O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și România: [306370]

ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII FILOLOGICE

Universitatea „Al. I. Cuza” Iași

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și România:

N.I. Popa și studiile de literatură comparată

Coordonator: Prof. Dr. Marina Mureșanu Ionescu

2020?

CUPRINS

INTRODUCERE

Geneza subiectului

Stadiul studiului subiectului în critica actuală

Repere metodologice

PARTEA I. [anonimizat]: [anonimizat]

O colaborare aparte între două lumi universitare

Școala Română de la Paris

PARTEA A II-A. Profesorul N.I. Popa – [anonimizat] N.I. Popa

Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Iași

N.I. Popa –director al Teatrului Național din Iași (1946-1947)

Tendințe francofone în publicistica N.I. Popa

PARTEA A III-a. N.I. Popa –[anonimizat] N.I. Popa în comparatismul românesc (studii teoretice -> un sistem de idei și evoluția lui? / aplicative)

PARTEA A IV-A. N.I. Popa și studiile nervaliene

Receptarea lui Nerval în România

Contribuția lui N.I. [anonimizat], cercetările și scrierile prin care profesorul și comparatistul ieșean Nicolae I. Popa a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] 1948, [anonimizat] N. I. Popa, francofonia va continua să se manifeste ca o fromă de rezistență prin cultură.

Modelul cultural francez și-a pus amprenta asupra devenirii culturale destul de tardive a României, iar modul în care a [anonimizat] a promovat acest model francez, a [anonimizat]. [anonimizat] N. I. Popa a [anonimizat], [anonimizat] o tradiție fondată de Charles Drouhet și Nicolae Șerban.

Poate cel mai importat aspect pe care îl urmărește această teză este activitatea pe care a desfășurat-o N.I. Popa în calitate de comparatist. [anonimizat], vizează atât o teoretizare pertinentă a acestei discipline universitare cu o [anonimizat]. Fost bursier al Școlii Române din Franța, N.I. [anonimizat], căruia N.I. [anonimizat]. Așadar, este necesară studierea activității de comparatist a profesorului N.I. Popa, pentru a [anonimizat] o parte, și cât de importantă a fost contribuția sa în domeniul studiilor nervaliene.

Istoria intelectuală dintre România și Franța își are astfel, prin N.I. Popa, un important reprezentant, un agent de cultură a cărui contribuție trebuie cuantificată, recunoscută și promovată, de vreme ce poate constitui un model de intelectual cu o pregătire, o erudiție și o personalitate greu de egalat.

Conform Dicționarului de Științe Istorice coordonat de André Burguière, orice încercare de a defini istoria intelectuală este un demers riscant, din cauza specificului național al denumirilor și rezistenței lor la traducerile dintr-o limbă în alta. Roger Chartier atenționa asupra a doi termeni vehiculați în spațiul american, anume intellectual history și history of ideas, despre care considera că încă nu s-au aclimatizat în spațiul european. În Germania, predomină Geistesgeschichte, în Italia este mai uzitat storia della filosofia decât storia intellectuale. În Franța, denumirea istorie intelectuală (histoire intellectuelle) a fost precedată de istorie a intelectualilor (histoire des intellectuels): „Apparue au début des années 1960 en France, l'histoire des intellectuels a connu un fort développement jusqu'à la fin des années 1980. La nécessité de promouvoir une histoire intellectuelle à part entière découle ainsi de l'analyse de la rencontre difficile entre histoire des intellectuels et histoire culturelle en France, l'une se révélant au contact de l'autre et réciproquement.”

Încă de la începutul secolului XXI, s-a manifestat un interes crescând față de domeniul foarte controversat al istoriei intelectuale, mai ales în spațiile francez și englez. Cele mai importante reviste cu această tematică sunt Modern Intellectuel History (din 2004) și Intellectual History Revie (din 2007), precum și Mil Neuf Cent, care folosește subtitlul „Revistă de istorie intelectuală”. În Italia, există o tradiție în istoria ideilor, reprezentată de Franco Venturi, alături de o istorie a conceptelor, teoretizată la Cambridge de Reinhart Kossleck. În SUA, un puternic curent de istorie intelectuală este ilustrat prin lucrările lui Dominick La Capra și ale discipolilor săi, la Universitatea Cornell, aceștia marcând o nouă distincție, între istoria intelectuală și cea socială sau socio-culturală. Însă ce presupune mai exact istoria intelectuală? Considerăm relevantă următarea încercare de a o defini, ea aparținând lui Jean-Claude Perrot: „L’histoire intellectuelle telle que nous la comprenons ne se limite pas à l’histoire des idées, même si celle-ci lui appartient de plein droit. Le développement des sciences humaines et sociales […] a montré que toutes les activités et toutes les pratiques humaines sont susceptibles d’une analyse qui met en évidence la pensée, claire ou confuse, des acteurs humains. Une institution, une pratique technique, l’usage privilégié de tel objet matériel, un type d’organisation ou de gestion peuvent ainsi mettre en évidence des attitudes mentales et intellectuelles que nous n’entendons pas négliger. Ainsi comprise, l’histoire intellectuelle échappe au reproche traditionnellement adressé à l’histoire des idées, d’étudier des entités abstraites qui se développeraient dans un vide historique.”

În prezent, se impune realizarea unei ediții critice integrale sau care să includă măcar cele mai importante studii ale lui N. I. Popa, teza de față putând fi considerată o etapă premergătoare binevenită.

Un moment al relațiilor culturale franco-române: Școala Română de la Paris

I.1.Scurt istoric al relațiilor franco-române

La începutul perioadei interbelice, relațiile franco-române erau deja solidificate după ce, vreme de mai bine de un secol și jumătate, elitele românești demaraseră o serie de conexiuni ce vizau nu doar latura culturală, dar și pe cele socială și națională. Este cunoscut faptul că ele încep să se intensifice cu precădere în secolul al XVIII-lea, la inițiativa savanților, boierilor sau chiar a clericilor, pe toate aceste planuri râvnindu-se stabilirea unor raporturi cât mai eficiente cu omologii francezi. Clasele sociale privilegiate, boierii și domnitorii, fanarioți sau pământeni, erau fini cunoscători ai limbii franceze și încercau să implementeze elemente de limbă, cultură și civilizație franceză atât Moldova, cât și în Țara Românească. Un exemplu ilustrativ în acest sens poate fi că franceza a devenit limbă oficială în relațiile celor două provincii românești cu Rusia, după tratatul de la Adrianopol (1829), în perioada administrației militare a lui Pavel Kiseleff (1829-1834).

Tot în secolul al XIX-lea, influența franceză se manifesta mai ales sub forma unui import ideologic generat de un număr tot mai mare de tineri intelectuali români, veniți în Franța la studii. Acești tineri care beneficiază aici o educație în spirit francez, se vor întoarce în țările lor animați de ideea de modernizare și de idealuri precum independența și unirea. Cea mai mare parte a intelectualilor implicați în mișcările sociale ale Revoluției de la 1848, dintre care îi putem aminti pe Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Constantin A. Rosetti, urmaseră studii superioare la Paris, ceea ce imprimă gândirii lor și modelului politic pe care îl promovează, modelul revoluției franceze. În Franța, jurnale precum La Reforme, Le National, Le Siècle, Le Journal des Débat, relatau evoluția evenimentelor generate de revoluție în Principatele române. Odată cu înăbușirea revoluției prin intervenția Rusiei și a Imperiului Otoman, acești intelectuali vor lua calea exilului și către Franța, ceea ce conduce la concluzia că francofonia română a avut și un caracter patriotic.

Un moment decisiv în solidificarea relațiilor culturale franco-române îl reprezintă totuși deschiderea politică franceză, inițiată de Napoleon al III-lea după Războiul Crimeei (1853-1856), când influența Franței în Europa este unanim recunoscută, iar intervențiile sale diplomatice sunt decisive în formarea statului român. Grație intervenției franceze, ultimii exilați români au obținut dreptul de a reveni în țările lor, cu scopul de a pregăti alegerile din 1857. Din nou, Franța va sprijini Principatele române în Conferința de pace de la Paris, moment în care acestea primesc noi reglementări privitoare la situația lor internațională și la organizarea internă. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și unirea Moldovei cu Țara Românească au fost de asemenea recunoscute de marile puteri în Conferința de la Paris, din 6 septembrie 1859. Recunoștința românilor pentru susținerea oferită de Franța, va reprezenta fundamentul unei prietenii de durată.

Odată cu domnia lui Cuza, începe un amplu proces de reforme care să asigure coeziunea administrativă și modernizarea noului stat. După o primă etapă, în care francofonia și francofilia caracterizau doar o clasă privilegiată, elita, studiul limbii franceze este susținut printr-un nou sistem de învățământ public.

În perioada 1871-1914, situația politică a României devine destul de tensionată, deoarece ea trebuie să aleagă un aliat dintre Rusia și Austro-Ungaria. Francofilia constituia așadar un dezavantaj al tratatului pe care îl încheie în cele din urmă cu Austro-Ungaria și Germania, în 1883.

Până la Primul Război Mondial, raporturile culturale franco-române se mențin și se dezvoltă continuu. Este epoca în care Bucureștiul devine „micul Paris”, când actorii francezi se bucură de turnee glorioase în spațiul românesc, iar în literatură, modelele francez și german se impun categoric și într-un mod spectaculos chiar, de vreme ce se reușește arderea unor etape prin asimilarea unor etape care în occident avuseseră nevoie de un secol și jumătate pentru a se propaga. Este vorba de clasicism, de achizițiile sociale și filosofice ale Iluminismului și chiar de romantism. Animatorii școlilor literare române, animați totodată de idealul construcției unui stat unitar și modern, progresist, rămân ancorați și în realitățile românești, adoptând modelul francez dintr-o perspectivă comparativă, ce include și referințe germane, italiene sau engleze, scopul fiind dezvoltarea unei culturi naționale moderne.

În 1898, Pompiliu Eliade considera că influența franceză a suscitat „ecloziunea unor germeni latenți ai spiritului național”, o constatare care sugerează vocația mesianică a culturii franceze în spațiul european.

În momentul declanșării Primului Război Mondial, cultura română atinsese un grad major de maturitate, având o expresie specifică și începând să se impună în circuitul valorilor europene.

După Primul Război Mondial, relațiile politice sunt mai numeroase și mai active ca niciodată, ceea ce amplifică fracofilia deja bine ancorată în spațiul românesc.

Perioada interbelică reprezintă pentru cultura română un moment de apogeu al devenirii sale istorice, în care cultura franceză a avut o influență decisivă, deci studiul interacțiunilor culturale din acest interval este cu atât mai interesant. Centralizarea administrativă și modernizarea prin sincronizarea cu occidentul sunt prioritare în toate domeniile vieții sociale și culturale.

I.2. Limba și cultura franceză în învățământul românesc

Prin ampla sa difuziune și prin universalismul său, cultura franceză a permis și altor culturi naționale să se dezvolte. Ea propunea un ideal de progres umanist care fusese promovat încă din Antichitate, de filosofii greci și latini, apoi de umaniștii Renașterii și de filosofii Iluminismului.

Astfel, în Principatele Române, fraceza a început să fie studiată în Țara Românească începând cu 1776, în timpul domniei lui Alexandu Ipsilanti, un spirit cultivat și reformator. De altfel, franceza și greaca vor rămâne prin excelență până la jumătatea secolului al XIX-lea limbi ale distincției culturale, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Cel care le stăpânea, avea un avantaj considerabil în a avansa într-o funcție publică. Școlile din Paris erau considerate de către domnitori și boieri, drept cele mai bune școli din lume și își angajau secretari francezi. Totodată, își înscriau odraslele la pensioane, unde se învăța în franceză, iar studiile și le terminau cel mai ades în Franța. Tendința aceasta a persistat până spre deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea, în jurul anului 1848, sute de tineri urmând studiile la Paris. Ulterior, numărul lor a crescut constant. În timpul domniei lui Cuza, în Franța erau înscriși apoximativ patru sute de studenți români și cinci sute de elevi în licee.

După Unirea de la 1859, sistemul de învățământ românesc evoluează prin legile din 1864 și 1893. Ciclul primar, obligatoriu și gratuit, se făcea în limba română, dar în școlile private se menține limba franceză.

După Primul Război Mondial, o serie de intelectuali francezi stabilesc legături cu omologii lor români, doritori fiind să dezvolte acest schimb cultural. Această colaborare bilaterală, desfărată la cel mai înalt nivel în stat, constituie un element de noutate care a consolidat tradiționala difuziune a limbii franceze.

În 1919, la inițiativa părții române, o delegație franceză alcătuită din profesori și înalți funcționari ai Ministerului de Finanțe sosește la București. Două luni mai târziu, se semna un acord: La Convention relative au recrutement, au statut et au traitement des professeurs français en Roumanie, care a fost considerat drept actul de naștere al Misiunii Universitare Franceze, active în România pe durata întregii perioade interbelice. Profesorul universitar Charles Drouhet, autor al unei serii de manule de franceză pentru nivelul secundar, considera că prietenia tradițională dintre cele două popoare devenise „idisolubilă” prin alianța lor de după prima conflagrație mondială.

Și alți numeroși profesori universitari români au fost atrași și inspirați în activitatea lor de modelul educativ francez, pe care îl recomandau. Spre exemplu, Ovid Densusianu, fost elev în Franța, considera că Franța, prin cultura ei, purta sufletul latin spre cea mai înaltă expresie prin idealismul său și printr-un spirit al măsurii. Astfel, el le recomanda românilor să își activeze conștiința latină după modelul francez.

Un alt exemplu relevant poate fi Cercul „Luteția” de la Iași. În perioada 1898-1909, grupul regional al Alianței Franceze a oferit cursuri de seară, gratuite cu ajutorul a diferiți profesori, la Liceul Național. Se organizau deopotrivă și conferințe ce se susțineau uneori la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de către invitați francezi sau membri ai Alianței Franceze. În 1921, șeful catedrei de franceză de la Universitatea „Al. I. Cuza”, profesorul Nicoale Șerban, resuscitează o idee a alianței și înființează Cercul „Luteția”, unde va susține cursuri alături de O. Botez, J. Voiquin sau M. Sibi.

„Luteția” și biblioteca sa erau locul de întâlnire a elitei ieșene: N.I. Popa, care a fost vicepreședintele său în 1936, Adrian Marino, care a fost bibliotecar și secretar în anii ’40, Iorgu Iordan. După plecarea lui Nicolae Șerban la București, Cercul „Luteția” va deveni un centru francez coordonat de către lectori ai Misiunii Franceze din România. Se menține tiparul activităților anterioare: cursuri de limbă franceză, biblioteca de 6000 de volume, conferințele, comunicările științifice, piesele de teatru. După război, centrul francez a reprezentat un refugiu moral pentru intelectuali. În 1945, cu ajutorul profesorului N.I. Popa, centrul a fost resuscitat pentru începutul anului universitar, dar în 1948, regimul comunist a decis să dizolve Institutul Francez de la București și toate centrele din provincie. Din impunătoarea bibliotecă a centrului nu au rămas decât 190 de opere alese, care vor fi păstrate în biroul lui N.I. Popa, pentru a fi la dispoziția celor 101 studenți de la secția de franceză a Universității „Al. I. Cuza”.

Adevărata organizare a învățământului primar și secundar din România, se va face abia după Primul Război Mondial, prin legea din 1924, complatată în 1928 prin legea ce privea învățământul privat. Autorul acestui proiect a fost Constantin Angelescu, un universitar devotat, format în bună măsură în Franța. El propunea o perioadă de doisprezece ani, ce presupunea un ciclu primar de patru ani și un ciclu secundar de opt ani, perioadă în care învățarea limbii și a culturii franceze era obligatorie. În felul acesta, franceza avea prioritate față de celelalte limbi străine. De asemenea, studiul culturii franceze îl secondează îndeaproape pe cel al culturii române, contribuind la omogenizarea sistemului de învățământ românesc.

Misiunea Universitară Franceză își începuse activitatea în 1919, după semnarea Convenției relative a recrutării, statutului și tratamentului profesorilor de franceză din România, menționată deja mai sus. Până în 1924, ea a fost coordonată de inspectorul Le Téo, detașat de la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi de directorul de la IFHE și, din 1933, de Alphonse Dupront.

În 1919, în România erau 24 de profesori francezi, iar în 1924, numărul lor se dublează. Odată cu a doua conflagrație mondială, mai rămân doar 18 dintre aceștia, ei asigurând formarea a cinci mii de elevi, în douăsprezece orașe românești. Alphonse Dupront a insistat ca învățământul să continuie chiar și după declanșarea ostilităților de către Germania, ceea ce poate fi interpretat ca o formă de rezistență prin cultură.

Per ansamblu, Misiunea Universitară Franceză își va îndeplini obiectivele atât prin cursurile sale, cât și prin implicarea profesorilor săi în activități adiacente, precum animarea unor cercuri franceze sau cursuri destinate unui public mai larg.

Începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Franța urmărise crearea unor structuri guvernamentale care să propage cultura sa în întreaga lume. Pe acest fundal al politicii franceze și pe baza unei solide conexiuni franco-române, în 1924 își începe activitatea L’Institut Français des Hautes Etudes en Roumanie. La vremea respectivă, mai existau în Europa doar alte șase institute franceze, la Atena, Florența, Londra, Madrid, Barcelona și Napoli. Cel de la București va perpetua relațiile deja tradiționale dintre cele două culturi latine. Punerea în practică a acestui proiect, a fost înlesnită de legăturile de prietenie dintre profesorii români francofili și omologii lor francezi. Ideea creării sale a fost susținută în Franța de către Henri Focillon, acest demers fiind susținut considerabil și de profesori români ca Nicolae Iorga, Gheorghe Țițeica, Emil Racoviță.

Menținând o colaborare continuă cu Misiunea Universitară Franceză, L’Institut Français de Hautes Etudes va juca un rol esențial în relațiile dintre cele două culturi. Deși cele două forme de organizare își păstrau fiecare identitatea, începând din 1925 ele vor fi conduse de o singură persoană, directorul Institutului. Obiectivele acestuia se realizau printr-o paletă largă de activități precum: încurajarea cursurilor de franceză, finanțarea unor biblioteci, conferințe, burse pentru studenții români din Franța (printre care și Alexandru Ciorănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran), organizarea de manifestări artistice, apariții în presă.

Prin toate aceste forme de activitate culturală, Institutul a vizat nu doar elitele intelectuale ale vremii, prestigiul culturii franceze propagându-se în cercuri din ce în ce mai largi.

I.3. O colaborare aparte între două lumi universitare

După ce învățarea francezei a dobândit un rol atât de important în învățământul secundar, același lucru se va manifesta și în cel universitar. Numeroși factori vor determina această stare de fapt, precum tendința principalelor instituții, Academia, universitățile, de a colabora cu lumea universitară franceză prin diverse forme de schimb între profesori, ceremonii universitare, organizarea de cursuri și conferințe, echipe mixte de cercetare.

În cadrul Academiei Române, „Parlamentul cultural al unei națiuni” majoritatea membrilor străini sunt savanți de origine străină. Un studiu asupra evoluției numărului acestora arată că, dacă înainte de 1919, numărul membrilor francezi reprezenta 34,9% dintre membrii străini, între 1919 și 1940, procentajul lor sporea la 46,8%. În același timp, 53 din cei 241 de membri români deja admiși în epocă, își desăvârșiseră studiile în Franța, prin stagii de specializare sau de doctorat. Și în mediile universitare, românii dovedeau cât de mult îi apreciau pe savanții francezi decernându-le titluri de doctori honoris causa. Ca și în Academie, profesorii francezi ocupau primul loc în nominalizările profesorilor străini.

Miniștrii români ai Instrucției Publice și ai Cultelor, precum Constantin Angelescu, Petre P. Negulescu sau Nicolae Iorga, au urmat ultima lor etapă de formare în Franța. În urma mandatelor lui Angelescu, s-au votat legea învățământului primar (1924) și cea a învățământului secundar (1928), care va for fi favorabile implementării proiectului Misiunii Universitare Franceze în România.

După cum am mai precizat, franceza fusese deja în școlile române încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. La Academia Mihăileană de la Iași, un curs de literatură fraceză se desfășura în 1841 la inițiativa prințului Mihail Sturza, în timp ce la București, primul curs similar fusese susținut din 1853 de către Ulysse de Marsillac.

În provinciile care se alătură României după Primul Război Mondial, Bucovina și Transilvania, înființarea catedrelor de franceză la universități este puțin diferită. Franceza se suprapunea la Cernăuți unui substrat cultural austriac, care rămâne încă activ, în vreme ce la Cluj, ea devine prioritară față de de alte culturi străine.

Profesori precum Charles Drouhet și Basil Munteanu la București, Nicolae Șerban la Iași, Yves Auger la Cluj sau Paul Henry la Cernăuți, se implică în organizarea unor departamente de franceză în cadrul instituțiilor de învățământ. În același timp, lectori francezi precum Jean-Joseph Charles și Francis Lebrun la Bucarest, J. Voilequin, Virgil Pinot, Beau de Lomenie, Charles Singevin la Iași, Rousseau et Michel Dard la Cernăuți, Henry Jacquier la Cluj, contribuie la o eficientă derulare a seminariilor.

Catedrele de franceză urmăreau un dublu obiectiv. Pe lângă promovarea limbii și literaturii, a culturii franceze, se urmărea un alt aspect notabil, anume difuziunea culturii române în mediul francez. Un exemplu potrivit ar fi din nou Charles Drouhet, care și-a dedicat o mare parte din carieră studiului influențelor dintre cele două culturi. El a publicat articole atât în Franța, cât și în România, alături de alte studii de literatură comparată. Basil Munteanu oferea și el un studiu complex publicului francez, anume Panorama de la littérature roumaine contemporaine.

Profesorii catedrelor de franceză s-au implicat în organizarea de conferințe despre literatura franceză în principalele orașe ale țării, mai ales în cercurile franco-române pe care le creaseră profesorii Misiunii Franceze sau în centrele de conferințe destinate publicului larg, pe care le întemeiaseră fundații culturale precum Dalles, Fundația Regașă sau la Ateneul Român din București. În presa vremii, anunțurile pentru astfel de evenimente erau extrem de numeroase.

Așa cum Nicolae Iorga înființează o Universitate populară la Vălenii de Munte, Nicolae Șerban este cel care pune bazele unei Universități latine la Piatra Neamț, care își desfășoară cursurile de vară în 1933 și 1944, continuându-și apoi activitatea la Brașov, până în 1939. Erau invitați anual profesori francezi renumiți, precum felix Gaiffe, titularul cursului de literatură de la Sorbona, sau Henri Tronchon, profesor la Facultatea de Litere din Strasbourg. Cele mai importante cotidiene ale vremii erau foarte atente la evoluția acestor evenimente, propagându-le mesajul în rândul publicului din toată țara.

Însă dintre toți acești animatori culturali și mediatori între spațiile român și francez, în mod evident s-a distins Nicolae Iorga. Numeroasele sale volume publicate în franceză, despre literatură, istorie, artă sau învățământul românesc, au făcut posibilă popularizarea culturii române în rândurile savanților francezi. Iorga organiza anul o serie de conferințe în universitățile franceze cu scopul de a-și face țara cunoscută. Dincolo de aspectele științifice pe care le promova, el sublinia constant actualitatea prieteniei dintre România și Franța. Comunicările sale erau publicate ulterior în jurnalul Neamul românesc, în vreme ce numeroase alte cotidiene române și franceze marcau laudativ astfel de inițiative. În plus, savantul român invita permanent specialiști francezi pentru a susține cursuri de vară la Universitatea populară de la Vălenii de Munte, care se înființase tot din inițiativa sa. La rândul său, primește în 1922 o invitație permanentă de a susține conferințe la Sorbona, seria sa de cursuri fiind inaugurată de către decanul Facultății de Litere a prestigioasei universități pariziene.

Promovarea limbii și culturii franceze în România a fost simultan susținută și de cătrea alți profesori români, care avuseseră oportunități de a studia sau măcar de a călători în Franța, deci studenții lor puteau beneficia nu doar de cunoștințe academice, ci și de experiențele nemijlocite pe care profesorii lor le avuseseră cu cultura franceză. Așadar, dincolo de simpla transmitere a unei moșteniri culturale franceze și dincolo de studiul limbii acesteia, învățământul românesc urmărea să ofere un contact direct cu ideile și metodele de cercetare franceze, pe care acești profesori le adoptau și le aplicau ulterior.

De la înființarea universităților românești moderne, intelectualii români au rămas deschiși colaborărilor cu mediul academic francez. Ceea ce era normalitate pentru Iași și București, s-a transmis și la universitățile de la Cernăuți și Cluj, fie prin detașarea unor profesori din vechiul regat, fie prin prezența unor profesori francezi delegați prin acorduri guvernamentale.

I.4. Școala română de la Paris

Franța a reușit să atragă studenții români ca nicio altă țară, iar în perioada interbelică se reușește organizarea oficială unui cadru universitar instituționalizat pentru aceștia, la Paris.

Ideea fondării unei școli românești în occident îi revine lui Vasile Pârvan. În 1914, acesta propunea înființarea unei școli la Roma, scopul fiind studiul aprofundat al preistoriei și Antichității. Izbucnește însă Primul Război Mondial și această inițiativă va fi resuscitată în 1920 de către Nicolae Iorga, care face propunerea în Camera Deputaților. El susține crearea a două școli în străinătate, argumentul său fiind necesitatea unei contraofensive la propaganda ostilă contra României, centrele vizate de el fiind la Roma și la Paris, orașe simbol ale latinității și a luptei pentru principiile comune de dreptate și umanitate.

Scopul principal pe care Iorga îl atribuia Școlii române de la Paris era solidificarea relațiilor franco-române și a legăturilor lor culturale. Proiectată din perspectivă europeană, după modelul școlilor franceze de la Atena și Roma, această înstituție română de la Paris urmărea să militeze pentru o politică pacifistă într-un mediu științific: „Les relations culturelles seraient orientées de telle sorte (…) qu’elles deviendraient la base même de nos futures actions avec les Alliées, dont l’œuvre, bénéfique pour nous, est dominée par la conception latine de droit et d’humanité. Ces relations auraient une stabilité qu’on ne peut exiger des relations économiques.”

Funcționarea celor două școli române, de la Paris și Roma, a fost reglementată prin legea de la 13 augist 1920 și printr-un decret regal din 22 octombrie 1920. Ele depindeau administrativ și financiar de Minsterul Instrucțiunii publice, dar în realitate se aflau sub autoritatea lui Nicolae Iorga. Cei mai buni studenți și cercătători din domeniile istorie, litere, arte, erau selectați pentru a urma în Franța studii de specialitate, ce încă nu erau posibile încă în România. Acești membri ai Școlilor române de la Roma și Paris trebuia să primească în prealabil recomandări din partea universităților din care proveneau.

În vreme ce Vasile Pârvan primea misiunea de a conduce Școala română de la Roma, Nicolae Iorga s-a ocupat personal de cea de la Paris. Pentru Iorga, Franța nu e o doar sora latină a țării sale, ci o percepe ca pe un model de idealuri, el considerând că România viza aceleași obiective ca și ea. În opera sa din 1918, Histoire des relations entre la France et les Roumains, el aducea dovezi istorice pentru ilustra cât de vechi și strânse au fost relațiile dintre cele două popoare.

Scopul Școlii române de la Paris era nu doar difuziunea culturii și istoriei românilor în occident, pentru a-i pune în valoare locul în contextul european, ci și îmbogățirea calitativă a învățământului românesc prin formarea celor mai buni studenți în instituțiile de elită europene.

Sediul Școlii române din Italia a fost instalat chiar în inima capitalei, în vreme ce în Franța s-a ales o clădire la Fontenay-aux-Roses, o localitatea din proximitatea Parisului, loc ce va deveni un incontestabil centru cultural francofon românesc în perioada interbelică. Iorga însuși a ales locația și s-a ocupat îndeaproape de amenajarea sa. Imobilul a fost ulterior cumpărat printr-o subvenție aprobată de Nicolae Titulescu, ministru al finanțelor în perioada respectivă, restul fondurilor provenind ditr-o donație făcută de Aristide Blank.

Inaugurarea a avut loc la 1 iulie 1922 și au fost prezente figuri importante ale spațiului cultural francez, precum Paul Appel, rectorul Universității din Paris, Ferdinand Brunot, Charles Diehl, Emanuel de Martonne, F. Brunel, Charles Bémont. Ca și în cazul Institutului Francez de la București, aceste relații de prietenie activă vor garanta reușita proiectului.

Regulamentul de funcționare a Școlii de la Paris a fost publicat în august 1921. Erau stipulate aici exigențele științifică pe care beneficiarii trebuiau să le întrunească, precum și normele de conduită individuală, socială și morală, pe care trebuiau să le respecte aceștia. Membrii aveau obligația de a scrie memorii trimestriale și anuale, pentru a-și justifica activitatea. Lucrările lor urmau să să fie publicate într-o revistă, Mélanges de l’Ecole Roumaine en France, în vreme ce operele artiștilor plastici sunt expuse la Paris și în România. Sculptorii și pictorii dispuneau de un atelier chiar în incinta școlii. O altă îndatorire a studenților era de a susține o conferință, în funcție de specializarea lor, despre poporul român. Această prevedere din regulament nu are neapărat un caracter cultural, cât mai degrabă unul politic, dar patriotic.

În anul 1922, în Școala română de la Paris se deschide și o bibliotecă. Baza fondului de carte au constituit-o donațiile lui Emile Chatelain și Charles Bemont, foști profesori și prieteni ai lui Nicolae Iorga, dar și ale editurilor Datina Românească și Cultura Națională, patronate de același Nicolae Iorga și Aristide Blank. În 1930, biblioteca ajunsese să conțină în jur de 3000 de volume, iar activitățile școlii de la Fontanay-aux-Roses erau apreciate chiar și de personalitățile cele mai implicate în prezervarea spiritului național, spre exemplu Octavian Goga sau filosoful germanofil Nae Ionescu.

Membrii Școlii române de la Paris frecventau cursuri la Sorbona, l’Ecole des Chartes sau Collège de France. Dintre profesorii francezi cu care ei au avut șansa să colaboreze, îi amintim pe Paul Valery, Paul Hazard, Henri Focillon, Joseph Bédier, Fernand Baldensperger, Etienne Le Roy, Jaques Zeiller, Eugene Albertini. Nicolae Iorga ținea mult la caracterul de excelență al acestei instituții, de aceea respingea categoric propunerea de a mări numărul de studenți beneficiari bursă în Franța.

Studenții instituției române de la Paris aveau beneficii chiar și în timpul liber. Se organizau adesea excursii cu un caracter cultural. Spre exemplu, în 1924, au plecat într-o excursie la Barbizon, pe urmele lui Nicolae Grigorescu, iar cu alt prilej, să viziteze castelele de pe valea Loirei. În astfel de activități, ei vizitau diferite regiuni ale Franței, cunoscându-le astfel nemijlocit frumusețile.

Este evident că această școală a beneficiat de renumele celui care o administra, prestigiul lui Iorga reflectându-se asupra sa, însă ea se face cunoscută și prin modul foarte riguros prin care își alegea studenții. Profesorul N.I. Popa a fost reprezentantul recomandat de Facultatea de Litere din Iași, în 1924 și 1925. G. Millet, istoric al artei bizantine, îi invită pe Grigore Nandriș și pe Constantin Giurescu să analizeze o serie de documente pe care le descoperise la Muntele Athos, pe care li le și încredințează spre publicare. Așadar, nume de savanți consacrați, precum Basil Munteau, Constantin Giurescu, Petre P. Panaitescu, au fost, ca și comparatistul N.I. Popa, actrița Mania Antonova, artiștii pictori și sculptori Catul Bogdan, Adina Moscu, Alexandru Ciucurencu, elevi ai acestei școli. În ceea ce-i privește pe istorici, unii dintre ei au descoperit documente imortante în arhivele franceze, iar cercetările pe care le făceau ca activitate doctorală erau completate printr-o serie de articole pe care ei le publicau în țară, în reviste precum Neamul Românesc sau La Revue historique du Sud-Est européen.

Bursierii de la Școala română de la Fontenay-aux-Roses s-au implicat și în viața socială a unei colonii românești de la Issy-les-Moulineaux, ajutorul lor constând într-o serie de cursuri de limbă și civilizație română, ce respectau programele oficiale. Cursurile se desfășurau cu acordul generos al autorităților franceze, în școala primară a respectivei localități de la periferia Parisului.

Așa cum își dorise creatorul său, Nicolae Iorga, Școala română din Franța începe să joace un rol important în relațiile dintre cele două culturi. Spre exemplu, asociația Amis de la Roumanie, creată în 1924, găsește la Fontenay informațiile care vor influența deciziile oficiale franceze, favorabile României. În 1925, Constantin Giurescu și Petre P. Panaitescu organizează la Paris o expoziție română de artă. Alexandre și Getta Rally, autori ai unei bibliografii franco-române, organizează conferințe prin care vor să combată o percepție greșită despre țara lor, răspândită în rândurile parizienilor. În toamna lui 1938, Emil Lăzărescu prezenta la Radio Paris Mondial un o rubrică despre viața intelectuală din România.

Așadar, în perioada interbelică, studenții români continuau să fie atrași de universitățile franceze, iar 70% dintre solicitările pe care tinerii români le făceau în anii ’20 pentru a studia în străinătate, vizau spațiul francez. În statisticile franceze, locul doi în ierarhia studenților veniți la studii la Paris, era ocupat de români, iar în 1936 aceștia reprezentau cel mai numeros grup național de studenți proveniți din țările Europei Centrale și de Est. O consecință a faptului că numărul lor era în continuă creștere, a fost și organizarea lor în diferite ascociații la Paris, Strasbourg,Toulouse, Caen sau Lille. Aceste grupări studențești exercitau o activitate de difuziune a culturii române în special prin manifestări artistice. Spre finalul a anilor ’30, Germania va recupera considerabil din dezavantaj, mulți studenți optând pentru universități din acest spațiu cultural.

În felul acesta se dezvoltă apreciabil învățământul superior românesc. Tinerii erau încurajați să în primă fază la universitățile din țară, după care plecau în Franța pentru a-și pregăti o teză de doctorat sau o specializare. Între 1919 și 1930, 93% dintre tezele susținute în străinătate fuseseră concepute în Franța. Aceste rezultate sunt deopotrivă datorate atracției tradiționale pe care spațiul francez a exercitat-o asupra studenților români, dar și implicării celor două state în susținerea schimburilor interculturale dintre ele.

În 1927, Școala română de la Paris primește din partea rectorului de la Sorbona recunoașterea oficială de instituție superioară de învățământ și, în consecință, studenții putând beneficia acum de unele facilități. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și condițiile politice pe care le-a impus au influențat negativ desfășurarea unei activități regulate în Școala română de la Paris. Chiar dacă numărul de discipline crescuse, școala își va menține activitatea doar formal.

Școala română de la Paris a reprezentat una dintre cele mai reușite inițiative române în planul schimburilor culturale pe care le-a avut cu Franța. Tinerii care au fost selecționați pentru a studia în cele mai bune școli pariziene, au revenit în România și au activat în diferite instituții de învățământ superior, devenind astfel agenți de difuziune a culturii franceze.

Este și cazul profesorului Nicolae I. Popa, fost student al Școlii române din Franța. După studiile pe care le terminase la Iași, în 1921, perioada franceză (1924-1931) a reprezentat o experiență marcantă din punct de vedere cultural, aici având un dialog continuu și fertil cu specialiști în literatura comparată, precum Ferdinand Baldensperger sau Paul Hasard, fapt ce i-a permis o elaborarea unei valoroase teze de doctorat despre Fiicele Focului,volumul de nuvele al romanticului francez Gérard de Nerval.

Ca pentru mulți alți intelectuali români, Școala Română din Franța a reprezentat și pentru N.I. Popa oportunitatea de a obține specializarea în istoria literaturii franceze prin acest doctorat la Sorbona, de vreme ce în România i-ar fi fost imposibil să redacteze o astfel de teză. În plus, această experiență îi permite comparatistului român să trăiască o altfel de viață și să se maturizeze moral și intelectual. Perioada franceză îi permite contactul cu operele lui Nerval și, îndrumat de profesorii Paul Hasard și Ferinand Baldensperger, N.I. Popa redactează importante studii de critică despre Fiicele Focului și despre sentimentul morții la Gérard de Nerval. Este vorba despre Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval (1925) și despre ediția critică a volumului Les Filles du Feu, apărut la editura Champion din Paris, în 1931. Critica occidentală a întâmpinat cu entuziasm și a apreciat lucrările lui N.I. Popa, fapt ce vine ca o recunoaștere a erudiției sale laborioase. Însuși Fedinand Baldensperger consemna în Revue de littérature comparée :  „Une telle permanence d’évasion, un souci secret d’orphisme si persistant animent les œuvres de Gérard de Nerval, que toute étude un peu poussée doit compter, à propos de ce fol delicieux, avec des séductions étrangères; aussi le tome II de l’édition critique des Filles du Feu, procurée par M. N. I. Popa (Paris, Champion, 1931), donne-t-elle d’abondantes satisfactions à cet égard. Nos lecteurs connaissent la soigneuse recherche à laquelle le commentateur avait, ici-même, soumis avec succès Jemmy et Isis, deux de ces Filles du Feu qui, malgré l’inspiration si personnelle de leur auteur, n’étaient pas sans devoir quelque peu de leur flamme à des contacts parfois bien imprévus.” Recunoașterea a venit și din partea altor critici și editori ai momentului, precum Pierre Moreau, Henri Clouard, André Billy, Albert Béguin, Jean Richer, și se menține și în prezent printre exegeții nervalieni din spațiul francez. N.I. Popa își va finaliza doctoratul la București, sub coordonarea lui Charles Drouhet.

În prezent, acest edificiu cultural al primei jumătăți de secol XX, Școala română din Franța, nu mai există. Declinul a început cu Al Doilea Război Mondial și ocupația germană, iar lovitura de grație a fost dată de politica română izolaționistă de după război. Constantin C. Giurescu mărturisea cu tristețe: „Am fost în anii trecuți să revăd Școala de la Fontenay; nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stradă; în locul lor trece astăzi o arteră de circulație și s-a ridicat un HLM, adică un bloc cu apartamente cu chirii modeste, adică pentru cei cu venituri asemenea; localnicii pe care i-am întrebat nu mai știau nici măcar de Rue des Chataigniers, necum de Școală.” Se știe că biblioteca școlii a fost vândută după ce o vreme a fost adăpostită la Ambasada României din Paris, iar o parte din ea a ajuns în depozitele Bibliotecii Centrale de Stat și la biblioteca Institutului „Nicolae Iorga” din București.

Eforturile remarcabile ale lui Nicolae Iorga au fost recunoscute de întreaga elită universitară franceză. S-au păstrat mai multe mărurii ale profesorilor și studenților străini care recunoșteau importanța Școlii Române în spațiul cultural francez: „Cet homme visible de tous les points de l’horizon avait formé l’Ecole roumaine de Fontenay, institut de recherches et trait d’union entre deux élites, ou les meilleurs de ses élèves venaient travailler sous nos maîtres.” Considerăm relevantă și mărturia lui Al. Ciorănescu, din prefața unui studiu publicat la Paris: „Faut-il ajouter que nous n'aurions pas mené a bonne fin notre entreprise, sans tant d'encouragements et de bons conseils? C'est un devoir pour nous, mais un agréable devoir, d'adresser nos remerciements les plus respectueux a M. Nicolas Iorga, ancien président du Conseil de Bucarest, qui fut pendant de longues années notre guide spirituel, et qui a soutenu nos efforts de la manière la plus efficace. M Paul Hazard, a qui nous savons tout ce que nous devons, et M. Baldensperger nous ont découvert avec une autorité incomparable les voies et les méthodes de la littérature comparée. (…) C'est avec joie que nous nous reconnaissons tout ce que nous leur devons, en leur renouvelant ici l'expression de notre gratitude.”

Prin legea învățământului din 1948, instituțiile de cultură străine din România sunt închise, iar școlile române din străinătate sunt, de asemenea, suprimate. Interzicând orice formă de cooperare cu occidentul, această nouă politică conducea și la dispariția celei mai importante instituții române francofone, ce a avut un rol semnificativ în formarea elitei culturale românești. Câțiva foști membri ai săi, susținuți de alți oameni de cultură români stabiliți în Occident, au înființat un Centru Român de cercetări la Paris, al cărui președinte de onoare va fi, până în 1986, Mircea Eliade.

Profesorul N.I. Popa – mediator cultural între Franța și România

Charles Drouhet și Nicolae Șerban, predecesori ai lui N.I. Popa

După cum s-a arătat și în capitolul precedent, studiul limbii și culturii franceze au reprezentat o constantă în învățământul românesc, încă de la începuturile destul de tardive ale acestuia, contribuind considerabil în planul relațiilor franco-române.

Iașul a reprezentat încă în secolul al XIX-lea un nucleu important al francofoniei românești. Aici existau o comunitate franceză alcătuită în principal din profesori membri ai Misiunii Universitare Franceze, care predau la Liceul Național sau la Liceul Internat „Negruzzi”, un consulat, pensioane cu predare în limba franceză, precum cel al congregației catolice Notre-Dame de Sion. În plus, existau un teatru, biblioteci și librării ce promovau cărți în limba franceză.

În prima parte a secolului XX, perioada de apogeu a francofoniei românești, numărul profesorilor de franceză crește considerabil la Iași, însă o contribuție marcantă în domeniul relațiilor culturale româno-franceze, au avut-o trei intelectuali de elită, comparatiști totodată, anume Charles Drouhet (1879-1940), Nicolae Șerban (1886-1966) și, desigur, Nicolae I. Popa (1897-1982).

Charles Drouhet, critic și istoric literar, comparatist și profesor universitar, provenea dintr-o familie de intelectuali de origine franceză, tatăl său, profesor, fiind de asemenea un agent activ al promovării învățământului în limba franceză în România. După studii la Bârlad și la Facultatea de Litere de la București, Charles Drouhet obține și doctoratul la Sorbona, tot în domeniul Literelor. Aceste studii îi vor marca decisiv activitatea ulterioară: „Charles Drouhet și-a orientat cercetările de critică și istorie literară sub semnul școlii franceze, al așa numitei „școli Gustave Lanson” de la Sorbona. Spiritul său lucid, scrupulos și ordonat de profesor de vocație, și-a găsit în canoanele cam rigide ale acestei metode de fapte, norme temeinice de disciplină științifică.” Și despre studiile doctorale, N.I. Popa vorbește în termeni elogioși, el însuși finalizându-și doctoratul sub tutela lui Drouhet: „Tezele de doctorat în Litere de la Sorbona sunt contribuții istorice, aduceri de fapte noi (documente de arhive, scrisori sau manuscrise inedite, isvoare necunoscute), capabile să arunce o lumină nouă asupra unui scriitor, a unei opere sau a unei perioade literare. O teză franceză lucrată în secolul al XX-lea, nu mai poate fi o demonstrație, în sensul tezei din limbajul logicii medievale. Charles Drouhet ne va denunța cu tărie acest caracter neistoric și neștiințific din opera lui Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie (Paris, Leroux, 1899).” Tezele de doctorat le-a scris sub îndrumarea directă a lui G. Lanson, timp de cinci ani. Subiectul lor erau operele unui discipol al lui Malherbe, poetul François Mainard, deci se axa pe literatura franceză a secolului al XVII-lea: „Lucrarea care a pus în lumină toate calitățile de istoric literar ale lui Charles Drouhet, a fost teza sa principală. Reconstituirea biografiei poetului și analiza operei lui cereau ingeniozitate, metodă și perseverență în descoperirea de documente noi, simț critic și prudență în interpretarea lor, cunoștințe tehnice și gust în judecarea operelor literare. Aceste calități, el le avea. Școala franceză, așa de potrivită temperamentului său, i le-a dezvoltat și perfecționat.

Charles Drouhet își începe cariera universitară la Iași, imediat după revenirea din Franța, la catedra de limbă franceză a Facultății de Litere, iar ulterior va ocupa funcția de profesor de limbă și literatură franceză la Universitatea din București. Elaborează singur sau prin colaborări, numeroase manuale de limbă fraceză pentru învățământul secundar. În cariera didactică aplică toată metoda și disciplina științifică a Sorbonei. Iorgu Iordan, fost elev al său, explica în Însemnări ieșene, cum cursurile lui Charles Drouhet erau concepute pe cicluri și reluate la anumite perioade, perfecționate metodic, evitând să repete de la an la an informația dată studenților săi. A tratat toate epocile literaturii franceze, de la cea medievală și până la curentele de sfârșit de secol XIX, „împrospătate cu o întinsă și laborioasă informație bibliografică la zi, și înviorate de meditații personale pe marginea textelor. Aceste cursuri se caracterizează printr-o notă analitică, descriptivă și explicativă, ce convenea structurii lor monografice. ” Format în același mediu academic și spiritual francez ca și Charles Drouhet, N.I. Popa semnalează în același context prezența în prea mică măsură a unor vederi sintetice, „la care i-ar fi dat dreptul îndelungata sa uncenicie în istoria literaturii franceze”, abordarea prea didactică. În ciuda acestui fapt, meritele lui Charles Drouhet sunt recunoscute, N.I. Popa susținându-l în unele inițiative, spre exemplu atunci când acesta atacase Programele analitice de limbă franceză din 1932, în elaborarea celor noi ținându-se cont de propunerile ambilor profesori ieșeni. Despre cursurile lui Charles Drouhet, N.I. Popa mai nota: „Structura lor monografică și înfățișarea poate didactică le-a cantonat , din nefericire, în lumea studenților, ca rețete de examene, deși atât informația lor bogată, cât și partea de reflecții personale ar fi putut fi apreciate de cei mai pretențioși oameni instruiți. Cu toate criticile ce li s-au adus, provocate și solicitate adesea chiar de prof. Drouhet, -manualele sale, și mai ales cele din ciclul superior, au avut darul de a pune la loc de cinste exercițiul tipic francez al explicărilor de texte, cheie a învățământului umanist. Prin aceasta, manualele sale au contribuit mult la formarea gustului literar al multor generații.”

În paralel cu această carieră universitară, didactică, desfășoară o intensă activitate publicistică, în reviste atât din România, cât și din Franța, precum și una de critic și istoric literar, fiind un precursor al comparatismului din spațiul românesc. Influențat de școala comparatistă franceză în care se formase (Ferdinand Baldensperger, Paul Hasard, Paul van Tighem), studiile sale se concentrează pe opere literare franceze și române, abordate într-o manieră pozitivistă, adică urmărind faptele istorice, geneza și structura textelor și acordând un rol important factorilor sociali și psihologici care au condus la anumite fenomene literare. Altfel spus, în exprimarea lui N.I. Popa, Charles Drouhet „a avut și marea cumințenie de a-și vedea limpede orizontul limitat al cercetărilor”. El a înțeles că în vastul domeniul al literaturii comparate, va trebui să ia „probleme de cadru mai restrâns, tratate însă până la epuizare.”

Este interesant de urmărit cum aplicațiile comparatiste ale lui Charles Drouhet sunt interpretate extrem de analitic de succesorul său, N.I. Popa, tocmai pentru că este la rândul său un specialist și discipol meticulos al școlii comparatiste franceze.

În cuvântarea pe care a susținut-o cu prilejul comemorării lui Charles Drouhet în 1940, la Iași, N.I. Popa includea sintetic aspectele esențiale ale personalității și activității acestuia. Sunt câteva pagini de elogiu critic, care respiră o admirație sinceră față de un excelent profesor, un spirit lucid, obiectiv, prea apropiat de realitate pentru a fi poet, dar înzestrat cu o sensibilitate literară bogată și nuanțată, pe care reușea să o transpună în expresii impersonale: „Charles Drouhet a murit așa cum trăise: muncind neîntrerupt, mânat de nevoia imperioasă de a-și păstra, în plină suferință, neclintită demnitatea de om și de profesor. Chiar înfățișarea sa fizică, rece și distantă, precum și politețea lui occidentală, respirau nevoia de a se închide parcă într-o atitudine ce interzicea orice intimitate. De fapt, era omul prieteniei statornice, frânat doar de pudoarea manifestărilor familiare. Boala care-l lovise de mai mulți ani, îl amenința în rațiunea sa de a exista ca om, cercetător și ca profesor. Iată de ce s-a îndârjit să dureze, muncind și păstrându-și grupul de discipoli fideli în juru-i. Continua a citi tot ce-i putea împrospăta cursurile, comentariile și seminariile. Urmărea cu mare atenție lucrările elevilor săi, arătând în corespondență, întâlniri și discuții, un spirit de mare profesor apusean. Se informa scrupulos la susținerile de teze trecute sub direcția sa și se bucura sincer de reușita celor pe care îi formase și îi ajutase să se formeze, preocupat totdeauna de continuitatea disciplinei istorice pe care o reprezenta. Fixat însă definitiv în spiritul istoriei literare sorbonarde, și la acel al literaturii comparate, de esență tot franceză, -Charles Drouhet a rămas rece la orice tendință de transformare a metodelor sale. Tentativele estetice, așa de puternice în ultima decadă, i se păreau prea subiective și impresioniste. Cele filosofice, agresive în cercurile istoriografiei literare germane, -nesigure și cu rezultate condamnate de la început. Era prea Francez pentru a accepta ușor riscul unor experiențe spirituale, sau provizoriul unor poziții de așteptare. De altfel, preocupările sale cantonate strict între cărți, studii și învățământ, n-au depășit niciodată cadrele specialității. O extremă rezervă i-a impus să nu se lase niciodată târât în vreun proces cultural sau politic al vremii.”

Activitatea sa culturală de mediator între Franța și România, a fost recunoscută de cele două țări prin numeroase distincții.

Nicolae Șerban, prin activitatea și preocupările sale, poate și considerat un succesor al lui Charles Drouhet. Și-a consolidat studiile începute în țară, la școli importante din Germania, Italia, Franța, finalizând la Paris o teză de doctorat cu titlul Leopardi et la France, apărută la aceeași editură consacrată la care va publica și N.I. Popa, Champion. Critica vremii a întâmpinat pozitiv apariția studiului, considerând că aduce o viziune nouă asupra operei lui Leopardi.

Deși la întoarcerea în țară obține un modest post de profesor de italiană la Bârlad, Nicolae Șerban păstrează vie relația pe care o avusese cu spațiul francez, unde revine pentru cercetare în perioada vacanțelor. Transferul lui Charles Drouhet la București, care îl succeda pe Pompiliu Eliade la Facultatea de Litere, îi oferă în 1918 prilejul de a pătrunde în mediul universitar ieșean, fiind angajat ca profesor suplinitor la Catedra de limbă și literatură franceză a Facultății de Litere. Prin varietatea didactică și prin inițiativele sale, Nicolae Șerban își depășește predecesorul. Un prim exemplu poate fi seria de cursuri de vară pe care le inițiază în 1934 la Piatra Neamț și apoi la Brașov. Ele durau două luni și se axau pe învățarea limbii și literaturii franceze. Ulterior, proiectul se dezvoltă și se înființează în 1936 Universitatea Liberă Latină din Brașov, care adaugă ca obiecte de studii și alte limbi romanice –italiana, spaniola, româna, dar și o secție de limbă latină. Au beneficiat de aceste cursuri peste 2000 de cursanți, români și francezi. Experința acestora nu s-a redus doar la cursuri, ci, așa cum se procedase și în cadrul Școlii Române de la Paris, Nicolae Șerban a mizat mult, în consolidarea cunoștințelor studenților săi, și pe contactul lingvistic și cultural direct, în mediul său autentic. Drept urmare, demarează un program de călătorii de studii în Europa, dar mai ales în Franța.

O altă inițiativă de succes a lui Nicolae Șerban, al cărei scop era să completeze demersul său didactic și să vină în sprijinul tinerilor și marelui public, a fost Cercul de studii franco-române „Luteția”. Înființat la Iași în 1921, el avea misiune dublă, de a promova cultura franceză în spațiul românesc, mai ales ieșean, și pe cea română să o înfățișeze publicului francez. Demersul acesta face din Nicolae Șerban un animator cultural, iar Cercul de studii „Luteția” un loc care atrăgea întreaga elita intelectuală ieșeană.

Propagarea culturilor franceză și română se realiza prin nenumărate conferințe la care erau invitate figuri proeminente ale intelectualității franceze, precum și seri culturale ce se organizau la Facultatea de Litere. Tematica prelegerilor din cadrul cercului era variată și, desigur, nu lipseau nici excursiile de studiu sau realizarea unor volume de traduceri ale operelor unor scriitori români. Dintre evenimentele organizate la Iași, amintim o conferință despre „Idealul artistic francez”, susținută în 1921 de profesorul Julien Luchaire, directorul general al învățământului francez în străinătate și un prieten recunoscut al românilor; în luna decembrie a aceluiași an, Jean Grimond ține o conferință despre „Noile tendințe ale literaturii franceze de după război”. În 1922, cu prilejul tricentenarului nașterii lui Moliere, președintele „Luteției”, dr. George Bogdan, susține o conferință înaintea spectacolului omagial „Avarul”. Acesta reușise înaintea lui Nicolae Șerban, să înfiițeze după război, în 1919, un cerc româno-francez, „Ronsard”, ce promova continuarea dialogului cultural dintre cele două părți. Era relativ facilă organizarea de conferințe în perioada respectivă. Deplasarea era rapidă și deloc costisitoare, membrii comitetului de organizare invitând personalități care trăiau în România și iubeau Franța, de cele mai multe ori profesori francezi care predau la universități din România, scopul director fiind schimburile intelectuale, atât de profitabile pentru ambele țări.

Cu un titlu omonim, „Luteția” va edita din 1922 și revistă lunară pe care realizatorii ei o doreau „un organ de prietenie” franco-română. Durata apariției sale a fost relativ scurtă, din cauza lipsei fondurilor. Prețul abonamentului era aproape simbolic, iar numărul cititorilor prea redus pentru a susține continuarea publicării sale. Mai mult, demersul publicării acestei reviste conduce la un deficit de 200.000 de lei, pe care profesorul Șerban a trebuit să îl acopere personal de vreme ce statul nu a acordat nicio subvenție. Dintre cele mai importante numere ale revistei, le menționăm pe cele apărute în Franța, în 1925. Erau numere aniversare, a căror tematică era înfăptuirea României Mari sau relațiile franco-române. Articolele incluse erau scrise de figuri importante ale intelectualității vremii, franceze și române deopotrivă: generalul Berthelot, Emannuel de Martonne, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu.

Tot prin Cercul „Luteția”, Nicolae Șerban a încercat să atenueze problema unui număr în scădere al publicațiilor în limba franceză, însă contextul era dificil din cauza instalării crizei financiare. O soluție de compromis a fost redactarea și promovarea unor broșuri de învățarea limbii franceze. Ele erau utile elevilor și marelui public, prețul fiind, din nou, unul modic.

Relațiile de prietenie ce se consolidaseră între părțile română și franaceză, s-au manifestat și la constituirea bibliotecii Cercului „Luteția”. În 1921, ea cuprindea în jur de 200 de volume, însă ca răspuns la apelul lui Nicolae Șerban către directorii instituțiilor de învățământ din România și din străinătate, către toți colaboratorii, numărul acestora crește semnificativ, într-un mod chiar nesperat. Au răspuns provocării și reviste franceze precum Le Progres Civique, Revue Militaire, Ecole et la vie, care au oferit în plus și abonamente gratuite, revistele sosind la Iași cu regularitate. Activitatea Cercului „Luteția” s-a încheiat în 1939, când el a fuzionat cu Centrul universitar româno-francez din București.

În paralel cu „Luteția”, Nicolae Șerban înființase în 1929 un alt cerc româno-francez, „Jules Michelet” și o revistă de studii franceze, „Gallia”. Ceea ce era inedit la această publicație, ar fi că, alături de articolele privitoare la cultura franceză, includea și problematica literaturii comparate, o disciplină ce cunoștea o dezvoltare rapidă în epocă. Așadar, „Gallia” reprezintă un moment important în evoluția comparatismului românesc și, totodată, aducea o perspectivă proprie asupra relațiilor franco-române. Publicau profesori a Facultății de Litere din România și din Franța, studenți deopotrivă, articolele vizând istoria, arta și cultura românească, literatura franceză, poezii originale, învățământul francez în România, traduceri din franceză și din română în franceză, recenzii, concursuri de traduceri în franceză ale unor texte de scriitori români, rapoarte despre activitatea cercului „Jules Michelet”.

Cărțile publicate de Nicolae Șerban pot fi clasificare după direcțiile principale ale activității sale de cercetător literar, animtor cultural și profesor. Desigur, ele sunt complementare și nu pot fi explicate decât raportându-se unele la altele. Manualele de limbă franceză și gramaticile pe care le elaborase Nicolae Șerban, erau realizate într-un stil modern pentru epoca respectivă, ceea ce a contribuit la receptarea lor favorabilă de către specialiștii vremii. Dintre tiltluri, amintim: Histoire de la litterature francaise, le XVII-eme siecle, Curs de literatură franceză, Grammaire française supérieure à l'utilisation d'illustres exemples étrangers. În plus, Nicolae Șerban realizează patru manuale de franceză destinate cursului inferior din ciclul secundar, pe care le gândește în funcție de metoda pe care o considera eficientă în studiul francezei în spațiul românesc: „După părerea mea, franceza nu ar trebui predată în același fel ca și engleza, chineza sau limba arabă, românilor. Ar trebui să fie o manieră românească de predare, căci noi avem în limba noastră un număr mare de cuvinte de proveniență latină, ca și cuvintele franțuzești, și, în plus, avem un număr imens de cuvinte împrumutate direct din franceză. Aceeași asemănare există și la nivel sintactic, în crearea expresiilor și a figurilor de stil. De ce să nu profităm de aceste circumstanțe favorabile și să facilităm astfel învățarea limbii franceze?” Inovația manualelor lui N. Șerban consta în studiul francezei pe texte ce conțineau cuvinte în fraceză care sunt similare corespondentelor din română. Fiind redusă dificultatea de înțelegere a textului, beneficiarii se concentrau pe aspectele de pronunție și gramatică, iar treptat, creșteau și provocările lexicale.

Putem caracteriza activitatea lui Nicolae Șerban în dezvoltarea studiilor de limbă franceză, ca fiind foarte prolifică, el publicând deopotrivă și manuale destinate elevilor din cursul superior de liceu, intenția sa fiind să prezinte literatura franceză într-o formă cât mai vie și mai clară. Și în publicistică s-a dovedit receptiv la problemele actualității, articolele sale apărând în „Viața nouă”, ”Evenimentul”, „România viitoare”, „Convorbiri literare”, „Opinia”, „Timpul”, „Universul”.

Cea mai importantă contribuție în domeniul literaturii comparate, de factură pozitivistă –specifică epocii sale, a fost lucrarea dedicată lui Leopardi. Leopardi et la France, Essai de littérature comparée, este o lucrare structurată în două părți ce urmăreau să demonstreze influența literaturii franceze asupra gândirii lui Leopardi și difuziunea operei acestuia în Franța. Acestui studiu, receptat favorabil de critica vremii, i se adaugă două monografii dedicate lui Pierre Loti, una dintre ele premiată de Academia Franceză, precum și Alfred de Vigny et Frédéric II. Étude de l'influence littéraire , Les Comedies de Corneille, Étude historique et littéraire, Racine en Roumanie. Ceea ce conferă valoare studiilor lui Nicolae Șerban ar fi studiul unor vaste bibliografii, interpretări raportate la fenomenele literare ale epocii și la ansamblul cultural al epocii, claritatea stilului și analiza succintă.

În 1944, Nicolae Șerban reușește să se transfere la Universitatea din București, pe postul care se eliberase după moartea lui Charles Drouhet. Ca și acesta, Nicolae Șerban a fost un veritabil animator al prieteniei româno-franceze, format în spiritul modelului francez pe care l-a promovat ulterior cu o energie debordantă.

Ca o concluzie, cei doi intelectuali prezentați succint mai sus, contribuie considerabil la cristalizarea unui model francez în mediul academic românesc, pe care îl va promova prin toate formele sale de activitate și profesorul Nicolae I. Popa.

Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Iași

Cunoscut sau recunoscut destul de des drept fratele lui Victor Ion Popa, important scriitor și om de teatru în cultura română, profesorul universitar doctor docent Nicolae I. Popa s-a născut la 25 februarie 1897, lângă Bârlad, într-o familie de învățători. Școala primară a urmat-o la Călmățui-Tecuci, iar legătura sa cu Iașul începe încă din adolescență, când și-a făcut studiile medii la Liceul Internat, în perioada 1907-1915. Se remarcă aici prin rezultatele deosebite, fiind și bursier. După absolvire, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, se înrolează voluntar în armată și participă la campaniile de la Mărășești și Oituz, ca sublocotenent de rezervă. Se remarcă și în acest context, fiind decorat.

Își continuă studiile la Iași, absolvind cu „magna cum laude” Facultatea de Litere, secția română-franceză, în 1921. Față de orașul în care va profesa toată viața, N.I. Popa mărturisea cu franchețe că are un fel de datorie morală : „legat cum sunt pentru totdeauna de Iașul cel mult oropsit, Facultatea poate să se bizuie pe un element de tradiție culturală ieșeană, care ține să-și servească orașul în care s-a format”. Sau: „legat strâns de Iași, prin trecut, carieră și familie, văd deja cu plăcere momentul când îmi voi relua lucrul, mai ales că am catedra de la Liceul Internat, acolo unde m-am format eu însumi. Simt bine că nimic nu m-ar putea scoate din orașul acela de școală, unde am crescut și eu.”

Urmează o perioadă decisivă pentru formația viitorului comparatist, anii petrecuți la Paris, ca bursier al Școlii Române din Franța și bursier al Ministerului Educației Naționale, între anii 1924 și 1931. Ajunsese aici grație unei recomandări din partea Facultății de Litere din Iași, având astfel susținerea continuă a unui grup elitist de intelectuali ieșeni, grup din care făceau parte Traian Bratu, I.M. Marinescu, Ion Petrovici, Nicolae Șerban, Petre Andrei și Orest Tafrali. După cum am arătat și într-un capitol anterior, perioada franceză i-a oferit șansa de a urma cursuri la Sorbona, la Collège de France și la École Normale Supérieure, pregătindu-și astfel teza de doctorat sub îndrumarea unor nume majore ale comparatismului francez din epocă, Ferdinand Baldensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen și Fortunat Strowski. Tema abordată era Le sentiment de la mort dans le lyrisme français de dix huit cent cinquante a dix huit cent soixante dix. Despre seriozitatea și implicarea lui N.I. Popa în cercetarea de la Paris, din perioada pregătirii doctoratului, s-au aflat detalii inedite din conversația sa epistolară cu Traian Bratu, fost decan al Facultății de Litere din Iași: „Amândoi ( Hazard și Baldensperger) mi-au admis întru totul spiritul în care înțeleg să lucrez. Caracterul de documentare riguros științifică, alături de acela larg filosofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase din partea ambilor directori de teză. Va fi o cercetare documentară, de formare genetică a ideii morții, urmărită paralel în curentele mari filosofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor lirici dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere interesantă de filosofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritualismul romantic, înconjurat de neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate, lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psihologice asupra epocii și personalităților, rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. «Vous avez là un très beau sujet de thèse» mi-a spus Baldensperger. «Allez-y» mi-a spus celălalt, «vous êtes sur une très bonne piste». Din aceleași texte, figura „delicatului om” care a fost profesor ieșean pare animată de neobosită stăruiță de a-și îndepli scopul, anume specializarea în istoria literaturii franceze prin acest doctorat la Sorbona. „Voi face orice sforțări și orice sacrificii vor trebui”, scria el în 1925, „de un an trăiesc altă viață (…), mi-am completat cu ceva ființa morală și intelectuală”. Mediul francez îl transfigurează, iar tânărul bursier consideră că un doctorat în România, pe tema aleasă de el, ar fi imposibilă și, în plus, „o formulă comodă de compromis moral”: „moralmente mi-i imposibil și, științificește, pentru specialitatea mea, absurd.” Frapantă este determinarea doctorandului, care în România putea finaliza un doctorat cât se poate de comod prin nivelul pregătirii la care deja ajunsese și prin relațiile pe care le avea. Însă această stăruință de a ființa în mediul spiritual francez, care îl ajută în mod evident să evolueze, și dorința de a cerceta sub călăuzirea unor îndrumători științifici temeinic specializați în domeniul său de interes, îl anticipează pe exigentul profesor universitar care va fi N.I. Popa. Din nou, cuvintele sale sunt elocvente: „încrederea în puterea mea de muncă, în conștiinciozitatea și în gândul meu cinstit, mă fac să vorbesc direct, fără înconjur.”

Deși era ferm convins de valoarea demersului său doctoral și se implicase total în finalizarea acestuia, piedicile au fost numeroase și, în cele din urmă, N.I. Popa își va finaliza doctoratul în România. Reușise să învingă tentațiile culturale ale Parisului, concentrându-se exclusiv pe cercetarea sa: „trebuie o adevărată luptă organizată contra tentațiilor Parisului: conferințe, teatre, vizite la muzee, relații interesante. Toate alcătuiesc cercul de interes general, care nu poate scăpa unui intelectual de formație. Curiozitatea mea firească, care m-a condus la subiectul așa de întins al tezei principale, mă face să lupt greu cu izolarea în cadrul unei lucrări. Totuși, trebuie. Teza aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbrățișând un capitol vast de istoria ideilor”. Munca asiduă, organizată și perseverența, îi aduc după doi ani satisfacția meritată: „expozeele asupra tezei, pe care le-am făcut la cursul de literatură comparată la Sorbona și la Collège de France, au avut darul să împrăștie ultimele îndoieli pe care și profesorii mei și eu le mai aveam asupra construcției planului. Redactarea limpezește și pune totul în ordine. Cred că am ajuns la acea «saturație» de subiectul meu, de care vorbesc romancierii și care îmi înlesnește dominarea câmpului întins al tezei. Și ideologia franceză din acești douăzeci de ani înseamnă un material imens, în care nu e prea ușor de pus ordine.”

După ce în 1925 devenise cunoscut în mediul academic francez prin studiul  Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval (Editura Gamber, Paris), nu va reuși însă să depună la Paris decât teza secundară și va fi nevoit să revină în țară pentru a susține doctoratul cu Charles Drouhet, în 1935, la Universitatea din București. Este vorba despre sinteza și ediția critică privitoare la Les Filles du Feu, a lui Gérard de Nerval. Decizia susținerii doctoratului în România îi aparținuse lui Nicolae Iorga, cel care coordona activitățile Școlii Române din Franța, și peste al cărui cuvânt nu se putea trece. Evident, în așa context, relațiile dintre intransigentul istoric Iorga și tânărul N.I. Popa, s-au deteriorat considerabil, după cum reiese din corespondența tânărului cercetăror cu profesorul Traian Bratu: „Condițiile acestea morale, mai ales, îmi repungă cu desăvârșire. Același motiv m-a făcut să nu mai am nici o relație cu fostul meu profesor de specialitate: voia să fiu un areditat și nu un element de formație (venit acum la Paris, m-a rugat să viu să-l văd, i-am vorbit despre teza începută, care i-a părut «foarte complicată», deși «foarte interesantă». Cu ce curaj cere d. Iorga să ne trecem doctoratul în țară? Cu cine să lucrez teza?” Respectul față de pregătirea și metoda profesorilor francezi, atribute de care se va strădui să dea el însuși mai târziu dovadă, par să lipsească în portretul pe care i-l conturează foarte acid lui Iorga: „Dl. Iorga ține cursuri la Sorbona: vag, nepus la punct, ieftin în afirmație, neștiințific, face o impresie supărătoare alături de profesorii Sorbonei, conștiincioși, scrupuloși și sobri.Trăim aici cultul profesorului înțeles astfel și când un asemenea ideal îmi poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați de excesul de cult al competinții, pe care-l afirmam încă de anul trecut?” Modelul acesta al profesorului francez va fi integral preluat de N.I. Popa, devine idealul său și mărturiile foștilor săi studenți, doctoranzi sau colegi universitari, dovedesc desăvârșirea sa în domeniul didactic. Contactul cu mediul academic francez îi permite să surprindă lucid multe din tarele învățământului românesc, mult mai târziu dezvoltat, pe care va încerca să le evite ulterior în propria carieră didactică: „aplicarea mai sistematică a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor –lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicii gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate, în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației.”

Deși nu a reușit să își termine doctoratul în Franța, anii petrecuți acolo, ca bursier la Școlii Române, sunt, în mod evident și mărturisit, decisivi pentru formarea personalității complexe a profesorului N.I. Popa: „Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carieră și n-o regret deloc. Streinătatea mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de viață pe care îl aveam deja din țară. Mi-a exagerat poate simțul critic, care mă reținea și mai înainte, dar mi-a dat o încredere în sforțarea sinceră și dezinteresată spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile.” Considerăm relevante aceste mărturisiri epistolare ale lui N.I. Popa, deoarece ele cuprind informații deosebit de interesante nu doar despre cel care le scria, ci și despre Școala Română din Franța și despre cum se putea forma un intelectual român în perioada interbelică. Vom include așadar integral aceste texte în Anexa 2.

Revenit în țară, N.I. Popa este numit în 1931 profesor de franceză la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, pe care el însuși îl absolvise în 1916, ca șef de promoție, și la Seminarul Pedagogic Universitar. Așa cum se remarcase ca student, fostul bursier al Școlii Române din Franța s-a remarcat și în cariera didactică drept un intelectual desăvârșit și distins, cu o cultură umanistă foarte temeinică. La Universitate, activitatea sa începe prin a fi invitatul lui Nicolae Șerban, ținând cursuri libere pentru studenți. Din 1942, el va obține postul de profesor suplinitor la Catedra de Franceză a Facultății de Litere și Filosofie, catedră în cadrul căreia va deveni apoi titular (1946) și pe care în cele din urmă o va conduce până la pensionare (1969).

Toate articlolele care tratează și cariera didactică a lui N.I. Popa, schițează același profil al profesorului model. Indiferent dacă textele aparțin unor foști studenți sau unor colegi de catedră, ele exprimă admirația și recunoștința pentru distincția rară și eleganța de care știuse să dea dovadă profesorul în relațiile cu oamenii.

Ceea ce îi impresiona încă de la început pe studenții săi era abordarea holistică pe care N.I. Popa înțelegea să o aplice actului său educativ, adică acordând un interes viu oricărui cursant, ca individualitate proprie, pe care în primul rând o trata cu afablitate în orice circumstanță. Urmărea să dezvolte personalitatea studentului încurajându-l să își elaboreze propriile opinii, judecăți de valoare, apoi să și le exprime. În plus, nu se axa doar pe cunoștințele de specialitate, ceea ce i-ar fi fost în mod evident mult mai comod. După cum s-a arătat mai sus, N.I. Popa a disprețuit această comoditate, dovedind el însuși până la sfârșitul vieții o extraordinară capacitate de muncă, țelul său fiind să lărgească orizontul cultural al celor pe care îi forma, conform principiului că un adevărat intelectual nu poate fi imaginat în afara unei formații complexe. Așadar, colaborarea cu profesorul N.I. Popa era „o inițiere multiplă, nu numai în domeniul literelor franceze, ci și în tot ce reprezintă subtextul lor complex, intercondiționarea lor atât cu teatrul, muzica și artele plastice, cu gândirea filosofică și socială, cât și cu alte mari literaturi. Cursul de literatură franceză a constituit practic, de-a lungul anilor, și o eficace introducere în literatura comparată –dacă nu chiar în ceea ce Etiemble numește o literatură cu adevărat generală. Fapt este că expunerile profesorului N.I. Popa de literatură și civilizație franceză, impuneau adesea studenților completarea unor goluri pe care ei le descopereau cu destulă stupoare și care le apăreau lor înșile ca fiind aproape neverosimile.”

Să ne amintim că în vremea studiilor la Paris, el surprinse lucid și apreciase enorm stilul în care acolo se studiau limba și literatura franceză și că își exprimase nerăbdarea de a reveni la catedră pentru a aplica aceleași metode. În ianuarie 1925, el îi scria profesorului Traian Bratu: „Mă gândesc la chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor – lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicei gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și, dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate (clasicismul greco-latin predat în chip nenorocit; se cere totul mnemotehnic, se dau teme din anul al II-lea la latină; nici o preocupare de educație sau lărgire de orizont), în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele să folosesc în cât mai multe direcții timpul petrecut aici, pentru a răspunde cum trebuie încrederii ce mi s-a acordat și pentru a avea răsplata morală și bucuria supremă de a da, neprecupețit, experiența adunată elevilor mei.” Și după cum dovedesc mărturiile celor care au avut șansa să îl cunoască, profesorul N.I. Popa și-a ținut promisiunea, folosind orice experiență din care putea prelua ceva, pentru îmbunătățirea activității de la catedră. Considerăm grăitoare în acest sens percepția discipolului său, Val. Panaitescu: „Mai presus de orice, cursurile d-sale au constituit incomparabile lecții de introducere în arta lecturii –un îndreptar sigur pentru acea muncă pe care nu trebuie și nu poate, în fond, s-o preia vreodată un profesor de literatură asupra sa: munca directă cu textul, întâlnirea incitantă cu autorii și comentatorii lor. Astfel, pentru unii, cursurile acestea au însemnat o trezire, la timp, dintr-o juvenilă încredere în propriile talente și o adevărată retrimitere «la școală». Principala artă a profesorului a fost aceea de a-și familiariza studenții, treptat, dar constant, cu metodele de cercetare; numai o măiestrie și o larghețe de spirit ca a domniei sale puteau descoperi încurajator «calități» până și în cele mai modeste lucrări de seminar ale debutanților. De la primele contacte, studenții căpătau convingerea că aveau în fața lor o personalitate științifică de o formație superioară. Profesorul îi stimula propunându-le și ajutându-i apoi să soluționeze cu eleganță variate probleme de estetică și critică literară. El se distingea printr-un interes cu totul excepțional pentru informarea la zi, în primul rând în domeniul tehnicilor de analiză. Pe de altă parte, specialistul greu de clătinat apărea întotdeauna ca însăși încarnarea înaltului simț al datoriei, al seriozității și al abnegației. Profesorul N.I. Popa se impunea printr-un spirit critic deosebit de ascuțit: vorbăria ne-la-obiect nu reușea să-l inducă în eroare -și cu atât mai puțin pretențiile unor «atotștiutori». Seriozitatea sa autentică, dar plină de omenie, l-a făcut, în schimb, foarte înțelegător și l-a apropiat de toți cei care, potrivit sincerei sale convingeri, meritau să fie încurajați.”

Reiese fără echivoc din acestă descriere că pentru toată lumea, colaboratori sau cei mai tineri studenți, profesorul N.I. Popa era un model de vocație și conștiință profesională, cu în înalt simț de răspundere față de misiunea pe care de timpuriu și-o asumase.

Concomitent cu activitatea didactică, în mediul universitar și nu numai, N.I. Popa s-a dovedit capabil să desfășoare o activitate rodnică și pe alte planuri. A fost șef al Catedrei de Limbă și Literatură Franceză până în 1969, iar între 1950 și 1957, când aceasta s-a desființat, a fost șeful Catedrei de română din Facultatea de Filologie. Și ca deținător al acestui statut, el s-a remarcat ca un adevărat om de cultură, acționând în orice circumstanță cu diplomație, calm, obiectivitate, impunându-se repede și definitiv în ochii tuturor. Fostul decan al Facultății de Litere, profesorul Gavril Istrate, își amintea: „Ca șef de catedră a dat dovadă de același excepțional simt al datoriei, a închegat un colectiv disciplinat în mijlocul căruia a fost, totdeauna, nu numai prezența cea mai activă, ci și un excelent model. S-a preocupat de formarea și creșterea cadrelor tinere, pe plan didactic și științific, prin lecții deschise, prin punerea la dispoziție până și a bibliotecii proprii, prin îndrumări permanente etc. Unii dintre elevii săi onorează, ori au onorat, catedre universitare ori dețin posturi de răspundere în domeniul umanistic.”

După 1957, N.I. Popa reorganizează învățământul ieșean de studii franceze, conducând la cristalizarea unui grup de discipoli și profesori valoroși, formând o școală în domeniu. Amintim dintre aceștia pe Adrian Marino, Val. Panaitescu, Marina Mureșanu-Ionescu, Irina Mavrodin, Dan Hăulică, Ioan Constantinescu: „În pregătirea, îndrumarea și perfecționarea unor cadre care lucrează în domeniul literaturii franceze sau române, în învățământul mediu, în cel superior sau în cercetare, în numeroase centre culturale din țară, profesorul N.I. Popa și-a câștigat merite cu totul remarcabile. Foștii săi studenți nu pot să uite cu câtă fireacă amabilitate și cu câtă căldură le-a întins întotdeauna o mână prietenească. În pregătirea unor concursuri, în diferite forme de specializare, – și cu deosebire în activitatea de legată de susținerea doctoratelor – el s-a aflat mereu și firesc lângă dânșii, bucuros de succesele lor ca de ale sale proprii.”

La adresa lui N.I. Popa, nu au existat totuși doar aprecieri unanime. În perioada comunistă, profesorul ieșean a rezistat, ca toți intelectualii autentici ai vremii, unei campanii de intimidare, de denigrare și de înlăturare din pozițiile pe care le ocupa. Spre exemplu, în 1957, într-o epocă în care proletcultismul era la apogeu, lui N.I. Popa i s-a reproșat că strecoară în cursurile sale idei necorespunzătoare, neconforme cu epoca sa, că este tributar mentalității burgheze și stavilă în calea progresului, că este un reacționar. În consecință, a fost înlăturat din comisia superioară de diplome, din cadrul Ministerului Învățământului, iar un manual de franceză, pentru care N.I. Popa coordonase o echipă de specialiști, fusese blocat și retras din școli. Detractorii săi nu s-au oprit aici, ci într-o ședință de partid s-a pus problema înlăturării sale din Universitate, însă conflictul a fost momentan temperat la intervenția decanului Facultății de Filologie. Conform mărturiilor, de-a lungul carierei, au mai existat astfel de episoade de denigrare a profesorului N.I. Popa: „într-o bună zi am fost invitat la rectorat spre a mi se transmite o depoziție venită de mai sus, potrivită căreia urma să convoc, într-o ședință specială, toate cadrele didactice din facultate și să «înfierez» acolo activitatea și atitudinea câtorva profesori, printre care se găsea, se înțelege, și N.I. Popa. Am refuzat, categoric să fac treaba aceasta, motivând că o asemenea ședință ar putea avea urmări cu totul nedorite și am cerut îngăduința de a-mi alege, singur, metoda de abordare a problemei. Am stat de vorbă, între patru ochi, cu fiecare dintre cadrele respective, atrăgându-le atenția asupra «păcatelor» puse pe seama lor. Efectul a fost cu totul pozitiv; oamenii n-au mai fost urmăriți sub aspectul respectiv, iar ei, la rândul lor, s-au încredințat că se pot găsi, și printre cei de «sus», oameni de înțeles.”

Simultan cu activitățile multiple din Universitate, N.I. Popa a devenit unul dintre cei mai activi membri ai Cercului universitar francez „Luteția”, pe care-l înființase Nicolae Șerban. În felul acesta, el continuă misiunea predecesorilor săi care militatu pentru apropierea pe cale culturală dintre Franța și România. Continuă seria de cursuri de limbă franceză și organizarea de conferințe la care invita personalități franceze care ne vizitau țara sau pe care le cunoștea cu prilejul diferitelor activități culturale la care neobosit participa, sau lectori francezi pe care i-a avut Universitatea ieșeană și care, la rândul lor, apreciaseră noblețea spirituală și competența profesorului N.I. Popa.

Vezi: Școală model, „Însemnări ieșene”, V, nr. 1, 1 ianuarie 1940, p.168-169

Învățământul limbii franceze, în „Contribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași. 1860-1960”, vol. 2, București, 1960, p.296-300

Universitatea „Al. I. Cuza„ Iași. 1860-1960, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1960, p.148

Pedagogi improvizați (în jurul unei polemici), Libertatea, II, nr. 18, 20 septembrie, 1934, p. 291-294

N.I. Popa – omul de teatru (1946-1947)

De lumea teatrului, N.I. Popa fusese intim legat în primul rând prin relația strânsă pe care o avusese cu fratele său, cunoscutul dramaturg Victor Ion Popa. Anul în care profesorul ieșean a acceptat să preia și conducerea primului teatru din țară, coincidea în mod dramatic cu cel al morții premature a fratelui său, cel care în 1918 fusese actor pe scena Naționalului ieșean.

Deși a deținut doar un an statutul de director al instituției ieșene, rezultatele au fost remarcabile și memorabile, nu doar pentru că această perioadă a coincis cu una de lejeritate admisă încă de un regim politic ce curând se va radicaliza, ci mai ales s-au datorat spiritului disciplinat și competent al lui N.I. Popa.

Noul director al Teatrului Național din Iași, Mold. lb., III, nr. 603, 25 septembrie 1946, p. 1-2

Al. P., Colocviu provincial, „Teatrul”, II, 5, mai 1957, p.37

Ședința Consiliului artistic al Teatrului Național din Iași, Flacăra Iașului, XIII, nr. 3362, 16 iunie 1957, p. 111-112

Teatrul Național. Contribuții la bibliografia regiunii Iași. Teatrul „V. Alecsandri”, Iași, 1945-1966, Iași, 1966, p.16, 18, 24, 36, 46-47, 61, 66

Popa, Nicolae I., Teatrul și viața. Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze, extras din revista „Însemnări ieșene”, Anul I, nr. 8, 1936; Institutul de Arte Grafice „Brawo”, Iași, 1936

Din 1957, volum omagial al Teatrului Național din Iași, 140 de ani de la primul spectacol în limba română (N.I. Popa)

III N.I. Popa –precursor al comparatismului românesc

III.1 Literatura comparată. Preliminarii teoretice

Considerată drept disciplină universitară apărută abia în secolul al XIX-lea, literatura comparată se încadrează în sectorul literelor moderne, scopul său fiind studiul literaturilor în toată diversitatea raporturilor lor. Istoria mondială a comparatismului stă sub semnul controversei generate în general de precizarea și definirea obiectului de studiu și a metodelor prin care ea investiga fenomenul literar.

Secolul al XVIII-lea, o perioadă puternic marcată de ideile de egalitate între oameni și popoare, fixează premisele conceptelor de literatură comparată și universală, chiar dacă metoda comparativă am văzut că era folosită încă de la începuturile culturii europene. Majoritatea teoriticienilor acceptă că ideea de literatură comparată și universală a fost exprimată direct, explicit, în secolul al XVIII-lea.

Conceptul literatură comparată este unul încă destul de controversat și a fost criticat de către cercetători, însă în cele din urmă a continuat să fie folosit în ciuda lipsei sale de precizie. Ca disciplină, literatura comparată a reușit să impună noi domenii de cunoaștere, precum estetica receptării, traductologia sau stilistica comparată. Definirea ei rămâne un desideratum de vreme ce ea are încă un statut ambiguu în cercetarea literară, chiar dacă utilitatea comparațiilor literare s-a dovedit incontestabilă după mai bine de două mii de ani de literatură. Această utilitate s-a demonstrat fie pentru a se analiza condițiile în care au apărut operele literare, în cercetarea lor propriu-zisă, fie atunci când s-a încercat o încadrare a capodoperelor într-un cadru universal al valorilor.

De asemenea, conceptul istorie literară a apărut în cadru comparatist. Quintilian, primul său teoritician, analizează istoria literaturii latine prin raportare la cea greacă.

Ar fi dificil să realizezi istoria literaturii unui popor, fără să o raportezi la literatura altui popor sau a unei națiuni. În Principiile de estetică ale lui George Călinescu, regăsim aceeași perspectivă. Cel mai cunoscut critic român decreta acolo că unul dintre cele mai necesare atribute ale unui critic literar, ar fi o sistematică și vastă cunoaștere a literaturii universale. Explicația sa ar fi că nu există mai multe literaturi, ci doar variante naționale ale aceluiași spirit cosmic, iar specializarea într-o singură literatură ar fi în mod categoric o greșeală. Un critic redus la o singură specializare ar avea rezultate prea puțin satisfăcătoare sau cercetarea sa ar putea conduce chiar la false descoperiri. Concluzia lui Călinescu este așadar că nu poți studia fenomenul literar fără să fii un comparatist.

În aceeași perioadă, René Wellek și Austin Warren subliniau utilitatea și caracterul indispensabil al cercetărilor comparatiste în realizarea unei istorii naționale a literaturii, care nu se reduce la caracteristici lingvistice și geografice. Literatura comparată ar putea stabili cum fiecare literatură națională poate fin încadrată în tradiția europeană. Pornind de la această premiză, literatura universală și cele naționale se presupun reciproc.

În primul său manual de literatură comparată din 1951, Marius-Fraçois Guyard considera că, de fapt, literatura comparată este o știință și o percepe drept istoria relațiilor literare internaționale.

Pornind de la premiza că „omul este același oriunde”, Etiemble arăta că un studiu comparatist va analiza întotdeauna texte naționale și internaționale, atât în căutarea diferențelor, cât și a elementelor comune.

În epoca modernă, obiectul de studiu al literaturii comparate rămâne studiul raporturilor literare internaționale, cu necesara perspectivă supranaționalistă, iar metoda de studiu principală este comparația sau metoda comparativă. Este inevitabilă o încercare de sistematizare a acestei comparații, cel puțin din perspectivă diacronică. Astfel, ea a fost văzută ca genetică și tipologică (Peter V. Zima), asociativă și disjunctivă, asociativă și disjunctivă, binară și multiplă, pură (Adrian Marino) –adică nu necesită explicații cauzale, datorate comunității de origine sau influențelor, deci care stabilește trăsături comune și coincidențe (spre exemplu, paralelisme est-vest).

Obiectul comparației genetice îl reprezintă studiul similitudinilor produse prin contact, adică prin influențare directă sau indirectă, în vreme ce comparația tipologică investighează asemănările posibile fără existența vreunui fel de contact, dar care s-au obținut drept consecință a unor condiții analoge fie de producere, fie de receptare. Tipurile acestea de comparație caracterizează comparatismul tradițional. Cercetările analogiilor tematice și structurale constituie baza comparatismului, iar studiile de contact și cele de analogie se completează reciproc, ceea ce face ca demersurile de literatură comparată să conțină aspecte deopotrivă genetice și tipologice, mai ales când este vorba de fenomene care s-au manifestat în aceeași epocă.

Ca o concluzie, putem spune că literatura comparată ocupă un loc considerabil în cercetările literare de la început și mijloc de secol XX. Franța a fost punctul său de plecare, pe care îl va depăși, lărgindu-și domeniul de studiu de la relațiile dintre textele literare pe care le cercetează sub aspectele de analogie și similitudine, coincidență și sincronism, corespondență și confluență, până la relațiile literaturii cu alte domenii artistice sau de cunoaștere.

III.2 Aspecte ale comparatismului românesc

După cum am mai arătat, literatura comparată s-a dezvoltat în mediul academic, iar comparatiștii români au încercat prin studiile lor să stabilească valoarea și locul literaturii române în cadrul literaturii universale.

Prima conferință românească de literatură comparată a avut loc în 1967, iar comunicările participanților s-au publicat într-un volum colectiv, cu titlul Studii de literatură comparată. Era inclus aici și un articlol în care Ion Zamfirescu făcea o radiografie sincronică și diacronică a comparatismului românesc, în formele sub care se manifestase până atunci. Utilizând drept criteru principal tipul de metodă comparatistă folosită, Ion Zamfirescu identifica în Comparatismul în România, schiță istorică și sistematică, mai multe tipuri de comparatiști români. O primă categorie, de la începutul secolului XX, includea comparatiști care au adus contribuții legate de influențe în istoria ideilor, fiind nominalizați Nicolae Iorga, D. Russo, E. Lovinescu, B. Munteanu, Ovid Densusianu și George Călinescu. Mai numeroși vor fi cei din a doua categorie, aici integrându-se cei ce au realizat studii comparatiste despre literatura română, în care insistau asupra conceptelor de influență și sursă, după modelul pozitivismului francez, fără să valorifice însă rolul receptorului, particularitățile naționale ale creațiilor literare sau valoarea lor estetică. Dintre cei mai importanți care se încadrează în această categorie, amintim pe același Nicoale Iorga, pe P.P. Panaitescu, I.M. Rașcu, Ramiro Ortiz, Cezar Papacostea. O a treia clasă de comparatiști, îi viza pe cei care care realizaseră studii asupra unor scriitori străini: N.I. Popa, Al. Ciorănescu, Al. Philipide, Al. Dima, Paul Zarifopol, T. Vianu, Romul Munteano, M. Ralea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și alții. O altă serie de comparatiști se specializaseră în monografii și în curente literare sau traduceri. Însă cele mai ambițioase și necesare sinteze erau cursurile universitare și istoriile literare generale, care implicau o percepție precisă și personală asupra literaturii comparate, precum și o constantă practică, bine documentată, de analiză a operelor literare și lucru cu ideile estetice. Printre reprezentanți, Tudor Vianu, B. Munteano, Ovidiu Drîmba, Charles Drouhet, N. Șerban. Ultimele două tipuri de studii comparatiste analizau creațiile folclorice românești și modul în care ele se integrau în literatura universală (Moses Gaster, Gr. Tocilescu, Al. Dima, D. Caracostea, Petru Caraman) și volumele filosofice cu implicații literare (Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Liviu Rusu, Edgar Papu, B. Munteano, Al. Ciorănescu).

O contribuție importantă în evoluția comparatismului românesc au avut-o o serie de publicații periodice, precum: „Revista de filologie romanică și germanică”, „Studii de istorie și teorie literară”, „Anuar de lingvistică și teorie literară”, „Secolul XX”. Ele au menținut un climat favorabil pentru studiile de literatură comparată, care intră într-o nouă fază grație lui Tudor Vianu și Alexandru Dima, a căror activitate merită analizată, pentru a putea ilustra contribuția pe care N.I. Popa a adus-o, la rândul său, în evoluția comparatismului românesc.

Tudor Vianu și-a publicat după Al Doilea Război Mondial studiile de literatură comparată și universală, în acest domeniu, precum și în estetică și stilistică, fiind considerat un fondator, deoarece în spațiul românesc comparatismul tindea să se rezume la determinarea influențelor străine asupra culturii și literaturii române. În 1948, el introduce literatura universală, care a fost mereu în centrul atenției sale, ca materie de învățământ la Universitatea din București. Ulterior, în 1955, la Congresul de istorie literară de la Budapesta, Vianu susține o comunicare ce aducea o viziune mult mai aprofundată și mai problematică, cu titlul Literatură universală și literatură națională. Modul în care percepea conceptul de literatură universală era în acord cu tendința vremii, nu ca sumă a literaturilor naționale, sens la care se revine și astăzi tot mai des, ci ca un concept care include operele și faptele „care au dobândit o importanță universală în cultura lumii și pe cele care, în calitate de emițători, de transmițători sau de receptori de influențe, au jucat un rol în constituirea curentelor universale în literatură. Criteriul de recunoaștere și identificare a universalității se aplică operelor reprezentative la timpul lor, celor ce și-au prelungit importanța și s-au menținut în conștiința de cultură a oamenilor de azi.”

Un alt aspect notabil marcat de savantul român, ar fi că istoria literară națională operează pe „secțiuni verticale”, adică privind faptele izolate, în timp ce literatura universală, pe „secțiuni transversale”. Se observă aici că, faptele pe care Vianu le prezintă în ampla sa operă drept aspecte de literatură universală, sunt în celel mai multe cazuri și fapte de literatură comparată. Literatura universală este un spațiu fără frontiere de manifestare pentru literatura comparată, în care Tudor Vianu identifica invarianții literari și de cultură, constante și permanențe literare. Așadar, postulând în deceniul al șaselea principiul de literatură universală, Vianu promova în practică metoda literaturii comparate.

Contribuția lui N.I. Popa în comparatismul românesc

De numele lui N.I. Popa se leagă o îndelungată activitate filologică și culturală în Iași, activitate pe care a început-o în Franța, ca bursier al Școlii române de la Paris, în plină perioadă interbelică. Discipol al comparatiștilor de la Sorbona, al profesorilor Fernand Bladensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, el își începe cariera critică și universitară cu o sinteză și o ediție critică dedicate lui Gérard de Nerval, scriitor asupra căruia va reveni constant cu o competență științifică remarcabilă, fapt ce va conduce la recunoașterea lui N.I. Popa drept unul dintre nervalienii de referință. Studiile sale constituie un reper în exegeza nervaliană deoarece trasează direcțiile ulterioarelor cercetări literare.

Caracterizat printr-o metodă critică riguroasă, stil elevat, cunoașterea noilor tendințe ale vremii, cu o vocație a asocierii ideilor, prin erudiție și conștiință critică, N.I. Popa se impune între precursorii comparatismului românesc din secolul XX, alături de Al. Dima, Tudor Vianu, George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet, N. Șerban.

Volumul cumulativ Studii de literatură comparată reunește cele mai importante cercetări ale lui N.I. Popa din domeniul literaturii comparate și al literaturii franceze, preluate din importante reviste de specialitate din țară sau străinătate, ce tratează problemele de metodologie a literaturii comparate, tendințele noii critici franceze, psihologiile naționale și relațiile lor cu literatura comparată, în vreme ce dintre conceptele cheie pe care el le folosește, amintim modernism, influență, actualitate, tradiție, snobism.

Pentru N.I. Popa, literatura comparată trebuie înțeleasă în relație cu geografia literară și psihologiile naționale, ea deschizând o nouă perspectivă asupra fenomenului estetic, iar cercetarea literară trebuie să aibă ca punct de plecare „o idee filosofică despre om, despre creație și despre semnificația acesteia”. Astfel, perspectiva lui N.I. Popa asupra comparatimului se axează pe o formă de umanism modern.

Problematica abordată de N.I. Popa era în acord cu cercetările timpului său, dar rămâne totuși și de actualitate. Toate studiile sale conțin analize subtile ce impresionează prin multitudinea ideilor, o erudiție ce pledează pentru umanism, în vreme ce metoda sa de abordare a operei literare impune perceperea acesteia, în mod simultan, ca structură și ca artă. Prin activitatea sa de comparatist, de cercetător literar, N.I. Popa propune teme inovatoare, care merită investigate într-o manieră aprofundată, alături de realizările sale în calitate de mediator între cultura română și cea franceză.

Vezi: Istoria și teoria comparatismului în România, Sub îngrijirea științifică a prof. Al. Dima și Ovidiu Papadima, București, Editura Academiei R.S. România, Anuar de lingvistică, ist. Lit., XX, 1973, p. 211-214 (NIP)

N.I. Popa și studiile nervaliene

IV. 1. Receptarea lui Nerval în România

Chiar dacă multă vreme Gerard de Nerval a fost considerat un „romantic minor”, în prezent, viața și opera sa cunosc una dintre cele mai vaste bibliografii din literatura franceză. Criticii și istoricii literari au încercat să descopere resorturile profunde ale unei opere care, sub cea mai derutantă diversitate, ascunde o logică unitară.

În spațiul românesc, Nerval a fost descoperit destul de tardiv, rămânând încă puțin cunoscut prin comparație cu alți scriitori francezi din aceeași epocă, precum Victor Hugo, Lamartine sau Baudelaire. În perioada interbelică, odată cu apariția și evoluția mișcării artistice suprarealiste, mesajul poetic revoluționar al lui Nerval este repus în circulație, acesta militând pentru libertatea absolută a Artei. Chiar și în mediile universitare, Nerval a fost ignorat. Charles Drouhet, ajuns profesor de literatură franceză la Universitatea din București, nici nu îl amintește în cursul său, deși el a coordonat cel puțin formal teza complementară de doctorat a lui N.I. Popa, depre Fiicele Focului. Cursul său era consacrat lui Hugo, Lamartine, Musset și Vigny.

În 1931, Ion Marin Sadoveanu susține o conferință despre romantismul francez, în cadrul unui colocviu pe care îl organizase Fundația Regală Carol I. El încerca să demonstreze că întreaga generație romantică din Franța nu fusese influențată de misticismul din Faust. „Faust restait en dehors de l'intelligence et de la sensibilité françaises. Ces romantiques français, adorateurs d'un Moyen Age plastique et coloré, étaient en état de recevoir dans leurs moules une superstition classique, tout en étant incapables d'en recevoir une médiévale. La forme musicale, incertaine et floue, de Faust, ainsi que tout le côté mystique et métaphysique de Goethe, restaient étrangers à la compréhension française.” Însă Ion Marin Sadoveanu l-a omis tocmai pe Nerval, cel care făcuse traducerea în proză a primului Faust, traducere care îl va face cunoscut pe Goethe în Franța.

Treptat însă, numele, personalitatea și opera lui Nerval devin din ce în ce mai cunoscute în mediul universitar românesc. Au contribuit la lărgirea acestei percepții, atât circulația tot mai intensă a volumelor cu operele complete ale scriitorului francez, apărute la editura Champion, în Paris, cât mai ales studiile critice remarcabile ale comparatistului Nicolae I. Popa.

Un exemplu ilustrativ de schimbare a receptării operei lui Nerval, de la dispreț la recunoaștere fără echivoc, se poate observa în afirmațiile poligrafului Nicolae Iorga. În 1920, vorbind despre Heine, Iorga îl califica pe Nerval deloc amabil, notând: „Voir les louanges du bizarre Gérard de Nerval pour ses poésies.” Peste opt ani se va arăta mai binevoitor în studiul Voyageurs français dans l'Orient européen, unde amintește și de producția literară nervaliană consacrată călătoriilor : „En fait de littérature de voyages, il faut dire que les pages fantastiques de Gérard de Nerval ne représentent qu'une réalité totalement déformée par une rare imagination.” Dispar așadar iluziile ironice de odinioară, luându-le locul un elogiu entuziast, generat de volumul Voyage en Orient : „On a totalement oublié le Voyage en Orient de Gérard de Nerval, dont le talent littéraire réussit à mêler dans une forme originale des observations exactes pouvant servir à l'historien, et plusieurs intrigues romantiques.” Reiese de aici că Nicolae Iorga, creatorul Școlii Române din Franța, atinge stadiul recunoașterii absolute a valorii operei lui Gérard de Nerval.

Poate cel mai cunoscut critic român, George Călinescu, îi dedica lui Nerval două pagini în Curs de poezie. Apreciativ, el cita primul catren din El Desdichado și arăta că acesta era un exemplu perfect de biografie transcendentă, interpretată nu ca un cumul de amintiri istorice, ci drept un simbol al unui destin abscons.

Între universitari, cel mai mare aport în promovarea scrierilor nervaliene l-a avut profesorul ieșean N.I. Popa care, fascinat de opera lui G. de Nerval și îndrumat de nume mari ale comparatismului francez interbelic, publică un important studiu critic pentru nuvelele Les Filles du Feu (1931), și un altul privitor la sentimentul morții în opera romanticului francez –Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval (1925), publicat în revista Școlii Române din Franța, Mélanges de l'Ecole roumaine en France, acolo unde se publicau studiile tuturor studenților români de la Paris.

Contribuția lui N.I. Popa în exegeza nervaliană

Referințe critice:

Thieme, H., Bibliographie de la litterature française de 1800 à 1930, Tome II, Paris, Droz, 1933, p. 402-403

Analyses d’ouvrages: Nerval, Gérard de, Les Filles du feu, edité par N. Popa, R.L.C., XV, nr. 1, janv.-mars, 1935, p. 338

Baldensperger, F., Chronique. Bibliographie, R.L.C., XV, avril-juin, 1935, p. 338; XV, juillet-sept., 1935, p.537, 549

Clouard, Henri, Une thèse importante, „Le Jour”, 15 juil. 1935

Billy, André, Une édition critique de Filles du Feu, „L’œuvre”, 16juil., 1935

Henriot, Émile, Filles du Feu, „Le Temps”, 6 août 1935

Van Tighem, Paul, Filles du Feu, „Revue de synthèse historique” decembre 1938

Béguin, Albert; Richer, Jean, Oeuvres de Nerval, Paris, Collection de la Pleiade, 1956

Body, Jaques, Gérard de Nerval et les chansons populaires, în Société française de littérature comparée. Actes de sixième Congrès national. Rennes, 23-25 mai 1963. Paris, Didier, 1965, p.173-182

Illouz, Jean-Nicolas, Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous la direction de Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Jean-Luc Steinmetz, Classiques Jaunes, Littératures francophones, Classiques Garnier, Paris, 2018, p.148, 157, 164, 235, 388, 400, 575

BIBLIOGRAFIE

Bălănescu, Sorina, N.I. Popa –Director al Teatrului Național din Iași, în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 51-55

Berindei, Dan, „La France et le réveil spirituel moderne des Roumains”, Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Études réunies par Ramona Bordei-Boca.

Bevir, Mark, The logic of the history of ideas, Cambridge University Press, 2002

Boia, Lucian, Les Pièges de l’histoire. L’élite intellectuelle roumaine (1930-1950), Les Belles Lettres, Paris, 2013

Breazu, Ion, Școala Română din Franța (Fontenay-aux-Roses), în „Boabe de grâu”, Anul I, nr. 6, 1930

Boudon, Raymond, L’ideologie ou l’origine des idées reçues, «Idées-forces», Fayard

Călinescu, George, Tehnica criticii și a istoriei literare, în Principii de estetică, EL, București, 1968

Călinescu, George, Curs de poezie, Adevărul literar și artistic, 1938, nr. 913, p. 6; nr. 914

Ciorănescu, Alexandru, Aristote en France. Des origines à la fin du XVIIIe siècle (tome I-II), Les Éditions des Presses Modernes, au Palais Royal, Paris, 1939

Coman, Maria-Elena, Dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Universitatea din Iași în perioada dintre cele două războaie mondiale. Charles Drouhet și Nicolae Șerban, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015

Combre, Dominique, Poétiques francophones, Hachette Superior, Paris, 1995.

Cornea, Paul, La littérature comparée dans la deuxième moitie du XXème siècle. Points de repères, în Tendances actuelles de la littérature comparée dans le Sud-est de l'Europe, Séminaire de littérature comparée et d’histoire des idées, National Hellenic Reserch Foundation, 2007

Călinescu, George, Principii de estetică

Claudon, Francis ; Haddad-Wotling, Karen, Précis de littérature comparée, Armand Colin, Paris, 2008

La littérature comparée en Europe Orientale, Conférence de Budapest, 1962, Akademia Kiado, Budapest, 1963

Dedeyan, Charles, Gérard de Nerval et l’Allemagne : Deuxième partie, Société d’Édition d’Enseignement Superior, Paris, 1957

Dima, Alexandru, Principii de literatură comparată, Editura pentru Literatură, București, 1969

Dima, Alexandru, Conceptul de literatură universală și comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967

Dumas, Felicia, Dumas, Olivier, Iași et Moldavie dans les relations franco-roumains, Histoire chronologique du XIVe au XXIe siècle, Institutul European, Iași, 2006.

Duțu, Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, Editura Univers, București, 1982

Eliade, Pompiliu, L’Influence française sur l’esprit public en Roumanie. Les origines, Ernest Leroux, Paris, 1898 ; trad. de Aurelia Dumitrașcu, București, Editura Humanitas

Étiemble, René, Comparaison n'est pas raison, La crise de la litterature comparée, Gallimard, Paris

Étiemble, René, Essais de littérature (vraiment) générale

Études de littérature comparée, Editura Academiei, 1968

Godin, André, Une passion roumaine. Histoire de l’Institute Français de Hautes Études en Roumanie (1924-1948), Paris, L’Harmattan, 1998.

Illouz, Jean-Nicolas, Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous la direction de Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Jean-Luc Steinmetz, Classiques Jaunes, Littératures francophones, Classiques Garnier, Paris, 2018

Illouz, Jean-Nicolas, Nerval, le rêveur en prose. Imaginaire et écriture, Presses Universitaires de France, 1997

Iorga, Nicolae, Histoire des Roumains et de leur civilisation, Henry Paulin, Paris, 1920.

Iorga, Nicolae, Les voyageurs français dans l’Orient européen, Conférences faites en Sorbonne, Paris, Boivin et Gamber, 1928

Istrate, Gavril, Profesorul. O mare conștiință, în în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 45-50.

Kelley, Donald R., Renaissance Humanism, Boston, Twayne Publishers

Lefter, Ion Bogdan, Anii ’60-’90. Critica literară, Editura Paralela ’45, Pitești, 2002

Marino, Adrian, Comparatism și teoria literaturii, Polirom, Iași, 1998

Mănucă, Dan, Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom. 34-38 (1994-1998), p. 65-76.

Medrea, Mirela, Les relations culturelles franco-roumaines dans l’entre-deux-guerres, Thèse pour obtenir le grade de docteur de l’Université Paris-Sorbonne, Paris, 2010.

Mureșanu Ionescu, Marina, „L’Enseignement – voie privilégiée de la francophonie roumaine”, Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu a Dijon, 2004, Études réunies par Ramona Bordei-Boca.

Mureșanu-Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” dinIași, Tomul XXV, 1979

Mureșanu-Ionescu, Marina, Eminescu et Nerval – Un intertexte possible, Institutul European, Iași, 2008

Mureșanu-Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Tomul XXV, 1979

Mureșanu-Ionescu, Marina, Nerval en Roumanie, Œuvres et critiques XIII, 1 (1988), Gunter Marr – SEDES Paris, No spécial Réception de la littérature française en Roumanie

Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Editura Univers, 1988

Năstasă, Irina, Emil Cioran și Școala română de la Fontenay-aux-Roses. Mărturii documentare, Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, no XLIX/2010, p. 235-243.

Nerval, Gérard, Les Filles du Feu. Nouvelles, Édition critique d´après documents nouveaux par Nicolas I. Popa, Tome 1-2, Paris, Libraire ancienne Honoré Champion.

Nerval, Gérard, Fiicele Focului, Editura Univers, București, 1974

Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani, în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, Tomul XXVI, 1977-1978, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”

Pandrea, Petre, Școala Română din Franța, Editura Academiei Române, București, 1994.

Popa, I. Nicolae, Studii de literatură comparată, Editura Junimea, Iași, 1982

Popa, I. Nicolae, Un umanism modern : literatura comparată, Institutul de Arte Grafice BRAVO, Iași, 1937

Popa. I. Nicolae, Memoriu de titluri și lucrări, Iași, 1937.

Popa, I. Nicolae, Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, Gamber Editeur, Paris, 1925

Popa, I. Nicolae, În jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Iași, 1968

Popa, I. Nicolae, Le problème de la valeur en critique comparée, Maison d’Edition de l’Académie des Sciences de Hongarie, 1974

Popa, I. Nicolae, La littérature comparée et les recherches interdisciplinaires, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974

Popa, I. Nicolae, <<Rezistențele>> franceze în literatura comparată, Editura Însemnări Ieșene, Iași, 1938

Popa, Nicolas, Les sources allemandes de deux Filles du Feu, Jemmy et Isis de Gérard de Nerval, Extrait de la Revue de littérature comparée, année 1930, Paris

Popa, N. I., Comparatismul românesc, Anuar lingv. ist. lit., XXII, 1971, p. 171-178

Popa, N. I., Poeții în fața morții, Institutul de arte grafice „Brawo”, Iași, 1937

Popa, Nicolae I., Activitatea literară a lui Charles Drouhet, Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949

Popa, Nicolae I., Teatrul și viața. Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze, extras din revista „Însemnări ieșene”, Anul I, nr. 8, 1936; Institutul de Arte Grafice „Brawo”, Iași, 1936

Simion, Eugen, Comparatismul azi, București, 2000

Ursa, Mihaela, Identitate și excentricitate, Comparatismul românesc între specific local și globalizare, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013

Van Tighem, Paul, Literatura comparată, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966; traducere și prefață de Al. Dima.

Vasile, Aurelia, „Nicolae Iorga – fondateur de l’Ecole roumaine de Paris”, Francophonie roumaine et intégration européenne, Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Etudes réunies par Ramona Bordei-Boca.

Velea, Stan, Universaliști și comparatiști români contemporani – profiluri, Editura Medro, 1996

Vianu Tudor, Antichiatatea și Renașterea, în Studii de literatură universală și comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1960

Vodă-Căpușan, Maria, Marina Mureșanu Ionescu, Liviu Malița (coord.), Culture et francophonie. Dictionnaire des relations franco-roumaines, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2003.

Voia, Vasile, Aspecte ale comparatismului românesc, Editura Dacia, Colecția „Universitaria”, 2002

Dictionnaire des sciences historiques (dir: André Burguière).  „ Intellectuelle (Histoire) ”, articol de Roger Chartier, Paris, PUF, 1986, p.  372-377

Vincent Duclert, Les intellectuels, un problème pour l’histoire culturelle, Les Cahiers du Centre de Recherches Historiques, 31/2003; URL: http://ccrh.revues.org/293 [archive] ; DOI : 10.4000/ccrh.293

Wattremez, Michel, La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855-1943), l'Institut National des Langues et Civilisation Orientales, Paris, 1986

Zamfirescu, Duiliu, Mathieu Damian (La vie a la campagne), traduit par G. Bengesco, Préface par Paul Valery (de l'Académie Française), Les Éditions des Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII

La francophonie dans les Balkans. Les voix des femmes, sous la direction de Efstratia Oktapoda-Lu et Vassiliki Lalagianni, Editions Publisud, Paris, 2008.

Francophonie et multiculturalisme dans les Balkans, sous la direction d’Efstratia Oktapoda-Lu, Edition Publisud, Paris, 2006.

ACTES, Journées de la Francophonie, IIIème édition, 12-15 mars 1997, Textes réunis par Marina Mureșanu Ionescu, Editura Universității „Al. Ioan Cuza” Iași

Anuar de lingvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV, Academia Română, Filiala Iași, 1994-1998

ANEXE

Anexa 1 – Școala Română de la Paris

Anexa 2 – Prefața scrisă de Paul Valéry pentru romanul Viața la țară, în traducere franceză

Un simple regard sur l'Europe du jour montre aussitôt que la balance du commerce des esprits est loin d'être favorable à l'accroissement du capital intellectuel. Les échanges se raréfient. Leurs mouvements naturels sont contraries. Des difficultés et des obstacles de plus d'un genre paralysent la production et la consommation de l'ordre spirituel, et un remarquable parallélisme s'observe entre l'état précaire et déplorable de cette économie immatérielle, et le malaise, les troubles l'instabilité qui règnent dans l'économie proprement dite.

Tout ce qui tend a restituer la plénitude de la vie des pensées et a nous permettre de ne plus désespérer du développement de la conscience européenne doit donc être signalé et encouragé. Je signale donc, et le fais de grand cœur, l'entreprise de l'Ecole roumaine en France qui se propose de publier, à coté d'une collection d'ouvrage d'histoire, une série de traductions d'œuvres littéraires de prose ou de poésie.

Le public français se doit de faire accueil a cette entreprise dont le premier acte est la publication du présent volume, traduction du roman Mathieu Damian de Duiliu Zamfirescu. Il ne serait que juste la nation du monde où nos Lettres sont, je pense, le mieux connues, où notre langue demeure la langue préféré de toutes les personnes instruites, reçoive chez nous quand elle nous offre les meilleures ouvrages de ses écrivains, toutes les marques possibles d'attention et de sympathie. Je le souhaite d'autant plus vivement que je voudrais voir la France, dans l'état actuel des choses de l'esprit auquel j'ai fait allusion, prendre a cœur de se faire refuge central de la liberté des idées et le sanctuaire où le culte de la forme se préserve et se célèbre.

L'initiative nouvelle de l'École roumaine en France offre au publique français l'occasion de développer, dans l'ordre de la littérature, la connaissance de la Roumanie, dont l'histoire et les arts populaires commencent à être bien étudiés chez nous.

L'heureux succès des conférences roumaines de la chaire Michel Eminesco, au Centre d'Etudes Méditerranéennes de Nice, m'a démontré l'intérêt croissant qui s'attache à cet enrichissement intellectuel que nous offre une nation amie. Je m'en voudrais de ne pas invoquer, en terminant ce bref «Avis au lecteur», les noms des personnes illustres qui se sont employées à faire naitre ou à faire grandir le commerce spirituel dont les publications de l'École roumaine en France sont les excellents instruments d'échange: M. le Professeur Iorga, ancien Président du Conseil et Mlle Helene Vacaresco, poète et grande Européenne.

Paul Valery,

De l'Académie Française

Publications de l'École Roumaine en France, Série littéraire,

Mathieu Damian (La vie à la campagne). Roman par Duiliu Zamfirescu, traduit par G. Bengesco

Préface par Paul Valery (de l'Académie Française)

Les Éditions des Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII

Anexa 3 – Scrisorile lui Nicolae I. Popa către profesorul Traian Bratu

Mult stimate domnule profesor,

E mult de când nu v-am mai scris, deși adesea am simțit nevoia să vă cer sfatul și cuvântul experienții și al simțului realității. În urma propunerii dumneavoastră de anul trecut, la care eu nu puteam răspunde altfel, rămăsesem cu o impresie de apăsare, de vină: mi s-a părut că vă contrariasem.

Anul care a trecut a adus o cunoaștere mai precisă a nevoilor și posibilităților mele și m-a făcut să nu regret deloc răspunsul de anul trecut. Îmi mai trebuie încă mult timp pentru specialitatea mea și tocmai asupra chestiunei acesteia voiam să vă cer sfatul.

Mi s-a pus problema următoare: față de posibilitatea problematică de a mai rămânea în Franța vreo doi ani, după expirarea stagiului de la Școală (toamna 1925), ce e mai cuminte să fac anul acesta: să adun material pentru teză, mărginindu-mă într-un cadru îngust, sau să mă ocup mai curând de problemele generale ale specialității, să fac ceea ce desigur nu voi putea face în țară? Deocamdată caut să împac amândouă nevoile, deși cred că e greu de reușit În chip serios. Este însă chestia de posibilitatea materială de a rămâne cel puțin vreo doi ani după acesta, de învins greutăți materiale ca tipăritul tezelor (vreo 7000 frs. francezi), pentru a duce la bun sfârșit doctoratul aici.

În măsura în care doctoratul depinde de mine, voi face orice sforțări și orice sacrificii vor trebui. Este vorba însă de concursul de împrejurări la care e bine să mă gândesc, prevăzând toate. Și vă rog să-mi spuneți deschis ce credeți de eventualitatea ca, față de greutățile diverse materiale, după ședere de încă un an, cu începere de la toamnă, să-mi trec doctoratul în țară, la București (Ia lași, mi-i moralmente imposibil și, științificește, pentru specialitatea mea, absurd).

Față de subiectul întins luat și față de cerințele tezelor de doctorat la Sorbona, mi-ar mai trebui încă mult timp și, repet ceea ce propun mai sus, este un „pis-aller", pentru cazul în care nu pot învinge greutățile întâmpinate. Anul acesta mi-am organizat lucrul și mai bine, împreună cu soția mea, urmăm aceleași câteva cursuri alese, ale profesorilor cu care lucrăm, d-nii Hazard și Baldensperger -lucrăm mai mult la Biblioteca Națională, la École des Hautes Études, Collège de France.

Școala Română, dacă e drept că mi-a dat posibilitatea de a veni aici, mi-a risipit în schimb multă vreme, fără nici un rost, prin organizarea ei în vânt, neținând seama de realități. Este o împrejurare fericită că tinerii grupați acum aici, la Școală, sunt un mănunchi de elemente bune, dar atmosfera alcătuită de aparatul administrativ, de tradițiile care înlocuiesc regulamentul – este perfect românească și umilitoare. Sunt tare multe de spus și locul nu-mi îngăduie. Oricum, abstracție de aceste neplăceri, pe care le uit în preocupările permanente, mă simt fericit că de un an trăiesc altă viață, că mi-am completat cu ceva ființa morală și intelectuală.

Domnul Iorga ține cursuri la Sorbona: vag, nepus la punct, ieftin în afirmație, neștiințific, face o impresie supărătoare alături de profesorii Sorbonei, conștiincioși, scrupuloși și sobri. Trăim aici în cultul profesoratului, înțeles altfel, și când un asemenea ideal îmi poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați de excesul de cult al competinții, pe care îl afirmam încă de anul trecut?

Universitatea franceză e lipsită de Seminarul german, laborator de metode. În schimb, profesorii sunt așa de mult și așa de larg la dispoziția studenților, încât înlocuiesc lipasa aceea serioasă.

Mă mai ocup, alături de partea științifică, și de aceea pedagogică. Mă gândesc la chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor – lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a gustului, a logicei gândirii și a expunerii disciplinate. În învățământul francez, fac minuni și, dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate (clasicismul greco-latin predat în chip nenorocit; se cere totul mnemonotehnic, se dau teme din anul al II-lea la latină; nici o preocupare de educație sau lărgire de orizont), în schimb, limba și literatura franceză le dă o posibilitate largă de a atinge toate problemele educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele să folosesc în cât mai multe direcții timpul petrecut aici, pentru a răspunde cum trebuie încrederii ce mi s-a acordat și pentru a avea răsplata morală și bucuria supremă de a da, neprecupețit, experiența adunată elevilor mei.

Soția mea vă trimite respectuase salutări, iar din parte-mi primiți, vă rog, încredințarea celui mai adânc respect și a întregului meu devotament.

15 ianuarie1925 N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/34)

1 aprilie 1925

Stimate domnule profesor,

Colegul și prietenul meu Rașcu, venit de curând la Paris, mi-a transmis gândurile dumneavoastră de bine și urările care mă însoțesc și mă încurajează nespus de mult. Vă mulțumesc din suflet și vă cer voie să vă arăt în două cuvinte situația mea și perspectiva pe care îndrăznesc să o întrevăd.

În toamnă, termin stagiul de la Școala Română, care, prin organizarea ei, este o admirabilă mașină de risipit fără sens a vremii. Cu drumurile zilnice la Fontenay –Paris și întors, cu masa de seară luată obligator la Școală, cu lucrarea pentru „Mélanges”, se pierd vreo 4-5 ore de lucru efectiv zilnic și vreo 4-6 luni din an consacrat studiului din buletin. Vă cruț enumerarea detaliilor din organizare, care duc la o tensiune nervoasă foarte puțin favorabilă studiilor. Vă închipuiți cât se poate lucra în chip efectiv în condițiile acestea. Dl Iorga nici nu bănuiește lucrurile: „prietenii” îl informează greșit, pentru „a nu-l supăra”, iar cei care vor să îi spună adevărul îi devin dușmani.

Cu toate sfortările mele, cred că distanța e mare între planurile mele și realizarea de până acum. Paralel cu lucrul universitar, am lucrat mai ales în biblioteci. Articolul pentru „Mélanges”, despre Sentimentul morții la Gérard de Nerval, va apărea anul acesta. Nu l-am dat anul trecut pentru că, din cauza lungimii, trebuia fragmentat.

Sub conducerea acelorași profesori, d-nii Hazard și Baldensperger, am urmat cercetările în vederea tezei principale: Le sentiment de la mort dans le lyrisme franșais de 1850 à 1870. Amândoi mi-au admis întru totul spiritul în care inteleg să lucrez și caracterul de documentare riguros științific, alături de acel larg-filozofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase, din partea ambilor directori de teză. Va fi o cercetare documentată, de formare genetică a ideii morții, urmărită paralel în curentele mari filozofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere interesantă de filozofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritul romantic, încurajat de neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate, lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psihologice asupra epocii și personalităților, rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. „Vous avez la un tres bon sujet de thèse”, mi-a spus prof. Baldensperger. „Allez-y”, mi-a spus celălalt, „vous êtes sur une très bonne piste”.

Este clar însă că am nevoie de vreo trei ani de ședere la Paris, după expirarea termenului de la Școala Română. Voi face orice sacrificiu pentru aceasta.

Față de spusele d-lui profesor Marinescu, care a vorbit socrului meu și prietenului Rașcu de o bursă, pe care Facultatea de Litere ar avea-o la dispoziție și care Domnia sa arăta că mi-ar putea da mie, cu începere de la toamnă, îndrăznesc să aduc chestia pe tărâmul acesta și să vă cer sprijinul care mi-a fost totdeauna atât de efectiv și de încurajator.

Nu știu precis ce este bursa de care a vorbit dl Marinescu. Dacă ar exista intr-adevăr, aș îndrăzni și mai ușor să cer să mi se acorde încrederea și onoarea care mi s-a mai arătat. Iar dacă nu e nimic făcut până acum, vreau să va rog să-mi indicați modalitatea oficială prin care se poate solicita o asemenea favoare. O bursă pe trei ani mi-ar deschide o perspectivă largă și m-ar duce până la capăt. Altminteri, materialmente mă voi vedea silit să adopt formula comodă de compromis intelectual: doctoratul de literatură franceză în țară. Ar fi păcat de sacrifiul de până acum și ar însemna închiderea de orice perspectivă pentru mine.

Legat cum sunt pentru totdeauna de Iașul cel mult oropsit, Facultatea poate să se bizuie pe un element de tradiție culturală ieșeană, care ține să-și servească orașul care l-a format. Vă rog să-mi iertați tonul direct neobișnuit, dar simt că de reușita aceasta atârnă totul.

Valoarea materială a bursei nu e tot ce mă face s-o solicit: titlul de bursier mă leagă mai strâns de facultate, ridică piedicile care s-ar ivi la acordarea valutei și eventual la acordarea concediului.

În rezumat, doresc să vă rog ca, împreună cu d-nii profesori Marinescu, Găvănescul, Petrovici, Șerban, Andrei, Tafrali și ceilalți care mă cunosc, să binevoiți a arăta consiliului facultății situația în care mă aflu: am început lucrări pe care profesorii le aprobă și le apreciază (voi produce certificate la sfârșitul anului, în vederea aceasta). Am nevoie de vreo trei ani la Paris, cu începere de la toamnă, pentru continuarea acestor lucrări, pentru a putea trece doctoratul de stat la Sorbona. Specialitatea mea nu se poate face în țară nicăieri; ea cere atmosfera franceză, biblioteci franceze. Dacă onor consiliu al facultății continuă a-mi acorda încrederea cu care m-a onorat până acum, îmi va încredința bursa aceea, care va fi liberă, sau va cere una ministerului, în caz că prima ar fi deja ocupată.

Cum vedeți, expun lucrurile simplist; e drept că nu le cunosc de aproape. Uitam să spui dacă bursa se acordă numai prin concurs, vin în țară și mă prezint. Pentru a-mi cruța însă o cheltuială enormă și având în vedere stadiul în care mă aflu cu pregătirea de specialitate, socot că Facultatea va putea delibera și hotărî direct. Timpul avut în întregime liber la Paris va însemna o muncă îndoită decât cea produsă fiind la Fontenay. Încrederea în puterea mea de muncă, în conștiinciozitatea mea și în gândul meu cinstit mă fac să vă vorbesc direct, fără înconjur. Comunicați, vă rog, socrului meu ceea ce credeți că mă privește.

Vă mulțumesc din suflet pentru eminentul înlocuitor ce ați recomandat pentru Fontenay: d. Rașcu.

Primiți, vă rog, o dată cu încredințarea celui mai desăvârșit respect și a întregului meu devotament.

N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/35)

Paris, 10 mai 1925

Mult stimate domnule Bratu,

Am primit scrisoarea d-voastră și din relațiile date de socrul meu am aflat date complete asupra demersului pornit din inițiativa d-voastră, pe lângă Minister, în chestia bursei solicitate de mine.

Vă mulțumesc din adâncul sunetului pentru această nouă dovadă de adevărat interes pe care mi-1 purtați și, chiar dacă cererea rămâne fără răsunet, vă rog să credeți că pentru moralul meu ea înseamnă mult. Mă simt dator să vă dau o sumă de explicații suplimentare, provocat un amănunt pe care mi-l comunică socrul meu: ministerul a primit cu simpatie cererea și a decanatul pe cât timp se cere „ajutorul”, căci burse nu mai sunt în buget, nici nu se mai pot crea altele. Dacă ar fi vorba de un an, ministerul ar fi dispus să intervie pe lângă dl Iorga, ca să-mi prelungească stagiul la școală cu un an. Cred că din scrisoarea anterioară ați dedus prea bine condițiile de lucru pe care mi le creează Școala, pentru a nu vă mira că la propunerea prea binevoitoare a ministerului exclam: Nu! Sunt multe motive oficiale și personale. Oficiale: regulamentul Școlii oprește orice prelungire de stagiu peste doi ani; de altfel, înlocuitorul meu, d. Rașcu, a și fost numit. Situația mea, de membru al Școlii, departe a-mi fi o favoare, ar fi o grea sarcină, piedică serioasă în condițiile mele de lucru. Apoi, eu am nevoie vreo 3-4 ani încă de lucru aici, așa că asta n-ar soluționa nimic.

În fine, cunosc opiniile d-lui Iorga în chestia aceasta, știu perfect cum ar privi o asemenea cerere și nu voiesc să-l supăr cu nimic. Cred că atitudinea mea independentă de aici l-a supărat destul.

Mai puternice decât acestea sunt motivele personale, pe care vi le comunic, cu rugămintea de a uza de ele cu toată discreția pe care o presupune o susceptibilitate ca aceea a d-lui Iorga, care nu mi-ar ierta-o o viață întreagă. Dacă decanatul are de răspuns ministerului la propunerea mai sus, trebuie să răspundă motivat și vă rog să dați toate motivele acestea, care socotiți că pot fi eficace, fără a forma o eventuală armă ce s-ar întoarce împotriva mea.

Organizarea Școlii ne risipește vremea, fără nici o înțelegere a șederii noastre aici. Pierdem 4-5 ore zilnic fără rost, avem obligații, aproape nici o înlesnire. Ceea ce e mai dureros și mai umilitor, direcția Școlii are indiscreția de a întreține ideea că noi suntem acreditații „d-lui profesor” și nu recomandații unei facultăți, numiți de minister. De altfel, modalitatea însăși a numirii vă arată principiul „personal” pe care se întemeiază Școala. Condițiile acestea morale mai ales îmi repugnă cu desăvârșire. Același motiv m-a făcut să nu mai am nici o relație cu fostul meu profesor de specialitate: voia să fiu un acreditat și nu un element în formație (venit acum la Paris, însă, m-a rugat să vin să-l văd, i-am vorbit de teza începută, care î s-a părut „foarte complicată”, deși „foarte interesantă”. Cu ce curaj cere d. Iorga să ne trecem doctoratul în țară? Cu cine să lucrez teza?).

Toate aceste motive mă fac să refuz în chip politicos oferta de intervenție a ministerului. Rămân la cererea pentru bursă. Dacă nu se poate găsi cu nici un chip, mă voi mulțumi cu acordarea schimbului pentru minte și soție, alături de care voi face toate sacrificiile pentru a-mi înlesni viața aici.

Nu vreau ca ideea acestei intervenții să ajungă la d. Iorga. Cred că nu mă iubește prea mult: sunt ieșean, „mândru, independent, izolat”, adică nu țin să mă șterg în fața Domniei sale. Mai am nenorocirea să vreau un doctorat la Paris și asta sfârșește prin a-l supăra. I se pare o crimă contra prestigiului țării. Vă rog, deci, comunicați decanatului punctul meu de vedere, pentru a-l comunica ministerului.

O mică adăugire și vă rog din suflet să nu mi-o luați în nume de rău: în vara lui 1920, se anunțase o bursă pentru franceză; consiliul a transformat-o în bursă pentru istoria antică și a dat-o unui coleg care, gospodărit, a uitat de știință. În anul 1923, eu am redeschis chestia ei și consiliul mi-a dat dreptate, reamintind ministerului bursa și propunându-mă. Am aflat anul acesta că bursa s-a dat tot pentru istorie antică unui coleg, care însă nu vine deloc.

Poate mă înșel eu, dar mi se pare că este o lume de candidați la doctorat care sunt dispuși să scape ușor cu formula ieftină a unui doctorat în țară și pe care streinătarea îi intimidează cu perspectiva anilor de lucru. Nu-i păcat atunci ca bursa să rămână pe hârtie, literă moartă, în timp ce alții, care riscă oricât pentru contractul cu streinătatea, să întâmpine piedici așa neînțelegătoare ca mentalitatea d-lui Iorga? Este îndrăzneț ceea ce vă spun, dar luați-o ca o simplă constatare. Din parte-mi, am un singur crez, peste care mi-i cu neputință să trec. Asta m-a și făcut să nu pot accepta propunerea dv., așa de măgulitoare, de anul trecut.

Fără a aștepta soluționarea curândă a chestiei bursei, vă mulțumesc încă o dată din suflet pentru noua dovadă de încredere ce-mi arătați. Sper ca raportul facultății să-mi servească la prelungirea schimbului.

Primiți, vă rog, domnule Bratu, asigurarea viei mele recunoștințe și a celei mai desăvârșite stime ce vă port.

N. Popa

5, rue Boucicaut

Fontenay-aux-Roses/Seine

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/36)

Paris, 9 septembrie 1927

Mult stimate domnule Bratu,

E mult de când nu v-am mai scris și nu știu cum să mă justific. Momentele libere sunt rare, e drept, mai ales că lucrările mă zoresc din ce în ce și nu le întrevăd sfârșitul. Perioada aceasta, în care lucrările intră în formă definitivă, e cea mai importantă și nu lasă răgaz. Trebuie continuitate de preocupări și de lucru. Asta ne-a făcut să părăsim programul variat din anii precedenți și să ne preocupăm în special de tezele de doctorat. Trebuie o adevărată luptă organizată contra tentațiilor Parisului: conferințe, teatre, vizite la muzee, orașe, relații interesante. Toate alcătuiesc cercul de interes general, care nu poate scăpa unui intelectual în formație. Curiozitatea mea firească, care m-a condus la subiectul așa de întins al tezei principale, mă face să lupt greu cu izolarea în cadrul unei lucrărări. Totuși trebuie. Teza aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbrățișând un capitol vast de istoria ideilor.

În raportul înaintat decanatului asupra stadiului lucrărilor mele de doctorat am precizat spiritul tezelor și felul in care profesorii-directori de teze le privesc. Expozeele asupra tezei, pe care le-am făcut la cursul de literatură comparată de la Sorbona și la College de France, au avut darul să împrăștie ultimele indoieli pe care și profesorii mei și eu le mai aveam asupra construcției planului. Redactarea limpezește și pune totul în ordine. Cred că am ajuns la acea „saturație” de subiectul meu de care vorbesc romancierii și care îmi înlesnește dominarea câmpului întins al tezei. Și ideologia franceză din acești douăzeci de ani înseamnă un material imens, în care nu-i prea ușor de pus ordine. Faptul însă că teza aceasta atinge atâtea domenii mă face să nu mă plâng de timpul pe care mi-l cere. Pentru formația mea de specialitate, cât și pentru cultura generală, înseamnă mult, o minunată școală. Nici un moment nu pierd din vedere întrebuințarea pe care voi da-o acestei culturi. De aceea, lucrez mai mult extensiv, pregătindu-mă pentru învățământul de la noi.

Aș fi voit să prelungesc încă perioada de acumulare, dar timpul nu mi-o îngăduie. Și apoi simțeam de mult nevoia de a fixa in scris. Cum prietenul Ralea mi-a deschis coloanele „Vietii românești”, cred că voi da probele literare de care m-am lovit. Masa enormă pe care o reprezintă documentele unei teze de 400-500 de pagini intimidează la început. Trebuie timpul material pentru redactare, la care se adaugă suplimentele pentru informație ivite în drum. Am trecut de mult peste momentele de ezitare. Lucrul merge deja mai ușor. Grăbesc cât pot și sper să isprăvesc anul acesta, mai ales teza secundară, ediția critică din Les Filles du feu de Gérard de Nerval îmi va lua vreme mai puțină. Asta m-a și făcut să cer consiliului Facultății să binevoiască a solicita pentru mine o prelungire cu încă un an a bursei.

O dată cu reînnoirea celor mai vii mulțumiri pentru inițiativa pe care ați avut-o acum doi ani, când ați solicitat bursa pentru mine și care mi-a îngăduit să duc tezele așa de departe, îndrăznesc să vă adresez respectuoasa rugăminte de a sprijini, în măsura În care vă este posibil, cererea aceasta în consiliu.

Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carieră și n-o regret deloc. Streinătatea mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de viață pe care îl aveam deja din țară. Mi-a exagerat poate simțul critic, care mă susținea și mai înainte, dar mi-a dat încrederea în sforțarea sinceră și dezinteresată spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile. Simt însă nevoia instinctivă de a explica tot ceea ce am adunat și „clasa” îmi lipsește. Sper că entuziasmul nu mă va părăsi la întoarcere.

Am facut relații foarte prețioase aici. Pot spune că am prins rădăcini. Dar, în afară de condițiile de lucru, de profesori și de atmosfera intelectuală franceză, un strein nu se poate niciodată apropia prea mult de societatea franceză. Suntem mai mult „en marge de la société francaise”. Cerc închis, în care se pătrunde greu, ar oferi probabil mult interes, dar acest spirit închis intră probabil în psihologia franceză.

În privința aceasta, mi-am propus ca înainte de a pleca din Franța, să stau puțin în Anglia sau Germania, pentru a-mi lărgi experiența „streinătății”, încercare prin care e de dorit să treacă toți. Este o ocazie de verificare și de punere la punct. Văd cu mare plăcere că ieșenii vin tot mai numeroși și psihologia ieșeană, cam închisă, are nevoie mare de controlul valorilor streine. E curios de văzut că dintr-o serie de 20 de agregati francezi în Litere, n-au rămas în Franța anul trecut decât 4-5. Toți ceilalți au luat drumul streinătății, ca „lectori” în facultăți, pentru a-și complecta ,,1'expérience étrangère” în 2-3 ani. Admirabilă tendință de care Franța avea mare nevoie.

Legat strâns de Iași, prin trecut, carieră și familie, văd deja cu plăcere momentul când îmi voi relua lucrul, mai ales că am catedra la Liceul Internat, acolo unde m-am format eu însumi. Simt bine că nimic nu m-ar putea scoate din orașul acela de școală, unde am crescut și eu.

Trecerea prin Paris a d-lui Sibi ne-a adus ceva din Iași, ne-a făcut o plăcere nespusă. Soția mea redactează la teză și zorește alături de mine. Își amintește totdeauna cu duioșie de orele d-voastră, din care și-a făcut o icoană de profesor înțelegător.

Vedem zilnic la Biblioteca Națională pe dl Pinot, lectorul de la Iași, grăbit să termine teza, ar dori să rămână la Paris pentru iarnă. Biblioteca Universității din lași datorește de câțiva ani Librăriei Champion vreo 7000 frs, pe care editorul îi reclamă în zadar. Am fost rugat să fac demersuri. O dată cu reînnoirea viilor mele mulțumiri pentru prețiosul concurs pe care mi l-ați dat totdeauna, primiți, vă rog, de la noi amândoi, asigurarea celei mai desăvârșite recunoștințe.

N. Popa

20, rue des Écoles (5e)

P. S. Vă rog călduros să faceți ca intervenția pentru bursă să se producă cât mai repede. Mi se scrie de la București că trebuie până la sfârșitul lunii septembrie.

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/37)