică care dorește să ocupe o funcție publică trebuie să aibă o stare
de sănătate corespunzătoare funcț iei publice pentru care candidează, stare de sănătate
atestată pe baza de examen medical de specialitate.
f) O altă condiție este aceea ca persoana să îndeplinească condițiile de studii
prevăzute de lege pentru funcț ia pub lică respec tivă.
În condițiile de astăzi, când sarcinile administrației publice sunt multiple și
variate si când în unele țări se remarcă perspectiva "privatizării funcției publice",
condiț ia studiilor de s pecialitate ale viitorului funcț ionar public se impunea cu acuitate
a fi prevăzută în legislaț ie.
Pentru a avea un "corp al funcț ionar ilor de profesie" în administrația publică,
trebuie ca funcționarul public să aibă studii în specialitatea funcției ș i nu "studii", fie
că sunt superioare sau medii.
În prezent, pentru unele funcț ii publice se cer studii superioare, pentru altele

38Exemplul, în conformitate cu disp. Legii nr. 215/2001 secretarul unității administrativ -teritoriale
trebuie să aibă, de regulă, studii juridice sau administrative, ceea ce atrage o vârstă superioară celei
a majoratului
39În Legea din 1923 vârsta era de 21 de ani, când se dobândea majoratul

studii medii sau generale, iar pentru alte funcții se cere o anumită specialitate cum ar fi
inginer, ec onomist, jurist, arhitect etc.
Cât priveș te specialitatea studiilor p entru ocupar ea unei funcții în administrația
publică apreciem că este necesar să se prevadă mai întâi studii administrative și apoi
alte studii, în altă special itate, de preferinț a juridice.
Condiț ia studiilor superioare administrative se impune cu atât mai mult cu cât
după 1989 au fost create instituții de învăță mânt superior în profilul administrație
publică , de nivel universitar, de lungă și scurtă durată, precum și instituții de
învățământ postuniversitar cu durată de până la 2 ani. Instit uțiile menți onate sunt atât
de stat cât ș i partic ulare, dar autorizate de stat.
În legile de organizare și funcționare a instituț iilor administrative sau în cele de
salarizare a diferitelor categorii de funcționari pentru fiecare funcț ie se pre vede nivelul
studiilor cerute.
Condiț ia privind studiile, privind pregătirea profesională și experienț a în
profesie a persoanei care dorește să ocupe o funcție publică reprezintă pilonii prin care
se realizează principiul competenț ei persoanei pe postul ocupat.
Complexitate a și mai ales div ersitatea sarcinilor administraț iei publice, de
decizie, de prestație etc., necesită o pregătire a funcționarilor publici diferențiată în
raport cu specificul fiecarei funcț ii.
Problema care se pune stringent este aceea dac ă pentru funcționarii care
desfașoara o activitate administrativă propriu -zisă, care realizează ceea ce numim
faptul administrativ, este necesară o pregatire speci ală, de natură administrativă .
Considerăm că problema trebuie pusă cât timp există o prejud ecată în sensul că
în munca administrativă supunerea inferiorului față de superior și puț in talent
organizatoric sunt suficiente și că în această muncă nu este nevoie de o pregătire
specială .
Dimpotrivă, dacă avem în vedere complexitatea sarcinilor cu c are se co nfruntă
administrația publică și faptul că aceasta se realizează la diferite niveluri rezultă
pregnant necesitatea unei diferențieri în gradul ș i modul de pregatire al celor ce -și
desfășoară activit atea în administrația publică .
Având în vedere că faptul administrativ are legitățile, particularităț ile sale care
trebuie cunoscute de cei chemați să -l realizeze și mai ales de cei care -și fac o profesie
din această realizare, este nec esar ca pregatirea acestor funcționari să aibă caracterul
unei cali ficări profesionale, iar ocup area unor posturi în administrația publică să fie

condiționată de absolvirea unor cursuri de specialitate: liceale, superioare,
postuniversitare.
Prin aceasta se ridică prestigiul funcționarilor, se mareș te numarul celor care
doresc s ă se pregătească pentru ocuparea unor funcț ii publice, r andamentul lor ulterior
ca funcționari crește și în final se asigură o eficiență sporită a administraț iei publice.
Este deci de mare importanță recunoaș terea prin instituirea sistemului special
de pregatire a cara cterului profesional al activității desfășurate de funcț ionarii din
sistem ul administrației publice40.
g) Îndeplinirea condiț iilor specifice pe ntru ocuparea funcț iei publice
Pentru a fi numit într -o funcție publică se poate cere , potrivit legii, îndeplinirea
și a altor condiț ii specifice cum sunt cele referitoare la vârstă , aptitudini, efectuarea
unui stagiu de specialitate, cunoaș terea uneia sau mai multor limbi străine, să nu faca
parte din partide politice, etc.
h) O altă condiție est e ca persoană să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea
unei infracțiuni contra umanităț ii, con tra statului sau contra autorității, de serviciu sau
în legatură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiț iei, de fals sau a unor fapte de
corupție sau a unei infracțiuni savârșite cu intenție care ar face -o incompatibilă cu
exercitarea funcției publice, cu excepția situaț iei în care a intervenit reabilitarea.
Această condiție este una obiectivă și diferită de aceea referitoare la buna
moralita te și la re putația neștirbită .
i) O altă condiție este ca persoana să nu fi fost destituită din funcția publică sau
nu i-a încetat contractul individual de munca pentru motive disc iplinare în ultimii
șapte ani.
j) Ultima condiție prevazută de lege pent ru ocuparea unei funcț ii publice este
aceea ca persoana să nu fi desfășurat activități de poliție politică , astfel cum este
definită prin lege.
Prin poliție politică se înțelege conform dispoziț iilor a rt. 5 din Legea nr.
187/199941 "toate acele structu ri ale securit ății, create pentru instaurarea și menț inerea
puter ii totalitar -comuniste, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și
libertăț ilor fundamentale ale omului".
În Constituție, în Legea nr. 188/1999 ș i în alte acte normative sunt menționate

40Al. Negoita, ştiința administrației, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1972, p. 88 si urm.
41Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspi rarea securității ca poliție politică,
publicată în M.Of. Partea I, nr. 603/09.12.1999

și alte condiții pe care trebuie să le îndeplinească funcționarul public după ce a fost
numit într -o funcție publică cum sunt depunerea juramântului (art. 54 a lin. 6 din Legea
nr. 188/1999) ș i declararea averii (art. 46 alin. 2 din Legea nr. 18 8/199 și dispo zițiile
Legii nr. 115/1996, modificată și completată prin Legea nr. 161/200342).
Se poate afirma că, în prezent, Constituț ia din 1991, consi dera juramântul un
element esențial pentru menținerea calității de funcționar public ș i exercitare a funcț iei
public e.
În dispoziț iile art. 54 alin. 1 din Constituție se statuează că fidelitatea față de
țară este sacră, iar în alin. 2 s -a prevazut că cetățenii care îndeplinesc funcții publice
precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credinț a a obligațiilor ce l e revin ș i în
acest scop vor depune juramântul cerut de lege
Juramântul are urmatoarea formula: "Jur să respect Constituția, drepturile și
libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării,
să îndeplinesc conș tiincios în datoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost
numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și
civică. Așa să -mi aju te Dumnezeu". Formula religioasă de încheiere va respecta
libertatea convingeri lor religioase.
Prin urmare, depunerea juramântului est e obligatorie pentru orice funcț ionar
public, num ai autoritatea divina sau morală față de care depune fiecare juramântul este
diferită, dupa credință .
Conform dispoziț iilor art. 54 alin. 6 din Lege a nr. 188/1999 depunerea
juramântului de credință are loc în termen de 3 zile de la emi terea actului de numire în
funcția publică definitivă. În baza dispoziț iilor art. 54 alin 7 din Legea nr. 188/1999,
refuzul depunerii juramântului se c onsemnează în scr is și atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcția publică. Obligaț ia de organizar e a depunerii
juramântului aparț ine persoanei care ar e competența legală de numire.
Măsura revocarii reprezintă astfel îndeplinirea condiț iei rezolutorii a a ctului
administra tiv unilateral de putere publică privi nd numirea în funcția publică .
Prin urmare, cetățeanul dobândește calitatea de funcț ionar public de la data
numi rii, dar nu poate exercita funcț ia decât de la data depunerii juramântului.
În cazul în care depunerea juramântului are loc la un anumit inte rval de la data

42Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancționarea corupției
publicată în M.Of. Partea I, nr. 279/21.04.2003

numirii în funcț ie se pune problema daca se recunosc efec te legale actelor si faptelor
săvârșite de funcț ionar ii respectivi sau ce se întâmplă dacă nu efectuează sau
efectuează necores punzator an umite acte ș i fapte materiale.
Problema se pune mai ales în cazul acelor profesii în care întârz ierea în
executarea unor atribuții legate de funcția respectivă poate avea consecinț e fatale.
Față de o astfel de situaț ie, prob lema ar putea fi rezolvată prin prisma a ceea ce
am numit "funcționar de fapt", iar răspunderea funcționarului să fie apreciată de la caz
la caz, mai ales atunci când nu din vina lui s -a întârziat depunerea juramântului.
Cât priveste obligația declară rii averii de către funcț ionarii publici, aceasta a
fost instituita prin Legea nr. 1 15/199643 privind declararea ș i controlu l averii
demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de
conducere, modificată și completată conform prevederilor a rt. III din Legea nr.
161/2003.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 115/1996, funcționarii publici care își desfășoară
activitatea în cadrul autorităț ilor publice centrale o ri locale sau în cadrul instituț iilor
publice, au o bligația să -și declare averea.
Funcționarii publici vor depune declaraț ia de avere la compartimentul de
resurse umane din cadrul autorităților sau instituț iilor publice.
Persoana desemnată să primească și să păstreze declarațiile de avere eliberează
depună torului o dova dă de primire și are obligația să ia măsuri pentru a sigurarea
publică rii acestora.
Declarațiile de avere depuse până la intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 își
păstrează caracterul confidenț ial. Divulgarea sau publicarea în orice mod, în tot sau în
parte a conț inutului acestora constituie infracțiune și se pedepseș te cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.
De asemenea, funcționarii publici au obligația ca, anual, în situaț ia în care
dobândesc bunuri de natura ce lor prevazute în anexa Legii, să -și actualizeze declarația
de avere sau să depună o noua declaraț ie de avere la încetarea activităț ii, referitor la
averea pe ca re o dețin la data respectivă .
Neactualizarea declaraț iei de avere, din motive imputabile, pâna la data de 31
decembrie a fiecarui an , în situaț ia dobând irii unor bunuri, s au nedepunerea unei noi

43Publicată în M. Of. Al României, Partea I, nr. 263/28.10.1996

declaraț ii în termen de 15 zile de la încetarea activității conduce la declanș area din
oficiu a procedurii de control.

Secțiunea a-II-a.Incompatibilități
Pentru a avea acces la funcția publică, pe lângă faptul că trebuie să
îndeplinească strict mai multe condiții, în lege mai sunt prevăzute și anumite
incompatibilități pe care le vom menționa în această secțiune după cum urmează:
1. Calitatea de funcționar public este incompa tibilă cu orice altă funcție
publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.
2 Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte
activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarul ui, cu excepția cazului în care funcționarul
public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;
c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop
lucrativ din sectorul publi c;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Cu toate acestea există și excepții pe care legiuitorul le -a prevăzut expres privind
incompatibilitățile expuse la punctul (2) dupa cum urmează :
Nu se a flă în situație de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2) lit. a)
și c), funcționarul public care:
a) este desemnat printr -un act administrativ, emis în condițiile legii, să
reprezinte interesele statului în legătură cu activitățil e desfășurate de operatorii
economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat, în condițiile
rezultate din actele normative în vigoare;
b) este desemnat printr -un act administrativ, emis în condițiile legii, să
participe în cal itate de reprezentant al autorității ori instituției publice în cadrul unor
organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative
în vigoare;
c) exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o au toritate
sau instituție publică, în condițiile expres prevăzute de actele normative în vigoare.
Nu se află în situație de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2),
funcționarul public care este desemnat prin act administrativ pentru a face parte din
echipa de proiect finanțat din fonduri comunitare nerambursabile postaderare, precum

și din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat rambursabile sau
nerambursabile, cu excepția funcționarilor publici care exercită atribuții ca auditor sau
atribuții de control asupra activității derulate în cadrul acesteia și a funcționarilor
publici care fac parte din echipa de proiect, dar pentru care activitatea desfășurată în
cadrul respectivei echipe generează o situație de conflict de in terese cu funcția publică
pe care o ocupă.
3. Funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat
activități de monito rizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu
scop lucrativ de natura celor pr evăzute la alin. (2) lit. c) nu pot să -și desfășoare
activitatea și nu pot acorda consultantă de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani
după ieșirea din corpul funcționarilor publici.
4. Funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește
efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.
5. În situația prevăzută la alin. (2) lit. b), la încheierea mandatului
demnitarului, funcționarul public este reîncadrat în funcția publică deținută sau într -o
funcție similară.

CONCLUZII
În concluzie constatăm că prin „existența unei legi – cadru cu caracter de drept
comun care să reglementeze funcția publică și statutul unora dintre cei care ocupă
funcțiile publice, înlătura lipsa de unitate a reglementărilor din domeniu ”.
Prin Legea nr. 188/1 999 a fost reglementat regimul general al raporturilor
juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin
autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale
administrației publice centrale și loca le, denumite în continuare raportu ri de serviciu.
Prin adoptatrea acestei legi a fost atins scopul de a asigura în conformitate cu
dispozițiile legale un serviciu public stabil, profesionist transparent, eficient, imparțial,
în interesul cetățenilor precum și al autorităților și instituțiilor publice din
administrația publică centrală și locală dar și p entru respectarea principiului legalității
administrației publice .
Această lege reglementează că f uncționarii publici sunt investiți prin actul
unilateral de numire iar f uncția publică este exercitată în general de către persoane
fizice care își fac din aceasta o carieră, fiecare funcționar public are drept personal la
avansare în funcție, la inamovib ilitate sau stabilitate, la salariu etc.
Acest aspect din lege, p rin individualizarea efectuată la numirea în funcția
publică, dreptul la ocuparea funcției publice devine subiectiv, având un titular, iar
funcționarul poate să îl ape re în conformitate cu dispozițiile legale. Astfel de drepturi
sunt publice, iar funcționarul le deține temporar, doar pe durata exercitării funcției
publice, fiind conferite în interes general cu scopul de a acorda titularului funcției
garanții î n îndeplinirea atribuțiilor sale.

Atribuite în interes general , prin această lege, aceste drepturi pot fi
amplificate,dimensionate sau suprimate prin lege, fiind atins scopul creșterii
eficacității serviciului public.
În Statutul adoptat prin lege -cadru s -au prevăzut condițiile de bază
referitoare la funcția publică și care să aibă aplicabilitate la toate func țiile publice
dintr -un domeniu.
Prin acest Statut a fost reglementată s ituația juridică a funcționarilor publici
care își desfășoară activitatea în sistemul administrației publice, făcând din aceasta o
profesie, o carieră.
Legea a adoptat standardele Uniunii Europene în domeniul reglementat ș i a
urmărit crearea unui funcționar neutru din punct de vedere politic, capabil să
îndeplinească sarcinile de serviciu într -o structură administrativă compatibilă cu
structuri similar e din țările Uniunii Europene.
Prevăzând numirea în funcție printr -un act administrativ de autoritate, s -a
consacrat pentru funcționarul public un regim statuar, unilateral, diferit de regimul
contractual de dreptul muncii aplicabil salariaților sau de regimul convențiilor civile
(cărora li se aplică dreptul civil).
La baza elaborării Legii privind statutul funcționarilor publici a stat sistemul
conceptual privind triada serviciu public – funcție publică – funcționar public.
Pe linia consacrării caracteristicii de lege -cadru a Statutului funcționarilor
publici se arată că dispozițiile sale se aplică tuturor funcționarilor publici, cu excepția
celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale.
Condițiile pentru a ocupa o funcție publică au căutat să îmbine calitățile și
ținuta de cetățean și de specialist.
Prin aplicarea acestei legi au fost soluționate mai multe probleme și aspecte
care aduceau semne de întrebare f ară răspuns.
Totuși întotdeauna au rămas aspecte care nu au o soluție concretă sau situații
noi, ori probleme care prin soluția lor nu satisfac pe deplin pe poată lumea.
Unul din aceatea fiind faptul că legislația românească a recunoscut și
recunoaște și în prezent valoarea actelor funcționarului de fapt.
Aici avem în vedere vechea reglementare privind actele de stare civilă, dar
și actuala lege care în art.7 prevede că actele de stare civilă întocmi te de o persoană
care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea
prevederilor prezentei legi, sunt valabile chiar dacă acea persoan ă nu avea această
calitate.
Aceasta reprezintă o reglementare specială care ar trebui completată, de
lege ferenda , cu o reglementare de principiu în care să se statueze elementele
regimului juridic al funcționarului de fapt.
Dreptul public n -ar fi singular din acest punct de vedere, existând precedente
și în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil și cel al muncii, unde s -au întâlnit
principiul suspendării actului. Penetrarea în dreptul public al recunoașterii validității
actelor func ționarului de fapt ar răspunde ș i corespunde preocupării legiuitorulu i de a
găsi soluții unor probleme delicate și complexe .

BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru I. ș.a. , Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999.
2.Ionescu C., Drept constituțional şi instituții politice, Ed. Lumina Lex, 1997
3.Iorgovan A. Tratat de drept administrativ vol.I, II Editura ,,Numira”
București,1996
4.Iorgovan A. , Tratat de drept administrativ, Ediția a III -a revăzută şi adăugită ,
Editura All Beck, București, 2001
5.Iorgovan A., Gilescu V. , Drept administrativ şi ştiința administrației. Partea
introductivă. Funcția publică din administrația de stat , Tipografia Universității
din București, 1986
6.Matei L. , Servicii Publice, Editura Economică, București, 2004.
7.Muraru I., Iancu G., Drepturile, libertățile şi îndatoririle constituționale, IRDO,
București, nr. 1/1992
8.Iovănaș, Drept administrativ, Editura Servo -Sat, Arad, 1997
9.Nedelcu.I, Drept administrativ şi elemente de ştiința administ rației , Editura
Universul Juridic, 2009
10.Negoiță A. Știința administrației de stat Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1977
11.Negoiță A. Drept administrativ şi elemente de ştiinte administrative Editura
Dida ctică și Pedagogică, București 1981
12.Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ, Editura All, Ediția a II -a revăzută
și adăugită, București, 1996.
13.Pusca B. și Ion Popescu Slăniceanu , Drept constituțional şi instituții
politice, ediție revazută şi adăugită, vol. I , Ed. Sylvi, 1996
14.Decretul nr. 212 publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 1 6/20
noiembrie 1974 România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 .
15. HG 1206/2001 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204/23 aprilie 2001.
16. Legea nr. 115/1996 Publicată în M. Of. Al României, Partea I, nr.
263/28.10.1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraților,
funcționarilor publici şi a unor persoane cu funcții de conducere, modificată şi
completată conform prevederilor art. III din Legea nr. 161/2003.
17. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice şi în mediul de afaceri,

prevenirea şi sancționarea corupției publicată în M.Of. Partea I, nr.
279/21.04.2003
18. Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea se curității
ca poliție politică, publicată în M.Of. Partea I, nr. 603/09.12.1999
19. Legea. nr. 30/18 mai 1994 publicată în Monito rul Oficial nr. 135/31 mai 1994
prin care România a ratificat Convenția şi P rotocoalele sale adiționale.
20.Ordonanța de Urgență nr. 92/2008 ce reglementează Statutul funcționarului
public denumit manager public Publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.484 din 30 iunie 2008.
21. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/ 2008 privind accesul la propriul
dosar şi deconspirarea securității Publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.
22. Legii nr. 157/2004 privind institui rea bursei speciale “Guvernul României ”
pentru formarea managerilor din sectorul public, cu modificările şi completările
ulterioare Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25
mai 2004
23.Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat în M.Of. al
României î n vigoare de la 07.01.2000
24. Ordonanța de Urgență nr. 92/2008 reglementează statutul special al
funcționarilor publici numiți într -o funcție publică specifică de manager public
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2008 .
25. Revista Economie și Administrație locală, nr. 12/decembrie 2002 Cristina
Cerchez, Monica Dimitriu, Reglementarea instituției înalților funcționari publici.

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………. 1
CAPITOLUL I. FUNCȚIONARUL PUBLIC ȘI FUNCȚIA PUBLICĂ ……………..3
Secțiunea I. Noțiuni fundamentale ……………….. ………………………………………… .3
Secțiunea a -II-a. Categorii de funcționari publici ……………………………………… .7
Secțiunea a -III-a. Funcționarii administrației publice …….. ………………………..10
Sectiunea a -IV-a. Trasăturile și gestiunea functiei publice ………………………..13
CAPITOLUL II. SALARIATUL ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC -TRĂSĂTURI
DEFINITORII …………………………………………………………………………………… ………….30
Secțiunea I. Clasificarea funcționarilor publici ……………….. ……………………….30
Secțiunea a -II-a. Funcționarul de fapt …………………………… ……………………….33
Secțiunea a -III-a. Statutul juridic al funcționarului de fapt ………………………..36
Secțiunea a -IV-a. Actele emise de funcționarul de fapt …………………………….44
1.Forța juridica …………………………………………………. ………………………..44
2.Efectele juridice ……………………………………………………………………..45
CAPITOLUL III. ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND STATUTUL
JURIDIC AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC ………………………………………………..45
Secți unea a -I-a.Statutul juridic al funcționarului public român comparat cu alte țări
din U.E ……………………………………………………………………………….. …………………………54
CAPITOLUL IV. ACCESUL LA FUNCȚIA PUBLICĂ ………………………………..54
Sectiunea a -I-a. Condiț iile de acces la funcția publică……. ………………………..54
Secțiunea a -II-a.Incompatibilități ………………………………… ………………………..63
CONCLUZII …………………………………………………………………….. …………………………64
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….. …………………………66

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE
ADMINISTRATIVE NICOLAE TITULESCU

LUCRARE DE LICENȚĂ
la disciplina
DREPT ADMINISTRATIV

cu titlul
ASPECTE FUNDAMENTALE ALE STATUTULUI
FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Coordonator:
Prof. univ. dr. I ULIAN NEDELCU
Absolvent:
Isabela Multescu

CRAIOVA
2016