O cercetare asupra tehnicilor și principiilor construcțiilor romane reprezintă, de fapt, o [601639]

1
Introducere

O cercetare asupra tehnicilor și principiilor construcțiilor romane reprezintă, de fapt, o
încercare de a identifica un model de succes al lumii antice. Dezvoltarea Republicii și
imperiului roman a fost marcată de variate edificii – modeste sau glorioase – care au structurat
forma mentis pentru numeroase generații.
Sunt numeroase inovațiile romane în domeniul materialelor de construcții, al
procedeelor practice sau al sistemelor de funcționare. Aici s -au raliat cunoștințele teoretice –
care erau bazate pe p ractică – și geniul micului specialist care aplică fără a intra în rutină.
În ceea ce privește obiectul cercetării noastre, putem identifica în perioada
contemporană următoarele orientări și abordări:
I. Lucrări generale dedicate materialelor și tehnicilor de construcție romane:
1. Frank Sear, în Roman Architecture, urmărește evoluția arhitecturii în cele patru
secole de la sfârșitul republicii până la 330 d. Hr. În trecere, se evidențiază viziunea politică a
imperatorului, așa cum se întâmplă în cazul lui C onstantin, care mută capitala la
Constantinopol
2. În lucrarea lui Jean -Pierre Adam, se surprinde lumea romană sub cele mai diverse
aspecte, îmbrățișând un stil direct și accesibil și prezentând amânunțit stadiile executării de la
trunchiul de copac până l a taberna și de la cariera de marmură la templu.
3. Cartea lui Adrian Goldsworthy, Totul despre armata romană, examinează armata
imperiului timpuriu dar și cetățenii recrutați în armata din timpul Republicii până la imperiu.
Măreția Romei este corelată cu soldații săi bine instruiți și eficienți, care își petreceau timpul
în pacea garnizoanei sau în campanii militare sângeroase.
4. Helene Dessales evidențiază varietatea și eficiența soluțiilor aplicate în construcții
romane, identificând și principiile după care s -au condus specialiștii, pentru a se adapta
locului funcționalității și dificultăților de procurare a materialelor.
II. Lucrări generale care transferă observațiile asupra tehnicilor de construcții, asupra
vieții cotidiene și asupra construcțiilor c ătre determinări tipologice și culturale:

2
1. Lucrarea lui Miko Flohr evaluează impactul inovării asupra societății romane.
Autorul pornește de la angajament critic cu opiniile anterioare despre progresul tehnologic cu
reevaluareadovezilor literare accentuâ nd faptul că în cultura romană se considera că pregătirea
tehnologică și invenția aveau importanță. Se exemplifică anumite dispozitive și tehnici de
prelucrare a sticlei, metalelor, ceramicii, care au determinat lărgirea ariei de obiecte casnice și
de cons trucții, ceea ce a modificat perisajele urbane și rurale.
2. Lucrarea „Cum trăiau romanii” al lui Nicolae Lascu prezintă o panoramă a vieții de
la Roma și din Italia antică, în dezvoltarea ei istorică. În capitolul „Casa romană” se
evidențiază faptul că or dinea statului, deci și a imperiului, derivă din buna funcționare a casei,
ca realitate materială și instituțională.
3. Cartea lui Ralph Haussler evidențiază prezența unor elemente unor elemente
arhitecturale și de construcție ca o influență structurantă, am putea spune și de -structurantă
față de identitatea etnică a locuitorilor din Galia Occidentală și Cisalpină: cultura
mediteraneană, termele.
4. John Stambaugh prezintă orașul modern ca o oglindire a celui antic și marchează
semnificația eternă a spațiul ui cultural. Cartea oferă o experiență în conformitate cu modul de
viață roman traversând reperele existenței materiale și spirituale.
5. Cercetarea lui Pribac Sorin urmărește o modalitate de organizare profesională,
etnică sau religioasă, care legitimează existența unor comunități specifice în lumea romană și
justifică intervenția acestora profesională și construirea unei deontologii a profesiei.
Interesează aici acele colegii care diversificau ocupația generală de zidar, cărămidar etc.,
precizând aspecte ale dezvoltării Daciei prin preluarea modelului roman.
6. Cartea lui Roger Ulrich prezintă un studiu documentat și detaliat asupra artei
prelucrării lemnului în lumea antică romană. Unul dintre aspectele surprinse este rolul
lemnului în construcții și disp onibilitatea de a procura copacii necesari. Autorul evidențiază
importanța cofrajelor și structurilor din lemn, oferind informații utile chiar pentru istoria
prelucrării lemnului.
7. Alexandru Diaconescu, „Forurile Sarmizegetusei”, are o monografie dedicat ă
orașului fondat prin anii 108 -110 d. Hr. La o intersecție importantă de căi strategice, ca o
colonie de veterani destinată să găzduiască 800 -1000 de familii. Se precizează aria
cercetărilor arheologice: edificiile publice – cele două piețe, reședința guv ernatorului

3
financiar, unele temple și sanctuare, amfiteatrul, câteva edificii private. Lucrarea propune
diverse proiecții și reconstituiri evidențiind grafic conținutul unor inscripții și marcând
momentele de restaurare succesivă a cetății. Este o contri buție remarcabilă, sub aspect
științific, care subliniază importanța acestui centru al antichității romane din partea de est,
înscrierea acestuia în climatul concurențial cu celelalte orașe italice. Elitele doritoare de
onoruri, susțineau magnificența cetă ții, iar pătura de mijloc, înregimentată politic, se grupa în
jurul marilor familii: Liberții bogați contribuiau la dezvoltarea economică și socio -culturală.
III. Lucrări descriptive, care prezintă punctual anumite materiale și tehnici, precum și
realizări concrete de pe teritoriul românesc:
1. Studiul lui Wollman semnalează absența unor cercetări mai atente asupra carierelor
de piatră care furnizau material de construcție pentru edificiile Daciei romane. De asemenea
se avansează teza că aceste explatări tr ebuiau să valorifice bogăția de material litic prin care
se evidenția Dacia, cu precădere Transilvania. Se trec în revistă carierele de marmură, de
piatră, de tuf. De asemenea, se lansează ipoteze despre modalitatea în care anumite centre
urbane și fortifi cații militare din Dacia intracarpatică, Banat și Oltenia se aprovizionau cu
piatră. Articolul prezintă și rezultatele unor analize asupra structurii petrografice sau
paleontologice. Se fac aprecieri în legătură cu relevanța acestor analize, având în veder e
prelevarea probelor de la suprafață și în unele cazuri, din surse epigrafice – adică fragmente
mici, posibil a fi fost aduse de oriunde.
2. Articolul scris de autorii, Mircea Negru, Florica Bohîlțea, Ionuț Săvulescu, Ingrid
Poll, Alexandra Liți, Valentin Botez, face referire la situl arheologic Reșca – Romula, sub
aspectul materialelor de construcție (cărămida arsă), preferate atât în edificiile civile, militare,
religioase sau altă natură. Acestea se puteau produce oriunde se găsea argilă cu o plasticita te
adecvată, apă pentru modelare și lemn pentru arderea în cuptoare. Aceste cărămizi se numeau
„de Antina”, după tiparul de origine.
3. Articolul lui Marius Gheorghe Barbu, „Cariera romană de exploatare a calcarului de
la Rapoltu Mare”, se referă la explo atarea pietrei în cariere subterane sau de suprafață care
funcționau în Transilvania. Se evidențiază o exploatare de calcar de la marginea localității
Rapoltu Mare (jud. Hunedoara), utilizat la construcția unui edificiu antic privat, din apropiere.
4. Acel ași autor în „ Opus incercum sau opus mixtum la Ulpita Traiana
Sarmizegetusa ”, ia în considerație tehnicile și materialele de construcție folosite de romani în

4
funcție de mai mulți factori, cum ar fi funcționalitatea clădirii, moda vremii, materiile prime
din proximitate sau costul preocupării acestora din surse preferate. Se evidențiază ideea că
Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost construită în mod preferențial din piatră, deoarece în
apropiere se aflau suficiente resurse petrografice, ceea ce a determinat a stfel de construcții
aici mai mult decât în alte zone ale imperiului. Tehnica „opus mixtum” a fost readaptată pe
plan local, iar lespezile de micașist au înlocuit cu succes căzămizile.
5. Lucrarea lui Cornelia Barbu este o prezentare a unui obiectiv milita r din Dacia
Romană:castrul de la Potaissa. Autoarea pornește de la ipoteza că romanii au fost mai
inventivi decât grecii în domeniul arhitecturii. Construcțiile romane au marcat epoca,
putându -se evidenția chiar și evoluția lor istorică. Se evidențiază, de asemenea, asocierea unui
obiectiv religios sau militar cu infrastructură demnă de admirat, prin care s.au făcut cunoscuți
și temuți: mii de kilometri de șosele, podurile, apeductele, castrele, termele, amfiteatrele. La
Roma, arhitectul era în primul rând inginer, iar construcțiile utilitare prezintă o estetică aparte.
Autoarea prezintă castrul și sub aspectul lucrărilor de restaurare realizate la începutul
mileniului III.
Se presupune, sub acest aspect, o anumită libertate în gândire ce va restructura în mod
repetativ sistemul organizatoric. De asemenea, se presupune un spirit competitiv, care îl
dispune pe om în apropierea naturii, pentru a se dezvolta împreună.
Inovația acceptată/impusă în tehnica de construcție a marcat un anumit nivel al
raporturilor interumane și al acelora între stat și cetățean.
Considerăm că din punctul de vedere al tehnicilor de construcție, Roma antică nu a
încetat să existe și să îndrume către no i modalități de adaptare a principiului absolut la
particular.

5
Partea I

Moștenirea lui Vitruviu s.

În acest prim capitol al tezei trebuie luată în considerare importanța operei lui
Vitruvius, „Despre arhitectură”, care reprezintă unul, dacă nu singurul , dintre cele mai
complexe tratate de arhite ctură a le lumii antice (greco -romane) și modalitățile sau tehni cile
prin care erau constr uite diferite tipuri de clădiri din lumea romană repu blican ă, aceste tehnici
fiind perpetuate chiar și în perioada imperială.
Vitruvius a menționat că, pentru a redacta tratatul, s-a folosit de lucrările mai multor
autori greci ; Chersiphron din Cnosos, constructor al templului zeiței Artemis din Efes;
Theodor, care a descris templul Herei din Sam os; Ictinos, memoriul asupra Partenonului etc.
și câțiva romani printre ca re au fost amintiți Fuficius, „cel dintâi care a publicat o carte
admirabilă despre aceste lucruri”, Publius Septimius , autorul a două cărți și M. Terentius
Varro care a scris opera „Disciplinarum libri nouem”, printre care a consacrat una și
arhitecturii.1 Aceste scrieri din nefericire nu mai există în ziua de astăzi, ele fiind dispărute din
cauze necunoscute (probabil în incendiile care au devastat bibliotecile din Pergam și
Alexand ria). Astfel, „Despre arhitectură” rămâne singura „moștenire” transmisă peste veacuri
până la noi.2 Printre cei care au utilizat la rândul lor tratatul , au fost Plinius cel Bătrân în
Istoria Naturală (16, 35 și 36) și de Frontinus în De aquaeductu (25, 1) , tratatul fiind rezumat
în „Liber artis architectonicae ” de Marcus Cetius Fauentinus, în sec. al III -lea, însă acest
rezumat se limitează la referiri despre construcțiile private. Tratatul a mai fost utilizat și de
Palladius , la sfârșitul sec. al IV -lea.3
Arhitectura lui Vitruvius a fost aplicată în imperiul roman în diferite temple din Gal ia
meridională, din Noricum, așadar acestea respectă în plan și în decorațiune clasicismul

1 Vitruvius, praef. VII .
2 Vitruvius, Despre arhitectură , Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, p. 20.
3 Ibidem, p. 17.

6
codificat de Vitruviu. Teatrul ridicat în jurul anului 155 e.n. la Aspendos e și el foarte apropiat
de specificațiile tratatului.4
Lucrarea lui Vitruvius nu s -a bucurat de multă popularitate în perioada imperială din
cauză că Roma și -a extins aria de inspirație arhitecturală, preluând experiențele orientului și
ale vechiului Egipt, pe lângă experiența grecească, iar Vitruviu a păruse tocmai ca un exponent
al doctrinei ș i al experienței grecești. Însă tratatul a fost apreciat ca lucrare istorică în perioada
Evului Mediu de către renumiți cărturari ai vremii , printre care Sidonius Apoll inaris (sec. V),
Cassiodorus (sec. VI), Eginhard, cancelarul lui Carol cel Mare (sec. IX), Vincent de Beauvais
(sec. XIII), Gio vanni Boccaccio (sec. XIV) dar mai ales a fost apreciat astfel în întreaga
perioadă a Renașterii.
Din păcate, ca majoritatea text elor antice, „Arhitectura ” a avut și ea parte de
interpo lări din partea copiștilor , de-a lungul timpului , însă cea mai mare pierdere o reprezintă
dispariția figurilor desenate de autor, în număr de zece, care s -au pierdut, fiind ignorate de cei
care au cop iat textul. În lucrarea „Vitruve ”, Auguste Choisy a reușit să reconstituie , după
textul vitruvian , ilustrațiile care însoțesc traducerea și interpretarea.5
Deși tratatul de arhitectură al lui Vitruvius nu s -a bucurat de popularitate în perioada
romană imperială, din cauza multiplei arii cultulare de inspirație , lucrarea încă reprezintă o
lecție de arhitectură referitoare la tehnicile de construcții și trebuie să fi fost cunoscută
fiecărui arhitect sau constructor în formare pe toată perioada antichități i, deoarece era
acceptată ca singura lucrare complet ă și importantă care, de altfel, s -a transmis până la noi.

4 Ibidem, p. 18.
5 Ibidem , pp. 30 -31.

7
Cap. I

1. Cine erau constructorii?

În perioada romană imperială, constructorii au provenit din trei medii sociale diferite:
a) Sclavii.
Este cunoscut faptul că Roma antică a depins foarte mult de munca sclavilor,
valorificată pe mai multe paliere ale vieții romane (ex. a gricultură, industrie, viață domestică,
în politică, divertisment, viața culturală , armată, religie etc.) , printre aceste a fiind și
construcțiile .
Societatea romană a existat în tot acest timp datorită sclavilor. Ro ma a depins de sclavi
pentru a -și menține puterea politică, socială ș i economică asupra Mediteranei și dincolo de ea.
La începutul imperiului roman, împăratul a adus, probabil , ceva nou în guvernare,
aceasta fiind servicii le publice, prin faptul că instituia programe de construcție ambițioase iar
siguranța în oraș a devenit realizabilă. Dezvoltarea acestor servicii publice a fost făcută prin
folosirea sclavilor.
A existat un serviciu , cura aquarum, dedicat prezervării sistemului de apeducte
romane. Acest serviciu a fost menținut de mediul privat în timpul Republicii, însă situația s-a
schimbat de la moartea lui Marcus Agrippa în anul 33 d.Hr.6 Din lucrarea lui Fron tinus
(Aqueducts of Rome), aflăm că Agrippa și -a folosit sclavii pentru întreținerea acestor
apeducte. Aceiași sclavi au fost dăruiți Statului roman și au devenit proprietatea lui Augustus
până la moartea lui. Pe urmă , sclavii au fost lasați poporului roma n. Din acel timp, guvernarea
s-a folosit de sclavi pentru întreținerea apeductelor.7
În celelalte construcții publice de la începutul imperiu lui, mulți muncitori au fost
provenea din rândul oamenilor liberi , dar s clavii și animalele au avut totuși munca ce a mai

6 Andrew Mason Burks, Roman Slavery: A study of Roman of Roman Societyand its dependence on Slaves , a
thesis presented of the Department of History East Tennesse State University, p.p. 2, 32, la adresa
https://dc.etsu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=3303&context=etd accesat pe 11.06.2018.
7 Frontinus, Aqueducts of Rome II , 98-99, la adresa https://ryanfb.github.io/loebolus -data/L174.pdf accesat pe
11.06.2018.

8
grea. În ciuda faptului că majoritatea muncitorilor erau cetățeni liberi, proiectele de
construcție încă se bazau pe munca sclavilor. Cei mai mulți sclavi din industria construcțiilor
publice au fost folosiți în producerea cărămizilor.8

b) Cetățenii (colegiile meșteșugărești) .
Colegiile meșteșugărești (collegia opificum), au reprezentat o formă de organizare a
micilor meșteșugari liberi, după ramura pe care o profesau. Colegiile au căutat să asigure în
primul rând membrilor lor îndeplinirea c eremoniilor legate de cultul divinității protectoare și
un teren comun pentru înmor mântarea membrilor. De altfel se constată existența unui templu
al zeiței Minerva, protectoarea meșteșugarilor, pe colina Aventinului.9 Spre exemplu , colegiul
tăietorilor de lemne (sectores materiarum) din Aquileia, o colonie romană din nordul Italiei
unde pădurile au fost intens recoltate, au oferit un sacrificiu zeității pădurilor, Silvanus. La
Roma membrii collegium fabrum tignuariorum (dulgherii) au închi nat un altar p atroanei lor
Minerva; dedicația de pe altar a fost cioplită cu uneltele pe care le folosesc în traiul lor
zilnic.10
Unele dintre aceste colegii au fost grupuri profe sionale, formate din proprietari și
antreprenori. Un alt tip de „collegia ” a fost axat pe cr iterii sociale sau religioase. Acest tip
include grupuri de cult devotate unei zeități specifice, asociații unde oamenii fac cunoșt ință
într-o atmosferă plăcută, așa cum erau cluburile tinerilor din clasa de sus , unde se practicau
sportul și exerciții le militare, asociații le de veterani organizate pentru scopul fraternizării și
acelea ale liberților bogați , care și -au căpătat distincția civică de a servi cultul imperial al
Augustalilor. Cea de -a treia categorie o reprezintă collegia tenuiorum, unde oamenii săraci au
plătit o cotazație la o trezorerie comu nă, cu sponsorizare din partea unuia sau mai mulți
patroni, pentru a avea o înmormântare simplă , dar decentă.
Aceste grupuri se întâlneau regulat o dată pe lună , pentr u a face un sacrificiu și a lua o
masă î mpreună. Membrii unui colegiu se numeau plebei. Grupurile mai mici sau mai sărace
își organizau întâlnirile în localuri sau chiar în casele private, cele mai prospere având propria
lor „scholae ” ca loc de întânire.

8 Andrew Mason Burks, op. Cit., p. 39.
9 Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii , Ed. Științifică, București, 1965 pp. 74 -75.
10 Roger Ulrich, Roman Woodworking , Yale University Press, New Haven and London, 2007, p. 9, la adresa
http://www.pavleck.net/bookinfo/roman -woodworking.pdf/ accesat pe 11.06.2018.

9
În Ostia se găsesc o varietate de astfel de „scholae ”. O versiune elaborată, deținută de
construc tori, a ocupat parterul unei clă diri tip „insule ”. Membrii intrau în curtea centrală
printr -o deschidere largă de pe strada principală. Îndreptate spre intrare, dincolo de curte, sunt
dispuse statuile zeilor protectori și ale membrilor din familia imperială. În partea de est și de
vest a curții au existat camerele de odihnă unde mergeau membrii , după ce au servit masa
colegială.11
În ultimele două secole ale perioadei Republicii au î nceput să se înmulțească aceste
colegii, printre c are și cele ale constructorilor, care erau variate (cioplitori de piatră ș.a .), ele
chiar dezvoltându -se în mai multe ramuri , din profesia principală. Astfel, din colegiul general
al cizmaril or (sutores) au apărut caligarii, crepidarii și solearii. Exemple se întâlnesc și în
colegiul ceramiștilor , care s -au separat în colegii proprii precum sculptorii de statuete
(sigillarii) și țiglarii (tegularii).12
Collegium fabrum a reprezentat colegiul constructorilor dar și al altor meseriași ,
devenit unul foarte popular în afara Romei de la sfârșitul secolui I D. Hr.13 Acest colegiu a
fost cel mai mare și mai complex, din punct de vedere al organizării în Ulpia Traia na
Sarmizegetusa, cuprinzând aproxim ativ de 300 de meseriași, grupați în 50 de centurii. În ceea
ce privea pe patronii colegiului fabrilor de la Ulpia Traiana, aceștia nu aparțin eau în mod
direct colegiului , ci dețineau statutul de membri onorifici.14
Colegiul fabrilor era organizația profesi onală a meșterilor din Sarmizegetusa, în
primul rând metalurgiști și constructori: fierari, bronzieri și argintari, pietrari, lemnari
(dulgheri, tâmplari, dogari sau rotari), cărămidari și țiglari, dar și tăbăcari, curelari, pantofari,
țesători, vopsitori și croitori, olari și sticlari et c., fiecare aparținând unei subdiviziuni, numită
decurie. Regulile profesionale nu erau atât de rigide ca în breslele medievale, asociația având
în primul rând un caracter de într -ajutorare. Astfel fiecare membru plătea o c otizație, banii

11 John E. Stambaugh, The ancient Roman city, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London,
1988, p. 210 la adresa
https://books.google.ro/books?id=k0mZufizhH0C&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false , accesat
pe 11.06.2018.
12 Nicolae Lascu, op. Cit. , Ed. Științifică, Bucureșt i, 1965 pp. 75
13 Ralph Haeussler, Becoming Roman ? Divergent Identities and experiences in ancient northwest Italy ,
Routledge, London, 2013, p. 285 , la adresa
https://books.google.ro/books?id=aNxmDAAAQBAJ&pg=PA285&lpg=PA285&dq=Divergent+Identities+and+exp
eriences+in+ancient+northwest+Italy+collegium+fabrum&source=bl&ots=xLZu7y4xfT&sig=gvhmRyUkxdWOap
mKHXtHQcxlNBU&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi8rZyiptDbAhUGhaYKHXDI DUIQ6AEIMjAB#v=onepage&q&f=false
accesat pe 12.06.2018.
14 Sorin Pribac, Marinela Pribac, Collegia di n Dacia și semnificația lor ca elemente ale coeziunii sociale , la
adresa https://csiatim.uvt.ro/NOU/BHAUT/en/pdf/2004_art26.pdf , accesat pe 13.06.2018.

10
fiind folosiți nu numai la banchete, ci și în situații mai utile, cum ar fi ajutorul de
înmormântare. La Sarmizegetusa , fabrii aveau un tip specific de monument funerar, de preț
mediu, niște lespezi de calcar (nu de marmură) numite stellae, cu imaginea defunctului într -un
medalion. Într -un singur caz monumentul a fost mai scump, dar aflăm din inscripție că
urmașii au adăugat la ajutorul de înmormântare de 200 de denar i, primit de la colegiul
fabrilor, o sumă neprecizată. În plus colegiul acț iona ca un grup civic responsabil, fiind
însărcina t cu stingerea incendiilor, în cazul în care nu existau pompieri profesioniști. De
asemenea fabrii aveau propriile locuri rezervate în amfiteatru.15

c) Soldații
În armata romană, mai ales în alcătuirea legiuni, au existat mulți arhitecți și ingineri.
Bazele militare, de la tabere temporare instalalte la sfârșitul fiecărei zile din timpul
campaniilor la marile forturi și fortărețe de piatră, erau construite de soldații înșiși. Multe
inscri pții consemneaz ă construirea, respectiv repararea unor fortificații sau clădiri din bazele
permanente și din apropierea acestora. Lucrările erau realizate de unitatea de garnizoană, dar
este mai puțin clar dacă se întâmpla la fel și în cazul forturilor auxiliare , din cauză că unitățile
formate din soldați care nu erau cetățeni erau mai mici și aveau mai puțini tehnicieni. Există
dovezi că auxiliarii realizau asemenea lucrări de construcții , dar este foarte probabil că aceste
proiecte erau coordonate de ingineri din legiun i.
La proiectele foarte mari , s-au folosit soldați din mai multe unități. La construirea
zidului lui Hadrian au participat toate cele trei legiuni staționate în Britannia, II Augusta, VI
Victrix și XX Valeria Victrix. Fiecărei legiuni i se cerea să constr uiască o porțiune de zid, iar
la rândul ei legiunea repartiza porțiuni mai mici centurionilor. Au fost descoperite adesea
pietre pe care au fost săpate numele centuriei care a construit porțiunea de zid respectivă.
Împărțirea lucrărilor de construcție într e subunitățile normale ale armatei pare să fi fost o
practică obișnuită. Armata lui Ti tus a întreprins construirea uno r linii de fortificații în timpul
asediului Ierusalimulu i, din 70 d Hr. S e credea că această împărțire stimula o concurență
puternică într e unități pentru a -și termina de construit porțiunea mai repede și mai eficient
decât oricare alta. La zidul lui Hadrian există indicii că fiecare unitate a interpretat altfel

15 Alexandru Diaconescu, Forurile Sarmizegetusei. O plimbare imaginară prin centrul politico -administrativ al
micii Rome de la Poalele Retezatului , Ed. Cluj -Napoca, 2010, p. 64, la adresa
https:// www.scribd.com/document/188109180/Diaconescu -Forurile -Sarmizegetusei , accesat pe 13.06.2018.

11
proiectul de bază, de exemplu construind mici forturi la distanță de o milă roma nă și turnuri
cu caracteristici diferite.
Drumurile erau construite tot de armată, ele fiind de folos comunității civile a
provinciei și în același timp asigurau armatei căi mai bune de comunicație pentru deplasarea
trupelor și a materialelor, după nevoie . Majoritatea legiunilor și unele unități auxiliare au
construit amfiteat re în apropierea bazelor, tot acestea realizând și proiecte pentru comunitatea
civilă. Apeductul care se poate vedea încă lângă colonia Caesarea Maritima , pe coasta Iudeei,
a fost re parat de un vexillum din Legio X Fretensis, care a lăsat o inscripție ce amintește de
acest lucru și se află încă in situ . Alte inscripții consemnează lucrări similare efectuate la acest
apeduct de alte legiuni. În 75 d Hr. , vexilații din patru legiuni și 20 de cohorte auxiliare au
săpat un canal de 3 mile lângă Antiohia, construind și podurile peste acesta . Ca guvernator al
Bitiniei, Plinius i -a scris lui Traian propunând diverse lucrări de construcție și menționând
altele începute de comunitățile locale, dar care eșuaseră invariabil sau fuseseră abandonate. El
i-a solicitat în repetate rânduri lui Traian să -i ceară guvernatorului Moesiei Inferior, provincia
cea mai apropiată în care exista o garnizoană legionară, să -i trimită un inginer militar care să
conducă proiectul. Traian a refuzat aproape de fiecare dată, spunând că trebuiau să existe
ingineri și arhitecți competenți și în Bitinia, însă cererile lui Pliniu confirmă convingerea larg
răspândită că inginerii cei mai buni proveneau din rândurile armatei. O inscripție de la
Lambaesis, din Africa de nord , pare să susțină acest punct de vedere. Aceasta atestă
implicarea unui veteran din Legio III Augusta, un anume Nonius Datus, într -un proiect de
săpare a unui tunel într -un munte pentru a devia o apă curgăto are către un oraș din provincia
vecină Mauritania. Lui Datus i s -a cerut să se întoarcă acolo , din partea autorităților locale,
care au solicitat pentru aceasta de fiecare dată permisiunea legat ului legiunii, dar se pare că
acesta nu rămânea aici perioade lungi de timp, probabil pentru că avea treburi în altă parte. În
cursul uneia dintre vizitele sale, el a făcut măsurători la cele două tunele pe care muncitorii le
săpau din părți opuse ale muntelui și a constatat că suma lor era mai mare decât lățimea tot ală
a muntelui. Asemenea greșeli au provocat probleme grave. Cel puțin într -o perioadă, mâna de
lucru a fost asigurată de marinari și auxiliari, Datus exploatând rivalitatea dintre aceste două
grupuri pentru a grăbi lucrările. 16
În zona Daciei avem numeroa se scene reprezentate pe columna lui Traian în care
soldații săvărșesc proiecte de construcție. Una dintre multele figuri este scena LX ( fig.1),

16 Adrian Goldsworthy, Totul despre armata romană , Ed. Rao, București, 2008, pp. 146 -148.

12
unde un grup de legionari construiesc un castru din piatră. Din păcate , în campanie soldații
trebuiau să lucrez e îmbrăcați în armură, în caz că erau atacați pe neașteptate. Constructorii
castrului de pe scena LX nu aveau la îndemână coifurile sau scuturile, dar toți purtau lorica și
gladiul, o dovadă certă că munceau sub amenințarea inamicului.17

2. Instrumente și unități de măsură și control .

În general pentru măsurători se folosea rigla gradată (regula), iar unitatea de măsură
umană era piciorul roman.
Mai jos sunt reprezentate valorile multiplilor și submultiplilor piciorului uman care au
fost folosite în Im periul roman:
Denumire Denumire latina Raport cu piciorul Echivalent
centimetri
Deget digitus 1/16 picioare 1.848 cm
Palma palmus 1/4 picioare 7.392 cm
Picior pes 1 picior 29.57 cm
palma -piciorul palmipes 1,1/4 picioare 36.96 cm
Cotul cubitus 1,1/2 picioare 44.355 cm
Pasul gradus 2,1/2 picioare 73.925 cm
pasul dublu passus 5 picioare 1.478 m
Brazda actus 120 picioare 35.48 m
Mila mille passus 5000 picioare 1478.50 m18

Șublerele ori distanți erele și compasurile ( circinus ) (fig. 2.a și 2.b) Adam Roman
building pp. 46; 169)
Șublerele romane semănau foarte mult cu cele de astăzi. Modelul de bază este
caracterizat de 2 picioare îndoite care sunt prinse împreună într -un capăt pentru a putea
pivota. Distanțieele au fost folosite pentru a compara mărimile dintre două piese sau pentru a
o măsura pe o riglă. Compasul merge pe același principiu, dar are 2 picioare drepte pentru a

17 Radu Vulpe, Columna lui Traian. Trajan ’s Column, CIMEC, București, 2002, p. 65, la adresa
www.cimec.ro/pdf/dl.asp?filename=Vulpe -Radu -Columna -lui-Traian.pdf accesat pe 14.06.2018.
18 Jean Pierre Adam, Roman Building. Materials and Techniques , Routlege, London and New York, 1994, p. 63,
la adresa https://www.academia.edu/19626045/J.P.Adam_Roman_Building.Pdf accesapt pe 14.06.2018.

13
trasa arcurile și cerc urile. Termenul de circinus a fost folosit aparent pentr u cele două tipuri de
ustensile.
Perpendiculumul este reprezentat de firul de plumb (linea) și bucata de plumb folosit
pentru a stabili liniile verticale, iar libella este ustensila care verifică supr afața orizontală.
Libella a fost un instrument compact format din trei bucăți de lemn conectate de o
tablă din metal, care erau asamblate în forma literei A.
Rigla (Regula)
Rigla romană era o unealtă simplă dar esențială formată dintr -un dreptar, de reg ulă din
bronz, gravat pentru măsurători. Substantivul regula derivă din verbul rego, ce semnifică „a
fixa linia”. Din câte se cunoaște , nu au fost marcate numere pe rigle, dar sunt existente linii și
simboluri pentru a indica segmentele. Spre exemplu, o ri glă pliabilă cu lungimea de un picior
poate fi divizată în palmae ori unciae (2.5 cm) sau chiar digiti.
Echerul (norma)
Echerul este un instrument care testează articulațiile de unghi drept, pentru a marca
linii pentru tăieturi în unghi drept, pentru a ca lcula înclinația unui acoperiș, a tăia un căprior la
unghiul corect și a marca înălțimea unei trepte de scară. Ad normae cacumen poate fi tradus
ca „unghi drept”19

19 Roger B. Ulrich, op. Cit. , pp. 52 -55.

14
Cap. II

Materiale de construcții .

Roma antică, pentru a -și căpăta măreția de m are imperiu prin faimoasele sale
construcții , a avut nevoie de variate materiale de construcții și procedee prin care acestea să
fie folosite.
Constructorii romani au utilizat materiale căpătate pe cale naturală, în principal piatra,
marmura și cheresteaua, acestea fiind găsite în vecinătatea Romei și în tot restul Europei al
imperiului. Al doilea tip de material utilizat de constructor au fost materialele fabricate ,
reprezentate de descoperirile în număr foarte de mare cărămizi, sticlă și beton. Materialele din
a doua cate gorie, cele fabricate, permiteau imperiului roman o rapidă expansiune asupra
Europe i în urma campaniilor militare, anume pentru a marca dominația în teritoriile cucerite.
Este cuno scut că față de greci, etrusci și popoarele din Orient, romanii au dat o mare
atenție descoperirii și folosirii celor mai bune materiale de construcție. În exploatarea,
transportul și pregătirea lor, au introdus metode noi, unelte meșteșug ărești perfecțion ate,
contribuind în primul rând la trăinicia și utilizarea operei. Cu ajutorul sclavilor și al armatei,
au realizat opere care ne uimesc și în ziua de astăzi.20

1. Piatra .
a) Carierele de piatră.
Piatra a constituit materia primă de bază folosită la cele mai importante construcții din
lumea antică și medievală: edificii publice, fortificații, drumuri, poduri, mausolee, sarcofage,
monumente epigrafice, și sculpturale etc.21

20 Dumitru Tudor, Arheologia Romană , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 15.
21 Volker Wollman, Cercetări privind carierele de piatră din Dacia Romană , ACTA Musei Decensis Sargetia X ,
Hunedoara -Deva, 1973, p. 10 5, la adresa
https://drive.google.com/file/d/0Bz0TJ_SO1ak6YzZtN3hEb2l4Mlk/view accesat pe 15.06.2018.

15
Resursa de piatră a reprezentat cel mai fo losit element de construcția romană, ea fii nd
exploatată de pe tot cuprinsul Europei, oriunde se găsea.
Cel mai simplu mod de obținere a pietrelor pentru construcții a fost a fost colectarea
lor de la suprafața pământului ori din albiile râurilor.
Foarte importante au fost rocile extrase din carie re de suprafață sau subterane ( fig. 3 ).
Autorii antici relatează că în Imperiul Roman se foloseau pentru construcții mai multe tipuri
de roci, ț inându -se cont de ceea ce se găsea în resursele locale. Dar cele mai importante roci
au fost cele tranportate di n cariere îndepărtate. În Istoria Naturală , Plinius cel Bătrân critica
exploatarea masivă a resurselor minerale (marmura) precum și fastul cont emporanilor săi. El
ne spune că până ș i Alpii, care mai înainte cu greu puteau fi t recuți, au ajuns să fie sfrede liți,
pentru a scoate din ei mii de soiuri de marmură, iar piscurile, altădată inaccesibile, au ajuns să
fie transportate cu ajutorul corăbiilor la mari distanțe.
Romanii făceau deosebire între calitățile diferitelor tipuri de roci, atâ t în funcție de
tipul de piatră, c ât și de locul de proveniență. Vitruviu a observat că unele sunt dure, altele
moi, unele poroase, altele sfărâmicioase, însă se găse ște întrebuințare pentru fiecare dintre ele.
Astfel, pietrele roșii sau pale din împrejurimile Romei, precum c ele de la Fidenae și Alba,
sunt foarte moi, cele din Tibur, Amiternum sau Soracte au duritate medie, iar cele din hotarul
Tarquini, zise Aniciane, sunt dure, dense și rezisten te.
Jean-Pierre Adam clasifică rocile de construcție, în funcție de duritatea lor , în șase
categorii, de la foarte moi la foarte dure. În primele categorii include calcarele și rocile
sedimentare, precum gresia, dar și anumite tipuri de tuf, iar la polul opus clasează marmura și
bazaltul. Este de la sine înțeles faptul că orice constru ctor ar fi preferat materia primă de
calitate superioară, însă de cele mai multe ori distanța și implicit costurile de transport duceau
la alegerea cele i mai apropiate cariere. Vitruvius observa acest lucru atunci când a descris
pietrele extrase din carierele aflate în prefectura Statonia și în jurul lacului Volsinian. El
afirmă că aceste pietre au nenumărate calități, precum duritatea, rezistența în timp, în fața
intemperiilor și chiar împotriva focului, și datorită acestora, ar fi ideale pentru ridicat edificii,
iar dacă s -ar afla lângă Roma, ar merita ca toate clădirile de aici să se facă din astfel de piatră.
Însă Vitruviu continuă spunând că, din cauza distanței, nevoia îi silește să fo losească pietrele
roșii și pal e, de calitate mai slabă, dar care se află în imediata vecinătate a metropolei.

16
Atunci când ne referim la costuri, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că rocile mai
dure și de mai bună c alitate, a căror extracție și prelucrare necesita mai mult timp și mai mult
efort, deveneau și mai costisitoare, încă înainte de a fi transportate din carieră.
Vitruvius recomandă utilizarea resurselor locale, iar pentru a putea folosi pietre de
calitate i nferioară, el sfătuiește constructorii ca înainte să se apuce de clădirea propriu -zisă, să
depoziteze piatra timp de doi ani afară, pentru ca intemperiile, precum ploile și înghețul, să
distrugă blocurile de proastă calitate. Același Vitruvius spune că ast fel de material nu trebuie
aruncat, ci poate fi folosit în construirea fundațiilor, în timp ce rocile bune se vor utiliza în
elevație.
Chiar dacă majoritatea clădirilor erau construite din piatră locală, totuși pent ru
edificiile ce se dorea a fi spectaculoase, pentru placarea fațadelor ori pentru realizarea
elementelor decorative se apela la materia primă de import, reprezentată în special de
marmura de calitate superioară.
Plinius cel Bătrân susținea că există atât de multe varietăți de marmură, încât
enumerarea lor ar fi inutilă; deși majoritatea se extrag din cariere, cele mai prețioase se găsesc
la suprafață, precum marmura verde de Sparta sau cea augustană sau tiveriană, aduse din
Egipt.
Pentru provincia Dacia cunoaștem un număr destul de îns emnat de cariere de piatră,
relieful predomi nant montan și colinar asigurând o varietate mare de roci, multe dintre ele
având calități constructive ridicate. Primele mențiuni referitoare la carierele romane de piatră
din Dacia apar la sfârșitul sec. al XIX -lea, când Michael Johann Ackner, Teglas Gabor sau
Carol Toma semnalau diferite urme străvechi de extragere a rocilor din munții Transilvaniei.
Urmele exploatărilor de epocă romană puteau fi vizibile în multe dintre acestea, până la finele
sec. al XIX -lea și în unele cazuri chiar și astăzi.
Desfășurarea activității într -o carieră romană avea loc sub îndrumarea unor meșteri
lapicizi, însă forța de muncă era formată din sclavi, condamnați sau chiar militari. În ceea ce
privește uneltele folosite, acestea dife reau ușor față de cele utilizate de către lapicizi în timpul
procesului de fasonare. Dacă pentru pietrarii care finisau, sculptau, decorau ori inscrip ționau
diferite elemente arhi tectonice, statui sau monumente erau necesare unelte diversificate,
precum ci ocane, dălți, șpițuri sau sfredele, muncitorii din cariere dispuneau de ciocane și

17
târnăcoape masive. Astfel de unelte au fost descoperite în mai multe cariere din Dacia,
precum cea de la Turda sau de la Deva.
În privința metodelor de extragere a rocilor d in carieră, cercetările arheologice și
izvoarele literare ne arată că erau utilizate mai multe tehnici, în funcție de specificul și
caracteristicile materiei prime. Cel mai des întâlnit procedeu de desprindere a unor blocuri de
piatră din cariere consta în săparea în rocă a unor mici șanțuri, în care se introduceau icuri de
fier, care se băteau cu ciocanele. Dovezi ale acestei tehnici de exploatare a rocilor apar în
foarte multe cariere romane din între g Imperiul, Thomas Frederick Colston Blagg spunând,
spre exemplu, că acest tip de exploatare este atestat peste tot în carierele cunoscute până în
1976 în Marea Britanie. Urmele lăsate de utilizarea penelor în vederea desprinderii de blocuri
pot fi observate și pe unele elemente arhitectonice utilizate în dive rse construcții și lăsate
nefinisate, precum unele blocuri de marmură folosite la ridicarea zidurilor Forumului din
Ostia. Și în carierele din Dacia au putut fi identificate urme ale acestei tehnici de exploatare.
Rocile moi , precum unele varietăți de tuf sau calcar, puteau fi tăiate cu fierestrăul
simplu, ca în cazul lemnului. Un alt fel de fierestrău, cel pendular, cunoscut și sub numele de
„fierestrău de Carara”, întrebuința nisipul pentru a tăia roci dure, ca marmura și bazaltul.
Plinius cel Bătrân ne e xplică principiul de funcționare al acestei unelte care, printr -o mișcare
de „du -te-vino”, antrena firele de nisip, care, în timp, reușeau să taie roca dură. Astfel, aflăm
că pentru o tăiere mai fină, erau preferate nisipuri speciale, importate tocmai din Etiopia sau
India. Chiar dacă autorul antic ne dă de înțeles că această tehnică era utilizată mai ales pentru
felierea blocurilor de marmură, în vederea obținerii placajului, unele descoperiri arheologice
din Anatolia ne dovedesc că procedeul era folosit ș i în extragerea rocilor din cariere.
O altă tehnică utilizată în lumea romană este aceea de a ciopli un mic canal de jur –
împrejurul blocurilor ce urmau a fi extrase.22 (fig. 4) Desprinderea finală se făcea prin
presiunea exercitată cu ajutorul unei pârghii . De cele mai multe ori această tehnică era folosită
pentru extragerea unor blocuri paralelipipedice cu dimensiuni foarte exacte și marginile bine
finisate, însă, uneori ea a fost utilizată și pentru decuparea unor piese arhitectonice precum
fusurile de co loană descoperite în carierele de la Chemtou (Tunisia) sau Aliki (Thasos),
aceeași metodă fiind foarte probabil aplicată și în cazul fragmentelor de coloane ce mai

22 Marius Gheorghe Barbu, Cariera romană de exploatare a calcarului de la Rapoltu Mare, Jud. Hunedoara ,
ACTA Musei Devensis Sargetia V (XLI) Serie nouă , Deva, 2014, pp. 77 -80, la adresa
https://www.academia.edu/10249187/CARIERA_ROMAN%C4%82_DE_EXPLOATARE_A_CALCARULUI_DE_LA_R
APOLTU_MARE_JUD._HUNEDOARA_SARGETIA_V_XLI_SERIE_NOU%C4%82_DEVA_2014_ accesat pe
15.06.2018.

18
puteau fi văzute în sec. al XIX -lea în cadrul carierei de marmură de la Bucova (jud. Caras –
Severin). În cazul obținerii blocurilor de piatră paralelipipedice, acest tip de abordare
presupunea realizarea unor planuri de lucru orizontale, extragerea masivelor făcându -se de sus
în jos și lăsănd amprente sub forma unor trepte, precum în carierele de la St -boil (Franța),
Siracusa (Italia), Montjuic (Spania), Marimima Residencial (Spania), Los Covachos (Spania)
sau Rapoltu Mare (jud. Hunedoara).23

b) Tipuri de pietre .

Pietrel e (rocile) sunt clasificate în trei categorii, după compoziția minerală a lor:
– Sedimentare – formate la suprafața pământului sau în mări, prin acumularea d e
materiale și prin acțiunea uno r agenți externi (precum vântul și apa). Ex:
travertinul
– Magmatice – formate prin solidificarea magmei ce rezultă prin procese vulcanice;
Ex: Tuful , granitul, bazaltul etc.
– Metamorfice – formate prin cristalizarea altor pietre preexistente, sub acțiunea
temperaturii și presiunii la adâncimi mari, în crusta terestră. Ex. marmura.24

Cea mai populară piatră din lumea romană a fost travertinul, o rocă se dimentară
pororasă de calcar care are „capacitatea de a fi rezistentă la ploi și la îngheț”. În cartea lui
Vitruv ius recomandă această piatră pentru construcții datorită acestor avantaje, însă aceasta
nu putea rezista la foc deoarece se c alcina cu ușurință .25 Travert inul este o rocă dură și are
capacitatea de rezistență crescută la solicitarea mecani că, compresiune, uzură, având aspectul

23 Marius Gheorghe Barbu, Ioan Alexandru Bărbat , Noi informații arheologice privind exploatarea andezitului
la Măgura Uroiului (Jud. Hunedoara), Banatica 27 , Ed. Mega, Cluj -Napoca, 2017, p. 198, la adresa
https://www.researchgate.net/publication/323146033_Noi_informatii_arheologice_privind_exploatarea_ande
zitului_la_Magura_Uroiului_jud_Hunedoara accesat pe 15.06.2018.
24Piatră, la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Piatr%C4%83 accesat pe 15.06.2018
25 Vitruvius, II, 7, la adresa
http:// academics.triton.edu/faculty/fheitzman/Vitruvius__the_Ten_Books_on_Architecture.pdf accesat pe
15.06.2018.

19
și rezistența marmurei.26 Are o textură cremoasă , cu o suprafață netedă ce a fost folosită în
scop structural și decorativ pentru fațadele clădiri lor teatrelor și amfiteatrelor (Teatrul lui
Marcellus, Coloseul etc.). Extragerea lui se făcea dintr -o serie de cariere situate pe malurile
Tibrului, de unde se putea transporta ușor pe apă. Însă t ravertinul a fost înlo cuit cu timpul la
începutul imperiului pe timpul lui Augustus, locul fiind luat de marmură ca material pentru
exteriorul clădirilor.27
Tuful reprezintă un tip de rocă sedimentară având ca și caracteristică un grad mare de
porozitate fiind o piatră mai slabă , folosită pentru construcțiile de interior.28 Are o culoare
brună -galbenă, se taie și se modelează ușor, nefiind o rocă dură, dar din păcate nu este
rezistent la condiții le climatice ale înghețului și ploii, el erodându -se foarte ușor.29
Piatra de calitate superioară se cunoștea din plin în lumea greacă încă din sec. V î. Hr.
Este vorba de marmură care, după afirmația lui Plinius, ar fi apărut la Roma în anul 103 î.e.n.
La început ul aceasta se folosea în formă de plăci ornamentale (crustae) și pentru coloane. Se
înțelegea , la Pliniu , că marmura de import era de cea mai bun calitate, fiind superioară celei
extrase din carierele italice (Luna de l ângă Carrara).30
Conștienți de influența ideolog ică a arhitecturii, Augustus și urmașii săi acordă o
atenție deosebită construcțiilor monumentale. Astfel, din timpul domniei lui Augustus a
început să fie folosită marmura în cantitate foarte mare, de aici și lauda lui Augustus că „a
moștenit Roma de cămă midă și a lăsat -o de marmură”.31
Varietățile de marmură cunoscute romanilor sunt extrem de numeroase în Roma și în
provincii. Pentru placarea fațadelor sau pentru realizarea elementelor decorative, s -a recurs la
folosirea materiei prime de import, reprezentată de marmura de calitate superioară. În
„Roman Bulding”, Jean -Pierre Adam ne oferă un repertoriu al celor mai apreciate ro ci (printre
care și marmura) de calitate superioară importate în perioada Imperiului :
Marmura de Chemtou, cu vinișoare galbene (Tunisia)

26 Travertinul – caracteristici și utilizări, la adresa https://www.a lgabeth.ro/travertinul -caracteristici -si-utilizari/
accesat pe 15.06.2018.
27 Tudor Dumitru, op. Cit. , p. 17.
28 Tuf, la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Tuf accesat pe 16.06.2018
29 Dumitru Tudor, op. Cit ., p. 17
30 Ibidem, p. 17.
31 Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria Universală a arhitecturii ilustrată Vol. III , Ed. Tehnică, București, 1986,
pp. 15 -16.

20
Marmura de Chois, gri -albăstrui (Insula Chios )
Marmura Cipolină, cu vinișoare alb -verzui (Insula Eubeea )
Marmura de Filfila, al bă (Algeria )
Marmura de Lesbos, alb -gălbuie (Insula Lesbos )
Marmura de Pharos, de un alb intens (Insula Pharos )
Marmura de Pentelic, a lbă (Attica )
Marmura de Porta Santa, policromă cu vinișoare roșii, albastre, negre, albe și violete
(Insula Iassos )
Marmura de Procones, albă și cu vinișoare alb -negre (Insula Procones )
Marmura Rosso antico, de culoare roșie (Peloponez )
Marmura de Thasos, de culoare albă (Insula Thasos )
Marmura de Teba, verde cu serpentin e (Egipt )
Alabastrul alb ( Egipt )
Bazaltul negru și verde (Egiptul de Sus )
Granitul negru, roz și gri (Asuan )
Porfirul roșu (Egipt )
Porfirul verde (Peloponez )32
Denumirea acestor tipuri de marmură provine din numele locațiilor de unde acesta a
fost extras ă, ele având și culoarea lor proprie.
În Italia epocii imperiului, cele mai importante cariere de marmură au fost cele de la
Carra ra (lângă Pisa). Această marmură are aspect alb -săpunos ș i ade sea este străbătută de
vinișoare negre. E xploatarea masivă a carierelor de la Carrara s -a des chis odată cu marile
construcții inițiate în Roma de către Caesar și Augustus. Carierele de l a Luna ofereau Romei
și Italiei marmură gri -albastră.

32 Jean -Pierre Adam, op. Cit., p. 22.

21
În provincia Dacia funcționau un număr însemnat de cariere de piatră, relieful
predominant montan și colinar asigurând o varietate mare de roc i, multe având calități
constructive ridicate. În urma analizelor făcute asupra unui număr considerabil de monumente
de epocă romană, Wollman reușește să identifice natura și proveniența rocilor folosite în
Dacia Romană, as tfel identificând o gamă variată de roci, pe care le împarte în mai multe
categorii:
1. Roci eruptive vulcanice:
Tuful de andezit piroxenic din Munții Gurghiului
Andezitul de Uroi din Măgura Uroiului
Andezitul de Deva din Dealul Pietroasa
Brecia bazaltică din zona Hoghiz
2. Tufuri vulcanice:
Tuful dacitic din Măgura de la Moigrad
Tuful de Dej din partea de Nord a bazinului Transilvaniei
3. Roci sedimentare:
Gresiile cuarțitice de pe dealul Jibold din zona Zlatna
Gresia carbonatică din apropierea Devei
4. Calcare:
Calcarele cristaline (marmura) de Bucova
Calcarele eocene din zona Clujului

2. Lemnul

Lemnul reprezintă, fără discuție, cel mai utilizat material din antichitate. El a fost
principalul component pentru unelte, construcții, trasporturi, schele etc. Multe structuri
adresate publicului, de la poduri până la teatre , au fost construite din lemn.33
Acest material s-a folosit în raport cu vecinătatea pădurilor și a varietăților de esențe
lemno ase ce se puteau prelucra ușor, fiind un material flexibil, dar totusi rezistent la tra cțiune
și comprimare , cu durabilitate îndelungată și proprietăț i izolatoare.34 Descoperirile

33 Roger B. Ulrich, op. Cit., p. 1
34 Lemn, la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Lemn accesat în 16.07.2018.

22
arheologice dovedesc că bradul și stejarul se foloseau curent, pe când, în lucrările de lux se
întrebuințau abanosul, cedrul etc. Pentru tran sportul de la mari depărtări existau as ociații de
corăbieri. La Apulum funcționa în epoca romană u n collegium dendrophrorum destinat pentru
transportul cu plutele , pe Mureș și Ti sa, până în porturile dunărene. Plutele erau alcătuite din
trunchiuri de esenț e rășinoase, și erau dotate cu facle gata pregătite pentru luminat noaptea.
Cât de căutate erau aceste facle, rezultă din horotesia dată histrienilor în anul 100 e.n. de către
M. Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferioare. În actul respectiv se acce ntuează
dreptul cetății Histria de a și le aduce din pădurile existente în nordul Dobrogei.
Pe râuri transportul trunchiurilor de copac i se făcea cu plute, iar pe mare cu ajutorul
naves onerariae (nave de transportat mărfurile) .
Pentru conservarea lemnului și protejarea lui împotriva agenților distrugători
(putrezire, umezeală, căldură, carii etc.) romanii foloseau unele sisteme de protecție. Arderea
lemnului în exterior era un mijloc de apărare, confirmat de către descoperirile a rheologice (ex.
palisadele castrelor). În sec. II e.n., Aulus G ellius, descriind casa amicului său, retorul
Antonius Iulianus, arată că în exterior lemnăria clădirii fusese arsă la suprafață. Alanul se
folosea pentru a unge lemnul expus incendiilor.
Forma și felul de întrebuințare ale celor mai multe dintre instrumentele de tâmplărie și
dulgherie, pe care le folosim și astăzi, se regăsesc și în trusa celor romane. Față de cele
grecești, ro manii le -au perfecționat și înmulțit. Le cunoaștem azi foarte bine di n descoperirile
arheologice, din picturile antice (Pompei, Herculanum, Roma etc.) și din reprezentările de pe
unele pietre de mormânt ale meșteșugarilor romani. Adevărate truse -colecții se conservă azi în
Muzeele din Mainz, Zurich, Cluj etc. Pe teritoriul țării noastre, cele mai multe s -au găs it la
Sarmizegetusa dacică, unde , după cum arată inscripțiile de pe ele, sunt produse romane de
import.
Topoarele de fier, cu unul sau două tăișuri, sunt extrem de numeroase în toate marile
muzee. Formele lor variază în funcție de întrebuințarea directă, de mărime, de regiune etc.
Muzeele din Mainz posedă topoare culese în urma săpăturilor arheologice din castrele de pe
limesul roman și retic, unele considerate ca fiind dintre cele mai fine. Ele aveau un ascuțiș
foarte subțire. Pentru păstrarea acestuia, toporul se proteja cu cămăși din bronz, din piele tare
sau din lemn.
Dălțile și cuțitele de lemnar sunt mult apropiate ca formă de cele de azi.

23
La romani, fierestrăul de mână avea, de asemenea, trei forme, ca și azi: c u lama prinsă
de un singur mâner; cu pa nă metalică, fixa tă de mijlocul cadrului și cu aceasta legată de pe o
latură lungă. Ultimul tip se vede într -o pic tură de la Herculanum, unde unealta mânuit ă de
către doi Amorași. S -au descoperit, de asemenea, fragmen te de pânză de fierestrău cu dinții
încrucișați (Muzeul din Zurich).
Burghiile -sfredele de tâmplar au, de asemenea, variate forme: cu vârful în formă de
lingură, răsucit etc. O pictură dintr -o catacombă romană arată că se folosea și arcul pentru
învârtirea sfredelului.
Rindeaua este redată mai clar pe stelele funerare, față de originalele descoperite în
săpături. Lama i se fixa întocmai ca cele din zilele noastre, dar mânerul de împins oe scânduri,
îl avea așezat lateral.35
Plinius cel B ătrân a menționat în lucrarea despre un personaj pe nume Daedalus care a
fost renumit pentru inventarea truselor de tâmplărie și dulgherie precum fierestrăul, toporul,
sfoara cu plumb, burghiul, lipiciul etc.36 Inteligența și priceperea mânuitorului, care utilizează
creativ uneltele, identificând soluții noi, devine o marcă a spiritului roman.
Vitruvius a oferit multe explicații despre varietățile de lemn folosite în construcția
clădirilor. În tratatul lui, Vitr uvius ne explică perioada propice în care trebuie tăiat copacul,
această perioadă fiind la începutul toamnei , deoarece primăvara toți arborii încep să
înverzeas că, îndreptându -și toată vlaga către frunzișul și fructele acelui an. El mai
menționează despre varietățile de lemn existente și despre modul de folosire al acestuia
printre care bradul , stejarul, fagul, plopul, ulmul, chiparosul, pinul și arinul. Despre stejar a
spus că are o structură densă și că nu poate să absoarbă lichidul, Vitruvius recomandând u-l la
structu rile subterane foarte probabil l a stâlpii de rezistență. Calitățile bradului sunt descrise ca
fiind un lemn ușor, conținând foarte mult aer și foc și foarte puțină apă și pământ, fiind
alcătuit din elementele cele mai ușoare din natură, rezis tent la încovoiere , dar rămânând totuși
drept. Acesta este foarte folositor la grinzile clădirilor (element de construcție ce asigură
rezistența unei construcții) . Pinul și chiparosul sunt descrise că au conținutul elementului de
apă mai ridicat, din cauza aceasta ele se încovoiază în timpul lucrării, d ar în privința duratei
ele sunt foarte eficiente , datorită gustului amar al sevei din aceste tipuri de lemne , care nu

35 Dumitru Tudor, op. Cit., pp. 15 -16.
36 Daedalus, la adresa https://en.wikipedia.org/wiki/Daedalus accesat în 17.06.2018.

24
permit pătrunderea insectelor vătămătoare. De aici vine și argumentul lui Vitruvius că
lucrările în care s -au folosit chiparosul sau pinul se păstrează în veci.
Este foarte interesant modul de descriere a normelor de calitate a lemnului , prin
referirea la elemente le de foc, apă, pământ și aer , pentru a defini în ce categorie de construcție
se recomandă tipul de lemn respectiv.37
Fermele cu arbaletrieri, creație tehnică romană, sunt realizate din piese de lemn cu
înălțimea de două picioare. Ferma funcționează static în următorul mod: talpa inferioară este
întinsă de cei doi arbalaletrieri comp rimați care descarcă pe ea, aceștia susțin la partea
superioară un element vertical întins care suspendă talpa prin intermediul unor piese metalice.
Fermele, amplasate la distanțe de aproximativ 4 mentri, susțin panele fixate cu piese
opritoare. Căpriorii sunt așezați peste pane, urmând apoi straturile învelitorii.38 (fig. 5)

3. Cărămizile .

Materiile prime necesare producția de cărămizi erau argila, nisipul și lemnul, la care se
adăuga o sursă de apă.
Puținele informații prinvind procesele tehnologice folosite în epoca romană pentru
producerea cărămizilor provin de la Vitruvius. În lucrarea sa, el arăta că materialul argilos
grosier cu pietricele, pietriș și nisip nu era potrivit pentru producția de cărămizi, care nu
rezistau la ploaie și se descompunea u. Vitruvius recomanda pământul roșu sau albicios, cu
calcar ori nisip, care permitea modelarea facilă (ceea ce indică un grad înalt de plasticitate) și
obținerea unor cărămizi crude ușoare, plastice și compacte. De asemenea, el menționa faptul
că era indi cată producerea cărămizilor primăvara sau toamna, datorită umidității constante.
Cele produse vara erau casante , din cauza uscării lor rapide și inegale.
Lista proceselor tehnologice cuprindea efectu area săpăturii pentru obținerea materiei
prime, expunerea argilei intemperiilor climei pentru spargerea structurilor sale constituti ve,

37 Vitruvius, Despre arhitectură , II, 9
38 Cornelia Bărbulescu, Arhitectura militară și tehnica de construcție la romani. Castrul de la Potaissa, Ed.
Napoca Star, Cluj -Napoca, 2004, p. 55.

25
prepararea pastei prin rehi dratare și frământare, formarea în tipare, ștampilarea, lăsarea să se
întărească, arderea, stocarea, transporta rea la cumpărător și utilizarea cărămiz ilor produse .
Săpăturile pentru obținerea materiei prime (argila) se făceau toamna. Ulterior aceasta
era expusă, timp de câteva luni, la intemperii în timpul iernii pentru fermentare (maturare).
Primăvara aceasta era rehidratată și modelată cu o spatulă sa u cu instrumente metalice, apoi se
mai adăuga apă pentru saturarea acesteia.
În regiunea Piemont din Italia, unde s -au produs cărămizi romane, materia primă
folosită pentru producție se află la adâncimea de 1 la 1,50 m. Criteriile pentru ca materia
primă să fie bună pentru producția de cărămizi se consideră a fi o proporți a de peste 20% de
argilă, un procent redus de carbonați și nisip.
Tiparele folosite pentru modelarea cărămizilor romane au fost din lemn. Înainte de
ardere erau aplicate ștampilele, pe câ nd lutul era încă în tiparul din lemn. După ce erau scoase
din tipare , acestea erau puse la uscare.
În Pannonia, în cadrul unui atelier de producție a cărămizilor de la Siscia, erau produse
în medie 220 de cărămizi pe zi de fiecare muncitor, respectiv 22 pe oră, rezultând aproximativ
o cărămidă la fiecare trei minute.
Din păcate, evidențele arheologice sunt puține pentru a putea reconstitui toate aceste
etape, deoarece materialul folosit la construirea adăposturilor pentru modelarea și formarea,
respectiv uscarea cărămizilor, era din structuri de lemn, care nu s -au putut păstra. De aceea, se
recurge la analogii etnografice cu situațiile din evul mediu.
O excepție par a fi descoperirile din epoca romană de la Itchingfield (în fost a provincie
romană Britannia ), unde au fost surprinse arii cu destinații precum depozitarea materiei prime,
zona de lucru și podeaua de uscare.
Cele mai vizibile urme arheologice sunt cuptoarele de ars cărămizi. Acestea puteau fi
curculare, mai frecvente în Italia, dar majoritatea lo r erau rectangulare, de mari dimensiuni.
Cuptoarele rectangulare aveau o cameră inferioară, săpată în stratul steril arheologic,
menită să reziste temperaturilor înalte, deoarece aici era făcut focul. Ulterior, în interiorul
acestei camere erau ridicate zi duri din cărămizi romane dispuse, de obicei, pe lățime. Ele erau
unite prin arcuri și susțineau grătarul, pe care erau depuse cărămizile crude spre a fi arse. (fig.
6)

26
În general, aceste cuptoare aveau un canal median, care începea de la gura de
alimentare a cuptorului. Din acest canal longitudinal, porneau alte canale laterale prin care
circula aerul fierbinte. În unele cazuri, erau două canale longitudinale, fapt care induce ideea
unei arderi mai eficiente a cărămizilor.
Dimensiunile cuptoarelor de ars că rămizi variau în Britannia de la 1,40 x 1,40 la 5,40
x 5,40 m și de la niciunul la 7 ziduri care susțineau podeaua și creau canale pentru circulația
aerului cald.
Temperaturile de ardere erau, în general, sub 800˚ C, iar în mod excepțional sub 650˚
C și peste 950˚ C. La temperaturi peste 900˚ C începe vitrifierea, iar la 1200 -1300˚ C,
materialul folosit pentru producerea cărămizilor devine translucid.
Investigațiile pe mai multe loturi de cărămizi descoperite în situri arheologice din
Anatolia (Pergamom, Aigai și Nysa) indică folosirea unui material argilos ce conținea calciu
care era ars la temperaturi sub 900˚ C.39
Materialele tegulare din argilă reprezintă cel mai abundent și variat material de
construcție manufacturat de r omani. Folosirea acestora în to ata lumea se menține și în zilele
noastre.
Cărămida arsă a apărut pentru prima dată în primul secol al erei noastre și a fost
folosită în plăcile pentru acoperiș , pentru protejarea lemnului și a lucrării de zidărie.40
Folosirea țiglei se cunoaște din epoc a elenistică. Romanii turnau două tipuri de
tegulae: în formă de solzi și țigla dreptunghiulară cu marginile lungi răstrânte. În vremea
imperiului, ultima categorie este de mărimea: 0,54 x 0,42 x 0,02 m. La unul din capetele
înguste, țigla romană posedă do i colțari ce se agățau de schelăria acoperișului; în capă tul
opus, cele două margini răsf rânte perpendicular, sunt mai scurte, ca să se poată suprapune pe
rândul următor. Puse una lângă alta pe acoperiș, marginile răsfrânte erau acoperite câte două
cu olan e semicirculare (imbrices), identice ca formă cu cele de azi. Ca element deocrativ, la
capetele olanelor , ce se terminau la marginea strașinei, se fixau adesea antefixa, plăci de argilă
decorate cu figuri profilactice.

39 Mirce a Negru, Florica Bohîlțea -Mihuț, Ionuț Săvulescu, Ingrid Poll, Alexandra Lițu, valentin Bottez,
Considerații prinvind producția de cărămizi romane la Romula. Procese tehnologice și propuse, Arheovest V1 ,
Ed. Jatepress Kiado, Szeged, 2017, pp. 455 -456, la a dresa http://arheovest.com/simpozion/arheovest5/20.pdf
accesat pe 17.06.2018.
40 Jean -Pierre Adam, op. Cit., p. 104.

27
O categorie specială o constituiau tegulae mammatae . Erau niște plăci turnate în felul
unor măsuțe joase care posedau colțari la cele patru unghiuri (asemănătoare unor picioru șe).
Se aplicau vertical pe fața unui perete pentru ca aerul cald să poată circula pe sub ele, spre a
încălzi camere le. Ave au mare întrebuințare la therme . (fig. 7)
Materialele tegulare din Dacia arată puternicul proces al colonizării în lumea u rbană și
rurală a provinciei. Modelul roman s-a răspândit prin soldați și coloniști. Marile ateliere
particulare de produs cără midă funcționau pe lângă orașele (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta,
Romula etc.) Castre își aveau, de asemenea cărămidăriile lor. Cum Dacia era bogată în păduri
de stejar și brad, arderea lor este realizată în condiții optime. Epoca de mare înflorire a
cărăm idăriilor se constată în prima jumătate a sec. III e.n. În această vreme, se toarnă frecvent
cărămizi de mărimea: 0,42 x 0,28 x 0,6 m și țigle, având dimensiunile de: 0,52 x 0,42 x 0,02
m.
O caracteristică a cărămizilor din această perioadă o constituie be nzile rezultate din
cele trei sănțulețe paralele adâncite cu degetele, pe fața lor încă crudă. Ele s -au trasat în fel și
fel de forme geometrice. Rostul acelor adâncituri era de a face mai trainică legătura cu
mortarul. Pe multe cărămizi se întâlnesc exerc iții de învățat alfabetul, servind ca material
didactic.41

4. Mortarul .

Procedeele tehnice pentru a lega în zid piatra, chirpicul sau cărămida au fost foarte
variate și inegale la popoarele antice. Herodot ne spune că pentru prinderea blocurilor mari în
zidărie, babilonienii foloseau scoabe de metal, iar pentru cele mici, asfa ltul. Săpăturile
arheologice de la Ninive l -au confirmat pe părintele istoriei, în ceea ce privește întrebuințarea
asfaltului ca liant. La egipteni se recunoaște , în construcțiile fine folosirea unui fel de mortar,
realizat dintr -un amestec de gips, carbon at, silicat etc. În zidăria tribunei oratorilor de pe Pnyx
(aprox. 400 î.e.n.), atenienii au folosit un tip de mortar obținut din var (45,7 %), acid carbonic
(37 %), nisip (12 %), magneziu, oxid de fier.

41 Dumitru Tudor, op. Cit. , pp. 21 -22.

28
Dar adevăratul mortar din var, folosit pe baza acelo rași principii, ca și în zilele noastre,
s-a pregătit pentru prima dată de către roman i. Despre rețetele de preparare a lui, Vitruvius dă
indicații precise: trebuie avut grijă ca varul să fie obținut prin arderea pietrei de calcar alb sau
a silicei. Varul obținut din piatră densă și mai dură se va folosi la zidărie; cel din piatră
poroasă, la tencuieli. Cu var stins, mortarul se va prepara prin următoarele metode:
– Dacă nisipul e de carieră, să se facă un amestec din trei părți de nisip și o parte de
var;
– Dacă însă nisipul este de râu sau de mare, se vor pune două părți de nisip și una de
var;
– Dacă nisipului de mare sau de râu îi adăugăm cărămidă pisată și cernută, în
proporție de o treime, vom obține un amestec de mortar mult mai bun.
Arhitectul roman mențio nează trei stări ale varului: în bulgări (viu), deci abia scos din
cuptor (calx viva); stins cu apă în formă de pastă (calx macerata) ș i transformat în praf (calx
extincta).
Se constată că, de pe la mijlocul sec. III e.n. cărămida pisată apare aproape regu lat în
compoziția mortarului de var. În perioada romano -bizantină (sec. IV -VII) sfărâmăturile de
cărămidă introduse în mortar sunt de mărimea bobului de mazăre.
În privința nisipului din compoziția mortarului, Vitruvius crede că cel mai potrivi t este
cel d e carieră, deoarece se usucă repede, menține tencuiala și rezistă în presiunea bolților.
Folosirea nisipului marin și aluvionar, se admitea in extremis și cu anumite îngrădiri.
Cuptorul de ars piatra de var este descris încă de Cato (De agri cultura). Se cere a fi
construit subteran, cu gura în bătaia vântului, să fie larg de 20 de picioare și înalt de 10
picioare, iar în cupola lui să posede una -două guri pentru circulația curen tului de aer și a
fumului.
Pentru prima dată romanii au pregătit și mortarul hidraulic, corespunzător betonului
din zilele noastre, deci folosit în construcțiile din apă. Este vorba de „praful de Puteoli” numit
azi de către italieni pozzolana, fiindcă se află în regiunea orașului Pozzuoli (vechiul Puteoli),
După arhitectul roman, acest praf, care se găsește și pe lângă Baiae (în împrejurimile
Vezuviului) produce în mod natural lucruri minunate. Este în realitate o cenușă vulcanică. Se
amestecă două părți d e praf Puteoli (denumit câteodată și de Cumae), cu o parte de mortar de
var deja preparat (din var și nisip). Se putea turna în casete de lemn, în apă, unde se întărea și

29
devenea impermeabil. Era cel mai bun mortar pentru bolțile cu mari deschideri și pent ru
zidurile ce solicitau o mare rezistență.42
Tratarea rosturilor – spațiul dintre două elemente era umplut, de obicei, cu mortar sau
ghips.
– Rost de pătură, care separă straturile
– Rost de cadru, care separă blocurile din același strat
Rost = lat (gras) at unci când distanța este mare (mai mare de 2 cm) sau subțire (slab)
când dinstanța este inferioară de 1 cm.
Rost plin sau „tartină”
– Când materialul de legătură se revarsă peste fațadă
Rost netezit
– Când materialul de legătură a fost nivelat, tasat cu o daltă ;
Rost trasat din nou – când zidarul desemnează cu vârful mistriei, una sau mai multe
urme orizontale în mortar
Rost umplut din nou – rostul a fost lăsat mai întâi scobit, apoi a fost umplut cu un
mortar de calitate superioară celui cu care s -a făcut legă tura în nucleul construcției.
Rost scobit – rost al cărui material de legătură este adâncit prin raport cu fațada.
Rost cu canal – rost adâncit a cărui secțiune este concavă
Rost adâncit, tăiat oblic
Rost neconservat (finisajul nu se mai vede).43

42 Ibidem, 23 -24.
43 Helene Dessales, Petit catalogue des tehniques de la construction romaine , pp. 9 -10, la adresa
http://www.archeologiesenchantier.ens.fr/spip.php?article30 accesat pe 22.06.2018.

30
5. Betonul .

Betonul a oferit romanilor, mai ales între secolele I -II, metode pentru a ma i multe
tipuri de structuri cu rezistență și flexibilitate ridicată în proiectarea lor, care prin rețete unice,
pot oferi și capacități unice.44
În amestecul betonului, Vitruvius recomandă tipul de nisip potrivit , acesta fiind un
ingredient important . A recomandat nisipul de carieră (bun pentru a asigura priza mortarului),
de culoare roșie, neagră, albă și cenușie, iar acesta să nu fie amestecat cu pământ. Se putea
deter mina în ce măsură nisipul nu avea particule de pământ , dacă acesta scârțâia în timp ce era
frecat între palme, și aplicat pe o stofă albă, apoi scuturat sau lovit, nu o murdărește și nu lasă
pământ. În lipsa carierelor din care să se poat ă extrage nisipul, se folosea , încercându -l,
nisipul de râu sau cel de prundiș și la nevoie, chiar cel de la mare. Nisipul de la mare însă nu a
fost recomanda t, deoarece se usca greu iar zidul nu se putea executa în condiții optime, ca să
poată face priză și să suporte sarc ini, decât oprind din când în când lucrul. Nisipul marin avea
și dezavantajul că , prin sarea pe care o elimina, desprinde a tencuiala de pe ziduri.45
Piatra de mortar a fost un alt component pentru fabricarea betonului, romanii au
dezvoltat un beton durabil până în finele secolului III e.n. Frank Sear ne dezvăluie cum s -a
produs piatra de mortar:
Varul nestins (CaO) este obținut prin arderea calcarului (CaCO3). Piatra este mai apoi
mărunțită în apă , pentru a produce hidroxidul de calciu, Ca(OH2) apoi este ame stecat cu
nisipul. La evaporare se formează cristalele de CaCO3 sau carbonatul de calciu așadar
operațiunea finalizându -se. Cristalele au tendința de a adera spre un lucru în stare brută și dur,
așada r adăugarea unei anumite cantități de nisip crește rezis tența mortarului.46

44 P. Brune & R. Pe rucchio, A.R. Ingraffea, M. D. Jackson, The toughness of imperial roman concrete , p. 38, la
adresa http://framcos.org/FraMCoS -7/01 -06.pdf accesat pe 18.06.2018.
45 Vitruvius, II, 4.
46 Frank Sear, Roman Architecture , Cornel University Print, Ithaca, New York , 1983, p. 73, la adresa
https://books.google.ro/books?id=NiaEAgAAQBAJ&pg=PA74&lpg=PA74&dq=frank+sear+roman+architecture+
page+74&source=bl&ots=e72OM_IzyP&sig=ysgAYQN6MzROwuC5pxLbD8EJaTk&hl=ro&sa=X&ved=0ahU KEwjEy
–
7mrPTbAhWEYpoKHYNRCOwQ6AEIWjAK#v=onepage&q=frank%20sear%20roman%20architecture%20page%2
074&f=false accesat pe 18.06.2018.

31
Cel mai bun și folositor mortar produs de romani a fost acela din siliciul vulcanic
numit pozzolana . Procurarea lui se făcea din cenușa vulcanilor.47 Dacă praful pozzolana și
calcarul sunt amestecate în proporțiile corespunzătoare, ele formează cimentul hidraulic,
procesul transformând cele două ingrediente printr -o acțiune chimică într -o a treia substanță.
Acest tip de ciment poate fi util și în lucră rile subacvatice. Romanii, prin acest tip de ciment,
au reușit să construiască porturile artificiale, fundațiile fiind prezente și în ziua de astăzi.48
Betonul a oferit romanilor construcții flexibile și durabile (arcele, bolțile și pereți).
Betonul amestec at cu praful pozzolana a permit structurilor să reziste la apă precum fundațiile
podurilor, porturilor maritime și alte structuri subacvatice.

47 Pozzolana, la adresa https://en.wikipedia.org/wiki/Pozzolana accesat pe 18.06.2018.
48 Pozzolana. Hydraulic Ciment, la adresa https://www.britannica.com/technology/pozzolana accesat pe
18.06.2018.

32
Cap. III
1. Tehnicile de construcție .

Ridicarea unui edificiu în perioada romană presupunea stăpânirea unei serii de abilități
complexe. Arhitecții și constructorii romani au preluat ample cunoștințe de arhitectură de la
etrusci și greci, din multe puncte de vedere fiind tributari acestora. Talentul ingineresc și
pragmatismul caracteristice popor ului roman au făcut ca lucrările edilitare romane să devină
specifice acestui popor, prin inovațiile și completările aduse tehnicilor mai vechi.
Constructorii romani au încercat de cele mai multe ori să realizeze clădiri aspectuoase și
solide, care să resp ecte proporțiile și canoanele arhitectonice, dar, în același timp, au căutat să
utilizeze tehnici cât mai simple și mai puțin costisitoare. Seriozitatea arhitecților și
constructorilor romani poate fi dedusă și din afirmațiile lui Vitruvius, care susținea că niște
ziduri evaluate la o durată de viață de 80 de ani sunt foarte proaste și că o construcție bună
trebuie să dureze pentru totdeauna.
Prima etapă în construirea oricărui edificiu o constituie pregătirea terenului și
ranforsarea structurilor subterane , care să asigure stabilitatea și durabilitatea viitoarei clădiri,
în acest sens practicându -se eventuale terasări sau nivelări și construindu -se structurile
importante, precum fundațiile și substrucțiile. Elevațiile edificiilor puteau lua diferite forme,
cele mai răspândite fiind, însă, zidurile.

a) Zidurile.

Termeni care desemnează tehnici de construcție:
– Opus incertum : Zid din piatră cioplită cu mortar. Pietrele sunt în formă neregulată
încât nu se pot distinge asize (șiruri de pietre) așezate aproxima tiv orizontal. (fig.
8.a)
– Opus quadratum : Zid din blocuri de piatră prelucrate, de formă paralelipipedică.
(fig. 8.b)
– Opus latericium sau testaceum : Zid construit din cărămizi, cu mortar. (fig. 8.c)

33
– Opus mixtum : Zid în care se întâlnesc tehnici diverse, d e obicei combinații între
părți realizate din cărămidă și părți realizate din piatră cioplită ori blocuri
prelucrate. (fig. 8.d)
– Opus caementi cium sau blocaj: Se aruncă în mortar agregatele (piatră spartă,
fragmente de rău, fragmente de cărămidă). Prin tehnica blocajului se obține un zid
foarte rezistent comparabil cu betonul modern. (fig. 8.e)
– Opus signinum : Mortar dintr -un amestec de var, apă, nisip și praf de cărămidă arsă.
Se folosește la pardoselile hipocaustului și la pardoselile rezistente la apă.49 (fig.
8.f)
Zidul poate fi definit ca o struc tură continuă sau discon tinuă, care servește la
închiderea sau compartimetarea unei clădiri. O clasificare a zidurilor ar putea fi făcută după
funcționalitatea lor. Astfel, pentru perioada antică, se poate vorb i despre ziduri de apărare,
ziduri de susținere, ziduri de terase, ziduri perimetrale, ziduri laterale, ziduri despărțitoare sau
ziduri de fațadă. Maniera de construcție constituie un alt factor de diferențiere a zidurilor,
aceasta variind în funcție de ma i mulți factori, precum momentul cronologic al construirii,
materialele de construcție disponibile, posibilitățile financiare ale beneficiarului sau destinația
edificiului.
Se pot clasifica tipurile de ziduri utilizate în lumea romană în două mari categori i,
unele dintre ele constituind aperaiajul major și având în componență blocuri mari de piatră, ce
se susțin unele pe altele prin propria greutate, iar altele formând aperaiajul minor, fiind
confecționate din paramente de diferite materiale, legate cu mort ar și un nucleu de caementa.
În prima grupare se încadrează construcțiile în opus siliceum, o metodă de construcție
de tradiție grecească, cunoscută în prezent sub denumirea de tehnica poligonală, care se pare
că precede tehnica blocurilor prismatice și ca re utiliza blocuri de piatră, al căror profil
transversal avea mai mult de patru fețe. Tot din această categorie fac parte și diferitele
maniere de executare a zidurilor în opus quadratum. Numit de către Vitruvius și saxtum
quadratum, acest mod de construc ție care utilizează blocuri mari de piatră cioplită, de formă
paralelipipedică este considerat ca fiind unul dintre cele mai vechi moduri de construcție
utilizate de către civilizația romană, primele ziduri ridicate în această manieră, influențată de
arhitectura etruscă și de cea grecească, datând încă din sec. al VI.lea a. Chr.

49 Cornelia Bărbulescu, op. Cit., pp. 58 -59.

34
Zidurile cu emplecton par a avea, de asemenea, o tradiție grecească, Plinius cel Bătrân
caracterizându -le la mijlocul sec. I p. Chr. p rin faptul că doar cele două fețe ale zidului s unt
uniforme, în timp ce mijlocul este zidit neregulat. Și Vitruviu amintea acest sistem de
construcții cu un secol mai înainte, adăugând faptul că o tehnică asemănătoare era folosită și
de către fermierii romani, care realizau cu grijă fețele zidurilor, i ar între ele așezau piatră brută
și mortar, legătura de la o asiză la alta făcându -se prin așezarea alternantă a rosturilor.
Vitruvius prefera tehnicile de construcție de origine grecească celor utilizate de romani,
datorită faptului că erau mai solide. As tfel, zidurile grecești legau emplectonul de paramentei,
în timp ce zidurile romane erau, de cele mai multe ori, construite din trei straturi distincte: un
nucleu central din caementa și două paramente zidite în diferite tehnici. Din această cauză,
rețeta și dozajele componentelor mixate pentru obținerea nucleului erau extrem de importante.
Același autor antic ne info rmează că, în zilele sale, la Ro ma erau utilizate două moduri
de realizare a paramentelor. Primul mod folosea mici blocuri regulate, dispuse s ub formă de
rețea (opus reticulatum), în timp ce al doilea tip avea paramente neregulate, dar se dovedea a
fi mai rezistent (opus incertum).
Edificiile construite în opus reticulatum au paramentele lucrate din mici pietre cioplite
sub forma unor trunchiuri de piramidă, dispuse sub forma unei rețele și orientare la 45˚ față de
planul orizintal. Dacă baza mare a fiecărei piese formează fațada zidului, baza mică pătrunde
în nucleul zidului, pentru a asigura o mai bună legătură între paramente și emplecton.
Opus incertu m poate fi definit ca o lucrare care, pentru construirea paramentelor ce
îmbracă nucleul de caementa, utilizează pietre neregulate, zidite în asize nu foarte bine
definite. Vitruvius aprecia acest sistem mai mult decât lucrările în reț ea, îl numea și antiquum,
indic ând astfel vechimea utilizării sale.
Se diferențiază, din punct de vedere cronologic, trei etape de realizare a lucrărilor în
opus incertum , iar cheia acestei tehnici constă în faptul că nucleul este zidit în același timp cu
ridicarea paramentelor, asemănătoare la rândul lor, din punct de vedere structural, cu miezul
de caementa, lucruri ce conferă uniformitate și soli ditate construcțiilor. Pe par cursul
Imperiului timpuriu și mai apoi tâziu, opus incertum va dispărea, fiind transformat în ceea ce
se va numi opus mixtum.
Odată cu sfârșitul sec. I a. Chr., la Roma se generalizează utilizarea cărămizilor arse,
de acum putându -se vorbi de un al treilea mod de realizare a zidurilor cu emplecton, și anume

35
opus testaceum. Ca modalitate de construire a acestor elevații au fost utilizate, în specia l,
segmente de formă triunghiulară, decupate din cărămizi bessalles, sesquipedales sau
bipedales, această formă permițând o mai bună priză cu masa mortarului din miezul zidurilor,
la fel ca în cazul blochetelor din paramentele lucrate în opus reticulatum. Acest nou material
de construcții, mai ieftin și mai ușor de procurat, a adus mari schimbări în arhitectură, dar și în
alte aspecte ale vieții romane. Începând cu sec. I p.Chr., cărămidăriile iau un tot mai mare
avânt, în timp ce unele cariere de piatră cu vechi tradiții sunt abandonate.
După generalizarea utilizării în zidărie a cărămizilor arse, își face loc și o altă manieră
de construcție, care îmbina mai multe materiale și poartă numele de opus mixtum. De obicei,
această denumire convențională este folosită atunci când se vorbește despre lucrări realizate
prin mixarea lui opus incertum sau opus reticulatum cu op us testaceum. Din punct de vedere
cronologic, această tehnică de construcție a apărut în perioada lui Augustus și a fost utilizată
până la începutul sec. al III -lea p. Chr. Primele construcții de acest gen au apărut în mediul
rural, prin utilizarea cărămiz ilor pentru susținerea bolților și arcelor din zidurile construite în
opus incertum.
Un fapt deosebit de important este acela că sursele antice nu menționează vreo
denumire specială dată acestei tehnici, lucru ce pare a indica o continuitate a tehnicilor
precedente, inserarea de cărămizi î n paramente neaducând nimic nou din punct de vedere
funcțional, ci doar utilizarea unui material bun și ieftin, în condițiile în care Roma resimțea o
amplă lipsă de roci locale, de bună calitate. De astfel, geologia din îm prejurimile Romei a
influențat considerabil, de -a lungul secolelor, modul de construcție din metropolă. Roman ii
făceau deosebire între calită țile diferitelor tipuri de roci, atât în funcție de tipul de piatră, cât și
în funcție de locul de proveniență.
În aceste condiții cărămizile arse au constituit o sursă de materie primă superioară, din
punct de vedere calitativ, rocilor din apropierea Romei și în același timp o soluție mai ieftină
decât exploatarea și transportarea de la distanțe mari a pietrei de cal itate bună.50
În lucrarea lui Frank Sear, el ne spune despre despre opus reticulatum că a fost folosit
până în anul 117 p.Chr. la Roma, iar Vitruvius confirmă folosirea opus reticulatum în ultimele

50 Marius Ghe orghe Barbu, Opus incertum sau opus mixtum la Ulpia Traiana Sarmizegetusa? , Acta Musei
Devensis Sargetia VII (XLIII) , Deva, 2016, pp. 67 -70, la adresa
https://www.researchgate.net/publication/320922930_OPUS_INCERTUM_SAU_OPUS_MIXTUM_LA_ULPIA_TR
AIANA_SARMIZEGETUSA accesat pe 19.06.2018.

36
decenii ale sec. I p.Chr. citând că este folosit de toată l umea. Opus Reticulatum a reprezentat
consecința măririi de populație în Republica romană fiind nevoie de materiale standardizate.51
Cele mai mărețe construcții făcute din cărămidă și beton au fost Piața lui Traian și
Coloseumul. Alte clădiri folosind tehnic a opus testaceum fiind Panteonul, Mausoleul lui
Hadrian, Termele lui Caracalla, Basilica lui Maxentiu.
Pe lângă materialele standardizate folosite în ziduri, pardoselile au fo st și ele pavate cu
pietre prefabricate de dimensiuni standardizate. Inovația ace asta a fost oferită de tehnica opus
spicatum, unde podeaua a fost făcută din cărămizi mici prefabricate în forma modelului
herringbone. Această tehnică a devenit una foarte folosită în perioada imperiului,
răspândindu -se și în zonele rurale , unde a fost gă sită în coridoarele fermelor și vilelor din
Istria până în Sicilia și în sondajele de teren din toată peninsula Italiei. A fost o tehnică simplă
și rapidă de a construi podele durabile și rezistente la apă.52
Pentru înălțarea zidurilor , romanii au construit diverse eșafodaje din lemn, uneori
folosind zidăria ca suport provizoriu.53 (fig. 9)
Pentru ridicarea la înălțime și mânuirea orizontală a unor piese grele de arhitectură și
sculptură, romanii au împrumutat din lumea elenistică o serie de mașini, descrise amplu de
Vitruvius. Dintre acestea, mai de seama erau: ferreus vectis, o combinație de scripeți;
phalangae, tărgi pe butuci pentru transport; sucula, troliuri sau cabestane pentru tras blocurile
cu ajutorul unui cablu; trochlea, macara le, mufle și capre, folosite tot pentru elevație și
orbiculus, roata simplă cu funie, pentru ridicat mici greutăți.
Instrumentele de zidărie folosite de către romani sunt destul de bine cunoscute, atât din
multele descoperiri de piese originale, cât și din reprezentarea lor în picturile pompeiane, sau
după pietrele de mormânt ale unor zidari , acestea fiind sculptate pe frontonul stelei. Vitruvius
vorbește, de asemenea, despre cele mai fine dintre instrumente: mistria, firul cu plumb,
compasul, echerul, maiu l de lemn, ciocanul de metal pentru modelat blocul, răzuitoarea, dalta,
instrumentul de măsurat lungimile etc. Se foloseau în același mod ca și cele de azi,
diferențiindu -se puțin forma lor.

51 Frank Sear, op. Cit. , p. 76.
52 Miko Flohr, Inovation and society in the roman world , Oxford Univ ersity Press, 2015, p. 21, la adresa
https://openaccess.leidenuniv.nl/bitstream/handle/1887/46900/oxfordhb -9780199935390 -e-
85.pdf?sequen ce=1 accesat pe 19.06.2018.
53 Dinu -Teodor Constantinescu, Construcții monumentale , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989,p. 46.

37
Mai mult interes prezintă groma, adică nivela. Aceasta avea forme diferite , descrise de
Vitruvius, care atribuia perfecționarea acestora lui Heron din Alexandria. Cea mai simplă
nivelă se confecționa după aceleași principii ca și cele de azi. Se folosea tubul cu apă și bula
de aer, fixat pe un drug de lemn cu fețele per fect drepte și lustruite. În construcțiile
pretențioase, același Vitruvius ne spune că se întrebuințau nivele mai perfecționate, cum era
chorobates, atât de amănunțit descris de el, încât s -a putut reconstitui. Chorobatul avea
aspectul unei măsuțe de lemn, pe a cărui planșetă se fixa, în poziție orizontală tubul de sticlă
cu apă și bulă de aer. De marginile planșetei atârnau fire cu plumb care ajutau la obținerea
unei orizontalități perfecte
Vitruvius mai amintește că același Heron din Alexandria inventase instrumentul numit
dioptra. Acesta având forma unui sfert de cerc, era necesar la calcularea înălțimilor și a
lungimilor pe orizontală, prin măsurători cu unghiuri. Ar fi asemănător cu teodolotul de azi.
El funcționa pe principiul chorobatului și cu un sis tem de tuburi dispuse în felul vaselor
comunicante. Indicațiile lui Vitruvius nu sunt suficiente pentru a se realiza o reconstituire a
unei dioptra.54

b) Arce și b olți.

Introducerea unor noi structuri și a cimentului roman au dat posibilitatea
constructorilor romani să ridice clădiri cu suprafețe acoperite, de mari deschideri, care au
condus treptat și la stabilirea unor noi concepții spațiale.
Arcul , ca principiu constructiv, este executat din blocuri în formă de pană (bolțari).
Era ușor de con struit un cintru din lemn sem icircular pe care să se sprijine bolțarii, pornind de
la ambele capete (nașterile arcului) și până la cheie, unde se plasa ultimul bolțar, iar cintrul
putea fi scos. Din structura arcului derivă bolta semicilindrică, formată di ntr-o serie continuă
de arce, bolta în cruce romană rezultată din intersecția a două bolți semicilindrice și cupola
obținută prin intersectarea unei serii de arce în jurul unei axe centrale. Bolta romană, folosită
mai târziu și în construcțiile romanice și gotice, avea avantajul că putea fi rezemată în patru
puncte singulare, cu ajutorul arcelor -dublouri, astfel încât zidurile să fie eliminate și înlocuite
cu patru stâlpi. Constructorii romani foloseau o serie întreagă de unelte pentru ridicat (scipeți,

54 Dumitru Tudor, op. Cit., pp. 26 -27.

38
palane), cum și unelte de dulgherie și tâmplărie, cu ajutorul cărora realizau îmbinări
perfecționate, îndeosebi diverse sisteme de chertări.55
Însă nu romanii au fost inventatorii arcului și a bolții , Jean -Pierre Adam relatând în
lucrarea sa că acele elemente de construcție au fost create de o ramură a etruscilor din
Tarquinia în secolul al VI -lea î.e.n. 56 În lucrarea lui Thomas Boyd spune că gre cii și
macedonenii foloseau arcul și bolta în secolul al IV -lea î.e.n., iar cei din urmă au învățat
tehnica acestora din Mesopotamia, unde se cunoștea încă din mileniul II î.e.n.57
Oricum, chiar dacă romanii nu au fost primii c are au implementat tehnica arcului și a
bolții , ei au fost cei care au îmbunătățit -o. Acestea au fost construite prima oară din piatră, iar
componentele din piatră în formă de pană au fost cunoscute sub numele de voussoirs. Piatra
folosită pentru o perioadă de timp a necesitat folosirea arcului din pr icina rezistenței slabe a
tensiunii pietre. Voussoir sau bolț arul (forma de pană dintr -un arc ) distribuie sarcina pe
laterale, convertind -o din tensiune spre compresiune. O al tă metodă de construcție a arcului a
fost cea a beto nului turnat. Această metodă și folosirea multor cărămizi de către zidari
specializați a u reprezentat căile prin care s -a extins folosirea arcului.58 Arcul și b olta au
același concept, însă primul a fost f olosit la intrări, poduri, fiind cel mai bine observa t în cazul
apeductelor și po durilor romane.59
Bolta este o alcătuire constructivă autoportantă ce se sprijină pe pereți și acoperă un
spațiu gol (fără alte elemente de reazem sau compartimentare). Ea poate reprezenta apareiajul
caracteristic alcătuirilor constructive ce lucrează la c ompresiune (bolțari), sau poate să aibă
numai caracteristicile geometrice – concavitate întoarsă în jos, spre spațiul acoperit (bolțile
din beton).
Din punct ul de vedere al geometriei, există bolți dezvoltate în plan după o axă (bolți în
leagăn), după două axe (bolți intersectate), sau după mai multe axe orizontale în jurul unui ax
vertical (bolți hexagonale, octogonale, conice, cupole).

55 Dinu -Teodor Constantinescu, op. Cit., pp. 45 -46.
56 Jean -Pierre Adam, op. Cit., p. 319.
57 Thomas D. Boyd, The arch and the vault in Greek architecture, American Journal of Archeology 82, Published
by American Institute of American, 1978, p. 83, la adresa
https://www.jstor.org/stable/503797?seq=2#page_scan_tab_contents accesat pe 20.06.2018.
58 Ibidem.
59 Radu Costin Țurcanu, Semnificația teoretică și gravitațională a arhitecturii , p. 1, la adresa
http://www.sinuc.utilajutcb.ro/SINUC -2008/SECTIA –II/II.28.pdf , accesat pe 20.06.2018.

39
Pentru bolțile romane, tehnicile de construcție sunt: construcția din moloane,
construcția din piatră de talie, cea din b eton armat și cea din cărămidă și beton.
Bolțile din beton armat aveau nevoie de un cofraj (cintru) pe care se clădea armătura
din cărămizi dispuse pe cant (perpendicular pe cofraj, în formă de arce sau casete) , sau plat,
pe cintru, în unul sau mai multe straturi, urmând curba intradosului. Pe această armătură se
arunca betonul în straturi succesive de agregat și mortar (și nu ca în cazul betonului modern,
unde agregatul, liantul, apa, nisipul sunt amestecate împreun ă înainte de punerea în operă).
La bolțile din cărămidă și beton, cărămida joacă rol autoportant, iar betonul o
completează. Această tehnică, întrebuințată de milenii în Orientul Mijlociu și în Egipt,
permite construirea bolții fără cintru sau cu un cintru ușor, funcționând ca un cofraj pie rdut.
Tehnologiile uzuale în sistemele de boltire romane utilizează cofraje din lemn pentru
realizarea unor arcuri (nervuri, casetaje) din zidărie de cărămidă, între care se turna
cunoscutul beton roman. Era o tehnologie în care cofrajul din lemn este mult diminuat în
favoarea unui cof raj pierdut, realizat din țigle.
Tehnologia care utilizează tubur i ceramice drept cofraj pierdut a fost lămurită în urma
unor cercetări recente. Primele studii sistematice asupra acestei tehnici sunt datorate lui
Alexandre Lez ine în 1954, dar tehnologia va fi înțeleasă numai după reconstituirile volților de
la Chemtou, în 1972, și de la Bulla Regia, în 1976 de către Sebastian Storz. Descoperiri
arheologice mai vechi semnalaseră prezența tuburilor ceramice în bolți, de pildă ter menele din
Dura Europos, fără însă ca arheologii să fi înțeles tehnica de construcție a bolții. Storz a
folosit în reconstituirea sa tuburi ceramice identice cu cele antice, pentru boltirea unei încăperi
de 1,75 x 1,85 m, bazându -se pe existența in situ a unor porțiuni de boltă cu tuburi ceramice.
Până atunci se atribuia tuburilor ceramice numai rol de ușurare a bolții. Rolul de ușurare a
bolții era îndeplinit mai ales de amfore.60
Vitruvius a oferit intrucțiuni despre cum ar trebui con struite plafoanele bol tite:
Fixate de grinzile tavanului sau eventual de șarpanta acoperișului, să se așeze, paralele
cu planul orizontal și paralele între ele, la o distanță de cel mult două picioare una de alta,
traverse sau prăjini de lemn dispuse după profilul curb dorit, t rasat la compas.

60 Cornelia Bărbulescu, op. Cit., pp. 65 -67.

40
E bine ca lemnul din care se fac aceste traverse să fie cel de chiparos, căci cel de brad
se strică repede, mâncat de carii și de vechime.
La rândul lor, legăturile verticale ale traverselor, fixate de grinzile tavanului sau de
căpriori, cu cuie, trebuie să fie făcute din lemn pe care nici caria, nici vechimea, nici umez eala
să nu -l poată strica, cum ar fi : merișorul, ienupărul, măslinul, gorunul, chiparosul și altele
asemănătoare, în afară de stejar, căci acesta, strâmbându -se, face crăpă turi acolo unde e
întrebuințat.
Pe traversele astfel montate se vor întinde, urmărindu -se de aproape profilul curb
stabilit, snopi de trestie grecească strivită, care se vor lega de traverse cu papură spaniolă.
Apoi , din aproape în aproape, să se întindă p e extradosul bolții un strat de mortar făcut
dintr -un amestec de var cu nisip, astfel încât, de vor cădea cumva picături de apă de pe grinzi
sau de pe acoperiș, ele să fie oprite.
Dacă însă nu avem la îndemână trestie grecească, atunci să se adune trestie subțire din
mlaștini, să se facă snopi de lungime potrivită și grosime uniformă și să se lege cu frânghie
sau răchită în așa fel încât , între două noduri ale legăturilor , să nu fie mai mult de două
picioare.
După aceea să se lege acești snopi, pe de o parte de traverse, cu răchită, așa cum s -a
scris mai sus, pe de alta între ei, doi câte doi, cu pene de lemn.
Apoi pe intradosul plafonului astfel boltit să se execute mai întâi pe un strat de
tencuială brută, groasă, apoi un strat neted de tencuială din m ortar de var și nisip și în sfârșit,
un al treilea strat fin, executat cu mortar de marmură cernută.61
Aces t pasaj ilustrează cel mai bine tehnica de construcție al unui component structural.
Forme de bolți:
– Bolta leagăn (secțiunea bolții este în arc de cer c)
– Subînălțată (secțiunea este inferioară unui semicerc)
– Bolta curbată (secțiunea este un semicerc)
– Supraînălâțată (secțiunea este superioară unui semicerc)

61 Vitruvius, VII, 3 .

41
– Boltă de intersecție a două planuri (formată prin intersecția a două bolți leagăn,
care se întretai e în unghi drept)
– Boltă rampantă (secțiunea este un arc rampant – arc ale cărui origine nu se află la
același nivel)62 (fig. 10)
Romanii s -au folosit de o multitudine de materiale pentru a construi clădirile începând
de la cele naturale (piatra, lemnul) aju ngând la cele fabricate (cărămizile, betonul). Imperiul
roman a creat un impact arhitectural prin folosirea marmurei de pe timpul lui Augustus.
Folosirea arcului a devenit o foarte utilă componentă în construcții pent ru imperiul roman,
acesta fiind vizibil și în ziua de astăzi.

62 Helene Dessales, Petit catalogue des tehniques de la construction ro maine , p. 15
http://www.archeologiesenchantier.ens.fr/spip.php?article30 accesat pe 22.06.2018

42
CAP. IV
Elemente arhitecturale .

În capitolul anterior am a rătat ce materiale de construcție existau în timpul imperiului
roman și cum au fost întrebuințate ele în construcții. Arhitectura însă este un alt aspect care
conferă o unicitate, Romei imperiale.
Deși această lucrare nu este un studiu al arhitecturii romane, trebuie făcută o scurtă
descriere ordinelor arhitectonite împrumutate de romani din arhitectura greacă. Această
descriere vizând caracteristicile principal ele ale ordinelor arhitectonice grecești ( fig. 11.
Doric, Ionic și Corintic).
În continuare trebuie evidențiate influențele care au venit înspre arhitectura romană.
Principala influență în arhitectura romană provine de la etrusci, populație care a fost
romanizată în t impul Romei republicane. Influențele arhitecturale venite de la această
populație nu sunt interpretate în același mod cum sunt interpretate acelea venite din partea
grecilor, dar în unele lucrări , etruscii sunt văzuți ca aceia c are au „împărtășit” mai departe,
tehnica arcului, în lumea romană . Relevant este însă faptul că romanii și -au folosit abilitatea
de a îmbunătății orice practică tehnologică ale altor civilizații.63
Arhitectura romană a avut un caracter etrusc și după înfiin țarea republicii, dar din sec.
III î.e.n a început să preia elemente arhitecturale din Grecia. Aceste influențe se regăsesc și în
tratatul de arhitectură al lui Vitruvius.

Ordinele arhitecturale.

Romanii au adoptat cele trei ordine ale arhitecturii grec ești, la care, în rare cazuri, au
adăugat sau modificat detalii. Astfel , au adus din Etruria oridinul toscan pe care l -au combinat

63 Banister Fletcher, A history of architecture on the comparative method, B. T. Batsf ord, High Holborn, 1894,
p. 5, la adresa
https://ia801409.us.archive.org/25/items/historyofarchite00fletuoft/historyofarchite00fletuoft.pdf accesat pe
22.06.2018.

43
cu doricul grecesc. Au mai realizat apoi ordinul compozit, care este de fapt un amestec al
ionicului cu corinticul. Ei au răm as indi ferenți față de severitatea ordi nului doric; au folosit
într-o măsură modestă ionicul ți au preferat corinticul, bogat și pompos, în ceea ce privește
ornamentația capitelului. Provinciile, mai ales, au arătat in teres pentru toscan și compozit.
Determinarea unui ordin arhitectonic se face după coloană, compusă din trei elemente
principale: baza (spira), fusul (scapus) și capitelul (capitalum). Partea de deasupra coloanei,
trabeatia, era alcătuită din arhitravă, friză și cornișă. Canonul proporții lor se folosea de modul
(modulus), cu ajutorul căruia se stabilește raportul între diferite părți ale unui ordin. În cele
mai multe cazuri, acest modulus este diametrul de jos al coloanei. Bazele realiste ale
arhitecturii grecești, adoptate la romani, îmbi nă elemente estetice cu cele utilitare . Vitruvius
lăuda pe arhitecții greci că au dat coloanelor proporții de așa natură, ca ele să fie potrivite
pentru susținerea greutăților și în același timp să posede un aspect frumos și ordonat.
Ordinul doric ne conduce, prin forma lui, la stâlpii de lemn. Vitruvius l -a denumit
prima dată doric și -l considera „bărbătesc ”, față de cel ionic, etichetat de el, ca „grațios și
feminin ”. Ordinul doric este greoi, linear și geometric. Coloana dorică nu are bază. Ea se
înfig e direct în stereobata, adică în bazamentul pe care s -a construit templul (dotat cu câteva
trepte). Pe fusul coloanei (format din tamburi) sunt săpate 16 -24 caneluri, niște sănțulețe
adâncite în sens vertical. Fusul are jos baza cea mare. Cam la o treime față de aceasta,
prezintă o umflătură ușoară (entasis), ceea ce determină și o slabă curbură a canelurilor. Rolul
acestor caneluri era acela de a crea un frumos joc de umbră și lumină. Capitelul se compune
din echinus, de formă circulară (asemănător unei cu pe) și din abacus, o lespede pătrată.
Câteodată, sub echin, se dăltuia o bandă circulară și orizontală, denumită hypotrachelion și
deasupra ei se aranja un rând de inelușe (annuli).
Primul element al trabeației este arhitrava, un simplu bloc paralelipipedi c cu funcție de
grindă, având doar un modest profil pe dunga superioară. Friza, așezată pe arhitravă, se
compune alternativ, din blocuri denumite metopae și triflyphi. Pe metope existau unele
sculpturi cu tablouri mitice, iar pe triglife se adânceau vertic al trei șănțulețe. Sub triglifă se
sculptau în relief pătrățele, triunghiuri etc., denumite guttae (picături). Cornișa, ultimul
element al trabeației, constituia strașina (syma), mult ieșită în afară. Ea se decora pe margini
cu antefixe, cu rol de burlane. La colțurile acoperișului, se fixau niște sferturi de sferă
denumite acroteria. Frontonul constituia triunghiul din fața și din spatele templului, rezultat
din îmbinarea celor două aripi ale acoperișului. În acest front on se așezau compoziții

44
sculpturale sub formă de statui, al căror subiect stătea în legătură cu mitul zeului căruia se
dedicase templul.
Ordinul ionic , față de cel doric , este mai suplu și ornamental apoi posedând elemente
vegetale decorative. Coloana lui se azează pe o bază (spira) alcătuit ă dintr -o lespede pătrată
(plinthus), cu mai multe discuri deasupra ei (tori), inegale unele cu marginea concavă altele cu
ea convexă. Plintul este așezat direct pe stereobat. Fusul coloanei ionice este mai subțire decât
cel doric, posedă 20 -54 caneluri (m ult mai adânci), ce sunt separate între ele printr -o dungă
plană (listelul). Separarea dintre fusul coloanei și capitel se realiza prin cymatium, o centură
bogat decorată cu palmete astragale, perle etc. (Astragalus este o funie ornamentală, realizată
din alternanța unor perle ovoidale văzute din față, cu altele dispuse pe profil.
Capitelul ionic prezintă o formă rectangulară și conține ca și doricul, un echin și un
abac. Echinul se încarcă cu motive vegetale și se acoperă cu dublă volută. Volu taele
caracte rizează acest ordin. Ele se grupează două câte două, ies în afară de linia verticală a
fusului și se răsucesc în felul unei cochilii de melc. Centrul lor constituie un oculus (ochiul
volutei), adesea puternic colorat. Câteodată, sub volută, se adaugă o pal metă (urechea
volutei). Abacul încoronează capitelul, este scund și decorat cu elemente vegetale. Trabeatia
ionică se prezintă mai complicată, dar mai atrăgătoare decât cea dorică. Arhitrava conține trei
straturi de blocuri suprapuse, depășindu -le la capăt , unul față de altul. Cel mai de sus se separă
de friză printr -un profil accentuat, adesea sculptat cu perle. Friza ionică constituie o fâșie
lungă și sculptată continuu. La cornișa ionică, întâlnim aceleași elemente ca la cea dorică, dar
ea este mai pompo s decorată, cu denticole (proeminnțe în formă de dinți), cu astragale, motive
florale ș.a. Antefixele și acroterele sunt de asemenea, prezente.
Ordinul corintic rămâne cel mai căutat de către romani. În general, părțile lui
componente sunt împrumutate de l a cele precedente. Numai capitelul are forma unui clopot
răsturnat. Abacul are patru colțuri proeminente, sub care se încolăcesc (izolate) patru mari
volute profilate puternic spre exterior. Foile de acantă sunt dispuse pe două etaje. Laturile
abacului din tre volute apar concave și au câte o rozetă pe centrul lor. De notat că la cornișa de
tip ionic, elementele ornamentale sunt mult mai bogate ca număr și motive. Începând cu sec
III e.n., între două volute ale capitelului corintic, romanii introduc și figur i antropomorfe sau
animaliere. Astfel, capitele le corintice de la termele lui C aracalla din Roma, îl prezintă în
această situație pe Hercules.

45
Vitruvius considera ordinul toscan un doric roman, fiindcă era simplu și trainic.
Toscanul se întâlnește la part erul teatrelor și amfiteatrelor romane. Se deosebește de ordinul
doric clasic, prin bază (spira), introdusă sub fusul coloanei, apoi prin capitel, al cărui abac este
decorat cu astragale, inelușe ș.a.
Ordinul compozit apare ca o variantă a celui corintic. Singura deosebire importantă
față de acesta din urmă, se întâlnește în capitel, unde apare un amestec de elemente ionice cu
corintice. La baza capitelului, el posedă și o bogată coroană de foi de acantă, iar deasupra are
volute de formă ionică (arcul lui T itus din Roma).
Pilastrul a ocupat și el un loc important în arhitectura romană, fără să constituie un
ordin. El este un stâlp patrulater și plat, care în parte, de cele mai multe ori este încadrat în
zid, mai rar se lasă alipit de acesta. Ca și cele trei ordine arhitectonice clasice, are și el o bază,
un fus plat și un capitel, cu decorații și motive împrumutate ad libitum.64
Abilitatea de a crea spații largi au fost esențiale în arhitectura romană. Sistemul de
șarpantă, creat de greci în sec al III -lea î.e .n. a fost adoptat de romani și folosit în construcția
acoperișurilor de lemn, eliminând nevoie unor suporți verticali. Acest sistem de șarpante a
fost adoptat in bazilici și a creat posibilitatea de a construi holurile mari în aceste tipuri de
clădiri.65

64 Dumitru Tudor, op. Cit., pp. 27 -30.
65 Banister Fletcher, op. Cit., p. 291.

46
Partea II
Despre castre și therm ele din timpul imperiului roman .

Am ales să prezint în lucrarea mea doar despre aceste tip uri de clădiri, castre și therme,
deoarece castrele trebuie să fi reprezentat primele construcții executate de romani pe teritoriul
nostru (exceptând drumurile sau podurile), încă de la începutul războaielor dintre daci și
romani , urmând ca , la finalizarea acestor războaie încheiate cu victoria trupelor lui Traian
asupra lui Decebal , să înceapă un amplu proces de urbanizare romană asupra teritoriu lui
vechii Dacii .
Thermele sau băile publice au fost pentru romani mai mult decâ t un loc unde se
spălau, era un mediu de contact social important. Unele dintre tehnologiile cele mai sofisticate
inventate vreodată de ro mani au fost folosite pentru a regla temperaturile în diferitele camere
ale unei băi publice. Toate bazele militare aveau o baie publică, iar în castrele militare
legionare aceste băi erau enorme, asemănătoare cu centrele sportive moderne.66

Cap. I
1. Castrele .

Polybios considera castrul roman demn de a figura printre lucrările „frumoase și
însemnate, a căror întocmire este asemănătoare cu a unui oraș”. Istoricul a rezervat descrierii
castrului roma n șase capitole, atât de clare, încât lectura lor atentă i -a ajutat pe specialiști să -l
reconstituie grafic. De altfel urme de castre (toate de pământ) din perioada republicană avem
foarte puține și slab conservate, încât, cunoașterii acestora se reduce, ap roape exclusiv, la
descrierea istoricului grec. Din vremea Republicii și până în sec. al III -lea e.n., această tabără
întărită a evoluat ca plan, așezare și organizare internă, păstrând în linii mari numai câteva
principii generale. Sec. al II -lea e.n. con stituie momentul culminant al dezvoltării castrului.

66 Adrian Goldsworthy, op. Cit., p. 87.

47
Istoricii Titus Li vius și Dyonisios din Halicarnas afirmă eronat că romanii ar fi ridicat
castre încă din perioada regilor (sec. VII -VI î.e.n.). Verosimilă poate fi însă afirmația lui
Frontinus (Stratag ema), după care, legiunile ar fi învățat de la Phyrrus construcția taberelor
întărite, atunci când regele epirot invadase sudul Italiei (280 -275). Este însă sigur că , pe
vremea când romanii se luptau cu Hanibal, ei foloseau deja castrul trasat și executat după un
plan precis.
La Vitruvius nu întâlnim nici un capitol re zervat castrului roman, pe timpul când el își
scria tratatul, funcționa încă cel de pământ, din epoca Republicii.
Trasarea terenului unui castru, (ca și în cazul fundării orașelor) era supusă acelorași
prescrip ții ale științei augurale . În discursul ținut de către consulul Paulus Aemilius, în ajunul
luptei de la Pydna (167 î.e.n.), Titus Livius ne spune că acela ar fi vorbit astfel despre castrul
roman:
„Strămoșii noștri socoteau că un castru fortificat este aidoma unui port la mare, în care
o oștire se poate mișca în orice împrejurare, de unde poate să iasă la luptă și unde să se poată
retrage din luptă, atunci când e zguduită de furtună. De aceea, străbunii noștri, după ce își
înconjurau cast rul cu fortificații, îl întăreau și cu o pază puternică, deoarece oastea care era
alungată din tabăra sa, era socotită învinsă chiar dacă ar fi avut izbândă în lupta dată pe
câmpul de bătălie. O tabără este locul de primire a armatei biruitoare, sau de ref ugiu, pentru
cea învinsă… Castrul este sălaș vremelnic, este o a doua patrie a osta șului, parapetele castrului
sunt ca zidurile cetății, cortul său reprezintă casa și penații săi…”
Din aceste considerente au rezultat regulile matematice și armonioase a plicate la
construcția castrului roman, cu forma sa rectangulară, orânduirea porților, a turnurilor etc.
(plan respectat secole în rând). Soldații găseau în interiorul taberei adăpost sigur și un trai
comod.
Castrul polybian din epoca Republicii avea formă pătrată, cu fațada orientată spre
răsărit. Latura sa di n dreapta se găsea spre sud, cea din stângă spre nord iar cea din spate,
către apus. Această orientare rămânea teoretică, deoarece trebuiau avute în vedere direcția de
atac a inamicului, posibilitatea de aprovizionare cu apă și alimente, direcția drumurilor din
afară etc. Fiecare latură din incintă avea câte o poartă: praetoria la E, decumana la V,
principalis dextra către S și principalis sinistra către N. Porțile sinistra și dextra erau legate
direct printr -o stradă denumită via principalis, largă de 33 m. Porțile praetoria și decumana se

48
uneau prin strada denumită decumanus maximus, lată de 15 m și întreruptă la mijloc de
praetorium. Via principalis crea două sectoare inegale în interiorul castrului: pars portica care
ocupa o treime din suprafața lui și pars antica, căreia i se rezerva 2/3 din suprafață. La rândul
ei, pars antica era împărțită în două sectoare egale, de către o altă stradă denumită via
quintana, largă de 15 m. Această parte a castrulu i servea încazarmării legiunilor și trupelor
aliate. Acestea erau cantonate în 12 strigae (striga, fiind o insulă pătrată formată din șiruri de
corturi sau barăci). În pars postica întânim comandamentul garnizoanei cu serviciile lui
(extraordinarii), ale c ăror corturi sau barăci sunt dispuse paralel cu via principalis. Fiecare
grupă de locuințe constituie un scamnum destinat pentru ofițerii superior (legati, tribuni,
praefecti socium etc.) . În centru, la locul de întâlnire dintre via principalis și via decumana, se
așeza praetorium, casa comandantului general, în fața căruia exista altarul de sacrificii (ara).
În stânga praetoriului era locul tribunalului, unde funcționa comisia militară de judecată. La
dreapta se găsea augurale, loc în care comandantul consulta auspiciile, îar înapoia cortului
tribunilor funcționau quaestorium și un forum. Extraordinarii ocupau opt scamma situate în
spatele liniei comandamentelor. În sfârșit, între linia incintei și a locuințelor interioare era
lăsat un spațiu liber, lar g de 60 m, denumit intervallum destinat adunării trupei și circulației.
De remarcat că toate calculele pentru împărțirile interioare ale castrului erau făcute după
sistemul decimal.
Castrul din epoca Imperiului timpuriu ne este de asemenea prezentat de câț iva autori
ca: Flavius Iosephus (Bellum Iudaicum), Hyginus Gromaticus (De munitionibus castrorum),
Iulius Africanus (Cestes), Vegetius (Epitoma rei militaris) etc.
Hyginus arată că sarcina trasării pe teren a planului pentru ca stru, revenea unor
gromatici , un fel de ingineri hotarnici. Se constantă că multe elemente ale castrului de tip
imperial își au originea în cel republican. Săpăturile arheologice au scos la lumină, pe întreaga
suprafață a fostului Imperiu roman, ruinele a sute de castre datate din se c. I-III, care constituie
cele mai sigure documente de informare.
Odată cu reformele militare ale lui Augustus, se face distincția între castra aestiva și
castra stativa . Primul, ridicat pentru o scurtă perioadă de locuire, se apăra cu o incintă de
pământ și lemn, pe când cel de -al doilea (denumit adesea hiverna -hiemalia), în majoritatea
cazurilor era construit din piatră sau cărămidă, pentru o staționare permanentă. De obice
castra aestiva erau făcute cu ocazia unor campanii militare, pe când cele stativa erau ridicate
pe frontiere sau în interior, în locurile care solicitau o pază permanentă și importantă.

49
Castrul descris de Hyginus păstrează, în general, aceleași denumiri și împărțiri
interioare, da de data aceasta, măsurătorile sunt calculate după siste mul duedecimal.
Constatăm că într -un cort (sau contubernium ) erau repartizați câte zece oameni, care
constituiau un contubernium. Mărimea castrelor este foarte diferite, în funcție de unitatea care
le ocupa (legio, auxilia, vexilattio etc).67 (fig. 12)
În timpul domniei lui Augustus , armata a căpătat un statut permanent și extinderea
imperiului a continuat, multe legiuni au început să rămână perioade mai lungi de timp
cantonate în aceeași parte a unei provincii. În timp, vechile tabere de iarnă s -au transfo rmat în
baze mai durabile care serveau drept depozit al legiunii, unde erau adăpostite o mare parte din
arhiva și administrația acesteia, chiar dacă majoritatea soldaților erau plecați în campanie. La
început aceste baze erau doar niște versiuni puțin mai bine construite ale tabere de iarnă, cu
clădiri de lemn și pământ, dar în timp au fost reconstruite și transformate în clădiri mai solide.
Până la urmă, acoperișurile de paie au fost înlocuite cu acoperișuri de țiglă, iar pereții de lemn
au fost înlocuiți cu pereți de piatră. Reconstrucția clădirilor folosind piatra se producea treptat,
iar ordinea în care erau reconstruite clădirile reflecta prioritățile imediate ale unei unități.
Ritmul în care se desfășura acest proces era influențat de starea construcți ilor de cherestea
existente și de numărul de zidari disponibili.
O altă clădire mare din fortăreață era spitalul, al cărui plan corespundea cunoștințele
medicale din vremea aceea. Spitalele erau de obicei clădiri dreptunghiulare construite în jurul
unei cu rți centrale. La In chtuthil, În Scoția, spitalul măsura circa 91 m x 56 m. Era împărțit în
64 de saloane, fiecare cam de mărimea unei camere destinate unui contubernium într -un corp
de cazarmă. Dacă și saloanele trebuiau să găzduiască tot câte 4 până la 8 soldați, însemna că
în spital puteau fi tratați 5 -10 % din soldații dintr -o legiune, când aceștia se îmbolnăveau sau
erau răniți. Saloanele erau construite pe două rânduri separate, unul în interiorul celuilalt, unit
din loc în loc pe coridoare scurte. Spi talele descoperite în fortărețele din Germania nu au
aceste coridoare, dar altminteri sunt asemănătoare, deși cele de la Nesus și Xanten au și o
cameră mai mare la intrarea principală.
Hambarele, aceste clădiri mari erau depozite unde erau păstrate diverse alimente și alte
lucruri, pe lângă cereale. Rămășițele lor sunt ușor de recunoscut, căci podeaua era întot
deauna înălțată deasupra nivelului solului, fie cu pereți scunzi, fie cu rânduri de stâlpi sau
piloni. Astfel, dăunătorii ajungeau mai greu la alime ntele depozitate acolo. Mai important,

67 Dumitru Tudor, op. Cit., p. 139 -141.

50
alături de gurile de aerisire din pereți, podeaua înălțată permitea o circulație mai liberă a
aerului. Pereții hambarelor de piatră erau de obicei sprijiniți cu contraforturi, în parte datorită
înălțimii clădirii, da r probabil și fiindcă acoperișul se proiecta la o oarecare distanță de perete,
pentru ca apa de ploaie să se scurgă departe de clădire. Astfel, hambarele erau uscate și
răcoroase, ceea ce permitea păstrarea cerealelor perioade lungi de timp fără pierderi
semnificative. (fig. 13)
Fortărețele legionare erau foarte mari și includeau diverse alte clădiri. La Inch tuthil, s –
a descoperit un atelier mare (fabrica). La Lambaesis, o clădire a fost identificată provizoriu
drept schola sau clădire destinată întrunirilo r unor ofițeri de un anumit rang, de exemplu ale
centurionilor. Mai multe clădiri sunt cunoscute doar după planul scos la lumină în urma
săpăturilor și nu putem decăt să presupunem la ce erau folosite. În fortăreața de la Chester a
fost descoperită o clădi re eliptică ciudată, diferită de toate construcțiile descoperite în situri
civile sau militare din altă parte. În unele cazuri existau spații deschise mari, poate fiindcă
planurile originale fuseseră modificate. Deși multe fortărețe legionare au fost ocupa te de
armată timp de mai multe secole, nu înseamnă că toate clădirile dintr -o bază erau întreținute
întotdeauna foarte bine. De exemplu, la Chester o mare parte din fortăreață a fost părăsită în
sec. al II -lea d. Hr., clădirile din unele zone fiind demolat e. Mai târziu fortăreața a fost
reocupată.
Zidurile care înconjurau o bază romană nu erau în mod deosebit înalte sau solide. În
sec. I și al II -lea d. Hr. Turnurile nu se proiectau de obicei în afara zidului, așa că nu puteau fi
folosite pentru a trage în anfiladă asupra atacatorilor care lua cu asalt zidul principal.
Înălțimea zidurilor este greu de calculat, dar drumul de rond nu era probabil la mai mult de
3,6-4,5 m deasupra solului. Este posibil ca ca turnurile să fi fost de două ori mai înalte (sau
chiar mai înalte) și este cert că turnurile porților principale erau construite în mod deliberat
înalte și impresionante.68

2. Therm ele

Balneum sau balineum este denumirea atribuită băilor obișnuite, cu apă încălzită sau
rece într -o clădire special amenajată numită thermae. Înainte de contactul cu grecii, romanii

68 Adrian Goldsworthy, op. Cit., pp. 86 -88.

51
numeau aceste băi lavatrina, prin care se înțelegea o încăpere ce servea și c a spălătorie. De
obicei, această cameră se afla lângă culina de unde se făcea aprovizionarea cu apă caldă.
Seneca spune că în asemenea cameră îngustă și obscură făceau baie cu apă de ploaie Cato cel
bătrân și Scipionii. Băile publice se construiau separat pentru bărbați și femei, la Roma, după
cucerirea Orientului. În ultimul secol al Republicii, etuva cu abur împrumutată de la greci și
invenția hypocasutului au revoluționat construcția băilor publice.
Plinius ne informează că la începutul sec. I e.n., C. O rata a inventat hypocaustum ca
sistem de încălzire, plasat în subsolul termelor. Grație acestuia, s -a putut încălzi o mare
cantitate de apă, după care, s -au introdus conductele de teracotă sau tegulae mammatae, cu
ajutorul cărora se transporta aerul cald p e sub tencuiala încăperilor. În locul etuvei grecești
apare laconicum, căzile devin mari bazine cu apă caldă pentru înot (calida p iscina) sau rece
(frigidarium).69
Despre construcția podelei suspendate, Vitruvius ne explică în pasajul următor:
„Radierele de sub sălile de băi calde se vor pardosi cu dale de pământ ars (țigla) de un
picior și jumătate, pardoseala fiind înclinată spre vatra subterană în așa fel ca, dacă se zvârle
pe ea o bilă, aceasta să nu se poată opri în interior, ci să revină de la sine înd ărăt până la gura
vetrei. În felul acesta flacăra va circula mai lesne pe sub radierul suspendat.
Deasupra acestei pardoseli se vor zidi, din cărămizi de două treimi de picior, mici
stâlpi înalți de două picioare și dispuși astfel ca peste ei să se poată a șeza plăci de pământ ars
tot de două picioare.
Zidăria acestor stâlpi se va face cu lut amestecat cu câlți, iar peste dalele de pământ ars
de deasupra se va întinde o pardoseală compactă.”70
Vitruvius ne -a lăsat recomandări detaliate în legătură cu amplasa rea și sistemul de
construcție al fiecărei încăperi, acestea fiind mai concludente prin descoperirile arheologilor.
O baie completă la romani a impus constructorilor intoducerea unor încăperi
obligatorii, în planul thermae -lor (fig. 14). Conform succesiuni i îmbăierii, ele se orânduiau
astfel: apodyterium (vestiarul), tepidarium (camera de transpirație prin aer cald), caldarium
(bazinul cu apă caldă), laconicum (încăperea cu abur puternic), frigidarium (bazinul cu apă

69 Dumitru Tudor, op. Cit., p. 124.
70 Vitruvius, V, 10.

52
rece) și palestra cu ephebeum (spațiul d estinat exercițiilor fizice, care putea fi în afara
clădirii). Neobligatorii ca folosire erau unctorium pentru masaje și oloeothesium, pentru
oncțiuni cu ulei.
Pentru ca flăcările și căldura puternică să pătrundă direct în hypocasutul de sub aceste
ultime două instalații, focul se introducea din afara clădirii, prin gura boltită a unui cuptor,
denumit praefurnium , mai rar fornax etc. (fig. 15)
Hypocasutum se compunea dintr -o serie de suspensurae sau pilae, stâlpi pe care se
sprijinea pardoseala încăperilor ce necesitau căld ura directă și puternică . Acești stâlpi se
realizau din cărămizi circulare sau pătrate supraetajate. Din interiorul acestui subsol porneau
conductele de tuburi (tubi), ce transportau aer cald în încăperile lipsite de hypocaust propriu
(apodyterium și tepidarium). Rețeaua de tuburi era invizibilă, aflată sub pardoseala sau sub
tencuiala pereților laterali ai vestiarului și ai camerei de transpirație ușoară. Când pe pereții
respectivi se instalau tegulae mammatae, aerul cald adus de la hypoca ust pe asemenea
conducte pătrundea în golul dintre ele și zidul pe care se rezemau colțarii acestor țigle. În
caldarium și laconium se așezau mari bazine metalice sau, realizate din ciment căptușit în
opus signinum. Baza lor era îngropată în pardoseala cam erelor, în așa fel, ca să fie bătute
direct de flăcările care se formau în hypocaustum.
Laconium se amenaja pentru o sudatio puternică, cu abur fierbinte. Vitruvius
recomandă ca lățimea acestei săli să constituie o treime din lungimea ei, să posede abside la
capetele înguste și să fie acoperită de o boltă puternică, bine închisă (hemisphaerium). În
bazinul (labrum) din laconicum se aruncau pietre bine arse, ca apa să producă brusc aburul
fierbinte . În jurul acestui bazin al băilor de la Pompei, au rămas in situ bănci din bronz, pe
care se așezau cei care luau baia cu abur fierbinte. La numeroase castre din Dacia (Slăveni,
Bumbești, Copăceni etc.), laconium corespunde indicațiilor vitruviene.
Tepidarium poseda asemenea bănci. În el căldura era mai moderată și radiată din
rețeaua de tubuli sau de tegulae mammatae ascunse în pereți.
Caldarium constituia un mare bazin căptușit în opus signinum, așezat în mijlocul unei
încăperi. Fundul lui se îngropa în pardoseala camerei și venea în atingere cu flăcările din
hypocaust, pentru ca apa din el să se încălzească direct de la foc. Mai rar acest uriaș bazin se
turna în bronz.

53
Frigidarium era compus dintr -un bazin de zidărie, cu tencuiala interioară
impermeabilă (opus signinum). Se amenaja sub nivelul pardoselei clădirii, adesea numai din
cătămizi cimentuite și primea apa rece direct de la o conductă.
Apodyterium își avea locul de intrare în thermae, fiind o simplă sală, având cuie bătute
în pereți sau multe nișe pentru depozitarea hainelor.
Palaestra sau ephebeum se acoperea cu mult nisip; avea portice în jur și instalații cu
dușuri de apă rece. Era descoperită, putând fi folosită numai în anotimpurile călduroase.71

71 Dumitru Tudor, op. Cit., pp. 125 -126, 129 -130.

54
Cap. II
Studiu de caz: Castrul de la Potaissa

Castrul Legiunii a V -a Macedonica de la Potaissa (astăzi Turda) a fost construit pe
timpul împăratului Marcus Aurelius, prin anii 168 -170 și a funcționat până la retragerea
armatei romane din Dacia, în vremea domniei lui Aurelian, prin 271. Este unul dintre cele mai
însemnate ale arheologiei românești, prin mărimea spațiului construit (mai mare de 23 ha),
prin importanța legiunii în istoria provinciei Daciei, prin descoperirile făcute în cele peste 30
de campanii de cercetări arheologice.
Tehnicienii militari romani au ales un loc excelent pentru amplasarea marii fortificații:
un platou pe „Dealul Cetății” (altitudine absolută de 375 m), practic plan, ferit de torenți și
inundații, dar suficient de aproape de un curs de apă (două pâraie delimitează platoul, iar
Arieșul nu este departe), supraînălțat față de zonele înconjurătoare cu 40 de metri, ceea ce
oferea o vizibilitate bună.
Incinta castrului descrie un dre ptunghi aproape perfect, având laturile lungi (de nord
șu sud) de 573 m, iar cele scurte (de este și vest) de 408 m (fig. 16).
Zidul de incintă era construit din piatră de carieră și mortar, îmbrăcat la exterior cu
blocuri fasonate. Era gros de 1,70 -2m, î nalt de 4 -5 m. Numai pentru construirea acestuia au
fost necesari 25000 m3 de piatră. Castrul era înconjurat de un șanț larg de 12 m și adânc de 3
m. La cele patru colțuri fortificația avea bastioane de formă trapezoidală, rotunjite spre
exterior. De -a lun gul zidului de incintă se găseau, din loc în loc, bastioane de curtină.
Pe fiecare din cele patru laturi ale castrului se afla câte o poartă. Porțile principales se
aflau pe laturile lungi, iar porțile praetoria și decumana erau situate la mijlocul laturil or
scurte, de răsări, respectiv apus. Au fost cercetate bastioanele din colțurile de nord -vest și sud –
est ale castrului, un bastion de curtină de pe latura de vest și porta decumana . Aceasta din
urmă este flancată de două turnuri patrulatere și este largă de 12,5 m. Poarta era împărțită,
printr -un zid median, în două culoare.72

72 Cornelia Bărbulescu, op. Cit., pp. 9 -10.

55
Dispunerea diferitelor edificii în castrele legionare este destul de standardizată, fără a
fi cu totul identică. Spațiul e organizat în funcție de drumurile principale care uneau porț ile de
pe laturile opuse și de plasarea clădirii comandamentului. De la porta praetoria – poarta cea
mai însemnată, de onoare, a castrului – pornea un drum (via praetoria) spre centru, care se
încrucișa cu via principalis (drumul care unea porțile numite principales ). Aceste drumuri
erau – în cazul acestui castru – largi de 9 -10 m. La încrucișarea lor se ridica clădirea
comandamentului (Principia). Spațiul din față al castrului, până la via principalis , se numea
praetentura . Spațiile ce flancau clădirea coma ndamentului formau împreună latera praetorii .
Drumul din spatele clădirii comandamentului, până la porta decumana , se numea via
decumana . Spațiul din spate al castrului, dintre clădirea comandamentului și porta decumana ,
se chema retentura .
Toate construcț iile din castru erau fie din piatră spartă de carieră cu mortar ( opus
incertum ), fie din blocuri fasonate ( opus quadratum ), fie din cărămidă arsă ( opus latericium ),
ori combinații între ele ( opus mixtum ). Învelitoarea era din țiglă arsă. Pardoselile erau din
pietriș, scândură, cărămidă arsă ori elemente de mozaic din teracotă.
Cel mai important edificiu cercetat arheologic este comandamentul ( Principia ). Cu
suprafața de 0,89 ha, clădirea comandamentului de la Potaissa este una dintre cele mai mari
construc ții de acest tip din întreg Imperiul Roman și este unul din cele mai mari ansambluri
construite din provincia Dacia (fig. 17).
Complexul se înscrie într -un dreptunghi cu laturile de 125×72 m. Intrarea se făcea de
la întretăierea drumurilor principale din c astru, printr -o „curte de onoare” și un pseudo -arc de
triumf cu trei deschideri.
În jurul unei mari curți mărginite de portice se dispun pe trei laturi (de nord, est și sud)
36 de camere. Camerele de pe laturile lungi (1 -14 și 15 -28) serveau, cele mai multe,
depozitării armamentului. De altfel s -a și descoperit aici un altar închinat Geniului protector al
depozitului de armament, apoi piese de echipament militar, modele, balanțe, greutăți de
cântar. Mai multe încăperi din latura estică aveau sistem de î ncălzire cu hipocaust și erau
folosite drept birouri. Două dintre aceste camere fuseseră transformate în depozit de amfore
de import.
Spre vest din curte se intra în basilica, o mare sală acoperită, de 17×70 m, pentru
adunări. Atât în curte cât și în basil ica se aflau monumente sculpturale din piatră și bronz,

56
reprezentând pe împărați și altare onorifice cu inscripții. La ambele campere scurte ale
basilicii câte un podium servea de tribunal. Din basilica se intra în încăperile care închideau
spre apus între gul complex. În centru se afla sanctuarul castrului ( aedes Principiorum ), în care
se țineau stindardele legiunii. El se recunoaște ușor datorită absidei din mari blocuri fasonate.
La subsolul acestuia se afla tezaurul castrului ( aerarium ). Celelalte șase î ncăperi din latura
vestică flancau simetric sanctuarul, erau încălzite cu hipocaust, servind de birouri ( officiae )
sau localuri pentru întruniri ( scholae ).
Latus praetorii dextrum era ocupat de cazarma cohortei I -a miliaria (în mod teoretic,
de o mie de mi litari), cercetată arheologic parțiat. În latus praetorii sinistrum se afla un
complex de depozite de grâne (horrea) și cazarma unei cohorte quingenaria (500 de militari).
În retentura sondajele arheologice au depistat cazărmile altor cohortes quingenariae
(în castru erau nouă asemenea cohorte). Cazărmile au un plan simplu și constau din șiruri
paralele de încăperi, cu portice spre curțile interioare. Fiecare grup de opt soldați ocupa o
încăpere de 35 mp.
Pe o mare parte din praetentura dextra erau situate thermae -le (fig. 18). Din
cercetările efectuate rezultă că baia militarilor se extindea pe o suprafață de cel puțin 90×60
m. Ele erau prevăzute cu toate instalațiile necesare pentru aducțiunea, distribuția și încălzirea
apei, canale deversoare, încălzirea spațiilor cu sistemul de hipocaust. În zona estică s -au
descoperit două spații mari, încălzite, din care unul prevăzut cu absidă pentru bazin cu apă
caldă. În zona vestică s -au decopertat alte cinci încăperi încălzite, o absidă pentru bazinul cu
apă fierbi nte, un bazin semicircular pentru apă rece, un vestiar, alte spații încălzite, neîncălzite
și latrine. Succesiunea de încăperi și bazine cu temperaturi diferite asigura un flux termal
complet, potrivit obiceiului roman. Un ingenios sistem de construire a b olților, turnate din
beton roman, a folosit tuburi din ceramică pentru a alcătui cofrajul pentru a reduce greutatea.
Alipită termelor, spre nord de acestea (respectând prescripțiile lui Vitruvius, potrivit
cărora termele trebuie ferite de vânt și intemper ii), se găsea palestra , o construcție de 90×23
m, destinată exercițiilpr fizice.73
Unitatea de măsură cea mai des utilizată în timpul Imperiului roman este piciorul
roman ( pes Monetalis – 29,57 cm), însă nu se poate stabili că această unitate de măsură s -a
aplicat și în cazul castrului. Se putea utiliza o unitate specifică, apropiată de pes, fără a fi

73 Ibidem, pp. 12, 14 -15.

57
identică. Exemplele de construcții celebre din vremea respectivă, la care s -au folosit alte
unități de măsură, nu lipsesc. La templul lui Baalshamîn din Palmyra această unitate este
28,75 cm. Se întâlnește și utilizarea în cadrul aceluiași complex a unor unități diferite de
măsură, concomitent, de pildă pes Monetalis și pes Drusianus (33, 2 cm).
În cazul de față al castrului se consideră ca unitatea de măsură utilizată a fost pes
Monetalis. Lățimea laturii de vest a clădirii comandamentului (prin interior) este de 11,80,
ceea ce înseamnă 40 de pedes de 0,2957 m. Lărgimea primei suprafețe încă lzite din camera E ’
din latura de vest a aceluiași edificiu este 2,99 m, ceea ce înseamnă 10 pedes (2,957 m).
Lungimea (prin interior) la frigidarium I (terme) este de 100 pedes (29,57 m). Aceste exemple
demonstrând că s -a utilizat pes Monetalis.
De la dim ensiunile celor mai mici elemente de construcție, până la dimensiunile
edificiilor și a complexelor, întâlnim ca unitate de bază piciorul de 29,57 cm, cu mici abateri
nesemnificative.
Dimensiunea de un pes se întâlnește la:
– cărămizi păstrate cu latura de 28 cm;
– cărămizi dreptunghiulare de 40 -42 x 28 cm;
– lățimea unui tip de țigle (de exemplu, țiglele de pe fundul unui canal din exteriorul
castrului, spre sud -vest, late de 29,7 cm);
– diametrul tuburilor de scurgere a apei din frigidarium II.
– grosimea fragment elor de soclu descoperite în basilica;
– lărgimea unor canale de hipocaust;
– distanța dintre pilele de hipocaust la unele spații din terme;
Dimensiunea de două pedes :
– lărgimea unor canale de evacuare a apelor reziduale;
– cărămizi pătrate cu latura de 56 cm;
Dimensiunea de trei pedes :
– blocuri ecarisate din incinta castrului (89x46x55 cm);
Grosimea zidurilor de trei pedes :
– absida de la spațiul C – terme (88 cm)

58
– absida de la spațiul I – terme (85 -90 cm)
Grosimea zidurilor de patru pedes :
– zidul estic al basilicii (116 cm);
– zidul vestil al spațiului G – terme (115 cm);
Grosimea zidurilor de cinci pedes :
– zidul dintre compartimentele A -B și compartimentele C -D la terme (145 cm);
Alte dimensiuni:
– șase pedes : lărgimea trecerii dintre spațiile I și K (la terme) – pragul fiind o
lespede de 177x120x25 cm;
– decempeda: lungimea platformei contrafort adosată incintei castrului, latura
nordică (295 x 200 cm); raza absidei de la spațiul C – terme (297 cm); raza
bazinului semicircular (frigidarium II) – terme (297);
– 20 pedes: lărgimea prin interior a spațiului G – terme (595 cm);
– 21 pedes: deschiderea porții principale a basilicii (611 cm);
– 30 pedes: lungimea turnului nordic al porții decumana (895×680 cm);
– 100 pedes: lungimea prin interior la frigidarium I (29,60 m); lungimea prin interior
la spațiul terme A+C+absidă (29,60 m);
– 120 pedes: lățimea prin interior a depozitului de grâne (36 m);
– 220 pedes: lungimea cazărmilor unei cihirs quingenaria (65,90 m);
– 240 pedes: lățimea clădirii comandamentului (71,80 – 72,60 m);
– 300 pedes: lungimea palestrei prin interior (88,80 m);
– 420 pedes: lungimea clădirii comandamentului (124,60 m).74
Tipurile de fundații:
a) fundații executate într -o singură tehnică
– piatră de râu și pământ: la unele cazărmi din latus praetorii sinistrum ;
– pietriș și nisip : părți din incinta castrului;
– piatră de râu și mortar: părți din fundația clădirii comandamentului;

74 Ibidem, pp. 27 -29.

59
În opus incertum : la incinta castrului (fundația lată de 170 -200 cm, adâncă de 100 cm);
la clădirea comandamentului; la turnurile porții decumana; l a bastionul din colțul
nord-vestic (fundație de 100 cm adâncime); la bastionul de curtină de pe latura de vest:
– în opus incertum și blocuri fasonate, amestecate: incinta de vest a castrului;
b) fundații executate în straturi, în tehnici diferite
– pietri ș mărunt, nisip și opus incertum : la terme, absida spațiului C, cu o fundație
adâncă de 160 cm, din care 60 cm pietriș mărunt și nisip, peste care 100 cm în opus incertum ;
– pietriș, pământ, piatră de râu și mortar: la incinta castrului porțiuni cu fundați e
adâncă de 120 cm, din care 70 cm pietriș și pământ, peste care 50 cm pietre de râu cu mortar;
– opus incertum și piatră de râu: la zidul estic al clădirii comandamentului, jos opus
incertum , deasupra piatră de râu;
– opus incertum și opus quadratum : fund ația pilonilor „arcului de triumf” de la intarea
în Principia și fundația unor porțiuni din zidul nordic la Principia (jos opus incertum , deasupra
blocurilor ecarisate); fundația peretelui estic al basilicii, adâncă de 130 cm (fig. 19: jos opus
incertum , deasupra două asize de blocuri fasonate); fundația zidului vestic al clădirii
comandamentului (jos opus incertum , deasupra cel puțin o asiză din blocuri fasonate).
Rosturi de tasare. Pentru evitarea fisurării fundației prin forfecare, în cazul unor
încărcăr i mult diferite pe traseul aceleiași fundații, se utilizau rosturi de tasare. De exemplu, la
intrarea în clădirea comandamentului, fundațiile aripei sudice nu se leagă organic de fundațiile
contraforturilor terminale ale zidului dispre spațiul porții. Într e fundația contraforturilor și
fundațiile zidurilor de est și vest se observă, în pla, 5 -10 cm de pământ curat, dovadă că
șanțurile pentru fundații au fost săpate separat. De altfel și adâncimea fundațiilor este diferite:
150 cm la zidurile de est și vest, 200 cm la contraforturi. Acestea dovedesc folosirea rosturilor
de tasare pentru că încărcările suportate de fundații erau diferite.
Tipuri de ziduri:
– opus incertum : foarte frecvent, de exemplu la canalul deversor din apropierea
bastionului nord -estic al castrului, la cazărmi, la terme (fig. 20) etc;
– opus incertum peste care continuă în opus quadratum ; latura nordică a clădirii
comandamentului;

60
– opus incertum și blocuri fasonate: la horrea (blocuri de până la 130x120x30 cm);
– opus incertum și chirpici: la ho rrea zidul de piatră era probabil „îmbrăcat” cu
bucăți paralelipipedice de chirpici ars, ca niște cărămizi poroase, cu paie și pleavă
în compoziție. Chirpiciul avea rol termoizolant;
– opus quadratum : la incinta castrului (sau numai parament exterior), blocu ri de
90x45x55 cm; la clădirea comandamentului, zidul exterior estic (unde peste
fundația în opus incertum este pat de așteptare); zidurile sanctuarului și ale absidei,
cu blocuri de până la 150x50x45 cm (fig. 21), sanctuarul; fig. 22 detaliu de la
sanctua r), la terme, canalul praefurniului de la încăperea K, cu blocuri de până la
110x50x40 cm (fig. 23 );
– opus latericium, de exemplu zidurile care delimitează hipocaustul în camerele 15
(fig. 24) și K (fig. 25) din Principia ; pentru zidul din camera 15 s -au folosit
cărămizi de tipul pedales de 40x13x4 cm;
– în opus latericium sunt realizate cananle secundare de evacuare a apei la terme,
folosindu -se cărămizi pedales de 40x13x4 -5 cm; bazinetul din cărămidă din
tribunalul G a folosit pedales de 40x26x4 -5 cm;
– opus caementium la încăperea G din terme, după desființarea culoarelor încălzite,
spațiul lor a fost umplut în acest sistem;
– opus mixtum:
a) opus incertum și asize orizontale de cărămizi: la terme, absida de la spațiul C, în
opus incertum, iar la 73 cm deasupr a nivelului de călcare din absidă sunt două asize de
căzămizi, peste care zidul continuă în opus incertum (fig. 26); la terme, absida de la
spațiul I, în opus incertum, iar la 50 cm deasupra pardoselii inferioare a hipocaustului
sunt două asize de cărămizi , peste care zidul continuă în opus incertum (fig. 27); la
terme, pereții canalului deversor II, în opus incertum cu un „brâu” din trei asize de
cărămizi; la terme, canalul de la latrine I, în opus incertum și asize de cărămizi;
b) opus incertum și opus latericium altfel decât în asize orizontale: la zidurile de la
Frigidarium I, colțurile în opus latericium , restul în opus incertum ; la terme, ziduri în
opus incertum , dar în jurul canalelor pentru trecerea aerului cald zidul de piatră se
„transformă” în opus latericium (fig. 28, 29); la Principia, latura sudică, zidul dintre
portic (o porțiune) are miezul în opus incertum și paramente în opus latericium .75

75 Ibidem, pp. 59 -63.

61
Hipocaustul în terme le castrului de la Potaissa .

În zona estică a termelor încălzirea cu hipocau st a funcționat în încăperile A, B,
C și D (fig. 30)
Încăperea C este dreptunghiulară, având suprafața, prin interior, de 17,8×12,5
m. Spre nord, încăperea C are perete comun cu palestra. Spre vest se închide cu o
absidă, a cărei rază interioară este de 2,97 m. Absida (fig. 26) este ușor descentrată
spre nor d de axul lung al spațiului C. Peretele absidei este construit în tehnica opus
mixtum .
Spre sud este lipită încăperea D, la fel de lungă (17,80 m), dar ceva mai puțin
lată (11,10 m).
Spre est celor două li se alipesc două spații dreptunghiulare, mai mici. Camera
A, lipită de C, măsoară prin interior, 12,5×5,8 m. Peretele dintre A și C este străpuns
de patru canale, de lățime egală (36 cm). Canalele, orientate perpendicular cu zidul pe
care-l străpung, sunt construite din cărămizi și mortar foarte rezistent și erau boltite la
partea superioară (fig. 28). Camera B, lipită de D, are probabil aceleași dimensiuni ca
încăperea A (este, oricum la fel de lată – 5,8 m). Între B și D există trei canale
asemănătoare cu cele descrise mai înainte, dar ultimul, cel mai di nspre sud, străpunge
oblic zidul dintre B și D.
Cu toate că lipsesc pilele de hipocaust și elemente din suspensura , este evident
că spațiile C și D erau încălzite. Pe alocuri se observă urmele unui strat de opus
signinum roșu, care ar putea reprezenta tot ceea ce a mai rămas din nivelul pe care se
ridicaseră pilele hipocaustului. Deoarece termele, prin masivitatea lor, au fost probabil
construcția din castru care s -a menținut timp îndelungat în picioare, nu este exclus ca
suspunsura și pilele de hipocaust s ă fi fost dislocate în evul mediu, pentru a fi
refolosite. O altă ipoteză ar fi ca romanii înșiși să fi renunțat, la un moment dat, la
încălzirea acestor spații și să fi ridicat toate elementele de hipocaust.
Pentru existența încălzirii în C și D – cel puț in printr -o primă etapă de
funcționare – pledează:

62
a) grosimea mare a zidurilor și acoperirea lor cu bolți, specifice încăperilor
încălzite;
b) existența absidei pentru un bazin cu apă caldă în camera C;
c) canalele de trecere a aerului cald dinspre A și B spre subsolurile încăperilor
C și D.
Cum spre est de spațiile A și B nu există alte instalații, este de presupus că în A
și B au funcționat cuptoare dispuse „în linie”, canalele care străpung zidurile fiind
unicele resturi ale acestor praefurnia complet distruse. De altfel, în încăperea B s -a
descoperit o urmă circulară, puternic arsă, cu diametrul de 2,1 m, care putea să indice
locul unui cuptor. Mai multe praefurnia dispuse în același coridor s -au descoperit și la
termele de la Lambesis.
În zona vestic ă a termelor, rezultă că hipocaustul a funcționat în camerele G, H,
I, K și L.
Încăperea G (dimensiuni prin interior 7,5×5,95 m) a fost încălzită cu hipocaust
într-o primă fază de folosință (fig. 31). Pe marginile de est, nord și vest ale camerei a
existat un coridor subteran, lat de 90 cm, pentru încălzire. Numai în coridorul estic se
mai păstrau urmele a două rânduri de pile. Un mic cuptor se afla spre răsărit de această
cameră. În centrul laturii de est s -a găsit străpungerea pentru canalul cuptorului, l ată de
45 cm, boltită, cu zidurile de cărămidă (fig. 32).
Încăperea I (din fig. 33) are o parte rectangulară ( dimensiuni prin interior
9×12,5 m), iar spre est o absidă semicirculară cu diametrul de 6,60 m. Peretele absidei
(fig. 27) este străpuns de canalu l unui prae furnium situat în exterior, spre est. Subsolul
absidei și al părții rectangulare era încălzit pe toată suprafața. În absidă s -au păstrat 23
de pile (numărul lor trebuie să fi fost dublu). Cea mai înaltă pilă păstrată are 1 m
înălțime și este clă dită din 19 cărămizi. Aproape de canalul cuptorului s -a păstrat un
bloc de piatră gros de 20 cm, așezat pe pile, înlocuind, cel puțin în acel loc,
suspensura. În absidă s -ai mai descoperit elementele necesare dublării peretelui, pentru
asigurarea trecerii aerului cald. Este vorba de tegulae mammatae , cuie de fier în forma
literei T de la fixarea acestor țigle pe perete și „distanțatoare” – mici tuburi din
ceramică, cu capete evazate – servind aceluiași scop de fixare a țiglelor.

63
Încăperea H (fig. 34) măsoară, prin interior 9×4,90 m. Inițiat nu era încălzită
Ulterior s -a practicat în zidul care o desparte de camera I o deschidere, pentru dirijarea
aerului cald în subsolul camerei H. Pentru aceasta s -a amenajat un zid scund de
cărămidă, de 55 cm înălți me, lung de 3,30 m. În camera H s -au construit 144 pile,
înalte de 98 cm, pe un strat de opus signinum roșcat, cu urme de arsură. Pe tenculaia
acestei încăperi se observă trasaje orizontale care indică nivelul suspensurei. Prin
urmare cuptorul de la est de încăperea I trebuia să încălzească un spațiu foarte mare (I
+ H).
Încăperea K (fig. 35) , camera K; în jos în dreapta, canalul cuptorului; în
stânga, camera L), situată la vest de camera I, măsoară, pe direcția est -vest 9,10 m.
Este lungă (pe direcția nor d-sud) probabil de 12, 50 m, ca și încăperea I. Hipocaustul
avea cel puțin 306 pile. Podeaua inferioară a hipocaustului este realizată din opus
signinum cărămiziu, consistent. Pilele, înalte de 55 -57 cm sunt alcătuite din plinta
inferioară (27x27x5 cm), ci nci cărămizi (18x18x5 cm) și plintă superioară. Peste
acestea se așeza o cărămidă mare (55x55x5 cm), care susținea un strat de mortar alb,
gros de 7,5 cm, peste care se turnase un mortar roșu, gros de 14 cm. În camera K s -au
găsit și elemente de conductă d in teracotă, cu secțiunea patrulateră (24x15x19 cm)
folosite la „dublarea” zidurilor, prin care circula aerul cald. În zidul dinspre camera I,
la 145 cm deasupra nivelului inferior al hipocaustului se observă piroane în forma
literei T, pentru fixarea tegu lelor mammatae (fig. 20, în prim plan camera K, în plan
secund camera I).
Spre vest de camera K se afla un praefurnium, din care s -a cercetat canalul,
larg de 60 cm, lung de peste 2,50, mărginit de mari blocuri de piatră (cel mai mare
bloc are 110x50x40 cm ). Înălțimea canalului (patru rânduri suprapuse de blocuri) este
de 140 cm (fig. 23). Ca și la canalul cuptorului de la absida încăperii I, fundul
canalului este din pământ ars, roșu, iar blocurile care -l mărginesc prezintă un fel de
albiere. La un moment dat, s -a renunțat la acest cuptor, canalul descoperindu -se blocat.
Este posibil ca abia atunci să se fi amenajat cuptorul de la încăperea I.
Camera L se află spre nord de camera K și la vest de camera H; este, probabil,
pătrată, cu latura de 9,10 m. Cercet ându -se colțul său sud -vestic (fig. 36) s-a constatat
că pila cea mai bine păstrată avea 70 cm înălțime (plintă inferioară și opt cărămizi).
Aerul cald venea dinspre camera K, în zidul dintre cele două încăperi existând trei

64
străpungeri (canale) late de 40 cm. Cel puțin unul din aceste canale a fost ulterior
blocat prin zidărie de cărămidă (fig. 29).
Nivelul inferior al hipocaustului din camera K este cu 7 cm mai jos decât cel
din camera I, iar nivelul inferior al hipocaustului din camera L este cu 7 cm mai jos
decât cel din camera K.
Între camerele H și L se afla un canal larg de 30 cm, pentru trecerea aerului
cald. Prin urmare, praefunrniul de la vest de camera K putea să alimenteze cu aer cald,
trecând prin L, inclusiv camera H.
Descoperirile de până în p rezent dovedesc aplicarea tuturor regulilor pentru
buna funcționare a sistemului de încălzire a pardoselilor și pereților. S -au constata t și
modificări a le unor spații, prin renunțarea ori, dimpotriva, introducerea siste mului de
încălzire cu hipocaust.76

76 Ibidem, pp. 82 -86, 88 -91.

65
Concluzii

Civilizația romană antică a reprezentat o imprementare ingenioasă, bine
orientată, a unei sume de cunoștințe și practici anterioare, între care se aflau și acelea
din construcții. Prin dezvoltarea și inovarea sistemelor anterioare se definește spiritul
clasic roman, un spirit formator și civilizator.
Idealul Romei republicane, apoi al celei imperiale a fost urbanismul, acesta
corelându -se cu scopurile politice de extindere, pacificare și romanizare. Toate aceste
deziderate intersecteaz ă, în esența lor, practica în construcșia sub aspect economic,
tehnic și organizatoric.
Pregătirea specialiștilor constructori, la toate nivelurile, se presupune a fi fost
serioasă și riguroasă, inițiată în colegiile fabrilor. Practica reprezintă o bază a
educației, în intreg învățământul Romei Antice.
Pragmatismul roman direcționează specialiști înspre inovații și invenții, care
adaptează principiile generale la realitățile locale de procurare, prelucrare, execuție și
întreținere. În acest fel tehnicile d e construcție s -au diferențiat, s -au studiat materialele
și s-a avut în vedere stabilitatea, rezistența clădirii, în relație cu costurile generale.
Contribuția specialiștilor romani în domeniul construcțiilor militare și al
edificiilor publice este remarca bilă. Castrul roman a revoluționat strategia militară și a
asigurat extinderea unui imperiu civilizator. Nu în ultimul rând, edificiul thermei a
marcat o filosofie comunicării și a imaginii de sine, ca bază a dezvoltării personale.
Colaborarea glorioasei armate romane în realizarea constucțiilor a condus la
perpetuarea unui spirit determinat, riguros în practica de zi cu zi. În acest fel se asigura
o pregătire organizată a muncitorilor, o viziune de ansamblu și o rețea de furnizare
superioară.
Veteranii e liberați din armată au transmis populațiilor cuprinse în imperiu
tehnicile de construcție. Pe acest palier l edificiilor, romanizarea este evidentă în multe
situri păstrate în arealul roman, marcând evoluția fabricării materialelor, concepția
arhitecturală și funcționalitatea mereu supusă transformărilor.

66
Roma imperială a concentrat o serie de idei și practici superioare în construcție,
dezvoltând principiul grandorii, dar fără a renunța la acela al frumosului, sau la acela
al eficienței. Din acest punct de vedere se poate afirma că romanii au reușit să mențină
măsura echilibrului, propunând lumii modelul unei societăți care se înalță abia după ce
și-a asigurat perimetrul pe care să se deplaseze.
Castrul de la Potaissa evidențiază principiile de edificare al e constructorilor
romani, ce vizau realizarea unor clădiri aspectuoase și solide, conforme proporțiilor și
canoanelor, dar având consturi rezonabile. Se presupune, de asemenea, că aici s -a
aplicat principiul duratei nedeterminate (deci foarte îndelungate) enunțat de Vitruvius.
Zidurile sunt realizate după tehnica opus incertum – probabil cea mai ieftină și
eficientă, în condițiile date și n relație cu resursele materiale locale. Constructorii au
utilizat și blocuri fasonate, inducând ideea că romanii sunt h otărâți să rămână aici
suficient timp.
Comandamentul castrului avea destinație militară, dar și administrativă.
Basilica avea destinație multiplă, de glorificare, dar și de judecată.
Alte construcții, evident modeste, adăposteau soldații. Thermele impuneau, în
mare măsură modul de viață roman. Baia permitea accesul unor număr considerabil de
militari, care puteau să se relaxeze și să discute, în timp ce diferitele încăperi și
dispoziti ve asigurau aducerea și evacuarea apei, încălzirea acesteia sau determinarea
unor proceduri speciale. Fluxul termal complet era asigurat de un sistem inovativ de
construire a bolților din beton roman, combinat cu tuburi de ceramică ceea ce asigura
încălzir ea podelelor și a pereților. Respectând prescripțiile lui Vitruvius, în afara băii
se găsea locul de antrenament fizic.
Fundațiile castrului demonstrează aceeași adaptare la cerințele de eficiență și
durabilitate, aceasta din urmă menținută cu predilecție pentru contururile exterioare,
unde la piatra de râu, nisip și pietriș se adaugă mortarul. Se constată preocuparea
pentru rezistență și funcționalitate ăn realizarea rosturilor de tasare, adică tratarea
diferențiată a fundațiilor în funcție de forța de fo rfecare. În esență s -au realizat ziduri și
fundații variate, adecvate condițiilor impuse de viața cotidiană a locuitorilor, în
majoritate soldați și comandanți, care îndeplineau riguros anumite obligații și se
supuneau unor ordine politice superioare.