O incursiune psihanalitică în lumea personajului literar [620440]

O incursiune psihanalitică în lumea personajului literar

Argument

1. Psihanaliza: chei pentru înțelegerea unui concept care a făcut istorie
1.1.Preliminarii – apariția , definire a și evoluț ia în plan european a psihanalizei
1.2.Părintele psihanalizei – Sigmund Freud
1.3.Direcții noi în psihanaliză – Carl Gustav Jung , Alfred Adler, Jacques Lacan,
Melanie Klein ș.a.
1.4. Concepte cheie ale psihanalizei:
a) Conștiința de sine și identitatea / Triada eu -sine-supraeu
b) Scindarea conștiinței. Pulsația vieții
c) Iluzia voinței conștiente
d) Liberul arbitru vs. Determinism social. Devenirea (in)conștientă
e) Abisul conștiinței. Percepție alterată și psihoză

2. Psihanaliza și universul romanului
2.1. Psihologia, psihanaliza și personajul de roman – perspective c ritice (de la Norbert
Groeben și Marthe Robert la Nicolae Mărgineanu, Al. Protopopescu și Vasile Dem.
Zamfirescu)
2.2. Chei psihanalitice pentru înțelegerea devenirii personajului din proza rom ȃnească
a) Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi;
b) Povestea lui Harap -Alb de Ion Creangă;
c) Moara cu noroc de Ioan Slavici;
d) În vreme de război de Ioan Luca Caragiale;
e) Ion de Liviu Rebreanu;
f) Moromeții de Marin Preda.

3. Metode moderne de caracterizare a personajului în lecția de literatură
3.1. Lecția de literatură – preliminarii teoretice
3.2. Metode moderne de caracterizare a personajului literar
3.2.1. Dezbaterea academică;
3.2.2 Metoda posterului;
3.2.3 Scaunul autorului;
3.2.4 Diagrama Venn;
3.2.5 Metoda interviului;

Concluzii
Anexe

Argument

Artă a sensibilității, destinată esteticului și reflexivității, literatura s -a impus de la
începutul timpului în societate, reușind să proiecteze prin operele literare situații inspirate din
realitate, antrenând cititorul într -un joc al descifrăr ii țesăturii narative și al regăsirii unor trăiri
autentice, dominatoare și complexe, ce derivă din particularitățile de construcție a
personajelor.
Basmele, nuvelele sau romanele devin exponențiale pentru înțelegerea individului , în
viața de zi cu zi, că ci, la nivel compozițional, personajul literar corespunde unui nivel -cheie
de realizare a semnificațiilor textului. În lumea ficțională a operei, pulsațiile vieții sunt
asimilate unei dinamici aparte, pe care cititorul o înțelege la o lectură atentă, antre nându -și
toate simțurile pentru a identifica toate palierele semnificative. În fața noastră, opera literară
se metamorfozează, revigorată fiind de fiecare lectură, unica de altfel, deoarece oamenii
rezonează diferit.
Astăzi, ne este dificil să parcurgem a numite opere, deoarece simțim că nu ne regăsim
în drama personajului, sau, că stilul autorului este unul greoi, obositor. Se scrie enorm și an
de an apar cărți de o indubitabilă valoare. Cum îi putem apropia pe cei care nu citesc de ele?
Și dacă nu au fos t formați să se potrivească profilului unui cititor?
Cu toate acestea, modernitatea a adus o serie de elemente de structură, compoziție și
analiză, care poa te deveni atractivă pentru noul om, cel pasionat de autocunoaștere. Lectura se
deschide pentru acest a, promovând o nouă viziune analitică asupra operei literare, prin
identificarea unei alte chei interpretative, pentru același discurs.
În acest sens, psihanaliza, domeniul pe care toți îl asociem cu numele marelui
Sigmund Freud, poate deschide un nou oriz ont al așteptărilor cititorului, proiectând o lume
guvernată de pulsiuni și drame interioare, în care personajul literar devine un ins complexat,
ale cărui refulări devin cauze ale decăderii în planul existenței ficționale. Putem citi și altfel,
adaptându -ne la dorința de analiză mai profundă a psihicului uman, și, pentru o zi sau două,
ne putem transforma în adevărați terapeuți, puși față în față cu un pacient deosebit -personajul
literar.
Cititorul modern caută în literatură nu doar un refugiu, ci și o pro vocare. O carte care
se oferă prea ușor, e o carte ce va fi uitată repede. Provocările textului sunt cele care mențin
constantă atenția lectorului, făcându -l să treacă în ipostaza criticului. Tentația de a ghici
urmarea sau viclenia autorului care își înze strează personajele cu elemente surprinzătoare,
deloc facile unei lecturi inocente, converg către o pulsație interioară a operei literare.

Lucrarea se va axa mai puțin asupra unor noțiuni specifice psihanalizei freudiene,
precum vis și sexualitate, și ma i mult asupra conceptului de conștiință, insistându -se asupra
rolului pe care îl are inconștientul în devenirea individului. Mai mult de atât, textele alese
urmăresc să dezvolte o analiză psiho -literară a vectorilor care determină comportamentul
personajel or. Corespondente echivalente ale omului din realitatea exterioară dimensiunii
imaginative a textului, personajele își vor retrăi dramele, astefel încât noi, cititorii, să putem
marca tensiunile psihologice ale acestora, raporturile cu ceilalți și limitare a/exacerbarea unor
pulsiuni. Vom înțelege mai clar amprenta pe care societatea și -o pune asupra individului sau
pe care individul și -o pune asupra societății, așa cum e cazul lui Alexandru Lăpușneanul.
Latura psihologică a operei literare a existat dintot deauna, căci autorul nu reprezintă
instanța creatoare supremă a textului, ci conștiința lui. Fiind om, se supune acelorași rigori ale
funcționării sinelui, iar proiectarea unor temeri, a unor așteptări, sau a dezamăgărilor
personale în spațiul imaginar al nuvelei/al romanului este un lucru pe care îl face și conștient,
și inconștient. James Hillman definea psihologia drept mitologie, studiul poveștilor sufletului .
În acest sens se apropie și de literatură. Plăcerea lui a spune și a povesti reprezintă
fundam entul creației literare.
Opresiunea societății, schimbarea ei, este o temă recurentă și în literatură. Personajele
își pierd adesea identitatea, valorile morale, adică Sinele. E ușor să înțelegem în acest context
drama lui Ilie Moromete, care își pierde fu lgerător stabilitatea emoțională, libertatea de Sine
pe care credea că o are și își înăbușă suferința sub masca nepăsării. Învins de colectivizare,
înțelege că familie nu mai trăia sub raporturile tradiționale existente până atunci, ci sub
raporturile noii stări a lumii. Liberul arbitru își pierde atributele în fața devenirii, oferind doar
o iluzie.
Vom călători către cele mai ascunse dimensiuni ale existenței, către abisul conștiinței
personajelor alese, descoperind modul absurd, ilogic în care acestea văd lumea și modul
grotesc în care se comportă. Nebunia patologică a lui Lăpușneanul sau psihoza lui Stavrache
va completa perspectiva psihologică asupra textului. În celebrul roman Frații Karamazov,
Dostoievski afirma: ,,Psihologia te ajută să ajungi la oric e concluzie dorești. Depinde numai
de cel care o mânuiește.”. Având această libertate, putem, ca cititori și critici deopotrivă, să
simțim noi interpretări ale textului, o nouă față pe care acesta ne -o dezvăluie. Făcând asta,
vom reuși să atragem public no u, să valorificăm textele de mare valoare oferite de literatura
noastră.
Astfel, lucrarea se dorește a urma calea unei noi critici, apropiată pulsiunilor societății
actuale, și orizontului de interes al cititorului modern. Doar așa, literatura nu își va pi erde

vitalitatea intrinsecă, și va continua să reprezinte așa cum spune Stendhal, ,,O oglindă purtată
de-a lungul unui drum”. Cititorul de azi este un ins interesat în foarte mare măsură de a
înțelege CUM? și DE CE?, în defavoarea unui comportament absent, neimplicat. De aceea,
opera literară trebuie filtrată prin metode noi de lectură și de analiză. Cred că psihanaliză
oferă un substrat extrem de complex, interferând în țesătura narativă a operei, și poate
revigora semnificațiile analitice ale unor opere d e o importanță majoră pentru literatura
română, apropiind aceste texte de tinerii cititori.

1. Psihanaliza: chei pentru înțelegerea unui concept care a făcut istorie
1.1. Preliminarii – apariția, definirea și evoluția în plan european a psihanalizei

Sfârșitul secolului al XIX -lea a marcat, în plan european, o dezvoltare deosebită a
societății în totalitatea sa, nu doar la nivel structural, printr -o schimbare de viziune asupra
dinamicii claseloor sociale, ci și prin interesul a parte al unor personalități din viața culturală,
ce a determinat inovarea unor domenii de activitate (tehnic, medical, psihologic etc.). Asistam
cu interes la apariția unor noi concepte și a unor noi spectre de analiză a existenței zilnice a
noului om, cel care își desăvârșește formar ea, mai mult ca niciodată, printr -o educație
riguroasă, ce implică nu doar aspectul formal, ci și aspectele nonformale și informale. În acest
context aparte, perioada cuprinsă între anii 1850 -1930 a devenit reprezentativă pentr u
delimitarea unei noi direcții, cu bază științifică, în sondarea și explicarea fenomenelor de
ordin psihic, prin raportare la instanțele conștientului, inconștientului și subconștientului
uman. Ne referim așadar la psihanaliză, disciplină asociată inițial cu activitatea lui Sigmund
Freud, cel care a pus și bazele unor procedee terapeutice a căror menire este să ajute la
înțelegerea și vindecarea tulburărilor psihopatologice.
Termenul de psihanaliză este prezent în mai multe limbi, fiind raportat de Jean
Laplanche și J.B Pontalis la întreg spațiul european, după cum urmează:1„G.: Psychoanalyse. –
–F.: psychanalise. –E.:pscho -analysis, -S.:psicoan álisis.–I.:psicoanalisi sau psicanalisi. –
P.:psican álise. Cercetătorii definesc domeniul psihanalizei prin intermediul operei lui Freud,
în lucrările căruia disting trei niveluri:
2A) „o metodă de investigație care constă în esență în punerea în evidență a semnificației
inconștiente a cuvintelor, acțiunilo r, producțiilor imaginare (vise, fantasme, deliruri) ale unui
subiect;
B) o metodă psihoterapeutică bazată pe acest mod de investigare și având ca specific
interpretarea controlată a rezistenței, transferului și dorinței;
C) un ansamblu de teorii psiholog ice și psihopatologice în care sunt sisetematizate rezultatele
obținute prin metoda psihanalitică de investigare și tratament. ”
Charles Rycroft definește psihanaliza drept 3„tratament al nevrozei inventat de Freud
în anii 1890 și dezvoltat de atunci de el însuș, de discipolii și de adepții săi.” . Referindu -se la

1 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabular ul psihanalizei , ed. Humanitas, București, 1994, p.313
2 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, București, 1994, p.313 -314
3 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză , ed. Trei, 2013, p. 220

conceptele -cheie definitorii, identifică trei: 4” asocierea liberă, care a înlocuit hipnoza,
interprtarea, care a înlocuit sugestia, și transferul”.
Psihanaliza a luat forma unei direcții complexe de evaluare, investigare și tratament ,
reunind eforturile susținute ale lui Sigmund Freud, care, treptat, si -a cristalizat teoriile,
reușind să definească conceptele operaționale ale viziunii sale, rămânând însă, într -o
permanentă fervoare a căutării de no i sensuri ale existenței, și de transpunere în contingent, a
celor mai ascunse dorințe și instincte umane. Leagănul psihanalizei trebuie căutat în Viena
anilor 1890, atunci când societatea burgheză începe să renunțe la convenționalitatea strictă de
până at unci, îmbrățișând libertățile oferite de inovațiile tehnice, și, implicit, deschid calea
către cunoașterea de sine și către identificarea naturii neliniștilor de ordin interior, provocând
limitele civilizației de până la acea dată. Avem în vedere o bază fe cundă pentru cercetare,
curiozitate științifică și deschidere spre universalitate și autoanaliză. Freud a observat extrem
de atent schimbările acestei perioadei, reușind să surprindă printr -o perspectivă unică,
frământări ale individului aflat la marginea dintre două lumi, dintre două chemări: cea de a
avea, de a deține, și aceea de a fi, de a se manifesta. Sigmund Freud însuși mărturisea
5„Psihanaliza este crea ția mea; vreme de zece ani, m -am ocupat singur de acest domeniu și tot
vreme de zece ani doar a supra mea s -au ab ătut criticile prin care contemporanii mei î și
exprimau nemul țumirea asupra psihanalizei, c ât și capriciile lor de moment. Cred c ă și astăzi,
când nu mai sunt deloc singurul psihanalist pe p ământ, nimeni nu înțelege mai bine dec ât
mine ce este psihanaliza, prin ce difer ă ea de alte modalit ăți de explorare a vie ții psihice, ce se
poate desemna prin termenul de „psihanaliz ă” sau cum ar mai putea fi ea denumit ă.”
Psihanaliza s -a impus ca un domeniu de sine stătător, dar cu implicații majore în
medicină (psihiatrie) și psihologie, devenind un liant prin care se urmărea găsirea unor noi
metode de investigație a dereglărilor psiho -somatice. Începutul secolului al XX -lea a însemnat
dobândirea recunoașterii pe plan european a contribuției lui Freud și formarea primei școli de
psihanaliști, care ulterior va forma nume sonore în aceste domeniu, rafinând personalități ce
se vor distanța de concepțiile freudiene, inițiind propria lor abord are psihanalitică. Dacă locul
de lecare al psihanalizei a fost Viena, iată că alte spații cultural e și-au arătat deschiderea către
acest domeniu, astfel încât putem vorbi de școlile de psihanaliză din Franța sau din S.U.A.,
care au reușit să dea lumii noi paradigme interpretativ -analizatoare.
Anul 1985 este un an extrem de important pentru Freud, cel care va publica lucrarea
Șchița unei psihologii științifice , în care va delimita pentru prima oară conceptele de conștient,

4 Ibidem 3
5 https://www.edituraherald.ro/blog/entry/despre -istoria -miscarii -psihanalitice

preconștient și inconștient. Colabo rarea cu doctor ul Josef Breuer îi va orienta cariera tânărului
student către procedeul catharctic al hipnozei, pentru ca ulterior, să pună bazele psihanalizei
prin îndepărtarea de hipnoză și introducerea tehnicii asocierilor libere. Fiecare școală de
psiha naliză și -a elaborate obiective și direcții particulare, orientând procesele terapeutice în
funcție de obiectului studiului și de parametrii în care acesta era realizat. Spațiul vienez a fost
marcat, c ronologic, de următoarele instituții: Școala de Psihanaliză a lui Freud, Școala de
Psihanaliză a lui Jung, Școala de Psihologie individuală a lui Adler și Școala de Logopedie a
lui Viktor Frankl.
În Franța, psihanaliza a fost privită cu reticență, reușind să se impună în fața medicinei
clasice abia după 1960, prin intermediul lui Jaques Lacan, fondatorul Școlii Freudiene din
Paris. Observăm însă că psihanaliza depășește granițele europene, astfel încât vorbim în
secolul al XX -lea de Școala de Psihanaliză Americană, parte a Asociației Americane de
Psiholo gie.
Definirea psihanalizei reprezintă o provocare atât pentru clinicieni, cât și pentru
public, deoarece vorbim despre o direcție controversată, aflată la limita dintre știință și
pseudoștiință. Treptat însă se concretizează drept un sistem de discipline ce au în centru ideea
de inconștient. Trebuie să avem în vedere nu doar psihanaliza aplicată, ci și metapsihologia,
psihologia, psihoterapia și psihopatologia. Aceste discipline sunt interconectate, relaționând
atât logic, cât și cronologic. Numeroși speci aliști au contestat valoarea psihanalizei și
mecanismele acesteia, un prim pas în demersul l or reprezentându -l pansexualismul.6„Diverși
comentatori și critici ai psihanalizei i -au reproșat lui Freud că explică întreaga viață psihică și
spiritual a omului p rintr-un singur factor: psihosexualitatea. Cu alte cuvinte, teoria
psihanalitică ar fi fost reducționistă.”. Cu toate acestea, remarcăm o dimensiune evolutivă în
cadrul gândirii freudiene , dar și în raportarea la exterior, urmărindu -se desprinderea de
viziunea pansexualistă și identificarea unor noi structure ale relației con știent-inconștient.
Mai mult, e total greșit să re ducem un domeniu atât de vast la contribuția unui singur
om, care a determinat concretizarea direcției respective.7„La Adler, primul dizident,
inconștientul este populat cu conținuturi sociale – compexele de inferioritate și voința de
autoafirmare. De asemenea, inconștientul colctiv descries de Jung, care încorporează în
arhetipurile sale experiențele esențiale ale omului ca specie, tran scende cu mult zona
sexualității.”

6 Zamfirescu, Vasile Dem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Ed. Trei, 2015, p. 24
7 Zamfirescu, Vasile Dem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Ed. Trei, 2015, p. 26 -27

Psihanaliza a fost contestată și de animate regimuri politice, de natur totalitară,
urmărind eliminarea unor elemente subversive periculoase pentru implementarea de viziune
în rândul societății. Hitler este cel care în mo d public a condamnat opera lui Freud, cerând
arderea textelor sale în văzul tuturor. Ulterior, și comunismul a adus numeroase acuze
psihanalizei, considerând că are o sorginte burgheză. 8”În realitate, psihanaliza s -a născut
inductiv, pe baza cazurilor de nevroză pe care Freud le -a elaborate ca terapeut.”
E imperios necesar să avem în vedere faptul că atât Freud, cât și Jung, Adler sau
Melani Klein și -au elaborate teoriile pe baza studiilor clinice efectuate , astfel încât
psihoterapia reprezintă baza psihanalizei. Un element comun tuturor psihanaliștilor îl
reprezintă obiectul de studio, și anume inconștientul, pe care Freud hotărăște să îl sondeze
prin psihoterapie, inovând practica medical, prin renuntarea la hipnoză și inducerea unei
metode noi, cea a asocierilor libere. Modernitatea viziunii sale, nu stă în descoperirea acestui
nivel al conștiinței, ci mai degrabă în mo dalitatea de abordare inovativă, pluridisciplinară și
transdisciplinară.
Așadar, 9„este limpede că într -un domeniu precum psihanaliz a, atât de îndepărtat de
realitatea concretă, încercând să sesizăm și să conceptualizăm experiența intrasubiectivă
pentru a construi un model al funcționării psihologice și ținând seama de procesele
inconștiente, trebuie să folosim unelte care ne sunt ofer ite de cultură.”
Psihanaliza poate fi înțeleasă așadar drept o mișcare culturală , având atingeri cu
filosofia lui Nietzsche și a lui Schopenhauer, dar și cu literatura, așa cum vo m demonstra în
cele ce urmează, sau cu biologia și medicina. Ea are un domeni u de aplicare delimitat destul
de clar și anume10„nevrozele mau ușoare, isteria, fobiile și stările co mpulsive, apoi
deformările de c aracter, inhibițiile și anomaliile sexuale.”
Prezentând domeniul și istoricul psihanalizei, Constantin Enăchescu, doctor în
psihologie și medicină, consider ă că metoda psihanalizei derivă din an aliza discursului
pacientului, 11„neinfluențat și nedirijat de către o altă persoană, în scopul obținerii unei
expresi spontane a gândirii subiectului, reprezentând confidențele acestuia. ”. Totodată, acesta
are în vedere două obiectevive ale psihanalizei, și anume luarea la cunoștință a subiectului de
suferințele de ordin intim, înțelegerea dinamicii lor și corelarea cu evenimente prezente. E

8 Zamfirescu, Vasile Dem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Ed. Trei, 2015, p. 27
9 Haynal, Andr é, Roazen, Paul, Falzeder, Ernst, Din secretele psihanalizei și ale istoriei sale, ed. Iri, 2008, p. 20 –
21
10 Freud, Sigmund, Despre psihanaliză, ed. Trei, 2014, p. 161
11 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 23

important și ca pacientul să retrăiască acele s enzații, sentimente, frustrări împreună cu
psihanalistul, prin așa -numitul process de 12„transfer afectiv”.
În spațiul românesc postbelic, psihanaliza a fost interzisă de către ideologia Prtidului
Comunist, determinând astfel o întârziere cultural -ideatică fațp de spațiul european. Dacă
domeniul psihanalizei s -a dezvoltat constant în Europa secolului al XX -lea, iată că în
România au existat mai multe începuturi, puse sub semnul unor încercări timide, nesigure, de
impunere în fața contextului potrivnic de nat ură socio -politică. Dacă în perioada interbelică,
psihanaliza începuse un parcurs sinuos, odată cu instalarea comunismului, situația s -a
schimbat dramatic. Vasile Dem. Zamfirescu crede că 13„ostracizarea psihanalizei în România
postbelică este un fenomen de import.”. În ciuda faptului că Rusia a avut o atitudine extrem
de deschisă asupra psihanalizei, fiind una din primele țări care a traus studiile lui Freud, iată
că instalarea lui Stalin la putere a determinat ostracizarea psihanalizei. În România are loc un
fenomen și mai tragic, astfel încât, în 1952, la ședință Academiei Române 14„dedicată analizei
activității din domeniul științelor medicale din perspective teoriei lui Pavlov, freudismul este
supus condamnării oficiale a celui mai înalt for științific”. Nici celelalte țări din blocul
sovietic nu au avut o atitudine diferită, deși Ungaria ocupase o poziție -cheie în definirea
psihanalizei, prin persoana lui Ferenczi. Totuși, începând cu 1970, în România vor fi publicate
câteva lucrări dedicate psihanalizei , cum ar fi cele semnate de Vasile Dem. Zamfirescu: Etică
și psihanaliză (1973), Între logica inimii și logica minții (1985) sau de Aurel Dicu: Ce este
psihanaliza? (1977).
În domeniul literar, împletirea cu psihanaliza a devenit o realitate în perioada
interbelică, prin intermediul medicului Constantin Vlad, a cărui lucrare de psihanaliză aplicată
Mihai Eminescu, din punct de vedere psihanalitic (1932) supune cititorul unui efort clar de
parcurgere. Oamenii de cultură nu și -au arătat foarte mult deschiderea către psihanaliză,
dovada fiind puținele studii ce le aparțin lui Tudor Vianu sau lui Mihai Ralea, ori lui Nicolae
Mărgineanu. Se remarcă personalitatea lui Blaga, interes t direct de psihanaliza de factură
freudiană si jungiană , reinterpretând Complexul lui Oedip și elemente ale inconștientului
colectiv. George Călinescu și Nae Ionescu au fost doi dintre cei mai acuți constestatari ai
psihanalizei, refuzând să vadă dincolo de abordarea pansexualistă.
Astăzi, psihanaliza trebuie înțeleasă într -un alt context decât cel al perioad ei de
început. Noile direcții și contribuția unor specialiști reputați demonstrează că, asemeni

12 Enăchescu, Constantin, Tratat d e psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 24
13 Zamfire scu, Vasile, Dem., Introducere în pihanaliza freudiană și postfreudiană, ed. Trei, 2015, p. 54
14 Zamfirescu, Vasile, Dem., Introducere în pihanaliza freudiană și postfreudiană, ed. Trei, 2015 , p. 54

oricărei științe, psihanaliza a devenit altceva – un p unct de plecare pentru abordările
innovative de tratament psihoterapeutic. Să lăsăm timp așadar istorie pentru a valorifica întru
totul contribuția lui Freud , a lui Jung, Adler și a altor psihanaliști de marcă și să ne îndreptăm
atenția asupra noului om, c e ascunde în conștiința sa complexe și gânduri ce îi trădează
dinamica interioară – o dimensiune care stă sub semnul refulării și al pulsiunilor.

1.2. Părintele psihanalizei – Sigmund Freud
Sigmund Freud este o personalitate cultural -științifică ce a influențat prin sudiile sale
devenirea societății austriece și europene la sfârșitul secolului al XIX -lea – primele decade ale
secolului al XX -lea în plan social și psihologic. Născut la 6 mai 1856, Freud a reușit în cei 83
de ani de viață să facă o analiză extrem de minuțioasă a dimensiunii interioare a conștiinței
umane, asociată spiritului. În ciuda faptului că a fost acerb contestat, contribuția sa nu se
referă doar la domeniul psihanalizei, ci și la cel cultur al sau la interpretarea fenomenelor
sociale, ce stau la baza funcționării grupurilor. 15„Dacă, așa cum afirma cândva sociologul
american Philip Rieff, „omul psihologic“ a înlocuit noțiuni anterioare precum omul politic,
religios sau economic ca imagine de s ine dominantă a individului de secol al XX -lea, faptul se
datorează în bună măsură prestigiului viziunii lui Freud și caracterului aparent inepuizabil al
moștenirii sale intelectuale. ”
Pe numele său adevărat Schlomo Freud, la vârsta de 21 de ani, tănărul î și va lua
prenumele de Sigmund, devenind cunoscut ulterior drept fondatorul psihanalizei. Interesul său
pentru acest domeniu s -a datorat și particularităților observate în familia sa, căci mama lui era
cu 20 de ani mai tănără decât tatăl său, iar acesta ma i fusese căsătorit de două ori. Se justifică
așadar prin condițiile desăvârșirii sale, interesul pentru complexul lui Oedip și pentru
frustrările provocate de actele ratate. Deosebit de precoce, reușește în curtă vreme să
stăpânească cinci limbi străine, ș i anume greaca, latina, franceza, engleza și ebraica. Ultima
din lista se datorează originii sale, căci Freud provine dintr -o familie de evrei așkenai, din
zona Moraviei. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul Universității din Viena, tânărul
Freud își va îndrepta atenția asupra domeniului neuropatologiei, după ce, anterior, fusese
interesat de psihiatrie. Plecarea în Franța, în 1885, va însemna pentru el pornirea pe drumul
definirii unui nou domeniu, și anume psihanaliza. În lucrarea De la Sigmund Freud la Jaques
Lacan, Elisabeth Roudinesco relatează experiența medicului în Franța, lucrând alături de
medici recunoscuți, pe care îi admira. Ne referim aici la Jean -Martin Charcot, despre a cărui
metodă anatomo -clinică studiase, dar și la Theodore Meynert, unul din cei mai importanți
specialiști în cunoașterea creierului.
Alături de Joseph Breuer va delimita o serie de procedee în tratamentul pacienților, cel
mai cunoscut caz fiind cel al Annei O., 16„a cărei istorie va deve ni legendară, funcțion ând de –
acum înainte ca unul din mituril e de întemeiere ale istoriei psihanalizei.” . Freud este încântat
de experiența perioadei franceze, deși i -a fost greu să se suștină financiar, dat fiind faptul că

15 http://www.scientia.ro/biografii/101 -biografii -psihologie/794 -sigmund -freud -viata -si-opera -1.html
16 Roudineco, Elisabeth, De la Sigmund Freud la Jaques Lacan, ed. Humanitas, 1995, p. 14

singurul venit era bursa pe care o primea din fondurile Jubileului Universității din Viena. S e
apropie de Charcot, înțelegând prin observarea thenicii acestuia că 17„fenomenele isteriei
ascultă de legi, Charcot tratând observațiile clinice ca pe niște fapte și extrăgând din ele
ipoteze neurologice.”
Părăsind Fr anța, Freud revine în Viena, punând în funcțiune 18„ o nouă practică
întemeiată pe primatul ascultării și al povestirii. La capătul acestei duble răsturnări, în care
isteria ocupa un loc central, își face apariția noțiunea de inconștient și ia naștere psihanaliza.”
În lucrarea Viața mea și psihanaliza , cercetătorul mărturisește că încă din timpul anilor
de universitate a prezentat o tendință de a se concentra exclusive pe o singură problem, fapt
care, ulterior, i -a adus 19„reproșul unilateralității”. În 1886, Freud este medic la Viena,
specia list în boli nervoase. Dacă între 1861 și 1886 nu publicase , iată că i se propane să
colaboreze cu un dicționar medical pe problema afaziei, iar momentul este semnificativ,
deoarece îi suscită lui Freud interesul pentru investigația de ordin științific.
Dacă inițial a folosit tehnica hipnozei 20„pentru a cerceta sufletul bolnavului cu privire
la istoria bolii sale și geneza acesteia”, ulterior se va indrepta asupra altor tehnici, mult mai
cuprinzătoare și cu rezultate mai complexe, care au fost asociate clar psihanalizei. Aportul lui
Freud este acela de a reporta isteria la sexualitate, descoperind la majoritatea pacienților săi
disfuncții ale mecanismului sexual. Concentrându -se asupra neurasteniei, reușește să
identifice două tipuri, unul în care central es te fenomenul angoasei, numit nevroza de
angoasă, iar cel de -al doilea tip corespunde neurasteniei așa cum era înțeleasă până la acel
moment. Psihanalistul mărturisește 21„astfel am considerat nevrozele în general ca fiind
tulburări ale funcției sexuale, iar psihonevrozele fiind expresia lor psihică.”
Deși renunță la hipnoză, Freud trage concluzia că individul își poate reaminti prin
metoda catharctică fapte uitate din viața lor interioară și exterioară, semn că aceste amintiri se
aflau undeva. Decide să con frunte două realități, instinctul și rezistența, până când
22„instinctul va fi fost respins și deposedat de puterea energetică”. Interesat de mecanismul
nevrozei și implicit de tratamentul ei, analizează contextul și factorii implicați, realizând că în
nevroză 23„eul era retras încă de la primul contact cu emoția, in stinctiv respinsă, fiindu -i
interzis accesul la conștiință și la descărcarea motrice direct, cu toate acestea emoția

17 Roudineco, Elisabeth, De la Sigmund Freud la Jaques Laca n, ed. Humanitas, 1995, p. 19
18 Ibidem 15
19 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 10
20 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 25
21 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 38
22 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 46
23 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 46

păstrându -și pe deplin puterea energetică. Am numit acest proces refulare. Reprezenta evident
un mecanism primar de apărare, comparabil cu o tentativă de fugă.”. Treptat, Freud începe să
își cristalizeze teoria conștiinței tridimensionale. El recunoaște existența unei dimensiuni
psihice de natură interioară, ce reunește toate experiențele individului și care, în mod real,
influențează viață c onștientă, luând diverse forme de manifestare, cum ar fi complexele sau
conflictele. În mod practic, comportamentul individului devine reprezentarea acestor forme,
găsindu -și motivația în pulsiunile inconștientului.
24„Schema generală de organizare a apara tului psihic uman este format din
următoarele instanțe:
a) Inconștientul, reprezentând prima și cea mai veche dintre instanțele personalității;
b) Eul conștient, apărut ca un înveliș cortical sub influența factorilor educaționali și a
modelului familial în perioada copilăriei și, ulterior, sub influența lumii reale
externe; aceasta este instanța intermediară între „realitatea lumii externe” și
„realitatea psihică a persoanei”, viața sa interioară sau sfera inconștientului;
c) Supra -Eul, dezvoltându -se în prelun girea Eului sub influența factorilor represivi –
modelatori ai modelului socio -cultural extern.”
Freud va reuși să impună această organizare ce va deveni o bază a cercetării
psihanalitice. Moartea tatălui său, în 1886, îl face să înțeleagă că are numeroase a mintiri
refulate, legate de viața sa alături de membrii familiei. În acest context, hotărăște să pornească
o nouă direcție în cercetare, și anume descifrarea viselor. Acestea sunt înțelese drept „calea
regală către cunoașterea inconștientului“ , psihanalistul reușind să descrie nu doar mecanismul
de producer al viselor, dar și modul în care acestea se revarsă în conștiința individului. În anul
1899 va publica lucrarea Interpretare viselor , care se va impunde drept o operă de referință
pentru liter atura psihanalitică. 25„ Visele desfid cauzalitatea logică și coerența narativă, pentru
că amestecă reziduuri ale experienței cotidiene imediate cu dorințele cele mai profunde,
adesea cele mai infantile. Dar ele pot fi decodate dacă ținem seamă de cele patr u operațiuni de
bază ale travaliului visului și le anulăm efectul mistificator. ”
După 1906, Freud începe să strângă în jurul un cerc de elevi, psihiatri interesați
dedomeniul psihanalizei. Printre aceștia se număra și Carl Gustav Jung, cel care îi va deven i și
asistent. Freud își mărturisește nemulțumirea provocată de faptul că Germania refuză să
accepte psihanaliza ca știință, dar și de faptul că lupta deschisă împotriva psihanalizei, i -a
determinat pe adepți să înființeze Asociația psihanalitică internați onală , al cărei prim

24 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 24
25 http://www.scientia.ro/biogr afii/101 -biografii -psihologie/794 -sigmund -freud -viata -si-opera -1.html

președinte a fost Jung. În acest context, apare și Revista centrală de psihanaliză și Imago ,
organe care se îndepărtează de psihanaliza lui Freud. În 1909 pleacă în S.U.A., alături de
Jung, unde va susține Cinci conferințe despre psiha naliză . Colaborarea cu acesta din urmă va
fi întreruptă în 1911, când Freud înțelege realitatea mișcărilor disidente ale psihanalizei,
înițiate de C.G.Jung și Adler, ambii negând importanța stadiilor sexuale în conturarea teoriilor
inițiate. Refuză însă ac ceptarea lor ca mișcări psihanalitice, considerând că aceste mișcări au
trecut pe lângă psihanaliză 26„fără să o atingă”. Continuă totuși colaborarea cu Otto Rank și
Ferenczi, care nu se vor îndepărta de filonul central al psihanalizei.
Alte lucrări semnificative ale lui Freud până la această dată sunt Psihopatologia vieții
cotidiene (1904), Cuvântul de spirit și relația sa cu inconștientul (1905), Trei eseuri asupra
teoriei sexualității (1905) . În timpul Primului Război Mondial va scrie o serie de 12 lucrări, în
care dezvoltă tema metapsihologiei, dar nu toate au fost publicate în timpul vieții sale. Ideile
exprimate în aceste opere sunt extrem de importante pentru sistemul freudian, iar Dincolo de
principiul plăcerii (1920) și Eul și sin ele(1923) reunesc aceste interese, asociate cercetării
psihanalitice.27„ În acestea, Freud a încercat să clarifice relația dintre diviziunea topografică a
psihicului, operată de el la începuturi, în inconștient, preconștient și conștient, și împărțirea lui
ulterioară în sine, eu și supraeu .” Explicarea acestor concepte face obiectul următorului
subcapitol.
Plaja intereselor lui Freud a fost una foarte largă, astfel încât face aprofundări ale unor
domenii precum cel cultural sau cel al studiilor sociale, reușind sa transpună în studiile sale
viziunea transdisciplinară asupra relației complexe dintre eu -societ ate-cultură, prin raportare
la mecanismele psihanalizei. Reprezentative în acest sens sunt Viitorul unei iluzii (1927 ),
Civilizația și neajunsurile ei (1929 )
28„Premisa fundamentală care i -a permis lui Freud să examineze fenomenele culturale
din perspectivă psihanalitică a fost existența a ceea ce el numise sublimare, în cele Trei eseuri
asupra teoriei sexualității. Aprecierea sau crearea frumuseții ideale, susține Freud, derivă din
pulsiuni sexuale primare care sunt transfigurate în fenomene culturale înălț ătoare. Spre
deosebire de refulare, tradusă numai în simptome nevrotice a căror semnificație este
necunoscută chiar și celui afectat de ele, sublimarea este o rezolvare pașnică a reprimării, care
duce la crearea unor opere culturale accesibile și altora. D eși potențial reductivă în
implicațiile sale, interpretarea psihanalitică a culturii poate fi numită pe bună dreptate una

26 Freud, Sigmund, Viața mea și psihanaliza, ed. Moldova, 1998, p. 90
27 http://www.scientia.ro/biografii/101 -biografii -psihologie/795 -sigmund -freud -viata -si-opera -2.html
28 http://www.scie ntia.ro/biografii/101 -biografii -psihologie/795 -sigmund -freud -viata -si-opera -2.html

dintre cele mai puternice „hermeneutici ale suspiciunii“, ca să împrumutăm expresia
filozofului francez Paul Ricoeur, pentru că demiti zează conceptul idealist al culturii înalte ca
presupusă transcendere a unor nevoi primare. ”
În 1913 va fi publicată lucrarea Totem și Tabu, în care Freud depășește aria intereselor
de până atunci, făcând studii de natură antropologică. Pornind de la desco peririle lui Sir James
Frazer asupra aborigenilor din Australia, reanalizează complexul lui Oedip, postulând teoria
înlocuirii hoardei patriarhale cu o comunitate fraternă. Psihologia mulțimilor și analiza eului
vede lumina tiparului în 1921, analizând 29„sentimentul colectiv de deziluzie provocat de
liberalismul raționalist ”. Freud explică faptul că indivizii unei comunități sunt lipsiți de
independență și autocontrol, relațiile lor cu liderul grupului stând sub semnul unor legături
libidinale individuale.
Religia a reprezentat și ea un punct de interes al studiilor lui Freud, a cărui origine
evreiască și -a spus evident cuvântul. În mare parte însă, psihanalistul a încercat să se
îndepărteze de idea Dumnezeului unic, fiind atras de conceptele de zeitate și i ndividualitate
totemică. Această abordare va întări desprinderea lui Jung de Freud, care nu admite necredința
în spiritualitate. Convins că a crede în Dumnezeu ar sublinia infantilismul ființei umane prin
raportare la totalitatea divină, Freud admite că 30„ Dacă oamenii, evoluân d, își pot depăși
dependența, atunci și umanitatea poate să spere că va renunța într -o zi la heteronomia sa
imatură”.
În 1930, Freud scrie un nou tratat, Disconfort în cultură , care că stă sub semnul
sentimentului de vină al ființei u mane, aflat în incapacitatea de a atinge starea de fericire
totală. Civilizația este așadar amenințată de chiar instinctul morții al indivizilor, care este
canalizat către exterior, și materializat prin conflicete, războaie ș.a. Se insistă asupra relației
intime dintre Eros și Thantos, chemări ale spiritului, opuse prin natural or și care fac
imposibilă reconcilierea spiritului.
Odată cu ocuparea Austriei de către Germania, Freud se refugiază în Anglia , iar
psihanaliza se deplasează către spațiul anglo -saxon și către cel american, inițiatorul
psihanalizei fiind convins de faptul că cercetările sale au dechis noi căi către cunoașterea de
sine, care se vor concretiza în viitoare lucrări ale celor care văd psihanaliza drept o realitate și
nu o șarlatanie.

29 http://www.scientia.ro/biografii/101 -biografii -psihologie/795 -sigmund -freud -viata -si-opera -2.html
30 http://www.scientia.ro/biografii/101 -biografii -psihologie/795 -sigmund -freud -viata -si-opera -2.html

1.3 Dire cții noi în psihanaliză – Jacques Lacan, Alf red Adler, Carl Gustav
Jung, Melanie Klein ș.a.

Psihanaliza este un domeniu care a evoluat gradat , pe baza influenței factorilor de
natură internă, cum ar fi ruptura unor psihanaliști de concepția freudiană (Jung, Adler, Klein
Winnicott) și inițiere unei școli proprii de psihanaliză, dar și a factorilor de natură externă,
mai precis cele două războaie mondiale și emigrația membrilor Asociației Psihanalististilor
din Austria către alte state europene sau trana satlantice. Andr é Haynal afirmă în lucrarea Din
secretele psihanalizei și ale istoriei sale că 31„În opinia mea, deplasarea spre Occident a
psihanalizei este una triplă. Prima deplasare a fost una a speranței, o ambițioasă speranță de a
progresa, de a se em ancipa. A doua etapă a însemnat răspândirea unui mesaj cultural, acela al
unei metode științifice, al unei noi maniere de a gândi și simți. Cea de -a treia etapă a fost
aceea a fugii, o tentativă de a scăpa de persecuție, de o imensă tragedie desfășurată în umbra
morții”.
Personalitatea lui Sigmund Freud a atras treptat adepți, medici interesați de sondarea
relației dintre conștient și inconștient, o parte devenindu -i discipoli, împărtășindu -i viziunea,
în timp ce alții au preferat să se desprindă de teoria libidoului, promovându -și propria viziune.
Dintre aceștia ne vom opri asupra contribuției și personalității lui Carl Gustav Jung, a lui
Alfred Adler, a lui Otto Rank, a Melaniei Klein, a lui Ja cques Lacan și a lui Donald
Winnicott. În măsură în care anali za textelor literare va solicita, vom dezvolta și teoriile lui
Alfred Bion și a le lui Heinz Kohut, precum și pe cele ale lui Erich Fromm.

 Carl Gustav Jung
De origine elvețiană, Carl Gustav Jung este întemeietorul psihologiei analitice, fiind
recunoscut pentru contribuția sa deosebită în domeniul studierii psihicului uman, prin
elaborarea unor teorii și a unor principii, ce vor deschide teraputului calea cătr e un nou tip de
terapie. Încă de la o vârstă fragedă s -a dovedit a fi un copil profund interesat de dinamismul
lumii psihice interioare, având, așa cum mărturisește, viziuni, premoniții și o deschidere
neobișnuită către evenimente oraculare. În volumul Amintiri, vise, reflecții Jung admite că
32„Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din
cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importnte sau din cauză că socotim
valabile gânduri care celorlalți li se par improbabile”.

31 Op. Cit, ed. Iri, București, 2008, p. 205 -205
32 Jung, Carl, Gustav , Amintiri, vise, reflecții, p.408, apud. Ewen, Robert, O introducere în teoriile personalității,
ed. Trei, 2012, p. 92

Absolvent al Universității din Basel, tânărul se simte repede atras de domeniul
psihiatriei, împletind activitatea științifică cu cea ocultă și parapsihologică. În 1906 începe
corespondența cu Freud, a cărui lucrare despre Interpretare a viselor , o citise extrem de atent
și de care fusese imediat interesat. Un an mai târziu, cei doi s -au și întâlnit, fiind facinați de
personalitatea oponontului, iar din acest moment începe o colaborare strânsă între ei. Întenția
lui Freud era aceea de a -și forma un discipol în tainele psihanalizei, dar Jung părea să aibă o
altă viziune, dorind să își dezolte propriile teorii.Deși inițial cei doi împărtășesc interesul
pentru pshinaliza freudiană, dominată de teoria sexuală a libidoului, ulterior, C.G.Jung refuză
să păstreze această idee drept fundament al concepției sale. Numit primul pr eședinte al
Asociației Internaț ionale de Psihanaliză, va renunța în scurtă vreme la această funcție,
marcând așadar în mod oficial, ruptura de Freud, în 1914. Concepțiile sa le asupra psihicului
uman încep să se cristalizeze, devenind convins de influența arhetipurilor în manifestarea
personalității individului.
După retragerea din cercurile psihanalitice freudiene, își concentrează atenția asupra
studiilor sale, devenind un p sihoterapeut reputat, a cărui clientela provenea chiar și din Anglia
și S.U.A.
33„Pentru a marca deosebirile doctrinare în raport cu Freud, Jung nu s -a mulțumit să
elaboreze articole mai întinse sau mai restrânse, ci a renunțat și la denumirea de psihanaliză,
introdusă de Freud, optând pentru termenul de psihologie analitică . Ulterior, Toni Wolff, una
din cele mai apropiate colaboratoare ale sale, a propus termenul psihologie a complexelo r”.
Particularitatea psihanalizei jungiene stă în reinterpretarea noțiunii de inconștient, al
cărui conținut este înțesat de arhetipuri, 34„stări comple xuale, experiența psihologică
individuală, dar și simptomele clinico -nevrotice ale individului”. Mai precis, Jung identifică
mai multe niveluri ale inconștientului, și anume: inconștientul instinctogen, inconștientul
individual și inconștientul colectiv.
La baza concepțiilor lui Jung stau două realități: pe de o parte avem în vedere
conținuturile aparatului psihic, și, pe de altă parte, metodele folosite în sondarea dimensiunii
psihice . Explicând aceste metode, el vorbește despe 35„experimentul asocierii, de spre analiza
viselor și despre imaginația activă”.
Prelegerile sale au fost dedicate unor cercetări riguroase, iar analiza visului a constituit
un mijloc terapeutic, de o importanță majoră, în procesul înțelegerii vieții psihice. Deși,

33 Zamfirescu, Vasile, Dem., Filosofia inconștientului, ed. Trei, 2016, p. 436
34 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 32
35 Jung, Carl, Gustav, Opere complete, vol. 18, Viața simbolică, ed. Trei, 2014, p.18

asemeni lui Freud, v ede în vis indicii oferite de inconștient, Jung se îndepărtează de viziunea
freudiană 36„În timp ce Freud credea că simbolurile viselor ascund adevăruri neplăcute pentru
a apăra somnul, pentru Jung, conținutul manifest reprezintă adevăratul vis”.
Baza psiha nalizei a fost reprezentată de teoria libidoului emisă de Freud, libidoul fiind
o 37„Formă ipotetică a energiei psihice, cu care sunt investite procesele, structurile și
reprezentările de obiect. Se consideră că libidoul are o sursă, corpul sau Se -ul, că există în
forme variate asociate anumitor zone erogene (adică libido oral, anal, geni tal)”. Jung
împărtășește ideea freudiană a motivării individului de pulsiuni, dar și pe cea a funcției
libidoului de a pune în mișcare activitatea mentală. Refuză însă asocierea strictă a libidoului
cu sexualitatea, preferând să se refere la acest concept drept o energie de natură psihică, pe
care omul o investește 38„într-un eveniment mental, indiferent de pulsiunile implicite”.
O altă diferență de viziune între Freud și Jung este aceea că părintele psihanalizei e
interesat mai degrabă de factorii ce determ ină formarea personalității, în timp ce Jung crede că
aceasta e o viziunea reducționistă, și că trebuie să avem în vedere înțelegerea
comportamentului nu doar prin factorii determinanți, ci și prin finalismul procesului. În aces
sens, trebuie să înțelegem originalitatea gândirii sale: 39„Un om este înțeles doar pe jumătate
dacă se știe de la ce a pornit totul în cazul său…viața nu are doar un trecut și ea nu se explică
dacă prezentul este redus la trecut. Viața are și un viitor, iar prezentul este înțeles doar dacă la
cunoașterea la ceea ce a fost în trecut putem adăuga și mugurii viitorului”.
Este interesat în mare măsură de abordarea analitică a religiei, dar și de relația dintre
literatură, mitologie și psihologia analitică. Extrem de interesantă este pe ntru concepția sa
delimitarea în cadrul conștiinței a animei, Jung fiind convins că echilicrul psihicului este
determinat de echilibrul animus -anima. Dintre cele mai important lucrări ale sale amintim
Arhetipurile și inconștientul colectiv , Freud și psihan aliza , Tipuri psihologice , Despre
fenomenul spiritului în artă și știință , Dezvoltarea personalității , Cartea roșie (scrisă între
1914 -1930).
Vasile Dem. Zamfirescu crede că poziția de psiholog însușită de Jung este nepotrivită
în raport cu natura contribuției sale , deoarece 40„ipotetica denominare a teoriei juniene i -ar
indica mai curând exteoritatea în raport cu filosofia și ar îndreptăți discriminarea pe care a

36 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 112
37 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p. 166
38 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 95
39 Jung, Carl, Gustav, Do uă scrieri despre psihologia analitică, p. 59, apud. Ewen, Robert, O introducere în
teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 98
40 Zamfirescu, Vasile, Dem., Filosofia inconștientului, ed. Trei, 2016, p. 437

instituit -o sentențios Constantin Noica: arhetipurile lui Jung sunt psihologice, în tim p ce
arhetipurile lui Eliade suntb ontologice. În realitate, teoria arhetipurilor nu este o psihologie,
ci o filosofie(a spiritului inconștient), care ar merita, pe deplin, denumirea de noologie abisală,
prima din istoria culturii”.
Trebuie să recunoaștem, așadar, contribuția extrem de importantă a lui Jung la
domeniul psihologiei sociale și al culturii, devenind o expresie a ideii de cercetare continuă,
de vizionarism și de originalitate a gând irii. Așa cum însuși afirma, „ Să gândești este dificil.
De acee a majoritatea oamenilor judecă ”.
 Alfred Adler
Întemeietor al școlii de psihologie individ uală, Adler este un medic și psiholog de
origine austriacă , care s-a desprins de cercul discipolilor lui Freud, deși fusese unul dintre
fondatorii mișcării psihanalitice. Membru al Societății Psihanalitice din Viena, Alfred Adler a
părăsit acest organism, dat fiind faptul că ideile sale și cele ale lui Freud erau profund diferite.
Urmarea acestei desprinderi este înființarea celei de A dou a școli de psihoterapie și căpătarea
unui renume extraordinary în spațiul european și nu numai.
Asemeni lui Freud, accept conceptul de inconștient, dar nu crede că influența
sexualității și a complexului oedipian este atât de mare în formarea personalității, care va
răspunde mai degrabă influenței grupului social și a propriei individualități.41 „Adler a
subliniat importanța egalității în prevenirea diferitelor forme de psihopatologie, și a susținut
dezvoltarea interesului social, existent de la naștere, și a unor structuri familiale democratice
ca etos ideal pentru creșterea copiilor. Cea mai faimoasă descoperire a lui este complexul de
inferioritate, care ține de felul cum se percepe pe sine omul și are efecte negative asupra
sănătății psihice, sau poate duce uneori, în chip paradoxal, la reversul său, la năzuința de a fi
superior, cu consecințe la fel de nocive”.
În deschiderea lucrării Înțelegerea vieții , psihoterapeutul mărturisea: 42„Știința
psihologiei individuale s -a dezvoltat dintr -un effo rt de a înțelege misterioasa putere creativă a
vieții -putere exprimată în dorința de dezvoltare, de luptă și realizare și de compensare a
înfrângerilor într -un anumit domeniu prin lupta pentru success în altul”. Crede cu tărie că
studierea stării psihice s au fizice trebuie raportată la individual văzut ca entitate integral,
abordarea sa având un scop teleologic. Pornind de la idea că 43„dezvoltările psihologice sunt
similar cu cele organice”, Adler își elaborează teoria ce va sta la baza procesului de

41 https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Adler
42 Adler, Alfred, Înțelegerea vieții, ed. Trei, 2009, p. 10
43 Adler, Alfred, Înțelegerea vieții, ed. Trei, 2009, p. 11

psihot erapie. Interesat de realitatea nevrozei, va studia premisele apariției și modul de
funcționare și tratare al acesteia, înțelegând aceste aspect drept o modalitate de cunoaștere a
oamenilor 44„față de care orice alt mod de a conceptualiza viața psihică se dovedește a fi
incorect sau lacunar”.
Doctrina lui Adler depășește limitele psihologiei descriptive, așa cum însuși o
numește, scopul fiind acela de a determina individul 45„să tindă către sent iment ul social, care
reprezintă logica de neclintit a conviețuirii umane”.
Viziunea adleriană asupra vieții se concentrează asupra ideii că, în mod real,
comportamentul uman nu este definit de instinct și de ereditate, existând o tendință înnăscută
a indiv idului către interesul social. Motivația umană cea mai important a individului este lupta
pentru 46„superioritatea față de mediul nostru redutabil”.
Conceptul adlerian al existenței conștiinței se deosebește fundamental de cel al lui
Feud, deoarece Alfred A dler crede că personalitatea este 47„o unitate indivizibilă: conștientul
și inconștientul lucrează întotdeauna împreună, iar personalitatea nu este niciodată sfâșiată de
dorințe și scopuri contradictorii, care să învrăjbească o parte împotriva alteia”. Un a lt element
specific gândirii lui Adler este importanța deosebită acordată relației dintre părinte și copil,
precum și ordinii la naștere a acestuia. Respinge categoric idea de profunzime a personalității,
considerând inconștientul un element fără o importa nță majoră în procesul devenirii, primând
scopurile conștiente ale omului și stilul de viață al acestuia.
Freud era de părere că primii cinci ani de viață sunt esențiali în formarea personalității.
Adler este de aceeași părere, respingând însă viziunea fre udiană ce implică existența unor
stadii specifice dezvoltării, urmărind în schimb conceptual de interes social și lupta de a
depăși complexul de inferioritate. Psihanalistul împărtașește viziunea lui Freud șin a lui Jung
asupra teoriei vislui, care nu poat e fi înțeles doar printr -o serie de procedure. Refuză însă idea
de conținut sexual al visului, acesta fiind doar 48„o altă expresie a stilului personal de viață”.
Alfred Adler se diferențiază de Freud, dar și de Jung, prin abordarea diferită a
conceptului de comportament.49„Freud și Jung atribuie psihopatologia conflictelor
intrapsihice divizante, însă concepția adleriană elimină această posibilitate”. Astăzi, abordarea
sa are numeroși adepți, ideile sale dovedindu -și nu doar concretețea, ci și vizionarismul

44 Adler, Alfred, Caracterul nevrotic, ed. Trei, 2017, p. 11
45 Adler, Alfred, Caracterul nevrotic, ed. Trei, 2017, p. 12
46 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 132
47 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 132
48 Ewen, Robert, I ntroducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 145
49 Ewen, Robert, Introducere în teo riile personalității, ed. Trei, 2012, p. 146

abordării sociale a problemelor de ordin psihologic ale individului. În definitive, așa cum
însuși afirma ,,Mai important decât ceea ce ai, este ceea ce faci cu ceea ce ai!”.
 Otto Rank
Otto Rank este unul dintre primii discipoli ai lui Sigmund Freud, fiin d cunoscut pentru
efectuare de studii de ordin psihanalitic asupra miturilor. Timp de aproape 20 de ani este legat
de o prietenie strânsă cu Fred, pentru ca, ulterior, să conteste viziunea acestuia. De profesie
psihanalist, Rank va ocupa funcția de secreta r al Asociației Internaționale de Psihanaliză,
impresionându -l pe Freuud prin creativitatea extraordinară de care dă dovadă. 50„ Rank a fost
primul care a susținut faptul că separarea de gândurile învechite, emoții și conduite este
chintesența creșterii și dezvoltării psihologice. El a cercetat cum ființele umane pot învăța să –
și afirme voința în cadrul relațiilor și a pledat pentru un nivel maxim de individuare în cadru l
unui nivel maxim de apropiere”.
Dintre lucrările sale semnificative amintim Legenda lui Lohengrin (1911), Tema
incestului în literatură și legendă (1912), Semnificația psihanalizei pentru științele umane
(1913).
În 1924 are loc separarea de ideile lui Freud, odată cu public area lucrării
Traumatismul nașterii , în care 51„recuză funcția de complex central a complexului Oedip, în
favoarea anxietății nașterii”. Otto Rank va dezvolta o prietena cu S. Ferenczi, alături de care
va publica studii despre cercetarea psihozelor. Îl va cunoaște pe Freud în 1905, prin
intermediul lui Adler. Cu un doctorat în filosofie, va deveni co -editor al revitelor Societății de
Psihanaliză, Imago și Zeitschrift .
Elementul central al cercetării sale psihanalitice este traumatismul nașterii care
52„con stituie fundamental și nucleul inconștientului; terapia psihanalitică rezidă în a pune
capăt în cele din urmă acestui traumatism, incomplete luat în stapânire, iar libidoul
transferențial care trebuie anulat prin analiză, este libidoul transferențial mater n”.
Valoarea contribuției lui Otto Rank la domeniul psihanalizei a fost recunoscută clar de
Rollo May,53„ unul din pionierii psihoterapiei existențiale în Statele Unite ” care „ a fost
profund influențat de prelegerile și scrierile post -freudiene ale lui Rank și întotdeauna l -a
considerat ca fiind cel mai important precursor al terapiei existențiale ”. Declarația sa este

50 https://ro.wikipedia.org/wiki/Otto_Rank
51 Chemama, Roland, Dicționar de psihanaliză, ed. Univers enciclopedic gold, 2009, p. 288
52 Haynal, Andr é, Roazen, Paul, Falzeder, Ernst, Din secretele psihanalizei și al e istoriei sale, ed. Iri, 2008, p. 230
53 https://ro.wikipedia.org/wiki/Otto_Rank

elocventă : „De foarte multă vreme l -am considerat pe Otto Rank drept cel mai mare geniu
neconsacrat din cercul lui Freud".
 Melanie Klein
Melanie Klein a fost una dintre personalitățile fondatoare ale psihanalizei, studiile sale
în domeniul psihanalizei copiilor dovedind -se inovatoare și cu aplicații extinse în domeniul
psihoterapiei. Preluând elemente din teoria freudiană a relației conștie nt-inconștient,
cercetătoarea a analizat procesele mentale primare ce determină dinamismul vieții psihologice
a individului, considerând că relația copilului cu părinții are un rol decisive în evoluția
acestuia.
În 1923, Melanie Klein devine o ficial membr ă a Societății de Psihanaliză din Berlin,
începând totodată ședințele de terapie, în cadrul cărora își va cristaliza teoria. Ea va extinde
teoria freudiană a inconștientului, analizând joaca copiilor, așa cum Sigmund Freud analizase
dimensiunea onirică a c onștiinței.
Hanna Segal distinge trei faze disticte în cadrul teoriei kleiniene. 54„Prima fază începe
cu lucrarea ei Despre dezvoltarea copilului și culminează cu publicarea, în 1932, a
Psihanalizei copiilor . În această perioadă, ea a pus bazele analizei c opilului și a urmărit
Complexul Oedip și Supraeul până la rădăcinile lor timpurii”.
Următoarea perioadă va sta sub semnul conceptului de poziție depresivă , autoarea
lucrărilor O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco -depresive (1934) și Doliul și relația
lui cu stările maniaco -depresive (1940) identificând mecanismele ce stau la baza procesului de
55„defensă maniacală”.
A treia fază s -a caracterizat prin cercetări privind stadiile timpurii, 56„pe care le -a
numit poziție schizoparanoidă”. Lucrările ap ărute în această perioadă sunt Note despre unele
mecanisme schizoide (1946) și Invidie și recunoștință (1957).
Dacă până în 1934, Klein urmează teoriile lui Freud și conceptele acestuia, ulterior își
va elabora propriile concept, delimitând o terminologie sp ecific, dintre care poziție este cel
mai important. Acesta 57„nu intră în conflict cu conceptele de Eu, Supraeu și Sine, dar își
propane să definească structurile actuale de Supraeu și Eu , precum și caracterul relațiilor
dintre ele”.

54 Segal, Hanna, Introducere în opera kleiniană, ed. Fundației Generația, 2016, p.10
55 Segal, Hanna, Introducere în opera kleiniană, ed. Fundației Generația, 2016, p.10
56 Segal, Hanna, Introducere în opera kleiniană, ed. Fundației Generația, 2016, p.10
57 Segal, Hanna, Introducere în opera kleiniană, ed. Fundației Generația, 2016, p.10

E important să înțeleg em viziunea psihnalistei în termenii proprii și să ne deschidem
mintea către creativitate și analiză interioară, căci, așa cum afirma Melanie Klein „Dumnezeu
a pus câte ceva bun și nobil în inima fiecărui om creat. Atât cât suntem pe acest pământ,
trebuie să ne amintim să învățăm din trecut, să trăim în present și să sperăm în ziua de mâine,
pentru că doar timpul ne va arăta ce este cu adevărat important în călătoria fiecăruia din noi”.

 Jacques Lacan
Una din cele mai importante personalități ale vieții int electuale pariziene a secolului al
XX-lea a fost Jacques Lacan. Admirator al lui Freud, Lacan i -a studiat teoriile pe care le -a și
promovat de altfel, în cercurile pariziene de elită, la nivel teoretic, prin analiza conceptelor,
dar și prin psihoterapie. A vând o cultură extrem de solidă, a reușit să împletească viziunea
psihanalitică asupra existenței individului cu alte direcții, fiind un apropiat al mișcării
suprarealiste. S -a aplecat îndeosebi asupra studierii aspectelor de ordin filosofic ce rezidă în
scrierile freudiene, reușind să se impună drept un promotor al psihanalizei didactice.
De profesie psihiatru, Lacan începe să publice în 1920 studii scurte, pentru ca 12 ani
mi târziu, în 1932 să vadă lumina tiparului teza sa de doctorat, Teza asupra psiho zei
paranoice in raporturile sale cu personalitatea .
Este pasionat de Nietzsche, Hegel și Heidegger, legând prietenii durabile cu oameni de
cultură rearcabili, precum Albert Camus, Jean -Paul Sartre sau Lev í-Strauss. 58„Până la
sfârșitul vieții sale, rămâne un spirit de o curiozitate insațiabilă, deschis către cele mai diverse
domenii ale culturii, de la Finnegan’s wake , căruia îi consacră unul din seminariile sale, până
la studiul topologiei, care a ocupat ultimele sale zile”.
Un moment deosebit al c arierei sale a fost publicarea unui eseu de o importanță maj oră
în celebra Enciclopdie Franceză, Complexele familial în formarea individului: eseu de analiză
a unei funcții psihologice . În mod evident, războiul a influențat decisiv dinamica cercetării
lacaniene, p ermițându -i să facă o serie de observații privind psihiatria mediului militar.
Membru al societății psihanalitice din Paris, Lacan 59„s-a străduit să aplice acea
politică a inconștientului al cărei fondator șovăielnic fusese Freud. Nu era totuși ferit de
paradoxurile temperamentului său. Drept pentru care nu s -a putut abține să nu contopească
propria persoană cu propria -i doctrină”. Este fondatorul lacanismului, despre care Roudinesco

58 Diatkine, Gilbert, Jacques Lacan, ed. Fundanției Generația, 2002, p.11
59 Roudineco, Elis abeth, De la Sigmund Freud la Jaques Lacan, ed. Humanitas, 1995, p. 216

airma că ar fi fost mai bine să se numească 60„un tip de freudism”. 61„Laca nismul este o
psihanaliză în care au dispărut libidoul, pulsiunile sexuale și agresive, conflictul psihic,
obiectul intern, toate aspectele narcisismului ce nu provin din relația în oglindă”.
Teoriile lui Jacques Lacan sunt orientate asupra procesului de f ormare a eului și a
personalității umane, raportându -l la factori anteriori, a căror importanță este majoră. 62„
Redutabilul psihanalist susține că prima conștientizare de către individ a sinelui propriu
(prima sa autoidentificare) se întâmplă în copilărie și este prilejuită de observarea propriei sale
imagini în oglindă. Acesta este „un moment de identificare narcisistă primară care va
reprezenta baza și prototipul tuturor identificărilor viitoare” [2, p. 278], va constitui punctul
de pornire al vieții psih ice umane, d e început al structurării eului”.
Observăm așadar interesul aparte al lui Lacan pentru conceptul de narcisism, regăsi și
la Freud, pe care îl va analiza prin intermediul unui alt concept, de natură proprie aflat în
relație cu imaginația -imaginarul. Referitor la simbolismul viselor, parte de o importanță
covârșitoare a cercetării lui Freud, Lacan crede că simbolismul este 63„la fel de stupid ca o
criptografie care nu ar avea cifru”. Preferă să înlocuiască simbolismul Freudian cu propriul
Ordin simbolic . Identificăm punctul de plecare al stadiului oglinzii, contribuția lacaniană la
64„psihanaliza genetică”. El va face o distincție pronind de la instanț a sinelui, prezentă la
Freud, identificând două noi instanțe: mine și eu, 65 „între un eu imaginar și un subiect al
inconștientului”.
La Londra, Lacan va descoperi lucrările Melaniei Klein, care au puncte commune de
viziune cu cele ale lui Wilfred Bion, dar respinge conceptele autoarei, considerându -le lipsite
de importanță psihanalitică.
Este cert faptul c ă Jacques Lacan este un psihanalist de anvergură internațională, cu un
sistem conceptual propriu, ce dovedește valoarea gândiri i sale, caracterizată prin complexitate
și transdisciplinaritate.
 Donald Winnicott
Psihanalistul britanic Donald Winnicott a fost un membru reprezent ativ al Grupului
independent din cadrul Societății Psihanalitice Britanice, ocupând de două ori funcția de
președinte al acestui organism. Atmosferă calmă și dezinvoltă cu care a crescut l -a influențat

60 Ibidem, p. 217
61 Diatkine, Gilbert, Jacques Lacan, ed. Fundanției Generația, 2002, p.102
62 http://www.metaliteratura.asm.md/stadiul -oglinda -mirror -si-geneza -identitatii -fiintei -uman e/
63 Lacan, Jacques, apud. Diatkine, Gilbert, Jacques Lacan, ed. Fundanției Generația, 2002, p.24
64 Diatkine, Gilbert, Jacques Lacan, ed. Fundanției Generația, 2002, p.54
65 Roudineco, Elisabeth, De la Sigmund Freud la Jaques Lacan, ed. Humanitas, 1995, p. 221

în mod decisiv în proiectarea unei viziuni optimiste ș i deschise asupra existemței individului.
Împărtășește metoda freudiană, dar și tratamentul marelui psihanalist, imediat ce îl descoperă,
simțindu -se atras de personalitatea acestuia în mod definitoriu. Așa cum însuși mărturisește
66„pur și simplu cred că F reud ne -a lăsat metoda sa pe care o putem folosi și nu are importanță
spre ce ne conduce important este că ne conduce către ceva. Este un mod obiectiv de a analiza
lucrurile și este potrivit pentru cei care pot să facă asta fără idei preconcepute, ceea ce într-un
fel este chiar definiția științei”.
Este legat printr -o relație aparte de Melanie Klein, fiind influențat de ideile acesteia, pe
care însă nu le împărtășește în totalitate. Acest lucru se datorează și specializării sale
profesionale, Winnicott fiin d medic pediatru, interest de evoluția copilului în general. Va
aprofunda idei legate de contribuția mediului în formarea personalității individului, oprindu -se
asupra actului delincvenței, despre care va concluziona că 67„este datorat unui moment de
speran ță”. Se dedică studiului procesului de maturizare, dezvoltând teorii în care se împletește
factorul ereditar cu 68„tendințele care acționează în formarea ființei umane, precum și
interacțiunile dintre acestea și mediu”.
Una din cele mai importante descoperiri ale sale se referă la capacitatea copilului de a
se folosi de incapacitatea mamei de a se adapta la realitatea existențială. Totodată, este intrigat
de conceptul de „transfer fantasmat”, pe care Margaret Little l -a clarificat ulterior. Cercetările
ulterioare se apropie iar de opera kleiniană, Winnicott având revelația faptului că timpuriu și
profund nu sunt termeni sinonimi.
Expunerile sale din cadrul conferințelor la care a participat acoperă o paletă largă de
intere se: Psihanaliza și sentimentul de vinovăție (1958), Capacitatea de a fi singur (1958),
Integrarea Eului în dezvoltarea copilului (1962), De la dependență spre independență în
dezvoltarea individului (1963) , Morala și educația (1963).
În anul 1962, Winnicott își exprimă țelurile privind practicarea psihanalizei: 69„Rămân
viu/Rămân bine/Rămân treaz/ Țintesc să fiu eu însumi și să mă port bine”. Mai mult, explică
termenul de psihanaliză standardizată:70 „Pentru mine, acest lucru înseamnă să comunic cu
pacientul de p e poziția în care mă așază nevroza(sau psihoza) de transfer. În această poziție
am o parte dintre caracteristicile unui fenomen tranzițional, în măsura în care, deși reprezint

66 Winnicott, D.W., Spaima de prăbușire, ed. Fundației Generația, 2006, p. 692
67 Winnicott, D.W., Spaima de prăbușire, ed. Fundației Generația, 2006, p. 696
68 Winnicott, D.W., Spaima de prăbușire, ed. Fundației Generația, 2006, p. 698
69 Winnicott, D.W., Procesele de maturizare, ed. Trei, 2013, p. 252
70 Winnicott, D.W., Procesele de maturizare, ed. Trei, 2013, p. 253

principiul realității și eu sunt cel care trebuie să stea cu un ochi pe ceas, su nt totuși un obiect
subiectiv pentru pacient”.
Niciodată Winnicott nu a fost interest de psihopatologie, ci s -a preocupat de
71„calitatea experienței subiective: sentimental de realitate internă, amestecul vieții cu un
sentiment de sens personal, imaginea propriei personae ca fiind un centru distinct și creative
al propriei experiențe”. Treptat reușește să demonstreze că tulburările de ordin interior ale
individului își au originea într -o fază premergătoare celei în car e Melanie Klein descoperise
originea tulburărilor depressive. Elaborează o teorie conform căreia sunt delimitate trei tipuri
de experiențe, numite 72„omnipotență subiectivă, realitatea obiectivă și experiența
tranzițională”. Winnicott va introduce și alte d ouă concept în teoria sa, și anume pe acela de
obiect tranzițional și experiența tranzițională, pe care le explică raportându -le la succesiunea
fazelor dezvoltării.

71 Mitchell, Stephen, Black, Margaret, Experiența psihanalizei, ed. Trei, 2015, p.250
72 Mitchell, Stephen, Black, Margaret, Experiența psihanalizei, ed. Trei, 2015, p.256

1.4. Concepte cheie ale psihanalizei
a) Conștiința de sine și identitatea/ Triada eu -sine-supraeu

În Vocabularul psihanalizei , Laplanche și Pontalis sunt de părere că 73„Deși teoria
psihanalitică s -a constituit refuzând să definească psihicul prin conștiință, ea nu a considerat
conștiința ca un fenomen neesențial. În acest sens, Freud a ironizat pretenția anumitor
orientări în psihologie: O tendință extremă, cum ar fi, de exemplu, cea a behaviorismului
apărută în America, își închipuie că poate construe o psihologie care nu ține seama de acest
fapt fundamental!”.
Charles Rycroft oferă următoarea definție a conștiinței în Dicționar critic de psihanaliză :
74„Fie un sistem personal de valori morale, fie acea parte a unei personae pe care aceasta o
consider responsabilă de exprimarea valorilor sale morale. Strict vorbind , termenul se referă
numai va valorile conștiente și la acele voci slabe, șoptite conștiente”.
Sigmund Freud s -a arătat extrem de interest de spectrul definirii conceptului conștiinței,
relaționându -l cu realitatea intuiției . Psihanalistul asociază conștii nța cu procesul percepției,
afirmând: 75„Conștiință este în percepția noastră aspectul subiectiv al unei părți a proceselor
fizice care se produc în sistemul neuronic, și anume a proceselor perceptive”. Analizând în
detaliu această noțiune, Freud oscilează între identificarea conștiinței la nivelurile superioare
ale sistemului sau la cele inferioare, având în vedere relația cu percepția. Acesta merge mai
departe, întreb ându-se ce dinamică se stabilește între conștiință și economie, sau între
conștiință și procesele de gândire. Dezvoltarea treptată a teoriilor psihanalitice aduce în
discuție aportul conștiinței în delimitarea factorului defensive, ajutându -l pe Freud să
contureze s tructurarea aparatului psihic.
Dimensiunea conștiinței a suscitat interesul a numeroși filosofi, M. de Unamuno
considerând că 76„omul este, prin faptul de a fi om, de a avea o conștiință…un animal bolnav.
Conștiința este o boală”. Kierkegaard are aceeași poziție, înțelegnd conștiința drept „o boală
mortală”, fiind elemental generator pentru starea de angoasă.
O poziție distinctă se va reflecta prin psihologia lui Carl Gustav Jung, care vede conștiința
drept una din cele două sfere ce formează psihicul. Ea se opune inconștientului, dar se află și

73 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, București, 1994, p.102
74 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.79
75 Freud, Sigmund, apud. Laplanche, J ean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, București,
1994, p.10 3
76 Michel de Unamuno apud. Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p.
42

într-o relație de complementaritate cu acesta. Jung afirma clar 77„Inconștientul este mai vechi
decât conștiința. Este datul inițial, din care conștiința tot iese mereu la iveală”. La nivel
structural, Jung înțelege totalitatea psihică prin plasarea ei între patru coordonate: 78„gândirea,
intuiția, simțirea și senzația”, înțelese drept funcții de bază, atribute ale fiecărui om în parte.
Aceste funcții se exclude reciproc, iar în cazul în care toate cele patru ar fi act ive în cadrul
conștiinței, am putea să ne referim la desăvârșirea ființei umane. Dacă individual este
conștient de relațiile dintre aceste funcții, ar putea, în mod conștient să se apropie de ele până
la un anumit punct.
Un alt element specific psihologiei analitice jungiene este existența unei conștiințe
colective, care trebuie înțeleasă drept 79„totalitatea tradițiilor, convențiilor, obiceiurilor,
prejudecăților, regulilor și normelor une colectivități omenești, care dau conștiinței grupului
ca întreg dire cția, conform cărora indivizii acestui grup trăiesc de cele mai multe ori fără a le
supune deloc reflecției lor”.
Psihanaliza proiectează în manieră amplă relația dintre conștient și inconștient, prin
prisma teoriilor psihanalitice specifice școlilor apăru te de -a lungul timpului. 80„Primul care
vorbește cu adevărat despre inconștient în sens psihanalitic este Fr. Nietzsche, de altfel
singurul filosof luat în considerare și chiar elogiat de mișcarea psihanalitică aflată la începutul
ei”. Alți filosofi consider important și idea existenței unui inconștient metafizic, Eduard von
Hartmann dând o definiție a acestu ia:81„Ființa metafizică unitară din cosmos, cu atributele
voinței inconștiente și ale reprezentării inconștiente”.
Sigmund Freud a identificat trei instanțe ale personalității în cadrul aparatului psihologic,
și anume inconștientul, subconștientul și conști entul. În 1923, teoria va fi revizuită, iar
instan țele pe care le aduce în atenție psihanalistul, sunt de această dată inconștientul, Eul și
Supra -Eul. 82„În cadrul acestui sistem al personalității, inconștientul este instanța psihică cea
mai primitivă, cea mai elementară a vieții psihice”. Supra -Eul este o noțiune delimitată de
Freud în lucrarea Eul și Sinele, iar în 1933 o descrie o descrie în cadrul unei Noi prelegeri de
introducere în psihanaliză :83„Simt înclinația de a face ceva care -mi promite plăcere, dar
renunț pe motiv că nu mi -o permite conștiința mea morală. Sau mă las mânat de excesiva

77 Jung, C.G apud. Jacobi, Jolande, Psihologia lui C.G.Jung , ed. Trei, 2012, p. 25
78 Ibidem, p.26
79 Jacobi, Jolande, Psihologia lui C.G.Jung, ed. Trei, 2012, p. 52
80 Zamfirescu, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, ed. Trei, 2015, p.98
81Eduard von Hartmann apud . Zamfirescu, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană,
ed. Trei, 2015, p.98
82 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 53
83 Freud, Sigmund apud. Chemama, Roland, Dicționar de psihanaliză, ed. Univers Enciclo pedic Gold, 2009, p.
343

așteptare a unei plăceri, făcând ceva contra căruia vocea conștiinței mele morale protestează,
pentru ca după comiterea actului conștiința morală să mă pedepsească p rin reproșuri amare,
făcându -mă să mă căiesc pentru fapta mea”. Roland Chemama îl asociază cu „instanța
judiciară a psihismului nostru”.
Sigmund Freud definește în aceeași lucrare și instanța Eului 84„Eul constituie o parte a Se –
ului, și anume aceea care a suferit modificări sub influența direct a lumii exterioare”.
Explicând diferența dintre Eu și Sine, Charles Rycroft menționează că cei doi termeni aparțin
unor cadre de rferință diferite:85„Eul-unui cadru de referință obiectiv, în care personalitatea
apare ca o structură, iar sinele -unui cadru de referință fenomenologic, în care personalitatea
este văzută ca o experiență”. În Dicționar de psihanaliză , Roland Chemama afirmă că Eul
86„elaborate de Freud în cadrul celei de a doua topici este o diferențiere a Sin elui; el este
instanța registrului imaginar prin excelență, deci a identificărilor și a narcisismului”.
Carl Gustav Jung înțelege într -o manieră diferită organizarea aparatului psihic, deși preia
parțial ideea de instanță psihică. El descrie conștientul pr in asociere cu imaginea aisbergului,
reprezentând partea care se vede, în timp ce inconști entul corespunde păr ții de sub ap ă.
Delimitează așadar Eul 87„Un complex de idei conștiente ce constituie central conștiinței.
Cuprinde sentimente de continuitate și i dentitate și începe să se dezvolte în aproximativ al
patrulea an de viață”. Comparativ cu doctrina freudiană, la Jung, Eul este relativ lipsit de
putere, oscilând în permanență între înconștient și convențiile realității. Este important să
precizăm faptul că acesta se referă la o nouă instanță, pe care o denumește persona , motivând
că, de cele mai multe ori, individual își formează o aparență exterioară, care se pliază pe
normele impuse de conduit social. 88„Această fațadă protectoare este un complex alcătui t din
material conștient numit persona , după masca purtată de actorii antici pentru a înfățișa rolurile
jucate”.89„Persona este un compromis între individ și societate pe tema drept ce apare
cineva ”.
Sinele este înțeles drept o entitate care se formează la granița dintre conștient și
inconștient și provinde eliberarea libidoului din inconștientul colectiv, fiind asociat
arhetipurilor. Dezvoltarea Sinelui este asociată cu două teorii, prima enunțată de Freud și
susținută de Melanie Klein, conform căreia sentimentul de sine este dobândit de copii prin

84 Freud, Sigmund apud. Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.105
85 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.105
86 Chemama, Roland, Dicționar de psihanaliză, ed. Univers enc iclopedic gold, 2009, p. 109
87 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 100
88 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 100
89 Jacobi, Jolande, Psihologia lui C.G.Jung, ed. Trei, 2012, p. 49

90„introiectarea obiectelor parentale”, și a doua teorie, asociată lui Winnicott și lui Fairbairn,
care sunt de părere că toți copiii 91„se nasc cu un sine central care trece printr -o serie de stadia
de dezvoltare, un proces care este fie facilitate, fie împiedicat de mediu”. Winnicott este și cel
care, în 1958, face o disociere între sinele adevărat și ce fals, acesta din urmă fiind înțeles
drept o structură defensivă la mediu.
Adler este psihanalistul care va refuza să aplice structural înțelegerea conștiinței, deoarece
el este de părere că personalitatea umană este o unitate ce nu poate fi fragmentată, drept
pentru care nu elaborează nicio teorie privitoare la acest asp ect.
Indiferent care ar fi teoria pe care o dezvoltăm în privința conștiinței umane, este unanimă
viziunea existenței unei direcții psihanaliste în privința structurii aparatului psihic, atât
Sigmund Freud, cât și C.G. Jung, Otto Rank, Melanie Klein sau Karen H orney subliniind
existența unei dinamici între conștient și inconștient, fie prin raportare unul la celălalt, fie
considerându -le componente aflate în prelungire.

b) Scindarea conștiinței. Pulsația vieții

În anul 1905, Sigmun Freud elaborează teoria pu lsiunilor, pe care o va dezvolta în
lucrările teoretice de după această dată. Psihanalistul a pornit de la ideea că există o serie de
stimuli, de natură internă sau externă, care face presiune asupra aparatului psihic. Dacă
stimuli externi pot fi evitați, cei de natură internă se intensifică, iar psihicul uman încearcă să
îi controleze sau chiar să eliberează tensiunile provocate.
Termenul de pulsiune este înțeles drept 92„Un proces dinamic constând dintr -o
presiune (încărcătură energetică, factor de motrici tate) care face ca organismul să tindă spre
un corp . După Freud, o pulsiune își are sursa într -o excitație corporal (stare de tensiune);
scopul ei este de a suprima starea de tensiune din sursa pulsională; pulsiunea își atinge ținta în
obiect sau mulțumită lui”.
În lucrarea Psihologia inconștientului , Sigmund Freud explică modul de acțiune al
pulsiunii: 93„Pulsiunea nu acționează niciodată ca o forță momentană, ci acționează
întotdeauna ca o forță constant. Deoarece ea nu atacă din afară, ci din interiorul c orpului,
nicio evitare nu e de folos în fața ei”. Psihanalistul face distincția între pulsiunile sexuale și

90 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.265
91 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.265
92 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, 1994, p.321
93 Freud, Sigmund, Psihologia inconștientului, ed. Trei, 2017, p. 75

pulsiunile de altă natură, pentru ca în final să limiteze teoria doar la pulsiunile sexuale și la
cele distructive.
Pulsiunile sexuale sunt generate de stimuli interni asociați unor părți ale corpului și
este necesară o actuvitate pentru eliberarea acestei tensiuni. Dacă 94„sursa și scopul sunt
proprietăți intrinseci ale pulsiunii, obiectul însă este descoperit prin inte rmediul experienței”.
Totuși, de -a lungul existenței, individual poate schimba obiectul pulsiunii, fiind un element de
natură variabilă. În 1908, Adler prezintă un caz de încrucișări pulsionale, explicând că apare
atunci când mai multe pulsiuni sunt satisf ăcute concomitant prin același obiect pulsional.
Freud întărește poziția psihanalistului în studiul pulsiunilor:95„Dat fiind că studiul
vieții pulsionale întâmpină dificultăți cu greu surmontabile din partea conștiinței, cercetarea
psihanalitică a tulbrări lor psihice rămâne sursa principal a cunoașterii noastre”.
Opusul satisfacției pulsionale este frustrarea pulsională, caracterizată prin
încapacitatea găsirii obiectului și realizarea scopului pulsional. Freud delimitează patru
destine ale pulsiunilor: tr ansformarea în contrariu, întoarcerea împotriva propriei persoane,
refularea și sublimarea . Psihanalistul explică în ce constă fiecare:96„Transformarea în
contrariu se împarte în două procese diferite, în trecerea unei pulsiuni de la activitate la
pasivitat e și în inversarea conținutului ei”. Întoarcerea împotriva propriei persoane este
explicată prin natura masochismului și a sadismului .
Spre sfârșitul vieții, Freud își îndreaptă atenția către pulsiunile distructive,
concluzionând că 97„viața însăși tinde sp re întoarcerea la stadiul său anterior de non -existență,
toate ființele umane fiind conduse de pulsiunea de moarte ”.
Acest concept are un statut controversat, deoarece se opune principiului evoluționist
acceptat de către grupurile psihanalitice . Ulterior, psihanaliști precum Brenner accept teoria
târzie a lui Freud, delimitând pulsiuni sexuale, de natură primară și pulsiuni agresive, ambele
fiind prezente în structura aparatului psihic a individului încă de la naștere.
Pulsiunile de moarte freudiene 98„tind la reducerea completă a tensiunilor, adică la
readucerea ființei vii la starea anorganică”. Termenul apare în 1920, în lucrarea Dincolo de
principiul plăcerii , dar a fost privit cu scepticism de către discipolii săi. Pulsiunile de moarte
au un oponent, num it pulsiunile de viață, asociate erosului și care delimitează următoarele
subclase: pulsiuni sexuale, pulsiuni de autoconservare, pulsiuni ale eului. Dacă însuși Freud a

94 Mitchell, Stephen, Black, Margaret, Experiența psihanalizei, ed. Trei, 2015, p.53
95 Freud, Sigmund, Psihologia inconștientului, ed. Trei, 2017, p. 81
96 Freud, Sigmund, Psihologia inconști entului, ed. Trei, 2017, p. 83
97 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 37
98 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, 1994, p.332

înțeles că prezentarea acestui concept este o provocare și nu are o bază teoretică ext rem de
solidă, Melanie Klein 99„reafirmă cu toată forța dualismul pulsiunilor de viață și de moarte,
acordând chiar un rol major pulsiunilor de moarte încă de la începutul existenței umane, nu
numai în măsura în care ele sunt orientate către obiectul exteri or, dar și în măsura în care
acționează în organism și induc angoasa de a fi dezintegrat și anihilat”.
În cadrul celei de a 14 -a Prelegere susținută la Institutul de Psihanaliză din Chicago, în
data de 17 ianuarie 1975, Heinz Kohut dezvoltă conceputul de p ulsiune, insistând asupra
relației dintre pulsiunile libidinale și cele agresive. El leagă apariția pulsiunilor de Eu și Sine,
referindu -se la primii ani de viață, relaționând conceptele date cu modelul psihicului de
pulsiune -defensă. Psihanalistul declară ferm:100„Modelul simplu pulsiune -defensă și produsul
cel mai sofisticat al acelui model, modelul tripartite sau structural al psihicului, nu sunt, în
esență, diferite. Știu că deocamdată vi se pare o nebunie, deoarece sunt tratate ca opuse , da,
dintr -o pers pectivă mai largă, eu consider că unul este produsul celuilalt. Fie că vedeți un
anumit aspect al psihicului ca pulsiune și defensă, fie că îl vedeți organizat în unități
funcționale precum Se -ul și Eul, în esență este construit tot pe principiile unei psi hologii a
pulsiunilor. Într -un grad considerabil, psihologia Eului aparține încă unei psihologii a
pulsiunilor. Nu este o psihologie Sinelui”.
Pentru Jacques Lacan, teoria lui Freud dovedește o importanță reală în ideea
conceptului aplicat, psihanalistul francez întărind poziția teoretică freudiană. Alături de
inconștient, transfer și repetiție, pulsiunile reprezintă un concept -cheie, de o dificultate extrem
de mare .101„Ea constituie, de asemenea, punctul limită de sesizare a specificității dorinței
subiectu lui, iar prin structura sa în buclă dă la iveală aporia, permite instalarea unei veritabile
tipologii a limitelor și, în final, apare ca unul din principalele moduri de acces teoretice în
câmpul realului, desemnând în structura lacaniană, imposibilul”.

c) Iluzia voinței conștiente

O caracteristică important ă a psihanalizei este postularea unei viziuni ce respectă
perspectiva științifică și fenomenele de natură psihică. În ambele situații, realul este este
folosit pentru a desemna 102„fie prezentul obiectiv , fie semnificativul subiectiv”. Totodată, se
face distincția clară între realitatea externă și cea de ordin intern, psihic.

99 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, 1994, p.336
100 Kohut, Heinz, Psihologia Sinelui, ed. Trei, 2016, p.333
101 Chemama, Roland, Dicționar de psihanaliză, ed. Univers enciclopedic gold, 2009, p. 158
102 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.237

103„În definirea proceselor de internalizare, introiecție și încorporare apare de obicei
idea că obiectele pot fi transferate din lumea externă în realitatea internă, în timp ce proiecția
și externalizarea sunt definite ca mișcări ale obiectelor în direc ția opusă”.
Individul își duce existența convins că decizii le și comportamentul său reprezintă o
alegere individual și conștientă, d ar direcția psihanalistă demonstrează că, în realitate, există o
serie de elemente, refulate sau uitate, care irup, luând cele mai neașteptate forme. Teoria lui
Freud se bazează pe Complexul lui Oedip, o manifestare clară a inconștientului. Inovația
aceste i discipline a fost tocmai sondarea inconștientului, structuralizat sau unitar, dar car e,
într-un fel sau altul , reușește să mențină o legătură puternică cu realitatea și manifestarea
personalității umane.
Freud înregistrează prezența acestui complex nu do ar în psihanaliză, ci și în literatură,
în piese de teatru și romane, așa cum e cazul celebrei drame shakesperiene Hamlet , sau
capodopera lui Dostoievski, Frații Karamazov .
104„Termenul de Complex a fost introdus de către Școala de Psihiatrie de la Zurich (E.
Bleuer, C.G.Jung), precum și de J. Breuer în studiile sale referitoare la isterie”. Freud
folosește acest termen, punându -l în evidență cu idei și interese de natură interioară și
afectivă. Laplanche și Pontalis definesc complexul drept 105„Ansamblu organi zat de
reprezentări și amintiri cu mare intensitate afectivă, parțial sau total inconștiente. Un complex
se formează pe baza relațiilor interpersonal din istoria infantilă; el poate structura toate
nivelurile psihologice: emoții, atitudini, comportamente a daptat”.
Deși mai putin folosit de Freud, termenul va numi noțiuni și relații importante în
lucrările altor psihanaliști, așa cum e cazul lui Jung sau Lacan. Întemeietorul psihologiei
analitice este interes at de caracterul inconștient al complexelor, care se pot dezvolta atât de
mult, încât nu mai pot fi tratate.
În planul conștiinței, complexele sunt ușor de recunoscut și au roluri diverse, în funcție
de stare conștiinței, 106„adică de consolidarea mai mare sau mai mică a persoanei conștiente a
Eului”. Jung a încercat prin psihoterapie să elibereze psihicul uman de sub influența
complexelor, folosind metoda asocierilor, păstrată până astăzi.

103 Rycroft, Charles, Dicționar critic de psihanaliză, ed. Trei, 2013, p.238
104 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 86
105 Laplanche, Jean, Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei , ed. Humanitas, 1994, p.83
106 Jaco bi, Jolande, Psihologia lui C.G.Jung, ed. Trei, 2012, p. 63

Este clar că aparatul psihic uman este atât de complex, încât poate oferi iluzia voinței
conștiente, deși în realitate , e un act determinat de un proces de selecție și manifestare a
palierelor personalității.
Trebuie să înțelegem sursa complexelor, care pot fi împărțite în două clase, așa cum
afirmă I. Sibiu:107„ Complexe ideoafective ale inconștientului și Complexele spiri tuale”. Din
prima categorie fac parte Complexul Oedip/Electra/Cain/Oreste, în timp ce complexele
conștiinței morale se încadrează în a doua categorie.
Jung delimitează noțiunea de complex pentru inconștientul individual, dar el se
împlete ște cu inconștient ul colectiv, caracterizat prin prezența arhetipurilor. 108„Din 1946
deosebește între arhetipul în sine și arhetipul actualizat, acesta din urm ă fiind deja intrat în
câmpul conștiinței”.
Psihanalistul analizează conceptul de inconștient transpersonal, având în vedere urme
ale trecutului nostrum ancestral, acestea provenind 109„din întipăriri de experiențe tipice,
necontenit repetate”. Prezența arhetipului în structura de adâncime a aparatulu i psihic nu este
sinonimă cu garanția că libidoul va acționa în așa fel încât să se realizeze o acțiune. Au
caracter probabil, și nu vor ieși la suprafață în absența unui stimul exterior, adică o experiență
care să trezească fondul arhaic, primordial. Chia r și dispoziția noastră spre socializare cu
persoanele de sex opus își poate afla origina într -un arhetip, în cazul nostrum animus -anima.
Credem că reacționăm în mod voit în fața celui din fața noastră, fără a conștientiza că modul
de exprimare și comporta mentul nostrum nu este raportat doar la societate, ci și la arhetipul
acesta străvechi.
110„Persona și umbra există în psihicul uman de nenumărate generații. Acest lucru este
reflectat de arhetipurile corespunzătoare din inconștientul colectiv, astfel încât cu toții
moștenim tendința de a forma aceste component ale personalității”.
Admitem astfel ca reală ipoteza că individual, plasat în cadrul unui grup social,
conviețuiește, își adaptează discursul la cerințele societății, dar și comportamentul. De multe
ori, acesta este influențat să ia o decizia, prin prisma presiunii grupului și a dimensiunii
morale, adică a personei, în timp ce Eul generează adevăratul sentiment de identitate.

107 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 88
108 Jacobi, Jolande, Psihologia lui C.G.Jung, ed. Trei, 2012, p. 66
109 Jung, C.G. apud. Ewen, Robert, Introduc ere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 102
110 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 102

d) Liberul arbitru vs. Determinism social. Devenirea (in)conștientă

Interesată de studiul relațiilor inconștiente cu devenirea individului, psihanaliza este
direcționată de unii reprezentanți către o viziune ce implică determinarea socială, drept unul
din fundamentele formării personalității umane în raport cu Eul și Sinele. Ideea n u este una
singulară, căci psihanaliști precum Erik Erikson, Erich Fromm sau Harry Stack Sullivan sunt
de părere că determinanții sociali ai personalității sunt mult mai importanți decât pulsiunile pe
care Freud le consideră elementul -cheie în procul de fo rmare.
Erik Erikson este unul dintre promotorii psihologiei Eului, devenind cunoscut pentru
conceptul criză de identitate. Studiile sale urmăresc să demonstreze că societatea poate
influența pozitiv personalitatea umană, aflată în proces evolutiv , nefiind mereu în conflict cu
individul 111„în privința trebuinței de a sublima pulsiunile nepermise, așa cum credea Freud”.
Deși fidel psihanalizei freudiene, Erikson este convins că identitatea reprezintă o
nevoie esențială a fiecărei ființe umane: 112„În jungla soc ială a existenței umane sentimentul
de a fi viu nu poate exista în afara unui simț al identității Eului. Privarea de identitate poate
duce la omucidere”. Confuzia identitaraă este asociată unei crize existențială, iar
determinismul social are un aport esen țial. Cu toate acestea, nu întotdeauna putem vorbi de o
influență pozitivă a societății asupra personalității individului. 113„Întrucât suntem confruntați
cu valori contradictorii, de exemplu, accentul pus de societatea noastră atât pe competiție, cât
și pe cooperare, dezvoltarea unui sentiment solid al identității ar putea fi dificilă”.
În dezvoltarea personalității omului, Erikson delimitează 8 stadii desfășurate pe tot
întregul existenței umane. Încă de la naștere există o predispoziție de adaptare la fiec are
stadiu, aceasta manifestându -se atunci când e cazul. Aceste 8 stadii se caracterizează prin
câte o criză specifică fiind generată de 114„maturizarea fizică a copilului și de creșterea
cerințelor părinților și societății”.
Dezvoltarea personalității este corelată cu autonomia Eului, care își manifestă puterea
voinței:115„Voința nu poate fi educată până când nu este dobândită speranța…și nicio persoană
nu poate trăi, niciun Eu nu poate rămâne intact în lipsa speranței și a voinței”.
Teoria lui Erikson asup ra determinismului social are elemente comune de viziune cu
cea emisă de Erich Fromm. Pentru acesta, psihanaliza s -a împletit cu filosofia, având o
formație profesională atipică. Este convins că omul este o specie superioară, al cărei

111 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 231
112 Erikson, Erik apud. Ewen, Robert, Introdu cere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 231
113 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 237
114 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 239
115 Erikson, Erik apud. Ewen, Robert, Introd ucere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 242

comportament nu stă s ub semnul instinctelor, ci a propriilor alegeri. În lucrarea Frica de
libertate , Fromm afirma: 116„omul este în primul rând o ființă socială…și psihologia
individuală este, în mod fundamental, psihologie socială”. El este interesat de sentimentul
identității, care se lovesște de dorință de independență sau cu fuga de pericolele libertății.
Maturizarea presupune învățarea distincției între Eu și non -Eu, influența cea mai importantă
în acest proces având -o mediul și ralația cu ceilalți, în special pă rinții.
Apropit al lui Fromm, Harry Stack Sullivan a stârnit indignarea freudienilor, luându -i
apărarea primului, drept pentru care a fost exclus din cadul Institutului Psihanalitic condus de
Karen Horney, fiind pus în fața unor intimidări de ordin profesi onal din partea foștilor colegi.
Teoria lui menține importanța inconștientului, dar subliniază că formarea personalității este
realizată prin influența unor factori determinanți sociali, referindu -se la părinți, colegi,
prieteni, sau obiectele iubirii, înd epărtându -se astfel de teoria freudiană a pulsiunilor. În
dezvoltarea comportamentului uman, identifică șapte stadii, relaționate de anumite capacități
înnăscute , aflate într -o dinamică complexă.
Determinismului social i se opune conceptul liberului arbitr u, întâlnit și în domeniul
filosofiei sau al religiei. În principiu, se referă la libertatea individului de a alege să acționeze
într-o direcție, cunoscând coordonatele situației respective. Liberul arbitru determină o
asumare conștientă a unui act, dar și a urmărilor posibile.
Studiile recente în domeniul neuroștiințelor demonstrează că nu există un liber arbitru,
deciile fiind luate de creier, înainte de a ajunge la nivelul conștiinței. Experimentele lor arată
că omul nu face alegeri în mod deliberat, nu își impune voința, psihologul Daniel Kahneman
susținând ipoteză că majoritatea deciziile sunt generate de partea inconștientă a creierului,
asupra cărora conștiința poate acționa, oprind acțiunea. În fapt, liberul arbitru pare să se refere
la capacitatea d e a opri un demers, și nu la inițierea acestuia.
Filosofi precum Schopenhauer, Kant sau Spinoza au aprofundat acest concept al
determinismului, în timp ce susținătorii ideii de liber arbitru sunt reuniți sub denumirea de
libertieni.
Metoda asocierilor libe re a lui Freud are la bază ideea determinismului psihic. Pornind
de aici, psihanalistul concluzionează că nu există o subordonare a propriei activități psihice
conceptului de liber arbitru.

116 Fromm, Erich, Frica de libertate, p.243 apud. Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei,
2012, p. 185

e) Abisul conștiinței. Percepție alterată și psihoză

Cercetarea psihanalitică freudiană este centrată nu doar pe delimitarea nivelurilor
aparatului psihic uman, ci și pe manifestările caracteristice inconștientului, care perturbă
devenirea individului în societate și în raport cu Eul și Sinele. Sigmund Freud consideră că
principalele manifestări ale inconștientului sunt actul ratat, visul, simpotomul nevrotic,
transferul, contratransferul și cuvântul de spirit. Dintre acestea, actul ratat este destul de
transparent, încât poate fi ușor de recunoscut de către psihoterape ut. Intenționând să studieze
actele ratate în sine, și nu în relație cu acțiunea intenționată și eșuată, Freud crede că acestea
au un sens, prin care înțelege 117„intenția căreia îi servește și poziția sa într -o serie psihică”.
Aprofundând conceptul, emite i poteza că uitare este legată în realitate de voința contrară, de
natură ostilă. Freud analizează și motivele ce stau la baza pierderii și a rătăcirii, considerând
că prima 118„este pusă în slujba ciudei și a pedepsirii de sine”.
Alături de actul ratat, în ca tegoria fenomenelor cu sens , așa cum le numește Vasile
Dem. Zamfirescu, intră și simptomul nevrotic. În acest sens, Freud119„scoate nevroza din
câmpul somaticului și o reașază pe terenul psihicului și al psihologiei”. În acest sens, nevroza
trebuie înțeleasă drept o disfuncție caracteristică omului, acesta fiind singurul care 120„trăiește
în cultură, ceea ce impune restricții tendințelor sale naturale”. Tocmai de aceea, nevroticul se
caracterizează prin imposibilitatea de a face trecerea de la natură la cultură , oscilând
permanent între aceste două medii de existență. Această oscilație determină conflicte legate de
sexualitate, agresivitate sau individuație.
Psihanaliza urmărește asemeni psihiatriei dezvoltarea conceptului de nevroza și
delimitarea acestuia de p sihoză. Dacă primul termen se referă la cazurile în care pacientul își
păstrează facultățile psihice, cel de al doilea vizează opusul. Ambele domenii de activitate
recunosc trei psihoze funcționale și anume schizofrenia, psihoza maniaco -depresivă și
parano ia. Pentru psihanaliștii clasici, psihozele reprezintă tulburări narcisice, individul nefiind
capabil să realizeze transferul. Melanie Klein aprofundează teoria psihozelor, înțelegând că
deosebirile dintre cele două afecțiuni, nevroza și psihoza, reprezint ă regresii la stadiile
dezvoltării copilului.

117 Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză, ed. Trei, 2010, p.43
118 Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză, ed. Trei, 2010, p.87
119 Zamfirescu, Vasile Dem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Ed. Trei, 2015, p. 159
120 Zamfirescu, Vasile Dem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Ed. Tr ei, 2015, p. 163

Freud este cel care a stabilit nevrozele au o caracteristică originară sexuală, făcând o
diferențiere a acestora 121„în conformitate cu aspectele lor clinice și cu mecanismele lor”.
Ulterior, va delimita categoria psiho nevrozelor de apărare, în cadrul cărora refularea
caracterizează dinamică inconștientului. Nevrozelede transfer reunesc isteria și nevroza
obsesională, opuse prin simptomatologie, mecanismul psihic implicat, condiția determinatoare
sau nivel ul subiectivității.
Karen Horney este de acord cu importanța dată de Freud proceselor de natură
inconștientă, fiind convinsă că cei afectați de nevroză poartă un război interior, cu ei înșiși.
Deși psihanalista 122„este de acord cu Freud, Jung și Adler că în tre nevroză și comportamentul
normal este o diferență de grad, mai degrabă decât de natură”, totuși ea suține că 123„nevroza
este consecința realțiilor interpersonale perturbate în copilărie, și nu a vreunei pulsiuni
instinctuale sau libidinale”.
Psihanaliza înțelege psihozele drept 124„forme majore de dezordine ale conduitei
individului, manifestate prin următoarele tulburări clinice: alterări ale perceperii realității,
alterări ale controlului de sine, schimbarea atitudinii față de realitate, ruperea contactu lui vital
cu realitatea, dificultăți de comunicare mergând până la lipsa acesteia”. Comparativ cu
nevrozele, psihozele se caracterizează și prin profunzimea regresiei și a foxației, severitatea
frustrărilor în raport cu nivelul de toleranță al Eului, dar și reflectarea intereselor afective
asupra individului.
Remarcăm așadar o atitudine unitară a psihanaliștilor asupra dinamicii inconștientului,
care ascunde pulsiuni și complexe sau frustrări, încercarea individului de a deveni,
transformându -se adesea înt r-o realitate extrem de complexă, pe care o putem asocia
metaforic cu capul Meduzei. Important e să nu renunțăm la lupta pentru identitate și să avem
destulă înțelepciune și maturitate, încât să nu judecăm ceea ce nu înțelegem. Nu ne rămâne
decât să medităm la vorbele lui Jung 125„Ne înșelăm dacă credem că inconștientul este ceva
inofensiv care poate fi transformat în obiect de jocuri de societate. Desigur, el nu este
primejdios în orice condiții; dar de îndată ce apare o nevroză, ac easta e un semn că în
inconștient există o acumulare de energie, adică un fel de încărcătură care poate exploda. Aici
se recomandă prudență ”.

121 Chemama, Roland, Dicționar de psihanaliză, ed. Univers enciclopedic gold, 2009, p. 234
122 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 166
123 Ewen, Robert, Introducere în teoriile personalității, ed. Trei, 2012, p. 167
124 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză și psihoterapie, ed. Polirom, 2007, p. 129
125 http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Carl+Gustav+Jung