O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și România: N.I. Popa și studiile de literatură comparată [306369]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE LITERE

ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII FILOLOGICE

TEZĂ DE DOCTORAT

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. Doctorandă,

Marina MUREȘANU Irina Iacomi

Iași, 2020

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE LITERE

ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII FILOLOGICE

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și România:

N.I. Popa și studiile de literatură comparată

Coordonator științific:

Prof. Univ. Dr. Doctorandă,

Marina MUREȘANU Irina Iacomi

Iași, 2020

TABLĂ DE MATERII

CUPRINS………………………………………………………………………………………………………………… 3 INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………… 5

Cap. I. [anonimizat]: Școala Română de la Paris

I.1. [anonimizat]………………………………………………………. .12

I.2.Limba și cultura franceză în învățământul românesc……………………………………… 15

I.3. O colaborare aparte între două lumi universitare………………………………………….. 19

I.4. Școala Română din Franța………………………………………………………………………… 22

Cap. II. Profesorul N.I. Popa – mediator cultural între Franța și România

II.1. [anonimizat] N.I. Popa……………………. 29

II.2. Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Iași……..38

II.3. N.I. Popa – omul de teatru (1946-1947)……………………………………………………….47

II.4. N.I. Popa –publicistul ……………………………………………………………………………….53

Cap. III. N.I. Popa și comparatismul românesc

III.1. [anonimizat]……………………………………………….58

III.2. Aspecte ale comparatismului românesc ……………………………………………………..63

III.3. Contribuții ale lui N.I. Popa în comparatismul românesc……………………………..72

Un umanism modern: literatura comparată ………………………………………… .79

Psihologii naționale și „literatură comparată”……………………………………. ….86

În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente…………………………………………………………………………………. 90

Tendințe noi în critica franceză actuală ……………………………………………….. 95

„Noua critică” franceză și literatura comparată……………………………………. 98

Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată……………….. 101

Eminescu și romantismul francez ……………………………………………………….. 105

III.4. Particularități ale discursului critic la N.I. Popa- ironia……………………………… 108

Cap. IV. N.I. Popa și studiile nervaliene

IV.1 Receptarea lui Nerval în România…………………………………………………………… 111

IV.2. Contribuția lui N.I. Popa la exegeza nervaliană………………………………………… 115

2.1. Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval………………… ………119

2.2Les sources allemandes de deux Filles du Feu, Jemmy et Isis de Gérard de Nerval…………………………………………………………………………… 124

2.3. Les Filles du Feu de Gérard de Nerval – L'édition critique d'après des documents nouveaux…………………………………………………………….. 127

2.4. Poeții în fața morții………………………………………………………. …. 138

2.5. Esența poeziei franceze………………………………………………….. 143

2.6.Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval ……………………………………………………………………………………….. 148

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………..152

ANEXE………………………………………………………………………………………………………….. 156

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………….. 209

INTRODUCERE

Prezentul studiu își propune să pună în evidență personalitatea, activitatea, cercetările și scrierile prin care profesorul și comparatistul ieșean Nicolae I. Popa a contribuit la schimbul de idei dintre România și Franța, la început și mijloc de secol XX. Dacă în prima perioadă menționată, acest schimb de idei era echilibrat, bidirecțional datorită apogeului la care ajunsese francofonia în spațiul românesc, după 1948, comunicarea interculturală este brutal amputată de regimul comunist, însă grație unor intelectuali precum N. I. Popa, francofonia va continua să se manifeste ca o formă de rezistență prin cultură.

Modelul francez și-a pus amprenta asupra devenirii culturale destul de tardive a României, iar modul în care a evoluat învățământul românesc, care a promovat acest model francez, a contribuit la consolidarea unui dialog franco-român în numeroase domenii. Perseverent în inițiativele sale, profesorul N. I. Popa a susținut dezvoltarea studiilor limbii franceze la Iași, nu doar în perioada interbelică, ci și după instaurarea regimului comunist, continuând o tradiție fondată de Charles Drouhet și Nicolae Șerban.

Poate cel mai importat aspect pe care îl urmărește această teză este activitatea pe care a desfășurat-o N.I. Popa în calitate de comparatist. Studiile sale de literatură comparată, prea puțin cunoscute la ora actuală, vizează atât o teoretizare pertinentă a acestei discipline universitare cu o evoluție fulminantă în secolul XX, cât și studii critice care aplică erudit metoda comparatistă. Fost bursier al Școlii Române din Franța, N.I. Popa devine specialist în istoria literaturii franceze, deci majoritatea exegezelor sale vizează operele unor scriitori francezi dintre care se distinge detașat Gérard de Nerval, căruia N.I. Popa îi dedică studii ce sunt considerate și astăzi de către nervalieni, repere în înțelegerea operelor romanticului francez. Așadar, este necesară studierea activității de comparatist a profesorului N.I. Popa, pentru a evidenția care este contribuția sa în dezvoltarea literaturii comparate în spațiul românesc, pe de o parte, și cât de importantă a fost contribuția sa la domeniul studiilor nervaliene, pe de alta.

N.I. Popa s-a născut în apropierea Bârladului, la Puiești, în județul Vaslui, la 23 februarie 1897. Provenea dintr-o familie de învățători, iar mediul intelectual în care se formează își dovedește eficiența, ambii copii ai familiei impunându-și numele în cultura română, fratele lui N.I. Popa fiind nimeni altul decât consacratul dramaturg Victor Ion Popa. Se remarcă timpuriu în mediul ieșean, devenind un strălucit bursier al Liceului Internat „C. Negruzzi”, între anii 1907-1915. Înainte de a obține licența la Facultatea de Litere a Universității din Iași, între 1916-1918 participă la Primul Război Mondial ca sublocotenent în rezervă. S-a înrolat în armată ca voluntar, deși era foarte tânăr, și a fost prezent pe fronturile de la Mărăști și Oituz. Ulterior, și-a păstrat gradul de locotenent la Marele Stat Major.

Apropierea de cultura franceză se produce încă din timpul studiilor de licență pe care le finalizează în 1921, când obține diploma în filologie modernă, cu specializarea franceză. Își începe cariera didactică imediat, ca profesor suplinitor la Seminarul „Veniamin” din Iași, unde, după doi ani, devine titular. Totodată, prin concurs, devine și titular al Liceului Militar din Iași. Nu se mulțumește însă cu acest statut și reușește să obțină între 1924 și 1925 o bursă la Paris, ca reprezentant al Universității din Iași la Școala Română din Franța, de a cărei organizare și administrare se ocupa îndeaproape însuși Nicolae Iorga. Se zbate să rămână alți câțiva ani în Paris, pentru a-și finaliza cercetările despre Nerval și pentru a acumula de la sursă cât mai multă informație despre literatura franceză, subiect care îl va preocupa până la sfârșitul carierei. Reușește ca între 1926 și 1931 să se mențină ca bursier al Ministerului de Instrucție de la Paris, ca recomandat la Facultății de Litere de la Iași, tocmai pentru specializarea în limba și literatura franceză. Urmează cursuri la Sorbona, la Collège de France, la École Normale Supérieure și École des Hautes-Études, perioadă în care devine un apropiat al profesorilor Ferdinand Baldesperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, Joseph Bédier. Deși susține comunicări asupra lucrării sale de doctorat, dedicate operei lui Nerval, la cursurile lui F. Baldensperger și Paul Hazard, deși realizează fără încetare și cu devotament absolut cercetări în marile biblioteci pariziene, sub conducerea directă a acelorași reputați profesori, N.I. Popa revine să-și susțină doctoratul în România, în 1935, la București. Între 1931 și 1942, comparatistul român a fost numit din nou profesor la Liceul Internat „C. Negruzzi” și la Seminarul Pedagogic Universitar, însă, în paralel, desfășoară o neobosită activitate de promovare a modelului cultural francez, printr-o publicistică impresionantă la „Însemnări ieșene”, „Opinia”, „Minerva”, și prin variatele acțiuni organizate de Centrul universitar francez „Luteția”.

Meritul de cercetător al literaturii franceze, precum și acela de a fi contribuit substanțial la promovarea acesteia în România, au determinat forurile de cultură franceze să-i confere profesorului N.I. Popa decorația „Les Palmes Académiques”, în grad de „officier de l’Academie”, în anul 1938.

Din 1942, N.I. Poapa intră definitiv în mediul universitar, fiind chemat ca profesor suplinitor la Facultatea de Litere și Filosofie, catedra de Franceză. Ulterior, va deveni titular și șef al acesteia, unde va continua să activeze ca un neobosit mediator cultural între Franța și România.

Astfel, istoria intelectuală dintre România și Franța își găsește în N.I. Popa un important reprezentant, un agent de cultură a cărui contribuție trebuie cuantificată, recunoscută și promovată, de vreme ce poate constitui un model de intelectual cu o pregătire, o erudiție și o personalitate greu de egalat.

Conform Dicționarului de Științe Istorice coordonat de André Burguière, orice încercare de a defini istoria intelectuală este un demers riscant, din cauza specificului național al denumirilor și rezistenței lor la traducerile dintr-o limbă în alta. Roger Chartier atenționa asupra a doi termeni vehiculați în spațiul american, anume intellectual history și history of ideas, despre care considera că încă nu s-au aclimatizat în spațiul european. În Germania, predomină Geistesgeschichte, în Italia este mai uzitat storia della filosofia decât storia intellectuale. În Franța, denumirea istorie intelectuală(histoire intellectuelle) a fost precedată de istorie a intelectualilor (histoire des intellectuels):

„Apparue au début des années 1960 en France, l'histoire des intellectuels a connu un fort développement jusqu'à la fin des années 1980. La nécessité de promouvoir une histoire intellectuelle à part entière découle ainsi de l'analyse de la rencontre difficile entre histoire des intellectuels et histoire culturelle en France, l'une se révélant au contact de l'autre et réciproquement.”

Încă de la începutul secolului XXI, s-a manifestat un interes crescând față de domeniul foarte controversat al istoriei intelectuale, mai ales în spațiile francez și englez. Cele mai importante reviste cu această tematică sunt Modern Intellectuel History (din 2004) și Intellectual History Review(din 2007), precum și Mil Neuf Cent, care folosește subtitlul „Revistă de istorie intelectuală”. În Italia, există o tradiție în istoria ideilor, reprezentată de Franco Venturi, alături de o istorie a conceptelor, teoretizată la Cambridge de Reinhart Kossleck. În SUA, un puternic curent de istorie intelectuală este ilustrat prin lucrările lui Dominick La Capra și ale discipolilor săi, la Universitatea Cornell, aceștia marcând o nouă distincție, între istoria intelectuală și cea socială sau socio-culturală. Ce presupune mai exact istoria intelectuală? Considerăm relevantă următarea încercare de a o defini, ea aparținând lui Jean-Claude Perrot:

„L’histoire intellectuelle telle que nous la comprenons ne se limite pas à l’histoire des idées, même si celle-ci lui appartient de plein droit. Le développement des sciences humaines et sociales […] a montré que toutes les activités et toutes les pratiques humaines sont susceptibles d’une analyse qui met en évidence la pensée, claire ou confuse, des acteurs humains. Une institution, une pratique technique, l’usage privilégié de tel objet matériel, un type d’organisation ou de gestion peuvent ainsi mettre en évidence des attitudes mentales et intellectuelles que nous n’entendons pas négliger. Ainsi comprise, l’histoire intellectuelle échappe au reproche traditionnellement adressé à l’histoire des idées, d’étudier des entités abstraites qui se développeraient dans un vide historique.”

În prezent, se impune realizarea unei ediții critice integrale sau care să includă cele mai importante studii ale lui N. I. Popa, prin care a contribuit la întărirea relațiilor dintre culturile română și franceză, devenind o figură a istoriei intelectuale dintre ele. Teza de față poate fi considerată o etapă premergătoare necesară.

Necesitatea unei teze de doctorat despre Nicolae I. Popa este ușor explicabilă. Un om de cultură, un intelectual de calibrul lui N.I. Popa nu poate fi lăsat uitării în arhivele bibliotecilor din propria țară, în vreme ce numele său încă rezonează elogios în conștiința specialiștilor în problemele literaturii franceze.

Lucrarea este structurată în patru capitole și subcapitole, în care sunt urmărite gradual evoluția relațiilor dintre spațiile român și francez, consolidarea acestei conexiuni prin intermediul învățământului universitar, la care contribuie în mod firesc însuși N.I. Popa, și formarea spirituală și profesională a criticului în mediul francez,tocmai ca o urmare a dezvoltării învățământului universitar româno-francez, la Școala Română din Franța.

Desigur, cea mai importantă parte a tezei umărește activitatea lui N.I. Popa în calitate de critic literar, mai precis de comparatist și exeget nervalian. Eforturile sale de promovare a literaturii comparate în România sunt prea puțin cunoscute, prea puțin apreciate. Numele lui N.I. Popa își are firesc locul lângă ale unor specialiști precum Tudor Vianu și Al. Dima, doi comparatiștirecunoscuți ca promotori ai disciplinei în discuție. Această alăturare ar putea părea îndrăzneață celor care nu au intrat în contact cu studiile critice ale lui N.I. Popa, fie ele teoretice, fie de analiză pe diverse aspecte ale literaturilor română, dar mai ales franceză. Însă N.I. Popa merită să își revendice recunoașterea statutului de comparatist român de o rară erudiție și intuiție, a cărui contribuție și valoare, mai ales în exegeza nervaliană, rămâne actuală, de necontestat.

Primul capitol este dedicat Școlii Române din Franța. Se urmărește contextul în care a apărut, fiind o consecință fericită a unei colaborări internaționale franco-române cu tradiție. S-a intenționat descrierea cadrului elitist de la Fontenay-aux-Roses și a modului său de funcționare, relevantă fiind, desigur, activitatea lui N.I. Popa din această perioadă și felul în care s-a integrat în atmosfera intelectuală pe care Nicolae Iorga, întemeietorul școlii, dorise să o impună.

Capitolul al doilea se axează pe o mai largă perioadă din viața și din activitatea lui N.I. Popa, surprins ca figură intelectuală mediatoare între spațiile francez și român. Întors de la Paris, comparatistul român își începe cariera de profesor, întâi la cele mai de seamă licee din Iași, apoi la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Problemele sistemului de educație din România l-au preocupat încă din tinerețe, mai ales că, revenit după șapte ani de studiu în Franța, era în măsură ca, prin comparație, să-i perceapă deficiențele și să propună soluții eficiente, care să-i accelereze evoluția spre standardele secolului XX. Eforturile lui N.I. Popa de a stabili și prin studiile de limbă franceză o colaborare între lumile universitare din Franța și România vin ca o continuare a bazelor puse în aceeași direcție de către Charles Drouhet și Nicolae Șerban, a căror activitate am expus-o succint.

Alte două subcapitole din a doua parte ilustrează activități pe care N.I. Popa, neobosit mediator între Franța și România, le desfășoară cu aceeași rigurozitate ce îi caracterizează studiile de literatură comparată și cariera de profesor. Pentru aproximativ un an, N.I. Popa a exercitat și funcția de director al Teatrului Național din Iași. Era familiarizat cu lumea teatrului, căci fratele său, Victor Ion Popa, fusese dramaturg și om de scenă, activând pentru o scurtă perioadă chiar la Iași. În plus, N.I. Popa urmărise îndeaproape reperoriul teatrului ieșean și îl și comentase în cronici de teatru la publicațiile autohtone. Este relevantă această nouă ipostază a lui N.I. Popa întrucât ilustrează incredibila sa forță de a promova modelul cultural francez chiar și pe această cale, prin spectacolele din perioada directoratului său, cele mai multe dintre ele fiind adaptări ale unor opere din literatura franceză.

Nu se putea ignora activitatea de publicist a lui N.I. Popa, domeniu în care s-a dovedit a fi extrem de prolific, el activând sub forma a sute de articole în numeroase reviste de cultură, de la „Viața românească”, la „Însemnări ieșene”, „Opinia”, „Ethos”, „Minerva” sau „Convorbiri literare”. Profesionalismul, erudiția și atitudinea demnă a profesorului și comparatistului se păstrează și în conturarea profilului de publicist. Perioada de la „Viața românească” și modelul de „delicatețe” al lui Ibrăileanu se vor imprima în ținuta publicistului și criticului N.I. Popa. Acesta nota admirativ:

„În termenul «délicatesse» se cuprind note subtile ca sensibilitatea și subtilitatea literară, rafinamentul gustului, conștiința de scriitor, exigența, onestitatea profesională, probitatea, complexitatea, atenția și scrupulul în fața oricărei afirmații, discreția, abilitatea, tactul, simțul nuanțelor, respectul pentru scriitori și opere, darul de a aprecia, de a îndruma lucid și de a încuraja, eleganță morală și finețea în exprimarea literară a judecăților de valoare formulate. Stilul vorbit se îmbină cu o ținută demnă care permite judecăți categorice, dar fără a jigni, fără răbufniri personale, nici polemici sau condamnări facile.”

Așadar, pe lângă o pudoare morală și o ținută elegantă a ideilor și scrisului, N.I. Popa dă el însuși dovadă de toate aceste calități, inclusiv în publicistică.

Ultimele două capitole ale tezei se concentrează pe activitatea de critic literar a lui N.I. Popa, atât ca teoretician al literaturii comparate, cât și ca nervalian. De-a lungul carierei sale, criticul ieșean a participat la diverse conferințe, simpozioane de literatură comparată, elaborând articole și studii care au rămas risipite, fără a avea șansa de a fi reunite în volum până în 1981, când la Junimea apărea o sinteză sub titlul Studii de literatură comparată. Nu după mult timp, la 21 iunie 1981, la Iași, N.I. Popa se stingea din viață.

În capitolul al treilea al tezei sunt expuse cele mai importante idei din studiile teoretice de literatură comparată, incluse în Studii de literatură comparată(1981), dar apărute între 1936 și 1971. Dintre acestea, am ales Un umanism modern: literatura comparată, Psihologii naționale și „literatură comparată”, În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente, Tendințe noi în critica franceză actuală, „Noua critică” franceză și literatura comparată, Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată,întrucât constituie fundamentul teoretic al lui N.I. Popa, pe care îl va aplica în studiile de analiză, și reflectă preocuparea criticului ieșean pentru evoluția domeniului, pentru înnoirea sa, în paralel cu interesul pentru consolidarea unei școli de literatură comparată în spațiul românesc.

Ultimulcapitol este consacratreceptării lui Gérard de Nerval în România și contribuției lui N.I. Popa în critica nervaliană. Considerat inițial un poet minor, chiar și la începutul secolului XX, Nerval va fi destul de târziu cunoscut și apreciat în spațiul românesc, inclusiv în cel universitar, la această schimbare de percepție contribuind substanțial și N.I. Popa, prin studii precum Esența poeziei franceze, Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval,Les sources allemandes de deux Filles du Feu, Jemmy et Isis de Gérard de Nerval, Poeții în fața morții sau ediția critică a Fiicelor Focului.

Un moment al relațiilor culturale franco-române: Școala Română din Franța

I.1.Scurt istoric al relațiilor franco-române

La începutul perioadei interbelice, relațiile franco-române erau deja consolidate după ce, vreme de mai bine de un secol și jumătate, elitele românești demaraseră o serie de conexiuni ce vizau nu doar latura culturală, dar și pe cele socială și națională. Este cunoscut faptul că ele încep să se intensifice cu precădere în secolul al XVIII-lea, la inițiativa savanților, boierilor sau chiar a clericilor, pe toate aceste planuri urmărindu-se stabilirea unor raporturi cât mai eficiente cu omologii francezi. Clasele sociale privilegiate, boierii și domnitorii, fanarioți sau pământeni, erau fini cunoscători ai limbii franceze și încercau să implementeze elemente de limbă, cultură și civilizație franceză atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Un exemplu ilustrativ în acest sens poate fi că franceza a devenit limbă oficială în relațiile celor două provincii românești cu Rusia, după tratatul de la Adrianopol (1829), în perioada administrației militare a lui Pavel Kiseleff (1829-1834).

Tot în secolul al XIX-lea, influența franceză se manifesta mai ales sub forma unui import ideologic generat de un număr tot mai mare de tineri intelectuali români, veniți în Franța la studii. Acești tineri, care beneficiază aici de o educație în spirit francez, se vor întoarce în țările lor animați de ideea de modernizare și de idealuri precum independența și unirea. Cea mai mare parte a intelectualilor implicați în mișcările sociale ale Revoluției de la 1848, dintre care îi putem aminti pe Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Constantin A. Rosetti, urmaseră studii superioare la Paris, ceea ce imprimă gândirii lor modelul revoluției franceze. În Franța, jurnale precum La Reforme, Le National, Le Siècle, Le Journal des Débat, relatau evoluția evenimentelor generate de revoluție în Principatele române. Odată cu înăbușirea revoluției prin intervenția Rusiei și a Imperiului Otoman, acești intelectuali vor lua calea exilului și către Franța, ceea ce conduce la concluzia că francofonia română a avut și un caracter patriotic.

Un moment decisiv în consolidarea relațiilor culturale franco-române îl reprezintă și deschiderea politică franceză, inițiată de Napoleon al III-lea după Războiul Crimeei (1853-1856), când influența Franței în Europa este unanim recunoscută, iar intervențiile sale diplomatice sunt decisive în formarea statului român. Grație intervenției franceze, ultimii exilați români au obținut dreptul de a reveni în țările lor, cu scopul de a pregăti alegerile din 1857. Din nou, Franța va sprijini Principatele române în Conferința de pace de la Paris, moment în care acestea primesc noi reglementări privitoare la situația lor internațională și la organizarea internă. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și unirea Moldovei cu Țara Românească au fost de asemenea recunoscute de marile puteri în Conferința de la Paris, din 6 septembrie 1859. Recunoștința românilor pentru susținerea oferită de Franța, va reprezenta fundamentul unei prietenii de durată.

Odată cu domnia lui Alexandu IoanCuza, începe un amplu proces de reforme care să asigure coeziunea administrativă și modernizarea noului stat. După o primă etapă, în care francofonia și francofilia caracterizau doar o clasă privilegiată, elita, studiul limbii franceze este susținut printr-un nou sistem de învățământ public.

În perioada 1871-1914, situația politică a României devine destul de tensionată, deoarece ea trebuie să aleagă un aliat dintre Rusia și Austro-Ungaria. Francofilia constituia așadar un dezavantaj al tratatului pe care îl încheie în cele din urmă cu Austro-Ungaria și Germania, în 1883.

Până la Primul Război Mondial, raporturile culturale franco-române se mențin și se dezvoltă continuu. Este epoca în care Bucureștiul devine „micul Paris”, când actorii francezi se bucură de turnee glorioase în spațiul românesc, iar în literatură, modelele francez și german se impun categoric și într-un mod spectaculos chiar, de vreme ce se reușește arderea unor etape prin asimilarea unor modele care în occident avuseseră nevoie de un secol și jumătate pentru a se propaga. Este vorba de clasicism, de achizițiile sociale și filosofice ale Iluminismului și chiar de romantism. Animatorii școlilor literare române, inspirați totodată de idealul construcției unui stat unitar și modern, progresist, rămân ancorați și în realitățile românești, adoptând modelul francez dintr-o perspectivă comparativă, ce include și referințe germane, italiene sau engleze, scopul fiind dezvoltarea unei culturi naționale moderne.

În 1898, Pompiliu Eliade considera că influența franceză a suscitat „ecloziunea unor germeni latenți ai spiritului național”, o constatare care sugerează vocația mesianică a culturii franceze în spațiul european.

În momentul declanșării Primului Război Mondial, cultura română atinsese un grad major de maturitate, având o expresie specifică și începând să se impună în circuitul valorilor europene. După terminarea războiului, relațiile politice sunt mai numeroase și mai active ca niciodată, ceea ce amplifică francofilia deja bine ancorată în spațiul românesc.

Perioada interbelică reprezintă pentru cultura română un moment de apogeu al devenirii sale istorice, în care cultura franceză a avut o influență decisivă, deci studiul interacțiunilor culturale din acest interval este cu atât mai interesant. Centralizarea administrativă și modernizarea prin sincronizarea cu occidentul sunt prioritare în toate domeniile vieții sociale și culturale.

I.2. Limba și cultura franceză în învățământul românesc

Prin ampla sa difuziune și prin universalismul său, cultura franceză a permis și altor culturi naționale să se dezvolte. Ea propunea un ideal de progres umanist care fusese promovat încă din Antichitate, de filosofii greci și latini, apoi de umaniștii Renașterii și de filosofii Iluminismului.

Astfel, în Principatele Române, fraceza a început să fie studiată în Țara Românească începând cu 1776, în timpul domniei lui Alexandu Ipsilanti, un spirit cultivat și reformator. De altfel, franceza și greaca vor rămâne prin excelență, până la jumătatea secolului al XIX-lea, limbi ale distincției culturale, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Cel care le stăpânea, avea un avantaj considerabil în a avansa într-o funcție publică. Școlile din Paris erau considerate de către domnitori și boieri, drept cele mai bune școli din lume și își angajau secretari francezi. Totodată, își înscriau odraslele la pensioane, unde se învăța în franceză, iar studiile și le terminau cel mai adesea în Franța. Tendința aceasta a persistat până spre deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea, în jurul anului 1848, sute de tineri urmând studiile la Paris. Ulterior, numărul lor a crescut constant. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în Franța erau înscriși apoximativ patru sute de studenți români și cinci sute de elevi în licee.

După Unirea Principatelor de la 1859, sistemul de învățământ românesc evoluează prin legile din 1864 și 1893. Ciclul primar, obligatoriu și gratuit, se făcea în limba română, dar în școlile private se menține limba franceză.

După Primul Război Mondial, o serie de intelectuali francezi stabilesc legături cu omologii lor români, doritori fiind să dezvolte acest schimb cultural. Această colaborare bilaterală, desfășurată la cel mai înalt nivel în stat, constituie un element de noutate care a consolidat tradiționala difuziune a limbii franceze.

În 1919, la inițiativa părții române, o delegație franceză alcătuită din profesori și înalți funcționari ai Ministerului de Finanțe sosește la București. Două luni mai târziu, se semna un acord:LaConvention relative au recrutement, au statut et au traitement des professeurs français en Roumanie, care a fost considerat drept actul de naștere al Misiunii Universitare Franceze, active în România pe durata întregii perioade interbelice. Profesorul universitar Charles Drouhet, autor al unei serii de manule de franceză pentru nivelul secundar, considera că prietenia tradițională dintre cele două popoare devenise „idisolubilă” prin alianța lor de după prima conflagrație mondială.

Și alți numeroși profesori universitari români au fost atrași și inspirați în activitatea lor de modelul educativ francez, pe care îl recomandau. De pildă, Ovid Densusianu, fost elev la Paris, considera că Franța, prin cultura ei, purta sufletul latin spre cea mai înaltă expresie prin idealismul său și printr-un spirit al măsurii. Astfel, el le recomanda românilor să își activeze conștiința latină după modelul francez.

Un alt exemplu relevant poate fi Cercul „Luteția” de la Iași. În perioada 1898-1909, grupul regional al Alianței Franceze a oferit cursuri de seară, gratuite cu ajutorul a diferiți profesori, la Liceul Național. Se organizau deopotrivă și conferințe susținute uneori la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de către invitați francezi sau membri ai Alianței Franceze. În 1921, șeful catedrei de franceză de la Universitatea „Al. I. Cuza”, profesorul Nicoale Șerban, valorifică o idee a Alianței și înființează Cercul „Luteția”, unde va susține cursuri alături de O. Botez, J. Voiquin sau M. Sibi.

„Luteția” și biblioteca sa erau locul de întâlnire a elitei ieșene: N.I. Popa, vicepreședinte în 1936, Adrian Marino–bibliotecar și secretar în anii ’40, Iorgu Iordan. După plecarea lui Nicolae Șerban la București, Cercul „Luteția” va deveni un centru francez coordonat de către lectori ai Misiunii Franceze din România. Se menține tiparul activităților anterioare: cursuri de limbă franceză, biblioteca de 6000 de volume, conferințele, comunicările științifice, piesele de teatru. După război, centrul francez a reprezentat un refugiu moral pentru intelectuali. În 1945, cu ajutorul profesorului N.I. Popa, el a fost resuscitat pentru începutul anului universitar, dar în 1948, regimul comunist a decis să desființeze Institutul Francez de la București și toate centrele din provincie. Din impunătoarea bibliotecă a centrului nu au rămas decât 190 de volume, care vor fi păstrate în biroul lui N.I. Popa, pentru a fi la dispoziția celor 101 studenți de la secția de franceză a Universității „Al. I. Cuza”.

Adevărata organizare a învățământului primar și secundar din România, se va face abia după Primul Război Mondial, prin legea din 1924, completată în 1928 prin legea care privea învățământul privat. Autorul acestui proiect a fost Constantin Angelescu, un universitar devotat, format în bună măsură în Franța. El propunea o perioadă de doisprezece ani, ce presupunea un ciclu primar de patru ani și un ciclu secundar de opt ani, perioadă în care studiul limbii și a culturii franceze era obligatorie. În felul acesta, franceza avea prioritate față de celelalte limbi străine. De asemenea, studiul culturii franceze îl secondează îndeaproape pe cel al culturii române, contribuind la omogenizarea sistemului de învățământ românesc.

Misiunea Universitară Franceză își începuse activitatea în 1919, după semnareaConvenției relative a recrutării, statutului și tratamentului profesorilor de franceză din România, menționată deja mai sus. Până în 1924, ea a fost coordonată de inspectorul Le Téo, detașat de la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi de directorul de la IFHE și, din 1933, de Alphonse Dupront.

În 1919, în România erau 24 de profesori francezi, iar în 1924, numărul lor se dublează. Odată cu a doua conflagrație mondială, mai rămân doar 18 dintre aceștia, ei asigurând formarea a cinci mii de elevi, în douăsprezece orașe românești. Alphonse Dupront a insistat ca învățământul să continue chiar și după declanșarea ostilităților de către Germania, ceea ce poate fi interpretat ca o formă de rezistență prin cultură.

Misiunea Universitară Franceză își va îndeplini obiectivele atât prin cursurile sale, cât și prin implicarea profesorilor săi în activități adiacente, precum animarea unor cercuri franceze sau cursuri destinate unui public mai larg.

Începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Franța urmărise crearea unor structuri guvernamentale care să propage cultura sa în întreaga lume. Pe acest fundal al politicii franceze și pe baza unei solide conexiuni franco-române, în 1924 își începe activitatea L’Institut Français des Hautes Etudes en Roumanie. La vremea respectivă, maiexistau în Europa doar alte șase institute franceze, la Atena, Florența, Londra, Madrid, Barcelona și Napoli. Cel de la București va perpetua relațiile deja tradiționale dintre cele două culturi latine. Punerea în practică a acestui proiect, a fost înlesnită de legăturile de prietenie dintre profesorii români francofili și omologii lor francezi. Ideea creării sale a fost susținută în Franța de către Henri Focillon, acest demers fiind susținut considerabil și de profesori români ca Nicolae Iorga, Gheorghe Țițeica, Emil Racoviță.

Menținând o colaborare continuă cu Misiunea Universitară Franceză, L’Institut Français de Hautes Etudes va juca un rol esențial în relațiile dintre cele două culturi. Deși cele două forme de organizare își păstrau fiecare identitatea, începând din 1925 ele vor fi conduse de o singură persoană, directorul Institutului. Obiectivele acestuia se realizau printr-o paletă largă de activități precum: încurajarea cursurilor de limbă franceză, finanțarea unor biblioteci, conferințe, burse pentru studenții români din Franța (printre care și Alexandru Ciorănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran), organizarea de manifestări artistice, apariții în presă.

Prin toate aceste forme de activitate culturală, Institutul a vizat nu doar elitele intelectuale ale vremii, prestigiul culturii franceze propagându-se în cercuri din ce în ce mai largi.

I.3. O colaborare aparte între două lumi universitare

După ce învățarea francezei a dobândit un rol atât de important în învățământul secundar, același lucru se va manifesta și în cel universitar. Numeroși factori vor determina această stare de fapt, precum tendința principalelor instituții, Academia, universitățile, de a colabora cu lumea universitară franceză prin diverse forme de schimb între profesori, ceremonii universitare, organizarea de cursuri și conferințe, echipe mixte de cercetare.

În cadrul Academiei Române, „Parlamentul cultural al unei națiuni”, majoritatea membrilor sunt savanți de origine străină. Un studiu asupra evoluției numărului acestora arată că, dacă înainte de 1919, numărul membrilor francezi reprezenta 34,9% dintre membrii străini, între 1919 și 1940, procentajul lor sporea la 46,8%. În același timp, 53 din cei 241 de membri români deja admiși în epocă, își desăvârșiseră studiile în Franța, prin stagii de specializare sau de doctorat. Și în mediile universitare, românii dovedeau cât de mult îi apreciau pe savanții francezi, decernându-le titluri de doctori honoris causa. Ca și în Academie, profesorii francezi ocupau primul loc în nominalizările profesorilor străini.

Miniștrii români ai Instrucției Publice și ai Cultelor, precum Constantin Angelescu, Petre P. Negulescu sau Nicolae Iorga, au urmat ultima lor etapă de formare în Franța. În urma mandatelor lui Angelescu, s-au votat legea învățământului primar (1924) și cea a învățământului secundar (1928), care vor fi favorabile implementării proiectului Misiunii Universitare Franceze în România.

După cum am mai precizat, limba franceză fusese deja introdusă în școlile românești și studiată încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. La Academia Mihăileană de la Iași, un curs de literatură franceză se desfășura în 1841, la inițiativa prințului Mihail Sturza, în timp ce la București, primul curs similar fusese susținut din 1853 de către Ulysse de Marsillac.

În provinciile care se alătură României după Primul Război Mondial, Bucovina și Transilvania, înființarea catedrelor de franceză la universități este puțin diferită. Franceza se suprapunea la Cernăuți unui substrat cultural austriac, care rămâne încă activ, în vreme ce la Cluj, ea devine prioritară față de alte culturi străine.

Profesori precum Charles Drouhet și Basil Munteanu la București, Nicolae Șerban la Iași, Yves Auger la Cluj sau Paul Henry la Cernăuți, se implică în organizarea unor departamente de franceză în cadrul instituțiilor de învățământ. În același timp, lectori francezi precum Jean-Joseph Charles și Francis Lebrun la Bucarest, J. Voilequin, Virgil Pinot, Beau de Lomenie, Charles Singevin la Iași, Rousseau et Michel Dard la Cernăuți, Henry Jacquier la Cluj, contribuie la o eficientă derulare a seminariilor.

Catedrele de franceză urmăreau un dublu obiectiv. Pe lângă difuzarea limbii și literaturii, a culturii franceze, se urmărea un alt aspect notabil, anume difuziunea culturii române în mediul francez. Un exemplu potrivit ar fi, din nou, Charles Drouhet, care și-a dedicat o mare parte din carieră studiului influențelor dintre cele două culturi. El a publicat articole atât în Franța, cât și în România, alături de alte studii de literatură comparată. Basil Munteanu oferea și el un studiu complex publicului francez, anume Panorama de la littérature roumaine contemporaine.

Profesorii catedrelor de franceză s-au implicat în organizarea de conferințe despre literatura franceză în principalele orașe ale țării, mai ales în cercurile franco-române pe care le creaseră profesorii Misiunii Franceze sau în centrele de conferințe destinate publicului larg, pe care le întemeiaseră fundații culturale precum Dalles, Fundația Regală sau la Ateneul Român din București. În presa vremii, anunțurile pentru astfel de evenimente erau extrem de numeroase.

Așa cum Nicolae Iorga înființează o Universitate populară la Vălenii de Munte, Nicolae Șerban este cel care pune bazele unei Universități latine la Piatra Neamț, care își desfășoară cursurile de vară în 1933 și 1934, continuându-și apoi activitatea la Brașov, până în 1939. Erau invitați anual profesori francezi renumiți, precum Felix Gaiffe, titularul cursului de literatură de la Sorbona, sau Henri Tronchon, profesor la Facultatea de Litere din Strasbourg. Cele mai importante cotidiene ale vremii erau foarte atente la evoluția acestor evenimente, propagându-le mesajul în rândul publicului din toată țara.

Însă dintre toți acești animatori culturali și mediatori între spațiile român și francez, în mod evident s-a distins Nicolae Iorga. Numeroasele sale volume publicate în franceză, despre literatură, istorie, artă sau învățământul românesc, au făcut posibilă popularizarea culturii române în rândurile savanților francezi. Iorga organiza anual o serie de conferințe în universitățile franceze, cu scopul de a-și face țara cunoscută. Dincolo de aspectele științifice pe care le promova, el sublinia constant actualitatea prieteniei dintre România și Franța. Comunicările sale erau publicate ulterior în jurnalul Neamul românesc, în vreme ce numeroase alte cotidiene române și franceze marcau laudativ astfel de inițiative. În plus, savantul român invita permanent specialiști francezi pentru a susține cursuri de vară la Universitatea populară de la Vălenii de Munte, care se înființase tot din inițiativa sa. La rândul său, primește în 1922 o invitație permanentă de a susține conferințe la Sorbona, seria sa de cursuri fiind inaugurată de către decanul Facultății de Litere a prestigioasei universități pariziene.

Promovarea limbii și culturii franceze în România a fost simultan susținută și de către alți profesori români, care avuseseră șansa de a studia sau măcar de a călători în Franța, deci studenții lor puteau beneficia nu doar de cunoștințe academice, ci și de experiențele nemijlocite pe care profesorii lor le avuseseră cu aspecte ale culturii franceze. Așadar, dincolo de simpla transmitere a unei moșteniri culturale franceze și dincolo de studiul limbii acesteia, învățământul românesc urmărea să ofere un contact direct cu ideile și metodele de cercetare franceze, pe care acești profesori le adoptau și le aplicau ulterior.

De la înființarea universităților românești moderne, intelectualii români au rămas deschiși colaborărilor cu mediul academic francez. Ceea ce era normalitate pentru Iași și București, s-a transmis și la universitățile de la Cernăuți și Cluj, fie prin detașarea unor profesori din vechiul regat, fie prin prezența unor profesori francezi delegați prin acorduri guvernamentale.

I.4. Școala Română din Franța

Franța a reușit să atragă studenții români ca nicio altă țară, iar în perioada interbelică se ajunge la organizarea oficială unui cadru universitar instituționalizat pentru aceștia, la Paris. Ideea fondării unei școli românești în occident îi revine lui Vasile Pârvan. În 1914, acesta propunea înființarea unei școli la Roma, scopul fiind studiul aprofundat al preistoriei și al Antichității. Izbucnește însă Primul Război Mondial și această inițiativă va fi reluată în 1920 de către Nicolae Iorga, care face propunerea în Camera Deputaților. El susține crearea a două școli în străinătate, argumentul său fiind necesitatea unei contraofensive la propaganda ostilă la adresa României, centrele vizate de el fiind la Roma și la Paris, orașe simbol ale latinității și ale luptei pentru principiile comune de dreptate și umanitate.

Scopul principal pe care Iorga îl atribuia Școlii române din Franța era consolidarea relațiilor franco-române și a legăturilor lor culturale. Proiectată din perspectivă europeană, după modelul școlilor franceze de la Atena și Roma, această înstituție română de la Paris își propunea să militeze pentru o politică pacifistă într-un mediu științific:

„Relațiile culturale ce s-ar îndruma astfel ar fi baza înseși a viitoarelor noastre acțiuni comune cu Aliații în a căror operă, binefăcătoare pentru noi, a dominat concepția latină de drept și de umanitate. Ele ar avea o statornicie care nu se poate cere de la relațiile economice.”

Funcționarea celor două școli române, de la Paris și Roma, a fost reglementată prin legea de la 13 august 1920 și printr-un decret regal din 22 octombrie 1920. Ele depindeau administrativ și financiar de Minsterul Instrucțiunii Publice, dar, în realitate, se aflau sub autoritatea lui Nicolae Iorga. Cei mai buni studenți și cercetători din domeniile istorie, litere, arte, erau selectați pentru a urma în Franța studii de specialitate, care încă nu erau posibile în România. Acești membri ai Școlilor române de la Roma și Paris trebuiau să primească în prealabil recomandări din partea universităților din care proveneau.

În vreme ce Vasile Pârvan primea misiunea de a conduce Școala Română de la Roma, Nicolae Iorga s-a ocupat personal de cea de la Paris. Pentru el, Franța nu e doar sora latină a țării sale, ci o percepe ca pe un model de idealuri, el considerând că România viza aceleași obiective. În opera sa din 1918, Histoire des relations entre la France et les Roumains, el aducea dovezi istorice pentru ilustra cât de vechi și strânse au fost relațiile dintre cele două popoare.

Scopul Școlii Române din Franța era nu doar difuziunea culturii și istoriei românilor în occident, pentru a le pune în valoare locul în contextul european, ci și îmbogățirea calitativă a învățământului românesc, prin formarea celor mai buni studenți în instituțiile de elită europene.

Sediul Școlii române din Italia a fost instalat chiar în inima capitalei, în vreme ce în Franța s-a ales o clădire la Fontenay-aux-Roses, o localitate din proximitatea Parisului, loc care va deveni un incontestabil centru cultural francofon românesc în perioada interbelică. Iorga însuși a ales sediul și s-a ocupat îndeaproape de amenajarea sa. Imobilul a fost ulterior cumpărat printr-o subvenție aprobată de Nicolae Titulescu, ministru al finanțelor în perioada respectivă, restul fondurilor provenind dintr-o donație făcută de Aristide Blank.

Inaugurarea a avut loc la 1 iulie 1922. Au fost prezente figuri importante ale spațiului cultural francez, precum Paul Appel, rectorul Universității din Paris, Ferdinand Brunot, Charles Diehl, Emanuel de Martonne, F. Brunel, Charles Bémont. Ca și în cazul Institutului Francez de la București, aceste relații de prietenie activă vor garanta reușita proiectului.

Regulamentul de funcționare a școlii de la Paris a fost publicat în august 1921. Erau stipulate aici exigențele științifice pe care beneficiarii trebuiau să le întrunească, precum și normele de conduită individuală, socială și morală, pe care aceștia trebuiau să le respecte. Membrii aveau obligația de a scrie memorii trimestriale și anuale, pentru a-și justifica activitatea. Lucrările lor urmau să fie publicate într-o revistă,Mélanges de l’Ecole Roumaine en France, în vreme ce operele artiștilor plastici erau expuse la Paris și în România. Sculptorii și pictorii dispuneau de un atelier chiar în incinta școlii. O altă îndatorire a studenților era de a susține o conferință, în funcție de specializarea lor, despre poporul român. Această prevedere din regulament nu avea neapărat un caracter cultural, cât mai degrabă unul politic, dar și patriotic.

În anul 1922, în Școala Română din Franța se deschide și o bibliotecă. Baza fondului de carte au constituit-o donațiile lui Emile Chatelain și Charles Bemont, foști profesori și prieteni ai lui Nicolae Iorga, dar și ale editurilor Datina Românească și Cultura Națională, patronate tot de Nicolae Iorga și Aristide Blank. În 1930, biblioteca ajunsese să conțină în jur de 3000 de volume, iar activitățile școlii de la Fontanay-aux-Roses erau apreciate chiar și de personalitățile cele mai implicate în prezervarea spiritului național, capoetul Octavian Goga sau filosoful germanofil Nae Ionescu.

Membrii Școlii Române de la Paris frecventau cursuri la Sorbona, l’Ecole des Chartes sau Collège de France. Dintre profesorii francezi cu care ei au avut șansa să colaboreze, îi amintim pe Paul Valery, Paul Hazard, Henri Focillon, Joseph Bédier, Fernand Baldensperger, Etienne Le Roy, Jaques Zeiller, Eugene Albertini. Nicolae Iorga ținea mult la caracterul de excelență al acestei instituții, de aceea respingea categoric propunerea de a mări numărul de studenți beneficiari de bursă în Franța.

Studenții instituției române de la Paris aveau beneficii chiar și în timpul liber. Se organizau adesea excursii cu un caracter cultural. Spre exemplu, în 1924, au plecat într-o mică expediție la Barbizon, pe urmele lui Nicolae Grigorescu, iar cu alt prilej, să viziteze castelele de pe valea Loirei. În astfel de activități, ei vizitau diferite regiuni ale Franței, cunoscându-le nemijlocit patrimoniul.

Este evident că această școală a beneficiat de renumele celui care o administra, prestigiul lui Iorga reflectându-se asupra sa, însă se face cunoscută și prin modul foarte riguros prin care își alegea studenții. Profesorul N.I. Popa a fost reprezentantul recomandat de Facultatea de Litere din Iași, între 1924 și 1925. G. Millet, istoric al artei bizantine, îi invită pe Grigore Nandriș și pe Constantin Giurescu să analizeze o serie de documente pe care le descoperise la Muntele Athos, pe care li le încredințează spre publicare. Așadar, nume de savanți consacrați, precum Basil Munteanu, Constantin Giurescu, Petre P. Panaitescu, au fost, ca și comparatistul N.I. Popa, actrița Mania Antonova, artiștii pictori și sculptori Catul Bogdan, Adina Moscu, Alexandru Ciucurencu, elevi ai acestei școli. În ceea ce-i privește pe istorici, unii dintre ei au descoperit documente importante în arhivele franceze, iar cercetările pe care le făceau ca activitate doctorală erau completate printr-o serie de articole pe care ei le publicau în țară, în reviste precum „Neamul Românesc” sau „La Revue historique du Sud-Est européen”.

Bursierii de la școala română de la Fontenay-aux-Roses s-au implicat și în viața socială a unei colonii românești de la Issy-les-Moulineaux, ajutorul lor constând într-o serie de cursuri de limbă și civilizație română, ce respectau programele oficiale. Cursurile se desfășurau cu acordul generos al autorităților franceze, în școala primară a respectivei localități de la periferia Parisului.

Așa cum își dorise creatorul său, Nicolae Iorga, Școala Română din Franța începe să joace un rol important în relațiile dintre cele două culturi. Astfel, asociația Amis de la Roumanie, creată în 1924, găsește la Fontenay informațiile care vor influența deciziile oficiale franceze, favorabile României. În 1925, Constantin Giurescu și Petre P. Panaitescu organizează la Paris o expoziție românească de artă. Alexandre și Getta Rally, autori ai unei bibliografii franco-române, organizează conferințe prin care vor să combată o percepție greșită despre țara lor, răspândită în rândurile parizienilor. În toamna lui 1938, Emil Lăzărescu prezenta la Radio Paris Mondial o rubrică despre viața intelectuală din România.

Așadar, în perioada interbelică, studenții români continuau să fie atrași de universitățile franceze, iar70% dintre solicitările pe care tinerii români le făceau în anii ’20 pentru a studia în străinătate, vizau spațiul francez. În statisticile franceze, locul doi în ierarhia studenților veniți la studii la Paris, era ocupat de români, iar în 1936 aceștia reprezentau cel mai numeros grup național de studenți proveniți din țările Europei Centrale și de Est. O consecință a faptului că numărul lor era în continuă creștere, a fost și organizarea lor în diferite ascociații la Paris, Strasbourg,Toulouse, Caen sau Lille. Aceste grupări studențești exercitau o activitate de difuziune a culturii române,în special prin manifestări artistice. Spre finalul anilor ’30, Germania va recupera considerabil din dezavantaj, mulți studenți optând pentru universități din acest spațiu cultural.

În felul acesta se dezvoltă apreciabil învățământul superior românesc. Tinerii erau încurajați să studieze în primă fază la universitățile din țară, după care plecau în Franța pentru a-și pregăti o teză de doctorat sau o specializare. Între 1919 și 1930, 93% dintre tezele susținute în străinătate fuseseră concepute în Franța. Aceste rezultate sunt deopotrivă datorate atracției tradiționale pe care spațiul francez a exercitat-o asupra studenților români, dar și implicării celor două state în susținerea schimburilor interculturale dintre ele.

În 1927, Școala Română din Franța primește din partea rectorului de la Sorbona recunoașterea oficială de instituție superioară de învățământ, în consecință studenții putând beneficia de unele facilități. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial și condițiile politice pe care le-a impus au influențat negativ desfășurarea unei activități regulate în Școala Română de la Paris. Chiar dacă numărul de discipline crescuse, școala își va menține activitatea doar formal.

Această instituție de elită a reprezentat una dintre cele mai reușite inițiative române în planul schimburilor culturale pe care le-a avut cu Franța. Tinerii care au fost selecționați pentru a studia în cele mai bune școli pariziene, au revenit în România și au activat în diferite instituții de învățământ superior, devenind astfel agenți de difuziune a culturii franceze.

Este și cazul profesorului Nicolae I. Popa, fost student al Școlii Române din Franța. După studiile pe care le terminase la Iași, în 1921, perioada franceză (1924-1931) a reprezentat o experiență marcantă din punct de vedere cultural, la Paris având un dialog continuu și fertil cu specialiști în literatura comparată, precum Ferdinand Baldensperger sau Paul Hazard, fapt ce i-a permis elaborarea unei valoroase teze de doctorat despre Fiicele Focului,volumul de nuvele al romanticului francez Gérard de Nerval.

Ca pentru mulți alți intelectuali români, Școala Română din Franța a reprezentat și pentru N.I. Popa oportunitatea de a obține specializarea în istoria literaturii franceze, prin acest doctorat la Sorbona, de vreme ce în România i-ar fi fost imposibil să redacteze o astfel de teză. În plus, această experiență îi permite comparatistului român să trăiască o altfel de viață și să se maturizeze moral și intelectual. Perioada franceză îi facilitează contactul cu operele lui Nerval și, îndrumat de profesorii Paul Hazard și Ferinand Baldensperger, N.I. Popa redactează importante studii de critică despre Fiicele Focului și despre sentimentul morții la Gérard de Nerval. Este vorba despre Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval (1925) și despre ediția critică a volumului Les Filles du Feu, apărut la editura Champion din Paris, în 1931. Critica occidentală a întâmpinat cu entuziasm și a apreciat lucrările lui N.I. Popa, fapt ce vine ca o recunoaștere a erudiției sale laborioase. Însuși Fedinand Baldensperger consemna în Revue de littérature comparée :

„Une telle permanence d’évasion, un souci secret d’orphisme si persistant animent les œuvres de Gérard de Nerval, que toute étude un peu poussée doit compter, à propos de ce fol delicieux, avec des séductions étrangères; aussi le tome II de l’édition critique des Filles du Feu, procurée par M. N. I. Popa (Paris, Champion, 1931), donne-t-elle d’abondantes satisfactions à cet égard. Nos lecteurs connaissent la soigneuse recherche à laquelle le commentateur avait, ici-même, soumis avec succès Jemmy et Isis, deux de ces Filles du Feu qui, malgré l’inspiration si personnelle de leur auteur, n’étaient pas sans devoir quelque peu de leur flamme à des contacts parfois bien imprévus.”

Recunoașterea a venit și din partea altor critici și editori ai momentului, precum Pierre Moreau, Henri Clouard, André Billy, Albert Béguin, Jean Richer, și se menține și în prezent printre exegeții nervalieni din spațiul francez și nu numai. N.I. Popa își va finaliza doctoratul la București, sub coordonarea lui Charles Drouhet.

În prezent, acest edificiu cultural al primei jumătăți de secol XX, Școala Română din Franța, nu mai există. Declinul a început cu al doilea război mondial și ocupația germană, iar lovitura de grație a fost dată de politica română izolaționistă de după război. Constantin C. Giurescu mărturisea cu tristețe:

„Am fost în anii trecuți să revăd Școala de la Fontenay; nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stradă; în locul lor trece astăzi o arteră de circulație și s-a ridicat un HLM, adică un bloc cu apartamente cu chirii modeste, adică pentru cei cu venituri asemenea; localnicii pe care i-am întrebat nu mai știau nici măcar de Rue des Chataigniers, necum de Școală.”

Se știe că biblioteca școlii a fost vândută după ce o vreme a fost adăpostită la Ambasada României din Paris, iar o parte din ea a ajuns în depozitele Bibliotecii Centrale de Stat și la biblioteca Institutului „Nicolae Iorga” din București.

Eforturile remarcabile ale lui Nicolae Iorga au fost recunoscute de întreaga elită universitară franceză. S-au păstrat mai multe mărurii ale profesorilor și studenților străini care recunoșteau importanța Școlii Române în spațiul cultural francez:

„Cet homme visible de tous les points de l’horizon avait formé l’Ecole roumaine de Fontenay, institut de recherches et trait d’union entre deux élites, ou les meilleurs de ses élèves venaient travailler sous nos maîtres.”

Considerăm relevantă și mărturia lui Al. Ciorănescu, din prefața unui studiu publicat la Paris:

„Faut-il ajouter que nous n'aurions pas mené a bonne fin notre entreprise, sans tant d'encouragements et de bons conseils? C'est un devoir pour nous, mais un agréable devoir, d'adresser nos remerciements les plus respectueux a M. Nicolas Iorga, ancien président du Conseil de Bucarest, qui fut pendant de longues années notre guide spirituel, et qui a soutenu nos efforts de la manière la plus efficace. M. Paul Hazard, a qui nous savons tout ce que nous devons, et M. Baldensperger nous ont découvert avec une autorité incomparable les voies et les méthodes de la littérature comparée. (…) C'est avec joie que nous nous reconnaissons tout ce que nous leur devons, en leur renouvelant ici l'expression de notre gratitude.”

Prin legea învățământului din 1948, instituțiile de cultură străine din România sunt închise, iar școlile române din străinătate sunt, de asemenea, suprimate. Interzicând orice formă de cooperare cu occidentul, această nouă politică conducea și la dispariția celei mai importante instituții române francofone, care a avut un rol semnificativ în formarea elitei culturale românești. Câțiva foști membri ai săi, susținuți de alți oameni de cultură români stabiliți în Occident, au înființat un Centru Român de cercetări la Paris, al cărui președinte de onoare va fi, până în 1986, Mircea Eliade.

Profesorul N.I. Popa – mediator cultural între Franța și România

II.1. Charles Drouhet și Nicolae Șerban, predecesori ai lui N.I. Popa

După cum s-a arătat și în capitolul precedent, studiul limbii și culturii franceze au reprezentat o constantă în învățământul românesc, încă de la începuturile destul de tardive ale acestuia, contribuind considerabil în planul relațiilor franco-române.

Iașul a fost încă din secolul al XIX-lea un nucleu important al francofoniei românești. Aici existau o comunitate franceză alcătuită în principal din profesori membri ai Misiunii Universitare Franceze, care predau la Liceul Național sau la Liceul Internat „Negruzzi”, un consulat, pensioane cu predare în limba franceză, precum cel al congregației catolice Notre-Dame de Sion. În plus, existau un teatru, biblioteci și librării ce promovau cărți în limba franceză.

În prima parte a secolului XX, perioada de apogeu a francofoniei românești, numărul profesorilor de franceză crește considerabil la Iași, însă o contribuție marcantă în domeniul relațiilor culturale româno-franceze, au avut-o trei intelectuali de elită, comparatiști totodată, anume Charles Drouhet (1879-1940), Nicolae Șerban (1886-1966) și, desigur, Nicolae I. Popa (1897-1982).

Charles Drouhet, critic și istoric literar, comparatist și profesor universitar, provenea dintr-o familie de intelectuali de origine franceză, tatăl său, profesor, fiind de asemenea un agent activ al promovării învățământului în limba franceză în România. După studii la Bârlad și la Facultatea de Litere de la București, Charles Drouhet obține și doctoratul la Sorbona, tot în domeniul Literelor. Aceste studii îi vor marca decisiv activitatea ulterioară:

„Charles Drouhet și-a orientat cercetările de critică și istorie literară sub semnul școlii franceze, al așa numitei „școli Gustave Lanson” de la Sorbona. Spiritul său lucid, scrupulos și ordonat de profesor de vocație, și-a găsit în canoanele cam rigide ale acestei metode de fapte, norme temeinice de disciplină științifică.”

Și despre studiile doctorale, N.I. Popa vorbește în termeni elogioși, el însuși finalizându-și doctoratul sub tutela lui Drouhet: „Tezele de doctorat în Litere de la Sorbona sunt contribuții istorice, aduceri de fapte noi (documente de arhive, scrisori sau manuscrise inedite, isvoare necunoscute), capabile să arunce o lumină nouă asupra unui scriitor, a unei opere sau a unei perioade literare. O teză franceză lucrată în secolul al XX-lea, nu mai poate fi o demonstrație, în sensul tezei din limbajul logicii medievale. Charles Drouhet ne va denunța cu tărie acest caracter neistoric și neștiințific din opera lui Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie (Paris, Leroux, 1899).” Tezele de doctorat le-a scris sub îndrumarea directă a lui G. Lanson, timp de cinci ani. Subiectul lor erau operele unui discipol al lui Malherbe, poetul François Mainard, deci se axa pe literatura franceză a secolului al XVII-lea:

„Lucrarea care a pus în lumină toate calitățile de istoric literar ale lui Charles Drouhet, a fost teza sa principală.Reconstituirea biografiei poetului și analiza operei lui cereau ingeniozitate, metodă și perseverență în descoperirea de documente noi, simț critic și prudență în interpretarea lor, cunoștințe tehnice și gust în judecarea operelor literare. Aceste calități, el le avea. Școala franceză, așa de potrivită temperamentului său, i le-a dezvoltat și perfecționat.

Charles Drouhet își începe cariera universitară la Iași, imediat după revenirea din Franța, la catedra de limbă franceză a Facultății de Litere, iar ulterior va ocupa funcția de profesor de limbă și literatură franceză la Universitatea din București. Elaborează singur sau prin colaborări, numeroase manuale de limbă fraceză pentru învățământul secundar. În cariera didactică aplică toată metoda și disciplina științifică a Sorbonei. Iorgu Iordan, fost elev al său, explica în Însemnări ieșene, cum cursurile lui Charles Drouhet erau concepute pe cicluri și reluate la anumite perioade, perfecționate metodic, evitând să repete de la an la an informația dată studenților săi. A tratat toate epocile literaturii franceze, de la cea medievală și până la curentele de sfârșit de secol XIX, „împrospătate cu o întinsă și laborioasă informație bibliografică la zi, și înviorate de meditații personale pe marginea textelor. Aceste cursuri se caracterizează printr-o notă analitică, descriptivă și explicativă, ce convenea structurii lor monografice. ” Format în același mediu academic și spiritual francez ca și Charles Drouhet, N.I. Popa semnala în același articol prezența în prea mică măsură a unor vederi sintetice, „la care i-ar fi dat dreptul îndelungata sa uncenicie în istoria literaturii franceze”, abordarea prea didactică. În ciuda acestui fapt, meritele lui Charles Drouhet sunt recunoscute, N.I. Popa susținându-l în unele inițiative, spre exemplu atunci când acesta atacase Programele analitice de limbă franceză din 1932, în elaborarea celor noi ținându-se cont de propunerile ambilor profesori ieșeni.Despre cursurile lui Charles Drouhet, N.I. Popa mai nota:

„Structura lor monografică și înfățișarea poate didactică le-a cantonat, din nefericire, în lumea studenților, ca rețete de examene, deși atât informația lor bogată, cât și partea de reflecții personale ar fi putut fi apreciate de cei mai pretențioși oameni instruiți. Cu toate criticile ce li s-au adus, provocate și solicitate adesea chiar de prof. Drouhet -manualele sale, și mai ales cele din ciclul superior, au avut darul de a pune la loc de cinste exercițiul tipic francez al explicărilor de texte, cheie a învățământului umanist. Prin aceasta, manualele sale au contribuit mult la formarea gustului literar al multor generații.”

În paralel cu această carieră universitară, didactică, Charles Drouhet desfășoară o intensă activitate publicistică, în reviste atât din România, cât și din Franța, precum și una de critic și istoric literar, fiind un precursor al comparatismului din spațiul românesc. Influențat de școala comparatistă franceză în care se formase (Ferdinand Baldensperger, Paul Hasard, Paul van Tighem), studiile sale se concentrează pe opere literare franceze și române, abordate într-o manieră pozitivistă, adică urmărind faptele istorice, geneza și structura textelor și acordând un rol important factorilor sociali și psihologici care au condus la anumite fenomene literare. Altfel spus, în exprimarea lui N.I. Popa, Charles Drouhet „a avut și marea cumințenie de a-și vedea limpede orizontul limitat al cercetărilor”. El a înțeles că în vastul domeniu al literaturii comparate, va trebui să ia „probleme de cadru mai restrâns, tratate însă până la epuizare.”

Este interesant de urmărit cum aplicațiile comparatiste ale lui Charles Drouhet sunt interpretate extrem de analitic de succesorul său, N.I. Popa, tocmai pentru că este, la rândul său, un specialist și discipol meticulos al școlii comparatiste franceze.

În cuvântarea pe care a susținut-o cu prilejul comemorării lui Charles Drouhet în 1940, la Iași, N.I. Popa includea sintetic aspectele esențiale ale personalității și activității acestuia. Sunt câteva pagini de elogiu critic, care respiră o admirație sinceră față de un excelent profesor, un spirit lucid, obiectiv, prea apropiat de realitate pentru a fi poet, dar înzestrat cu o sensibilitate literară bogată și nuanțată, pe care reușea să o transpună în expresii impersonale:

„Charles Drouhet a murit așa cum trăise: muncind neîntrerupt, mânat de nevoia imperioasă de a-și păstra, în plină suferință, neclintită demnitatea de om și de profesor. Chiar înfățișarea sa fizică, rece și distantă, precum și politețea lui occidentală, respirau nevoia de a se închide parcă într-o atitudine ce interzicea orice intimitate. De fapt, era omul prieteniei statornice, frânat doar de pudoarea manifestărilor familiare. Boala care-l lovise de mai mulți ani, îl amenința în rațiunea sa de a exista ca om, cercetător și ca profesor. Iată de ce s-a îndârjit să dureze, muncind și păstrându-și grupul de discipoli fideli în juru-i. Continua a citi tot ce-i putea împrospăta cursurile, comentariile și seminariile. Urmărea cu mare atenție lucrările elevilor săi, arătând în corespondență, întâlniri și discuții, un spirit de mare profesor apusean. Se informa scrupulos la susținerile de teze trecute sub direcția sa și se bucura sincer de reușita celor pe care îi formase și îi ajutase să se formeze, preocupat totdeauna de continuitatea disciplinei istorice pe care o reprezenta. Fixat însă definitiv în spiritul istoriei literare sorbonarde, și la acel al literaturii comparate, de esență tot franceză, -Charles Drouhet a rămas rece la orice tendință de transformare a metodelor sale. Tentativele estetice, așa de puternice în ultima decadă, i se păreau prea subiective și impresioniste. Cele filosofice, agresive în cercurile istoriografiei literare germane, -nesigure și cu rezultate condamnate de la început. Era prea Francez pentru a accepta ușor riscul unor experiențe spirituale, sau provizoriul unor poziții de așteptare. De altfel, preocupările sale cantonate strict între cărți, studii și învățământ, n-au depășit niciodată cadrele specialității. O extremă rezervă i-a impus să nu se lase niciodată târât în vreun proces cultural sau politic al vremii.”

Activitatea culturală a lui Charles Drouhet de mediator între Franța și România, a fost recunoscută de cele două țări prin numeroase distincții.

Nicolae Șerban, prin activitatea și preocupările sale, poate și considerat un succesor al lui Charles Drouhet. Și-a consolidat studiile începute în țară, la școli importante din Germania, Italia, Franța, finalizând la Paris o teză de doctorat cu titlul Leopardi et la France, apărută la aceeași editură consacrată la care va publica și N.I. Popa, Champion. Critica vremii a întâmpinat pozitiv originalitatea studiului, considerând că aduce o viziune nouă asupra operei lui Leopardi.

Deși la întoarcerea în țară obține un modest post de profesor de italiană la Bârlad, Nicolae Șerban păstrează vie relația pe care o avusese cu spațiul francez, unde revine pentru cercetare în perioada vacanțelor. Transferul lui Charles Drouhet la București, care îl succeda pe Pompiliu Eliade la Facultatea de Litere, îi oferă în 1918 prilejul de a pătrunde în mediul universitar ieșean, fiind angajat ca profesor suplinitor la Catedra de limbă și literatură franceză a Facultății de Litere. Prin varietatea didactică și prin inițiativele sale, Nicolae Șerban își depășește predecesorul. Un prim exemplu poate fi seria de cursuri de vară pe care le inițiază în 1934 la Piatra Neamț și apoi la Brașov. Ele durau două luni și se axau pe învățarea limbii și literaturii franceze. Ulterior, proiectul se dezvoltă și se înființează în 1936 Universitatea Liberă Latină din Brașov, care adaugă ca obiecte de studiu și alte limbi romanice –italiana, spaniola, româna, dar și o secție de limbă latină. Au beneficiat de aceste cursuri peste 2000 de persoane, români și francezi. Experința lor nu s-a redus doar la cursuri, ci, așa cum se procedase și în cadrul Școlii Române de la Paris, Nicolae Șerban a mizat mult, în consolidarea cunoștințelor studenților săi, și pe contactul lingvistic și cultural direct, în mediul său autentic. Drept urmare, demarează un program de călătorii de studii în Europa, dar mai ales în Franța.

O altă inițiativă de succes a lui Nicolae Șerban, al cărei scop era să completeze demersul său didactic și să vină în sprijinul tinerilor și marelui public, a fost Cercul de studii franco-române „Luteția”. Înființat la Iași în 1921, el avea misiune dublă, de a promova cultura franceză în spațiul românesc, mai ales ieșean, iar pe cea română să o înfățișeze publicului francez. Demersul acesta face din Nicolae Șerban un animator cultural, iar Cercul de studii „Luteția” un loc care atrăgea întreaga elita intelectuală ieșeană.

Propagarea culturilor franceză și română se realiza prin nenumărate conferințe la care erau invitate figuri proeminente ale intelectualității franceze, precum și seri culturale care se organizau la Facultatea de Litere. Tematica prelegerilor din cadrul cercului era variată și, desigur, nu lipseau nici excursiile de studiu sau realizarea unor volume de traduceri ale operelor unor scriitori români. Dintre evenimentele organizate la Iași, amintim o conferință despre „Idealul artistic francez”, susținută în 1921 de profesorul Julien Luchaire, directorul general al învățământului francez în străinătate și un prieten recunoscut al românilor; în luna decembrie a aceluiași an, Jean Grimond ține o conferință despre „Noile tendințe ale literaturii franceze de după război”. În 1922, cu prilejul tricentenarului nașterii lui Molière, președintele „Luteției”, dr. George Bogdan, susține o conferință înaintea spectacolului omagial „Avarul”. Acesta reușise, înaintea lui Nicolae Șerban, să înfiițeze după război, în 1919, un cerc româno-francez, „Ronsard”, ce promova continuarea dialogului cultural dintre cele două părți. Era relativ facilă organizarea de conferințe în perioada respectivă. Deplasarea era rapidă și deloc costisitoare, membrii comitetului de organizare invitând personalități care trăiau în România și iubeau Franța, de cele mai multe ori profesori francezi care predau la universități din România, scopul director fiind schimburile intelectuale, atât de profitabile pentru ambele țări.

Cu un titlu omonim, „Luteția” va edita din 1922 și o revistă lunară pe care realizatorii ei o doreau „un organ de prietenie” franco-română. Durata apariției sale a fost relativ scurtă, din cauza lipsei fondurilor. Prețul abonamentului era aproape simbolic, iar numărul cititorilor prea redus pentru a susține continuarea publicării sale. Mai mult, demersul publicării acestei reviste conduce la un deficit de 200.000 de lei, pe care profesorul Șerban a trebuit să îl acopere personal de vreme ce statul nu a acordat nicio subvenție. Dintre cele mai importante numere ale revistei, le menționăm pe cele apărute în Franța, în 1925. Erau numere aniversare, a căror tematică era înfăptuirea României Mari sau relațiile franco-române. Articolele incluse erau scrise de figuri importante ale intelectualității vremii, franceze și române deopotrivă: generalul Berthelot, Emannuel de Martonne, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu.

Tot prin Cercul „Luteția”, Nicolae Șerban a încercat să atenueze problema unui număr în scădere al publicațiilor în limba franceză, însă contextul era dificil din cauza instalării crizei financiare. O soluție de compromis a fost redactarea și promovarea unor broșuri de învățarea limbii franceze. Ele erau utile elevilor și marelui public, prețul fiind, din nou, unul modic.

Relațiile de prietenie ce se consolidaseră între părțile română și franaceză, s-au manifestat și la constituirea bibliotecii Cercului „Luteția”. În 1921, ea cuprindea în jur de 200 de volume, însă ca răspuns la apelul lui Nicolae Șerban către directorii instituțiilor de învățământ din România și din străinătate, către toți colaboratorii, numărul acestora crește semnificativ, într-un mod chiar nesperat. Au răspuns provocării și reviste franceze precum Le Progres Civique, Revue Militaire, Ecole et la vie, care au oferit în plus și abonamente gratuite, revistele sosind la Iași cu regularitate. Activitatea Cercului „Luteția” s-a încheiat în 1939, când el a fuzionat cu Centrul universitar româno-francez din București.

În paralel cu „Luteția”, Nicolae Șerban înființase în 1929 un alt cerc româno-francez, „Jules Michelet” și o revistă de studii franceze, „Gallia”. Ceea ce era inedit la această publicație ar fi că, alături de articolele privitoare la cultura franceză, includea și problematica literaturii comparate, o disciplină ce cunoștea o dezvoltare rapidă în epocă. Așadar, „Gallia” reprezintă un moment important în evoluția comparatismului românesc și, totodată, aducea o perspectivă proprie asupra relațiilor franco-române. Publicau profesori ai Facultăților de Litere din România și din Franța, studenți deopotrivă, articolele vizând istoria, arta și cultura românească, literatura franceză, poezii originale, învățământul francez în România, traduceri din franceză și din română în franceză, recenzii, concursuri de traduceri în franceză ale unor texte de scriitori români, rapoarte despre activitatea cercului „Jules Michelet”.

Cărțile publicate de Nicolae Șerban pot fi clasificare după direcțiile principale ale activității sale de cercetător literar, animtor cultural și profesor. Desigur, ele sunt complementare și nu pot fi explicate decât raportându-se unele la altele. Manualele de limbă franceză și gramaticile pe care le elaborase Nicolae Șerban, erau realizate într-un stil modern pentru epoca respectivă, ceea ce a contribuit la receptarea lor favorabilă de către specialiștii vremii. Dintre tiltluri, amintim: Histoire de la littérature française, le XVII-ème siecle, Curs de literatură franceză, Grammaire française supérieure à l'utilisation d'illustres exemples étrangers. În plus, Nicolae Șerban realizează patru manuale de franceză destinate cursului inferior din ciclul secundar, pe care le gândește în funcție de metoda pe care o considera eficientă în studiul limbii franceze în spațiul românesc:

„După părerea mea, franceza nu ar trebui predată în același fel ca și engleza, chineza sau limba arabă, românilor. Ar trebui să fie o manieră românească de predare, căci noi avem în limba noastră un număr mare de cuvinte de proveniență latină, ca și cuvintele franțuzești, și, în plus, avem un număr imens de cuvinte împrumutate direct din franceză. Aceeași asemănare există și la nivel sintactic, în crearea expresiilor și a figurilor de stil. De ce să nu profităm de aceste circumstanțe favorabile și să facilităm astfel învățarea limbii franceze?”

Inovația manualelor lui N. Șerban consta în studiul francezei pe texte ce conțineau cuvinte în fraceză care sunt similare corespondentelor din română. Fiind redusă dificultatea de înțelegere a textului, beneficiarii se concentrau pe aspectele de pronunție și gramatică, iar treptat, creșteau și provocările lexicale.

Putem caracteriza activitatea lui Nicolae Șerban în dezvoltarea studiilor de limbă franceză, ca fiind foarte prolifică, el publicând deopotrivă și manuale destinate elevilor din cursul superior de liceu, intenția sa fiind să prezinte literatura franceză într-o formă cât mai vie și mai clară. Și în publicistică s-a dovedit receptiv la problemele actualității, articolele sale apărând în „Viața nouă”, „Evenimentul”, „România viitoare”, „Convorbiri literare”, „Opinia”, „Timpul”, „Universul”.

Cea mai importantă contribuție în domeniul literaturii comparate, de factură pozitivistă –specifică epocii sale, a fost lucrarea dedicată lui Leopardi. Leopardi et la France, Essai de littérature comparée, este o lucrare structurată în două părți ce urmăreau să demonstreze influența literaturii franceze asupra gândirii lui Leopardi și difuziunea operei acestuia în Franța. Acestui studiu, receptat favorabil de critica vremii, i se adaugă două monografii dedicate lui Pierre Loti, una dintre ele premiată de Academia Franceză, precum și Alfred de Vigny et Frédéric II. Étude de l'influence littéraire, Les Comedies de Corneille, Étude historique et littéraire, Racine en Roumanie. Ceea ce conferă valoare studiilor lui Nicolae Șerban ar fi studiul unor vaste bibliografii, interpretări raportate la fenomenele literare ale epocii și la ansamblul cultural al epocii, claritatea stilului și analiza succintă.

În 1944, Nicolae Șerban reușește să se transfere la Universitatea din București, pe postul care se eliberase după moartea lui Charles Drouhet. Ca și acesta, Nicolae Șerban a fost un veritabil animator al prieteniei româno-franceze, format în spiritul modelului francez pe care l-a promovat ulterior cu o energie debordantă.

Un excelent studiu dedicat celor doi intelectuali care au activat în mediul universitar ieșean, a fost realizat de către Maria-Elena Coman, într-o teză de doctorat coordonată de profesorul Marina Mureșanu, recunoscut exeget nervalian și autor al mai multor articole despre învățământul academic ieșean. Cercetarea se numește Dezvoltarea studiilor franceze la Universitatea din Iași în perioada dintre cele două războaie mondiale: Charles Drouhet și Nicolae Șerban și își găsește continuarea firească în acest demers dedicat lui N.I. Popa.

Ca o concluzie, cei doi intelectuali prezentați succint mai sus, au contribuit considerabil la cristalizarea unui model francez în mediul academic românesc, pe care îl va promova prin toate formele sale de activitate și profesorul Nicolae I. Popa.

II.2. Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Iași

Cunoscut sau recunoscut destul de des drept fratele lui Victor Ion Popa, important scriitor și om de teatru în cultura română, profesorul universitar doctor docent Nicolae I. Popa s-a născut la 25 februarie 1897, lângă Bârlad, într-o familie de învățători. Școala primară a urmat-o la Călmățui-Tecuci, iarlegătura sa cu Iașul începe încă din adolescență, când și-a făcut studiile medii la Liceul Internat, în perioada 1907-1915. Se remarcă aici prin rezultatele deosebite, fiind bursier. După absolvire, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, se înrolează voluntar în armată și participă la campaniile de la Mărășești și Oituz, ca sublocotenent de rezervă. Se remarcă și în acest context, fiind decorat.

Își continuă studiile la Iași, absolvind cu „magna cum laude” Facultatea de Litere, secția română-franceză, în 1921. Față de orașul în care va profesa toată viața, N.I. Popa mărturisea cu franchețe că are un fel de datorie morală : „legat cum sunt pentru totdeauna de Iașul cel mult oropsit, Facultatea poate să se bizuie pe un element de tradiție culturală ieșeană, care ține să-și servească orașul în care s-a format”. Sau: „legat strâns de Iași, prin trecut, carieră și familie, văd deja cu plăcere momentul când îmi voi relua lucrul, mai ales că am catedra de la Liceul Internat, acolo unde m-am format eu însumi. Simt bine că nimic nu m-ar putea scoate din orașul acela de școală, unde am crescut și eu.”

Urmează o perioadă decisivă pentru formația viitorului comparatist, anii petrecuți la Paris, ca bursier al Școlii Române din Franța și bursier al Ministerului Educației Naționale, între anii 1924 și 1931. Ajunsese aici grație unei recomandări din partea Facultății de Litere din Iași, având astfel susținerea continuă a unui grup elitist de intelectuali ieșeni, grup din care făceau parte Traian Bratu, I.M. Marinescu, Ion Petrovici, Nicolae Șerban, Petre Andrei și Orest Tafrali.După cum am arătat și într-un capitol anterior, perioada franceză i-a oferit șansa de a urma cursuri la Sorbona, la Collège de France și la École Normale Supérieure, pregătindu-și astfel teza de doctorat sub îndrumarea unor nume majore ale comparatismului francez din epocă, Ferdinand Baldensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen și Fortunat Strowski. Tema abordată era Le sentiment de la mort dans le lyrisme français de dix huit cent cinquante à dix huit cent soixante dix. Despre seriozitatea și implicarea lui N.I. Popa în cercetarea de la Paris, din perioada pregătirii doctoratului, s-au aflat detalii inedite din conversația sa epistolară cu Traian Bratu, fost decan al Facultății de Litere din Iași:

„Amândoi ( Hazard și Baldensperger) mi-au admis întru totul spiritul în care înțeleg să lucrez. Caracterul de documentare riguros științifică, alături de acela larg filosofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase din partea ambilor directori de teză. Va fi o cercetare documentară, de formare genetică a ideii morții, urmărită paralel în curentele mari filosofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor lirici dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere interesantă de filosofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritualismul romantic, înconjurat de neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate, lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psihologice asupra epocii și personalităților, rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. «Vous avez là un très beau sujet de thèse» mi-a spus Baldensperger. «Allez-y» mi-a spus celălalt, «vous êtes sur une très bonne piste».”

Din aceleași texte, figura „delicatului om” care a fost profesorul ieșean pare animată de o neobosită stăruiță de a-și îndeplini scopul, anume specializarea în istoria literaturii franceze prin acest doctorat la Sorbona.

„Voi face orice sforțări și orice sacrificii vor trebui, de un an trăiesc altă viață (…), mi-am completat cu ceva ființa morală și intelectuală”.

Mediul francez îl transfigurează, iar tânărul bursier consideră că un doctorat în România, pe tema aleasă de el, ar fi imposibilă și, în plus, „o formulă comodă de compromis moral”: „moralmente mi-i imposibil și, științificește, pentru specialitatea mea, absurd.”

Frapantă este determinarea doctorandului, care în România putea finaliza un doctorat cât se poate de comod prin nivelul pregătirii la care deja ajunsese și prin relațiile pe care le avea. Însă această stăruință de a ființa în mediul spiritual francez, care îl ajută în mod evident să evolueze, și dorința de a cerceta sub călăuzirea unor îndrumători științifici temeinic specializați în domeniul său de interes, îl anticipează pe exigentul profesor universitar care va fi N.I. Popa. Din nou, cuvintele sale sunt elocvente: „încrederea în puterea mea de muncă, în conștiinciozitatea și în gândul meu cinstit, mă fac să vorbesc direct, fără înconjur.”

Deși era ferm convins de valoarea demersului său doctoral și se implicase total în finalizarea acestuia, piedicile au fost numeroase și, în cele din urmă, N.I. Popa își va finaliza doctoratul în România. Reușise să învingă tentațiile culturale ale Parisului, concentrându-se exclusiv pe cercetarea sa: „trebuie o adevărată luptă organizată contra tentațiilor Parisului: conferințe, teatre,vizite la muzee, relații interesante. Toate alcătuiesc cercul de interes general, care nu poate scăpa unui intelectual de formație. Curiozitatea mea firească, care m-a condus la subiectul așa de întins al tezei principale, mă face să lupt greu cu izolarea în cadrul unei lucrări. Totuși, trebuie. Teza aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbrățișând un capitol vast de istoria ideilor”. Munca asiduă, organizată, și perseverența, îi aduc după doi ani satisfacția meritată:

„Expozeele asupra tezei, pe care le-am făcut la cursul de literatură comparată la Sorbona și la Collège de France, au avut darul să împrăștie ultimele îndoieli pe care și profesorii mei și eu le mai aveam asupra construcției planului. Redactarea limpezește și pune totul în ordine. Cred că am ajuns la acea «saturație» de subiectul meu, de care vorbesc romancierii și care îmi înlesnește dominarea câmpului întins al tezei. Și ideologia franceză din acești douăzeci de ani înseamnă un material imens, în care nu e prea ușor de pus ordine.”

După ce în 1925 devenise cunoscut în mediul academic francez prin studiul  Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval (Editura Gamber, Paris), nu va reuși totuși să depună la Paris decât teza secundară și va fi nevoit să revină în țară pentru a susține doctoratul cu Charles Drouhet, în 1935, la Universitatea din București. Este vorba despre sinteza și ediția critică privitoare la Les Filles du Feu, a lui Gérard de Nerval. Decizia susținerii doctoratului în România îi aparținuse lui Nicolae Iorga, cel care coordona activitățile Școlii Române din Franța, și peste al cărui cuvânt nu se putea trece. Evident, în așa context, relațiile dintre intransigentul istoric Iorga și tânărul N.I. Popa, s-au deteriorat considerabil, după cum reiese din corespondența tânărului cercetăror cu profesorul Traian Bratu:

„Condițiile acestea morale, mai ales, îmi repungă cu desăvârșire. Același motiv m-a făcut să nu mai am nici o relație cu fostul meu profesor de specialitate: voia să fiu un acreditat și nu un element de formație (venit acum la Paris, m-a rugat să viu să-l văd, i-am vorbit despre teza începută, care i-a părut «foarte complicată», deși «foarte interesantă». Cu ce curaj cere d. Iorga să ne trecem doctoratul în țară? Cu cine să lucrez teza?”

Respectul față de pregătirea și metoda profesorilor francezi, atribute de care se va strădui să dea el însuși mai târziu dovadă, pare să lipsească în portretul pe care i-l conturează foarte acid lui Iorga:

„Dl. Iorga ține cursuri la Sorbona: vag, nepus la punct, ieftin în afirmație, neștiințific, face o impresie supărătoare alături de profesorii Sorbonei, conștiincioși, scrupuloși și sobri.Trăim aici cultul profesorului înțeles astfel și când un asemenea ideal îmi poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați de excesul de cult al competinții, pe care-l afirmam încă de anul trecut?”

Modelul acesta al profesorului francez va fi integral preluat de N.I. Popa, devine idealul său, și mărturiile foștilor săi studenți, doctoranzi sau colegi universitari, dovedesc desăvârșirea sa în domeniul didactic. Contactul cu mediul academic francez îi permite să surprindă lucid multe din tarele învățământului românesc, mult mai târziu dezvoltat, pe care va încerca să le evite ulterior în propria carieră didactică:

„aplicarea mai sistematică a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor –lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicii gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate, în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației.”

Deși nu a reușit să își termine doctoratul în Franța, anii petrecuți acolo ca bursier la Școlii Române, sunt, în mod evident și mărturisit, decisivi pentru formarea personalității complexe a profesorului N.I. Popa: „Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carieră și n-o regret deloc. Streinătatea mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de viață pe care îl aveam deja din țară. Mi-a exagerat poate simțul critic, care mă reținea și mai înainte, dar mi-a dat o încredere în sforțarea sinceră și dezinteresată spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile.” Considerăm relevante aceste mărturisiri epistolare ale lui N.I. Popa, deoarece ele cuprind informații deosebit de interesante nu doar despre cel care le scria, ci și despre Școala Română din Franța și despre cum se putea forma acolo un intelectual român autentic în perioada interbelică. Vom include așadar integral aceste texte în anexa 2.

Revenit în țară, N.I. Popa este numit în 1931 profesor de franceză la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, pe care el însuși îl absolvise în 1916, ca șef de promoție, și la Seminarul Pedagogic Universitar. Așa cum se remarcase ca student, fostul bursier al Școlii Române din Franța s-a remarcat și în cariera didactică drept un intelectual desăvârșit și distins, cu o cultură umanistă foarte temeinică. La Universitate, activitatea sa începe prin a fi invitatul lui Nicolae Șerban, ținând cursuri libere pentru studenți. Din 1942, el va obține postul de profesor suplinitor la Catedra de Franceză a Facultății de Litere și Filosofie, catedră în cadrul căreia va deveni apoi titular (1946) și pe care în cele din urmă o va conduce până la pensionare (1969).

Toate articlolele care tratează și cariera didactică a lui N.I. Popa, schițează același profil al profesorului model. Indiferent dacă textele aparțin unor foști studenți sau unor colegi de catedră, ele exprimă admirația și recunoștința pentru distincția rară și eleganța de care știuse să dea dovadă profesorul în relațiile cu oamenii.

Ceea ce îi impresiona încă de la început pe studenții săi era abordarea holistică pe care N.I. Popa înțelegea să o aplice actului său educativ, adică acordând un interes viu oricărui cursant, ca individualitate proprie, pe care în primul rând o trata cu afablitate în orice circumstanță. Urmărea să dezvolte personalitatea studentului, încurajându-l să își elaboreze propriile opinii, judecăți de valoare, apoi să și le exprime. În plus, nu se axa doar pe cunoștințele de specialitate, ceea ce i-ar fi fost în mod evident mult mai comod. După cum s-a arătat mai sus, N.I. Popa a disprețuit această comoditate, dovedind el însuși până la sfârșitul vieții o extraordinară capacitate de muncă, țelul său fiind să lărgească orizontul cultural al celor pe care îi forma, conform principiului că un adevărat intelectual nu poate fi imaginat în afara unei formații complexe. Așadar, colaborarea cu profesorul N.I. Popa era

„o inițiere multiplă, nu numai în domeniul literelor franceze, ci și în tot ce reprezintă subtextul lor complex, intercondiționarea lor atât cu teatrul, muzica și artele plastice, cu gândirea filosofică și socială, cât și cu alte mari literaturi. Cursul de literatură franceză a constituit practic, de-a lungul anilor, și o eficace introducere în literatura comparată –dacă nu chiar în ceea ce Étiemble numește o literatură cu adevărat generală. Fapt este că expunerile profesorului N.I. Popa de literatură și civilizație franceză, impuneau adesea studenților completarea unor goluri pe care ei le descopereau cu destulă stupoare și care le apăreau lor înșile ca fiind aproape neverosimile.”

Să ne amintim că în vremea studiilor la Paris, el surprinsese lucid și apreciase enorm stilul în care acolo se studiau limba și literatura franceză și că își exprimase nerăbdarea de a reveni la catedră pentru a aplica aceleași metode. În ianuarie 1925, el îi scria profesorului Traian Bratu:„Mă gândesc la chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor – lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicei gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și, dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate (clasicismul greco-latin predat în chip nenorocit; se cere totul mnemotehnic, se dau teme din anul al II-lea la latină; nici o preocupare de educație sau lărgire de orizont), în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele să folosesc în cât mai multe direcții timpul petrecut aici, pentru a răspunde cum trebuie încrederii ce mi s-a acordat și pentru a avea răsplata morală și bucuria supremă de a da, neprecupețit, experiența adunată elevilor mei.”Și după cum dovedesc mărturiile celor care au avut șansa să îl cunoască, profesorul N.I. Popa și-a ținut promisiunea, folosind orice experiență din care putea prelua ceva, pentru îmbunătățirea activității de la catedră. Considerăm grăitoare în acest sens percepțiadiscipolului său, Val. Panaitescu:

„Mai presus de orice, cursurile d-sale au constituit incomparabile lecții de introducere în arta lecturii –un îndreptar sigur pentru acea muncă pe care nu trebuie și nu poate, în fond, s-o preia vreodată un profesor de literatură asupra sa: munca directă cu textul, întâlnirea incitantă cu autorii și comentatorii lor. Astfel, pentru unii, cursurile acestea au însemnat o trezire, la timp, dintr-o juvenilă încredere în propriile talente și o adevărată retrimitere «la școală». Principala artă a profesorului a fost aceea de a-și familiariza studenții, treptat, dar constant, cu metodele de cercetare; numai o măiestrie și o larghețe de spirit ca a domniei sale puteau descoperi încurajator «calități»până și în cele mai modeste lucrări de seminar ale debutanților. De la primele contacte, studenții căpătau convingerea că aveau în fața lor o personalitate științifică de o formație superioară. Profesorul îi stimula propunându-le și ajutându-i apoi să soluționeze cu eleganță variate probleme de estetică și critică literară. El se distingea printr-un interes cu totul excepțional pentru informarea la zi, în primul rând în domeniul tehnicilor de analiză. Pe de altă parte, specialistul greu de clătinat apărea întotdeauna ca însăși încarnarea înaltului simț al datoriei, al seriozității și al abnegației. Profesorul N.I. Popa se impunea printr-un spirit critic deosebit de ascuțit: vorbăria ne-la-obiect nu reușea să-l inducă în eroare -și cu atât mai puțin pretențiile unor «atotștiutori». Seriozitatea sa autentică, dar plină de omenie, l-a făcut, în schimb, foarte înțelegător și l-a apropiat de toți cei care, potrivit sincerei sale convingeri, meritau să fie încurajați.”

Reiese fără echivoc și din acestă descriere că, pentru toată lumea, colaboratori sau cei mai tineri studenți, profesorul N.I. Popa era un model de vocație și conștiință profesională, cu un înalt simț de răspundere față de misiunea pe care de timpuriu și-o asumase.

Concomitent cu activitatea didacticădin mediul universitar sau liceal, N.I. Popa s-a dovedit capabil să desfășoare o activitate rodnică și pe alte planuri. A fost șef al Catedrei de Limbă și Literatură Franceză până în 1969, iar între 1950 și 1957, când aceasta s-a desființat, a fost șeful Catedrei de Română din Facultatea de Filologie. Și ca deținător al acestui statut, el s-a remarcat ca un adevărat om de cultură, acționând în orice circumstanță cu diplomație, calm, obiectivitate, impunându-se repede și definitiv în ochii tuturor. Fostul decan al Facultății de Litere, profesorul Gavril Istrate, își amintea:

„Ca șef de catedră a dat dovadă de același excepțional simt al datoriei, a închegat un colectiv disciplinat în mijlocul căruia a fost, totdeauna, nu numai prezența cea mai activă, ci și un excelent model. S-a preocupat de formarea și creșterea cadrelor tinere, pe plan didactic și științific, prin lecții deschise, prin punerea la dispoziție până și a bibliotecii proprii, prin îndrumări permanente etc. Unii dintre elevii săi onorează, ori au onorat, catedre universitare ori dețin posturi de răspundere în domeniul umanistic.”

După 1957, N.I. Popa reorganizează învățământul ieșean de studii franceze, conducând la cristalizarea unui grup de discipoli și profesori valoroși, formând o școală în domeniu. Amintim dintre aceștia pe Adrian Marino, Val. Panaitescu, Marina Mureșanu Ionescu, Irina Mavrodin, Dan Hăulică, Ioan Constantinescu:

„În pregătirea, îndrumarea și perfecționarea unor cadre care lucrează în domeniul literaturii franceze sau române, în învățământul mediu, în cel superior sau în cercetare, în numeroase centre culturale din țară, profesorul N.I. Popa și-a câștigat merite cu totul remarcabile. Foștii săi studenți nu pot să uite cu câtă firească amabilitate și cu câtă căldură le-a întins întotdeauna o mână prietenească. În pregătirea unor concursuri, în diferite forme de specializare, – și cu deosebire în activitatea legată de susținerea doctoratelor – el s-a aflat mereu și firesc lângă dânșii, bucuros de succesele lor ca de ale sale proprii.”

La adresa lui N.I. Popa nu au existat totuși doar aprecieri unanime. În perioada comunistă, profesorul ieșean a rezistat, ca toți intelectualii autentici ai vremii, unei campanii de intimidare, de denigrare și de înlăturare din pozițiile pe care le ocupa. Spre exemplu, în 1957, într-o epocă în care proletcultismul era la apogeu,lui N.I. Popa i s-a reproșat că strecoară în cursurile sale idei necorespunzătoare, neconforme cu epoca sa, că este tributar mentalității burgheze și stavilă în calea progresului, că este un reacționar. În consecință, a fost înlăturat din comisia superioară de diplome, din cadrul Ministerului Învățământului, iar un manual de franceză, pentru care N.I. Popa coordonase o echipă de specialiști, fusese blocat și retras din școli. Detractorii săi nu s-au oprit aici, ci, într-o ședință de partid, s-a pus problema înlăturării sale din Universitate, însă conflictul a fost momentan temperat la intervenția decanului Facultății de Filologie. Conform mărturiilor, de-a lungul carierei au mai existat astfel de episoade de denigrare a profesorului N.I. Popa:

„Într-o bună zi am fost invitat la rectorat spre a mi se transmite o depoziție venită de mai sus, potrivit căreia urma să convoc, într-o ședință specială, toate cadrele didactice din facultate și să «înfierez» acolo activitatea și atitudinea câtorva profesori, printre care se găsea, se înțelege, și N.I. Popa. Am refuzat, categoric să fac treaba aceasta, motivând că o asemenea ședință ar putea avea urmări cu totul nedorite și am cerut îngăduința de a-mi alege, singur, metoda de abordare a problemei. Am stat de vorbă, între patru ochi, cu fiecare dintre cadrele respective, atrăgându-le atenția asupra «păcatelor» puse pe seama lor. Efectul a fost cu totul pozitiv; oamenii n-au mai fost urmăriți sub aspectul respectiv, iar ei, la rândul lor, s-au încredințat că se pot găsi, și printre cei de «sus», oameni de înțeles.”

Simultan cu activitățile multiple din Universitate, N.I. Popa a devenit unul dintre cei mai activi membri ai Cercului universitar francez „Luteția”, pe care-l înființase Nicolae Șerban. În felul acesta, el continuă misiunea predecesorilor săi, care militatu pentru apropierea dintre Franța și Româniape cale culturală. Continuă seria de cursuri de limbă franceză și organizarea de conferințe la care invita personalități franceze, care ne vizitau țara sau pe care le cunoștea cu prilejul diferitelor activități culturale la care neobosit participa, sau lectori francezi pe care i-a avut Universitatea ieșeană și care, la rândul lor, apreciaseră noblețea spirituală și competența profesorului N.I. Popa.

II.3. N.I. Popa – omul de teatru (1946-1947)

De lumea teatrului, N.I. Popa fusese intim legat în primul rând prin relația strânsă pe care o avusese cu fratele său, cunoscutul dramaturg Victor Ion Popa. Anul în care profesorul ieșean a acceptat să preia și conducerea primului teatru din țară, coincidea în mod dramatic cu cel al morții premature a fratelui său, cel care în 1918 fusese actor pe scena Naționalului ieșean. Apropierea de teatru precede așadar funcția provizorie de după a doua conflagrație mondială, iar ea este evidentă și după zecile de articole și cronici dedicate acestei ramuri artistice.

Un astfel de text, în care avem șansa să observăm activându-se și latura ironică a lui N.I. Popa, din care transpare și viziunea sa despre teatru și, mai ales, despre formele sale de manifestare și receprare în contextul cultural românesc ieșean, este cronica Teatrul și Viața. Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze. Rar, din ansamblul unui întreg text, se aude vocea lui N.I. Popa cu atâta desconsiderare față de superficialitate și snobism. Din acest punct de vedere, el amintește de un studiu mult mai amplu și mai complex, Snobi și snobism.

Afabilitatea pe care toată lumea i-o recunoștea lui N.I. Popa, calitatea aceasta morală pe care o regăsim în toate portretizările făcute de apropiații săi, abia se întrezărește între rândurile sarcastice ale celor cinci pagini în care își mustră necruțător concitadinii și le oferă, încă o dată, exemplul unui om de cultură deplin, care stăpânește perfect vastul material al literaturii și e capabil de consecvență în plan spiritual,sinteze și spirit critic. În paginile acestei cronici, N.I. Popa se manifestă în toate ipostazele care l-au consacrat: profesorul, comparatistul, dar mai ales mediatorul cultural dintre spațiile francez și român, între care întrevede aici, cu învederată dezamăgire, o discrepanță pe care o pune pe seama modernizării și a comodității spirituale.

Pe scurt, textul este o reacție acidă și pertinentă la modul în care publicul ieșean, produs al unui parteneriat intercultural franco-român de cel puțin două secole, nu a știut să recepteze și să reacționeze la două spectacole în limba franceză, cu care o trupă a Comediei Franceze din Paris cutreierase, încântase și cucerise Europa. N.I. Popa identifică și condamnă cauzele unei atitudini dezonorante, cronica dobândind valențe instructive, moralizatoare și, în final, chiar vizionare.

În deschiderea cronicii, fostul bursier al Școlii Române din Franța, care aproape un deceniu fusese în contact cu teatrul francez de la Paris, considera că e necesar să decreteze aproape didactic, lămuritor:

„Teatrul este divertisment și artificiu. (…) Teatrul nu este și nu trebuie să fie o icoană autentică a vieții; mai presus de orice, el este artă, procedare tehnică și artificiu. Personajele reduse la tipuri și simboluri, o acțiune care să le lumineze, un limbaj plăcut și sugestiv, o dicție expresivă, un decor stilizat, lumină artificială și ireală de rampă, -iată ce creiază atmosfera de artă.”

Această definiție sintetică a lumii scenei, dată încă din 1936, anticipa persoana capabilă să reanimeze din ruinele postbelice, peste un deceniu, Teatrul Național ieșean, precum și obiectivele unui statut temporar, dar asumat de N.I. Popa cu responsabilitatea de care a dat dovadă în toate domeniile în care activase.

Autorul găsește în continuare prilejul să-și inițieze cititorul, pe același ton încă neutruși didactic, în terminologia și domeniul literaturii comparate, pe care o consideră conexă cu receptarea teatrului. Este relevant pasajul deoarece sintetizează în câteva rânduri esențialul unei discipline care evolua vertiginos în perioada respectivă, într-un limbaj tipic stilului publicistic:

„Foarte adesea însă, pentru diferite motive, sala nu se lasă târâtă în acest joc al iluziei colective: ea rezistă sau chiar refuză. Cu atât mai interesante suntasemenea atitudini față de piese străine, aparținând altei epoci, unei culturi deosebite și practicând alte valori de artă. Acesta-i interesul literaturii comparate, disciplină istorică, care urmărește geneza și filiația ideilor, temelor, a sentimentelor și formelor literare, dintr-o țară în alta. Domeniul este însă cu mult mai greu de abordat decât ar crede-o unii erudiți, dispuși să reducă tot acest delicat proces de influență, asimilare și răstălmăcire dintre două mentalități, -adesea radical deosebite, -la un simplu și comod joc de fișe. În realitate, orice fapt de domeniul acesta cere a fi analizat, înțeles și interpretat pe planuri multiple: social, politic, moral, psihologic și artistic. O problemă de literatură comparată, fie ea relativă la călătorii, traduceri, tipuri literare, izvoare influențe primite sau exercitate, presupune confruntarea atentă a două spirite, ambele în necurmată transformare. Atât factorul literar care influențează, cât și terenul primitor sunt în permanentă evoluție, fapt care îngreuiază enorm dozarea și interpretarea inteligentă a fenomenului de influență literară.”

Acest preambul teoretic precede un manifest satiric, publicul teatral ieșean fiind necruțător sancționat pentru rezerva sa, mască a snobismului. N.I. Popa semnalează o realitate care în timp se va radicaliza: suntem „tot mai străini de orice umanități, -facem din faptul divers, singura noastră preocupare. Pierdem din ce în ce mai mult sensul și gustul lucrurilor spiritului. Georges Duhamel avea dreptate când stăruia recent asupra dureroasei măsuri în care ne facem sclavii informației comode și rapide de ziar, radio și cinema, lipsindu-ne de încordarea fecundă și răscolitoare a lecturii personale și active.”Deși scrie această cronică într-o perioadă de la începuturile dezvoltării tehnologiei, N.I. Popa anticipează o problemă a societății moderne, anume confortul intelectual, comoditatea care duce la pierderea interesului față de analizăpsihologică, idei sau probleme intelectuale.

Așadar, când a preluat conducerea Teatrului ieșean, N.I. Popa era familiarizat atât cu trupa acestuia, cât și cu publicul său, pe care încerca să i-l educe. Înainte de aceasta, făcuse parte și din comitetul de lectură vreme de câțiva ani, redactând, cu grija care îl caracteriza în orice, programele de sală, în care se prezentau autorul, textul dramatic și dificultățile întâmpinate la punerea în scenă.

Deși a deținut doar un an statutul de director al instituției ieșene, rezultatele au fost remarcabile și memorabile, nu doar pentru că această perioadă a coincis cu una de lejeritate, admisă încă de un regim politic ce curând se va radicaliza, ci mai ales s-au datorat spiritului disciplinat și competent al lui N.I. Popa. Îl înlocuia în funcție pe Andrei Oțelea, care fusese transferat la Universitatea din București. Starea instituției era deplorabilă, anii războiului făcându-se încă simțiți. Problemele administrative erau numeroase: plata salariilor, încălzirea sălilor pe timp de iarnă, refacerea mobilierului, reparațiile de după bombardamente, însă „distinsul cărturar” care devenise director dovedi surpinzătoare capacități pentru a le depăși, capacități pe care puțini le-au întrezărit în omul de bibliotecă N.I. Popa.

Ca manager, el impune personalului din subordinea sa o serie de calități de care el însuși dădea dovadă și pe care le cerea și studenților săi, precum disciplina și rigoarea. În numele demnității teatrului, el sancționează întârzierile, neglijența și dezordinea, recurgând în caz necesar la avertismente sau amenzi, mai ales atunci când se creau situații primejdioase pentru viața actorilor:

„Abia venit la direcția Teatrului Național, constat mari scăderi în ce privește starea de curățenie, (…) disciplina și simțul datoriei, când primele virtuți ale unui regim democratic sunt tocmai munca ordonată și disciplina strictă, care cer un devotament total. Sunt ferm hotărât să le readuc cu orice preț la Teatrul Național.”

Desăvârșit cunoscător al artei teatrale, directorul este prezent la toate spectacolele, observându-și actorii și constatând dacă unii dintre ei își permit „libertăți neartistice”, fapt ce nu putea fi nelgijat: „voi recurge la sancțiuni în fața delictelor contra bunului gust.” Pe de altă parte, N.I. Popa apreciază exemplele pozitive din rândul angajaților săi, motivându-i să-și mențină deosebitul zel și râvna de care dădeau dovadă „în mijlocul lipsurilor de tot felul.”

În scurtul său mandat directorial la Naționalul ieșean, N.I. Popa s-a remarcat printr-o serie de decizii inspirate, care au avut un impact pozitiv în evoluția acestei instituții, din care vom menționa doar câteva.

Preocupat de bunăstarea oamenilor pe care îi avea în subordine, înființează în martie 1947 „Fondul State Dragomir pentru ajutorarea colectivului teatral în viața sa economică sub toate aspectele”. Din păcate, acesta va fi desființat în vara aceluiași an, odată cu intrarea în vigoare a unei noi legi a teatrelor.

Din dorința explicit exprimată de a forma un public avizat pentru teatru, directorul-profesor obișnuia ca la premiere să facă o prezentare a piesei ce urma să fie jucată pentru prima dată. De asemenea, devenise un obicei să discute cu elevii și studenții săi, în pauzele din spectacole, despre piesele jucate și interpreții lor.

Acelorași elevi și studenți le facilitează accesul la cultură prin reduceri la biletele spectacolelor. Deopotrivă cu încercarea de a atrage publicul tânăr în teatru, se asigurau aceleași beneficii pentru muncitorii din fabrici, aceiași care la Cercul „Luteția” aveau parte de cursuri gratuite de limbă franceză.

Intenția de a disciplina personalul, de a impune punctualitatea și ținuta demnă, se extinde și asupra publicului:

„Vom începe spectacolele precis, vom condamna apoi intrările în sală și vom urmări sistematic îndepărtarea unor triste deprinderi tolerate de cinematografe: fumatul, zgomotul. Teatrul este un templu de artă și se cere respectat.”

Demersul inițiatorului reușește să se mențină și după înlocuirea acestuia, timp de alte câteva stagiuni.

De vreme ce era un lucru obișnuit ca marii actori care se formau la Iași să migreze la București în cele din urmă, rămânând astfel locuri libere, N.I. Popa organizează concursuri de bursieri, pentru ca acestea să fie ocupate de către tineri actori talentați. În timpul mandatului său, au devenit actori George Macovei, Puiu Simionescu, Vera Olănescu.

Un demers admirabil al profesorului N.I. Popa a fost memoriul pe care l-a înmânat personal, la București, senatorului Mihail Sadoveanu și primului ministru Petre Groza. Era însoțit de doi actori, Mărioara Davidoglu și Constantin Protopopescu, iar cerințele le-au fost toate aprobate. În contextul în care situația materială a actorilor și ale corpului tehnic devenise critică, salariile acestora s-au dublat, aproape egalându-le pe ale actorilor din București. Urma, de asemenea, ca Teatrul să beneficieze la timp de combustibilul necesar încălzirii și funcționării în regim normal.

Dintre spectacolele organizate în perioada directoratului lui N.I. Popa, amintim Otrava, după Zola, Părinții teribili, de Jean Cocteau, Catiheții de la Humulești; Tache, Ianche și Cadâr, de Victor Ion Popa, Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, sau piese după Shakespeare, Molière, Schiller, G.B. Shaw, Giraudoux, Gaston Baty, Jean Luchaire. Era încă o perioadă de normalitate culturală, de dinaintea proletcultismului. Oamenii politici și presa încă păstrau aparențele unei curtoazii antebelice. De la București se cerea, discret încă, și montarea unei piese rusești, însă directorul se eschivează pretextând lipsa traducerilor și refuză din principiu piesele care stau

„sub semnul și cu predominarea problematicii sociale; experiența a dovedit eșecul spectacolelor de acest fel și ca artă și ca sens social. A subordona un Teatru Național unui program de esență politică, înseamnă a devia linia artistică și a-i scoborî prestigiul.”

N.I. Popa va rămâne fidel convingerilor sale și va încerca să mențină teatrul în rosturile sale firești, departe de politizare. A renunțat și la intenția de a include în program piese noi americane și franțuzești, deoarece sumele solicitate de autori depășeau posibilitățile teatrului.

Imediat după schimbarea din funcție a lui N.I. Popa, stagiunea 1947-1948 se va deschide cu o piesă de esență politică, Chestiunea sovietică, de K. Simionov, însă cea din 1946-1947, prin strădania lui N.I. Popa, a păstrat prestigiul teatrului ieșean printr-un repertoriu echilibrat, ce îmbina clasicul cu modernul, și promova valorile literaturii universale, decența și bunul-gust.

La un deceniu de la încheierea directoratului său, profesorul N.I. Popa a fost invitat să elaboreze un text pentru volumul omagial al Teatrului Național din Iași -140 de ani de la primul spectacol în limba română. Și-a intitulat articolul Din experiența unei direcții la Teatrul Național din Iași și, cu modestie, își exprima regretul că nu a reuștit să realizeze mai mult, cu toate că bilanțul i se părea pozitiv ținând cont de condițiile epocii respective. Mulțumirea sa era că reușise, ca și înaintașul Andrei Oțelea, să păstreze neștirbit prestigiul teatrului ieșean, oferind spectatorilor un repertoriu echilibrat între clasic și modern, românesc și bazat pe marea literatură universală, mai ales franceză. Așadar, despre N.I. Popa se poate adăuga, pe lângă faptul că a fost, incontestabil,un mare comparatist, un profesor autentic, și faptul că s-a dovedit un vrednic om de teatru.

II.4.N.I. Popa- Publicistul

Spațiul cultural ieșean este unul cu tradiție în domeniul publicisticii, de la apariția „Daciei literare”, „României literare” și a „Convorbirilor literare” în secolul al XIX-lea, unde semnau odinioară Kogălniceanu, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Alecsandri. Tradiția s-a continuat la Iași și în secolul XX printr-o nouă revistă, „Viața românească”, care va rezista până în ianuarie 1930, când cei mai mulți dintre redactori și colaboratori părăsesc Iașul în favoarea capitalei.

Activitatea de la „Viața românească” îl va influența cu certitudine pe N.I. Popa, întrucât aici îl întâlnește pe Garabet Ibrăileanu, care considerăm că îi devine un model în multiple direcții, anume ca om, gazetar, critic sau profesor. Într-un articol din 1971, publicat în „Convorbiri literare”, N.I. Popa își exprima deschis admirația față de mentorul de la „Viața românească” – un om complex care știuse să grupeze în jurul revistei sale pe cei mai de seamă scriitori din țară și din toate școlile literare, dovedindu-și autoritatea morală, prestigiul și calitatea de om de litere.

Este relevantă trăsătura pe care N.I. Popa o consideră esențială atunci când îi schițează portretul celui care orchestra activitatea de la „Viața românească”. Este voba despre delicatețe, o calitate care se manifestă la Ibrăileanu nu doar în actul critic din publicistică sau în studii literare, ci în orice activitate a sa. Ni se pare evident că această trăsătură îl definește total și pe N.I. Popa, în multiplele planuri ale carierei sale și, mai ales, ca om:

„În termenul «délicatesse» se cuprind note subtile, ca sensibilitatea și subtilitatea literară, rafinamentul gustului, conștiința de scriitor, exigența, onestitatea profesională, probitatea, complexitatea, atenția și scrupulul în fața oricărei afirmații, discreția, abilitatea, tactul, simțul nuanțelor, respectul pentru scriitori și opere, darul de a aprecia, de a îndruma lucid și de a încuraja, eleganță morală și finețea în exprimarea literară a judecăților de valoare formulate. Stilul vorbit se îmbină cu o ținută demnă care permite judecăți categorice, dar fără a jigni, fără răbufniri personale, nici polemici sau condamnări facile. Criticul nu este un arbitru de formulări fără drept de apel. O pudoare morală de ținută elegantă, aplicarea consecventă a unui crez literar, sprijinit pe o idee înaltă despre natura inefabilă și deschisă a operei literare, definește atitudinea exemplară a unor critici ca Ibrăileanu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu. ”

Parcurgând mărturiile contemporanilor lui N.I. Popa, a celor care i-au fost apropiați, colegi de catedră, critici, foști studeți, prieteni, citindu-i studiile critice sau observându-i numărul imprsionant de articole, în portretul anterior, inspirat de personalitatea lui Ibrăileanu, îl recunoaștem de fapt, indubitabil, pe N.I. Popa, care pare că-și realizeză cu minuțiozitate un autoportret involuntar.

Dacă fragmentul anterior creionează un model de critic aproape ideal, din următorul reiese cu certitudine ceea ce N.I. Popa a evitat să devină în propria carieră, în studii literare sau simple articole din presa vremii:

„Criticul delicat nu-și varsă toxinele în judecăți literare. Acestea sunt dictate de o ideologie literară fermă și consecventă, aplicată obiectiv. Saint-Beuve și-a contrazis în condiții supărătoare multe dintre aprecierile despre contemporani, adesea greșite și acestea, prin paginile intitulate sugestiv «Mes poisons», pagini de execuții sumare, nedelicate prin tonul lor prea personal și vindicativ. Volumul «Les critiques littéraires», publicat de Bernard Pivot în colecția «Le procès des juges» (1968), prezintă o antologie de texte care ilustrează cu nume mari din literatura franceză, erori grave de perspectivă, alături de scriitori cu intuiție sigură în judecăți.”

Experiența din redacția de la „Viața românească” și influența lui Ibrăileanu, asociate unei personalități exemplare, au rol formator asupra tânărului N.I. Popa. Ibrăileanu, care devine incontestabil un exemplu pentru comparatistul ieșean, percepea delicatețea și blândețea ca pe niște atitudini de etică socială. El nota în Privind viața:

„Delicatețea este calitatea supremă și cea mai rară a sufletului omenesc. Ea presupune pe toate celelalte: inteligența, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreția, mărinimia ș.c.l. Un om lipsit de o singură calitate a spiritului nu mai are delicatețea completă. Atunci ea este cu lacune și cu eclipse.”

Atunci când Ibrăileanu predă conducerea revistei lui Mihai Ralea și lui George Călinescu și iar aceasta începe să fie editată în capitală, la Iași, din inițiativa unui grup de intelectuali, universitari, profesori, scriitori, s-a încercat resuscitarea acestui organ de cultură în „Minerva”, „revistă de sinteză culturală”, de a cărei editare se ocupa Societatea de Filosofie și Științe Sociale. Din păcate, proiectul eșuează rapid.

În 1936, se coagulează din nou un grup de foști colaboratori de la „Viața românească” și „Minerva”, acesta izbutind să se reorganizeze pentru a edita o nouă publicație de cultură, „Însemnări ieșene”, în ale cărei pagini își vor publica ideile intelectualii ieșeni, inclusiv N.I. Popa. După ce revenise de la Paris, unde se dedicase studiilor nervaliene, tânărul bursier al Școlii Române din Franța se va integra fără probleme în redacția de la „Viața românească”, iar când aceasta s-a mutat la București, s-a aflat printre cei ce promovaseră „Minerva” și, ulterior, „Însemnările ieșene”. Vreme de patru ani, cât a ființat cea din urmă, și-a asumat rolul de neobosit redactor. În paralel însă, N.I. Popa desfășoară o intensă activitate publicistică și la „Opinia”, unde articolele profesorului se mențineau în sfera culturii și a educației. „Opinia” era o gazetă pe care N.I. Popa o alesese pentru că se situa pe o poziție politică de echilibru, de centru, ușor conservatoare, dar care milita pentru o societate democratică. Așadar, la „Opinia” era o atmosferă în acord cu personalitatea și convingerile profesorului ieșean.

După cum arăta Remus Zăstroiu într-un foarte bine documentat articol, „Opinia” era locul de întâlnire al intelectualilor respectabili din orice generație, precum Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu, aceștia încurajând discuțiile libere, echilibrate, fără accente pătimașe, cu scopul de a susține valori culturale și literare. Un fapt interesant este că aceștia promovau și un curent de opinie ieșenist, iar N.I. Popa, printre alții, era un susținător convins. În această perioadă activa în cadrul unor societăți pe care le și organiza în bună măsură, „Arhiva”, Cercul Franco-Român „Luteția” și „Prietenii Iașilor”. Desigur că orice acțiune culturală ce se demara prin intermediul lor era comentată în „Opinia”.

Începuse să scrieaici din 1934 și va continua să o facă până spre sfârșitul lui 1935, când devine prea preocupat de susținerea doctoratului său, la București. În acest interval, textele sale apăreau pe prima pagină, ceea ce însemna că i se acorda o imprtanță pe care, evident, și-o merita. Manifestând încă din tinerețe o seriozitate pentru care atât de mulți l-au prețuit, N.I. Popa pornea cel mai adesea de la prezentarea manifestărilor pe care cele trei societăți le organizau și prin care profesorul încerca să apropie publicul ieșean de cultura franceză, pe care o cunoscuse îndeaproape în anii petrecuți la Paris. Păreau articole ocazionale, însă N.I. Popa dovedește în ele nu doar un extraordinar talent publicistic, ci își dezvăluie și celelalte preocupări intelectuale, căci plecând de la anunțarea unei conferințe sau a unui spectacol de teatru, sfârșește prin a expune diverse aspecte ale literaturii, mai ales franceze, sau teoretizează literatura comparată ori alte mișcări intelectuale europene ale epocii respective, oferind mereu un spectacol de erudiție și transmițând o informație mereu actuală, corectă, amplă, ce incita la dezbatere. De cele mai multe ori, textele lui N.I. Popa depășeau limitele unui text menit să apară într-o gazetă și se nășteau din dorința profesorului de a educa publicul ieșean.

Indiferent că vorbește despre Victor Hugo, Benjamin Constant sau oricare alt aspect al literaturii franceze, articolele lui N.I. Popa sunt dense în informație, în observații de finețe. Competența omului de litere transpare la orice argument, pasiunea pentru subiectele alese fiind totuși temperată printr-un stil elegant și obiectiv.

O altă tematică a publicisticii lui N.I. Popa reflectă preocupările sale de profesor care încă nu pătrunsese în mediul universitar, ci activa la Liceul Internat, unde era și titular, și la Liceul Militar. Prin articolele sale urmărea să surpindă realitatea școlilor românești din epoca interbelică. Propria experiență de dascăl îl ajuta în acest demers, mai ales că anii petrecuți în Franța îi permiteau să facă și o comparație cu un alt sistem de învățământ. Pornind de la acest model francez, N.I. Popa promova imaginea unui liceu modern, bazat pe un „regim de libertate inteligentă”, cu o programă în acord cu tendințele vremii și care să servească atât intereselor elevilor, cât și societății pentru care se pregăteau. Deopotrivă, isistă asupra necesității unor modele pentru tineri:

„Să-i dăm tineretului oameni de admirat și modele de urmat. Să-l creștem la școala sforțării încordate, aceasta e linia aspră a vieții de azi și avem datoria să-l pregătim pentru ea.”

Deși imaginea lui în general era a unui om de un calm imperturbabil, temperat, în publicistică N.I. Popa are și momente în care se lasă prins de jocul polemicilor, atunci când sunt în discuție probleme ce țin de educație, de realitatea școlilor românești. Desigur că pasiunea sa față de subiectul acesta nu răpește eleganța discursului și, aducând argumente de bun-simț pe care le manevrează convingător, profesorul demontează afirmațiile oponetului într-o manieră deloc agresivă, sub masca surâsului. N.I. Popa rămâne același teoretician și critic literar delicat chiar și în polemicile în care se angajase de-a lungul activității în presa ieșeană. El nu discuta cu sau despre persoana adversarilor, care îi contestau ideile sau activitatea, ci probleme generale, mai ales de ordin social, literar, estetic.

Discursul lui N.I. Popa din textele publicistice menține așadar un aspect obiectiv și științific, uneori ironic, dar fără a deveni vehement. N.I. Popa nu își jignește adversarii, ci, din contră, calmul, delicatețea, demnitatea sunt trăsăturile stilului său, pe care și le asumă conștient și care țin de o etică profesională de la care nu se va abate.

Mai mult decât studiile erudite de literatură, activitatea publicistică atât de amplă, dar abandonată, ne lasă să întrezărim mai bine, dincolo de vasta cultură, și personalitatea profesorului N.I. Popa, iar insuficienta cunoaștere a acestor texte ne conduce la concluzia că este necesară reunirea și editarea lor într-un volum.

N.I. Popa și comparatismul românesc

III.1 Literatura comparată. Preliminarii teoretice

Considerată drept disciplină universitară apărută abia în secolul al XIX-lea, literatura comparată se încadrează în sectorul literelor moderne, scopul său fiind studiul literaturilor în toată diversitatea raporturilor lor. Istoria mondială a comparatismului stă sub semnul controversei generate în general de precizarea și definirea obiectului de studiu și a metodelor prin care ea investighează fenomenul literar.

Secolul al XVIII-lea, o perioadă puternic marcată de ideile de egalitate între oameni și popoare, fixează premisele conceptelor de literatură comparată și literatură universală, chiar dacă metoda comparativă era folosită încă de la începuturile culturii europene. Majoritatea teoreticienilor acceptă că ideea de literatură comparată și universală a fost exprimată direct, explicit, în secolul al XVIII-lea. În jurul anului 1830, termenul de „literatură comparată” este tot mai frecvent folosit de către autori precum Villemain, Quinet, Ampère, care se concentrau pe studii de literatură internațională. În aceeași perioadă apar și primele studii despre filiațiile unor scriitori precum Goethe, Byron sau Mickiewicz.

Conceptul literatură comparată, care este și în prezent destul de controversat, a fost încă de la începutcriticat de către cercetători, însă în cele din urmăa continuat să fie folosit în ciuda lipsei sale de precizie. Ca disciplină, literatura comparată a reușit să impună noi domenii de cunoaștere, precum estetica receptării, traductologia sau stilistica comparată. Definirea ei rămâne un desiderat de vreme ce ea are încă un statut ambiguu în cercetarea literară, chiar dacă utilitatea comparațiilor literare s-a dovedit incontestabilă după mai bine de două mii de ani de literatură. Această utilitate s-a dovedit fie pentru a se analiza condițiile în care au apărut operele literare, în cercetarea lor propriu-zisă, fie atunci când s-a încercat o încadrare a capodoperelor într-un cadru universal al valorilor.

De asemenea, conceptul de istorie literară a apărut în cadrul comparatist. Quintilian, primul său teoritician, analizează istoria literaturii latine prin raportare la cea greacă.

Ar fi dificil să se realizeze istoria literaturii unui popor, fără să fie raportată la literatura altui popor sau a unei națiuni. În Principiile de estetică ale lui George Călinescu, regăsim aceeași perspectivă. Cel mai cunoscut critic român decreta că unul dintre cele mai necesare atribute ale unui critic literar, ar fi o sistematică și vastă cunoaștere a literaturii universale. Explicația sa ar fi că nu există mai multe literaturi, ci doar variante naționale ale aceluiași spirit cosmic, iar specializarea într-o singură literatură ar fi în mod categoric o greșeală. Un critic redus la o singură specializare ar avea rezultate prea puțin satisfăcătoare sau cercetarea sa ar putea conduce chiar la false descoperiri. Așadar, concluzia lui George Călinescu este că nu poți studia fenomenul literar fără să fii comparatist.

În aceeași perioadă, René Wellek și Austin Warren subliniau utilitatea și caracterul indispensabil al cercetărilor comparatiste în realizarea unei istorii naționale a literaturii, care nu se reduce la caracteristici lingvistice și geografice. Literatura comparată ar putea stabili modul în care fiecare literatură națională poate fi încadrată în tradiția europeană. Pornind de la această premisă, literatura universală și cele naționale se presupun reciproc.

În primul său manual de literatură comparată, din 1951, Marius-Fraçois Guyard considera că, de fapt, literatura comparată este o știință și o percepe drept istoria relațiilor literare internaționale.

Pornind de la premisa că „omul este același oriunde”, RenéÉtiemble arăta că un studiu comparatist va analiza întotdeauna texte naționale și internaționale, atât în căutarea diferențelor, cât și a elementelor comune.

În epoca modernă, obiectul de studiu al literaturii comparate rămâne studiul raporturilor literare internaționale, cu necesara perspectivă supranaționalistă, iar metoda de studiu principală este comparația sau metoda comparativă. Este inevitabilă o încercare de sistematizare a acestei comparații, cel puțin din perspectivă diacronică. Astfel, ea a fost văzută ca genetică și tipologică, apoi asociativă și disjunctivă, asociativă și disjunctivă, binară și multiplă, pură (Adrian Marino) –adică nu necesită explicații cauzale, datorate comunității de origine sau influențelor, deci care stabilește trăsături comune și coincidențe (spre exemplu, paralelisme est-vest).

Obiectul comparației genetice îl reprezintă studiul similitudinilor produse prin contact, adică prin influențare directă sau indirectă, în vreme ce comparația tipologică investighează asemănările posibile fără existența vreunui fel de contact, dar care s-au obținut drept consecință a unor condiții analoage fie de producere, fie de receptare. Tipurile acestea de comparație caracterizează comparatismul tradițional. Cercetările analogiilor tematice și structurale constituie baza comparatismului, iar studiile de contact și cele de analogie se completează reciproc, ceea ce face ca demersurile de literatură comparată să conțină aspecte deopotrivă genetice și tipologice, mai ales când este vorba de fenomene care s-au manifestat în aceeași epocă.

Literatura comparată ocupă un loc considerabil în cercetările literare de la început și mijloc de secol XX, Franța fiind punctul său de difuziune în întreaga lume. Domeniul de studiu al disciplineise va lărgi de la relațiile dintre textele literare pe care le cercetează sub aspectele de analogie și similitudine, coincidență și sincronism, corespondență și confluență, până la relațiile literaturii cu alte domenii artistice sau de cunoaștere. Așadar, literatura comparată este o știință relativ nouă, ce își găsește metode și un domeniu de cercetare stabil la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prima revistă de literatură comparară, care va include o serie de studii pertinente în domeniu, apărea în 1887 și era coordonată de criticul literar Max Koch. Titlul său era Zeitschrift für vergleichende Literaturgeschichte (Revistă de istorie a literaturii comparate), însă ea a fost publicată doar până în 1910, cu un scurt interval (în 1903) în care apare în limba engleză, Journal of Comparative Literature. Autoritatea în domeniu va deveni Revue de littérature comparée, revistă a cărei publicare începe din 1921, la Paris, și continuă până astăzi.

Tot în Franța sfârșitului de secol XIX, sub influența școlii istoric-literare lansoniene, se forma prima generație de comparatiști, ai cărei protagoniști erau Ferdinand Baldensperger, J. M. Carrée, Paul Hazard și Paul Van Tighem. Aceștia devin rapid repere internaționale în domeniu și contribuie prin strudii strălucite la prestigiul noii discipline.

Așadar, într-un secol în care se întemeiază și se dezvoltă alert istoria literară, se desprinde și ramura literaturii comparate, sub imboldul filologiei comparate, al folclorului comparat, al germanisticii ca metodă comparată.

În timp, metodele de cercetare se perfecționează, iar câmpul de cercetare se lărgește constant, apărând primele bibliografii ce cumulau numeroasele titluri ale cercetărilor dedicate literaturii comparate. O contribuție semnificativă o aduceau universitățile, în învățământul superior înființându-se tot mai multe catedre și organizându-se din ce în ce mai multe conferințe în țări precum Franța, Elveția sau Italia. Revista franceză de literatură comparată a marcat deopotrivă și numărul crescând de teze universitare în domeniul literaturii comparate.

În mod firesc, s-a înregistrat o stagnare în perioada ultimului război mondial și în primii ani postbelici, însă după 1950, mișcarea și-a reluat ritmul printr-o considerabilă contribuție americană, al cărei produs a fost și revista Comparative literature.Centrele universitare de la Harvard, Wisconsin, North Carolina, ofereau importante studii teoretice și aplicative, la care se adăugau și cercetările englezești de la Oxford, Londra sau Cambridge.

Interesul pentru literatura comparată se manifestă simultan și în Germania, unde se face remarcată activitatea profesorului Kurt Wais. Dar dacă în spațiul german deja se poate vorbi de o tradiție în cercetările comparatiste, mai nou, trebuie semnalat interesul pentru acest domeniu în Japonia, Polonia sau Ungaria, ca și în spațiul rus.

În România, interesul pentru literatura comparată a fost stimulat de influența școlii franceze, el manifestându-se în revistele epocii. Astfel, încă din perioada interbelică, în Însemnări ieșene profesorul N.I. Popa publica primele articole de prezentare și comentare a disciplinei. Totodată, el se ocupă de realizarea și promovarea în aceeași revistă a unor traduceri ale studiilor lui Ferdinand Baldensperger sau Paul van Tighem. Mai târziu, aportul lui Tudor Vianu și al lui Al. Dima vor conduce la evoluția comparatismului românesc, prin volume care se mențin și astăzi ca niște repere de autoritate în domeniu.

Cu un rol deosebit în evoluția disciplinei în discuție, au fost congresele, primele organizându-se la Tübingen (1950), Chapel Hill (1958), Utrecht (1961), Budapesta (1962) sau Freibourg (1964). Desigur, numărul lor a sporit considerabil în deceniile următoare, dezbaterile fiind intense în privința domeniului, metodelor și rezultatelor literaturii comparate.

În interiorul acestei discipline în evoluție, s-au distins direcții precum cea de factură istoristă și relativ pozitivistă (în Franța), cu influență crociană (în Italia), cu tendințe metafizice (în Germania), cu accente structuraliste (în America) sau cu baze materialist-istorice (în statele socialiste).

Dacă din secolul trecut existau polemici și divergențe pornind de la domeniul și activitatea literaturii comparate, în prezent ea s-a transformat într-o disciplină instituționalizată, academică, universitară.

Așadar, literatura comparată e o știință cu un trecut nu foarte îndepărtat, dar a cărei necesitate s-a justificat prin istoria literaturilor naționale. Fenomenele literare naționale nu pot fi explicate doar prin factorii lor interni, fiind necesară integrarea lor între fenomenele celorlalte națiuni, cu care sunt în interrelaționare.

Totodată, literatura comparată a fost înțeleasă și promovată ca o formă de manifestare a umanismului contemporan, care avea ca finalitate lărgirea universului științific și filosofic universal, la care conlucrau valorile spirituale ale diferitelor națiuni.

III.2. Aspecte ale comparatismului românesc

După cum am mai arătat, literatura comparată s-a dezvoltat în mediul academic, iar comparatiștii români au încercat prin studiile lor să stabilească valoarea și locul literaturii române în cadrul literaturii universale.

Prima conferință românească de literatură comparată a avut loc în 1967, în plină perioadă de trasformări în planul general al criticii, deci și în sfera literaturii comparate, iar comunicările participanților s-au publicat într-un volum colectiv, cu titlul Studii de literatură comparată.

Era inclus aici și un articlol în care N.I. Popafăcea o radiografie sincronică și diacronică a comparatismului românesc, în formele sub care se manifestase până atunci. Utilizând drept criteru principal tipul de metodă comparatistă folosită, N.I. Popa identifica în Comparatismul românesc, mai multe tipuri de comparatiști români.

O primă categorie, de la începutul secolului XX, includea comparatiști care au adus contribuții legate de influențe în istoria ideilor, fiind nominalizați Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Basil Munteanu, Ovid Densusianu și George Călinescu. Mai numeroși vor fi cei din a doua categorie, aici integrându-se cei ce au realizat studii comparatiste despre literatura română, în care insistau asupra conceptelor de influență și sursă, după modelul pozitivismului francez, fără să valorifice însă rolul receptorului, particularitățile naționale ale creațiilor literare sau valoarea lor estetică. Dintre cei mai importanți care se încadrează în această categorie, amintim pe același Nicoale Iorga, pe P.P. Panaitescu, I.M. Rașcu, Ramiro Ortiz, Cezar Papacostea. O a treia clasă de comparatiști îi viza pe cei care realizaseră studii asupra unor scriitori străini: N.I. Popa, Al. Ciorănescu, Al. Philipide, Al. Dima, Paul Zarifopol, T. Vianu, Romul Munteano, M. Ralea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și alții. O altă serie de comparatiști se specializaseră în monografii și în curente literare sau traduceri. Însă cele mai ambițioase și necesare sinteze erau cursurile universitare și istoriile literare generale, care implicau o percepție precisă și personală asupra literaturii comparate, precum și o constantă practică, bine documentată, de analiză a operelor literare și lucru cu ideile estetice. Printre reprezentanți, Tudor Vianu, B. Munteano, Ovidiu Drîmba, Charles Drouhet, N. Șerban. Ultimele două tipuri de studii comparatiste analizau creațiile folclorice românești și modul în care ele se integrau în literatura universală (Moses Gaster, Gr. Tocilescu, Al. Dima, D. Caracostea, Petru Caraman) și volumele filosofice cu implicații literare (Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Liviu Rusu, Edgar Papu, B. Munteano, Al. Ciorănescu).

O contribuție importantă în evoluția comparatismului românesc au avut-o o serie de publicații periodice, precum: „Revista de filologieromanică și germanică”, „Studii de istorie și teorieliterară”, „Anuar de lingvistică și teorieliterară”, „Secolul XX”. Ele au menținut un climat favorabil pentru studiile de literatură comparată, care intră într-o nouă fază grație lui Tudor Vianu și Alexandru Dima, a căror activitate merită analizată, pentru a putea ilustra contribuția pe care N.I. Popa a adus-o, încă din perioada interbelică, în evoluția comparatismului românesc.

Tudor Vianu și-a publicat după Al Doilea Război Mondial studiile de literatură comparată și universală, în acest domeniu, precum și în estetică și stilistică, fiind considerat un fondator, deoarece în spațiul românesc comparatismul tindea să se rezume la determinarea influențelor străine asupra culturii și literaturii române.

În 1948, el introduce literatura universală, care a fost mereu în centrul atenției sale, ca materie de învățământ la Universitatea din București. Ulterior, în 1955, la Congresul de istorie literară de la Budapesta, Vianu susține o comunicare ce aducea o viziune mult mai aprofundată și mai problematică, cu titlul Literatură universală și literatură națională. Modul în care percepea conceptul de literatură universală era în acord cu tendința vremii, nu ca sumă a literaturilor naționale, sens la care se revine și astăzi tot mai des, ci ca un concept care include operele și faptele

„care au dobândit o importanță universală în cultura lumii și pe cele care, în calitate de emițători, de transmițători sau de receptori de influențe, au jucat un rol în constituirea curentelor universale în literatură. Criteriul de recunoaștere și identificare a universalității se aplică operelor reprezentative la timpul lor, celor ce și-au prelungit importanța și s-au menținut în conștiința de cultură a oamenilor de azi.”

Un alt aspect notabil subliniat de savantul român, ar fi că istoria literară națională operează pe „secțiuni verticale”, adică privind faptele izolate, în timp ce literatura universală, pe „secțiuni transversale”. Se observă aici că faptele pe care Vianu le prezintă în ampla sa operă drept aspecte de literatură universală, sunt în cele mai multe cazuri și fapte de literatură comparată. Literatura universală este un spațiu fără frontiere de manifestare pentru literatura comparată, în care Tudor Vianu identifica invarianții literari și de cultură, constante și permanențe literare. Așadar, postulând în deceniul al șaselea principiul de literatură universală, Vianu promova în practică metoda literaturii comparate.

Oaltă figură reper pentru comparatismul românesc este Al. Dima, succesor al lui Tudor Vianu.

Specializat între 1936 și 1939 în estetica artelor, estetică și etnografie la universitățile din Berlin și München, Al. Dima își va susține doctoratul în aceeași perioadă cu N.I. Popa, în 1938, la București. Tema tezei sale era Conceptul de artă populară. Ulterior, ca și N.I. Popa, a devenit profesor la Universitatea din Iași, pe disciplina estetică filosofică, teoria literaturii, literatură universală și comparată. Pleacă la București în 1967 și devine succesorul lui Tudor Vianu la catedra de literatură universală și comparată.Rămăsese cu nostalgia Iașului, despre care spunea: „Iașul e paradisul meu pierdut.”

Preocupat inițial de estetică și sociologie, Al. Dima ajunge să teoretizeze literatura comparată. Pornește de la studii despre specificul național, pe care îl corelează cu valorile europene și universale. Astfel, despre literatura română consideră că, raportată la contextul european și universal, este originală printr-un „clasicism realist”, ipoteză pe care o argumentează în Conceputul de literatură universală și comparată (1967), Aspecte naționale ale curentelor literare internaționale (1973).

Studiul care l-a impus definitiv pe Al. Dima în domeniul literaturii comparate este Principii de literatură comparată, din 1968. Una dintre direcțiile pe care le imprima în acest volum, era înlocuirea investigațiilor dedicate izvoarelor, cu cele centrate pe „înrudirile spirituale” care în comparatism se folosesc în prezent sub conceptul de „paralelisme”.

„Literaturii comparateîi revin alături de literatura universală, misiuni de seamă, cu două obiective esențiale: redactarea unui tablou general al raporturilor generale dintre literaturi ca expresie a unor concepții umaniste de larg orizont istoric, închegând o imagine unitară a spiritului creator în domeniul artei literare și, concomitent, statornicirea prin comparație, ca metodă esențială, a originalității fiecărei literaturi în parte.”

Despre relația dintre umanism și literatură comparată va elabora și N.I. Popa un studiu amplu, de cel puțin aceeași valoare cu cele realizate de Al. Dima. Din păcate, N.I. Popa nu a fost la fel de durabil receptat, precum cei doi comparatiști mai sus invocați, ceea ce considerăm că este injust într-o oarecare măsură față de cercetătorul lui Nerval.

Un comparatist care ajunge să se impună chiar la nivel internațional este Adrian Marino, a cărui apropiere de domeniul literaturii comparate se face sub influența lui N.I. Popa. Ieșean de origine, Marino își începe studiile la Universitatea din Iași, unde devine un protejat al lui N.I Popa:

„Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Popa, profesor de franceză, cu studii de doctorat ratate (regret că trebuie s-o menționez) la Sorbona. Pregătea un „doctorat de stat”, cu o teză despre Le sentiment de la mort chez les romantiques français. I-a fost refuzată sub motivul că are „multe scântei, dar nu suficiente să facă lumină”. N.I Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge și le reproducea chiar și pe cele ce-i erau defavorabile. A publicat, totuși, o bună ediție critică din «Les Filles du Feu» de Gérard de Nerval, specialitatea sa, cu care și-a trecut doctoratul în țară.

A fost inițiatorul meu în „literatură comparată”, la nivelul de atunci (J. M. Carré, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru prima dată). Îmi împrumuta multe cărți, îmi dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca bibliotecar la Centrul Francez din Iași, condus de un lector Charles Singevin, venit din Polonia, suficient, mie profund antipatic. A împins devotamentul până acolo încât, după „comprimarea” mea de la București, m-a recomandat Facultății de Litere, la catedra de franceză, unde am fost eliminat din nou, foarte repede. Ceea ce i-a atras reproșuri și sarcasme colegiale, între alții, din partea marelui savant Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintire luminoasă, pozitivă și, dacă mă gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru mediul universitar ieșean. N.I. Popa intuise un interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu student –pentru studiile „comparatiste” și s-a purtat cu mine admirabil. Regret că viața m-a despărțit de el, ca și de alții.”

Plecat la București, este remarcat de George Călinescu, scrie la „Jurnalul literar”, pe care acesta îl coordona, și îi este asistent între 1945-1947. Începe o teză de doctorat despre Macedonski și se afirmă ca foiletonist și eseist iubitor de valori clasice. Fiind însă acuzat de acțiuni clandestine în contul Tineretului Național Țărănist, este deportat în Bărăgan și pentru un deceniu va fi deținut politic. Călinescu îl respinge la întoarcere și fostul disicipol îl reneagă, devenind un erudit anticălinescian, militant anti-tradiționalist, anticlasic, preocupat de comparatism și universalizarea literaturii. Debutează cu două volume despre viața și opera lui Macedonski, în 1966 și 1967, prilej cu care își impune direcția propriului militantism modern, raționalist, iluminist-universalist. Devine un propovăduitor al criticii de idei și publicăIntroducere în critica literară (1968), Modern, modernism, modernitate, (1971), Dicționar de idei literare (A-G) (1973), Critica ideilor literare (1974), Hermeneutica ideii de literatură (1987). Impresionantă este însă Biografia ideii de literatură, în șase volume apărute între 1991 și 2000.

Între 1977 și 1983 este membru al conducerii International Comparative Literature Association, devine laureat Herder, este colaborator la numeroase reviste și volume mondiale de anvergură. În domeniul literaturii comparate, publică studii teoretice precum Étiemble ou Le comparatisme militant (1981) și Comparatisme et théorie de la littérature (1988), în care își exprima opțiunea pentru un comparatism universalist, după modelul R. Wellek. Despre literatura comparată, Adrian Marino scria:

„Denumirea generică de literatură comparată grupează un întreg ansamblu de investigații istorico-literare, care nu și-au definit cu precizie, cel puțin deocamdată, nici obiectul, nici metoda cu adevătat specifică și unitară. Echivocul stăruie chiar în noțiunea de bază, căreia Saint-Beuve i-a dat forma definitivă actuală. Sub titlul de «littérature comparée» se înțelege (sau ar trebui să se înțeleagă) studiul sau istoria comparativă a literaturilor. Domeniu imens, irealizabil în totalitate, în care s-au revărsat în straturi succesive trei genuri de preocupări, nici până astăzi sudate într-o disciplină ferm constituită.”

În primul rând, Marino se referea la literatura comparată confundată cu metoda în sine, cu un mecanism tradițional, clasic, folosit încă din antichitate sub forma „comparațiilor” și „paralelelor” literare. Numai criticul inferior nu compară, consideră el. „Firescul, spontaneitatea și universalitatea metodei, constituie o realitate absolut evidentă.”

În al doilea rând, literatura comparată –așa cum o înțelege Adrian Marino –pornește de la mentalitatea secolului al XVIII-lea, care temperează excesele gustului național și afirmă ideea patriei spirituale comune. Scriitorul se proclamă „cetățean al lumii”, literaturile europene capătă conștiința interdependenței, unității și universalității lor. Și în prezent, cercetările de literatură comparată sunt concepute și profesate tot dintr-un punct de vedere supranațional, constată Adrian Marino.

În al treilea rând, Adrian Marino se referă la literatură comparată ca fenomen apărut și evoluat în mediul universitar francez, ca urmare a activității unor critici și a unor profesori de prestigiu, călători, poligloți, buni cunoscători ai literaturilor străine, această tradiție academico-universitră, tot mai consolidată, continuând până în prezent.

Referitor la evoluția literaturii comparate inclusiv în spațiul românesc, Marino, după cum procedează adesea, amintește iarăși de N.I. Popa alături de Tudor Vianu:

„Dominată în mai toate pozițiile-cheie (catedre, congrese, reviste) de pozitivism, istorism și factologie uscată, literatura comparată a devenit în ultimele decenii o disciplină științifică strict specializată, aproape ermetică, sustrasă contactului și comentariului critic, viu și direct al literaturii. De același spirit se vor contamina, firește, și primele contacte românești cu noua metodă, stabilite de Charles Drouhet și G. Bogdan-Duică, prin 1924-1926. Ulterior, B. Munteanu va deveni un adevărat teoretician, de circulație internațională. Preocupări comparatiste va revela un timp și N.I. Popa, apoi, cu tărie, Tudor Vianu. Ulterior, ideea pare să fi căzut în unele mâini exclusiv profesorale, la un nivel oarecum diletant, din ce în ce mai coborât, în curs de redresare.”

În 1997, alături de alți comparatiști români de marcă, precum Paul Cornea, Marina Mureșanu Ionescu, Corin Braga, Mircea Martin, Irina Mavrodin, fondează Asociația de Literatură Comparată din România, care din 2001 se va numi Asociația de Literatură Generală și Comparată din România, ce ființează încă.

Un alt comparatist de marcă al spațiului ieșean, discipol al lui N.I. Popa și membru fondator al Asociației de Literatură Comparată din România, este și profesorul Facultății de Litere din Iași, Marina Mureșanu Ionescu. Studiile sale despre opera lui Nerval, i-au asigurat, ca și lui N.I. Popa, un loc de referință în exegeza nervaliană. Teza sa de doctorat s-a aflat inițial sub coordonarea lui N.I. Popa, însă a fost finalizată la București. Ulterior, Marina Mureșanu Ionescu a devenit membră în Uniunea Scriitorilor din România, în Société d’Histoire Littéraire de la France, l’Association Gérard de Nerval, Asociația de Literatură Generală și Comparată din România, Asociația Internațională de Semiotică, Chevalier în L’Ordre des „Palmes Académique”. Dintre cele mai importante volume ale sale, amintim Eminescu și intertextul romantic, care a obținut premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române, La Littérature –un modèle triadique, Literatura –un discurs mediat, Pour une sémiotique du naratif. Une lecture de Nerval.

O foarte pătrunzătoare și exactă radiografie a comparatismului modern realizează Marina Mureșanu Ionescu în deschiderea volumului Eminescu și intertextul romantic, apărut la Junimea, în 2004, unde semnala evoluția domeniului, creșterea exigențelor sale de rigoare:

Ce devine astăzi comparatismul? Ce și cât cuprinde aria lui de investigare? Fără a face „un état de question”, este necesar să ne amintim că literatura comparată are o istorie destul de frământată, dominată în principal de confruntarea a două tendințe contrare ce pot fi luate în considerare diacronic, ca etape, dar și sincronic: pe de o parte, istorismul pozitivist preocupat exclusiv de «raporturile de fapte» (influențe, surse, «soarta» unui scriitor într-un spațiu lingvistic, vogă, succes, intermediari, traduceri, călătorii și alți factori vehiculanți), pe de altă parte, critica de orientare estetică și teoretică concentrându-și atenția asupra textului și structurii literare. Comparatismul se află azi într-o altă etapă. Asumându-și, dar depășind, în același timp, istorismul clasic, el are tendința să reunească într-o mișcare sintetică abordările factuale și formale. După ce s-a confruntat cu celelalte ramuri ale științei literare, literatura comparată, «în criză», a trebuit să-și regândească și să-și reformuleze coordonatele metodologice și obiectivele urmărite. A mai profitat, de asemenea, și de coliziunea inevitabilă cu alte două tendințe ce i-au traversat drumurile: estetica receptării și intertextualitatea. ”

Comparatista subliniază în continuare că între comparatism și domeniul intertextualității există indubitabil zone de incidență, deoarece intertextualitatea este în corelație parțială cel puțin cu sursologia și studiul influențelor. Influența sau oricare alt tip de reacție față de un text (de imitare sau de refuz) declanșează de cele mai multe ori implicații structurale, presupunând prezența unui text în altul.

„Citatele, aluziile literare, apropierile, temele și motivele comune mai multor texte care fac obiectul demersului tradițional se pot numi intertextualitate implicită sau explicită. Teoreticienii intertextualității insistă, ceea ce comparatiștii nu fac întotdeauna, asupra impactului structural al textelor angrenate în jocul intertextual, asupra activității de asimilare și transformare a unui text prin altul (altele). Lectura însăși este un act de intertextualitate –citit, textul este ptoiectat instantaneu într-un sistem de referințe culturale, al individului și al epocii. Dar cum gradul de cultură variază de la un individ la altul, textul citit va fi mai mult sau mai puțin bogat, rețeaua în care îl înglobează mai mult sau mai puțin vastă,

în funcție de cititor.”

Amintind de sentința lui George Călinescu, care era convins că „nu e cu putință să nu fii comparatist când studiezi un fenomen literar”, Marina Mureșanu Ionescu consideră că din confruntările cu celelalte discipline critice, literatura comparată s-a îmbogățit, a ieșit dotată cu un aparat critic mai riguros, intrând într-un circuit al interdisciplinarității. Definiția lui Cl. Pichois și A.-M. Rousseau (1976), pe care o invoca și N.I. Popa, implica deja aceste premise: „Literatura comparată: descriere analitică, comparație metodică și diferențială, interpretare sintetică a fenomenelor literare interlingvistice sau interculturale prin istorie, critică și filosofie, pentru a înțelege mai bine literatura ca funcție specifică a spiritului uman. ”

În plus, autoarea studiului semnalează un alt aspect din evoluția comparatismului, anume conexiunea cu istoria mentalităților și sociologia literară, care era iminentă de vreme ce o operă nu poate fi ruptă de mediul socio-cultural care a generat-o. „Influența” devine un termen insuficient, iar comparatistul modern încearcă să explice „concordanțele istorice și tipologice prin evidențierea fenomenelor de poligeneză, împingând analiza până la structurile imaginarului.”

Cu aceeși acuitate și erudiție ca și N.I. Popa, Marina Mureșanu Ionescu surprinde într-un tablou sinoptic tendințele de transformare din domeniul comparatismului, de la cauze la efecte, concluzionând că profitul comparatismului este mai ales o lărgire de perspective, literatura devenind în același timp „componentă/ consecință/ purtătoare/ vestitoare a unei anumite culturi/ ideologii/ mentalități/ conștiințe.” În plus, ea ridică o serie de întrebări în privința tipologiilor de influențe, semnalând necesitatea unui studiu sistematic al lor, care să surprindă marea lor varietate, și descrie sintetic stadiul comparatismului modern:

„În urma reevaluării multora dintre conceptele operatorii ale comparatismului, s-a ajuns la (sau se tinde spre) constituirea unei hermeneutici, a unei estetici și a unei poetici comparatiste, expresie a propensiunii studiilor comparatiste spre teorie. «Tehnicile și circuitele» poeticianului comparatist sunt: lectura simultană, inducție-deducție, analiză-sinteză, întreg-parte, tipologie, model și structură, descriere și morfologie, analogie și similaritate, paralela, comparația. Comparația este considerată răspunzătoare de unele echivocuri și ambiguități care au planat uneori asupra literaturii comparate, din cauza confuziei care s-a făcut între noțiunea și tehnica comparației și teoria și practica comparatistă în ansamblul său.”

În prezent, se poate vorbi de o școală de literatură comparată românească, nu doar de predispoziții de comparatism românesc. Ea se manifestă în continuare în formele sale instituționalizate, într-o comunitate academică, științifică, prin departamente în cadrul universităților, conferințe, reviste, cercetări ce tind să țină pasul cu actualitatea disciplinei în context internațional. În afirmarea literaturii comparate în România, N.I. Popa rămâne un fondator și un deschizător de drumuri, care totuși, printr-o ironie a receptării, deși are recunoașterea specialiștilor, în rest rămâne cvasi-necunoscut.

III.3. Contribuția lui N.I. Popa în comparatismul românesc

De numele lui N.I. Popa se leagă o îndelungată activitate filologică și culturală în Iași, activitate pe care a început-o la Paris, ca bursier al Școlii Române din Franța, în plină perioadă interbelică. Discipol al comparatiștilor de la Sorbona, al profesorilor Fernand Baldensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, el își începe cariera critică și universitară cu studiile și o ediție critică dedicate lui Gérard de Nerval, scriitor asupra căruia va reveni constant cu o competență științifică remarcabilă, fapt ce va conduce la recunoașterea lui N.I. Popa drept unul dintre nervalienii de referință. Studiile sale constituie un reper în exegeza nervaliană deoarece trasează direcțiile ulterioarelor cercetări literare.

Caracterizat printr-o metodă critică riguroasă, stil elevat, cunoașterea noilor tendințe ale vremii, cu o vocație a asocierii ideilor, prin erudiție și conștiință critică, N.I. Popa se impune între precursorii comparatismului românesc din secolul XX, alături de Al. Dima, Tudor Vianu, George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet, N. Șerban.

Activitatea de critic a lui N.I. Popa se derulează atât în prima, cât și în a doua jumătate a secolului XX, când pe fundalul mai mai larg al criticii românești se produceau deja mutații sub influență occidentală, când perspectivele postbelice le depășeau pe cele din perioada interbelică. Mai ales discursul critic al anilor ’60 evoluează, criticii români fiind nevoiți să importe din occident teoriile, metodele și sistemele la modă din acea acea vreme.

O parte dintre acești critici le-au asimilat firesc, dar fără fanatism, precum N.I. Popa. Elementele de noutate au fost problematizate și integrate în sistemul propriu de metode necesare actului critic al literaturii. Considerăm relevante în acest sens următoarele lămuriri ale lui Eugen Simion:

„O veritabilă revoluție s-a produs în gândirea critică postbelică prin contactul cu noile discipline: lingvistica, psihanaliza, sociologia și noile curente filozofice. A progresat critica literară în acest răstimp? Termenul de progres este echivoc în literatură. Talentul nu progresează, progresează ideile, se schimbă modul de a gândi, se modifică, în fine, instrumentele analizei. Progresul depinde de acest complex de factori și, fiind vorba despre critica literară, progresul depinde de gustul și talentul criticului. O metodă nu-i bună în sine, o metodă critică are valoarea celui care o aplică. ”

În postbelic, perioadă de avânt și în literatura comparată, actul critic se lărgește, critica literară comprimând două componente care îi vor da consistență în promovarea adevărului estetic: modelul interbelic, care miza pe adecvarea la operă și la contextul ei, cu metodele și disciplinele europene moderne.

Ca produs al interacțiunilor dintre literatură și societate, limbaj, cititori, în domeniul criticii literare au existat în permanență ideologii care s-au manifestat prin curente critice. Terry Eagleton demonstra că la originea diverselor perspective critice stau anumite tipuri de climat social-istoric și de aceea ele traduc ezitările ființei umane, care fie fuge de Istorie (în formalism, structuralism, New Criticism), fie alege să o înfrunte, în încercarea de a o schimba (în marxism, feminism).

Principalele mutații din critica secolului XX conduc spre disipline variate, precum psihologia, lingvistica, antropologia, filosofia. Critica încerca să-și adapteze discursul pe inovațiile formelor de literatură, întrucât ea vine ca o ariergardă a acesteia, fiind obligată să se adapteze cu instrumente cât mai adecvate pentru a sonda eficient fenomenele literare. Dintre principalele direcții de cercetare în critică amintim formalismul, structuralismul și poststructuralismul, teoriile receptării sau abordările psihanalitice, pe care N.I. Popa le cercetează, le invocă în studiile sale și chiar le aplică metodele în studiile de analiză literară.

Formalismul a apărut ca o urmare a mișcării formale din Rusia și s-a dezvoltat între anii ’20-’30 ai secolului XX, fiind considerat punctul de plecare al tuturor teoriilor critice ulterioare, mai ales al structuralismului, pe care N.I. Popa îl cunoaște îndeaproape și îl invocă în studiilea sale. Pe scurt, formalismul propune trecerea în plan secund a conținutului operei literare și studiul detaliat al formei acesteia. Nu se analiza forma ca expresie a unui conținut, ci acesta devenea pretext pentru crearea unui edificiu formal. Creștea importanța elemntului lingvistic, întrucât limbajul poetic este o abatere de la normele comunicării obișnuite. De aceea, analiza modului în care limbajul artistic devine artistic constituie sfera de interes a formaliștilor. Sintetic, abordările formaliste vor urmări: identificarea temei, a unui procedeu structurant (ironie, paradox, ambiguitate, tensiune semantică) sau a figurilor de stil; prezentarea perspectivelor narative, a tipurilor de conflict și a categoriilor de personaje; urmărirea modului în care elementele componente construiesc imaginea unui text unitar și coerent.

O mișcare similară, care se axa pe aspectele formale ale textului, se dezvolta după perioada de debut a lui N.I. Popa, adică în anii ’35 -’50. Este vorba despre Noua Critică, New Criticism, care se dezvoltă cu precădere în spațiul universitar american și îi are ca reprezentanți printre alții pe I.A. Richards, Cleanth Brooks, Northrop Frye, William Empson, T.S. Eliot. Pentru această școală critică, universul poetic devine unul sensibil, care salvează ființa de caracterul meschin al realității. Terry Eagleton sintetiza în același volum: ,,A citi poezie însemna pentru New Criticism a nu te angaja în nici un fel și față de nimic; poezia te învață numai «dezinteresul», o respingere perfect imparțială, senină, speculativă față de orice caz particular.”

Un alt curent critic pe care N.I. Popa îl invocă în nenumărate rânduri este structuralismul. El a apărut ca o mișcare culturală axată pe identificarea raporturilor dintre limbaj, cultură, societate. La originea sa stau studiile de lingvististică structurală ale lui Ferdinand de Saussure, precum și principiile formalismului. Principala diferență dintre formalism și structuralism ar fi treptata îndepărtare de text pe care o propune cel de-al doilea. Structuralismul era interesat mai degrabă de modul în care un text se încadrează într-o structură mai amplă, în vreme ce abordarea formalistă valorifica doar spațiul textului. Totodată, structuralimul era fundamentat pe principiul că literatura, ca formă de manifestare a culturii, este parte a unui sistem de semne, explicându-se astfel legătura cu semiotica.

Mișcarea a început în Franța, în anii ’50, cînd Claude Lévi-Strauss s-a folosit de concepțiile lui Saussure pentru a interpreta miturile. După modelul morfemelor, identificate în analiza lingvistică, cunoscutul antropolog lansează conceptul de mitem, unitate constitutivă a mitului. Chiar dacă el va depăși structuralismul, multe dintre textele sale fiind manifeste ale post-structuralismului, Roland Barthes analiza în aceeași manieră manifestările mitice în lumea contemporană, în volumul Mitologii (1957).

Pentru înțelegerea esenței structuralismului, este relevant urmăorul pasaj din Gérard Genette:

,,Ideea structuralistă înseamnă aici să privim literatura în evoluția ei globală, realizînd decupaje sincronice cu diferite etape și comparând tablourile între ele. Evoluția literară apare în acest caz în toată bogăția sa, care ține de faptul că sistemul subzistă modificîndu-se fără încetare. […] Să notăm prezența sau absența – izolat – a unei forme sau a unei teme literare care nu înseamnă nimic atît timp cît studiul sincronic nu a arătat care este funcția cestui element în sistem. Un element poate să se mențină schimbîndu-și funcția sau, dimpotrivă, să dispară lăsîndu-și funcția altuia. […] Istoria literară înțeleasă astfel devine istoria unui sistem. Rezultă că semnificativă este evoluția funcțiilor și nu aceea a elementelor, iar cunoașterea relațiilor sincronice precede în mod necesar pe aceea a procedeelor.”

Optica formalistă este astfel depășită; unde Tomașevski era interesat de evoluția procedeelor, Genette pune accent pe sistemele din care acestea fac parte.

Tendințele din critica secolului XX, mai ales cele din a doua jumătate, influențau inevitabil și domeniul literaturii comparate, iar cercetările și contribuțiile lui N.I. Popa din întreaga carieră se bazează pe o cercetare exhaustivă, la zi, a curentelor și teoriilor din critica europeană și nu numai.

Se observă aceastră trăsătură și în volumul Studii de literatură comparată, din 1981, care reunește o parte dintre cele mai importante cercetări ale lui N.I. Popa din domeniul literaturii comparate și al literaturii franceze, preluate din importante reviste de specialitate din țară sau străinătate. Ele tratează problemele de metodologie a literaturii comparate, tendințele noii critici franceze, psihologiile naționale și relațiile lor cu literatura comparată, dar se axează și pe aplicarea lor mai ales pe aspecte ale literaturii franceze.

Volumul cuprinde două părți. Prima este consacrată suportului teoretic al literaturii comparate, integrat în orizontul larg al tendințelor europene ale vremii și cuprinde:

Psihologii naționale și „literatură comparată”

Un umanism modern: literatura comparată

Tendințe noi în critica franceză actuală

În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente

„Noua critică” franceză și literatura comparată

Snobi și snobism

Actualitatea spiritului critic și condițiile lui

Esența poeziei franceze.

Studiile din partea a doua au un caracter aplicativ și monografic, aplecându-se asupra unor personalități precum Eminescu, Voltaire, Madame de Staël, fie asupra trăsăturilor literaturii franceze:

„Lettres philosophique” de Voltaire și Revoluția franceză

200 de ani de la nașterea Domanei de Staël

Eminescu și romantismul francez

Delicatețea, trăsătură dominantă a personalității lui G. Ibrăileanu

Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată

Poeții în fața morții

Esența poeziei franceze

Dincolo de activitatea continuă asupra operei lui Nerval, prin modernitatea lor, studiile și articolele critice ale lui N. I. Popa nu și-au pierdut valoarea și actualitatea, oferind în continuare o perspectivă demnă de a fi luată în seamă asupra literaturii comparate.

N.I. Popa înțelegea literatura comparată în relație cu geografia literară și psihologiile naționale,aceasta deschizând o nouă perspectivă asupra fenomenului estetic, iar despre cercetarea literară considera că trebuie să aibă ca punct de plecare „o idee filosofică despre om, despre creație și despre semnificația acesteia”. Astfel, perspectiva lui N.I. Popa asupra comparatismului se axează pe o formă de umanism modern.

Într-un articol din 1937, surprindem sistemul de gândire limpede al criticului ieșean, care punea dezinvolt în relație literatura generală și pe cea comparată, un domeniu care se afla încă în plin proces de devenire:

„Ce este literatura generală? Este oare studiul psihologic, estetic, al literaturii considerate ca formă de artă, al condițiunilor ei de dezvoltare,etc? Nu: cu acestea rămânem în istoria literară. Este oare istoria universală a literaturilor, așa cum au încercat să o scrie foarte mulți compilatori, alăturând istoriile diverselor literaturi din lume? Nu: asemenea colecții nu oferă decât o serie de istorii literare naționale puse cap la cap. Este, în fine, o istorie internațională a literaturii Europei, bunăoară, împărțită pe epoci, pe curente, pe genuri, și nu pe națiuni, așa încât să poată înfățișa un tablou unic al acestui vast ansamblu de fapte și de opere? Intreprinderea ar fi imensă; numai o echipă de cercetători ar putea-o încerca, presupunând că toți ar fi însuflețiți în aceeași măsură de un spirit cu adevărat internațional și înarmați cu o pregătire suficientă. Eu am încercat măcar schița acestui mare tablou, scriind, acum 12 ani, un «Précis d’histoire littéraire de l’Europe depuis la Renaissance», care a fost tradus în limbile suedeză, engleză, spaniolă, sârbească, dar a cărui ediție franceză este pentru moment epuizată.

Însă literatura generală nu-i reprezentată numai de aceste sinteze largi. Acest termen indică mai ales o categorie de lucrări mai limitate și mai amănunțite. Se înțeleg sub acest nume toate cercetările care au ca obiect grupuri de fapte comune mai multor literaturi în aceeași epocă. Așa ar fi: petrarchismul, filosofismul din «epoca luminilor», romantismul, realismul, simbolismul etc. Un asemenea studiu presupune cunoscute literaturile naționale care intră în joc, pentru operele și faptele pe care le procură în cutare perioadă, în sprijinul tendinței cercetare. El se întemeiază deci, în primul rând, pe texte împrumutate de la unele literaturi, texte analoage prin ideea sau sentimentul pe care îl exprimă și prin forma de artă pe care o reprezintă. Aceste opere, aceste texte depind adesea unele de altele printr-un joc de raporturi și influențe, pe care literatura comparată, așa cum se practică în chip obișnuit, are drept rol să le scoată la iveală și să le analizeze. Concluziile literaturii comparate formează a doua temelie a literaturii generale. Dar aceasta din urmă merge mai departe: aceste raporturi particulare, pe care literatura comparată le-a pus în lumină, ea le grupează într-un sistem de relații internaționale, care exprimă ceea ce-i esențial în mișcarea sau curentul pe care-l studiem. Ea nu contestă deci utilitatea nici a istoriilor literare naționale, nici a literaturii comparate; ea nu încearcă să le înlocuiască; ea le completează și le depășește.”

Problematica abordată de N.I. Popa era în acord cu cercetările timpului său și rămâne totuși și de actualitate. Toate studiile sale conțin analize subtile ce impresionează prin multitudinea ideilor, o erudiție ce pledează pentru umanism, în vreme ce metoda sa de abordare a operei literare impune perceperea acesteia, în mod simultan, ca structură și ca artă.

Ca toți comparatiștii epocii sale, și N.I. Popa este preocupat de două probleme esențiale, anume aceea a influențelor pe care le suportă opera, influențe ce o fac să apară ca un mozaic, iar pe de altă parte se urmărește soarta pe care o are opera, adică influența pe care ajunge să o exercite la rândul său asupra altor opere literare.

Cele două aspecte implică chestiuni de intertextualitate, „de curioasă regăsire de sine a unui poet în expresia altuia”, și de estetică a receptării, prin studii de difuziune și influență, construite pe o sociologie literară a circulației operelor în timp și spațiu.

Trebuie subliniat că, dincolo de perspectiva istorică fundamentală în literatura comparată, la N.I. Popa este foarte importantă rămâne „opera în sine”, „ființa operei literare ca structură și artă”. În felul acesta, N.I. Popa este modern prin disponibilitatea sa în receptarea noilor tendințe formaliste sau, mai târziu, din critica franceză. El își formează o vizune care le însumează evitând totuși excesele:

„Aș numi estetică literară comparată această disciplină modernă, în care se întâlnesc deopotrivă istorismul secolului al XIX-lea, biologismul spiritului, așa cum l-a înțeles veacul nostru, precum și revendicările de autonomizare ale unui Frumos fără țintă decât el însuși.”

În ansamblul lor, studiile teoretice și cele aplicative ale lui N.I. Popa propun în final un critic predispus unei tendințe de unificare. Formația sa inițială în școala comparatistă franceză, obiectivă, bazată pe o solidă cercetare generală, predispusă spre istorism, s-a dovedit o bază fertilă pentru noile tendințe critice postbelice. La N.I. Popa, între istoria literară clasică și formele moderne de critică nu este o ruptură, ci o formă de continuitate.

Prin activitatea sa de comparatist, de cercetător literar, N.I. Popa propune teme inovatoare, care merită investigate într-o manieră aprofundată, alături de realizările sale în calitate de mediator între cultura română și cea franceză.

3.1. Un umanism modern: literatura comparată

Acest studiu din 1937 expune principiile literaturii comparate dintr-o perspectivă pe care N.I. Popa o menține de-a lungul întregii sale cariere critice, anume din perspectiva umanismului, a circulației ideilor și originalității lor. Fenomenul literar înțeles ca fenomen estetic este valorificat de literatura comparată care reprezintă una din cele mai autentice forme de umanism, întrucât contribuie la „lărgirea și adâncirea spiritualității”.

Dovedind încă o dată o cunoaștere profundă a literaturilor europene și a culturii universale, N.I. Popa își începe demersul cu o constatare, afirmând categoric că umanismul și umanitățile sunt din nou „la modă”, condamnând totodată și faptul că nu sunt privite din perspectiva corectă, ci li se deplânge decadența ori se inventează „umanitățile moderne”. Așadar, interesul lui N.I. Popa nu este singular în epocă, în jurul problemei umanismului organizându-seCongresul Internațional de istorie literară de la Zürich, în 1940, iar intelectuali de marcă a secolului XX, precum Paul Valéry, G. Duhamel, Thomas Mann, J. Huizinga, și-au expus viziunile într-un volum de referință, Vers un nouvel humanisme (Paris, 1937).

Ideea centrală a studiului, ce transpare încă din titlu, ar fi că umanismul doar și-a schimbat conținuturile și țintele, de vreme ce ideile despre om și cultură s-au reînnoit constant, iar umanismul implicit în literatura comparată variază în cuprins, metodă, expresie și norme de la țară la țară, de la un autor la altul. În sprijinul acestei concepții se adaugă un motto din Afinitățile elective ale lui Goethe:

„Să lăsăm fiecăruia libertatea de-a stărui în ceea ce-l atrage, îi face plăcere sau i se pare folositor; dar studiul esențial al umanității este omul”, ceea ce ar însemna că la atâtea forme de artă, corespund tot atâtea forme de umanism modern ce urmăresc aceeași problemă a unui om unitar și echilibrat: „Într-o epocă în care rosturile omului par uitate în folosul unui etatism acaparator, când omul își pierde noblețea și se vede redus la o cifră, să înțelegem de ce această nouă disciplină a literaturii comparate, profund umanistă, trebuie înconjurată cu toată atenția.”

Schițând în cele șapte părți ale studiului o extrem de detaliată situație a tendințelor de înțelegere a operelor artistice, N.I. Popa avertizează că perspectiva literaturii comparate, una dintre cele mai autentice forme de umanism, e cea mai legitimă. În contextul crizei spiritului, denunțate cu atâta virulență de toți moraliștii vremii, creația artistică și literară internațională își păstrează toată semnificația. Ea afirmă dreptul fenomenului literar în istoria spiritului și justifică cercetarea de istorie literară. Operele constituie forme de cultură vrednice de truda unui cercetător, de o descriere și de o interpretare axate deopotrivă pe o preocupare estetică și spirit filosofic. Istoria faptelor literare nu se poate lipsi de o filosofie proprie. Așadar, la baza oricărei cercetări literare, trebuie să stea o idee filosofică despre om, despre creație și despre semnificația acesteia, încadrate într-o serie de plăsmuiri ale spiritului.

Literatura comparată vine să deschidă o nouă perspectivă asupra fenomenului estetic. Ea este o formă dintre cele mai autentice de umanism, în sensul cel mai nobil al cuvântului.

Metoda pe care se bazează literatura comparată nu poate face abstracție de contextul social, de cadrul istoric, de formele de gândire ale epocii. Pentru N.I. Popa, ideea de durată istorică stârnește un interes deosebit, deoarece „istoria este parcă o categorie de judecată, o formă de gândire și un cadru permanent în care vin să se așeze faptele. Martoră este estetica pură, silită să recurgă și ea la esența noastră istorică. Ultimul stadiu al literaturii comparate ilustrează nevoia spiritului modern de explicații istorico-biologice în creațiile intelectuale, fie literare, artistice, filosofice sau forme de cultură. Căci noua disciplină înjghebată în sens strict și înarmată cu metode științifice numai la începutul veacului nostru, prin însăși natura ei larg înțelegătoare, s-a mlădiat mereu la ultimele cerințe ale spiritului, a evoluat și s-a adaptat impunându-și punctul de vedere în toate ramurile de cercetări istorice, condamnându-și singură excesele și naivitățile inevitabile de la începuturile oricărei ramuri științifice noi. Paginile bibliografice din Revue de littérature comparée ilustrează, prin bogăția preocupărilor lor, câmpul foarte modern îmbrățișat de această disciplină istorico-estetică.” Perspectiva istorică presupune selecția valorilor sau redescoperirea lor, un proces de reactualizare generat de evoluția literaturilor europene. Literatura nu poate fi desprinsă din contextul său spațio-temporal. Ea trăiește într-un spațiu și într-un timp ce nu pot fi trecute cu vederea.

N.I. Popa își propune așadar să definească literatura, să îi identifice prin raportare la alte literaturi noutatea și să descopere un demers prin care să înțeleagă arta scriitorului, esența artei sale, ceea ce este unicat, dar și stratul de influențe, afinități, izvoare, căci o operă literară nu se creează ex nihilo, ea se încheagă din diferite izvoare, clare la unii scriitori, obscure și bizare la alții: „opera literară apare ca un mozaic unde experiența personală, temele și motivele poetice, reminiscențele livrești, dăinuind în forme subterane, sunt puse în mișcare de dinamismul propriu al scriitorului, după termenul cam vag al marelui comparatist F. Baldensperger. Nu se poate concepe azi o biografie a operei literare fără ajutorul literaturii comparate, iscoditoare să afle biografia intelectuală a scriitorului, tot ceea ce germanii numesc das Werden, devenirea operei. ” Așadar, fondul de sentimente din copilărie, dorințele care au răscolit adolescentul, frânate dureros de cenzură (Freud), lecturile, viața sentimentală, călătoriile și lumea lor de senzații, relațiile, cu îndemnurile și sugestiile lor, prestigiul și influența altor modele literare naționale sau străine – iată tot atâtea capitole de cercetat în materialul care va duce la creație. În această privință, literatura comparată, pregătită încă din secolul al XVIII-lea de teoria climatelor și a mediilor (Vico, Montesquieu, Diderot, Herder), de la ideea de relativitate a gustului, intuită de aceeași epocă, alături de descoperirea folclorului (Herder) și de teoria creației, au făcut să înainteze mult înțelegerea mecanismului creației literare.

Viziunea comparatistului român asupra operei literare se formează pe baza unei culturi literare extrem de vaste și pe analiza cercetărilor timpului în domeniile esteticii și influențelor literare, pe care le consideră excesive în minuția și concluziile lor adesea prea categorice. N.I. Popa susținea că un comparatist trebuie, în primul rând, să cunoască în manieră exhaustivă tema abordată, să manifeste flexibilitate critică și să înțeleagă mecanismul de creație a operei literare. El trebuie să aibă capacitatea de a recrea opera literară, să fie înzestrat cu intuiție, luciditate, și să fie capabil de incursiuni sistematice în literaturile străine, simultan însă trebuind să fie și artist:

„Lui îi revine sarcina delicată de-a descoperi legile creației de artă ale scriitorului, așa cum se desfac din folosirea și adaptarea acestor serii de izvoare, formulă strict individuală, toată în nuanțe. Actul de re-creare mintală a operei pornește mai ales de la intuiție, de unde a pornit și conceptul de creație. Dar firul genetic lămuritor cere incursiuni întinse între literaturile străine, recompunând însăși ambianța întelectuală din care, după îndelungă gestație, a prins a se înfiripa opera literară. Trebuie reconstituită toată lumea de senzații, de bucurii, dureri și speranțe în care se scaldă viața scriitorului, complex de virtualități din care acesta alege și interpretează pentru a crea.

Evident, operația este delicată, supusă la mari erori și antrenează la afirmații și construcții grăbite. Mai ales când, pășind dincolo de urmărirea izvoarelor, trecem la reconstituirea formulării, la creație propriu-zisă, unde cuprinsul conștient și cel inconștient se îmbracă în vorbe, limbaj unic, specific scriitorului.

Bineînțeles, descoperirea tuturor izvoarelor livrești ale unui scriitor nu duce la nimic, dacă istoricul nu e capabil de intuiție psihologică, de reconstrucție și de trăire alături de autor, substituindu-se lui printr-un fel de endosmoză spirituală. Intuiția directă, revelația întregului cuprins de gânduri și a artei rămâne apanajul istoricilor-artiști, capabili să străbată nemijlocit inima operei.”

Un aspect asupra căruia N.I. Popa revine constant în studiile sale de literatură comparată și pe care îl tratează minuțios este, prin urmare, și cel al influențelor, despre care spunea că nici nu pot fi concepute fără aparatura erudit-critică a literaturii comparate. Alături de influențe, paralelismele și analogiile sunt inevitabile în orice demers de determinare a contribuției reale a unui scriitor căruia i se analizează opera. De aceea, comparatistul are misiunea de a studia riguros, pe baza erudiției sale și a bibliografiilor, pe cât se poate de obiectiv, circulația temelor, motivelor, ideilor, totul fiind „regândit, retrăit și retranspus personal” într-un produs critic original, ce însumează o analiză estetică, psihologică, filosofică și care oferă o imagine globală asupra operei și specificului său național, în același timp integrând-o în literatura universală.

Acest amplu demers are ca scop principal „descoperirea unui fond comun de umanitate”, cu valoare de model. „Cum să urmărim ecoul și influența literară a personalității unui scriitor, a tehnicii, a subiectelor, a ideilor, sentimentelor sau cadrelor propuse de el, -fără statisici complete și precise, bibliografii ample de ediții, traduceri, studii, imitații, articole de presă, mărturii și interpretări, încadrate și tălmăcite prin atmosfera vremii din țară și din țările străine? Tot acest bagaj de fișe cosmopolite, din care se compune orice bibliografie ce se pretinde completă, trebuie regândit, retrăit și transpus personal, pășind de la faza de simple materiale, la acea de fapte discutate critic, interpretare, dozate și îmbrăcate în viață autentică.” Comparatismul lui N.I. Popa nu exclude deci istoria ideilor, studiile tematice, critica comparată, cunoașterea limbilor străine, în special a celor europene, prin urmare, metode creatoare care să evidențieze ceea ce e cu adevărat umanist în operele literare, ceea ce este durabil artistic și valoric.

Prin profunda cunoaștere a literaturilor și a evoluției literaturii comparate, N.I. Popa realizează o radiografie sincronică și diacronică a tendințelor din școlile comparatiste ale epocii sale. Francezii și școala comparatistă pariziană au rămas pe linia carteziană a faptelor, fixate de G. Lanson și Ferdinand Baldensperger, Paul Hazard. Nota estetică se impune tot mai mult. Germanii au alunecat pe planul mistico-filosofic. Simpla analogie de fenomene, lipsită de cauzalitate, în afară de filiație și geneză, apare mai seducătoare unor spirite dominate încă de o panideia, disprețuitoare de fapte. Italienii, dominați de spiritul școlii crociene, căutau o apropiere între comparatism și estetica intuitivă, în timp ce slavii păreau atrași de mistica creațiilor colective, folclor. Englezii și americanii au adoptat modelul și metodele franceze. Această diversitate de spirit nu contravine ideii că literatura comparată este o disciplină profund umanistă.

Ideea de umanism și umanitate, arată N.I. Popa, a suferit în mod firesc o evoluție, o lărgire de sens, după cum reiese din multitudinea studiilor, conferințelor organizate pe această temă. El apreciază viziunea Elenei Văcărescu, pentru care umanismul însemna o disciplină psihologică și morală, o restaurație a omului interior în fața celui cosmic, revenirea la o concepție mai modestă a fericirii. Concluzia lui N.I. Popa ar fi că:

„Astăzi nu mai putem vorbi decât de un umanism totalitar, îmbrățișând trecutul și tradiția istorică, strâns aplicate problemelor actuale, în vederea omului de mâine și a spiritualității lui. Alături de umanismul greco-latin, cultivat mai ales în Renaștere și de clasicism, a prins a se dezvolta un umanism creștin și artistic, înfățișat de abatele Henri Bremond în magistrala «Histoire littéraire du sentiment religieux en France». Cine ar mai opune astăzi pe clasici modernilor, dacă literaturile moderne și-au câștigat drepturi la acest titlu de onoare, prin bogatul lor cuprins de umanitate? Ce documente definitive despre problema omului în operele lui Shakespeare, Cervantes, Montaigne, Pascal, Molière, Racine, Goethe sau Balzac! Cum să nu recunoaștem contribuția largă a limbilor și a literaturilor la formarea individuală și colectivă a spiritelor? Nu-i mijlocul cel mai natural și cel mai sigur pentru a pătrunde în sufletul popoarelor și a sluji la apropierea lor?”

Această judecată finală a lui N.I. Popa este admirabilă prin prisma valorilor pe care le presupune și este o sinteză a tuturor viziunilor expuse, comparate. Pentru el, umanismul nu este doar un cult al frumosului și al poeziei, ca la premergători. I se adaugă alte calități, fiind „contrariul fanatismului”, un spirit, o dispoziție intelectuală însetată de dreptate, libertate și toleranță; o îndoială asupra căutării adevărului.

Comparatistul ieșean milita pentru înțelegeri intelectuale reciproce în vederea descoperirii unui fond de umanitate comun, în care să se topească toate umanismele vechi și noi, în cadrul unei elite restrânse, o elită capabilă să înțeleagă conflictele spirituale din care se ivesc influențele literare.

Trebuie subliniat că pentru N.I. Popa, literatura comparată, prin domeniul și spiritul său, lucrează activ la această circulație de idei, sentimente, atitudini de viață și forme de artă:

„Interesul ei tot mai apăsat pentru individualități și pentru ideologia relativă la om și destinul lui; calitatea ei de-a răscoli viața psihologică din trecut, punând spiritele la o adevărată școală de sensibilitate literară variată, de gust, de cosmopolitism inteligent practicat, de relativitate istorică, simț critic și obiectivitate, -iată ce face literatura comparată o formă vie de umanism.”

Ca o concluzie, umanismul, inclusiv literatura comparată, variază în cuprins, metodă, expresie și norme de la țară la țară, de la un scriitor la altul. Francezii stagneză în planul istoric cauzal, germanii persistă în speculația ideologică, englezii într-un literary criticism, lipsit de riscurile aventurii ideologice, iar italienii merg îndrăzneț la marile construcții sintetice, în care vederea largă e însoțită de problema formelor estetice, implicate în însăși expresia literară. Însă oricât de diverse ar fi formele de literatură comparată, observă N.I. Popa, toate sunt forme de umanism modern, întrucât urmăresc aceeași problemă a unui om unitar și echilibrat:

„Într-o epocă în care rosturile omului par uitate în folosul unui etatism acaparator; când omul își pierde noblețea și se vede redus la o cifră, să înțelegem de ce această nouă disciplină, profund umanistă, trebuie înconjurată cu toată atenția.”

Iată așadar o perspectivă pe deplin actuală asupra literaturii comparate, chiar și după aproape o sută de ani de la elaborarea sa.

Psihologii naționale și „literatură comparată”

Ca și izvoarele, influențele, rezistențele, problema psihologiilor naționale este recurentă în studiile lui N.I. Popa. Studiul în discuție a apărut în „Însemnări ieșene” în 1936 și are un preambul în care deplânge, pe de o parte, eșecul încercărilor de a construi o federație a Statelor-Unite ale Europei, cu scop pacifist. Mai mult, acest incipit este și premonitoriu, întrucât prevestește a doua mare conflagrație mondială, intuindu-i corect cauzele și caracterul inevitabil:

„Popoarele Europei și cele din alte continente, zăgăzuite mai agresiv ca oricând în sfera lor de interese, par a se pregăti pentru o nouă încleștare, înainte ca amintirea halucinantă a celei din 1914 să se fi stins cu totul…Oamenii își dezvăluie ființa intimă în împrejurări grele, când li se cer reacții rapide. Toată zgura sufletului se vede atunci răscolită și proiectată înainte, ca armă de apărare; instinctele slobozite lucrează în voie… și aceasta după sute de ani de ideologie pacifistă, de cunoaștere reciprocă a popoarelor! ”

În acest context al exaltărilor sistematice și al erorilor științifice, N.I. Popa consideră că este necesar a lămuri conceptul de psihologie națională, iar articolul devine un manifest pentru conoașterea obiectivă a popoarelor și apropierea dintre ele.

Problema psihologiilor naționale nu este nouă, studiile ce i-au fost dedicate fiind numeroase, adesea contradictorii, însă este cu certitudine un aspect esențial al literaturii comparate. Se bazează pe un material bogat, de multe ori subiectiv, ce solicită cercetătorului intuiție, vastă experiență cosmopolită și capacitate de adaptare. Astfel, între documentele ce se adună numeroase „în suflete, în arhive, în biblioteci”, sunt scrisorile, memoriile, însemnările de călătorie, eseurile, tipurile etnice transpuse ca tipuri literare, faptele istorice, evocările nostalgice de atmosfere, apologiile și pamfletele. Toate pot constitui materiale pentru psihologia unui popor, chiar dacă gradul lor de relevanță diferă, întrucât, și deși conțin pagini de viață autentică și constituie adesea strădania unor spirite mlădioase de a înțelege o altă mentalitate, de a o desluși și de a o traduce în valori proprii, ele nu se pot debarasa de multe ori de prejudecăți și de clișee de judecată, de anumite prisme deformate ce conduc involuntar spre anumite viziuni și anumite reacții:

„Așa Voltaire, în «Lettres philosophiques», era prea francez pentru a-și asimila fără erori formele de gândire ale Angliei. M-me de Staël comite greșeli mari în reportajul așa de ascuțit și de viu din «De l’Allemagne»; de dragul analogiei cu Franța și dintr-un fel de neputință de a face corp cu tradițiile spiritualității germane, ea sacrifică nuanța și elementul național ireductibil.”

Șirul exemplelor continuă, ca de obicei, ceea ce dovedește încă o dată că N.I. Popa se baza în orice demers critic sau de argumentare pe o cunoaștere temeinică, sincronică și diacronică, a fenomenelor de cultură europeană.

Dificultatea atât de deasă de a pătrunde în sufletul unui popor, N.I. Popa o pune pe seama unei comodități intelectuale care conduce la erori în acest domeniu subtil.

„Purtăm în noi forme de judecată inconștiente, făcute din prejudecăți îndărătnice, din reminiscențe livrești, din prestigiul mitic și din legenda unor oameni –sau poate, în fine, din mirajul unor speranțe noi. Realităților vii, înfipte sub ochii noștri, le substituim visul nostru lăuntric. În orice caz, este un compromis între ele. Romanticii o spuneau adesea, ca un laitmotiv literar: realizarea dorințelor nu egalează niciodată feericul vis treaz, plăsmuit mai dinainte; de aici și rămânerea multora în pragul acțiunii, amânând, cât mai mult, amărăciunea deziluziilor totdeauna probabile.”

Odată invocați romanticii, N.I. Popa nu pierde prilejul de a-l aminti pe Nerval, care devine însă un etalon în metoda de înțelegere a psihologiilor naționale, căci a cunoaște un popor străin înseamnă a te identifica cu el, a-i pătrunde și împrumuta sufletul milenar, obiceiurile, reacțiile elementare, iar Nerval face asta în Voyageen Orient sau în Lorely.

Neobosit observator al sferei culturale a vremii, nu doar a trecutului, N.I. Popa constata că exista o modă a portretelor de țări, a portretelor psihologice de tipuri naționale ce s-au impus ca gen literar. Criticul român le numește „experiențe comparatiste”, însă atrage atenția că ele trebuie să depășească sadiul de simple însemnări de călătorie și că portretele psihologice naționale ar trebui „lucrate după date tehnice precise, cu planuri istorice în adâncime și chiar cu cifre, înmănunchiate într-un cadru de idei generale”.

Ca repere pentru o receptare corectă a psihologiilor naționale, N.I. Popa propune lucrări de H. Pernot, Lucien Romier, Henri Beluard, Paul Morand, G. Rodriguez, Curtius, Leo Ferrero, André Maurois, întrucât din aceste sinteze psihologiile naționale se desfac organic, dintr-un sol, dintr-un ansamblu de condiții geografice, istorice, economice și culturale, toate ilustrând o cunoaștere obiectivă a țărilor asupra cărora s-au concentrat.

În plus, N.I. Popa avertizează în privința defectului unor astfel de lucrări ce își propun să studieze psihologia comparată a popoarelor:

„Se simte că aceste lucrări poartă doar urma unei cunoașteri livrești, a omului de cabinet, grăbit să deducă și să construiască, derivând nuanțe sufletești dintr-un fel de proces matematic, așa cum lucrează compozitorul în căutare de acorduri armonice sau pictorul, preocupat să determine raporturi de culori, deduse din legile fizicii. Le lipsește experiența vie și directă a psihologicului, mare călător, pentru care peisajul, casele, alimentația, cărțile și viața familiară fac parte din sufletul obiectiv.”

Acestea constituie niște planuri de judecată constante la marii călători, cu o largă experiență cosmopolită, din ale căror opere nu lipsește nota inteligent comparatistă.

În continuare, demersul criticului ieșean semnalează apariția unor cercetări, în special din Franța, care realizau portretele psihologice ale popoarelor francez, german, englez, italian sau ale poparelor balcanice. El constata că cercetările s-au realizat pe planuri multiple, îmbinându-le pe cel adânc istoric, cu cel politic, social, moral, cultural și condamnă teoria raselor, care în Germania se manifesta tot mai agresiv. Psihologia națională este, de fapt, psihologia unei culturi proprii, capabile să asigure autoritate și să unifice. Ea reprezintă întreaga expresie a sufletului unui popor, așa cum reiese din formele sale de civilizație, din istorie. N.I. Popa își provoacă cititorul să vadă mai departe de aceste psihologii naționale și să preîntâmpine criza istorică a unui nou război mondial, născut dintr-o ideologie ce se baza și pe teoria raselor: „Urmărind cu gelozie specificul național, popoarele europene oare nu se condamnă singure, renunțând la reînnoiri fecunde?”

Prin articolul acesta ce avertiza asupra unor crispări naționale generalizate în epocă, N.I Popa readuce în prim-plan valorile umanismului, căruia îi dedicase deja un întreg studiu, și promovează un dialog internațional, liber de prejudecăți, între culturile naționale.

În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate

pe marginea unei lucrări recente

Un studiu revelator pentru felul în care N.I. Popa definește și înțelege să practice literatura comparată este și cel în discuție, elaborat în 1968. Scris în perioada maturității sale profesionale, el vine ca o continuare a ideilor din tinerețe, ca o evoluție firească. Pretextul acestui demers l-a reprezentat lucrarea Literatura comparată a lui Cl. Pichois și A.M. Rousseau, apărut la Paris în 1967. Cei doi, profesori la două universități din Bâle și Aix-en-Provence, au coordonat acest volum ce ilustra o formă de colaborare internațională, în încercarea de a reuni diferite concepții privitoare la obiectul și metodologia literaturii comparate, într-o epocă în care această disciplină șiințifică devenise tot mai actuală pe plan mondial. Ideile studiilor celui de-al V-lea Congres al Asociației Internaționale de literatură comparată, ce avusese loc la Belgrad, erau așadar reunite în acest volum, iar N.I. Popa își propunea să confrunte tendințele nou afirmate în știința mondială, cu propria viziune asupra literaturii comparate și cu stadiul disciplinei în comparatismul românesc. Din maniera în care abordează aceste tendințe și observându-le pe cele pe care le susține, putem să-l încadrăm și pe N.I. Popa într-o anumită tipologie de comparatiști.

Încă de la început, el ține să sublinieze că disciplina literaturii comparate este una cu tradiție în spațiul românesc, originea sa fiind de filieră franceză. Evident, el însuși a contribuit la importul de idei în acest spațiu românesc și a contribuit substanțial la înrădăcinarea lor în mediul universitar, mai ales ieșean. Literatura comparată pătrunsese însă în România și prin alte canale de comunicare culturală:

„Toți cercetătorii noștri s-au condus mai ales după îndrumările de istoriografie literară franceză și germană ale veacului trecut sau după școala franceză formată în jurul marii publicații „Revue de littérature comparée”, de la Paris, întemeiată de F. Baldensperger și P. Hazard în 1921, condusă apoi de Jean Marie Carré și M. Bataillon.”

Totodată, pe plan internațional, contribuția intelectualilor români în evoluția disciplinei aduce în discuție numlele lui Basil Munteanu, fost profesor la Universitatea din București și secretar al Revue de littérature comparée. El a fost recunoscut drept teoretician al literaturii comparate odată cu lucrarea Constantes dialectiques en littérature et histoire (Didier, 1968). În spațiul spaniol, Al. Ciorănescu publica în 1964 Principios de literatura comparada.

Tabloul general al mișcării comparatiste contemporane lui N.I. Popa cunoștea diverse tendințe. Tezele cu teme comparatiste ale lui Pompiliu Eliade, N.I. Apostolescu, N. Șerban, Al. Ciorănescu, Dorothea Cristescu au fost susținute la Sorbona, iar lucrările din acest domeniu publicate odinioară de B.P. Hașdeu în folclor comparat, de Nicolae Iorga, Ch. Drouhet, D. Russo, N. Cartojan, Ramiro Ortiz, D. Popovici, Eugen Lovinescu, P.P. Panaitescu, N.N. Condeescu, L. Rusu, P. Caraman, G. Călinescu, Al. Dima, I. C. Chițimia erau dominate de problema izvoarelor și a influențelor, după expresia franceză, de filiația și geneza operelor literare, stabilite istoric. Ca un moment ulterior acestei generații, Tudor Vianu și elevii săi urmăreau în special istoricul temelor și al motivelor și situarea literaturii românești, cu specificul ei național, în cadrul literaturii universale.

Format în spațiul francez de către comparatiștii de la Universitatea Sorbona, N.I. Popa nu poate decât să salute entuziast traducerea în română a Literaturii comparate a lui Paul van Tighem, ediție realizată și prefațată de Al. Dima în 1966, în ciuda faputului că școala franceză era tot mai criticată pentru tendința sa pozitivistă, reducționistă la literaturile europene și condusă de studiul izvoarelor și influențelor.Ulterior, fapt care se va observa și în studiile lui N.I. Popa, concepția comparatistă franceză s-a lărgit prin ideea de interferențe literare, adică prin raporturile reciproce dintre popoare și locul acordat condițiilor social-politice în receptarea influențelor.

De asemenea N.I. Popa consideră că în spațiul românesc a avut o influență decisivă școala comparatistă americană, condusă de René Wellek, autorul volumelor Theory of Literature și New Criticism. Așadar, dincolo de izvoare, influențe, istoricul temelor și al motivelor literare, dincolo de raportul literatură națională – literatură universală, comparatiștii români încep să aibă în vedere schimburile internaționale de idei, atitudini, sentimente, curente și stiluri, chiar o stilistică și o metrică comparată, bazate pe principiile structuraliste.

Și în Franța, metoda europeană își recunoaște limitele prin René Étiemble, care în Comparaison n’est pas raison. La Crise de la littérature comparée atrage atenția că studiul literaturilor europene nu este suficient, ci trebuie extins asupra celor din Asia, din China și din Japonia, din America de Sud, întrucât literaturile acestea chiar au precedat Europa în unele idei, tendințe sau moduri de expresie.

Un aspect demn de luat în seamă ar fi că pentru N.I. Popa interesul demersului comparatist nu se poate limita doar la factorul emițător, ci el considera că:

„studiul trebuie să adâncească în particular contribuția factorului receptor în asimilarea organică a influenței, transpusă în creații originale și naționale. Problema privește deopotrivă circulația internațională a curentelor și a stilurilor, a temelor și a motivelor care apar adaptate și diferențiate de la țară la țară, potrivit situației locale specifice. Scopul principal al literaturii comparate este doar o mai bună înțelegere istorică și estetică a literaturilor naționale, considerate prin comparație în individualitatea lor particulară.”

În această perioadă de căutări, de criză a literaturii comparate, numărul studiilor, al conferințelor și congreselor internaționale este în continuă creștere. N.I. Popa a fost prezent și activ în acest dialog internațional dintre Est și Vest, dialog ce urmărea același orizont mondial de cercetare, pe baza social-politică a influențelor literare, operele fiind privite ca structuri unitare și vrednice de o analiză pe baze psihologice, lingvistice, stilistice și prozodice, metodele aplicate fiind ale structuralismului american. Cunoscând tot ce are caracter de noutate în domeniu, îi este ușor să aprecieze volumul care i-a folosit drept pretext pentru analiza stadiului disciplinei căreia i-a dedicat întreaga carieră. La Littérature comparée de Cl. Pichois și A.M. Rousseau i se pare foarte bine documentată și critică, o sinteză originală care oferă o imagine justă asupra studiilor comparatiste.

Discursul critic al lui N.I. Popa se construiește pe secvențele volumului în discuție: nașterea și dezvoltarea literaturii comparate, schimburile literare internaționale, soarta literară, succesul, influența și izvoarele, literatura universală și filosofia literaturii. În privința celor două din urmă, N.I. Popa recunoaște că aderă la concepția românească a timpului său, emisă de Al. Dima în volumul Conceptul de literatură universală și comparată (1967):

„În literatura comparată se studiază desigur arta literară specifică, prin problemele științifice particulare ale creației, limbă, sintaxă, stil și prozodie privite comparatist, urmărind unitatea dialectică dintre conținut și mijloacele de expresie. Dar filosofia literaturii comparate propriu-zisă trebuie să meargă mai departe, la esența operei literare, la o estetică a creației, aducând astfel o contribuție specifică la estetica generală.”

Dacă peste capitolul Istoria ideilor trece destul de repede, întrucât revine la viziunea lui Paul van Tighem, care credea că literatura comparată trebuie golită de orice valoare estetică și să primească o valoare istorică, o viziune ce fusese deja contrazisă de școala americană structuralistă și de Étiemble, N.I. Popa se manifestă un interes deosebit capitolului Structuralismul literar. El este un critic nu doar receptiv la inovația domeniului în care activeză, ci și predispus să o îmbrățișeze, conștient fiind de contribuția necesară în sferele lingvisticii, psihologiei, sociologiei, în estetica traducerilor. Pentru comparatiști, structura operei literare devine obiect de studiu:

„Astfel se vor compara opere pe care nu le leagă nici o cauzalitate directă, dar care posedă o comunitate de structură și de funcție. Găsim aici ideea analogiilor și a paralelismelor teoretizate de Al. Dima. O analiză gramaticală și stilistică (frecvența cuvintelor și a expresiilor) completează metoda printr-o vedere interioară.”

Dacă în privința traducerilor, N.I. Popa se declară în acord cu Cl. Pichois și A.M. Rousseau, el nu le va accepta totuși cele două definiții ale literaturii comparate, pe care aceștia, spirite sistematice, le încearcă. Prima dintre ele: „Literatura comparată este arta metodică, prin cercetarea legăturilor de analogie, de înrudire și de influență, de a apropia literatura de celelalte domenii ale expresiei sau ale cunoștinței, sau faptele și textele literare între ele, distante sau nu în timp și spațiu, cu condiția ca ele să aparțină mai multor limbi sau mai multor culturi, chiar dacă ele fac parte dintr-o aceeași tradiție, pentru a le descrie, a le înțelege și a le gusta mai bine.” A doua definiție care îi atrage atenția lui N.I. Popa este: „Literatura comparată: descriere analitică, comparație metodică și diferențiată, interpretare sintetică a fenomenelor literare interlingvistice și interculturale, prin istorie, critică și filosofie, pentru a înțelege mai bine literatura ca funcție specifică a spiritului uman.” Ceea ce le reproșează comparatistul român colegilor francezi, ar fi că nici una dintre definiții nu indică rolul literaturii comparate în înțelegerea literaturilor naționale, deși acest aspect îi preocupase și îl abordaseră în alte studii precedente.

N.I. Popa urmărește lucid, organizat și metodic studiul lui Claude Pichois și A.M. Rousseau, discutând în paralel cu aceștia problemele literaturii comparate ca disciplină științifică, metodele, obiectivele și perspectivele sale. Este capabil să judece, să confirme sau să respingă nuanțele moderne ale acestei discipline umaniste și recomandă acest volum drept un reper pentru comparatismul românesc, lansat de Tudor Vianu într-o anumită direcție, dar aflat la confluența dintre Est și Vest și care încă încerca să își găsească un făgaș al său.

3.4. Tendințe noi în critica franceză actuală

Apărut într-o epocă în care critica literară în general, deci și cea comparatistă, erau sub semnul inovației, acest studiu cu un conținut extrem de dens și-a luat numele de la o întrunire organizată în 1966, în Franța, și intitulată Les tendances actuelles de la critique. Participaseră nume mari ale criticii franceze, anume Gérard Genette, Jean Ricadou, Jean Pierre Richard, Jean Tortel, George Poulet.

N.I. Popa parcurge retrospectiv fazele criticii fraceze din secolul XX, de la etapa criticii universitare pozitiviste, de esență tainiană și lansoniană, spre anii ’50, când apare deja o nouă optică în cercetare, de la analizele de text pe baze stilistice și lingvistice, literatura comparată, până la curente literare și la sinteze mai largi. Reprezentativă consideră a fi pentru această perioadă lucrarea lui Pierre Moreau, La critique littéraire en France (A.Colin, 1963). În „noua critică”, N.I. Popa cstabilește ca moment de reper articolul Quelques aspects nouveaux de la critique littéraire en France, semnat deJean-Pierre Richard. Universitar și promotor al „noii critici”, el promoveză aspecte ale criticii precum: „întoarcerea la text”, „spre adâncimi”, „materii, forme, carne”, „spre conștiință”, „o critică a totalității”, „spre concret, spre origine”, „opera și proiectul ei”, „literatură și ființă”.

Ulterior, „noii critici” i se alătură alte nume de marcă, precum Jean Paulhan, Maurice Blanchot, Jean Pommier, Charles Mauron, Jean Starobinski, Roland Barthes și J.P. Sartre. O serie de reviste, mai ales de avangardă, ca „Les Temps Modernes”, „Critique”, „Tel-Quel”, „Lettres françaises”, s-au raliat demersului de transformare radicală a criticii literare, îmbogățită cu noi concepții privitoare la esența operei literare și la sensul subiectiv și creator al criticii de interpretare, inspirate din filosofiile epocii. Toate viziunile lor converg însă într-o direcție, anume primatul operei –privită ca obiectiv principal al criticii, refuzul istoriei literare biografice, pe baze pozitiviste, adâncirea „lumii imaginare” a scriitorilor pe temeiuri psihologice și psihanalitice și cercetarea structuralistă a experiențelor și creațiilor lor. Se adaugă și aspecte care țin de istoria ideilor. Actul critic devine tot mai complex așadar, critica urmând ca, din relația autor-operă, să definească personalitatea autorului studiind multilateral opera. Apoi, „noua critică” văzută și ca o formă de fenomenologie „în căutarea unității”, fiind în legătură cu științele umane, colaborând cu psihanaliza și sociologia temelor. Pentru Serge Doubrovski, profesor la Universitatea din New York, critica devine filosofie și e situată dincolo de științele umane, fiind o formă de „psihanaliză existențială”.

În galeria acestor nume mari de critici din deceniul al șaptelea al secolului trecut, pe care N.I. Popa îi prezintă succint și cărora le expune atât de sintetic și firesc ideile esențiale ce revoluționeză domeniul criticii franceze, el ține să sublinieze că există și contribuție românească, deloc de neglijat, prin Tudor Vianu, Mihai Ralea, Adrian Marino.

De fapt, spune N.I. Popa, originile „noii critici” sunt destul de îndepărtate și diverse, nu doar de origine franceză, ci și străină, universitare sau pornite de la scriitori. „Noua critică” este produsul unei colaborări internaționale de câteva decenii. Analizându-i sursele și evoluția pas cu pas, N.I. Popa concluzionează că opoziția dintre cele „două critici” ale lui Roland Barthes, cea universitară, erudită, și cea nouă, creatoare, este falsă. El propune o atenuare a acestei opoziții. Reînnoirea criticii este necesară, ea trebuind să fie privită și ca un proces de creație, în care criticul trebuie să dea dovadă de intuiție, talent, de capacitate de a formula critic adevărurile operei. Este firesc, spune el, că această nouă critică franceză se îndreaptă spre o nouă estetică literară, în care converg date lingvistice, filosofice, fără a înlătura însă complet pe cele istorice, așa cum cereau alți critici și scriitori. N.I. Popa adoptă viziunea lui G. Poulet, considerând că nu se poate face critică valabilă fără istoria ideilor, a sentimentelor, a imaginației, a conștiinței. În privința istoriei literare, el solicită o revizuire a metodelor, altfel utilitatea ei fiind discutabilă.

O altă concluzie a lui N.I. Popa ar fi legată de poezie. Ea este cea mai câștigată, conchide comparatistul ieșean, după această reformă a criticii noi, ca mijloc de analiză interioară și expresie. Se creează un dialog între poeți, filosofi, critici și stilisticieni, produsul fiind o poetică modernă, cu mijloace noi de sondaj în fenomenul poetic.

„Critica psihanalitică și psihocritică a lui Bachelard și Mauron, cea tematică, critica formalistă practicată de lingviștii structuraliști ca Roman Jakobson sau Riffaterre, de Roland Barthes și Jean Rousset, critica existențialistă, numită „critica totală”, a lui Serge Doubrovski –toate au înmulțit căile de acces în lumea poeziei, prin cercetarea lumii interioare și a limbajelor poeților.”

Atitudinea lui N.I. Popa este una salutară, entuziastă. „Noua retorică” impusă de tendințele novatoare, spune el, se constituie ca un fenomen viu în însăși creația literară. Structurile, imaginile, metaforele și simbolurile sunt impuse de noul conținut al lumii lăuntrice a scriitorilor. Așadar, critica stilistică câștigă o importanță tot mai mare în „noua critică” prin aplicare încă prundentă a metodelor structuraliste, mai cu seamă în poezie.

N.I. Popa pledează pentru o colaborare între metodele tradiționale, de esență istorică, cu cele noi, impregnate de valori filosofice și cu perspective de adâncire a fenomenului literar prin contribuția lingvisticii, a psihologiei, a psihanalizei, a sociologiei, cu atât mai mult cu cât și literatura comparată era în plin proces de transformare, căci studiul izvoarelor și al influențelor, deci analiza extrinsecă a operelor, făcea loc analizei intrinseci:

„dincolo de faptul de necontestat al influenței, se stăruie asupra creației originale, prin studii de tematică, paralelisme și interferențe, stilistică și versificație comparată, urmărind caracterele noi și naționale realizate.”

Așadar, între tradiționalism și modern, N.I. Popa promovează echilibrul, îmbinarea celor două tendințe din critică, fiindcă găsește încă suficiente legături între ele, ca dezvoltarea istorică, obiective și metode care se continuă și cresc organic, fără a se elimina total. Drept urmare, comparatistul ieșean îndeamnă spre o cunoaștere temeinică, adâncită, a disciplinelor și metodelor lingvistice și filosofice, doar aparent contradictorii, pasul următor fiind adaptararea și aplicarea lor.

3.5.„Noua critică” franceză și literatura comparată

Din nou un studiu de maturitate, „Noua critică” franceză și literatura comparată,din 1970, vine ca o prelungire a cercetării elaborate cu un an mai devreme, Tendințe noi în critica franceză actuală. Predilecția lui N.I. Popa pentru spațiul cultural francez și, în consecință, pentru fenomenele critice implicite, se manifestă iarăși, criticul român depășind stadiul de definire a literaturii comparate și de aplicare a metodelor comparatiste în studii practice, el fiind interesat de toate tendințele criticii moderne. Deschis permanent spre inovație, N.I. Popa manifestă și totuși și unele reticențe atunci când metodele critice ale structuralismului sunt ultramoderne, el fiind adeptul echilibrului și al cercetării prealabile.

După cum reiese și din titlu, studiul propune observarea relației dintre critica literară franceză, aparent nouă, căci este doar un cumul de inițiative manifestate de marile școli de critică literară, și literatura comparată. Relația aceasta fusese clar ilustată încă din studiul precedent, într-o încercare de definiție:

„Prin critica literară, ca și prin termenul englez «criticism», se înțelege ansamblul activităților ce urmăresc analiza complexă a operelor, pe baza unei concepții estetice, cu concursul unor discipline ca lingvistica, stilistica și literatura comparată, vizând încadrarea creațiilor în istoria literară națională și universală. Cu un cuvânt, critica literară colaborează strâns cu istoria literară, îi aduce contribuții prețioase, adesea hotărâtoare, în înțelegerea, interpretarea și valorificarea scriitorilor și a curentelor literare.”

De dimensiuni destul de ample, „Noua critică” franceză și literatura comparată constituie un nou periplu prin critica modernă, descriind cu claritate osmoza dintre estetică, critică și istoria literară, pe de o parte, și metodele comparatiste cu eficiența și originalitatea lor, îmbogățite de îndrumările noii critici, precum și repercusiunile lor în alte țări decât Franța. Rămâne așadar indisolubilă relația cu literatura comparată, metoda comparatistă neputând fi abandonată:

„Ce perspective se deschid literaturii comparate prin „noua critică” franceză? Literatura comparată își păstrează metoda documentară istorică, erudiția chiar, necesară pentru cunoașterea în adâncime a istoriei sociale, a istoriei ideilor și a biografiei operelor literare, dar studiază acum cu prioritate operele, considerate ca realizări estetice.”

O problemă a „noii critici”, pe care o sesisează și o semnalează N.I. Popa în acest studiu, este absența unei terminologii literare unitare, cea în uz fiind depășită și insuficientă pentru mare dezvoltare a disciplinelor literare. Dicționarele, enciclopediile literare de autori, opere, personaje, idei, cele de poetică, în număr crescând pe plan mondial, toate propuneau adevărate monografii terminologice, însă se punea problema unui limbaj critic universal. Ca o soluție, N.I. Popa întrevede și contribuția lui Adrian Marino, discipolul său, anume Dicționarul de idei literare, complementar unui dicționar internațional de termeni literari, pe care Asociația internațională de literatură comparată îl elaborase în acea perioadă.

Întregul demers din acest studiu conține considerații despre măsura în care literatura comparată, înnoită de inițiativele „noii critici” franceze, poate ajuta la dezvoltarea unei estetici generale, a unei filosofii a literaturii sau a teoriei literaturii, privind condițiile actului literar și semnificația lui.

N.I. Popa considera că este evident că literatura comparată, ea însăși, prin cadrul universal în care își duce cercetările, asigură un teren larg de experiență asupra creației estetice, prezentând atâtea elemente comune între diferitele literaturi, dar mai ales atâtea diferențieri, după popoare, cadru social-istoric, tradiții naționale și populare, temperamente de scriitori. Mai mult, nu credea se poate scrie un tratat de estetică literară fără un apel continuu la datele literaturii comparate, în toate direcțiile: filosofie estetică și comparată, istorie comparată a ideilor, literatură și arte comparate. Din nou este invocat Adrian Marino, a cărui Introducere în critica literară consideră că aduce argumente în acest sens, precum și Teoria literară a lui Wellek și Warren.

Concluzia studiului lui N.I. Popa ar fi că „noua critică” nu și-ar atinge obiectivele decât prin literatura comparată, căci numai metoda comparativă poate descifra funcția catalizatoare a influențelor străine și intimitatea procesului creator.

„Noua critică”, explică N.I. Popa, ne-a pus în fața operelor, ca obiectiv central al studiului literar, urmărit cu metode moderne. Ea a încercat o serie de sondaje ingenioase în operațiile preliminarii creației și în însăși elaborarea operelor. Fără a ajunge la formulare de legi, ea a înlesnit descoperirea unor constante privitoare la raportul dintre izvoare și operă, la natura ei unică, la procesul lucid de elaborare, la însăși tehnica scrisului, chiar când la bază trebuie luate în considerație forme subterane de viață inconștientă, de resortul psihanalizei și al psihocriticii.

Literatura comparată este chemată astfel să pună la îndemână „un vast material psihologic și estetic, care se cere interpretat și valorificat de estetica generală.”

N.I. Popa dă dovadă și prin acest studiu de acribie, competență și capacitate de sinteză, demontând un subiect atât de complex și modern, pentru a-l explica într-un stil atât de dezinvolt. Deschis spre inovație, el întrevede posibilitatea de a aplica noua critică și în literatura comparată, aspirând spre o critică totală într-o epocă în care unii comparatiști încă mai aveau rezerve de ordin principial și metodic.

3.6. Psihologia „rezistențelor” franceze

în literatura comparată

Comparatismul lui N.I. Popa nu se rezumă doar la sinteze, principii, metode, la teoretizări în general, ci încă de la începutul carierei sale el a aplicat acest sistem critic, pe care și l-a perfecționat constant, pe exemple concrete din literartură, mai precis pe literatura franceză și pe cea română, pe care le cunoaște în profunzime.

Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată este unul dintre cele mai ample și mai reușite studii de literatură comparată ale lui N.I. Popa. După cum reiese și din titlu, din nou criticul român demarează în cel mai serios mod, un demers dedicat spiritului francez, pe care încearcă să îl definească, căruia încearcă să îi scoată în evidență unicitatea, formele de „rezistență”, identitatea, stilul, deci caracterul specific. Cercetarea este structurată în cinci părți. Prima este dedicată delimitărilor conceptuale și explicării, ierarhizării rezistențelor franceze din perspectivă istorică; a doua esteFactorii „rezistențelor” franceze, și Tradițiile franceze și categoriile de „rezistențe”. Ultimele două capitole sunt Estetica și etica „rezistențelor” franceze și Fenomenul francez. Împreună formează o sinteză exemplar construită, doctă, actuală, un punct de vedere încă nedepășit în comparatismul european.

Despre miracolul, despre spiritul francez, critic prin excelență, N.I. Popa a vorbit în nenumărate rânduri și ajunge la el pornind de la literatura franceză, pe care o cunoaște în detaliu, de la origine și până în prezentul său. Fenomenul francez, structura sa spirituală, este așadar definit de criticul român făcând apel la o vastă erudiție, la o cultură și o civilizație recunoscute în timp pentru inedita tinerețe a valorilor, un specific care a rezistat tuturor formelor de avangardă și care a avut forța de a deveni model pentru întreaga Europă. Studiul devine astfel o sinteză inedită, originală, impresionantă prin lărgimea informației.

N.I. Popa consideră că spiritul critic francez este înclinat spre măsură, natural și simplitate, el respingând goana după ultimele mode, snobismul, adică un import de idei, teme, forme străine capabile să corupă gustul public.„Rezistențele” din literatura comparată au sensul larg „a tot ce intervine pentru a refuza, modifica, a atenua elementele de influență dintre două literaturi.” Sunt împotriviri și reacții, mai dârze sau mai slabe, sistematice sau întâmplătoare, opuse unor inițiative de pătrundere și de cucerire literară. În încercarea de a defini aceste rezistențe, N.I. Popa devine aproape metaforic:

„«Rezistența» însumează capacitatea pozitivă de a reacționa personal și critic față de noutățile surprinzătoare, pentru a nu accepta și asimila decât operele care corespund unor nevoi lăuntrice și unor deprinderi. Într-o atmosferă de tradiții vechi, intrate în sânge, rezistențele par mai curând niște puteri ancestrale, dezlănțuite automatic în apărarea unei spiritualități.”

Factorii care conduc la neînțelegerea sau refuzul influențelor în literatură, deci la „rezistențe”, sunt multipli. Cel mai important, teoretizat de însuși Voltaire sau Albert Thibaudet, ar fi gustul. El poate fi înțeles ca un ritm propriu de percepere, un mod de a reacționa, ca un ansamblu de atitudini sau un stil de viață. Dar gustul nu lucrează singur, ci i se asociază tradițiile, fie literare, fie naționale, prejudecățile, canoanele estetice, superstițiile, până și moda zilnică. În consecință, consideră N.I. Popa, există trei mari categorii de „rezistențe”: în primul rând, simple refuzuri de primeniri intelectuale, care conduc la „vlăguirea inspirației poetice, la anchilozarea ideologiei și la învechirea formei literare”; o altă categorie de „rezistențe”, active de această dată, sunt adoptările de elemente străine, cu interpretări, adaosuri și deformări estetice; în fine, „rezistențele”-replici, care constituie doar un „ferment” pentru afirmarea geniului și originalității naționale, sub influența unor sugestii străine: „Spiritul francez deține secretul acestor reînălțări vertiginoase, tocmai în momenul în care totul era considerat pierdut.”

Celor trei tipuri de rezistențe, N.I. Popa le asociază trei etape din literatura franceză, care s-a revigorat astfel cu teme, idei și forme literare străine. Însă „miracolul francez este tocmai capacitatea de a trage folos din prilejurile de reînnoire literară, fie sub un impuls imediat, fie mai târziu, fie ca o reluare îndepărtată a unei experiențe abia schițate cândva. Spiritul francez este analitic și disociativ, pune preț pe îndoială, elan, entuziasm, lirism, critica și ironia interzicând superficialitatea, iar luciditatea învinge întotdeauna ideea ridicolului sau a gratuității naive a unor speculații”. Spiritului francez îi sunt tipice rațiunea și raționalismul, cartezianismul și obiectivitatea, „gustul de ordine, precizia și claritatea în gândire și în limbă; de aici iarăși nevoia de libertate a personalității omenești și a dreptului de discuție și de critică.”

Descurajând adeziunile la literaturile străine, N.I. Popa apreciază mai ales replicile-creatoare, dar și celelalte forme de rezistențe, ele fiind cele care dovedesc spiritualitatea unei vremi și exprimă vigoarea geniului național.

Partea a doua a studiului teoretizează o nouă serie de factori ai „rezistențelor” franceze, activi în acest conflict spiritual: factorii influenți (personalități opere, idei, sentimente, tipuri, atitudini sau forme de artă); factori intermediari (călători, traduceri, fermenți de cosmopolitism, critici de inițiativă); factorul primitor (compus din anumite dispoziții intelectuale și sufletești, îndrumate fie spre o cercetare liberă și înțelegătoare, fie spre o acceptare ușoară sau o răsfrângere agresiv-națională).

Este evident că, format în prima parte a secolului XX în școala de literatură comparată de la Paris, N.I. Popa acordă, cel puțin în această etapă a carierei sale, o mare importanță influențelor din literatură, influențe care provoacă reacții, „rezistențe”. Cele două concepte îl implică și pe al treilea, căruia N.I. Popa i-a dedicat un studiu aparte. Este vorba despre „snobism”, în „Snobi și snobism”, din 1939, care include pagini antologice.

„Rezistențele” sunt urmate de modă, de modernisme, dar mai ales de apariția snobului și a snobismului. N.I. Popa vede așadar în snob o expresie a modei, a unei excesive avangarde. Spiritul francez, consideră el, condamnă și sancționează moda, snobismul, falsele experiențe, mediocritatea agresivă. Spiritul francez se apără prin „rezistențe”, fiind deschis doar noutății autentice și refractar tendințelor pe care gustul publicului și istoria literară le resping. Foarte imporatantă în acest proces de apărare culturală este și tradiția. Rolul său este fundamental întrucât ea are valoare de model. I se asociază scriitorii, reacția lor în fața vieții și a destinului social.

N.I. Popa oferă exemplul „rezistenței” franceze față de romantismul german, vreme de aproape o sută de ani, prilej potrivit și pentru a-l invoca și pe Gérard de Nerval. Spiritul francez, cartezian și obiectiv, nu putea adopta firesc lumea plăsmuirilor poetice pe care o înfățișau Novalis sau Hölderlin. Abia odată cu poezia modernă, când visul, fantasticul și inconștientul devin elemente de cunoaștere intimă, idealismul german avea să fie acceptat. O nouă estetică și o nouă expresie poetică aduceau o nouă idee despre om și universul sensibil, despre relația dintre aceștia.

„Rezervele, ezitările și deformările introduse de scriitori în receptarea și interpretarea noutăților literare străine, traduc drama interioară a unor spirite șovăielnice între tradiție și exotism.”

Un alt factor al „rezistențelor” franceze din literatură sunt și criticii, cărora N.I. Popa le dedică o secțiune aparte, împreună cu presa. El chiar realizează aici o clasificare a lor, nu lipsită de ironie. Criticul român consideră că breasla sa are un rol hotărâtor în această confruntare spirituală dintre vechi și nou, fiind o formă de „frână” a spiritului critic, opunându-se liberului acces al noutăților străine.

„Nu fără motiv, spune el, francezii, poporul cel mai lucid și mai ascuțit, au creat critica literarăși s-au menținut totdeauna pe primul plan în acest domeniu. Iar genul are în Franța un rol social de prim ordin, alături de literatură.”

„Rezistențele” franceze sunt așadar niște necesități estetice care deschid posibilități noi, creatoare. Prin reacție, ele oferă un univers poetic compensator și mențin un echilibru necesar. Prin acest studiu, N.I. Popa oferă una dintre contribuțiile sale cele mai importante în precizarea unei metodologii a literaturii comparate, implicând totodată aspecte de estetică a receptării.

3.7. Eminescu și romantismul francez

Deși în studiile sale majore, care l-au consacrat definitiv în rândurile nervalienilor, N.I. Popa s-a concentrat asupra literaturii franceze, în Eminescu și romantismul francez sau în numeroase articole, revine cu aceeași analiză riguroasă și asupra literaturii române, scriind despre Rebreanu, Topîrceanu, Octavian Goga, Ibrăileanu, Coșbuc, Ilarie Voronca, Costache Negruzzi, Ionel Teodoreanu, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, Alecu Russo sau Sadoveanu. Cum era și firesc, cele mai multe pagini i le dedică totuși lui Eminescu, în acest studiu destul de amplu sau prin numeroase referințe din alte cercetări.

Scris în limba română, Eminescu și romantismul franceza apărut în 1955, în Anuarul de Lingvistică și Istorie Literară al Academiei Române, ulterior fiind inclus în volumul Studii de literatură comparată, din 1981. Dincolo de interpretarea lui Eminescu din perspectiva romantismului, studiul suscită interes întrucât N.I. Popa intuieșteo formă posibilă de intertextualitate, prin paralelismul Eminescu-Nerval, idee care va fi valorificată pe deplin, prin lucrări majore, de către cercetătoarea Marina Mureșanu. Pentru prima oară, acest paralelism fusese făcut de N.I. Popa în Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval (1925).

Autorul începe prin a face bilanțul ultimelor congrese ale Asociației internaționale de literatură comparată, care trataseră problema literaturilor naționale și a conceptului de literatură universală. Semnalează că literatura comparată se revizuise metodologic, că nu doar izvorul sau factorul de influență sunt determinante, ci și ansamblul de condiții sociale în care se produce acest factor, precum și personalitatea artistică a scriitorului care primește influența străină și o încorporează în lumea sa literară. Mai mult, împărtășește părerea lui René Étiemble, profesor la Sorbona, care, la congresul de la Fribourg, declara că, în epoca în care popoarele oprimate în sfârșit se eliberau, a venit vremea să se vorbească de literatură universală, o literatură a tuturor popoarelor lumii:

„Reluând o idee deja exprimată într-un volum polemic, Comparaison n’est pas raison, eminentul comparatist francez propunea ca literatura comparată, depășind stadiul de urmărire a ideilor și temelor tratate în opere, să pășească spre o stilistică comparată, la o versificație comparată, folosind metodele cele mai moderne ale științei literaturii și lingvisticii. Regretăm doar că, alături de reprezentanții altor literaturi, scriitorii români nu figurau în lista propusă de Étiemble pentru lărgirea ideii de Weltliteratur.”

Prin studiul său bine argumentat, pe analiza în profunzime a operei și a lucrărilor critice din epocă, N.I. Popa intenționa să lămurească dacă Eminescu era familiarizat cu limba franceză, ce scriitori francezi citise acesta, cum i-a înțeles sau cum i-a interpretat, cum a reușit ca, din elemente ale romantismului francez sau ale altor romantisme naționale, să creeze un romantism românesc, treapta cea mai înaltă de romantism original. Mai mult, N.I. Popa urmărea să înlăture prejudecățile că Eminescu ar fi fost o „sucursală balcanică a romantismului francez” ori „produsul tardiv al romantismului german”. Deopotrivă, respinge ideea galofobiei lui Eminescu pe baza interesului pe care poetul român l-a manifestat față de Franța progresistă și liberă, a romanticilor Théophile Gautier, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Gérard de Nerval, Vigny, Baudelaire. Aceștia

„deschideau drumuri noi revoltei romantice și ofereau soluții nevoilor de lărgire a lumii exterioare prin evadări în trecut, în fantezie, în fantastic, în exotism, în poezie cosmică și în vis, și a acelor de adâncire a vieții interioare prin meditație, descoperire și analiză a vieții subterane, a nocturnului.”

Deși imperfect, Eminescu cunoștea destul de bine limba franceză, ceea ce i-a permis să-i citească pe acești romantici francezi sau pe alți scriitori ai literaturii universale, ca Sha kespeare, Byron, Shelley, Novalis, Schiller, Pușkin, Leopardi, Lenau.Însă Eminescu își construiește propriul romantism pornind de la cel francez, german, universal. E un romantism național și original, pe care N.I. Popa îl vede ca pe o a treia etapă de manifestare a curentului în spațiul românesc.

După un studiu atent al diferitelor teme romantice – problema geniului, estetica visului, fantasticul, apropierea de natură, iubirea, exotismul, problema religioasă, trecutul, revolta socială, sentimentul morții, pesimismul, N.I. Popa concluzionează că universul poetic al poetului român îl depășește pe cel al romantismului francez:

„Vom recunoaște că, în universul poetic creat de Eminescu, ne aflăm departe de romantismul francez descriptiv, exotic, decorativ și pitoresc, dominat de melancolie, de revoltă byroniană și de căutări frenetice de evaziuni, mergând, e drept, la avânturi hugoliene și shellyene spre înălțimi cosmice și la concepția unui poet investit cu harul mesianic. Au intervenit în această depășire a poeților francezi, ecoul altor romantici exaltați de Eminescu: Shakespeare, Byron, Shelley, Schiller, filosofia idealistă germană, în fine, spiritul popular românesc, mereu viu în conștiința lui artistică.”

Așadar, subliniază N.I. Popa, Eminescu îmbină organic în propria operă diferite aspecte ale romantismului european și tradițiile naționale folclorice, culturale, socio-politice și umaniste, realizând o formă de romantism național original, ce se alătură celorlalte forme din literatura universală.

În finalul studiului,N.I. Popa abordează poezia lui Eminescu și din perspectivă stilistică și a versificației, observând că „stilul cărturăresc, populat de evocări mitologice, anticesau românești, se împrospătează mai ales cu tonul și imaginația populară. Comparația, metafora și epitetul i se întemeiază pe realitatea biologică din lumea noastră, chiar când versurile îi dezvoltă înalte probleme filosofice sau zugrăvesc tablouri de poezie a vieții universale.” Mai mult, în acord cu noile metode de cercerare literară, N.I. Popa recomanda chiar cercerarea atentă a vocabularului eminescian, prin metoda statistică pe care o practica Tudor Vianu, considerând că proporția de neologisme de origine franceză, înnobilate prin funcția lor în stil, este o indicație în plus asupra ecoului culturii franceze în formația și opera lui Eminescu.

III.4. Particularități ale discursului critic la N.I. Popa– ironia

Prin raportare la o definiție tradițională, ironia este un tip de discurs prin care se spune contrariul a ceea ce vrea să se înțeleagă. Ironia se manifestă chiar și în discursul criticilor literari și nu este foarte diferită de cea care caracterizează limbajul artistic al scriitorilor. O vom regăsi așadar, nu de puține ori, și în textele lui N.I. Popa, căci evoluția discursului critic în secolul XX, spre post-modernism, conduce spre o personalizare a sa, deci către naturalețe, fantezie. Ironia devine prin urmare normalitate în discursul criticilor și teoreticienilor literaturii, iar felul în care ea va fi folosită în discursul critic, nu va fi diferit de cel al poeților sau al scriitorilor în proză.

În spațiul criticii literare românești, această atitudine literară prin excelență, ironia, s-a manifestat încă de la începuturile sale, în secolul al XIX-lea, la Titu Maiorescu. El își desființa adversarii prin judecăți tăioase, prin exagerări, prin nuanțe parodice, ironice, sarcastice, de genul: „Departe duce pe om beția de cuvinte”. Discursul critic se dinaminza astfel, iar cititorul se implica mai mult în jocul de subînțelesuri al criticului, devenindu-i complice. În secolul XX, când critica literară încetează să mai fie o activitate periferică, derivată pentru a se descoperi sensurile depline ale literaturii, textele critice devin și ele o expresie a gustului artistic, unde criticii își manifestă propriul stil și propria personalitate.

N.I. Popa, bursierul Școlii Române din Franța și pasionat exeget al romanticului Nerval, a rămas în amintirea contemporanilor pentru tactul său, politețea și infinita sa răbdare pe care le investea în orice dialog, dând oricui șansa să se exprime, chiar dacă expunea un punct de vedere care nu era valid. Fin intelectual, cunoscător redutabil al culturii franceze, N.I. Popa teoretizează nu o dată ironia, iar în numeroase rânduri chiar o și utilizează admirabil, spre surpriza și încântarea lectorului său, pe care l-a obișnuit cu o tonalitate gravă, afabilă.

Pentru N.I.Popa, ironia este în primul rând o trăsătură a spiritului analitic francez, deci o formă de „rezistență”, precum entuziasmul, lirismul, îndoiala și critica. Ironia nu poate coexista cu superficilitatea. Este o formă de refuz și amintește de anticorpii pe care organismele îi secretă pentru a-și asigura supraviețuirea, este o formă de „rezistență”, concept fundamental pentru N.I. Popa.

În ciuda stilului său caracteristic detașat, un bun exemplu în care N.I. Popa își dezlănțuie ironia necruțătoare este studiul Snobi și snobism, din 1939. Este așadar un text critic din tinerețe, dar care se află în acord terminologic cu „Rezistențele” franceze în literatura comparată :

„Spiritul critic francez, înclinat spre măsură, natural și simplicitate, nu putea privi cu simpatie acest viciu social care amenință să deformeze mințile și să corupă gustul public prin goana oarbă după ultimele mode. Spiritul francez înțelege să reziste în fața a tot ce nu-i place sau nu înțelege. De la Rabelais, Molière, La Fontaine, la Bruyère, Montesquieu, Voltaire și până la Augier și Courteline, moraliștii francezi au împuns cu ironiile lor pe toți acești prozeliți ai snobismului.”

Ei sunt pedepsiți pentru viciul lor, prin ridicolul în care plutesc, solemni și adesea grotești.

Asemeni ironiștilor francezi, N.I. Popa nu își reprimă antipatia față de snob, deși îi recunoaște și o oarecare utilitate, ci îi conturează un portret nunațat, în manieră ironică. Ca efect, criticul se amuză, iar cititorul de asemenea:

„Să-i lăsăm adevăratului snob mândria unei situații excepționale de risc intelectual. Dar iată că numele său este repede uitat în folosul imitatorilor –snobi, care, la rândul lor, nu încetează de a gusta bucuria amară a victimelor sacrificate pe altarul unor forme de artă înaintată, deși ei nu sunt decât la remorcă… Vai de snobul care vine târziu! Nu se mai poate clasa decât printre snobii de clasa a II-a, în așa-numiții snobinets sau aspiranții-snobi –după termenii lui Charles Oulmont. Dar să nu le contestăm rolul social. Acest snobism de clasă a II-a servește întotdeauna să răspândească operele reputate ca grele și să familiarizeze deocamdată artificial gustul vremii cu climatul operelor străine. Cum altfel să ne explicăm imensa difuziune a unui scriitor nu tocmai ușor ca Paul Valery, dacă nu prin snobism? Fapt este că acest fenomen de contagiune ajută în progresul gustului literar.”

Sau:

„Un snob se duce la un spectacol rar și scump nu pentru a vedea și a auzi, ci pentru a se face văzut și auzit de ceilalți. La ce i-ar servi participarea la un recital de pian, pe care nu-i deloc pregătit să-l guste, dacă nu la satisfacția ascunsă de a fi din numărul cunoscătorilor, totdeauna puțin numeroși și care nu se dau îndărăt în fața arcanelor muzicii?”

Exemplele de pasaje în care N.I. Popa recurge la ironie pot continua, sunt multiple în publicistica sa, mai ales în textele cu caracter polemic.

Faptul că N.I.Popa recurge și la această categorie estetică, ironia, în expunerile sale critice, devenindu-i astfel particularitate de stil, considerăm că îi atestă și pe acest plan modernitatea, actualitatea și valoarea de critic literar.

N.I. Popa și studiile nervaliene

IV.1. Receptarea lui Nerval în România

Chiar dacă multă vreme Gérard de Nerval a fost considerat un „romantic minor”, în prezent, viața și opera sa cunosc una dintre cele mai vaste bibliografii din literatura franceză. Criticii și istoricii literari au încercat să descopere resorturile profunde ale unei opere care, sub cea mai derutantă diversitate, ascunde o logică unitară.

În spațiul românesc, Nerval a fost descoperit destul de tardiv, rămânând încă puțin cunoscut prin comparație cu alți scriitori francezi din aceeași epocă, precum Victor Hugo, Lamartine sau Baudelaire.

În perioada interbelică, odată cu apariția și evoluția mișcării artistice suprarealiste, mesajul poetic revoluționar al lui Nerval este repus în circulație, acesta militând pentru libertatea absolută a Artei. Chiar și în mediile universitare, Nerval a fost ignorat. Charles Drouhet, ajuns profesor de literatură franceză la Universitatea din București, nici nu îl amintește în cursul său, deși el a coordonat cel puțin formal teza complementară de doctorat a lui N.I. Popa, despre Fiicele Focului. Cursul său era consacrat lui Hugo, Lamartine, Musset și Vigny.

În 1931, Ion Marin Sadoveanu susținea o conferință despre romantismul francez, în cadrul unui colocviu pe care îl organizase Fundația Regală Carol I. El încerca să demonstreze că întreaga generație romantică din Franța nu fusese influențată de misticismul din Faust.

„«Faust» restait en dehors de l'intelligence et de la sensibilité françaises. Ces romantiques français, adorateurs d'un Moyen Age plastique et coloré, étaient en état de recevoir dans leurs moules une superstition classique, tout en étant incapables d'en recevoir une médiévale. La forme musicale, incertaine et floue, de «Faust», ainsi que tout le côté mystique et métaphysique de Goethe, restaient étrangers à la compréhension française.”

Însă Ion Marin Sadoveanu l-a omis tocmai pe Nerval, cel care făcuse traducerea în proză a primului Faust, traducere care îl va face cunoscut pe Goethe în Franța.

Treptat însă, numele, personalitatea și opera lui Nerval devin din ce în ce mai cunoscute în mediul universitar românesc. Au contribuit la lărgirea acestei percepții, atât circulația tot mai intensă a volumelor cu operele complete ale scriitorului francez, apărute la editura Champion, în Paris, cât mai ales studiile critice remarcabile ale comparatistului Nicolae I. Popa.

Un exemplu ilustrativ de schimbare a receptării operei lui Nerval, de la desconsiderare la recunoaștere fără echivoc, se poate observa în afirmațiile poligrafului Nicolae Iorga. În 1920, vorbind despre Heine, Iorga îl califica pe Nerval deloc amabil, notând: „Voir les louanges du bizarre Gérard de Nerval pour ses poésies.” Peste opt ani se va arăta mai binevoitor în studiul Voyageurs français dans l'Orient européen, unde amintește și de producția literară nervaliană consacrată călătoriilor :

„En fait de littérature de voyages, il faut dire que les pages fantastiques de Gérard de Nerval ne représentent qu'une réalité totalement déformée par une rare imagination.”

Dispar așadar aluziile ironice de odinioară, luându-le locul un elogiu entuziast, generat de volumul Voyage en Orient :

„On a totalement oublié le «Voyage en Orient» de Gérard de Nerval, dont le talent littéraire réussit à mêler dans une forme originale des observations exactes pouvant servir à l'historien, et plusieurs intrigues romantiques.”

Reiese de aici că Nicolae Iorga, creatorul Școlii Române din Franța, atinge stadiul recunoașterii absolute a valorii operei lui Gérard de Nerval.

Poate cel mai cunoscut critic român, George Călinescu, îi dedica lui Nerval două pagini în Curs de poezie. Apreciativ, el cita primul catren din El Desdichado și arăta că acesta era un exemplu perfect de biografie transcendentă, interpretată nu ca un cumul de amintiri istorice, ci drept un simbol al unui destin abscons.

Între universitari, cea mai importantă contribuție în promovarea scrierilor nervaliene a avut-o profesorul ieșean N.I. Popa care, după cum am mai arătat, fascinat de opera lui Gérard de Nerval și îndrumat de nume mari ale comparatismului francez interbelic, publică un important studiu critic pentru nuvelele Les Filles du Feu (1931) și un altul privitor la sentimentul morții în opera romanticului francez LeSentiment de la mort chez Gérard de Nerval (1925), apărutîn revista Școlii Române din Franța, Mélanges de l'Ecole roumaine en France, revistă în care se publicau studiile tuturor studenților de la Școala Română din Franța.

Mult mai recent, sub îndrumarea lui N.I. Popa își va începe cariera de exeget nervalian un alt profesor al Universității din Iași, Marina Mureșanu Ionescu. Aceasta îi dedică romanticului francez studii ample, erudite, de referință. Este vorba despre Eminescu și intertextul romantic, Pour une sémiotique du narratif. Une lecture de Nerval, Eminescu și Nerval: un intertext possible. Metodele moderne de abordare a operelor celor doi scriitori reprezentativi din Franța și România, reușesc să aducă perspective noi în receptarea lor și să conducă totodată la consacrarea comparatistei în rândul nervalienilor și eminescologilor.

Prima sugestie de apropiere dintre Eminescu și Nerval a fost făcută de N.I. Popa în Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, în 1925, reluând-o, în Eminescu și romantismul francez, studiu din 1955. N.I. Popa doar semnalează un posibil paralelism Eminescu-Nerval, însă studiile sistematice și de amploare, care să trateze operele la toate nivelele lor, vor fi elaborate de Marina Mureșanu Ionescu.

Cercetătoarea a fost interesată de implicațiile unei relații intertextuale, implicații care, dincolo de cei doi poeți, vizează și culturile țărilor lor de proveniență, relația dintre ele și felul în care spiritualitatea românească se poate raporta la cea europeană. Modernitatea demersului întreprins constă și în faptul că Marina Mureșanu Ionescu se axează pe descoperirea trăsăturilor de tip formal. Conștientizând neajunsurile comparatismului „în sens ideologic”, idee pe care o susținuse și D. Caracostea, susține necesitatea unei literaturi comparate a formelor, a unei poetici comparate:

„Eminescu și Nerval pot fi considerați două tipuri formal înrudite, practicând – în proză, poezie, teatru –tipuri formal asemănătoare sau identice. Analizele ce urmează își propun să furnizeze –prin nuanțări de detaliu sau raportări la repere exterioare –justificările acestei înrudiri tipologice.”

După ce opera lui Nerval rămăsese aproape un secol cunoscută doar inițiaților în literatură, apropierea pe care Marina Mureșanu Ionescu o dovedește între operele celor doi poeți, conduce la o mai bună cunoaștere și înțelegere a lui Nerval în spațiul românesc. Prin studiile și articolele sale, Marina Mureșanu Ionescu rămâne cel mai important nervalian român, în continuitatea studiilor de referință a lui N. I. Popa.

IV.2. Contribuția lui N.I. Popa la exegeza nervaliană

N.I. Popa debutează și se impune în sfera criticii literare încă de foarte tânăr, la Paris, asociindu-și numele cu cel al lui Gérard de Nerval, care la început de secol XX încă era privit cu reticență atât de critici, cât și de public.

Studiile și articolele pe care N.I. Popa i le-a consacrat integral sau parțial lui Nerval s-au remarcat prin valoare științifică și l-au impus definitiv în rândul nervalienilor. În ordinea publicării lor, acestea sunt:

1. Literatura romantică franceză în educație (La litterature romantique francaise dans l'education)

2. Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval

3. Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gerard de Nerval

4. Gérard de Nerval, Les Filles du Feu, Nouvelles. Edition critique d'apres des documents nouveaux. Thèse complémentaire pour le doctorat es lettre présentée à la Faculté des Lettres de l'Université de Paris par Nicolas I. Popa, Tome I, II, Honore Champion, Paris, 1931

5. Un romantique pur: Gerard de Nerval, Conférence tenue à l'Université de Cernăuți

6. Poeții în fața morții (Les poetes devant la mort)

7. Esența poeziei franceze (L'essence de la poesie francaise)

8. Un bilanț al romantismului francez (Un bilan du romantisme francais)

9. Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval

Desigur că trimiterile la Nerval și opera sa sunt mult mai numeroase. Bibliografia lui N.I. Popa este una impresionantă, cuprinde peste 700 de titluri, mai ales de articole ce au apărut în presa ieșeană și în publicațiile de cultură de-a lungul timpului. Era firesc ca, în studiile sale teoretice, N.I. Popa să recurgă la exemple din opera scriitorului pe care îl cercetase cel mai îndeaproape.

În perioada interbelică, N.I. Popa a fost cel mai de seamă nervalian român, iar prin cunoașterea profundă a culturilor franceză și română, a reușit să formeze o nouă generație de comparatiști și exegeți nervalieni, dintre care îi amintim pe Adrian Marino, Dan Hăulică și mai ales pe Marina Mureșanu Ionescu, autoarea unor studii remarcabile despre Nerval. Recunoașterea sa nu a întârziat nici pe plan internațional, numele lui N.I. Popa fiind invocat de regulă la orice reeditare a operelor lui Nerval, întrucât ediția critică pe care a realizat-o în 1931, la Editura Champion, însuma inclusiv variante ale operelor, note explicative și, desigur, sudiul critic, încă actual. Așadar, dintre referințele critice internaționale cele mai notabile ce privesc activitatea de exeget nervalian a lui N.I. Popa, amintim:

Thieme, H., Bibliographie de la litterature française de 1800 à 1930, Tome II, Paris, Droz, 1933, p. 402-403

Analyses d’ouvrages: Nerval, Gérard de, Les Filles du feu, edité par N. Popa, R.L.C., XV, nr. 1, janv.-mars, 1935, p. 338

Baldensperger, F., Chronique. Bibliographie, R.L.C., XV, avril-juin, 1935, p. 338; XV, juillet-sept., 1935, p.537, 549

Clouard, Henri, Une thèse importante, „Le Jour”, 15 juil. 1935

Billy, André, Une édition critique de Filles du Feu, „L’œuvre”, 16juil., 1935

Henriot, Émile, Filles du Feu, „Le Temps”, 6 août 1935

Van Tighem, Paul, Filles du Feu, „Revue de synthèse historique”, decembre 1938

Béguin, Albert; Richer, Jean, Oeuvres de Nerval, Paris, Collection de la Pléiade, 1956

Body, Jaques, Gérard de Nerval et les chansons populaires, în Société française de littérature comparée. Actes de sixième Congrès national. Rennes, 23-25 mai 1963. Paris, Didier, 1965, p.173-182

Illouz, Jean-Nicolas, Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous la direction de Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Jean-Luc Steinmetz, Classiques Jaunes, Littératures francophones, Classiques Garnier, Paris, 2018, p.148, 157, 164, 235, 388, 400, 575

Edițiile Pléiade dedicate lui Nerval

În multe dintre aceste referințe, i se recunoaște lui N.I. Popa meritul de a fi surprins printre primii resorturile intime ale operei lui Nerval, până atunci superficial abordat, invocat doar sub eticheta unui „romantic minor”. Prin ediția critică elaborată la Editura Champion, în 1931, și prin toate celelalte studii dedicate lui Nerval, N.I. Popa oferă un exemplu de abordare a operei nervaliene, în căurarea sensurilor sale multiple, a esenței sale.

Exegeza nervaliană devine impresionantă de la jumatatea secolului XX, bibliografia lui Nerval fiind una dintre cele mai vaste din literatura franceză, deci este firesc să existe direcții mutiple de interpretare, adesea contradictorii. Într-un pătrunzător articol dedicat lui N.I. Popa și studiilor sale nervaliene, cam singurul de această factură, din păcate, Marina Mureșanu Ionescu distingea cu luciditate câteva dintre aceste direcții, care pot reprezenta totodată și tipuri posibile de lectură a operei lui Nerval. Așadar, fie că abordarea operei lui Nerval se face pe bază intuitivă, fie riguros științifică și pe cercetarea minuțioasă a tuturor manuscriselor ori, mai nou, din perspectiva mai modernă a psihanalizei sau a structuralismului, toate aceste puncte de vedere își au originea în studiile lui N.I. Popa.

Cercetările profesorului ieșean sunt concepute cu scopul precis de a depăși critica momentului său asupra lui Nerval, de a-l demistifica, după cum spunea cercetătoarea mai sus amintită, în acest sens N.I. Popa folosind o pluralitate de metode, de-a lungul timpului actualizate, moderne, el având curajul punctului de vedere și fermitate în exprimarea unor opinii și judecăți de valoare prin care dă dovadă de clarviziune și pătrundere în sensurile adânci ale operei lui Nerval.

În studiile lui N.I. Popa, Nerval este perceput ca un romantic care păstrează în scriitură rigoarea și claritatea clasicismului. Încă din 1922, când încă nu plecase la studii în Franța și nu fusese sub influența profesorilor comparatiști de la Sorbona, într-un articol din „Buletinul Seminarului Pedagogic” N.I. Popa își exprimă convingerea că în studiul romantismului francez, Nerval merită un loc de prim-plan, valoarea operei sale poetice fiind similară celor ale lui Baudelaire sau Rimbaud.

Ideea aceasta se reia de-a lungul timpului mai ales în Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, Esența poeziei franceze, Poeții în fața morții, Eminescu și romantismul francez, unde tendința lui N.I. Popa este una de contextualizare. El îl încadrează mereu pe Nerval alături de Baudelaire, Poe, Novalis, Dante, Valéry, Rimbaud, Rilke, după diversitatea criteriilor pe care le aplică în interpretare.

După laborioase cercetări dedicate lui Nerval, N.I. Popa ajunge la convingerea că romanticul francez „este poate singurul poet capabil să întrunească în opera sa arta clasică, viața unui romantic și îndrăznelile unui poet modern.”

Așadar, prin studiile sale ce îmbină armonios puncte de vedere comparatiste, istorice, stilistice sau psihanalitice, N.I. Popa este un deschizător de drumuri în critica nervaliană, în realizarea acestora dovedindu-se modern și actual prin metodele utilizate și prin îndrăzneala opiniilor legate de locul pe care ar trebui să îl ocupe în literatura franceză și universală opera lui Nerval.

Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval

Interesul lui N.I. Popa pentru literatura franceză, în general, și pentru literatura franceză, în special, a reprezentat o constantă de-a lungul întregii sale cariere și în rândul preocupărilor sale. Studiul în discuție reprezintă debutul profesorului ieșean în exegeza lui Nerval, așadar un prim moment nervalian, într-o perioadă în care numele acestui scriitor francez începea să fie tot mai des invocat.

În 1925, la nici 30 de ani, tânărul cercetător N.I. Popa își pregătea teza de doctorat și publica în Mélanges de l’École Roumaine en France acest studiu consistent, premergător volumului critic asupra operei lui Nerval, care urma să apară peste alți șase ani la Editura Champion din Paris. A fost un debut realizat în stilul clasic al Sorbonei, un proiect încurajat de Ferdinand Baldensperger și Paul Hazard, unul extrem de promițător, fiind citat de către toți nervalienii cu autoritate din epocă și invocat până în prezent. Inclusiv Henri Clouard, autor al unei foarte cunoscute istorii a literaturii franceze, cita ca pe o lucrare de referință acest demers critic reușit al românului N.I. Popa.

Sugestia de a se concentra asupra acestei teme, sentimentul morții în opera lui Nerval, poet himeric și practicant al fantasticului magic, îi fusese dată lui N.I. Popa de către Paul Hazard. Relevant pentru obiectivele lui N.I. Popa în realizarea acestui studiu, este un fragment dintr-o scrisoare adresată profesorului și protectorului său de la Iași, Traian Bratu:

„Sub conducerea acelorași profesori, d-nii Hazard și Baldensperger, am urmat cercetările în vederea tezei principale: «Le sentiment de la mort dans le lyrisme franșais de 1850 à 1870». Amândoi mi-au admis întru totul spiritul în care înțeleg să lucrez și caracterul de documentare riguros științific, alături de acel larg-filozofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase, din partea ambilor directori de teză. Va fi o cercetare documentată, de formare genetică a ideii morții, urmărită paralel în curentele mari filozofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere interesantă de filozofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritul romantic, încurajat de neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate, lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psihologice asupra epocii și personalităților, rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. «Vous avez la un très bon sujet de thèse», mi-a spus prof. Baldensperger. «Allez-y», mi-a spus celălalt, «vous êtes sur une très bonne piste».

Tema morții, intrată în literatură odată cu primele preocupări ale omului asupra destinului său, îl captivează pe criticul român care își propune nu doar să indentifice sursele acestul sentiment în opera lui Nerval, ci și felul în care scriitorul francez le adoptă, le prelucrează și le personalizează.

N.I. Popa considera că pentru a estima valoarea unui poet, este suficient să îi cercetezi viziunea asupra iubirii, naturii, divinității și, desigur, asupra morții. Dintre aceste patru coordonate, perspectiva asupra morții e cea mai relevantă, poate chiar suficientă, oferind elemente suficiente pentru a contura portretul psihologic și valoarea literară a unui scriitor.Dincolo de factorii care conduc la cristalizarea sa, ea implică automat și o concepție asupra vieții și a sensului său, împreună oferind o imagine asupra gradului de complexitate a personalității scriitorului.

N.I. Popa recunoaște că ideea morții nu are la Nerval aceeași amploare ca în opera unor poeți precum Baudelaire, Villon sau Leopardi, însă își propune să o cerceteze pentru a elucida enigma lui Nerval, un demers pe care îl încercau mai mulți critici ai vremii, de a căror activitate N.I. Popa ține cont și la care se raportează în manieră foarte lucidă. El subliniază însă că Nerval nu este atât de ușor de descifrat, că mecanismul de producere a creației sale literare transcende simpla biografie și influențele romantismului german, fiind o reală provocare să explici o operă în care viața și visul, realul și irealul se întrepătrund și aproape se confundă.

Stabilind încă din primele pagini ale studiului că este primejdios a se încerca reperarea unei formule ce să explice geniul nervalian,N.I. Popa își delimitează pentru început sfera cercetării asupra elementelor literare împrumutate:

„Ce lieux commun, lyrique, le thème de la mort, prend chez Gérard de Nerval les proportions d’un problème largement philosophique, alimenté de riches sources religieuses et mystiques ; considérant ce thème comme une véritable pierre de touche, nous avons l’espoir que son étude seraitsusceptible de fournir des données intéressantes, concernant la psychologie du poète.”

Însă cum am precizat deja, N.I. Popa nu se limitează doar la identificarea unor surse tematice și la clasificarea lor, propunându-și și efectuând un demers analitic, prin care studiază ordinea și felul în care impresiile și influențele străine au devenit stări proprii de sensibilitate în interiorul un spirit deja predispus spre mister și ireal.

Studiul este structurat în patru părți, divizate în subcapitole ale căror titluri anticipează o analiză laborioasă, minuțioasă și reflectă o profundă cunoaștere a literaturii universale, nu doar a celei franceze :

Origines du sentiment de la mort

Expression du sentiment de la mort

Crise finale

La mort –thème lyrique

În prima parte, N.I. Popa analizează din perspectiva temei propuse, procesul prin care Nerval asimilează progresiv elemente livrești, culturale, personale și sociale, elemente care rămân în stare latentă în acest suflet anxios și obsedat de mister, alături de experiențele acumulate de-a lungul întregii sale vieți și care îi vor genera mai apoi opera.

În partea secundă, comparatistul se concentrează pe studiul expresiei sentimentului morții la Nerval și analizează temele, motivele, imaginile care exprimă atracția scriitorului francez pentru morbid, avansând apoi spre fazele crizei finale, din jurul anului 1950: retrospecția până la anii copilăriei, abolirea spațiului și a timpului, soluția unei salvări prin creștinism și tendințele sinucigașe generate de o atracție impetuoasă pentru morbid.

În ceea ce privește nivelul expresiei în textele lui Nerval, N.I. Popa conchide că este un scriitor clasic prin excelență, care îi anunță totuși pe simboliști: „un poète déjà épris du mystère des vers, de leur musicalité suggestive et du trouble obscur qui s'en dégage. Cette seconde manière annonce les symbolistes, avec lesquels Gérard a plus d'un point commun.” Nerval are cultura unui parnasian, însă expresia îi este ezoterică, absconsă, precum a simboliștilor. Nerval trăiește această idee a morții și reușește să îmbogățească sfera morbidului din literatura franceză, lărgind-o și dându-i și forme noi de expresie, mai puternice și mai sugestive. În felul acesta, susține N.I. Popa, Nerval este atât prin conținut, cât și prin formă, cu un pas înaintea scriitorilor din epoca sa.

Un alt aspect inovator prezent în acest studiu și care merită subliniat este intuirea de către N.I. Popa a unei posibile analogii între operele lui Nerval și a lui Eminescu. Ea va fi reluată și în studiul Eminescu și romantismul francez, iar mai târziu i se va consacra o cercetare minuțioasă de către un alt nevalian, discipol al lui N.I. Popa, Marina Mureșanu Ionescu, în studii multiple, printre care și volumeleEminescu și Nerval: un intertexte possible sau Eminescu și intertextul romantic.Aici, cercetătoarea realiza traducerea fragmentului din Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, dedicat de N.I. Popa paralelismului Eminescu-Nerval, considerându-l important prin valoarea sa programatică:

„Găsim numeroase analogii ca spirit general și idei filosofice între Aurélia și Sărmanul Dionis, nuvela filosofică a poetului român Mihai Eminescu. Formați în spiritul romantismului german, cei doi scriitori posedă cunoștințe orientale dobândite mai ales indirect, prin intermediul spiritului germanic. La ambii, visul-refugiu se amestecă cu viața atât de mult încât se confundă cu ușurință. Ei datorează orientalilor ideea metempsihozei și filosofiei germane agnosticismul, abolirea timpului și spațiului și punerea prezentului și trecutului pe același plan. În cele două opere, autorii reînvie trecutul, dovedind aceeași predilecție pentru antichitate și evul mediu –epoci care corespund mai bine idealismului lor spiritualist. Visurile lor se încadrează în același decor fantastic, în care se recunoaște ușor influența hoffmanescă ce oferă o cale pentru fuga din realitate. Herder îi învață un panteism spiritualist care nu e fără analogii: gustul pentru folclor și pământul natal îl datorează tot lui Herder și autorilor germani. În sfârșit, sensibilitatea lor lirică, dezvoltată datorită acestei «atracții psihologice» către spiritul oriental și german, prezintă numeroase trăsături comune.

Din lipsă de documente, nu putem afirma că Eminescu l-a cunoscut pe Gérard de Nerval, dar ni se pare că problema trebuie să fie pusă altfel. Suntem în prezența a două spirite de factură destul de diferită, dar care se inspiră sau se regăsesc în aceleași izvoare. Nerval este împins spre Lorelei de către misticismul și gustul său pentru fantastic, în timp ce Eminescu se lasă condus de lirismul său amar și de preferințele sale filosofice. Aceleași elemente, trecute prin spiritele lor, își schimbă considerabil aspectul. Totuși, li se recunoaște linia inițială. Să nu uităm de asemenea că psihologiile lor se apropie și prin acest sâmbure de anormal de la începuturi care i-a făcut să eșueze în nebunie.”

Într-o periodă în care tendința era de a se realiza biografia operelor, valoarea acestui studiu de debut al lui N.I. Popa, derivă din fapul că, prin cercetare minuțioasă, depășește mitul ce plana asupra scriitorului francez și trasează corespondențe precise între opera sa și originile ei. O parte din ideile din acest studiu vor fi reluate și dezvoltate într-un eseu pe care N.I. Popa îl va scrie la Iași tot din perspectivă comparatistă, unul mult mai general, Poeții în fața morții.

Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval rămâne un moment decisiv în cariera lui N.I.Popa, întrucât l-a consacrat ca nervalian și comparatist.

Les sources allemandes de deux Filles du Feu, Jemmy et Isis de Gérard de Nerval

Acest al doilea studiu major consacrat lui Nerval îl va impune definitiv pe N.I. Popa în rândul nervalienilor, fiind invocat în orice bibliografie a cercetărilor actuale. A fost publicat în 1930, în cunoscuta Revue de littérature comparéeși readuce în atenția cititorilor relația dintre Nerval și influențele germane, analizând două nuvele din Les Filles du Feu, mai precis Jemmy și Isis. Originalitatea cercetării derivă din felul în care este abordată problema imitației în literatură, de unde începe ea și până unde este permisă.

După faimoasa sa traducere a lui Faust (1828) și Poésies allemandes (1830), în 1843, Gérard de Nerval publica în revista La Sylphide nuvela intitulată Jemmy O'Dougherty. Îi va suprima câteva pagini și, în noua variantă, o va publica apoi în volumul Les Filles du Feu din 1854, cu un titlu redus la Jemmy.

Pentru prima oară apărea și mențiunea „Imité de l'allemand ”.

Textul prezintă o un episod de viață tipic americană, Nerval aderând prin scrierea sa la o tendință a publicului acelei epoci, public care manifesta o predilecție pentru această temă. Nuvela spune într-un ritm alert și cu umor, povestea a doi europeni, coloniști în America: Jacques Toffel (Christophorus Boerenher), un tânăr german care întâlnește la o sărbătoare campestră pe Jemmy O'Dougherty, o frumoasă irlandeză pe care o și ia de soție. Fericirea lor durează până când Jemmy, ca urmare a unei imprudențe, este răpită de indieni. După cinci ani de captivitate, ea reușește să câștige încrederea tribului și mai ales dragostea căpeteniei acestuia. Înfruntând tot felul de pericole, evadează pentru a se reîntoarce la soțul său pe care în găsește recăsătorit. Jemmy revine alături de indieni, se mărită cu șeful de trib, consolarea sa fiind că va reuși le schimbe stilul de viață.

După cum obișnuia să lucreze de fiecare dată când elabora un studiu, și pentru Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gérard de Nerval, N.I. Popa dedică o îndelungă perioadă de cercetare în bibliotecile pariziene, de la Strasbourg și chiar Zurich, unde descoperă că sursa nuvelei Jemmy este un roman german, scris de Charles Sealsfield. Acesta aborda tema exotismului american, însă era puțin cunoscut în Franța. Constatarea lui N.I. Popa, după o analiză minuțioasă, este că textul lui Nerval păstrează în linii mari varianta originală, regăsind asemănări la nivelul personajelor, topografelor și al acțiunilor: ,,Il n'invente rien; il se contente de suivre pas à pas la ligne du récit allemand.”Însă demersul criticului ieșean nu se oprește aici și, într-o manieră inovatoare pentru timpul său, continună să sondeze dincolo de influențe, în căutarea elementelor de originalitate nervaliană, care se manifestă la nivelul stilului și al compoziției, în construcția frazei, prin umor sau ironie. Astfel, comparând originalul și varianta franceză, N.I. Popa are meritul de a sesiza limitele influenței germane și mărcile originalității lui Nerval:

,, L'originalité de l'imitateur, dans un cas comme celui-là, consiste précisément dans la choix sûr de son modèle et dans la souplesse à s'assimiler l'esprit du texte emprunté.”

Exotismul american nu îl atrage pe Nerval în mod deosebit și nu se manifestă decât în Jemmy, însă cel oriental, cu misterele sale religioase, l-a interesat constant, inclusiv în Isis, o altă nuvelă cu surse germane, anume un articol al arheologului Carl-August Böttiger.

Prin comparație cu Jemmy, Isis are un caracter diferit întrucât, pornindu-se de la un text științific, gradul de originalitate este mult mai mare, fapt pe care N.I. Popa îl demonstrează refăcând demersul de creație al autorului, etapă cu etapă.

Constant, și în acest realizarea acestui studiu, N.I. Popa dă dovadă de aceeași seriozitate, rigoare și precizie în cercetare, după cum reiese și din pasajul următor, ca urmare a corespondenței pe care o întreținea cu Benedetto Croce:

„Pour contrôler Gérard de Nerval dans ses multiples démarches, il faut s'astreindre à le suivre partout où l'avait porté sa curiosité intarissable: il faut s'improviser tour à tour historien, archéologue, théologien. M. Benedetto Croce, malgré ses innombrables occupations, n'a pas hésité à faire de recherches a la Bibliothèque royale de Naples, et, dans une lettre très précise, dont nous sommes très heureux de pouvoir le remercier très vivement, nous a communiqué les résultats suivants: La fête qui ressuscitait la vie de Pompéi et que Nerval évoquait avec émotion, n'a eu jamais lieu. Le manuscrit du savant allemand, relatant l'histoire du culte d'Isis, est inconnu à la Bibliothèque de Naples. Enfin, le marquis Gargallo n'a jamais occupé la charge de directeur de cette bibliothèque, que lui attribue son ami français. Les précieuses références bibliographique que M. Benedetto Croce, en véritable grand savant, ajoutait à sa lettre, nous ont permis de confirmer et de renforcer ses affirmations.”

Așadar, premiza acestui studiu era întrebarea dacă textele germane au constituit o influență reală asupra lui Nerval. Concluzia bine argumentată a lui N.I. Popa estecă nu,Christophorus Bärenhäuer, de Sealsfield, și Die Isis-Vesper, de Böttiger, fiind doar niște împrumuturi de circumstanță, ce nu se repetă în viața literară a lui Nerval.

Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gérard de Nerval este un exemplu reușit de studiu intertextual, care îl înfățișează de Nerval în postură de cititor și neobosit cercetător de manuscrise, iar pe N.I. Popa îl impune definitiv în rândul criticilor nervalieni.

Pornind de la Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gérard de Nerval, în 1957, Ch. Dédéyanpublica o lucrare mult mai minuțioasă, dar cu aceeași tematică, Gérard de Nerval et l'Allemagne.

Les Filles du Feu de Gérard de Nerval – L'édition critique d'après des documents nouveaux

Ediția critică Les Filles du Feu, de Gérard de Nerval, a apărut la Paris, la Librairie Ancienne Honoré Champion, în 1931. Ea a reprezentat teza complementară de doctorat, pe care N.I. Popa a prezentat-o la Facultatea de Litere a Universității din Paris. Este o cercetare complexă, grație căreia N.I. Popa va deveni un nervalian de referință, iar edițiile ulterioare ale operei lui Nerval, se vor raporta invariabil la aceasta.

Pentru un astfel de demers major, N.I. Popa procedează în stilul său specific, pentru care era atât de apreciat, adică printr-un amplu proces de documentare, de cercetare minuțioasă în variate domenii, studiind arhive ale Bibliotecii Naționale din Franța, la biblioteca de la Sorbona sau la Arhivele Naționale. Simultan, după cum s-a arătat și în capitolul anterior, întreținea o neobosită corespondență cu bibliotecile din Strasbourg și Zurich, încercând să determine originile nuvelei Jemmy. Astfel, ediția critică reprezintă apogeul firesc al unei cercetări de câțiva ani, asupra operei lui Nerval, „lepoète du souvenir”.

Din intenția de a oferi un studiu exhaustiv, N.I. Popa include în volum și o parte consistentă de variante, note și alte lămuriri, care reflectă o profundă cunoaștere a domeniului său de cercetare. Valorificând orice detaliu, el examinează edițiile originale, precum și manuscrise inedite, având astfel competența necesară pentru a determina ce poate fi considerat drept formă finală în Les Filles du Feu și care texte reprezintă doar variante sau simple exerciții, încercări eșuate de redactare. Meritul acesta îi este explicit recunoscut și în 1960, când la Editura Pléiade apărea o nouă ediție completă a operelor lui Nerval, îngrijită de A. Béguin și J. Richer, care precizau:

„Pour Les Filles du Feu, nous avions l'avantage d'avoir pour devancier Nicolas Popa, dont l'édition commentée est impeccable. Nous avons adopté son texte et établi l'appareil critique en recourant sans cesse à ses notes, qu'il ne nous a guère été donné de corriger que sur un ou deux points minimes.”

Nerval se va bucura și de o a doua ediție Pléiade a operelor complete, în trei volume, la Gallimard, 1984,1989 și 1993. Reeditarea se realiza sub conducerea lui Jean Guillaume și Claude Pichois și reprezintă un moment important pentru exegeza nervaliană, ea însemnând o formă de consacrare, de confirmare a valorii recent recunoscute a romanticului francez. Se explică această recunoaștere prin faptul că foarte rar i se întâmplă unui scriitor să beneficieze și de o a doua ediție Pléiade. Deosebirea dintre cele două ediții a operelor lui Nerval, constă, pe de o parte, în structurarea lor după genuri și în ordine cronologică iar, pe de altă parte, în eliminarea variantelor din a doua ediție, variante pe care N.I. Popa le adunase cu grijă în varianta sa din 1931. Decizia aceasta a coordonatorilor a condus, la controverse și nemulțumiri în rândul specialiștilor.

Fără îndoială însă, ediția îngrijită de N.I. Popa a fost apreciată de ambele echipe de coordonatori Pléiade și este citată în continuare ca un reper indiscutabil în exegeza nervaliană.

N.I. Popa oferă o dublă perspectivă asupra tenebrosului scriitor francez. În primul rând, se concentrează asupra omului Nerval, un rătăcitor care nu-și găsește liniștea, „véritable oiseau migrateur, à la recherche perpétuelle de nouveaux climats”, asupra foiletonistului care scria Angélique sauadapta grăbit Jemmy. Însă interesul cercetătorului îl vizează mai ales veritabilul Nerval, „le mystique de la vie sentimentale, le voyant, poète de la vie souterraine de l'âme, grave et ardent”

După cumanticipau și celelalte două studii premergătoare acestuia, N.I. Popa a intuit modalitatea de a sonda profunzimile operei lui Nerval, organizându-i aparentul haos și descoperind o logică unitară într-o diversitate absolută. Consecința este întrevăzută de un apropiat discipol al lui N.I. Popa, nervalian la rândul său, profesorul Marina Mureșanu Ionescu: demitizarea lui Nerval, un proces început încă din 1925. În articolul sinteză Nicolas I. Popa et les études sur Nerval, aceastaarăta că:

„Nicolas I. Popa soulignait déjà le danger de former un mythe autour du nom de Nerval, un mythe unilatéralisant qui fasse de lui un facile et agréable conteur, en laissant en ombre tous les autres aspects de ses œuvres et ignorant justement celles qui sont les plus riches de sens. Toutes les études que N.I. Popa a consacrées au poète traduisent la conviction qu'il est nécessaire de détruire ce mythe, afin d'aborder l'ouvre nervalienne sous un angle vraiment scientifique, capable de l'éclairer dans toute sa complexité et sa polyvalence, de nous rapprocher le plus possible de son essence.”

Ipotezele valorificate în acest studiu critic sunt aprofundări ale celor din studiile anterioare, N.I. Popa urmărind resorturile subtile ale universului nervalian, care oscilează între somn și trezie, între amintire și mit. Anticipând psihocritica, comparatistul român intuiește o mitologie personală la Nerval, prin deplasarea sistematică a faptelor reale către vis și ficțiune, printr-un proces conștient sau subliminal de deformare sau de interpretare a realității.

Nu doar din acest studiu critic reiese interesul lui N.I. Popa pentru domeniul psihocriticii. Spre exemplu, în eseul Psihiatrie și istorie literară. Starea actuală a problemei, scrisla Paris sub îndrumarea lui Paul Hazard, el urmărea problema geniului și a nebuniei, după cum fusese pusă în diferite monografii medicale. Constata că maniera lor era însă una simplistă și N.I. Popa nu le consideră contribuții temeinice în explicarea scriitorilor ca Nerval și a operelor lor.

„Psihiatria modernă și psihanaliza freudianăau lărgit câmpul acestor lucrări fără vreun folos pentru istoria literară, cu tot belșugul de cercetări medicale. ”

În continuare, el arăta prin exemple de aplicație a unor bibliografii medicale internaționale pe aspecte din literatura franceză, inconvenientul lor de a fi prea sistematice în explicațiile lor materialiste:

„Dacă sunt unele prețioase prin faptele pe care le produc, la altele explicațiile deduse se opresc pe scurt, în pragul misterului.”

Mai mult, N.I.Popa reperează și o altă categorie de studii de psihocritică, ce depășesc linia unei interpretări firești și care încearcă să forțeze înțelegerea tehnicii operei literare, ducând la erori grave. O consecință ar fi o demarcație prea comodă între normal și patologie.

„Se asimilează cu destulă ușurință tulburările strict patologice cu fenomene analoage din geneza operei literare, uitându-se că, în timp ce psihopatul suferă «automatismul psihologic»,este dominat și copleșit de el, incapabil de a-l domina și de a-l conduce, artistul stăpânește fluxul de imagini și cuvinte, îl triază și construiește cu elementele lui. Opera nu este un produs al bolii, cum s-a afirmat, ea este smulsă bolii de către artist, într-o încleștare care atinge sublimul. Altfel, cum s-ar mai explica atâtea opere literare clare și lucide, deși compuse de scriitori atinși de diverse tulburări patologice? Cazul multor poeți moderni, care nu ezită în fața celor mai primejdioase experiențe literare, cu riscul echilibrului lor, ilustrează până la evidență această teză ce nu trebuie privită ca o simplă pledoarie pentru poeți.”

Desigur, este și cazul lui Nerval.

Însă dimensiunea asupra căreia se axează N.I. Popa în studiul critic al ediției operei lui Nerval, este cea artistică, el încercând să definească o estetică specifică lui Nerval, pe care ajunge să o considere divergentă, produs al unor tendințe contradictorii.

Tot ca un element de noutate, N.I. Popa a fost primul care a explorat opera lui Nerval din perspectiva folcloristului, o linie de cercetare pe care o va continua abia în 1970 Paul Bénichou în Nerval et la chanson folklorique.

N.I. Popa își începe studiul critic cu un motto din Nerval, un fragment din Paradoxe et Verité, pe care îl va folosi și în Esența poeziei franceze, în 1944: „Je ne demande pas à Dieu de rien changer aux événements, mais de changer relativement aux choses; de me laisser le pouvoir de créer autour de moi un univers qui m’appartienne, de diriger mon rêve éternel au lieu de le subir. Alors il est vrai, je serais Dieu.” În contextul respectiv, N .I. Popa arăta că sub influența romantismului german, poezia franceză renaște. El îl invocă nu o dată pe Novalis, promotor al unui idealism magic, care făcea din poet plăsmuitorul unui univers propriu. Continua prin a arăta că simțul poetic are o înrudire strânsă cu simțul profetic, cu simțul religios, cu delirul în general. Comparatistul român subliniază și cu acest prilej că singurul care a reușit să se ridice la nivelul lui Novalis în spațiul francez este, desigur, Nerval, cel care chiar și într-o proză rigidă precum nuvela, este poetic: „Avec Gérard de Nerval, nous plongeons en pleine poésie.”

Structura ediției critice include nouă părți și următoarele aspecte:

Lendemain de la crise

Les Nouvelles

Le Folkloriste

L'Initié

Le Poète des amours perdues

Le Feuilletoniste et le poète de la nostalgie

Les Filles du Feu

L'Art des Filles du Feu

La Fortune du volume. Édition. Jugements

Lendemain de la crise –primaparte a studiului critic pentru Les Filles du Feu,anunță perspectivele de cercetare ale lui N.I. Popa asupra acestor nuvele. El își propune să renunțe la specificul studiilor elaborate până la el, să renunțe la etichetare și catalogare în favoarea unei unghiului psihologic, de analiză profundă a operei lui Nerval: „Il nous faut aller vers l’intérieur, creuser jusqu’au seuil de l’inconscient, d’où jaillissent, irrésistibles et vibrantes, ses plus fortes créations.”

Halucinația lui Nerval este înțeleasă ca formă superioară de viață și constituie o sursă de artă pentru acest poet pur, dominat de sensibilitate și de lumea sa interioară, o trăsătură care se manifestă în mod cert și în Les Filles du Feu, un ansamblu de texte atât de diferite, elaborate între 1839 și 1853, unele publicate încă de dinainte să apară în volum:

„C’est bien une terre vierge que cette zone qui s’étend au seuil de l’inconscient. Le magnifique et redoutable privilège des dieux qui ont ouvert ces mondes interdits l’accable de tout son poids: comme Villon, Poe, Baudelaire, il est porte-parole d’une experience supra-terrestre. Vie intérieure et vie extérieure ne font qu’un , fondues dans le creuset de l’art”

Așadar, înLendemain de la crise, N.I. Popa descrie geneza volumului Les Filles du Feu. Încă din perioada internării prelungite la doctorul Blanche, aparițiasa era proiectată de Nerval pentru sfârșitul anului 1853 și era gândită ca o formă de reabilitare artistică. Sylviefusesese publicată din luna august și reprezenta piesa centrală, alături de Cântece și legende din Valois. N.I. Popa le apreciază acestor două texte farmecul nostalgic, un punct comun cu Angélique, care de asemenea fusese deja oferită cititorilor, dar sub formă de foileton în cotidianul „National”.Isis, Corilla și Jemmy completau volumul și îi aduceau note exotice și, pentru prima oară, lăsau să transpară suferințele autorului în dragoste. Pe baza corespondenței scriitorului, N.I. Popa descoperă dificultățile pe care Nerval le întâmpină în elaborarea volumului, care era considerat de editor încă prea subțire. Soluția o reprezentase o nuvelă, Le Fort de Bitche, ulteriordenumită Émilie, care însă a fost înlocuită cu Octavie. În plus, după cum reiese tot din corespondența invocată de N.I. Popa, Nerval a căutat să își plaseze volumul sub patronajul unei personalități în vogă, de aceea își dedică introducerea lui Alexandre Dumas, ca formă de răzbunare copilărească și răspuns la epitaful pe care i-l dedicase prematur popularul romancier, la 10 decembrie 1853.

Tot în acest capitol al studiului critic, N.I. Popa explică titlul Les Filles du Feu ca pe o încercare a da unitate unor texte –ce stăteau sub semnul amintirii, cu altele–străine de experiența sa personală, ca Jemmy sau Émilie, a căror sursă era imitația:

„Il fond le tout dans le titre, brûlant et tourmenté comme une flamme: «Les Filles du Feu».Le pauvre Gérard a dû exulter de bonheur en prononçant ces mots qui traduisent avec une belle force la fièvre et le délir qui l’agitaient. Spiritualisées par le recul, ce cortège de figures féminines traduisent et illustrent son existence dévorante.”

Les Nouvelles–este partea a doua a studiului lui N.I. Popa. Dacă secțiunea precedentă urmărea enunțarea unor obiective de cercetare moderne, ce implicau și psihocritica și se axa introductiv pe fapte de istorie literară, prezentând geneza volumului, această a doua parte urmărește lămurirea, de ordinul teoriei literare, a subtitlului dat de Nerval, „Nouvelles”.

N.I. Popa avertizează că acest subtitlu nu este decât un artificiu de care nu trebuie să se lase sedus cititorul, deoarece este o etichetă inconsistentă, pe care Nerval o folosește el însuși fără convingere, de vreme ce volumul scapă tendințelor de clasificare. Specia nuvelei nu îl putea interesa pe un liric precum Nerval, consideră N.I. Popa, însă acceptă această încadrare deoarece în epocă, genul acesta era popular prin Mérimée, Nodier, Alfred de Musset. Dintre toate textele incluse în volum, N.I. Popa consideră că doar Jemmy, proză ce pornea de la o simplă imitație a unui text german, merită încadrarea în specia literară a nuvelei, prea austeră, prea seacă și nepotrivită lui Nerval.

Le Folkloriste –reprezintă a treia parte a studiului critic dedicat unui izvor de inspirație nervaliană, folclorul, care este totodată și unul dintre elementele de noutate pe care N.I. Popa le aduce în exegeza nervaliană. El atrage atenția asupra unui fenomen, anume că folclorul a fost introdus târziu ca sursă în literatura franceză. Pe lângă Villon, Charles d’Orleans, poezia franceză și-a păstrat rigoarea și severitatea prozodiei savante până la scriitori ca Montaigne, Molière și J.-J. Rousseau, care au intuit resursele poetice ale folclorului. Romantismul german avea să aducă însă reabilitarea unor valori poetice decăzute precum legendele Evului Mediu și cavalerismul, formele de culoare locală autentică, interesul pentru folclor.

N.I. Popa ni-l prezintă pe Nerval interesându-se de problema folclorului în Franța, el publicând chiar pe această temă, la 1842, în „Sylphide”: Les Vieilles ballades françaises, într-o perioadă în care, sub influență germană, acest domeniu intra în sfera de interes a scriitorilor francezi. N.I. Popa subliniază că pentru Nerval folclorul nu ține de experiența personală, e doar o formă de curiozitate artistică,întrucât îl atrage limbajul simplu, natural, frust, deopotrivă cu fuziunea dintre poezie și muzică, legate indisolubil în creațiile populare. Poetul are curajul de a apăra libertatea poetică și prozodică a folclorului într-o perioadă când se puneau bazele unei versificații savante, parnasiene. El susținea că atunci când își scria versurile, acestea îi parveneau sub formă de muzică. Fiind un poet funciarmente muzical, se apropie de Novalis și Hoffmann, publicând chiar o povestire muzicală fantastică, La Sonate du diable.

În plus, N.I. Popa constata că începând din 1850, operele cu caracter intim ale lui Nerval conțin abundente notații muzicale și strofe populare în forma lor veche, nealterată de alți poeți, formă pe care vrea să o resusciteze. Elementele incluse în Angélique și Les Filles du Feu, dintr-un aflux de nostalgie, au fost abuziv localizate in Valois, susține el, și provin dintr-un fond comun, de origini obscure, care alimenta toate provinciile. Toate aceste ipoteze sunt susținute de N.I. Popa cu numeroase referințe, note de subsol în care își oferă în detaliu sursele, articole, piese de corespondență.

Nerval folcloristul trebuie văzut ca un poet care, ghidat de intuiție, se află în căutare de armonii artistice –consideră N.I. Popa:

„Quelle est la place de Nerval comme initiateur dans ce mouvement folkloriste français? Sans avoir été le premier en date, il figure à l’avant-garde et ses pages de folklore sont des plus rassurantes, parce que d’un artiste comprenant le respect dû à l’art. A la tête d’un courant que tout favorisait, Gérard sauve, par son recueil d’une fidélité rigoureuse, des vestiges d’un art traditionnel, fournissant en même temps qu’une base solide pour les continuateurs, des principes sérieux et des méthodes de travail. Son article de 1842 marque l’essor du véritable mouvement folkloriste.”

Mai mult, ca element de originalitate a lui Nerval prin raportare la folclor, ar fi –observă N.I. Popa, „son rêve musical”. Modern, criticul român folosește aici elemente de psihocritică: „La musique, forme de sensibilité proche de l’inconscient, fond dans ses ondes le goût du fantastique, l’atmosfère de légende et les rêves métaphysique du poète. Cette alliance initime de la poésie et de la musique, baigne toute l’oeuvre de Gérard.”

L’Initié este a patra parte a studiului critic atașat de N.I. Popa ediției Champion a operelor lui Nerval, aceasta axându-se pe semnificațiile nuvelei Isis. Analiza criticului depășește latura istorică a operei, mergând spre influențele romantismului german și cum au fost ele asimilate de către Nerval. Influențele lui Novalis în opera lui Nerval sunt des invocate de N.I. Popa, inclusiv în Esența poeziei franceze și Poeții în fața morții. Prin contagiune cu Novalis, Nerval câștigă niște atribute, fiind pitagorician și orfic, manifestând o predilecție pentru vis și fantastic, în detrimentul vieții reale.

N.I. Popa amintește că printre romanticii francezi, aceste trăsături erau destul de rare, iar atracția pe care Nerval o resimte față de ezoterismul religios, care transpare din Isis, adaugă profilului său artistic o notă de complexitate.

N.I. Popa urmărește, ca și în Les sources allemandes de deux Filles du Feu, Jemmy et Isis de Gérard de Nerval, gradul de originalitate al nuvelei Isis, refăcându-i pas cu pas procesul de creație, pornind de la articolul Die Isis-Vesper, nach einem Herculanischen al arheologului Carl-August Böttiger. Demonstrează astfel în acest capitol, că Nerval a minimalizat paginile documentare prin exercitarea propriului geniu.

Isis este nuvela în care Nerval își manifestă pregnant interesul pentru spațiul oriental și misterele sale religioase. În aceste religii, observă N.I. Popa, el nu caută adevărul, ci doar să-și confirme intuițiile, ceea ce îl face pe romanticul francez să se numere printre primii din literatura franceză care conferă operei sale farmecul subtil al vechilor mistere, al pitagoricienilor, al neoplatonicienilor și al gândirii lor ermetice, care, credea el, putea conduce la unitatea tuturor religiilor.

Încă o dată, dincolo de cercetarea minuțioasă a bibliotecilor în căutarea unor dovezi pierdute, N.I. Popa dovedește o cultură vastă, enciclopedică, extinsă și în sfera istoriei și mitologiilor.

Le Poète des amours perdues este al cincilea capitol al studiului critic și se concentrează, după cum anunță și titlul pe cultul fervent al lui Nerval pentru femeie, un cult bazat pe devotament și contemplare extatică, pe o iubire tumultoasă și totuși plină de rezerve. Figurile feminine adorate de Nerval sunt pasagere, dispar și îi lasă acestuia gustul amar al deziluziei. În consecință, spune N.I. Popa, „cette suite d’épreuves amoureuses, réduites au jeu d’une imagination dévorant ses propres fictions et les ranimant toujours sous d’autres formes, culmine plus trad en un seul et grand amour adressé à une image idéale, fantôme entervu à l’orée de la vie, paré de tous les prestiges du rêve intérieur et élevé sur le plan du mythe.” Femeia este un pretext pentru vis și sursă a nostalgiei.

Les Filles du Feuoferă imaginea unei vieți duble, sesizează N.I. Popa. În primul rând, este Nerval omul exterior, pasionat de călătorii, în căutare continuă de locuri exotice, foiletonistul care scria Angelique și scriitorul care se inspira grăbit să redacteze Jemmy. Însă adevăratul Nerval, constată criticul, este misticul vieții sentimentale, vizionarul, poetul profunzimilor sufletești, grav și intens:

„Sous des apparences souriantes, ce grand livre de macération spirituelle est une oeuvre de douleur: voyons en lui l’histoire navrante et courageuse du coeur du poète avec ses ressorts intimes, ses grands espoirs, ses luttes héroïques et ses misères. Avec Aurélia et Pandora, nous franchirons les portes de la folie. Les lettres de 1854 marquent une oscillation perpétuelle du calme lucide au délir caractérisé.”

Pe baza analizei comparatiste, psihanalitice, lingvistice, estetice, N.I. Popa contestă rolul minor atribuit lui Nerval în literatura franceză și îl readuce astfel pe acest poet pur în atenția criticilor și a publicului, considerându-i opera densă, febrilă, morbidă uneori, încărcată de emoții violente, de un mister inepuizabil.

Marina Mureșanu Ionescu, nervalian consacrat și discipol al lui N.I. Popa, care i-a promovat acestuia neîncetat activitatea critică pe care i-o cunoaște în detaliu, nota în unul dintre volumele sale despre ediția din 1931 a operelor lui Nerval:

„Une place à part doit être accordée à la contribution en matière d’exégèse nervalienne du professeur roumain Nicolae I. Popa. La valeur de sa recherche réside dans le fait qu’elle réunit en une polyvalence qui n’est pas hétérogénéité, toutes les directions mentionnées ci-dessus. Quand au travail sur les manuscrits et les variantes en vue d’établir une version définitive des textes, son édition des Filles du Feu, publiée en 1931 aux éditions Champion, accompagnée d’un second volume comprenant une très précieuse étude critique, reste un point de référence indispensable dont aucune édition ulterieure n’a pu passer. Dans ses autres articles, études et conférences, ses observations pénétrantes s’organisent autour des problèmes cle de l’oeuvre nervalienne.

Sa recherche fait preuve d’un esprit de synthèse, d’une perspicacité et d’une rare force d’anticipation –les approches de type comparatiste, psychanalytique, stilistique ou linguistique trouvent toutesleurs racines dans les études de N.I. Popa sur Nerval qui sont un exemple convaincant et efficace de lecture plurielle faisant appel à une vision unifiante, fondée sur la convergence des points de vue; les acquis de la recherche nervalienne actuelle en ont confirmé la valabilité.”

N.I. Popa abordează volumul de nuvele Les Filles du Feu din perspective multiple, lucru care se poate observa încă din structura studiului, criticul urmărindu-l de la contextul genezei sale, de la influențe, izvoare, tematică, spre structură, estetică și până la receptarea critică influențată de sinuciderea autorului. Ulterior, aceste perspective de analiză literară se vor lărgi, critica lui N.I. Popa depășind tradiționalul și incluzând și chestiuni moderne de lingvistică și stilistică literară.

Poeții în fața morții

Apărut într-o perioadă în care instrumentele criticii încă nu se lărgiseră și cercetările se axau pe biografia operei, pe relația dintre operă și originile ei,Poeții în fața morții este un text critic elaborat în limba română, în care N.I Popa surprinde, nu în mod exclusiv, un aspect fundamental al universului artistic nervalian, tema morții. Inițial a apărut în „Însemnări ieșene”, în 1937, dar este inclus și în singurul volum care reunește aspecte ale cercetării literare a lui N.I. Popa, anume Studii de literatură comparatădin 1981. Ideile aici expuse erau incluse parțial și în studiul din 1925, Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, undeN. I. Popa urmărea patru aspecte: originile sentimentului morții, expresia acestui sentiment, criza finală și moartea ca temă a lirismului la romanticul francez.

Dincolo de dimensiunile lingvistică, stilistică și poetică, N.I. Popa este preocupat în acest articol de un subiect la modă în epoca sa, tragicul morții pe care, bănuiește el, cel mai acut nu îl pot resimți decât firile sensibile ale poeților:

„Spiritul metafizic, podoabă ce stă bine unui poet, este în fond incomod. Universul, Dumnezeu, Moartea, Destinul, iată teme patetice în sine, dar în care poeții pot turna tot preaplinul lor sufletesc, interpretând, reconstituind sau deformând estetic, după legi de armonii interioare, strict individuale.”

Poeții în fața morții este un nou prilej pentru comparatistul ieșean să își demonstreze impresionanta erudiție, oferind totodată cititorului său o lectură pasionantă și provocatoare, întrucât propriul său stil devine pe alocuri poetic. Pornind de la constatarea că tema morții incită analize pluridisciplinare, N.I. Popa ne inițiază și în percepția filosofică a acestui sentiment:

„Legate strâns de ideile despre viață, despre timp și memorie, împletite cu religiile și știința vremii, aceste tanatologii sunt produsul filosofiei bergsoniene, mânând spre elanul vital, al vitalismului care exaltă clipa, durata și devenirea, și, în fine, al fenomenologismului lui Heidegger. Formula acestuia, «Sein zum Tode», așează viața omenească sub semnul morții, țintă necesară spre care se proiectează toată existența noastră. Problema morții ocupă azi un loc central în cunoașterea personalității, reduse de Marcel Proust la «o succesiune de momente autonome» în plină devenire. Ea pare a lămuri marile chestiuni de interpretare a existenței, privite ca o destrămare continuă, curgere năvalnică spre moarte. Așa au văzut-o Heidegger, după Sfântul Augustin, Pascal, Dostoievski și Kierkegaard.”

În plus, ca și în Esența poeziei franceze, N.I. Popa este dispus să riște și iese din tiparul percepției clasice asupra unor poeți cărora, argumentat, le pune la îndoială statutul cucerit în literatura franceză și valoarea estetică.

Respinge așadar trei aspecte pe care pe consideră clișee literare ce contravin autenticității sentimentelor poeților în fața morții, anume: moartea ca motiv liric, „moartea poetului” la romatici sau evocările celor ce au căzut pradă morții. Sunt forme de literatură care, spune N.I. Popa, sunt cerute doar de gustul epocii doritoare de senzații tari. Literatura macabră a lui Hugo nu are forța de a trece cititorului, prin cuvinte simple și potrivite cu natura cuprinsului, neliniștea, fiorii, spaima sau înseninarea cu care Baudelaire, spre exemplu, privește ascest ultim act al existenței omului: „va fi necesar prestigiul spiritualismului lui Baudelaire, pentru ca viziunile atroce din La Charogne să capete adâncime și înțeles idealist: lipsit de suflet și conștiință, atribute ale nobleței omenești, trupul nu-i decât lut.” Iar forța textelor poetice de la Baudelaire are aceeași intensitate în arta lui Nerval.

Ceea ce dă valoare textelor poetice care abordează tema morții este „experiența morții”, pregătită mai dinainte de poeți, începând cu moartea celorlalți și trăită cu spaimă, cu resemnare sau eroic, acceptată pasiv-conformist, iar la Nerval, spune N.I. Popa, această experiență este una autentică. Mai mult, îl încadrează pe poetul romantic într-o serie de scriitori cărora le recunoaște aceeași virtute poetică. Este vorba despre Villon, Anna de Noailles, Novalis, A.E. Poe, Paul Valery, Baudelaire, Rimbaud, Leopardi, Shelley, Leconte de Lisle. Observăm că N.I. Popa nu se mai limitează la spațiul francez, analiza și intuiția sa vizează literatura europeană sau chiar și alte sfere ale artelor, prin invocarea lui Van Gogh.

Reacțiile în fața morții, deduce N.I. Popa, sunt dictate poeților de o serie de factori precum baza lor organică, temperamentul, condițiile de viață. Acestora li se adaugă factorul cultural, care implică religiile, filosofiile, prestigiul modelelor literare și viața socială, ele impunând niște reprezentări ale morții și, în consecință, o conduită a morții.

Cum poate fi receptată moartea –depinde de factorul care se manifestă mai pregnant. Uneori calmul asigurat de religios și filosofic „se frânge în fața părpastiei neantului” și biologicul reapare în om, brutal și inestetic. Pentru mistici, moartea e doar o poartă deschisă spre o nouă lume, iar viața e doar o serie de trepte de inițiere.

„Experiența mistică, strădania eroică spre renunțare de sine, nimicire și desăvârșire indică moartea a ceea ce e muritor în noi, urmată de o intrare triumfală a spiritului în veșnicie. Extazele mistice, așa cum le găsim în literatură la Sf. Jean de la Croix, la Ernest Hello sau Amiel, sunt anticipări ale morții gustate cu un fel de bucurie de a distruge, înfrângând astfel legile biologice.”

Mai mult, N.I. Popa amintește și de situațiile în care eliberarea de factorul dominant religios, conduce la căutări febrile de răspunsuri în misterele religioase, orfism sau alte discipline mistice, situație similară și pentru spiritele inițial tributare unui raționalismul științific.

Fin cunoscător al literaturii franceze, N.I. Popa constată că acești poeți, mai mult decât alți muritori, sunt persecutați de ideea permanenței, adică au o legătură mai pronunțată cu trecutul și tradiția. Ei își exprimă cu pathos nevoia de a dura cumva individual, de a nu fi uitați, de a rămâne în memoria colectivă, aceasta fiind o formă de supraviețuire:

„Și mai ales, își leagă înfrigurat ființa pieritoare de tot ce e menit să dureze în natură: soare, nori, frunze și flori primesc tot belșugul de afecțiune păgână cu care poetul privește în urmă, în preajma unui salt gândit sau trăit de atâtea ori înainte, într-o impaciență impregnată de tragism. Durerea nu privește atât perspectiva mormântului, cât mai ales nostalgia bucuriilor părăsite. Poate de aceea fiecare poet ține să-și fixeze literar climatul unde va dormi după moarte, străjuit de copaci dragi, de vuietul mării sau calmul odihnitor al unui cimitir de la țară, alături de strămoși. «La Terre et les Morts», formula lansată de Maurice Barrès, nu-i simplă literatură: e o disciplină.”

N.I. Popa nu rezonează la poezia calmă a lui Lamartine, care i se pare impersonală și nu de domeniul istoriei sensibilității, ci preferă, după cum se exprimă în mod explicit, poeții precum Nerval, Baudelaire, Poe, Novalis, Hölderlin, „poeți predestinați, cărora li se refuză bucuriile pământești și speranța altei lumi mai bune. Aceștia răscolesc trudnic și dureros sufletul și căile de urmat, condamnați la eterodoxie cu fiecare gând nou și nonconformist, lipsiți de mângâierea speranței cu fiecare privire mai lucidă la biata natură omenească. Chinuiți de visuri ce nu se pot înfăptui, «alungați din exil în exil», ei se văd lipsiți de un lăcaș sigur, după expresia lui Maurice de Guérin. Viața aspră li se rupe de realitate și îi silește să se refugieze în vis unde, amăgiți de propriile lor plăsmuiri, sfârșesc prin exclamația amară a lui Novalis, repetată mai târziu de Léon-Paul Fargue: «Am visat așa de mult, că nu mai sunt de aici.»”

Așadar, Nerval este un poet-halucinant, care face poezie dintr-un mod de cunoaștere intuitivă, din vis și din năluciri, forme de moarte, vrednice de niște analiști ai sufletului omenesc.

Evaziunile sale tumultoase, ca și cele ale altor câțiva poeți ce trăiesc moartea cu aceeși intensitate, nu se mulțumesc cu refugiul, „ele răscolesc, în experiențe și scufundări, într-o lume lăuntrică de haos”, adevărate coborâri în infern – după cum însuși Nerval le numea. Romanticul francez valorifică legenda lui Orfeu, care vrea să și-o găsească pe Euridice pe tărâmul morțior, și face din moarte „un act capital, revelator și transfigurat de nimb.”

N.I. Popa găsește mai apoi curios faptul că Nerval, un romantic, deci un individualist îndârjit, are tendința de a se abandona cu voluptate, cu bucurie supremă, în cosmos, învăluit de ritmul vieții universale.Topirea trupului în cosmos este imaginată cu bucurie supremă, spune N.I. Popa, care este antitetică procesului de descompunere exploatat de catolici, ceea ce se explică printr-o poetizare și transfigurare a vieții organice.

Cunoașterea în profunzime a literaturii europene îl conduce pe N.I. Popa la convingerea că mai mult poeții anglo-germani ajung la stadiul de armonie cosmică, întrucât sunt dominați de mister și de sentimentul infinitului, „își simt ființa continuată și desăvârșită în univers”. Cei francezi sunt mai ancorați în organic și tradiție, într-un „panteism social”, motiv pentru care poeți ca Nerval sunt doar niște excepții modelate de influența romantismului german.

Și aici, N.I. Popa atinge problema „rezistențelor” din literatura franceză, cazul lui Nerval fiind de „rezistență”-replică. Criticul român este de părere că în privința schimburilor intelectuale, scriitorii francezi n-au împrumutat din panteismul german și oriental, din filosofiile și modelele de gândire ale străinătății decât elemente nu prea îndrăznețe, pe care și le-au adaptat, „tocindu-le pentru a face monedă curentă.”

Spre finalul studiului, N.I. Popa ajunge la problema sinuciderilor, acte eminamente sociale. Le identifică originea în deficiențe organice sau morale, în psihoze, sau, ca în cazul lui Nerval, într-o „adevărată curiozitate a lumii invizibile” spre care poetul tinde neîncetat.

Poeții în fața morții este așadar mai mult decât un studiu de literatură comparată, care urmărește elemente de psihologie individuală și colectivă, pornind de la atitudinea literară a poeților față de moarte. Se are în vedere de către N.I. Popa aspectul influențelor literare străine în istoria sensibilității, a modelor și formelor literare, iar concluzia sa de la finalul acestui studiu este că doar imitația nu poate fi suficientă în creația literară, întrucât:

„geniul personal, viziunea și tehnica proprie singure pot da viață independentă unor reacții în fața marilor probleme. Cred că în nici o altă direcție de preocupări nu se poate trece mai puțin la categorii și serii ca în expresia sentimentului morții.”

Poezia este o reacție a poeților în fața morții. Speranța lor autentică de a învinge moartea este viața operei, singura capabilă să prelungească viața dincolo de mormânt prin amintirea în generațiile viitoare. E un mod de a explica cugetarea lui François Porché –„ La Poésie est une lutte contre la Mort.”, spune N.I. Popa. „Gândurile poeților despre moarte, felul în care au murit și acela în care s-au realizat în timp, fac parte de-a dreptul din personalitatea lor.” Poeziile nu trebuie reduse la valoarea unor documente psihologice, ci trebuie să li se urmărească adâncimea sentimentului, acuitatea viziunii (de evocare, de profeție, de nălucire), precum și nivelul realizării artistice a textului, care influențează, desigur, ecoul acestor scriitori în timp și măsura în care, la rândul lor ajung să formeze un „stil în fața morții”.

Esența poeziei franceze

Elaborat în limba română după ce deja se afirmase la Paris și în țară cu cercetările sale asupra operei lui Nerval, Esența poeziei franceze este un studiu de sinteză în realizarea căruia N.I. Popa dovedește din nou că literatura franceză îi este pe deplin cunoscută de la origini până în prezent și că o tratează cu aceeași acribie constructivă și pasională, cu aceeași vocație pentru structura critică, trăsături specifice oricărui demers al său.

Își recunoaște încă de la început intenția ca, prin analize minuțioase și laborioase, să intuiască esența poeziei franceze, însă, insinuând că esența poeziei ar fi refuzată înțelegerii și ține de domeniul misterului, N.I. Popa sfârșește prin a avertiza că demersul său poate să reprezinte doar o inițiere în domeniul literaturii franceze. Introducerea acestui studiu este unul din locurile în care stilul criticului ieșean, ușor ironic, intră în contrast cu seriozitatea demersului, amintind de Snobiși snobism sau de publicistică.

Într-adevăr, Esența poeziei franceze este,deopotrivă pentru profani și cunoscători, un studiu inițiatic, care schimbă percepția beneficiarului actului critic despre poezia uneia dintre cele mai valoroase literaturi din lume.

Analiza lucidă a lui N.I. Popa tinde spre universul său metaforic, în teritoriile ermetice, simbolice. Deși este un studiu de tinerețe, scris în anii ’40 ai secolului trecut, N.I. Popa practică aici o critică îndrăzneață, care depășește limitele școlii pozitiviste în care se formase, și îl anunță pe comparatistul care întâmpina cu entuziasm inovațiile și beneficiile „noii critici” din a doua jumătate a veacului.

El nu este doar un cunoscător al universului poetic francez, ci este un interpret într-o literatură în care se inițiase cu pasiune încă din tinerețe, când cercetase opera nervaliană. Poezia presupune mister, inefabil și puritate. „Poezia și muzica sunt avangada sensibilității” susține aproape poetic N.I. Popa. Sunt niște atribute ce contravin cumva tradiției în care s-a elaborat inițial poezia franceză, căci „francezul nu strălucește prin sensibilitate lirică. El este prea logic și rațional, spre a se lăsa târât în lumea misterului și a transcendențelor.”Francezul tradițional este sceptic și refuză poezia și excesul de sentimentalitate, căci rațiunea refuză extazul, evadarea în necunoscut, misterul. „Trebuie să recunoaștem, completează N.I. Popa, că viziunile poetice ale francezilor sunt aproape întotdeauna frânate de rațiune. Imaginația lor este timidă și comodă. Nu le place riscul. Saltul în necunoscut nu-i atrage cu nimic. Nu sunt acestea limitele geniului latin, demonstrativ, retoric și înclinat spre didacticism?” Ulterior, această „frână” pusă de rațiune și fenomenul care se va petrece cu poezia franceză în epoca modernă, ar fi catalogat de N.I. Popa ca o formă de „rezistență”-replică.

Următorul pasaj din Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată este foarte relevant în acest sens și demostrează în plus și o continuitate ideatică la N.I. Popa, între studii elaborate la distanță de câteva decenii:

„Forma de rezistență creatoare tipică unor momente fericite din istoria spiritului francez, este desigur replica națională. La ce bun să critice, să filtreze și să acomodeze, până la deformare, idei și forme străine, când spiritul francez este perfect în stare să egaleze opere străine, dacă nu să le întreacă? Într-adevăr, wagnerismul francez devenise un fel de estetică literară pentru poeții simboliști și era idolatrizat, ca într-o capelă mistică, la «Revue wagnérienne» (1886); dar înainte ca muzicantul german să fie accesibil unui public mai larg, se ridică muzica tipic franceză și modernă totodată a lui Debussy. În aceeași epocă, François de Curel scrie teatru de idei, ca ripostă teatrului ibsenian, ajuns un fel de cult mistic european, la Maison de l’Oeuvre. Filosofia inconștientului, pornită de la Schopenhauer, Hartmann și Spencer, în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea, se vede subliniată și adâncită de intuițiile lui Bergson, de școala neo-spiritualistă și de psihologia patologică franceză. În fine, rupând-o cu scientismul tiranic din a doua jumătate a veacului și refăcând pe proprie socoteală, temerarele experiențe literare ale unui poeți ca Shelley, Novalis, Hölderlin, Mörike, simboliștii francezi înlocuiesc cu îndrăzneală lumea exterioară prin proiecția propriilor lor plăsmuiri; visul și domeniul inconștientului le vor alimenta operele; poezia pură liberează fantezia, iar unii merg până la o adevărată poezie a cunoașterii.”

Încă o dată, asistăm la un spectacol de erudiție din partea lui N.I. Popa, prin fervoarea demonstrației, prin lărgimea informației, prin capacitatea de analiză și sinteză pe sfere diferite ale culturii, ale artei, din spații și epoci diferite.

Este foarte important felul în care percepe N.I. Popa poezia, pentru a înțelege cumva și pasiunea permanentă, de-a lungul carierei, pentru operele lui Nerval. Astfel, poezia în general, ca fenomen artistic, este o creație a unei lumi ideale, care operează la diverse etaje ale vieții afective. Ea presupune o încadrare a realului (poezie de atmosferă), o reprezentare a realului (poezie descriptivă), o evaziune din real –înfăptuită prin toate mijloacele oferite de imaginația poetică, precum singurătatea, natura, contemplația estetică, Dumnezeu, trecutul, fantasticul, visul, exotismul sau chiar familiarizarea cu gândul morții; în plus, poezia este și un complement al realului (prin poezia fantezistă, vis total, plăsmuire pură, când realitatea poetică este opusă realului și în poate înlocui). În fine, poezia se comportă ca un excitant avectiv și intelectual.

Prin această clasificare despre care N.I. Popa precizeză că a preluat-o de la André Maurois și a adaptat-o, criticul ieșean ilustrează două epoci diferite ale poeziei franceze: cea tradițională, bazată pe o veche concepție de poezie, cu teme de respectat și canoane estetice de urmat, aici se încadrându-se textele descriptive și de atmosferă. În cea de a doua categorie intră poezia nouă, care se axează pe ultimele patru categorii, și care caracterizează și opera lui Nerval. O astfel de poezie generează o lume de vis, climat unde

„ne scufundăm pentru a uita și pentru a cunoaște; lume de fantezie și de vis, mai adevărată și mai bună decât cea reală și culminând cu mituri; descoperire de semnificații ascunse, de sensuri misterioase, de simboluri și de mituri, în care stă cheia unor explicații totale.”

Noua poezie este un mijloc ocult de cunoaștere a unei supranaturi. N.I. Popa îndeamnă să ascultăm astfel de poeți:

„Scriitori ca Novalis, Hölderlin, Edgar Poe, Gerard de Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Apollinaire, Rilke sau Valéry au sondat temeinic misterul poetic și l-au strâns aproape. Ideile lor reprezintă începutul unei poezii noi, unde lumea poeziei se desparte complet de cea a prozei. De aici înainte, optica și soarta lor, sensul activității lor, elementele constiutive, mai ales limbajul liric, totul le separă. Poezia este ireductibilă la explicațiile în proză. Este poezie tocmai ce nu poate fi exprimat în proză. Ea exprimă inefabilul, puritatea și chintesența, absolutul.”

Sub influența romantismului german, poezia franceză renaște. N.I. Popa îl invocă nu o dată pe Novalis, promotor al unui idealism magic, care făcea din poet plăsmuitorul unui univers propriu. Acesta scria că „simțul poetic are o înrudire strânsă cu simțul profetic, cu simțul religios, cu delirul în general”.

Comparatistul român subliniază și cu acest prilej că singurul care a reușit să se ridice la nivelul lui Novalis în spațiul francez este, desigur, Nerval –care într-un text din 1844 îi cerea lui Dumnezeu puterea să-și creeze în jurul lui o lume răsărită din visul lui și să-și conducă singur visul etern, în loc să-l sufere.

Poezia ține de atmosferă, de climat straniu și sugestiv care acapareză lucrurile. În Franța se pusese accentul pe realizarea prozodică și pe canoane care încorsetau poezia, care se motivau prin disciplină artistică și la „bucuria greutății învinse”.

N.I. Popa este preocupat de sursa originalității poeziei franceze, iar concluzia sa este că originalitatea nu provine neapărat din teme și motive, cât din coloratura pe care i-o dau neliniștea, dualismul tragic al corpului cu sufletul pur, lupta lăuntrică. Despre dualismul tragic, criticul ieșean consideră că este o notă tipic franceză, de sorginte catolică. Constă într-un amestec de senzualim (o prelungire a Renașterii și a păgânismului) și sete de puritate.

O altă notă specifică poeziei franceze este și sensibilitatea catolică. N.I. Popa nota în acest sens că:

„Sensibilitatea catolică rămâne la temelia întregii poezii franceze: spiritualism ridicat, tortură a remușcărilor la Villon sau Verlaine, nevoie de salvare sau purificare la Baudelaire, extaz mistic la Péguy sau Paul Claudel. Sub formele cele mai neașteptate, sub diferitele deformații estetice, neliniștea catolică, poezie a extazului, poezie religioasă, poezie a spiritului și a destrămării noastre, reapare mereu la poeți, ca o nevoie de permanență și de durată.”

În continuare, N.I. Popa caută răspuns la întrebarea dacă există un stil poetic francez, care să însumeze creația lirică a atâtor poeți, însă răspunsul său ar fi că există doar stiluri poetice. În ciuda unei diversități maxime și a reînnoirilor încercate de la generație la generație, tradiția poeziei franceze se păstrează, tendința spre o expresie poetică cât mai pură rezistă și se realizează printr-un acord între expresia poetică și o nouă viziune asupra lumii.

După cum autorul anunța în primele rânduri, Esența poeziei franceze se transformă într-un periplu inedit și edificator prin cultura și mai ales prin literatura franceză, încă de la originile sale. Deși nu foarte vast, acest studiu concentrează, într-adevăr, esența poeziei franceze, lectura sa fiind o provocare și un câștig chiar și pentru cunoscători ai domeniului.

În încheiere, N.I. Popa constată că s-a creat „un mit al poeziei moderne”, care apare ca o formă de activitate superioară a spiritului și ține totodată de metafizică, mistică, de iluminația interioară. În Franța actuală, poezia este de un mare prestigiu, îmbibată fiind „cu tot ce e mai bun în sufletul francez”.

„Este meritul poeților francezi că au creat acestă poezie modernă, care avea să se răspândească în toată Europa, ca un nou mod de a înfățișa viața, omul, arta. Două sute de ani după gloria clasicismului, Franța exporta un stil poetic nou” , însă, conchide N.I. Popa, esența poeziei franceze s-a realizat înainte de moderni și de poezia pură, odată cu Ronsard, Racine,Hugo și, desigur, Nerval.

Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval

Studiul în discuție a fost conceput în 1971, ca un preambul pentru o cercetare mai amplă, care nu a mai fost publicată, L’Art de Gérard de Nerval, și îi oferă cel mai bine lui N.I. Popa imaginea de critic bine ancorat în modernitatea curentelor critice ale timpului său. Textul a fost prezentat la a XII-a ediție a Congresului internațional de lingvistică și filologie romană, de la București.

Într-un context în care stilistica și poetica încă nu erau constituite definitiv ca discipline științifice, cu metode și principii bine delimitate, N.I. Popa își propunea abordarea operei lui Nerval prin aceste metode critice noi:

„Je m’attache à discuter et de préciser ici ma méthode de recherche dans un domain encore soumis à des débats contradictoires concernant la stylistique et la poétique, disciplines à l’ordre du jour surtout depuis la pénétration du structuralisme dans la linguistigue et dans des secteurs voisins comme la critique et l’histoire littéraires, la littérature comparée.”

N.I. Popa se declară convins că poetica și stilistica, din perspectivă lingvistică, sunt la fel de importante precum critica și istoria literară. Structuralismul, cu ideea sa de bază a unei opere literare ca unitate organică dintre conținut și formă, stabilise o punte de legătură între domenii care până atunci păreau distincte. În acest sens, N.I. Popa recunoaște valoarea cercetărilor din plan internațional, pe care, ca de obicei, le studiase îndeaproape: Bibliographie crituque de la nouvelle stylistique, de Helmult Hatzfeld; Teoria literaturii concepută de R. Wellek și Austin Warren; studiile lui Leo Spitzer, Roman Jakobson. Totodată, apreciază în plan românesc contribuția lui Tudo Vianu.

Ideea centrală a studiului dedicat lui Nerval ar fi că „noua critică” franceză schimbase optica asupra acestui „romantic pur”, mai ales după 1955. Era receptat acum ca un precursor al simbolismului și al suprarealismului, ale căror manifeste îl invocau, devenise creator de „poezie pură”. Exegezele erau tot mai numeroase, erudite, originale, și vizau atât sonetele, cât și proza, nuvelele din Les Filles du Feu și poemul în proză Aurélia. Criticii căutau sursele lor, biografice sau livrești, ce trimiteau spre mitologie, religii oculte, ezoterice, spre modelul feminin etern sau lumea visului.

Majoritatea studiilor nervaliene lăsau însă neabordat aspectul creației poetice, iar N.I. Popa recunoaște că tehnicile literaturii comparate, axate pe studiul izvoarelor și influențelor, se dovedeau ineficiente în explicarea procesului de elaborare artistică a poetului Nerval:

„Des nervaliennés ont beau jeu à decouvrir la polyvalence de cette poésie où chaqun croit trouver un autre Nerval, toujours nouveau et toujours vrai, tant son oeuvre est riche en possibilités d’interprétations. Ainsi, P. Audiat reconstitue la «psychogenèse» d’Aurelia, comme aboutissement de toute son oeuvre (1925). A. Lebois s’attache à «élucider» Les Chimères (1957). L.H. Sebilloutte, à en decouvrir «le secret» (1940). O. Nadal établit les rapports entre «poétique et poésie des Chimères». Plus récement, Jean Richer, le meilleur nervalien actuel, confront «expérience et création» chez Nerval, son monde mental et sa création artistique, d’après des documents nouveaux.”

Mai mult, pe lângă numărul mare de studii monografice, comparatistul ieșean semnala că două mari ediții din Franța ale operelor lui Nerval, îl profilează pe poetul romantic în ipostaze diferite. Este vorba despre ediția Pléiade coordonată de A. Béguin și Jean Richer, care valorifica chiar ediția lui N.I. Popa, din 1931, și cea de la editura Classiques Garnier, oferită de H. Lemaître.

Totuși, în ciuda marelui interes de care se bucura opera lui Nerval de două decenii, nu exista încă un studiu care să-l interpreteze din perspectivă poetică și stilistică, iar N.I. Popa considera că acest demers era necesar cu atât mai mult cu cât Nerval însuși era conștient de natura sa poetică aparte și de noutatea stilului său, „se considerant lui-même poète, il s’arroge «le mérite de l’expression»”.

Comparatistul ieșean semnalează că el însuși surprinsese, în ediția Champion din 1931, una din trăsăturile esențiale din Les Chimères, Les Filles du Feu și Aurélia, anume luciditatea –nu doar ca temă a operei, în contrast cu delirul, ci și la nivel de expresie literară. Nerval este sensibil la nuanțele fiecărui cuvânt, la fiecare turnură de frază.

Un aspect interesant al studiului în discuție este convingerea lui N.I. Popa că „noua critică”, prin metodele structuraliste,prin importanța pe care o acordă stilisticii, nivelului lingvistic, (fonetic, gramatical și semantic), nu va reuși să explice pe deplin o operă poetică originală ca a lui Nerval. Este nevoie, susține el, de un plan complementar, de o interpretare estetică, bazată în bună măsură pe intuiția poetică a exegetului. Demersul este unul riscant, avertizează N.I. Popa, întrucât actul de interpretare este unul subiectiv și conduce, în final, la viziuni foarte diferite.

La baza stilisticii estetice, N.I. Popa consideră că trebuie să stea studiul lingvistic al operei, acesta având chiar un rol esențial. Trebuie avute în vedere statistici ale cuvintelor folosite, frecvența folosirii termenilor (realizată comparativ), identificarea termenilor-cheie relevanți pentru viziunea poetului asupra lumii, natura epitetelor și funcția lor estetică, natura, originea și rolul comparațiilor, metaforelor, simbolurilor și miturilor, sintaxa poetică. Toate aceste elemente lingvistice, concluzioneză N.I. Popa, pot reprezenta obiectul unui demers stilistic și poetic.

La nivelul limbajului, al vocabularului mai precis, N.I. Popa consideră că vasta cultură umanistă a romanticului pur își aduce contribuția. Nerval –călătorul de vocație și culegătorul de folclor, cunosctărorul romanticilor germani, inițiatul în misterele orfice, este un desăvârșit cunoscător al limbii franceze, care îi va constitui baza în plăsmuirea operei poetice: „son étude linguistique révèle les valeurs nouvelles qu’il confère aux mots par le contexte et par le prestige du style, dans une véritable «Alchimie du Verbe»”

De asemenea, o altă propunere originală a lui N.I. Popa este studiul structurii limbajului nervalian prin raportare la cele trei planuri ale ficțiunii, care se întrepătrund după o logică personală: cel real, cel al visului și cel mitic.

Limbajul lui Nerval, mai subliniază N.I. Popa, este un amestec de elemente ale secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea, „alliance de génie et du goût”. Își revendică formația de la Diderot, Rousseau și Senancour. În vocabularul său include termeni din câmpul lexical al terorii și exoticului, care dau note de culoare locală. Folosește cu suplețe un registru de termeni care se repetă destul de des, pentru a peisaje vaporoase din Watteau, peisaje onirice, de coșmar sau viziuni tulburătoare,obsesii.

Cuvintele-cheie predominante ilustrează orientarea poetului spre un fantastic al terorii, al perspectivei morții, al izbăvirii și răscumpărării. Dintre aceștia,N.I. Popa amintește: „le souvenir”, „la nostalgie”, „le rêve”, „le regret”, „l’amour enfantin”.

În ceea ce privește cromatica peisajelor „états-d’âme” care predeomină mai ales în LesChimères, N.I. Popa observa o preponderență a contrastelor alb-negru, iar alegerea de titluri semnificative, susține el, dă un caracter savant și lucid operei poetice a lui Nerval.

N.I. Popa concluzionează în acest studiu modern că experiența poetică a lui Gérard de Nerval poate reprezenta un fecund obiect de cercetare prin metodele stilisticii lingvistice și poetice, însă, pentru a i se înțelege opera în sens unitar, stilistica, atentă mai ales la mecanismele operei, trebuie să colaboreze îndeaproape cu critica. Așadar, între critică literară și structuralism nu e o relație de opoziție, ci una de completare, de colaborare.

CONCLUZII

Deși aparent e simplu, să scrii despre N.I. Popa nu este un demers deloc ușor. A judeca realizările unui om de o asemenea erudiție, omniprezent în spațiul său cultural, în continuă autodepășire și perfecționare, nu poate fi un demers facil. Odată cu descoperirea valorii sale reale, perspectiva nu poate fi decât una admirativă, iar cercetarea devine inevitabil un elogiu și tinde spre un studiu monografic.

În România, despre N.I. Popa s-a scris prea puțin. Profesorul ieșean a fost promovat mai ales de colegi de catedră, de foști studenți, de discipoli. Dintre aceștia, în special Marina Mureșanu Ionescu, profesor la Universitatea din Iași, comparatist și nervalian recunoscut, i-a dedicat articole ce-i vizează cariera de profesor și, mai ales, opera critică. Mai mult, în 1997, cu ocazia centenarului N.I. Popa, i s-a consacrat o secțiune de comunicări și articole în cadrul Colocviului Internațional Journéés de la francophonie, un eveniment cu o tradiție de peste 25 de ani în spațiul cultural ieșean. Inclusiv această teză de doctorat s-a intenționat a fi o formă de omagiu pentru intelectualul desăvârșit N.I. Popa.

În continuare însă, numele comparatistului nu este cunoscut la justa sa valoare. În epocă, eforturile sale de a aplica literatura comparată în spațiul românesc, le preced și apoi coexistă cu cele ale lui Tudor Vianu și Al. Dima. Este adevărat că, spre deosebire de cei doi, studiile sale sunt disparate, abia în 1981 au fost adunate într-un volum care necesită în prezent o reeditare. Ele nu întrunesc criteriile unui sistem teoretic unitar, însă valoarea lor este incontestabilă, rămân actuale și de aceea ar trebui promovate.

Pentru N.I. Popa, comparatismul a fost simultan vocație și profesie. În anii ’30, când revine de la Paris, în România nu exista o școală de literatură comparată sau măcar un grup academic, așa cum se formase deja în Franța. Literatura comparată devine pentru N.I. Popa un efort individual și profesorul se transformă în autodidact, studiind discipline conexe cu literatura comparată, estetică, istorie literară, teorie literară, sociologie, pe măsură ce aceasta evolua.

Comparatismul românesc s-a consolidat așadar prin eforturi individuale, nu de grup, iar cazul lui N.I. Popa este cel mai bun exemplu. Abia în 1970, s-a înființat Comitetul Național Român de Literatură Comparată (CNRLC), la inițiativa Academiei Române, dar gruparea nu ființează decât pentru scurtă vreme. După cum chiar N.I. Popa relata, CNRLC era alcătuit „din comparatiști cu experiență sau tineri, din reprezentanți ai catedrelor de literatură comparată și universală, ai catedrelor de limbi străine și din decanii facultăților cu profil literar.” Conducerea comitetului era asigurată de Ion Zamfirescu și de Al. Phillippide. Se urmărea constituirea unui grup de specialiști și contextualizarea internațională a unor particularități naționale ale comparatismului. Ulterior, abia 1997, o altă generație de comparatiști români de marcă, precum Paul Cornea, Marina Mureșanu Ionescu, Adrian Marino, Corin Braga, Mircea Martin, Irina Mavrodin și alții, fondează Asociația de Literatură Comparată din România, care din 2001 se va numi Asociația de Literatură Generală și Comparată din România, ce ființează încă.

Locul lui N.I. Popa în comparatismul românesc este deopotrivă istoric, deoarece și-a creat propriul traseu în acest domeniu, dar și paradigmatic, ceea ce însemnă că a impus niște concepte cu valoare teoretică. În acest sens, cel mai relevant exemplu este studiul dedicat „rezistențelor” franceze.

Așadar, cât privește contribuția sa științifică la comparatismul românesc, dar și în cadrul mai larg al criticii literare, acesta are un caracter exemplar deoarece N.I. Popa a avut capacitatea de a analiza fenomenele literare depășindu-și formația inițială, pozitivistă, și abordându-le din perspectiva unor sisteme teoretice de conceptualizare și valorizare nu neapărat proprii, dar diverse, în acord cu evoluția literaturii comparate și a celorlalte disciplinecritice. În jurul anilor ’70, comparatismul internațional se bucură de o popularitate crescândă, o parte dintre dezbateri, teorii, concepte fiind traduse și în România. Apar și reacțiile comparatiștilor români, printre care și N.I. Popa, ce publică Tendințe noi în critica franceză actuală (1969) și „Noua critică” franceză și literatura comparată (1971), Comparatismul românesc (1971)sau În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente(1967). Chiar dacă aceste studii oferă doar o radiografie sincronică a comparatismului epocii, însă una minuțioasă și corect intuită, contribuția lui N.I. Popa trebuie evaluată și din perspectiva studiilor aplicate pe forme de literatură. La N.I. Popa se remarcă o evoluție continuă, o nevoie de a explica poezia cu mijloace ale „noii critici”. În 1944, când publica Esența poeziei franceze, critica sa era deja una modernă, depășind limitele pozitivismului, impresionismului. Mai mult, în 1971, el vine cu o nouă perspectivă asupra lui Nerval, în Problèmes de stylistique et de poètique dans l’art de Gérard de Nerval.

Nicolae I. Popa a fost un spirit mobil, capabil să înțeleagă inovațiile și să le coreleze cu valorile clasice. Mereu în căutare de adevăruri fundamentale și de idei noi, el asimilează ideile vestului, ce agitau mai ales Franța în domeniul literaturii, filosofiei sau în cel social.

Caracterizat printr-o metodă critică riguroasă, stil elevat, cunoașterea noilor tendințe ale vremii, cu o vocație a asocierii ideilor, prin erudiție și conștiință critică, N.I. Popa se impune între precursorii comparatismului românesc din secolul XX, alături de Al. Dima, Tudor Vianu, George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet, N. Șerban.

N.I. Popa își mai aduce o contribuție la comparatismul românesc și prin discipolii pe care îi formează. Dintre aceștia,cei mai importanți sunt Marina Mureșanu Ionescu, ferventă apărătoare a memoriei lui N.I. Popa, și Adrian Marino, a cărui mărurisire din Viața unui om singur, capitolul Descoperirea cărților, este revelatoare: „Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Popa, profesor de franceză, cu studii de doctorat ratate (regret că trebuie s-o menționez) la Sorbona. Pregătea un doctorat de stat, cu o teză despre Le sentiment de la mort chez les romantiques français. I-a fost refuzată sub motivul că are „multe scântei, dar nu suficiente să facă lumină”. (…)N.I. Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge și le reproducea chiar și pe cele ce-i erau defavorabile. A publicat, totuși, o bună ediție critică din Les Filles du Feu de Gérard de Nerval, specialitatea sa, cu care și-a trecut doctoratul în țară.A fost inițiatorul meu în literatură comparată, la nivelul de atunci (J. M. Carré, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru prima dată). Îmi împrumuta multe cărți, îmi dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca bibliotecar la Centrul Francez din Iași, condus de un lector Charles Singevin, venit din Polonia, suficient, mie profund antipatic. A împins devotamentul până acolo încât, după comprimarea mea de la București, m-a recomandat Facultății de Litere, la catedra de franceză, unde am fost eliminat din nou, foarte repede. Ceea ce i-a atras reproșuri și sarcasme colegiale, între alții, din partea marelui savant Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintire luminoasă, pozitivă și, dacă mă gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru mediul universitar ieșean. N.I. Popa intuise un interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu student –pentru studiile comparatiste și s-a purtat cu mine admirabil. Regret că viața m-a despărțit de el, ca și de alții.”

Studiile pe care i le-a dedicat exclusiv sau parțial lui Nerval, fac din N.I. Popa un deschizător de drumuri în multiplele direcții de interpretare a romanticului francez. Cercetările lui sunt concepute cu scopul precis de a depăși critica momentului său asupra lui Nerval, de a-l demistifica, în acest sens comparatistul român folosind o pluralitate de metode, de-a lungul timpului actualizate, moderne, el având curajul punctului de vedere și fermitate în exprimarea unor opinii și judecăți de valoare prin care dă dovadă de clarviziune și pătrundere în sensurile adânci ale operei lui Nerval.

N.I. Popa a știut să abordeze numeroase aspecte ale operei nervaliene reunind puncte de vedere comparatiste, istorice, stilistice și chiar psihanalitice, deci cercetările și contribuțiile sale se bazează pe o informare exhaustivă, la zi cu tendințele din critica epocii.

În toate ipostazele sale, omul, profesorul, criticul comparatist, directorul de teatru sau publicistul, N.I. Popa afișase o ținută obiectivă și demnă, câștigând respectul și admirația tuturor.

Lui N.I. Popa trebuie să-i fie făcută cunoscută activitatea plurivalentă, tocmai pentru că el reprezintă un model, un tip de intelectual desăvârșit, complet, un prototip de umanist tot mai rar întâlnit în societatea modernă și postmodernă. În acest sens, credem că documentele de la Anexe sunt relevante în completarea activității descrise în capitolele acestei teze, întregind portretul lui N.I. Popa. Desigur că ele sunt mult mai numeroase și considerăm că este necesară inventarierea și publicarea lor.

În prezent, se impune și realizarea unei ediții critice integrale sau care să includă cele mai importante studii ale lui N. I. Popa, prin care el a contribuit la întărirea relațiilor dintre culturile română și franceză, devenind o figură a istoriei intelectuale dintre cele două culturi.

ANEXE

Anexa 1 – Școala Română de la Paris

Anexa 2 – Prefața scrisă de Paul Valéry pentru romanul Viața la țară, în traducere franceză

„Un simple regard sur l'Europe du jour montre aussitôt que la balance du commerce des esprits est loin d'être favorable à l'accroissement du capital intellectuel. Les échanges se raréfient. Leurs mouvements naturels sont contraries. Des difficultés et des obstacles de plus d'un genre paralysent la production et la consommation de l'ordre spirituel, et un remarquable parallélisme s'observe entre l'état précaire et déplorable de cette économie immatérielle, et le malaise, les troubles l'instabilité qui règnent dans l'économie proprement dite.

Tout ce qui tend a restituer la plénitude de la vie des pensées et a nous permettre de ne plus désespérer du développement de la conscience européenne doit donc être signalé et encouragé. Je signale donc, et le fais de grand cœur, l'entreprise de l'Ecole roumaine en France qui se propose de publier, à coté d'une collection d'ouvrage d'histoire, une série de traductions d'œuvres littéraires de prose ou de poésie.

Le public français se doit de faire accueil a cette entreprise dont le premier acte est la publication du présent volume, traduction du roman Mathieu Damian de Duiliu Zamfirescu. Il ne serait que juste la nation du monde où nos Lettres sont, je pense, le mieux connues, où notre langue demeure la langue préféré de toutes les personnes instruites, reçoive chez nous quand elle nous offre les meilleures ouvrages de ses écrivains, toutes les marques possibles d'attention et de sympathie. Je le souhaite d'autant plus vivement que je voudrais voir la France, dans l'état actuel des choses de l'esprit auquel j'ai fait allusion, prendre a cœur de se faire refuge central de la liberté des idées et le sanctuaire où le culte de la forme se préserve et se célèbre.

L'initiative nouvelle de l'École roumaine en France offre au publique français l'occasion de développer, dans l'ordre de la littérature, la connaissance de la Roumanie, dont l'histoire et les arts populaires commencent à être bien étudiés chez nous.

L'heureux succès des conférences roumaines de la chaire Michel Eminesco, au Centre d'Etudes Méditerranéennes de Nice, m'a démontré l'intérêt croissant qui s'attache à cet enrichissement intellectuel que nous offre une nation amie. Je m'en voudrais de ne pas invoquer, en terminant ce bref «Avis au lecteur», les noms des personnes illustres qui se sont employées à faire naitre ou à faire grandir le commerce spirituel dont les publications de l'École roumaine en France sont les excellents instruments d'échange: M. le Professeur Iorga, ancien Président du Conseil et Mlle Helene Vacaresco, poète et grande Européenne.

Paul Valery,

De l'Académie Française”

Publications de l'École Roumaine en France, Série littéraire,

Mathieu Damian (La vie à la campagne). Roman par Duiliu Zamfirescu, traduit par G. Bengesco

Préface par Paul Valery (de l'Académie Française)

Les Éditions des Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII

Anexa 3 – Scrisorile lui Nicolae I. Popa către profesorul Traian Bratu

Mult stimate domnule profesor,

E mult de când nu v-am mai scris, deși adesea am simțit nevoia să vă cer sfatul și cuvântul experienții și al simțului realității. În urma propunerii dumneavoastră de anul trecut, la care eu nu puteam răspunde altfel, rămăsesem cu o impresie de apăsare, de vină: mi s-a părut că vă contrariasem.

Anul care a trecut a adus o cunoaștere mai precisă a nevoilor și posibilităților mele și m-a făcut să nu regret deloc răspunsul de anul trecut. Îmi mai trebuie încă mult timp pentru specialitatea mea și tocmai asupra chestiunei acesteia voiam să vă cer sfatul.

Mi s-a pus problema următoare: față de posibilitatea problematică de a mai rămânea în Franța vreo doi ani, după expirarea stagiului de la Școală (toamna 1925), ce e mai cuminte să fac anul acesta: să adun material pentru teză, mărginindu-mă într-un cadru îngust, sau să mă ocup mai curând de problemele generale ale specialității, să fac ceea ce desigur nu voi putea face în țară? Deocamdată caut să împac amândouă nevoile, deși cred că e greu de reușit În chip serios. Este însă chestia de posibilitatea materială de a rămâne cel puțin vreo doi ani după acesta, de învins greutăți materiale ca tipăritul tezelor (vreo 7000 frs. francezi), pentru a duce la bun sfârșit doctoratul aici.

În măsura în care doctoratul depinde de mine, voi face orice sforțări și orice sacrificii vor trebui. Este vorba însă de concursul de împrejurări la care e bine să mă gândesc, prevăzând toate. Și vă rog să-mi spuneți deschis ce credeți de eventualitatea ca, față de greutățile diverse materiale, după ședere de încă un an, cu începere de la toamnă, să-mi trec doctoratul în țară, la București (Ia lași, mi-i moralmente imposibil și, științificește, pentru specialitatea mea, absurd).

Față de subiectul întins luat și față de cerințele tezelor de doctorat la Sorbona, mi-ar mai trebui încă mult timp și, repet ceea ce propun mai sus, este un „pis-aller", pentru cazul în care nu pot învinge greutățile întâmpinate. Anul acesta mi-am organizat lucrul și mai bine, împreună cu soția mea, urmăm aceleași câteva cursuri alese, ale profesorilor cu care lucrăm, d-nii Hazard și Baldensperger -lucrăm mai mult la Biblioteca Națională, la École des Hautes Études, Collège de France.

Școala Română, dacă e drept că mi-a dat posibilitatea de a veni aici, mi-a risipit în schimb multă vreme, fără nici un rost, prin organizarea ei în vânt, neținând seama de realități. Este o împrejurare fericită că tinerii grupați acum aici, la Școală, sunt un mănunchi de elemente bune, dar atmosfera alcătuită de aparatul administrativ, de tradițiile care înlocuiesc regulamentul – este perfect românească și umilitoare. Sunt tare multe de spus și locul nu-mi îngăduie. Oricum, abstracție de aceste neplăceri, pe care le uit în preocupările permanente, mă simt fericit că de un an trăiesc altă viață, că mi-am completat cu ceva ființa morală și intelectuală.

Domnul Iorga ține cursuri la Sorbona: vag, nepus la punct, ieftin în afirmație, neștiințific, face o impresie supărătoare alături de profesorii Sorbonei, conștiincioși, scrupuloși și sobri. Trăim aici în cultul profesoratului, înțeles altfel, și când un asemenea ideal îmi poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați de excesul de cult al competinții, pe care îl afirmam încă de anul trecut?

Universitatea franceză e lipsită de Seminarul german, laborator de metode. În schimb, profesorii sunt așa de mult și așa de larg la dispoziția studenților, încât înlocuiesc lipasa aceea serioasă.

Mă mai ocup, alături de partea științifică, și de aceea pedagogică. Mă gândesc la chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor – lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicei gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și, dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate (clasicismul greco-latin predat în chip nenorocit; se cere totul mnemonotehnic, se dau teme din anul al II-lea la latină; nici o preocupare de educație sau lărgire de orizont), în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele să folosesc în cât mai multe direcții timpul petrecut aici, pentru a răspunde cum trebuie încrederii ce mi s-a acordat și pentru a avea răsplata morală și bucuria supremă de a da, neprecupețit, experiența adunată elevilor mei.

Soția mea vă trimite respectuase salutări, iar din parte-mi primiți, vă rog, încredințarea celui mai adânc respect și a întregului meu devotament.

15 ianuarie1925 N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/34)

1 aprilie 1925

Stimate domnule profesor,

Colegul și prietenul meu Rașcu, venit de curând la Paris, mi-a transmis gândurile dumneavoastră de bine și urările care mă însoțesc și mă încurajează nespus de mult. Vă mulțumesc din suflet și vă cer voie să vă arăt în două cuvinte situația mea și perspectiva pe care îndrăznesc să o întrevăd.

În toamnă, termin stagiul de la Școala Română, care, prin organizarea ei, este o admirabilă mașină de risipit fără sens a vremii. Cu drumurile zilnice la Fontenay –Paris și întors, cu masa de seară luată obligator la Școală, cu lucrarea pentru „Mélanges”, se pierd vreo 4-5 ore de lucru efectiv zilnic și vreo 4-6 luni din an consacrat studiului din buletin. Vă cruț enumerarea detaliilor din organizare, care duc la o tensiune nervoasă foarte puțin favorabilă studiilor. Vă închipuiți cât se poate lucra în chip efectiv în condițiile acestea. Dl Iorga nici nu bănuiește lucrurile: „prietenii” îl informează greșit, pentru „a nu-l supăra”, iar cei care vor să îi spună adevărul îi devin dușmani.

Cu toate sfortările mele, cred că distanța e mare între planurile mele și realizarea de până acum. Paralel cu lucrul universitar, am lucrat mai ales în biblioteci. Articolul pentru „Mélanges”, despre Sentimentul morții la Gérard de Nerval, va apărea anul acesta. Nu l-am dat anul trecut pentru că, din cauza lungimii, trebuia fragmentat.

Sub conducerea acelorași profesori, d-nii Hazard și Baldensperger, am urmat cercetările în vederea tezei principale: Le sentiment de la mort dans le lyrisme franșais de 1850 à 1870. Amândoi mi-au admis întru totul spiritul în care inteleg să lucrez și caracterul de documentare riguros științific, alături de acel larg-filozofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase, din partea ambilor directori de teză. Va fi o cercetare documentată, de formare genetică a ideii morții, urmărită paralel în curentele mari filozofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere interesantă de filozofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritul romantic, încurajat de neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate, lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psihologice asupra epocii și personalităților, rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. „Vous avez la un tres bon sujet de thèse”, mi-a spus prof. Baldensperger. „Allez-y”, mi-a spus celălalt, „vous êtes sur une très bonne piste”.

Este clar însă că am nevoie de vreo trei ani de ședere la Paris, după expirarea termenului de la Școala Română. Voi face orice sacrificiu pentru aceasta.

Față de spusele d-lui profesor Marinescu, care a vorbit socrului meu și prietenului Rașcu de o bursă, pe care Facultatea de Litere ar avea-o la dispoziție și care Domnia sa arăta că mi-ar putea da mie, cu începere de la toamnă, îndrăznesc să aduc chestia pe tărâmul acesta și să vă cer sprijinul care mi-a fost totdeauna atât de efectiv și de încurajator.

Nu știu precis ce este bursa de care a vorbit dl Marinescu. Dacă ar exista intr-adevăr, aș îndrăzni și mai ușor să cer să mi se acorde încrederea și onoarea care mi s-a mai arătat. Iar dacă nu e nimic făcut până acum, vreau să va rog să-mi indicați modalitatea oficială prin care se poate solicita o asemenea favoare. O bursă pe trei ani mi-ar deschide o perspectivă largă și m-ar duce până la capăt. Altminteri, materialmente mă voi vedea silit să adopt formula comodă de compromis intelectual: doctoratul de literatură franceză în țară. Ar fi păcat de sacrifiul de până acum și ar însemna închiderea de orice perspectivă pentru mine.

Legat cum sunt pentru totdeauna de Iașul cel mult oropsit, Facultatea poate să se bizuie pe un element de tradiție culturală ieșeană, care ține să-și servească orașul care l-a format. Vă rog să-mi iertați tonul direct neobișnuit, dar simt că de reușita aceasta atârnă totul.

Valoarea materială a bursei nu e tot ce mă face s-o solicit: titlul de bursier mă leagă mai strâns de facultate, ridică piedicile care s-ar ivi la acordarea valutei și eventual la acordarea concediului.

În rezumat, doresc să vă rog ca, împreună cu d-nii profesori Marinescu, Găvănescul, Petrovici, Șerban, Andrei, Tafrali și ceilalți care mă cunosc, să binevoiți a arăta consiliului facultății situația în care mă aflu: am început lucrări pe care profesorii le aprobă și le apreciază (voi produce certificate la sfârșitul anului, în vederea aceasta). Am nevoie de vreo trei ani la Paris, cu începere de la toamnă, pentru continuarea acestor lucrări, pentru a putea trece doctoratul de stat la Sorbona. Specialitatea mea nu se poate face în țară nicăieri; ea cere atmosfera franceză, biblioteci franceze. Dacă onor consiliu al facultății continuă a-mi acorda încrederea cu care m-a onorat până acum, îmi va încredința bursa aceea, care va fi liberă, sau va cere una ministerului, în caz că prima ar fi deja ocupată.

Cum vedeți, expun lucrurile simplist; e drept că nu le cunosc de aproape. Uitam să spui dacă bursa se acordă numai prin concurs, vin în țară și mă prezint. Pentru a-mi cruța însă o cheltuială enormă și având în vedere stadiul în care mă aflu cu pregătirea de specialitate, socot că Facultatea va putea delibera și hotărî direct. Timpul avut în întregime liber la Paris va însemna o muncă îndoită decât cea produsă fiind la Fontenay. Încrederea în puterea mea de muncă, în conștiinciozitatea mea și în gândul meu cinstit mă fac să vă vorbesc direct, fără înconjur. Comunicați, vă rog, socrului meu ceea ce credeți că mă privește.

Vă mulțumesc din suflet pentru eminentul înlocuitor ce ați recomandat pentru Fontenay: d. Rașcu.

Primiți, vă rog, o dată cu încredințarea celui mai desăvârșit respect și a întregului meu devotament.

N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/35)

Paris, 10 mai 1925

Mult stimate domnule Bratu,

Am primit scrisoarea d-voastră și din relațiile date de socrul meu am aflat date complete asupra demersului pornit din inițiativa d-voastră, pe lângă Minister, în chestia bursei solicitate de mine.

Vă mulțumesc din adâncul sunetului pentru această nouă dovadă de adevărat interes pe care mi-1 purtați și, chiar dacă cererea rămâne fără răsunet, vă rog să credeți că pentru moralul meu ea înseamnă mult. Mă simt dator să vă dau o sumă de explicații suplimentare, provocat un amănunt pe care mi-l comunică socrul meu: ministerul a primit cu simpatie cererea și a decanatul pe cât timp se cere „ajutorul”, căci burse nu mai sunt în buget, nici nu se mai pot crea altele. Dacă ar fi vorba de un an, ministerul ar fi dispus să intervie pe lângă dl Iorga, ca să-mi prelungească stagiul la școală cu un an. Cred că din scrisoarea anterioară ați dedus prea bine condițiile de lucru pe care mi le creează Școala, pentru a nu vă mira că la propunerea prea binevoitoare a ministerului exclam: Nu! Sunt multe motive oficiale și personale. Oficiale: regulamentul Școlii oprește orice prelungire de stagiu peste doi ani; de altfel, înlocuitorul meu, d. Rașcu, a și fost numit. Situația mea, de membru al Școlii, departe a-mi fi o favoare, ar fi o grea sarcină, piedică serioasă în condițiile mele de lucru. Apoi, eu am nevoie vreo 3-4 ani încă de lucru aici, așa că asta n-ar soluționa nimic.

În fine, cunosc opiniile d-lui Iorga în chestia aceasta, știu perfect cum ar privi o asemenea cerere și nu voiesc să-l supăr cu nimic. Cred că atitudinea mea independentă de aici l-a supărat destul.

Mai puternice decât acestea sunt motivele personale, pe care vi le comunic, cu rugămintea de a uza de ele cu toată discreția pe care o presupune o susceptibilitate ca aceea a d-lui Iorga, care nu mi-ar ierta-o o viață întreagă. Dacă decanatul are de răspuns ministerului la propunerea mai sus, trebuie să răspundă motivat și vă rog să dați toate motivele acestea, care socotiți că pot fi eficace, fără a forma o eventuală armă ce s-ar întoarce împotriva mea.

Organizarea Școlii ne risipește vremea, fără nici o înțelegere a șederii noastre aici. Pierdem 4-5 ore zilnic fără rost, avem obligații, aproape nici o înlesnire. Ceea ce e mai dureros și mai umilitor, direcția Școlii are indiscreția de a întreține ideea că noi suntem acreditații „d-lui profesor” și nu recomandații unei facultăți, numiți de minister. De altfel, modalitatea însăși a numirii vă arată principiul „personal” pe care se întemeiază Școala. Condițiile acestea morale mai ales îmi repugnă cu desăvârșire. Același motiv m-a făcut să nu mai am nici o relație cu fostul meu profesor de specialitate: voia să fiu un acreditat și nu un element în formație (venit acum la Paris, însă, m-a rugat să vin să-l văd, i-am vorbit de teza începută, care î s-a părut „foarte complicată”, deși „foarte interesantă”. Cu ce curaj cere d. Iorga să ne trecem doctoratul în țară? Cu cine să lucrez teza?).

Toate aceste motive mă fac să refuz în chip politicos oferta de intervenție a ministerului. Rămân la cererea pentru bursă. Dacă nu se poate găsi cu nici un chip, mă voi mulțumi cu acordarea schimbului pentru minte și soție, alături de care voi face toate sacrificiile pentru a-mi înlesni viața aici.

Nu vreau ca ideea acestei intervenții să ajungă la d. Iorga. Cred că nu mă iubește prea mult: sunt ieșean, „mândru, independent, izolat”, adică nu țin să mă șterg în fața Domniei sale. Mai am nenorocirea să vreau un doctorat la Paris și asta sfârșește prin a-l supăra. I se pare o crimă contra prestigiului țării. Vă rog, deci, comunicați decanatului punctul meu de vedere, pentru a-l comunica ministerului.

O mică adăugire și vă rog din suflet să nu mi-o luați în nume de rău: în vara lui 1920, se anunțase o bursă pentru franceză; consiliul a transformat-o în bursă pentru istoria antică și a dat-o unui coleg care, gospodărit, a uitat de știință. În anul 1923, eu am redeschis chestia ei și consiliul mi-a dat dreptate, reamintind ministerului bursa și propunându-mă. Am aflat anul acesta că bursa s-a dat tot pentru istorie antică unui coleg, care însă nu vine deloc.

Poate mă înșel eu, dar mi se pare că este o lume de candidați la doctorat care sunt dispuși să scape ușor cu formula ieftină a unui doctorat în țară și pe care streinătarea îi intimidează cu perspectiva anilor de lucru. Nu-i păcat atunci ca bursa să rămână pe hârtie, literă moartă, în timp ce alții, care riscă oricât pentru contractul cu streinătatea, să întâmpine piedici așa neînțelegătoare ca mentalitatea d-lui Iorga? Este îndrăzneț ceea ce vă spun, dar luați-o ca o simplă constatare. Din parte-mi, am un singur crez, peste care mi-i cu neputință să trec. Asta m-a și făcut să nu pot accepta propunerea dv., așa de măgulitoare, de anul trecut.

Fără a aștepta soluționarea curândă a chestiei bursei, vă mulțumesc încă o dată din suflet pentru noua dovadă de încredere ce-mi arătați. Sper ca raportul facultății să-mi servească la prelungirea schimbului.

Primiți, vă rog, domnule Bratu, asigurarea viei mele recunoștințe și a celei mai desăvârșite stime ce vă port.

N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/36)

Paris, 9 septembrie 1927

Mult stimate domnule Bratu,

E mult de când nu v-am mai scris și nu știu cum să mă justific. Momentele libere sunt rare, e drept, mai ales că lucrările mă zoresc din ce în ce și nu le întrevăd sfârșitul. Perioada aceasta, în care lucrările intră în formă definitivă, e cea mai importantă și nu lasă răgaz. Trebuie continuitate de preocupări și de lucru. Asta ne-a făcut să părăsim programul variat din anii precedenți și să ne preocupăm în special de tezele de doctorat. Trebuie o adevărată luptă organizată contra tentațiilor Parisului: conferințe, teatre, vizite la muzee, orașe, relații interesante. Toate alcătuiesc cercul de interes general, care nu poate scăpa unui intelectual în formație. Curiozitatea mea firească, care m-a condus la subiectul așa de întins al tezei principale, mă face să lupt greu cu izolarea în cadrul unei lucrărări. Totuși trebuie. Teza aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbrățișând un capitol vast de istoria ideilor.

În raportul înaintat decanatului asupra stadiului lucrărilor mele de doctorat am precizat spiritul tezelor și felul in care profesorii-directori de teze le privesc. Expozeele asupra tezei, pe care le-am făcut la cursul de literatură comparată de la Sorbona și la College de France, au avut darul să împrăștie ultimele indoieli pe care și profesorii mei și eu le mai aveam asupra construcției planului. Redactarea limpezește și pune totul în ordine. Cred că am ajuns la acea „saturație” de subiectul meu de care vorbesc romancierii și care îmi înlesnește dominarea câmpului întins al tezei. Și ideologia franceză din acești douăzeci de ani înseamnă un material imens, în care nu-i prea ușor de pus ordine. Faptul însă că teza aceasta atinge atâtea domenii mă face să nu mă plâng de timpul pe care mi-l cere. Pentru formația mea de specialitate, cât și pentru cultura generală, înseamnă mult, o minunată școală. Nici un moment nu pierd din vedere întrebuințarea pe care voi da-o acestei culturi. De aceea, lucrez mai mult extensiv, pregătindu-mă pentru învățământul de la noi.

Aș fi voit să prelungesc încă perioada de acumulare, dar timpul nu mi-o îngăduie. Și apoi simțeam de mult nevoia de a fixa in scris. Cum prietenul Ralea mi-a deschis coloanele „Vietii românești”, cred că voi da probele literare de care m-am lovit. Masa enormă pe care o reprezintă documentele unei teze de 400-500 de pagini intimidează la început. Trebuie timpul material pentru redactare, la care se adaugă suplimentele pentru informație ivite în drum. Am trecut de mult peste momentele de ezitare. Lucrul merge deja mai ușor. Grăbesc cât pot și sper să isprăvesc anul acesta, mai ales teza secundară, ediția critică din Les Filles du feu de Gérard de Nerval îmi va lua vreme mai puțină. Asta m-a și făcut să cer consiliului Facultății să binevoiască a solicita pentru mine o prelungire cu încă un an a bursei.

O dată cu reînnoirea celor mai vii mulțumiri pentru inițiativa pe care ați avut-o acum doi ani, când ați solicitat bursa pentru mine și care mi-a îngăduit să duc tezele așa de departe, îndrăznesc să vă adresez respectuoasa rugăminte de a sprijini, în măsura În care vă este posibil, cererea aceasta în consiliu.

Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carieră și n-o regret deloc. Streinătatea mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de viață pe care îl aveam deja din țară. Mi-a exagerat poate simțul critic, care mă susținea și mai înainte, dar mi-a dat încrederea în sforțarea sinceră și dezinteresată spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile. Simt însă nevoia instinctivă de a explica tot ceea ce am adunat și „clasa” îmi lipsește. Sper că entuziasmul nu mă va părăsi la întoarcere.

Am facut relații foarte prețioase aici. Pot spune că am prins rădăcini. Dar, în afară de condițiile de lucru, de profesori și de atmosfera intelectuală franceză, un strein nu se poate niciodată apropia prea mult de societatea franceză. Suntem mai mult „en marge de la société francaise”. Cerc închis, în care se pătrunde greu, ar oferi probabil mult interes, dar acest spirit închis intră probabil în psihologia franceză.

În privința aceasta, mi-am propus ca înainte de a pleca din Franța, să stau puțin în Anglia sau Germania, pentru a-mi lărgi experiența „streinătății”, încercare prin care e de dorit să treacă toți. Este o ocazie de verificare și de punere la punct. Văd cu mare plăcere că ieșenii vin tot mai numeroși și psihologia ieșeană, cam închisă, are nevoie mare de controlul valorilor streine. E curios de văzut că dintr-o serie de 20 de agregati francezi în Litere, n-au rămas în Franța anul trecut decât 4-5. Toți ceilalți au luat drumul streinătății, ca „lectori” în facultăți, pentru a-și complecta ,,1'expérience étrangère” în 2-3 ani. Admirabilă tendință de care Franța avea mare nevoie.

Legat strâns de Iași, prin trecut, carieră și familie, văd deja cu plăcere momentul când îmi voi relua lucrul, mai ales că am catedra la Liceul Internat, acolo unde m-am format eu însumi. Simt bine că nimic nu m-ar putea scoate din orașul acela de școală, unde am crescut și eu.

Trecerea prin Paris a d-lui Sibi ne-a adus ceva din Iași, ne-a făcut o plăcere nespusă. Soția mea redactează la teză și zorește alături de mine. Își amintește totdeauna cu duioșie de orele d-voastră, din care și-a făcut o icoană de profesor înțelegător.

Vedem zilnic la Biblioteca Națională pe dl Pinot, lectorul de la Iași, grăbit să termine teza, ar dori să rămână la Paris pentru iarnă. Biblioteca Universității din lași datorește de câțiva ani Librăriei Champion vreo 7000 frs, pe care editorul îi reclamă în zadar. Am fost rugat să fac demersuri. O dată cu reînnoirea viilor mele mulțumiri pentru prețiosul concurs pe care mi l-ați dat totdeauna, primiți, vă rog, de la noi amândoi, asigurarea celei mai desăvârșite recunoștințe.

N. Popa

20, rue des Écoles (5e)

P. S. Vă rog călduros să faceți ca intervenția pentru bursă să se producă cât mai repede. Mi se scrie de la București că trebuie până la sfârșitul lunii septembrie.

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/37)

Anexa 4 – N. I. Popa, Teatrul și Viața. Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze (fragment)

„(…)

Ilustra trupă a Comediei Franceze, înarmată cu repertoriu clasic, a încercat să treacă un examen în fața publicului ieșean din 1936 și n-a reușit decât la limită… Să nu ne înșelăm însă asupra adevăratului înțeles al acestui melancolic rezultat. Tradiția dramatică franceză este un fapt cultural consacrat; ea face parte din patrimoniul universal al oricărui intelectual și constituie o adevărată școală de formarea a oamenilor. Reușita îndoielnică a spectacolului francez la Iași, nu atinge întru nimic prestigiul lui Molière sau pe cel al trupei care îi reprezintă tradiția… Însă ea nu dă oarecare indicii de scoborâre a gustului și a spiritualității ieșene?

Când se va scrie istoria relațiilor culturale fraco-române din sec. Al XX-lea, trecerea Comediei Franceze prin Iași va fi socotită ca o piatră de încercare și un jalon. „Comparatistul” se va pierde în conjecturi, pentru a explica acel surprinzător ecou într’o țară de cultură franceză și într-un oraș de legendară tradiție spirituală.

Va porni apoi în fine analize psihologice, întemeiate pe înăsprirea în nevoi materiale a sufletului ieșean, altădată generos și mai larg înțelegător.

Mai iscoditor și mai malițios, istoricul nostru va cerceta în mărturiile vremii, dacă acea tradiție culturală ieșeană nu-i cumva o pioasă legendă, întreținută cu gelozie de câțiva iubitori fanatici ai trecutului.

În fine, perseverentul răscolitor de documente va ajunge la o ipoteză și mai reală, când va diagnostica retrospectiv, în Iașul din 1936, o pierdere a mlădierii spirituale, preludiu dureros de îmbătrânire. Orgoliul excesiv, o oarecare suficiență și un fel de izolare încremenită și ostilă vieții care zvâcnește în juru-i, iată trăsături care vor justifica acea formulă medicală. Iar hârtiile din arhive îi vor justifica până la evidență că, în acea vreme, bătrânul Iași, redus la amara situație de „rudă săracă”, trebuia să se mulțumească cu o viață mediocră, frecventând rar spectacole de gust îndoielnic, evitând Teatrul, dintr’un rest de snobism, și cetind puțin, -mai puțin încă în limbi străine, „Contingentarea” de tristă memorie, destinată mătăsurilor și parfumurilor, nu se aplica în mod efectiv decât cărților și revistelor, care își înceracau șansele pe meleagurile acestea. Voiajurile în străinătate nu și le mai permiteau decât angrosiștii, oamenii politici cu vază și firile mai eroice, capabile să-și riște independența în „voiajuri colective”.

Într-un moment de revenire a încrederii în destinele spiritualității moldovene, -să ne privim lucid, până la cruzime, – să renunțăm la cultul superstițios în care ne învăluim ființa, înălțată la rangul de mit, -și să ne scuturăm viguros de praful care amenință să ne acopere.”

Anexa 5 – N.I Popa și discipolii săi

„Rigoarea unei munci stăruitoare…” – interviu realizat de Marina Ionescu

−Nenumărate generații de studenți și elevi s-au format sub îndrumarea dumneavoastră. Mulți dintre ei sunt acum personalități marcante ale vieții culturale românești. Care sunt momentele carierei dumneavoastră de profesor de care vă amintiți cu cea mai mare plăcere?

−În cariera mea de profesor disting patru momente deosebite desfășurate în patru instituții diferite: la Liceul Internat din Iași și Seminarul Pedagogic Universitar, unde formam elevi pentru bacalaureat și apoi instruiam licențiații în disciplina predării; la Școala Normală Superioară din Iași, îmbinam formația științifică și pe cea pedagogică a studenților; în a treia etapă, la Catedra de franceză de la Universitatea din Iași, aveam răspunderea formației lor științifice; în fine, ca șef de secție pentru sectorul de istorie literară de la Centrul de lingvistică, istorie literară și folclor de la Filiala Iași a Academiei, urmăream realizarea unor teme științifice, studiate și realizate în colectiv, publicând rezultatele cercetărilor în „Anuarul de lingvistică și istorie literară”, unde am avut sarcina unui redactor responsabil. Pot mărturisi că am avut mari satisfacții în îndrumarea elevilor și a studenților, tratați cu încredere și prietenie, folosind dialogul și comunicarea, și cultivând metodic inițiativa, răspunderea personală și rigoarea unei munci stăruitoare. Iată de ce am păstrat cu elevii mei relații prietenești. Primesc și astăzi scrisori de la ei.

−Începutul carierei dumneavoastră stă sub semnul studiilor consacrate lui Gérard de Nerval. Ce v-a atras spre acest scriitor și ce loc ocupă în prezent această veche preocupare, în ansamblul activității dumneavoastră atât de complexe?

−Datorez apropierea de Gérard de Nerval profesorului Paul Hazard de la Collège de France care mi-a propus tema pentru Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval pentru colecția Mélanges de l’Ecole roumaine en France. Cercetarea atentă a operei lui, aproape uitată atunci, m-a vrăjit. Pe baza studiului meu publicat în colecția de lucrări a Școlii Române, condusă de N. Iorga, am obținut sarcina de a pregăti ediția critică a volumului Les Filles du Feu. Lucrarea m-a pus în relații cu alți admiratori ai poetului, Aristide Marie, Henri Clouard, Pierre Audiat. Paul Hazard mi-a cerut să fac o prezentare a ediției la seminarul de la Collège de France. Prof. F. Baldensperger mi-a publicat un studiu despre izvoarele germane ale scriitorului în „Revue de littérature comparée”, 1930. Ediția Les Filles du Feu a apărut în două volume în 1931 și a fost apreciată foarte favorabil, citată în toate studiile consacrate poetului. Aprobată ca teză secundară la Sorbona, după recomandarea lui F. Baldensperger, lucrarea mi-a servit ca teză de doctorat la Facultatea de Litere de la București. Seria de exegeze, de după 1958, a depășit întreprinderile anterioare și a pus în lumină, mai ales în celebrele poeme Les Chimères și în prozele lui finale, un precursor al simbolismului și al suprarealismului. Ediția din Bibliothèque de la Pléiade, aceea din editura Garnier și cele 7 volume de inedite publicate de nervalianul Jean Richer au deschis un drum larg exegezei acestei opere privită în lumina metodelor lingvistice și a poeticii noi. În acest sens, am prezentat la Congresul de romanistică, organizat în 1971 la București, comunicarea Problèmes de stylistique et de poétique dans l’art de Gérard de Nerval.

−Sunteți și un eminent comparatist dar și întotdeauna interesat de noile tendințe care se manifestă în abordarea literaturii. Cum vedeți „soarta” studiilor de literatură comparată, față de concurenții ei actuali, poetica și semiotica literară, care au valorificat aportul de netăgăduit al lingvisticii?

−Cunoșteam deja comparatismulîn istoria literară prin contribuțiile publicate la noi de Pompiliu Eliade, N. Iorga, N. Cartojan, V. Popovici și Ch. Drouhet. Dar aspectul de rigoare pozitivistă, redusă la influențe și izvoare, mi-a apărut limpede în școala eminenților comparatiști F. Baldensperger, Paul Hazard, directori la „Revue de littérature comparée”, cu începere din 1921, și Paul van Tighem. Adaug că B. Munteanu a fost mulți ani secretarul general al revistei. Încă din 1930, de la Congresul Asociației Internaționale de istorie literară, organizat la Budapesta, s-a produs o mișcare împotriva metodei pozitiviste de la Sorbona, unde cercetarea literară se reducea la biografie și la fapte de arhivă, ignorând operele ca creație de artă. S-a remarcat atunci nevoia intervenției studiului estetic, sprijinit cu tărie de M. Dragomirescu, de Benedetto Croce și de câțiva profesori tineri. Seria de congrese ale Asociației Internaționale de literatură comparată, din care fac parte cu începere din 1961, a reprezentat o reînnoire treptată și radicală în comparatism. Trebuie să mai arăt că în această perioadă se dezvoltă și un comparatism original românesc, teoretizat de Al. Dima în volumul Principii de literatură comparată, în jurul unei adevărate școli comparatiste, exprimată prin revistele „Cahiers roumains d’études littéraires” și „ Synthesis”, care fac cunoscute metodele noastre manifestate prin paralelisme, confluențe, interferențe și influențe reciproce și prin probleme de folclor comparat, domeniu specific mai ales sus-estului european.

−În numeroasele dumneavoastră studii și articole v-ați întrebat mereu asupra esenței poeziei, asupra adevăratei funcții a literaturii, asupra rolului criticii literare. Cum apreciați fenomenul critic românesc contemporan?

−Cu privire la studiile și articolele mele asupra „esenței poeziei” și a „adevăratei funcții a literaturii”, trebuie să recunosc că acele contribuții apărute în „Însemnări ieșene” și în „Ethos”, sunt desigur depășite și în conștiința mea și în sensul social al acestor probleme capitale din vremea noastră. Cred însă că vedeam lucid sarcina criticii literare, practicate atunci de mine la cele două periodice amintite și la altele. Antrenat de dinamismul acelui om minunat, Gr. T. Popa, conducătorul efectiv al revistei „Însemnări ieșene”, consideram ca o datorie de onoare să particip regulat la discuția problemelor cultural-sociale ale vremii. Aceeași etică profesională m-a condus și în colaborarea la „Ethos” și la alte reviste ieșene ulterioare. Predând la catedră un curs despre poezia franceză, m-am simțit mai apropiat de poeții francezi în care răbufneau intens ecoul vieții sociale, toate problemele vremii. Conducerea tezelor de doctorat despre literatura franceză și română m-a obligat să tratez deopotrivă poezia și critica, acordând o mare importanță și exegezei, domenii supuse noilor metode de critică literară condusă de disciplina lingvisticii. Alături de literatura română deja afirmată în plan universal, prin traduceri și studii, constat cu satisfacție nivelul foarte avansat al criticii noastre, activă, militantă și capabilă să orienteze pe cititori. Fenomenul critic românesc reprezintă o strădanie în plină dezvoltare, la curent cu tendințele de înnoire a metodelor de studiu al operelor, pentru înțelegerea lor în adâncime, pentru selecția și clasarea lor, în fine, pentru valorificarea lor.

Adrian Marino, Viața unui om singur, capitolul Descoperirea cărților

„Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Popa, profesor de franceză, cu studii de doctorat ratate (regret că trebuie s-o menționez) la Sorbona. Pregătea un „doctorat de stat”, cu o teză despre Le sentiment de la mort chez les romantiques français. I-a fost refuzată sub motivul că are „multe scântei, dar nu suficiente să facă lumină”. M-a surprins însă neplăcut reactualizarea acestui episod, de către un istoric literar ieșean, sub titlul Pildele unui doctorat ratat (C.L., 7,8, 1998), numai din orgoliul publicării unor „documente inedite”, de altfel, fără importanță. N.I Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge și le reproducea chiar și pe cele ce-i erau defavorabile. A publicat, totuși, o bună ediție critică din Les Filles du Feu de Gérard de Nerval, specialitatea sa, cu care și-a trecut doctoratul în țară.

A fost inițiatorul meu în „literatură comparată”, la nivelul de atunci (J. M. Carré, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru prima dată). Îmi împrumuta multe cărți, îmi dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca bibliotecar la Centrul Francez din Iași, condus de un lector Charles Singevin, venit din Polonia, suficient, mie profund antipatic. A împins devotamentul până acolo încât, după „comprimarea” mea de la București, m-a recomandat Facultății de Litere, la catedra de franceză, unde am fost eliminat din nou, foarte repede. Ceea ce i-a atras reproșuri și sarcasme colegiale, între alții, din partea marelui savant Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintire luminoasă, pozitivă și, dacă mă gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru mediul universitar ieșean. N.I. Popa intuise un interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu student –pentru studiile „comparatiste” și s-a purtat cu mine admirabil. Regret că viața m-a despărțit de el, ca și de alții.”

Anexa 6. Autograf N.I. Popa

Semnătura lui N.I. Popa

Anexa 7. Profesorul N.I. Popa la 80 de ani

Anexa 8.

Anexa 9. Prima ediție Pléiade, coordonată de Albert Béguin și Jean Richer, care preiau variantele notele de la ediția Champion, realizată de N.I. Popa în 1931

Anexa 10. A doua ediție Péliade dedicate operei lui Nerval, realizată tot pe baza ediției critice a lui N.I. Popa

Anexa 11. Autograf oferit de N.I. Popa comparatistei Marina Mureșanu Ionescu, cea care i-a promovat constant activitatea plurivalentă, inclusiv prin coordonarea acestei teze de doctorat

Anexa 12.

Profesorul N.I. Popa –octogenar, Articol scris de Al. Dima

Frecvența și sărbătorirea aniversărilor din ultima vreme exprimă grăitor stima publică pentru cei care și-au adus contribuțiile lor neprecupețite propășirii sociale pe diferite tărâmuri ale vieții noastre colective. Nici o strădanie nu a rămas fără urmări, ci – dimpotrivă –societatea le reține și le multiplică transformându-le în adevărate idei-forță ale progresului. Faptul apare cu deosebit relief și în domeniul științei și al învățământului, în cuprinsul cărora contribuțiile cercetărorilor și dascălilor, de cele mai multe ori dezinteresate cu totul, rețin – și mai accentuat – luarea aminte.

O astfel de constatare e determinată acum și de munca intelectuală de o viață întreagă a profesorului N.I. Popa devenit, aproape spre surprinderea noastră, octogenar fără a-și fi diminuat ritmul activității. Format în perioada de după primul război, între deceniile al treilea și al patrulea, la școala istoriei literare a comparatismului francez reprezentat prin numele de valoare europeană Baldensperger, Mornet, Cohen, Strowski, Hazard și Bédier, autori de lucrări rămase clasice, citate respectuos până în zilele noastre, cu toată evoluția firească a metodelor de informație.

N.I. Popa reîntors – după studii – în patria și orașul adolescenței sale, și-a dedicat entuziast puterile școlii secundare apoi universității neîntrerupt, până în momentul acestei sărbători: din 1931, când a devenit profesor al Seminarului Pedagogic Universitar, din 1942, când a urcat pentru prima oară treptele catedrei de franceză de la Universitatea ieșeană, ocupând-o definitiv ca titular în 1946. Din această epocă, activitatea sa teatrală s-a dezvoltat paralel cu cea științifică, adăugând un accent pronunțat pe cea dintâi. Se poate afirma că într-adevăr, în modul cel mai obiectiv, că profesorul N.I. Popa s-a legat de învățământ cu ardoare și că a cuprins, cu privirea lui intelectuală – cu largă generozitate – șirul de generații din care s-au ivit viitorii dascăli de franceză, nu numai în sensul cunoștințelor, ci și în cel al pasiunii pentru idei și pentru marile valori ale culturii umaniste. (…)

Munca științifică a profesorului N.I. Popa a început să se dezvolte, așa cum observam, încă din al treilea deceniu, în care istoria literaturii franceze trăia un autentic „moment nervalian”, scriitorul francez fiind socotit pe atunci singurul adevărat romantic, cum îl caracterizează criticul Edmond jaloux. Lui Gérard de Nerval i-a dedicat N.I. Popa primul său studiu mai amplu, referindu-se îndosebi la un aspect special al poeziei acestuia, care explica, cu profundă intuiție, straturile nebuloase ale inconștientului, ale visului, iluziilor și stărilor tulburi ale spiritului. Profesorul Popa a colaborat, de asemenea, la editarea operelor complete ale lui Nerval care începeau să apară în Franța din 1926. Această activitate avea să fie apreciată de către istoricii literari, comparatiști și critici ca Baldensperger, Martino, Andrée Billy.

Romantismul francez care îl cuprindea pe Nerval îl va preocupa de altfel multă vreme pe profesorul N.I. Popa în articole, studii și cursuri universitare. El devine colaborator asiduu al periodicelor noastre, îndeosebi ale celor ieșene ca: „Viața românească”, „Însemnări ieșene”, „Ethos” . O surpriză pentru mulți va fi desigur faptul că N.I. Popa a publicat în perioada 1930-1945 nu mai puțin de 350 de articole și studii în domeniul culturii generale, al învățământului și pedagogiei, istoriei literare române și franceze. Un număr apreciabil de lucrări zac în manuscrise, încă de pe vremea studiilor sale pariziene și nu putem decât regreta că autorul lor nu a avut răgazul de a le revedea și de a le pregăti pentru publicare în lumina științei contemporane. Se ascunde aici – socotim – nu numai o rară modestie, ci și o severă conștiință a omului de știință avid de o informație cât mai completă și de o cât mai adâncă pătrundere în lumea valorilor pe care o studia.

La vechile lui cercetări mai sus citate, publicate în Analele Universității din Iași, în periodicele Academiei locale, se adaugă în ultimele decenii o serie de studii de istoria literaturii române și franceze în care, aplică suplu metodele istoriei științifice a literaturii și a comparatismului nostru actual. Se cunosc, de altfel, contribuțiile sărbătoritului la difuzarea literaturii comparate în România prin publicarea (în 1937) a unor studii ale lui F. Baldensperger și Paul van Tieghem. De asemeni, alături de Liviu Rusu și semnatarul acestui articol, prof. N.I. Popa a participat – prin comunicări apreciate – la congresele internaționale de literatură comparată din Utrecht, Budapesta, Freiburg, Belgrad și Bordeaux.

Sărbătorindu-l acum, după o impunătoare muncă de peste cinci decenii, desfășurată în întregime în orașul formației sale intelectuale și morale, îi recunoaștem profesorului N.I. Popa nu numai valoarea didactică și științifică , ci și – mai presus de toate – fapta pilduitoare pentru tineret a vieții sale.

Anexa 13.

Spirit și metodă, Articol scris de Constantin Ciopraga

Aproape în tot ce a scris profesorul N.I. Popa, fie despre fenomenul românesc, fie despre cel francez, perspectiva e dublă. Mai limpede spus, interferențele trec în primul plan, de unde, fapt previzibil, orientările spre literatura comparată și deschiderea spre universal. Fondul de clasicitate al profilului său , ținând cont de structura psihică moștenită, a găsit în climatul stimulente nu numai în direcția livrescă, intelectuală, ci și spre un umanism activ, devenit normă cotidiană: stil de viață. Pentru a defini personalitatea omului de amplă cultură, să-l raportăm la Ibrăileanu, la Calistrat Hogaș, la Vasile Bogrea, foștii săi profesori, la câțiva colegi străluciți din vremea liceului, între care Mihai Ralea, Al. Philippidi, Ionel Teodoreanu, Vespasian Pella, Victor Ion Popa, dar și la acea institutio subtilitatis animae care s-a numit Viața românească. Practic, formațiunea la școala franceză în continuarea celei ieșene, a însemnat un mod de reliefare și de autorevelare, încât această vigilia secunda (șapte ani la Paris) avea să adâncească spiritul de rigoare și metodă. Istoria literară devenea, astfel, obiectul unor investigații polifonice, vizând o cunoaștere integrală a epocilor și a reacțiilor omului , meditație la adresa istoriei, a destinului și a propriei biografii . Studiile nervaliene din epoca pariziană, urmărind sursele germane ale Les Filles du Feu, puneau în mișcare o meticulozitate specifică tehnicilor clasice ale Sorbonei. Domina încă metodologia lansoniană, care sub aspectul rigorii faptelor a fost o școală a ordinii. Revenit la Iași, orientarea către studii de sinteză –în cadrul revistelor Însemnări ieșene și Ethos –probează afirmarea cercetătorului matur, urmărind acum forța iradiantă a literaturii în viața socială. De menționat ca semnificative „Scrierile filosofice”, Revoluția franceză, Un bilanț al romantismului francez, „Rezistențe” franceze în literatura comparată, Valorificarea omului în literatura franceză, iar îndată după al doilea război mondial Poezia Rezistenței franceze. Din 1942 profesor la Universitate, interpret al literaturii franceze pe toată întinderea ei, N.I. Popa își exercită magistratura cu statornică dăruire, îndreptându-și atenția spre aspecte metodologice precum influențele literare ori problemele traducerilor literare, de fiecare dată cu solide argumente științifice. Pentru exactitatea profilului ce vrem să-l schițăm aici, trebuie spus că rolul de maestru al profesorului N.I. Popa în ordine universitară e de aceeași natură cu acela al lui G. Ibrăileanu la Viața românească. N.I. Popa și-a înțeles misiunea ca un apostolat.

De incontestabilă utilitate sunt studiile de literatură română consacrate secolului lui Eminescu, în special în latura relațiilor româno-franceze, domeniu în care cunoștințele exegetului de dublă formație se cristalizează în contribuții extrem de solide. Să notăm un studiu despre Legenda originii românești a lui Ronsard , altele despre C. Negruzzi, Alecsandri (poezia, teatrul), A. Russo și N. Bălcescu, despre Aspectele progresiste în literatura română dintre 1840 și 1850, despre Cultura în Moldova în perioada 1848-1864, despre Criticismul junimist, despre Contemporanul și Întemeierea criticii științifice românești, toate de o erudiție impresionantă, construite în spiritul desăvârșitei probități și a dialecticii complexe a fenomenelor. Din literatura secolului al douăzecilea l-au atras cu precădere scriitori legați de Moldova, remarcabile fiind paginile despre Mihail Sadoveanu, G. Bacovia, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Demostene Botez, Victor Ion Popa, comentariile despre Viața românească și Însemnări ieșene, studiul G. Ibrăileanu –critic și istoric literar, –pe scurt, contribuții în care cunoașterea directă a personalităților în cauză imprimă dezbaterilor un plus de vibrație. Cu totul importantă este activitatea comparatistului, membru în Asociația internațională de literatură comparată, participant la prestigioase reuniuni de specialitate în țară și peste hotare. Semnificațiile umane, filosofice ori etice captivau atenția exegetului încă din 1939, când, în momentul declanșării unui război dezolant, el definea literatura comparată drept un umanism modern. Dacă știința începe cu clarificarea noțiunilor, profesorul N.I. Popa are meritul de a se număra printre deschizătorii de drum, ca unul care în ultimele decenii a elaborat lucrări dintre cele mai substanțiale, precum: Conceptul de literatură universală, Încadrarea literaturilor naționale în literatura universală, Originalitatea romantismului românesc, Eminescu și romantismul francez, Ecourile operei lui Eminescu și Creangă în literatura universală, Relații literare ruso-române în secolul al XIX-lea, Aspecte particulare ale simbolismului românesc, Panait Istrati, realist, vizionar –unele dintre ele prezentate la congrese de audiență internațională.

Despre limbajul sobru, antrenant, al cercetătorului –foarte gustat în ipostaza de conferențiar –cineva își poate face o impresie parcurgând, de exemplu, studiul Snobi și snobism (la origine conferință, rostită la Iași în 1939). Se găsesc aici, în fond, toate trăsăturile caracteristice intelectualului fin N.I. Popa: voluptatea investigației de bibliotecă (se citează câteva zeci se surse), o personală detașare de izvoare și surâs ironic, o vie capacitate asociativă (snobismul fiind urmărit la mai multe națiuni, pe toate planurile, la varii manifestări sociale), o formulare lapidară în care ideile se manifestă ca esențe; lucru de reținut, atenția arătată necontenit fenomenului românesc. Nu ne putem abține de a cita din cuceritoarea meditație măcar câteva rânduri: „Să-i lăsăm adevăratului snob mândria unei situații excepționale de risc intelectual. Dar iată că numele lui este repede uitat în folosul imitatorilor -snobi, care, la rândul lor, nu încetează a gusta bucuria amară a victimelor sacrificate pe altarul unor forme de artă înaintată, deși ei nu sunt decât de remorcă… Vai de snobul ce vine târziu! Nu se mai poate clasa decât printre snobii de clasa a II-a, în așa numiții snobinets sau aspiranții-snobi, -după termenii creați de Charles Oulmont”.

Dacă pentru definirea comparatismului, revelator e un studiu ca acela despre Romantismul francez și romantismul românesc, de ordonanță exemplară, cu perspective multiple, pentru caracterizarea lui N.I. Popa-omul, trimitem la articolul Delicatețea, trăsătură dominantă a personalității lui G. Ibrăileanu (1971). Explicațiile pătrunzătoare din acesta din urmă demonstrează nu numai comprehensiune, ci și o subliniată identitate de comportament. Căci octogenarul stimat de astăzi e în fondul său intim un moralist armonios, tonic precum Ibrăileanu în orele de bucurie intelectuală. Cărțile pe care de mult putea să le publice profesorul N.I. Popa au devenit Oameni. Adică viață cizelată. Foștii săi discipoli sunt cărți. Dar cartea sa, măcar una, care să-i adune străduințele celor șase decenii de studii laborioase, noi continuăm s-o așteptăm. Cu emoție și prețuire.

BIBLIOGRAFIE COMPLETĂ N.I. POPA

STUDII ȘI ARTICOLE ALE LUI N. I. POPA

Volume

Gérard de Nerval. Les filles du feu. Nouvelles. Édition critique d’apres des documentes nouveaux. Tome 1-2, Paris, Libraire ancienne Honore Champion; 1. 414p.; 2. 254 p.;

Memoriu de titluri și lucrări, Iași, Brawo, 1937, 34 p.;

,,Rezistențele’’ franceze în literatura compartă, Iași, Brawo, 1938, 99p;

Studii de literatură comparată, Editura Junimea, 1981;

Prefețe, volume editate

Patruzeci de ani ai Liceului Internat ,,Costache Negruzzi’’ din Iași, Iași, Brawo, 1937, XII, 442p;

Prefață la Vasile Alecsandri, Poezii, Ed. îngrijită, adnotată și comentată de G.C. Nicolescu, București, 1954, vol. I, p. 5-54;

Prefață la Costache Negruzzi, Păcatele tinereților și alte scrieri, Ediție îngrijită, note și glosar de Liviu Leonte, București, 1959, p. III-XXXV.

Cuvânt înainte, Alain Fournier, romancier al aventurii interioare, la Alain Fournier, Cărarea pierdută, București, Editura pentru literatură, 1965, p. 5-24;

Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă și Al. Teodorecu. Cu o prefață de Al. Dima și N.I. Popa, București, Editura pentru literatură, 1966, p. V-XII;

Cuvânt înainte, Alain Fournier, romancier al aventurii interioare, la Alain Fournier, Cărarea pierdută, București, Editura pentru literatură, 1967, p. 5-22;

Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorecu. Cu o prefață de N. I. Popa, vol. 2, București, Minerva, 1971, p. V-XIII.

Prefață la Victor Ion Popa, Ghicește-mi în cafea, Nuvele și povestiri, Ediție îngrijită și tabel cronologic de Cornel Simionescu, București, Minerva, 1972, p. V-XXXV;

Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorecu. Cu o prefață de N. I. Popa, vol. 2, București, Minerva, 1973, p. V-XI.

Traduceri

Blandensperger, Ferdinand, Starea actuală a studiilor comparate, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 22, 15 noiembrie 1937, p. 564-571;

Van Tieghem, Paul, O formă a istoriei literare internaționale: literatura generală, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 23, 1 dec. 1937, p. 643-651;

Singevin, Charles, Ordinea burgheză în secolul al XVIII-lea și literatura sa, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.7, 1 iulie 1939, p. 98-110;

Disse Robert, Aspectedin gândirea franceză contemporană, ,,Ethos’’, IV, nr. 1-2, ian-iun., 1947, p.3-21.

Wallet, Georges, Poezia lui Stephan Mallarme (125 de ani de la naștere), ,,Iașul literar’’, nr. 3, mart. 1967, p. 47-51.

Interviuri, răspunsuri la anchete

Polemici zadarnice… Răspuns unui anonim… bine cunoscut, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8113, 8 mai 1934, p. 1, 2;

,,Lumea’’ întreabă… ,,Ce gen de piese preferați?’’, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5285, 7 dec. 1935, p. 2, 3.

Ivașcu, G., Răspuns la ancheta ,,Ce credeți despre noua junime?’’, ,,Iașul’’, VI, seria II, nr. 24, apr. 1938, p.2;

Erina, Constantin, Convorbire cu d. Profesor N. I. Popa în chestia acordului cultural franco-român, ,,Luptătorul’’, XI, nr. 286, 8 apr. 1939, p.2,3;

Scripcă Mircea, Anchetele noastre. Viața lui Eminescu sau Creangă poate fi adusă pe scenă sau transpusă pe ecrane? ,,Prutul’’, IV, nr. 894, 1 oct. 1942, p. 1,2;

Ștefănescu Anton, Salvați Teatrul Național din Iași! De vorbă cu prof. Neculai Popa, ,,Prutul’’, II, nr. 381, 15 mai 1947, p. 2;

Cercetarea academică și actualitatea literară. Ancheta ,,Cronicii’’, ,,Cronica’’, III, nr. 28, 13 iul. 1968, p. 1,3;

Reporter, Profesorul N. I. Popa la 80 de ani, ,,Dialog’’, VIII, nr. 57, febr. Mart. 1977, p.4.

Ionescu, Marina, Cu N.I. Popa despre ,,Rigoarea unei munci stăruitoare’’, ,,Cronica’’, XII, nr. 9, 4 mart. 1977, p.3

Literatură comparată (studii, articole, note, comunicări)

Le Sentiment de la Mort chez Gerard de Nerval, ,,Melanges de l’Ecole Roumaine en France’’, Paris, Gamber, 1926, p. 27-171;

Les Sources allemandes de deux ,,Filles du Feu’’, de Gerard de Nerval: ,,Jemmy’’ et ,,Isis’’, ,,Revue de litterature comparee, iulie-august, 1930, 35 p;

Spirit critic, gust, ,,rezistențe’’, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 1, 1 ian. 1936, p. 16-17;

Psihologii naționale și ,,literatură comparată’’, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 13-14, 15 iul. 1936, p. 15-21;

Adevărata funcție a literaturii. O experiență franceză, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 21, 1 noiembrie 1936, p. 329-340;

Un umanism modern: literatura comparată, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 17-18, sept. 1937, p. 247-266;

Ferdinand Blandensperger, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 22, 15 noiembrie 1937, p. 561-563;

Paul Van Tieghem, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 23, 1 dec. 1937, p. 640-642.

Psihologia ,,rezistențelor’’ franceze în literatura comparată, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 24, 15 dec. 1937, p. 827-838;

Factorii ,,rezistențelor franceze’’, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 1, ian. 1938, p. 87-110;

Tradițiile franceze și categoriile de ,,rezistențe’’, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr.2, 1 febr. 1938, p. 231-254;

Fenomenul francez, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 3, 1 mart. 1938, p. 478-484;

Estetica și critica ,,rezistențelor’’franceze, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 3, mart. 1938, p. 458- 477;

,,Lettres philosophiques’’ de Voltaire și Revoluția franceză, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 6, 1 iun. 1940, p. 495-522;

Activitatea literară a lui Charles Drouhuet, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940, p. 520-531;

Un bilanț al romantismului francez, ,,Ethos’’, I, nr.1, ian. 1944, p. 331-354;

Valorificarea omului în literatura franceză, ,,Ethos’’, I, nr. 4, 1944, p. 331-354;

Asupra influenței ruse în literatura română, ,,Flacăra Iașului’’, XI, nr. 2260, 26 noi. 1953, p. 2;

Înrâurirea literaturii ruse asupra literaturii românești în secolul al XIX-lea, ,,Iașul nou’’, V, nr. 3-4, dec. 1953, p. 236-249;

Aspecte particulare ale simbolismului românesc, în Studii de literatură comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968;

Conceptul de literatură universală, ,,Secolul 20’’, II, nov. 1962, p. 106-113;

Originalitatea romantismului românesc, Anuar de lingvistică și istorie literară, XV, 1964, p. 21-32;

Eminescu și romantismul francez, Anuar de lingvistică și istorie literară, XVI, 1965, p. 35-50;

Alecsandri în cultura universală, ,,Secolul 20’’, nr.9, sept. 1965, p.12-15;

La legende des origines roumaines de Ronsard, în Lumieres de la Pleiade, Paris, 1966;

O indicație revelatoare în literatura comparată, ,,Iașul literar’’, XVII, nr.1, ian. 1966, p.60-62;

Spre încadrarea literaturii naționale în literatura universală, ,,Revista de teorie și istorie literară’’, XV, nr. 1, 1966, p. 18-20;

Un dialog de literatură comparată, al V-lea Congres al Asociației Internaționale de literatură comparată de la Belgrad, ,,Cronica’’, II, nr. 41, 14 oct. 1967, p.1-10;

În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate. Pe marginea unei lucrări recente/ La litterature comparee de Cl. Pichois și A. M. Rousseau, Paris, A. Colin, 1967/, Anuar de lingvistică și de istorie literară, XIX, 1968, p. 175-184;

Tendințe noi în critica franceză actuală, în Metodologia istoriei și criticii literare. Studii, București, Editura Academiei R..S. România, 1969, p. 91-103;

Literatura română în perspectiva universalității, ,,Convorbiri literare’’, I, nr.4, august 1970, p. 27-30.

,,Noua critică franceză și literatura comparată’’, în Probleme de literatură comparată și sociologie literară, București, Societatea de științe filologice din R.S. România, 1970, 417-430;

Comparatismul românesc, Anuar de lingvistică și de istorie literară, XXII, 1971, p. 171-178;

Aspecte specific naționale ale simbolismului, ,,Revista de teorie și istorie literară’’, XXI, nr. 1, ian. Martie 1972, p. 55-60;

La poetique devant la litterature comparee. Comunicare la colocviul de poetică și stilistică, Sinaia, 1974;

Le probleme de la valeur en critique comparee, ,,Sinthesis’’, I, 1974, nr. 1, p. 101-108;

Între poeți și critici, ,,Gând românesc’’, decembrie 1935;

Miguel Unamuno sau tragicul spaniol, ,,Însemnări ieșene’’, 1936;

Romantism, în Dicționarul limbii române, București, Editura Academiei R.S. România, 1969, p. 25- 28;

Literatură română, literatură universală, artă, cultură (studii, articole, note și comunicări)

Criza spiritului, Extras din ,,Buletinul Seminarului Pedagogic’’, Universitatea din Iași, 1932;

O conferință franceză la Iași ( Georges Rousseau, Victor Hugo, magicien du rythme), ,,Opinia’’, XXX, nr. 8040, 8 februarie 1943, p.1,2;

Umanitățile moderne, ,,Meșeceul’’, martie, 1934;

Romanul și viața, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8063, 7 martie 1934, p. 1, 2;

Teatrul și Viața, ,,Însemnări ieșene’’, aprilie 1935;

Actualitatea lui Victor Hugo, ,,Atheneum’’, mai 1935;

Despre ,,stil’’ în viață, ,,Însemnări ieșene’’, 15 septembrie 1936;

Un scriitor francez, Jules Romanins, ,,Lumea’’, XVII, nr. 4801, mai 1934, p. 2, 3;

Între Orient și Occident, ,,Opinia’’, XXXI, nr. 8351, 15 februarie 1935, p. 1, 2;

Miguel de Unamuno și noul spirit spaniol. Cu prilejul conferinței d-lui prof. Univ. I. Iordan, ,,Opinia’’, XXXI, nr. 8353, 17 februarie 1935, p. 1, 2;

Semicentenarul lui Victor Hugo, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5117, 23 mai 1935, p. 2;

Între poeți și critici. Pe marginea unei polemici, ,,Gând românesc’’, III, dec. 1935, p. 560-567;

Conferințe franceze la Iași, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 2, 15 ian. 1936, p. 64;

Liviu Rebreanu, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 4, 15 februarie 1936, p. 46-48;

Albert Thibaudet, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr.9, 1 mai 1936, p. 437-438;

,,Convorbiri literare’’ sau ,,Convorbiri politice’’?, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 10, 15 mai 1936, p. 585-586;

Literatură și cenzură, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 19, 1 oct. 1936, p. 254;

În jurul poeziei române noi (Ilarie Voronca), ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 19, 1 oct. 1936, p. 256-258;

Negustorii de cultură, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 20, 15 oct. 1936, p. 300-301;

Poezia ca mijloc de spiritualizare a vieții, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 24, 15 dec. 1936, p. 559-562;

Psihologia mitului, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 1, 1 ian. 1937, p. 23-27;

,,Conversiunea’’ d-lui Teodoreanu la romanul realist, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 1, 1 ian. 1937, p. 42-47;

Sala pașilor pierduți, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 1, 1 ian. 1937, p.42-47;

George Topîrceanu, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 10, 15 mai 1937, p. 821-823;

Poeții în fața morții (George Topârceanu), ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 12, 15 iun. 1937, 1044-1054;

Dictatură și estetică, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 15-16, 15 august 1937, p. 216-218;

Calea ferată sau automobilul, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 17-18, 15 sept. 1937, p. 317-319;

Cultura franceză la Iași, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 5, 1 mai 1938, p. 343-345;

Octavian Goga, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 6, 1 iun. 1938, p. 519-520;

Franța și criza spiritului la noi, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 7, 1 iulie 1938, p. 167-168;

Despre Noua Junime, ,,România’’, 8 iulie 1938;

Spunerea versurilor, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 338;

Lipsa de gust literar, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 339;

Lecturi și filme, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 349;

Parisul, climat spiritual, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 10, 1 oct. 1938, p. 141-146;

Dinamism și umanism, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p.340-341;

Variante sau opere noi? ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p. 343-344;

Voci franceze, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p. 344-345;

Erudiție și gust, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p.351-352;

Despre formarea gustului, ,,Viața școlarului. Cultură, educație’’;

,,Legenda’’ scriitorilor, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 5, 1 mai 1939, p.252-258;

Bovarysm, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 5, 1 mai 1939, p.370-371;

Snobi și snobism, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.7, 1 iul. 1939, p. 111-125;

Noblețea omului, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 8, 1 august 1939, p.323;

Pictorul Al. Popovici, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 9, 1 sept. 1939, p. 485-486;

O scrisoare a d-lui Lovinescu, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 12, 1 dec. 1939, p.479-480;

,,Nunta Zamfirei’’, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 12, 1 dec. 1939, p.486-487;

Versificația lui Topârceanu, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ian. 1940, p. 162;

Revizuiri literare, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1940, p. 161;

Ritm moldovenesc, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1940, p. 164;

Tocirea cuvintelor, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1949, p. 167;

Viață vegetativă, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 4, 1 aprilie 1940, p. 161;

Scriitori despre scriitori, ,,Însemnări ieșene’’,V, nr. 6, 1 iunie 1940, p. 555-556;

Polemici, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.2, 1 febr. 1940, p. 381-382;

Istoria culturii, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 6, 1 iunie 1940, p. 554;

În jurul genurilor, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.7, 1iulie 1940, p. 139-145;

Nu-i uităm (I. I. Mironescu și Eugen Lovinescu), ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.8, 1 august 1940, p. 314-315;

Literatura și războiul, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.8, 1 august 1940, p. 316;

Traduceri din românește, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 321-322;

Biblioteci, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 322-323;

Despre fericire, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 323;

Ce cauți în librărie?, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 septembrie 1940, p. 556;

Femeia alarmistă în secolul al XIII-lea, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940, p. 561;

Pentru cei care se cred critici, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940, p. 563;

Modelele literare ale d-lui Ionel Teodoreanu, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi. 1940, p. 310-311;

A citi și a reciti, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi. 1940, p. 314;

Pentru literatura de evaziune, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi. 1940, p. 313;

Actualități culturale, ,,Prutul’’, III, nr. 629, 28 noi. 1940, p. 1,2; nr. 630, 29 noi. 1940, p. 1,2;

Cazul Kiriacoff, ,,Moldova’’, 22 decembrie 1941;

Întoarcerea Franței la poezie, ,,Ethos’’, I, nr.1, 1944, 139;

Esența poeziei franceze, ,,Ethos’’, I, nr. 2-3, 1944, p. p. 243-259;

Soluții, din criză. Poezia europeană astăzi, ,, Ethos’’, I, nr. 2-3, 1944, 311-313;

Actualitatea omului, ,,Ethos’’, II, nr.3-4, 1945, p. 294-295;

Un romantic social: Romain Rolland, ,, Ethos’’, II, nr. 3-4, 1945, p. 296-297;

Paul Valery, o imagine a Franței, Ethos’’, II, nr. 3-4, 1945, p. 296-297;

Măiestria artistică în opera lui Alecu Russo, Revista Universității ,,Al.I. Cuza’’ și a Institutului Politehnic Iași, I, nr. 1-2, 1954, p. 367-394;

Iașul cultural. Societatea de științe istorice, filologice și folclor ,,Luptăm’’, I, nr. 2, 6 noi. 1949, p.1,2;

Contribuția lui Bălcescu la dezvoltarea limbii și literaturii române,Comunicare, Academia R.S. România, 1954;

Un mare călător în închipuire: Jules Vernes, Flacăra Iașului, nr.2667, 24 mart. 1955, p. 2;

G. Topîrceanu, Iașul literar, IX, nr. 5, mai 1957, p. 39-81;

Mihai Codreanu la ,,Însemnări ieșene’’, Iașul literar, IX, nr. 11, noi. 1957, p. 68-71;

Lumea poetică a Otiliei Cazimir, Iașul literar, IX, nr. 1, 1958, p. 127-137;

Ideile literare ale lui Costache Negruzzi, Iașul literar, IX, nr. 9-10, sept-oct. 1958, p. 127-137;

Mihail Sadoveanu la ,,Însemnări ieșene’’, Iașul literar, XI, nr.11, noi. 1960, p.36-39;

Otilia Cazimir și peisajul literar românesc, Iașul literar, XV, nr. 2, 1964, p. 46-48;

Eminescu și Iașul, Iașul literar, XV, nr.5, mai 1964, p. 15-18;

Omul de știință și profesorul. Omagiu prof. Al. Dima cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Anuar de lingvistică și istorie literară, XVI, 1965, p. 5-15;

Creator de școală (Al. Dima), Gazeta Literară, XV, nr. 26, 25 iun. 1964, p. 13-18;

Ibrăileanu și ,,Viața românească’’, Iașul literar, XVII, nr. 3, mart. 1966, p. 24-34;

Ibrăileanu evocat de N. I. Popa, ,,Cronica, I, nr.6, 19. mart. 1966, p. 9;

Costache Negruzzi în Istoria literaturii române, vol. 2, București, Editura Academiei R. S. România, 1968, p. 380-399;

O preocupare modernă: Dicționarul literar, România literară, II, nr. 14, 3 apr. 1969, p.20;

Actualitatea spiritului critic și condițiile lui, Convorbiri literare, I, nr. 1, mai 1970, p. 7-10;

Realitate și transfigurare (V. I. Popa), ,,Cronica’’, VII, nr. 7, 18 febr. 1972, p. 1,9;

Probleme de educație și de învățământ

Literatura romantică franceză în educație, ,,Buletinul Seminarului Pedagogic’’ din Iași, 1922, p. 30-44;

Psihologia lecturilor adolescenței, în ,,Viața românească’’, mai 1935;

Umanisme și rasism (Jean Eduard Spenle, Deux conceptions de l’education: Humanisme et Racisme), ,,Însemnări ieșene’’, nr. 21, 1 noi. 1936, p. 355-356;

Probleme teatrale, muzicale

Teatrul clasic francez la Iași. Pentru ,,Andromaca’’, ,,Opinia’’, XXXI, 14 apr. 1935, p.1,2;

Comedia franceză, ,,Lumea’’, XIX, nr. 5362, 9 mart. 1936, p. 4;

Teatrul și viața. Cu prilejul spectacolului Comediei franceze, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr.8, 15 apr. 1936, p. 347-354;

Spectacole populare la Teatrul Național, ,,Prutul’’, IV, nr. 795, 19 iun. 1942, p.3;

Dramaturgia românească în ultimul deceniu (1947-1957), Flacăra Iașului, XIII, nr. 3537, 28 dec. 1957, p.2;

Memorie și sentimente (Teatrul Național), ,,Cronica’’, VI, nr. 52, 25 dec. 1971, p.5;

REFERINȚE CRITICE

STUDII CRITICE

1. Istrate, Gavril – Profesorul. O mare conștiință, Anuar de ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;

2. Blănescu, Sorina – N. I. Popa – director al Teatrului Național din Iași, Anuar de ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;

3. Zăstroiu, Remus – Portretul unui necunoscut. N. I. Popa, publicist, Anuar de ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;

4. Mănucă, Dan – Pildele unui doctorat ratat, Anuar de ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;–

ÎN VOLUME

Zamfirescu, Ion – Comparatismul în România, în Studii de literatură comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968;

Bălu, Ion – Viața lui George Călinescu, Editura Cartea Românească;

Popa N.[icolae] I., articol în Dicționarul general al literaturii române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, vol V, București, 2006, pp. 329-330

ÎN PERIODICE

1. Botez, Octav, Popa N. I., Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, Paris, Gamber, V, XIX, nr. 4, apr. 1927, p. 133-135;

2. Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, recenzii în Notre litterature etudiee dans les textes, Paris, Collin, 1927, ,,Le Figaro’’, juin, 1927, ,,Les Nouvelles litteraires’’, juin, 1927, ,,La vie’’, juillet, R.L.C., juillet, 1927;

3. Cozma, N, Tablou de foștii și actualii profesori ai Seminarului pedagogic universitar, Iași, Buletinul Sem. Ped. Univ. Iași, nr. 8, 1930-1932, p. 217;

4. Stars, Maxime de, Le Laounais feudal, Tome IV, Paris, Champion, 1931, p. 456-457;

5. Thieme, H., Bibliographie de la litterature francaise de 1800-1930, Tome II, Paris, Droz, 1933, p. 402,-403;

5. Silviu, Pentru Iașul cultural. Constituirea Asociației foștilor elevi ai Liceului Internat, ,,Opinia’’, XXXIX, nr. 7840, 15 iun. 1993;

6. Silviu, Agapa și vizita ,,Asociației foștilor elevi’’ (ai Liceului Internat), ,,Opinia’’, XXIX, nr. 7847, 23 iun. 1933, p.2;

7. Serghe, Em., Ieșenism, ,,Lumea’’, XVII, 4725, 15 febr. 1934, p. 2;

8. Em. S(erghie), Dl. Popa polemizează cu noi, ca să audă dl. Iorgu Iordan, ,,Lumea’’, XVII, nr. 4728, 18 febr. 1934, p. 1-2;

9. D. M., În jurul romantismului. Conferința d-lui N. I. Popa la Universitatea din Cernăuți, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8077, 23 mart. 1934, p. 2;

10. L.H., Educația în școală. Păcate neobservate. Un cuvânt pentru d. Prof. N. Popa, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8115, 10 mai 1934, p. 1,2;

11. Veisa, Em., Un răspuns d-lui N. Popa, profesor secundar. Chestiuni de literatură și psichiatrie, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8225, 19 sept. 1944, p. 1, 2;

12. Analyses d’oeuvrages: Nerval, Gerard de, Les Filles du feu, edites par N. Popa, ,,Revue de litterature comparee’’, XV, nr. 1, janv.-mars, 1935, p. 338;

13. Ce poate N. Popa nu poate norodul, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5060, 16 mart. 1935, p. 2;

14. Bladesperger, F., Chronique. Bibliographie, ,,Revue de litterature comparee’’, XV, avril-juin, 1935, p. 338;

15. Clouard, Henri, Une these importante, ,,Le Jour’’, 15 juil., 1935;

16. Billy, Andre, Une edition critique de,,Filles du Feu’’, ,,L’Oeuvre’’, 16 juil., 1935<

17. Henriot, Emile, Filles du Feu, ,,Le Temps’’, 6 aout 1935;

18. Panfil, Vera, Despre funcția adevărată a literaturii (Despre articolul lui N.I. Popa, Adevărata funcție a literaturii), Însemnări ieșene, I, nr 24, 15 dec. 1936, p. 541-543;

19. Un auditor, După conferința d-lui N.I. Popa. Ce este o operă modernă?, ,,Opinia’’, XXXIII, nr. 8947, 31 ian. 1937, p.5;

20. Săcăleanu, C., Conferințele pentru muncitori (N.I. Popa, Rolul social al literaturii), ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 15 mai 1938, p. 340-341;

21. Van Tieghem, Paul, Filles du Feu, ,,Revue de synthese historique’’, decembre 1938;

22. Marino, Adrian, Rezistențele franceze în literatura comparată, ,,Revista Fundațiilor’’, XI, nr. 1, ian. 1944;

23. Comarnescu, Petre, Un bilanț al romantismului francez, ,,Revista Fundațiilor’’, XI, nr. 6, iunie 1944;

24. Noul director al Teatrului Național Iași, ,,Moldova liberă’’, III, nr. 603, 25 sept. 1946, p. 1, nr. 616, 10 oct. 1946, p. 1-2;

BIBLIOGRAFIE

CORPUS

Popa, I. Nicolae, Studii de literatură comparată,Editura Junimea, Iași, 1982

Popa, I. Nicolae, Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, Gamber Editeur, Paris, 1925

Popa I., Nicolae, Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gerard de Nerval, „Revue de littérature comparée”, 1930

Popa I., Nicolae, – Gérard de Nerval, Les Filles du Feu, Nouvelles. Edition critique d'apres des documents nouveaux. Thèse complémentaire pour le doctorat es lettre présentée à la Faculté des Lettres de l'Université de Paris par Nicolas I. Popa, Tome I, II, Honore Champion, Paris, 1931

Popa I., Nicolae, Un romantique pur: Gerard de Nerval, Conférence tenue à l'Université de Cernăuți, „Opinia”, 23 mars, 1933

Popa I. Nicolae, Comparatismul românesc, Anuar de lingvistică, Editura Academiei, 1971, p.171-178

Popa, I. Nicolae, Un umanism modern : literatura comparată, Institutul de Arte Grafice BRAVO, Iași, 1937

Popa. I. Nicolae, Memoriu de titluri și lucrări, Iași, 1937.

Popa I.,Nicolae, În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente, în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, T. 19, p175-184, Iași, 1968. În Studii de literatură comparată, Junimea, Iași, 1981, p.81

Popa I. Nicolae, Psihologii naționale și „literatură comparată” în Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 23

Popa I., Nicolae, Tendințe noi în critica franceză actuală, În volumul Metodologia istoriei și criticii literare, București, Ed. Academiei, 1969 și în Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1982

Popa I., Nicolae, „Noua critică” franceză și literatura comparată, în volumul Probleme de literatură comparată și sociologie literară, București, Ed. Academiei, 1970; în Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 97

Popa I., Nicolae, Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura comparată, Editura „Însemnări ieșene”, Iași, 1938. Preluat și în Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 198-287

Popa I., Nicolae, Eminescu și romantismul francez, În Studii de literatură comparată, p. 213

Popa I., Nicolae, Snobi și snobism, în Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1981

Popa, I., Nicolae, Literatura romantică franceză în educație (La litterature romantique française dans l'éducation), „Buletinul Seminarului Pedagogic” din Iași, 1922

Popa, I., Nicolae, Poeții în fața morții, „Însemnări ieșene”, An II, nr. 12, 1937

Popa I., Nicolae, Esența poeziei franceze, „Ethos”, An I, nr. 2-3, 1944

Popa I., Nicolae, Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval, Actes du XII-e Congres International de linguistique et de philologie romane, Bucarest, 1971

Nicolae I. Popa, Psihiatrie și istorie literară. Starea actuală a problemei, cf. Nicolae I. Popa, Memoriu de titluri și lucrări, Iași, 1937

Nerval, Gérard, Œuvres complètes, Édition Pléiade, 1960, Texte établi, présenté et annoté par Albert Béguin et Jean Richer

Nerval, Gérard, Œuvres complètes, Édition Pléiade ; Gallimard, 1984, 1989, 1993, Édition publiée sous la direction de Jean Guillaume et de Claude Pichois

Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous la direction de Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Jean-Luc Steinmetz, Classiques Jaunes, Littératures francophones, Classiques Garnier, Paris, 2018, p.148, 157, 164, 235, 388, 400, 575

Thieme, H., Bibliographie de la litterature française de 1800 à 1930, Tome II, Paris, Droz, 1933, p. 402-403

Analyses d’ouvrages: Nerval, Gérard de, Les Filles du feu, edité par N. Popa, R.L.C., XV, nr. 1, janv.-mars, 1935, p. 338

Baldensperger, F., Chronique. Bibliographie, R.L.C., XV, avril-juin, 1935, p. 338; XV, juillet-sept., 1935, p.537, 549

Clouard, Henri, Une thèse importante, „Le Jour”, 15 juil. 1935

Billy, André, Une édition critique de Filles du Feu, „L’œuvre”, 16juil., 1935

Henriot, Émile, Filles du Feu, „Le Temps”, 6 août 1935

Van Tighem, Paul, Filles du Feu, „Revue de synthèse historique”, decembre 1938

Body, Jaques, Gérard de Nerval et les chansons populaires, în Société française de littérature comparée. Actes de sixième Congrès national. Rennes, 23-25 mai 1963. Paris, Didier, 1965, p.173-182

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Bevir, Mark, The logic of the history of ideas, Cambridge University Press, 2002

Berindei, Dan, La France et le réveil spirituel moderne des Roumains, în Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Études réunies par Ramona Bordei-Boca.

Boia, Lucian, Les Pièges de l’histoire. L’élite intellectuelle roumaine (1930-1950), Les Belles Lettres, Paris, 2013

Breazu, Ion, Școala Română din Franța (Fontenay-aux-Roses), în „Boabe de grâu”, Anul I, nr. 6, 1930

Călinescu, George, Tehnica criticii și a istoriei literare, în Principii de estetică, EL, București, 1968

Călinescu, George, Curs de poezie, Adevărul literar și artistic, 1938, nr. 913, p. 6; nr. 914

Ciorănescu, Alexandru, Aristote en France. Des origines à la fin du XVIIIe siècle (tome I-II), Les Éditions des Presses Modernes, au Palais Royal, Paris, 1939

Combe, Dominique, Poétiques francophones, Hachette Superior, Paris, 1995.

Călinescu, George, Principii de estetică, Litera, 2003

Claudon, Francis; Haddad-Wotling, Karen, Précis de littérature comparée, Armand Colin, Paris, 2008

Cornea, Paul, La littérature comparée dans la deuxième moitie du XXème siècle. Points de repères, în Tendances actuelles de la littérature comparée dans le Sud-est de l'Europe, Séminaire de littérature comparée et d’histoire des idées, National Hellenic Reserch Foundation, 2007

Dedeyan, Charles, Gérard de Nerval et l’Allemagne : Deuxième partie, Société d’Édition d’Enseignement Superior, Paris, 1957

Dima, Alexandru, Principii de literatură comparată, Editura pentru Literatură, București, 1969

Dima, Alexandru, Conceptul de literatură universală și comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967

Dumas, Felicia, Dumas, Olivier, Iași et Moldavie dans les relations franco-roumains, Histoire chronologique du XIVe au XXIe siècle, Institutul European, Iași, 2006.

Duțu, Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, Editura Univers, București, 1982

Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, 2008

Eliade, Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, București, Univers, 1982

Étiemble, René, Comparaison n'est pas raison, La crise de la littérature comparée, Gallimard, Paris, 1963

Étiemble, René, Essais de littérature (vraiment) générale, Gallimard, Paris, 1975

Gengembre, Gérard, Marile curente ale criticii literare, Editura Institutul European, Iași, 1996

Godin, André, Une passion roumaine. Histoire de l’Institute Français de Hautes Études en Roumanie (1924-1948), Paris, L’Harmattan, 1998.

Illouz, Jean-Nicolas, Nerval, le rêveur en prose. Imaginaire et écriture, Presses Universitaires de France, 1997

Iorga, Nicolae, Histoire des Roumains et de leur civilisation, Henry Paulin, Paris, 1920.

Iorga, Nicolae, Les voyageurs français dans l’Orient européen, Conférences faites en Sorbonne, Paris, Boivin et Gamber, 1928.

Ionescu, Marina, Cu N.I. Popa despre ,,Rigoarea unei munci stăruitoare…”, ,,Cronica’’, XII, nr. 9, 4 mart. 1977, p. 3

Kelley, Donald R., Renaissance. Humanism, Boston, Twayne Publishers

Lefter, Ion Bogdan, Anii ’60-’90. Critica literară, Editura Paralela ’45, Pitești, 2002

Marino, Adrian, Comparatism și teoria literaturii, Polirom, Iași, 1998

Marino, Adrian, Dintr-un dicționar de idei literare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010

Mănucă, Dan, Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 65-76.

Mureșanu-Ionescu, Marina, Eminescu et Nerval – Un intertexte possible, Institutul European, Iași, 2008

Mureșanu Ionescu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Junimea, Iași, 2004

Mureșanu Ionescu, Marina, Pour une sémiotique du narratif. Une lecture de Nerval, Editura Junimea, Iași, 2007

Mureșanu Ionescu, Marina, Les(s) modèle(s) français et allemand dans la culture roumaine, in Litterae –magistra vitae. Heinrich Stiehler zum 70. Geburstag, Carola Heinrich/Thede Kahl (Hg) coord., Frank & Time Verlag fur wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2018, ISBN 978-3-7329-0464-8, pp. 305-322

Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Editura Univers, 1988

Năstasă, Irina, Emil Cioran și Școala română de la Fontenay-aux-Roses. Mărturii documentare, Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, no XLIX/2010, p. 235-243.

Pandrea, Petre, Școala Română din Franța, Editura Academiei Române, București, 1994.

Simion, Eugen, Sfidarea retoricii. Jurnal german, București, Editura Cartea românească, 2009

Simion, Eugen, Comparatismul azi, București, 2000

Tucan, Dumitru, Introducere în studiile literare, Editura Institutul European, Iași, 2007

Ursa, Mihaela, Identitate și excentricitate, Comparatismul românesc între specific local și globalizare, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013

Van Tighem, Paul, Literatura comparată, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966; traducere și prefață de Al. Dima.

Velea, Stan, Universaliști și comparatiști români contemporani – profiluri, Editura Medro, 1996

Vianu Tudor, Antichiatatea și Renașterea, în Studii de literatură universală și comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1960

Voia, Vasile, Aspecte ale comparatismului românesc, Editura Dacia, Colecția „Universitaria”, 2002

Wattremez, Michel, La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855-1943), l'Institut National des Langues et Civilisation Orientales, Paris, 1986

Zamfirescu, Duiliu, Mathieu Damian (La vie a la campagne), traduit par G. Bengesco, Préface par Paul Valery (de l'Académie Française), Les Éditions des Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII

Vasile, Aurelia, Nicolae Iorga – fondateur de l’Ecole roumaine de Paris, în Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Etudes réunies par Ramona Bordei-Boca.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ N. I. POPA

Mureșanu Ionescu, Marina, Les études nervaliennes aujourd’hui, în Actes. Journées de la Francophonie, IIIème édition, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1997

Mureșanu Ionescu, Marina, N.I. Popa, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Tom XXVIII, Secțiunea III, 1982, p.104

Mureșanu Ionescu, Marina, „L’Enseignement – voie privilégiée de la francophonie roumaine”, Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Études réunies par Ramona Bordei-Boca.

Mureșanu Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” dinIași, Tomul XXV, 1979

Mureșanu Ionescu, Marina, Nerval en Roumanie, Œuvres et critiques XIII, 1 (1988), Gunter Marr – SEDES Paris, No spécial Réception de la littérature française en Roumanie

Mureșanu Ionescu , Marina, Histoire de l’histoire littéraire française à l’Université de Iași, Historia Universitatis Iassiensis III / 2012

Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani, în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, Tomul XXVI, 1977-1978, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”

Istrate, Gavril, Profesorul. O mare conștiință, în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 45-50

Mănucă, Dan, Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 65-76.

Bălănescu, Sorina, N.I. Popa –Director al Teatrului Național din Iași, în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 51-55

Mureșanu Ionescu, Marina, Popa N.[icolae] I., articol în Dicționarul general al literaturii române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, vol V, București, 2006, pp. 329-330

Mureșanu Ionescu, Marina, Charles Drouhet, articol în Dicționarul general al literaturii române, Ed. Univers Enciclopedic, vol II C / D, 2004, pp. 758-759.

Mureșanu Ionescu, Marina, Charles Drouhet, articol în volumul Culture et francophonie. Dictionnaires des relations franco-romaines, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, pp. 85-86.

Zăstroiu, Remus, Portretul unui necunoscut. N.I. Popa, publicist, Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 57-64

DICȚIONARE ȘI LUCRĂRI COLECTIVE

Dicționarul general al literaturii române, Mureșanu Ionescu Marina, Articol Popa N.[icolae] I, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, vol V, București, 2006, pp. 329-330

ACTES, Journées de la Francophonie, IIIème édition, 12-15 mars 1997, Textes réunis par Marina Mureșanu Ionescu, Editura Universității „Al. Ioan Cuza” Iași

Dictionnaire des sciences historiques (dir: André Burguière).  „ Intellectuelle (Histoire) ”, articol de Roger Chartier, Paris, PUF, 1986, p.  372-377

Culture et francophonie. Dictionnaires des relations franco-romaines, Vodă-Căpușan, Maria, Marina Mureșanu Ionescu, Liviu Malița (coord.)Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003

Actes. Journées de la Francophonie, IIIème édition, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1997

Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Études réunies par Ramona Bordei-Boca.

Tendances actuelles de la littérature comparée dans le Sud-est de l'Europe, Séminaire de littérature comparée et d’histoire des idées, National Hellenic Reserch Foundation, 2007

La francophonie dans les Balkans. Les voix des femmes, sous la direction d’Efstratia Oktapoda-Lu et Vassiliki Lalagianni, Editions Publisud, Paris, 2008.

Anuar de lingvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV, Academia Română, Filiala Iași, 1994-1998

La littérature comparée en Europe Orientale, Conférence de Budapest, 1962, Akademia Kiado, Budapest, 1963

TEZE DE DOCTORAT

Coman, Maria-Elena, Dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Universitatea din Iași în perioada dintre cele două războaie mondiale. Charles Drouhet și Nicolae Șerban, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015

Medrea, Mirela, Les relations culturelles franco-roumaines dans l’entre-deux-guerres, Thèse pour obtenir le grade de docteur de l’Université Paris-Sorbonne, Paris, 2010.

SITOGRAFIE

Vincent Duclert, Les intellectuels, un problème pour l’histoire culturelle, Les Cahiers du Centre de Recherches Historiques, 31/2003; URL: http://ccrh.revues.org/293 [archive] ; DOI : 10.4000/ccrh.293