O c t a v i a n G R O Z A I o n e l M U N T E L E [622979]

O c t a v i a n G R O Z A I o n e l M U N T E L E

GEOGRAFIE UMAN Ă GENERAL Ă
– note de curs –

Departamentul de Geografie
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iași – 2005

2Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Geografie-Geologie
Departamentul de Geografie
Catedra de Geografie uman ă și Geografie regional ă

Autori:

prof. univ. dr. Ionel Muntele
conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenți:

prof. dr. Alexandru Ungureanu
prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iași, 2005

3

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ………………………………………………………………………………………………………………. …………. 3
I. GEOGRAFIA UMAN Ă – COORDONATE GENERALE …………………………………………………………………. 5
1. SPAȚIUL TERESTRU ȘI SPAȚIUL GEOGRAFIC ………………………………………………………………………………………… 6
2. SPATIU SI PUTERE ………………………………………………………………………………………………………………. …………… 9
3. OBIECTUL ȘI METODA GEOGRAFIEI UMANE ……………………………………………………………………………………… 12
4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE ……………………………………………………………………………………………….. 15
4.1. Coordonate epis temologice în evolu ția geografiei umane ……………………………………………………………………………. 17
5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI : DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA ………………………………………………… 31
5.1. Geografia antic ă………………………………………………………………………………………………………………. ………. 32
5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu și a Renașterii…………………………………………………………………………………. 35
5.3. Geografia modern ă………………………………………………………………………………………………………………. ……. 37
6. GEOGRAFIE FIZIC Ă ȘI GEOGRAFIE UMAN Ă……………………………………………………………………………………….. 42
6.1. Geografie fizic ă și geografie uman ă – o divizare arbitrar ă și periculoasă……………………………………………………….. 46
6.2. Geografia regional ă – expresie a unit ății geografiei ? ……………………………………………………………………………… 52
7. SINTEZA EVOLU ȚIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE : DE LA SPA ȚIU LA TERITORIU …………………. 59
7.1. Știința locurilor sau puterea idiografiei ……………………………………………………………………………………………… 61
7.2. De la descrierea locurilor la desc rierea mediilor ca determinante absolute ……………………………………………………….. 62
7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor ………………………………………………………………………………………. 63
7.4. Inventarea spa țiului geografic …………………………………………………………………………………………………………. 65
7.5. De la spa țiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor ……………………………………………………………………………….. 67
7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferen țiere – exemplu de abordare umanist ă…………………………………………… 69
II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ……………………………………………………………………………………….. 74
1. CRITERIUL SC ĂRII DE ANALIZ Ă…………………………………………………………………………………………………….. 76
1.1. Macrogeografia ………………………………………………………………………………………………………………. ………… 76
1.2. Microgeografia ………………………………………………………………………………………………………………. …………. 77
1.3. Mezogeografia ………………………………………………………………………………………………………………. …………. 77
2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ȘI TEORETIC …………………………………………………………………………… 77
Geografia determinist ă………………………………………………………………………………………………………………. ………………….78
Geografia posibilist ă………………………………………………………………………………………………………………. …………………….78
Geografia pozitivist ă………………………………………………………………………………………………………………. ……………………78
Geografia neopozitivist ă………………………………………………………………………………………………………………. ………………..79
Geografia umanist ă………………………………………………………………………………………………………………. ……………………..79
Geografia marxist ă………………………………………………………………………………………………………………. ……………………..80
Geografia radical ă………………………………………………………………………………………………………………. ………………………80
Geografia structuralist ă………………………………………………………………………………………………………………. …………………80

43. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ……………………………………………………………………………………………… 81
3.1. Geografia teoretic ă și metodologic ă…………………………………………………………………………………………………… 81
Epistemologia geografiei ………………………………………………………………………………………………………………. ………………..81
Istoria geografiei ………………………………………………………………………………………………………………. …………………………81
Metodologia cercet ărilor geografice ………………………………………………………………………………………………………………. ……..81
Analiza spa țială………………………………………………………………………………………………………………. ………………………..81
3.2. Geografia economic ă………………………………………………………………………………………………………………. ….. 82
Geografia rural ă………………………………………………………………………………………………………………. ………………………85
Geografia industriei ………………………………………………………………………………………………………………. …………………87
Geografia transporturilor ………………………………………………………………………………………………………………. ………….90
Geografia schimburilor comerciale ……………………………………………………………………………………………………………..93
3.3. Geografia istoric ă………………………………………………………………………………………………………………. ……… 93
3.4. Geografia matematic ă………………………………………………………………………………………………………………. … 93
3.5. Geografia social ă și culturală…………………………………………………………………………………………………………. 93
Geografia popula ției………………………………………………………………………………………………………………. ………………….97
Geografia a șezărilor umane ………………………………………………………………………………………………………………. ……….99
Geografia alimenta ției………………………………………………………………………………………………………………. ………………102
Geografia medical ă………………………………………………………………………………………………………………. …………………103
Geografia sportului ………………………………………………………………………………………………………………. …………………103
Necrogeografia ………………………………………………………………………………………………………………. ……………………..103
Geografia religiilor ………………………………………………………………………………………………………………. …………………103
Cronogeografia ………………………………………………………………………………………………………………. ……………………..104
Geografia riscurilor ………………………………………………………………………………………………………………. ………………..104
3.6. Geografia politic ă………………………………………………………………………………………………………………. ……. 104
Geografia electoral ă………………………………………………………………………………………………………………. ……………….105
Geografia militar ă………………………………………………………………………………………………………………. ………………….105
3.7. Geografia aplicat ă………………………………………………………………………………………………………………. …… 105
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă………………………………………………………………………………………………………………. .1 0 6

5
I. GEOGRAFIA UMAN Ă – COORDONATE GENERALE

« Geografia este aceast ă știință sublimă care cite ște în cer
imaginea P ămîntului ».
Claudius Ptolemæus

Orice știință se definește printr-un obiect de studiu și printr-un ansamblu de concepte și de
metode indispensabile asigur ării unui rol distin ct în câmpul cunoa șterii. Deși în calitate de ansamblu de
cunoștințe despre locuri și oameni geografia are o istorie care dep ășește două milenii, statutul s ău
de știință și de disciplin ă academic ă în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe s ă fie prezent ă în universit ăți ca știință de
sine stătătoare și să beneficieze de institu ții proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt,
teluric și gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflat ă
însă la interferen ța a două mari domenii –cel natural și cel social–, geografia se deosebe ște de alte
științe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului s ău de studiu care se confund ă de obicei cu
distribuția spațială a fenomenelor naturale și socio-umane. Chiar și la acest nivel elementar, acela de
descriere a realit ății, obiectul s ău de studiu se reveleaz ă a fi de o complexitate covîr șitoare, imposibil
de cuprins în sfera unui singur ansamblu de științe. Din aceast ă cauză geografia nu a fost mult ă
vreme acceptat ă ca o știință în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de
nesiguranță în rîndul geografilor care, în perioada modern ă, au dificult ăți din ce în ce mai mari în
a-și defini propria disciplin ă.
Diviziunea deja clasic ă între geografia fizic ă și geografia uman ă, relativ arbitrar ă,
efectuată în primul rând pe diferen țieri metodologice și mai puțin pe diferen țieri conceptual-teoretice,
este doar un elem ent care ilustreaz ă dificultățile de definire a obiectului s ău de studiu. Dac ă amintim și
faptul că în evoluția sa geografia a fost obligat ă să integreze metode, teorii și concepte puse în oper ă
de celelalte științe ale naturii și societății, devine clar faptul c ă geografia este privit ă cu neîncredere de
către acestea, care î și arogă dreptul de a-i contesta statutul de știință veritabilă, considerînd-o ca pe o
disciplină de rang secund. Ca orice știință dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele
teoretice și la metodele complexe dezv oltate în cadrul celorlalte științe, s-a constituit ca o știință vitală
de interfață, poziție extrem de favorabil ă în contextul a ctual al inter- și transdisciplinarit ății.
Dacă din conflictul constructiv cu restul științelor geografia a ie șit mai puternic ă, nu
același lucru se poate spune și de spre rezultatul tensiunilor existe nte în propriul sistem de discipline.
Astfel geografii fi zicieni sînt tenta ți să o considere o știință preponderent natural ă, vecină geologiei sau

6biologiei, pe cînd geografii umani ști îi atribuie calificativul de știință socială. Aparent ireconciliabile, cele
două opțiuni tind s ă conducă spre une fel de r ăzboi fratricid, omi țîndu-se faptul c ă geografia este
ordonată în jurul aceluia și concept central: spațiul terestru .

1. Spațiul terestru și spațiul geografic (după A. Bailly, 1998)

Spațiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei.
Chiar dacă spațiul este revendicat sub o form ă sau alta și de alte discipline, geografia se deta șează tot
mai mult prin studierea spa țiului terestru, mai exact a interac țiunilor complexe care se produc la
contactul geosferelor. Conceptul de spa țiu geografi c este recent chiar dacă geografia studiaz ă spațiul terestru
încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de bolt ă a geografiei.
Spațiul poate fi definit în general ca o porțiune dintr-un plan delimitat cel pu țin de o linie . Sensul geografic
este cel de întindere limitat ă a suprafeței terestre. Odat ă cu acest concept s-a impus și viziunea spa țială
asupra faptelor geografice . Astfel geograful se str ăduie să găsească în primul rând corelații și conexiuni
spațiale spre deosebire de alte științe sociale care caut ă corelații logice sau temporale.
Impunerea spa țiului ca un concept central în ge ografie a interven it în contextul
suprapunerii unei serii de cauze :
-multiplicarea contradic țiilor spațiale în perioada modern ă, îndeosebi la interfa ța urban-rural;
-standardizarea planific ării teritoriale pentru care conceptul de spa țiu devine esen țial;
-deschiderea științelor sociale și economice spre implica țiile spațiale ale fenomenelor
specifice.
Conceptul de spa țiu geografic a adus în prim plan un șir de noțiuni tot mai prezente
în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, re țele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua
geografie, aceste no țiuni dau aparen ța unei abstractiz ări a disciplinei care a devenit tot mai mult o
știință a morfologiei suprafe ței terestre : combina ție de puncte, linii și suprafețe din care pot rezulta câmpuri.
Spațiul geografic (produs, tr ăit și perceput) este de fapt un concept ab stract elaborat de c ătre
geografi pentru a formaliza științific caracteristicile spa țiului terestru (real și concret, care exist ă aprioric). Dubla
dimensiune, fizic ă și ecologică a spațiului terestru core spunde acestui cara cter aprioric. Prezen ța unui
fluviu sau a unui munte are numeroase consecin țe asupra organiz ării spațiului, în special în ce prive ște
rețelele de așezări sau de comunica ții. Aceasta nu implic ă în nici un caz separa rea unei geografii fizice
independent ă de acțiunea uman ă. Prezența unui taluz este o co nstrângere în unele cazuri, peste care
nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate s ă nu prezinte un interes major pentru amenajarea
antropică. Geografia fizic ă trebuie reconstruit ă și regândită în termeni de li mite, constrângeri și
paroxisme. Spa țiul geografic este un spa țiu produs pentru c ă rezultă totdeauna din ac țiunea

7societăților umane fiind un produs social, global și complex. Toate dimensiunile umane sunt implicate
în construc ția acestuia : economicul, socialul , culturalul, politicul sau ideo logicul. Aceste dimensiuni au
o importan ță diferită în funcție de scara de studiu și specificul societ ății. Rolul ideologiei, prin
intermediul religiei mai ales, a fost totdeauna important în amenajarea spa țiului. Recunoașterea faptului c ă
spațiul geografic este un produs social nu implic ă însă obligația geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de
la societate . Originalitatea geografiei const ă tocmai în punctul de plecare al oric ărei analize : spa țiul fizic,
considerat ca un suport al ac țiunilor sociale, economice, politi ce sau culturale. Ceea ce urm ărește
geografia este de fapt modul în care spa țiul terestru se transform ă în peisaj : porțiune vizibil ă a suprafe ței
terestre. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizi ce dar în sens larg integreaz ă și relațiile
invizibile, inclusiv cele care deriv ă din percep ția spațială a indivizilor.
Actul de produc ție socială a spațiului este în fond un act de libertate uman ă, în urma
căruia întinderea, eterogen ă, anizotropic ă, discontinu ă, finită se transform ă într-un spa țiu omogen,
izotrop, continuu și infinit. Un spa țiu este izotrop atunci când propriet ățile sale sunt identice în toate
direcțiile. Un spa țiu este omogen atun ci când toate por țiunile din suprafa ța terestră au aceeași valoare,
entropia fiind egal ă cu 1. Acest spa țiu terestru, preexistent și produs este de asemenea tr ăit și perceput.
Această a treia dimensiune a fost mai târziu luat ă în calcul, odat ă cu popularizarea ideilor psihologiei
moderne. Astfel ata șamentul fa ță de un loc sau o re giune este o component ă important ă în analiza
raporturilor omului cu mediul, marcate și de armonie dar și de ostilitate.
În afara faptului c ă spațiul terestru are mai multe com ponente, fiecare din elementele
sale rezultă din procese care ac ționează la scări diferite. No țiunea de scară este extrem de important ă în
geografie, o por țiune a suprafe ței terestre putând fi observat ă, studiată într-o viziune mai mult sau mai
puțin reducționistă. Un oraș este un simplu punct într-o re țea urbană, dar ele devine un ansamblu de
linii și suprafețe atunci când este studiat individual. Fa ță de alte științe care abordeaz ă multiscalar
problemele studiate, ge ografia se distinge prin multiplicitatea sc ărilor. Alături de macro și microscări, geografia
acceptă și scările intermediare (mezosc ări). Noțiunea de scar ă corespunde și unei alte realit ăți : orice
valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care ac ționează la scări diferite (fie o sta ție
climatică fie un stat de ex.). Teoria formal ă a sistemelor ierarhizate dezvoltat ă de Mesarovici (1980) este
o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa.
Spațiile economic, social și geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafe ței
terestre, diferite esen țial unul de cel ălalt. Acest proces de abstractizar e este elaborat prin intermediul
unei triple problematici : empirică, teoretică și axiomatică.
Geografia empirist ă, bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificat ă a
spațiului terestru : peisajul. Absen ța fluxurilor invizi bile (de materie și informație) obligă astfel continuarea
demersului cu o abordare teoretic ă, dincolo de limbajul cartografic și discursul descriptiv specific

8empirismului geografic. F ără a subestima importan ța acestora, cel pu țin ca mijloace didactice, elaborarea
unui model teoretic al spa țiului geografic este ma i mult decâ t necesară.
Geografia a elaborat rareori propriile teorii , preferând adaptarea celor emise de alte
discipline. În ce prive ște spațiul, economia a fost pr incipalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von
Thünen (1826), al rentei funciare (cercurilor concentrice), teoria lo curilor centrale a lui Christaller
(1935), continuat ă de Lösch (1954), teoria localiz ării activităților economice a lui Weber (1909) etc.
Acest transfer teoretic ofer ă un cadru deductiv n ecesar construirii spa țiului geografic de și este limitat
doar la aspectele pur economic e, neglijând latura social ă sau psihologic ă. Pentru a completa unele
lacune, geografia s-a inspirat și din modelele spa țiale ale fizicii . Cel mai cunoscut model teoretic spa țial este
cel gravita țional (Reilly, Wilson, 1974), larg utilizat în explicarea raport urilor din cadrul re țelelor de
așezări. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spa țiale (Hägerstrand, 1952), prin intermediul celui
de-al doilea principiu al s ău: entropia . Elaborarea unui spa țiu geografic, exclusiv pornind de la
principiile și teoriile fizicii prezint ă de asemenea constrângeri.
Calitatea axiomelor fizice nu se aplic ă totdeauna în geografie. Astfel, în cazul teoriei
gravitaționale, for ța de atrac ție dintre dou ă mase este continu ă și crește constant într-un spa țiu
izotrop, ori spa țiul geografic este prin excelen ță anizotrop. Rugozitatea (absen ța uniformit ății)
spațiului geografic este o regul ă, încât modelul men ționat se aplic ă d o a r p e p o r țiuni extrem de
restrânse. Avantajul modelelor introduse din fizic ă este dat de caracterul lor sintetic, mult idimensional,
spre deosebire de teoriile economice pentru care spa țiul este unidimensional.
O a altă cale de transfer este cea filozofică. Numeroase teorii formale (ansamblu de
concepte legate între ele și aplicabile la dive rse domenii ale cunoa șterii), elaborate de filozofi sau
epistemologi sunt tot mai frecv ent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy, 1949),
foarte utilă pentru înțelegerea ordinii spa țiale a faptelor geografi ce, organizate în sisteme și subsisteme
ierarhizate; teoria structurilor disipative , foarte util ă pentru înțelegerea raporturilor ex istente între diversele
fapte geografice la diverse sc ări de studiu, la orice scar ă reproducându-se acelea și forme, nu neap ărat
identice; teoria bifurca țiilor, utilă pentru explicarea genezei unor fenomene și a dinamicii unor procese;
teoria catastrofelor (Thom, Woodcock, 1980, Prigogine, 1981) permite în țelegerea și explicarea rupturilor
funcționale și spațiale a fenomenelor. Dezavantajul acestor teorii formale const ă în limbajul matematic
extrem de complex, necesitând pentru în țelegerea complet ă o inițiere solidă în matematicile
superioare. Dar indiferent de transferul teoretic, limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie ,
curentul cantitativist ini țiat din anii ’50 fiind ast ăzi dominant în geografie. Utilizarea acestuia st ă la baza
stabilirii multor legit ăți geografice ca și la cunoa șterea multor particularit ăți spațiale intuite anterior
(existența unor gradien ți de ex.). Caracterul deducti v al matematicii se îmbin ă armonios cu demersul
inductiv sau empiric, conceptul de spa țiu geografic fiind astfel mai complet în țeles.

9Elaborarea unui model teoretic al spa țiului geografic nu este acceptat ă în totalitate dar există
cercetători care au propus deja o se rie de axiome ale acestuia.
Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilo r), pentru care
poate fi geografic ori ce obiect care diferen țiază spațiul terestru; topologică, necesară localizării obiectelor
geografice, stabilirii pozi ției acestora în spa țiu; cronologică, pentru a completa cu dimensiunea temporal ă,
dinamică pe celelalte dou ă. Pornind de la aceste axiome, conchide c ă nici un obiect nu poate fi
considerat exclus iv geografic a șa cum și metodele nu sunt proprii doar unei științe, încât și axiomele
geografiei nu sunt proprii do ar acesteia, dar geografia es te singura care le utilizeaz ă simultan. Beguin
(1979) propunea construirea unui spațiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri, de la
măsurarea distan țelor și suprafețelor (ansamblu de puncte în spa țiu) la care ad ăuga un ansamblu de
atribute simple sau compuse. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de
formalizare și generalizare dar r ămân singulare. Construc ția unui model teoretic al spa țiului geografic
pe baza axiomelor este imposibil ă după unii ca și matematizarea acestuia dar este util ă în măsura în
care permite în țelegerea for țelor care contribuie la fasonarea suprafe ței terestre.
Dezbaterea în juru l acestui subiect, r ămâne deschis ă, în prezent aten ția fiind
concentrat ă asupra con ceptului de teritoriu , definit ca o por țiune din spa țiul terestru apropriat de c ătre
un grup social în scopul satisfacerii necesit ăților vitale. Teritoriul este rezultatul proiect ării rețelelor, circuitelor și
fluxurilor proprii grupului social în spa țiul pe care îl ia în st ăpânire . Acest concept porne ște de la trei noțiuni
esențiale pentru înțelegerea modului în care omul î și pune amprenta vizibil asupra spa țiului geografic :
-identitate (conștiința că aici este altfel decât acolo);
-apropriere, care arată modalitatea prin care un grup î și instituie anumite rela ții cu spațiul;
-înrădăcinare, care se refer ă la modul de incluziune într-un spa țiu dat.
Din aceste trei no țiuni rezultă conceptul de comunitate : spațiul de control social al unui
grup. Aproprierea un ui teritoriu implic ă procese de domina ție și segregare din care rezult ă fenomene
precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocup ările geografice. Analiza
aproprierii teritoriului este astfel în centrul oric ărei reflecții geografice : a vorbi de teritoriu înseamn ă să
deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecin țele.
2. Spațiu și putere (după A. Bailly, 1998)

Aceste dou ă n oți u n i a u f o s t a l ăturate relativ recent în geografie, odat ă cu
generalizarea statului mode rn, bazat pe limite precise și dotat cu institu ții cu o larg ă reprezentare în
teritoriu. Spa țiul poate fi v ăzut în aceast ă perspectiv ă atât ca un suport al vie ții și activității umane dar
și un obstacol în calea unor rela ții eficiente.

10Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agen ți sociali afla ți în interacțiune.
Statul a fost v ăzut mult timp drept singura surs ă de putere dar mondializarea a scos în eviden ță surse
la fel de importante precum puterea economic ă, influența culturală sau politic ă. Raporturile dintre
spațiu și putere au constituit mult ă vreme preocuparea esen țială și exclusivă a geografiei politice dar în
ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul
fragmentării proceselor socio-economi ce sub impactul factorului politic. Astfel, teme precum criza
bunăstării (weltfare state , stare de abunden ță și optimism generat ă în primele decen ii postbelice de
modernizarea economiei și depășirea unor limite umane), marginalizarea (deviere de la normele de
comportament general acceptate ale societ ății), excluziunea, degradar ea mediului, disfunc țiile mecanismelor
sociale , sunt tot mai frecvent în aten ția geografiei. În aces t sens, se impune un discurs dual în care se
opun concepte ca : echilibru și dezechilibru; stabilitate și instabilitate; agregare și dispersie; centralizare
și descentralizare etc.
Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de de zbatere între necesitatea natural ă,
legitimată de suveranitatea divin ă sau cu origine mitic ă și capacitatea fondat ă pe competen țele
specifice sau pe suveranitatea na țională. În ambele cazuri se reg ăsește însă ideea de for ță orientată mai
degrabă spre menținerea unui statu-quo decât spre schimbare.
Puterea în sine poate fi conceput ă sub trei forme : valoar e care poate fi dobândit ă,
puterea-atribut ; domeniu de interes axat mai ales pe comporta mentul lui „homo politicus”; proces relațional.
Ca atribut, puterea poate fi câ știgată, menținută sau pierdut ă în funcție de jocul a trei factori : influența
politică, autoritatea și puterea mul țimii. Această formă este susținută mai ales de școala american ă dar se
pare că ideea puterii-atribut es te destul de relativ ă, nimic nefiind ma i nesigur decât de ținerea puterii.
Criticile aduse acestei accep țiuni pornesc de la o serie de constat ări:
-puterea nu po ate fi dobândit ă ci numai exercitat ă;
-relațiile de putere nu sunt exterioare altor rela ții umane (economice, so ciale etc.) ci sunt
imanente acestora;
-sursa puterii o c onstituie masele, între dominatori și dominați neexistând de fapt o opozi ție
binară și globală;
-relațiile de putere sunt totodat ă intenționale și nesubiective;
-acolo unde exist ă putere exist ă și rezistență, aceasta îns ăși fiind imanent ă puterii.
Ca domeniu de interes al factorului po litic, puterea a gene rat în geografie curentul
geopolitic , care confunda statul cu puterea sau politicul. Concep ția relațională pare cea mai obiectiv ă
pentru că exclude ideea c ă puterea este un meci cu scor egal (ce câ știgă unul pierde cel ălalt). Puterea este
mai degrabă un flux, un proces de com unicare inerent în orice rela ție. Astfel accentul în pr oblematica puterii nu
mai cade asupra fundamentel or acesteia ci asupra func ționalității acesteia (Luhmann, 1975). Sistemele

11sociale se constituie numa i prin intermediul comunic ării în urma determin ării reciproce a unei
multitudini de criterii selecti ve care suprim ă incertitudinea în alegerea parten erilor. Puterea
îndeplinește această funcție în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnifican ți și
semnificați sunt conven ționale, admise prin contract, impuse de uzan țe sau definite prin lege) fiind o
instituție suplimentar ă față de limbaj, care are o func ție de motivare. Exerci țiul puterii es te eficient
atunci când criteriul de selec ție adoptat de unul din partener ii sociali coincide cu motiva ția celuilalt.
Simbolurile (însemne care asigur ă legătura mai mult sau mai pu țin stabilă dintre dou ă unități situate pe
același nivel) își asumă în acest caz rolu l de mediatori.
Studiul raporturilor dintre spa țiu și putere în geografie a cunoscut o reînnoire
remarcabil ă în ultima jum ătate de secol. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a
alimentat ideologia nazist ă este de domeniul trecutului. Puterea este v ăzută acum ca exerci țiu al unei
capacități inovatoare motiv pentru care se impun dou ă concepte : geometria puterii , decupaj al spa țiului în
arii de control, supraveghere sau observa ție; arhitectura social ă, fundamentul politic, economic și ideologic
al organizării societății. Întâlnirea dintre spa țiu și putere este transcalar ă, fiind perceptibil ă pe mai multe
scări în același timp interesând atât la nivel local cât și macroregional.
Tot mai mult se accept ă ca fundament esen țial al puterii – munca, fie că o consider ăm
categorie economic ă sau natural ă. Din aceasta se degajeaz ă două elemente constitutive ale puterii :
-energia , potențial care permite de plasarea sau transf ormarea materiei;
-informația, formă sau ordine detectat ă în materie sau în energie.
Societățile structureaz ă spațiul într-un mod diferen țiat tocmai pentru c ă funcțiile
puterii (combina ții de energie și informație) sunt diferite . Geografia uman ă analizează mai ales modul
în care societ ățile realizeaz ă aceste func ții în perspectiv ă spațio-temporal ă. Se impun astfel alte dou ă
noțiuni: teritorialitate , ansamblu de rela ții generate de sistemul tridimensional societate-spa țiu-timp în
scopul asigur ării unei maxime au tonomii, compatibil ă cu resursele sistemului; temporalitate , ritmuri și
durate proprii actorilor sociali, el emente decisive în mo delarea teritoriului. Sursa puterii nu este a șadar
unică ci fragmentat ă și ubicvistă. Distribuția spațială a populației și atributelor sale cu lturale, sociale sau
economice (limb ă, religie, activit ăți etc.) presupune totdeauna prezen ța unor disimetrii pe care factorii
de putere încearc ă să le păstreze, mărească, reduce sau anula. Producția teritorială a spațiului poate fi astfel
interpretată ca o proiec ție a câmpului puterii asupra unui spa țiu dat . Schimbarea codurilor politice este
suficientă pentru a modifica organizarea spa țiului, a rețelelor și ierarhiilor pe care le con ține acesta
(cazul Europei de Est în perioada de tranzi ție).
O altă perspectiv ă geografică a raporturilor dintre spa țiu și putere este cea a rolului
militar și strategic . Geografia consider ă în general c ă aceste aspecte îi sunt proprii, dup ă o scurtă perioadă
în care era aproape in terzis de abordat un astfel de subiect, dup ă al doilea r ăzboi mondial, acesta a fost

12redescoperit, în contextul crizei petroliere din 1973, consecin ță a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului).
Dispariția URSS și a războiului rece iar mai recent , atentatele de la 11 septem brie 2001 au fost alte
două momente care între țin interesul geografic pentru aceast ă sferă.

Geografia nu are sens în afara referentului spa țial care îi asigur ă unitatea, indiferent de
unghiul din care sînt abordate problemele de inte res, respectiv naturalist sau socio-umanist. Ca știință
a explicării localizării fenomenelor și proceselor în spa țiu, geografia se plaseaz ă într-adev ăr la periferia
domeniului natural și a celui socio-uman, îns ă astfel devine puntea de leg ătură, interfața între aceste dou ă
subsisteme, constituindu-se într-u n ansamblu de teorii, metode și concepte esen țiale unei cunoa șteri
obiective a realit ății complexe pe care o construie ște civilizația actuală. Cu toate acestea, geografia este
deseori ignorat ă în cercurile academice, sau, în cel mai bun caz, este considerat ă doar un mod de
cunoaștere marginal, cu un interes strict limitat.

3. Obiectul și metoda geografiei umane

Geografia uman ă este în esență acea fațetă a geografiei care este mai deschis ă spre domeniul socio-uman, de
unde își îmbogățește aparatul conceptual și spre care proiecteaz ă rezultatele cercet ării, fără a pierde leg ătura cu spațiul
fizic, suportul oric ărei forme de manifestare a societ ății.
Raporturile dintre geografie și alte științe au preocupat de timpuriu geografii. Conrad Malte-
Brun (1810, citat de André Bailly, 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora și discipola
istoriei? Dac ă una acoper ă secolele, cealalt ă nu este destinat ă să acopere toate locurile? Iar studiul acesta
al locurilor nu este intim legat celui al omului, obiceiurilor și instituțiilor sale?”. Aceast ă viziune destul de
modernă a fost reluat ă ulterior de mul ți geografi de seam ă, un exemplu fiind aser țiunea lui Roger
Brunet (vol.I din Géographie universelle , 1990) cconform c ăreia geografia ca știință se schimbă la fel de mult ca și
„starea lumii” pe care o studiaz ă, stadiul unei cosmogonii mitice fiind dep ășit prin ajungerea la un discurs
ordonat, ra țional care nu se mai rezum ă la inventarul locurilor și al toponimelor.
Paul Vidal de la Blache (1922) considera c ă obiectivul principal al geografiei umane se
rezumă la modul în care „specia uman ă se distribuie pe suprafa ța terestră”. Inspirat de Friedrich
Ratzel (1891), acesta statueaz ă ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om și mediu , analizate
prin prisma rela țiilor instituite între aceste dou ă componente, concep ție care va conduce la
dezvoltarea curentului geografiei regionale. Problematica evolu ționistă și empiristă a acestei prime
geografii umane s-a îmbog ățit rapid cu lucr ări care vizau logica raporturilor dintre organizarea
sistemului de a șezări umane și mediu, ca efect al sc himburilor de materie și informație. Se instituie
astfel dilema central ă a discursului geografic, respectiv omul sau locul în calitate de el ement primordial,

13dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este știința locurilor și nu a oamenilor”, cf. V. de la
Blache, de exemplu), în urma c ărora s-a observat insuficien ța raporturilor om-mediu penrtu definirea
obiectului de studiu al geografiei.
Astfel, Henri Isnard (1981), in spirat din viziunea marxist ă a lui Henri Lebvre 1 considera
că spațiul geografic este rezult atul fizic al unei crea ții sociale continue . Geografia uman ă devine astfel o viziune
globală care trebuie s ă analizeze în orice loc și în orice moment jocul for țelor care guverneaz ă
schimbarea continuă a raporturilor dintre om și mediu (spa țiu), într-o dinamic ă ce se înscrie pe linia
căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare pa șnică între cele dou ă lumi aparent adverse:
societatea și natura.
Majoritatea geografilor contemporani definesc geogra fia umana prin trei interoga ții
fundamentale: cine?, ce?, unde? . Ultima dintre a cestea este considerat ă pur geografic ă, referindu-se direct la
localizarea fenomenelor și proceselor în spa țiu dar și la modul de structurare a spa țiului și la sensul
locurilor . Prima vizeaz ă grupurile umane care ocup ă și valorizeaz ă spațiul iar a doua determin ă
rezultatele ac țiunii umane, produc ția economic ă, socială și culturală. Pentru a fi complet ă, geografia
umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly, 1998): de ce?, cum? și până unde? . Ca și celelalte
chestiuni, acestea sînt aplicabile cu anumite nuna țe și geografiei fizice. Numai r ăspunzând la aceste
întrebări fundamentale, geografia uman ă poate clarifica rela țiile care se instituie între grupur ile umane
în spațiu precum și limitele, pragurile și discontinuit ățile impuse de ac țiunea omului asupra suportului
fizic. Prin efortul de a r ăspunde aces tor interoga ții, geografia uman ă se plasează în câmpul disciplinelor socio-
umane dar se deosebe ște de acestea prin integrarea preocup ărilor naturaliste . Diferența dintre științele naturale și
cele sociale, a fost stabilit ă cu claritate de Priéto (1975): „fa ță de realitatea primordial ă, naturală, care
formează realitatea material ă, există o a doua realitate, derivat ă, cea istoric ă, constituit ă de cunoașterea
însăși”. Astfel, orice subiect geogra fic este mediatizat de reflec ția cercetătorilor și de reprezent ările
omului. Fiecare studiu geografi c este o reprezentare a lumii și practicilor umane, în sensul unei
reprezentări mentale care cap ătă sens în cadrul unei ideologii și a unei problematici. Modul în care
geografii au abordat disciplina de-a lu ngul timpului corespunde unei valoriz ări evolutive. Geografia
este în acela și timp, ideologie și imagine ca efect al proceselor cognitive și a subiectivit ății reprezent ărilor
noastre. Rezult ă din aceasta urm ătoarele constat ări (Bailly, 1998):
-geografia const ă în reprezentarea unor obiecte, practici și procese spa țiale prin intermediul unor procese
evolutive ;
-din aceast ă cauză, geografia este o tr anspunere în spa țiu, o imagine a acestor obiecte, practici și procese ;
-această transpunere , construcție mentală, presupune eludarea anumitor caracteristici, considerate
neimportante și privilegierea altora ;

1 Lefebvre, H. (1974) – La production de l’espace , Anthropos, Paris

14-cunoașterea geografic ă este așadar aprioric subiectiv ă, doar astfel putând se lecta anumite elemente
în scopul descrierii, model ării și interpretării practicilor umane înscrise în spa țiu.

Ținînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamental ă a epistemologiei
geografiei, și anume aceea a limitei adevărului geografic . Ca orice disciplin ă, geografia este rezultatul unei
construcții umane, la acest nivel intervenind reflec ția geografului care trebuie s ă decidă între mai multe
posibilități. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii științifice” că orice aser țiune își găsește
validitatea numai dup ă ce este supus ă unor teste inter-subiective. Astfel oricare ar fi metoda geografic ă
(inductivă, deductivă, dialectică, sistemică), validitatea rezultatelor trebuie verificat ă prin explica ții riguroase care
pot fi rezumate astfel:
-prezentarea problematicii și a ipotezelor;
-alegerea conceptelor necesare fundament ării realității geografice abordate;
-confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coeren ța reflecției;
-elaborarea rezultatelor.
În acest mod, geografia, pornind de la realitatea spa țială, creează un câmp de imagini spa țiale, în funcție de
reprezentările explicitate . Geograful recenzeaz ă, descrie, cartografiaz ă, modelizeaz ă și în final explic ă. Pentru a
încadra geografia uman ă, rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly, 1998):
-principiul existen țial: geograful este interesat de om în cadrul societ ății; el însuși fiind membru al
acesteia și reflectând ideologia acesteia apare n ecesitatea explicit ării ideologiilor și conceptelor cu
care geograful exploreaz ă cunoașterea;
-principiul reprezent ării, conform c ăruia spațiul în sine nu este obiect de studiu, realul obiectiv
neexistînd decât gra ție construc ției noastre mentale. Cunoa șterea geografic ă se sprijin ă astfel pe
reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. În acest sens geografia nu poate fi știința peisajului
ci mai degrab ă a semnelor pe ca re le interpreteaz ă (la fel cum harta este un sistem și nu un teritoriu);
-principiul imaginarului : orice propozi ție geografic ă este o imagine, un mo del simplificat al lumii
sau a unei por țiuni din aceasta;
-principiul crea ției: reprezentarea geografic ă este realizat ă pornind de la crearea unei scheme
coerente, par țiale a unui proces care se desf ășoară în spațiu, care reflect ă ideologia noastr ă și modul de
structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente, îns ă parțiale, a
unui proces sau a unui spa țiu, care face trimitere la propriile noastre ideologii și la maniera în care
acestea sînt structurate”);
-principiul retroac țiunii: reprezent ările geografice se nasc din practicile spa țiale și invers. O
societate care creeaz ă un mediu de via ță specific nu o face doar prin raporturile de produc ție dar și
prin modul de reprezentare (ideol ogii, valori) spec ifice acesteia.

15Ca urmare, defini ției lapidare a geografiei ca știință a spațiului îi este preferabil ă definirea ca
„studiul organiz ării spațiului și al practicilor care rezult ă din aceasta” (Bailly, 19 98). Geografia este deci
o cunoaștere (reprezentare elaborat ă de către geografi) a cunoa șterii (modului în care societ ățile și
indivizii transpun în imagini experien țele lor spa țiale). La acest nivel numai conceptele de teritoriu și de
loc capătă un sens precis, geografia deschizându-se abord ărilor istorice, cultur ale sau umaniste în
aceeași măsură cu abordările economice. Astfel:
„orice geografie este prin urmare fondat ă pe reprezent ări definite drept « crea ții sociale sau
individuale ale unor scheme pertinente ale realit ății » care permit s ă se abordeze nu spa țiul în sine ci sensul
spațiului. Din aceast ă cauză, definiției geografiei ca « știință a spațiului » noi o prefer ăm pe aceasta: « studiul
organizărilor spațiului și a practicilor spa țiale rezultante ». Geografia este o cunoa ștere (reprezentare elaborat ă
de către geografi) a cunoașterii (a modului în care societ ățile și persoanele î și transcriu în imagini
experiențele din mediu). Aceast ă geografie, con știentă de propria subiectivitate, analizeaz ă în același timp
discursurile și practicile spa țiale, pentru a desprinde, prin intermediul structurii reprezent ărilor, coeren țe și
repetiții; nu numai pe cele ale oamenilor care ra ționează dar și pe cele ale oamenilor care tr ăiesc sentimente
și se atașează locurilor lor de trai. Tocmai aici, la acest nivel, conceptele de « loc » și de « teritoriu » î și
cîștigă adevăratul lor sens, și tot de aici geografia se deschi de demersurilor istorice, culturale și umaniste
[…] (Bailly, 1998).
4. Epistemologia geografiei umane

După Jean Piag et (1967), epistemologia este stud iul constituirii cuno ștințelor valabile într-o anumit ă
disciplină, într-un anumit context temporal și cultural . Majoritatea epistemologilo r au eludat geografia ca
disciplină științifică, în clasific ările lor evitând științele interdisciplinare. Acest fapt se datoreaz ă și
opțiunii geografilor din perioada clasic ă (înainte de primul r ăzboi mondial) care preferau explica țiile
eclectice al c ăror rezultat a fost confuzia, contradic țiile și imposibilitatea delimit ării precise a unui
obiect de studiu geografic. Eric Dardel, un cunoscut is toric francez, cu preocup ări complexe, inclusiv
geografice ( L’homme et la Terre , 1952) spunea c ă geografia, asem enea psihologiei și antropologiei este o
știință de graniță, al cărui obiect real nu poate fi perceput integral și deci nu poate fi obiectiv. Geografia
umană s-a distan țat de aceast ă abordare, odat ă cu deschiderea spre disciplinele socio-umane și spre
demersurile cantitative, orientare ini țiată după 1950, interesându-se mai mult de cunoa șterea relațiilor
omului cu spa țiul și cu mediul, ceea ce nu i-a permis s ă devină o știință strict pozitiv ă asemenea fizicii,
chimiei sau matematicii. De altfel, dat fiind amestecul de subiectiv și de obiectiv din obiectul și din
metoda se de studiu, geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului , respectiv explicitarea
totală a procedeelor utilizate în analize; dovedirea validit ății rezultatelor prin teste de non-falsificare;
generalizarea posibil ă a rezultatelor independent de contextul spa țio-temporal sau social; predic ția unor

16evoluții. Deschiderea amintit ă s-a tradus și prin îmbog ățirea tematic ă însă cu prețul unei anumite
faragilizări metodologice. Geografia se dore ște a fi astfel o știință a interpretării lumii , făcând apel tot mai
mult la simboluri, comportamente și trăiri în scopul caracteriz ării sintetice a realit ății studiate.
Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem
coerent dotat de o inten ționalitate proprie ce poate fi urm ărit de la articularea teoretic ă pînă la
conturarea rezultatelor), geografia trebuie s ă-și stabileasc ă o problematică, un mod de a imagina
probleme, de a pune întreb ări pertinente, în conformitate cu o anumit ă viziune asupra lumii și cu un
sistem de referin ță clar explicitat. O geografie f ără problematic ă va conduce la un discurs f ără
structură, fără o intenționalitate clar ă. În acest context, rigurozitatea problematicii se impune mai ales
pentru că lumea simbolurilor, spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivoc ă. Trecerea de la
euforia geografiei cantitativ e la necesitatea unei abord ări calitative s-a impus ca urmare a spiritului
timpurilor noastre, preo cupat de calitatea vie ții, de democratizarea informa ției și de emanciparea
individului și comunit ăților locale. Acest cadru implic ă o revigorare a interesului pentru no țiuni
precum peisaj, patrimoniu (natural sau cultural), identitate, teritoriu și teritorialitate, multiculturalism ,
postmodernism etc.
Pe parcursul acestor transform ări, geografia a cunoscut o trecer e de la viziunea idiografic ă, descriptivă
la o viziune nomotetic ă, deductivă, capabilă să conducă la elaborarea teoriilor și modeleleor generalizante (teoria
locurilor centrale de ex.). Aceast ă modificare a statutului s ău nu a rezolvat îns ă diviziunea tradi țională
dintre geografia fizic ă și geografia uman ă. Dacă ambele discipline se pu n de acord în modul de
observarea a faptelor geografice, în sesizarea regularit ăților, în degajarea rela țiilor dintre fenomene și în
ordonarea acestora, conf lictul devine foarte dificil de c onciliat atunci cînd se discut ă primordialitatea
ordinii naturale sau cea a ordi nii sociale a lucrur ilor. Astfel, impasul în care se afl ă geografia de mult ă
vreme în încercarea sa de definire a obiectului s ău de studiu rezist ă oricărei tentative de compromis.
Situația prezentat ă derivă și din confuzia foarte frecvent ă care se face între obiectul de studiu și metodologia
disciplinei , de obicei metodele fiind considerate drept c ăile de delimitare a obiectului. O analiz ă mai
atentă demonstreaz ă însă faptul că toate științele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar
limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasic ă a științei (limitele dintre fizic ă
și chimie sau dintre biologie și chimie, de ex.). P ărerile cele mai juste consider ă că geografia fizic ă are drept
obiect realitatea material ă a naturii, geografia uman ă completând-o cu realitatea istoric ă (socială), respectiv cu
modul în care oamenii folosesc realitatea material ă și spațiul. În acest sens pare foarte clar c ă obiectul de
studiu al geografiei nu poate fi spa țiul în sine ci rela țiile pe care omul le stabile ște cu acesta , deci obiectul s ău nu este
u n d a t a p r i o r i c c i u n d e r i v a t , u n produs . Dacă vom concepe obiectul de stud iu al geogra fiei ca un
sistem de rela ții cu spațiul, acesta trebuie c onstruit iar în consecin ță dacă aceste rela ții sînt descifrabile,
ele nu sînt obligatoriu vizi bile. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilu lui prin conceptualizare .

17Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile,
peisajele de ex., pot fi descrise prin limbaj sau conform u nor coduri estetice (descrierea unui
romancier de ex.) dar pentru a le descrie științific trebuie creat un aparat conceptual, a șa cum
procedeaz ă de altfel cartografia care pleac ă de la spațiul real și reconstruie ște schematic por țiuni din
spațiu, care constituie baza unor prelucr ări ulterioare în func ție de o anumit ă tematică. Paradigma
geografică actuală este cea a teritorialit ății, care este rezultatul rela țiilor dintre om și spațiul pe care și-l
apropriază și în transform ă prin amenaj ări multiple.
Cele patru elemente epistemologice fu ndamentale (Bailly, 1998) sînt: metafizica, problematica,
teoria și empiria . Metafizica este un termen conven țional care desemneaz ă o vastă arie a cunoa șterii, fiind
un rezervor de impresii, convingeri și credințe alimentate de procesul cunoa șterii științifice pe baza
căruia se formeaz ă problematica . Aceasta din urm ă joacă un rol strategic și pleacă de la ideea de adev ăr,
care este prezent în lumea real ă dar nu este totdeauna vizibil în toat ă complexitatea sa. Realitatea se
cere astfel chestionat ă și analizată, pe cât posibil f ără subiectivism. Intervin aici ipotezele , explicații
apriorice care stau la baza e șafodajului problematiz ării. Pentru aceasta este necesar s ă știm cu
exactitate ce dorim (problematic ă implicită) pentru a ne pronun ța asupra juste ței rezultatelor și a emite
astfel teorii. Teoria devine prin urmare r ăspunsul la o problematic ă, constituindu-se într-un ansamblu
argumentat de enun țuri capabile s ă explice deductiv un fa pt sesizat prin observa ție sau prin
experiență. Conținutul logic al unei teor ii este format dintr-o înl ănțuire de concepte ierarhizate.
Empiria este subordonat ă teoriei, fiind instru mentul prin care ac easta este validat ă, confruntat ă cu
faptele reale. O teorie va fi considerat ă adevărată d o a r a t u n c i c â n d n u v a p u t e a f i c o n t r a z i s ă prin
experiențe. Teoriile se elaboreaz ă printr-un proces de c onceptualizare, spre deos ebire de empirie, care
necesită în primul rând principii clare, mijloace de observa ție și rigurozitate a opera țiilor. Teoreticul și
empiricul interfereaz ă pe plan metodologic. Dup ă cum se observ ă, epistemologia este pentru
geografie un mod de ap ărare în fa ța oricărei criticiă hiperbolice sau contra oric ărui dogmatism
conservator, dezvoltat ă în spiritul necesit ății unei libert ăți absolute a științei (P. Fayerabend, 1978).

4.1. Coordonate epistemologice în evolu ția geografiei umane 2

„Un espace géographique est une portion définie de la
surface terrestre. La définition est celle que lui donne celui
qui en parle […]. Des êtres géographiques fondamentaux ont
cependant pu être reconnus; en l’ état actuel de la science on
peut retenir le lieu , la contrée , le quartier , le champ , la maille , le
réseau , qui représentent successi vement les apréhensions
structurale, systémique , conviviale, dynamique,
institutionnelle, relationnelle de la réalité, non sans
interférences bien entendu. Tout espace géographique a une

2 După articolul Groza, Octavian – Despre geografie și spațiu, in Augustin Ioan (ed.) – « Lost in space », New Europe
College, Bucure ști, ISBN 973-98624-6-1, pp. 199-230, 2003

18étendue ; celle-ci peut être disjointe, « éclatée »; ses limites
peuvent être floues. Il n’ a pas nécessairement un centre; il ne
correspond nécessairement à un système spatial”.
Roger Brunet, 1992

Fericirea și nefericirea geografiei rezult ă din pozi ția sa inconfortabil ă de știință de
interfață, situată între științele naturii și științele sociale. Acest caracter hibrid, prezent în mod
implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei , i-a fost conferit oficial la dificila sa n ășire
academică, întîmplat ă în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea. Pîn ă atunci, științele geografice
evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste , în care determinismul newtonian și linearitatea lui
Descartes erau liter ă de lege. Științele naturii vii (botanica, zoologia, ecologia și antropologia), care
deveniseră, după canoanele vremii, științe în toată puterea cuvîntului, enun țînd principii de
clasificare și construind metodologii coerente, se consti tuiau în puternice modele de urmat pentru
geografie, m ărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia, precum biogeografia ori
zoogeografia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare m ăsură confiscat de c ătre
antropologia fizic ă, de paleontologia și de antropologia cultural ă, corespondente la nivel social ale
morfologiei plantelor, anatomiei animalelor, evolu ției speciilor și etologiei.
Între 1881 și 1891, venind dinspre științele biologice, savantul german Friedrich Ratzel
(1844-1904) reu șește să impună ecologiei, bio- și zoogeografiei un corespondent social, respectiv
antropogeografia , destinată să studieze r ăspîndirea popula ției și raporturile om-mediu. Proiectul
academic ratzelian era acela d eclarat de a include geografia științelor naturale, în care
determinismul și liniaritatea au avut de altfel cea mai lung ă evoluție. Bazată pe tradiția anterioar ă a
geografiei fizice, centrat ă pe studierea diferen țierilor regionale rezultate din combin ările locale ale
geosferelor, antropogeografia ratzelian ă și-a construit discursul pe diferențierile spațiale ale peisajelor,
rezultate din modul diferit în care societ ățile umane erau influen țate de condi țiile diverselor
regiuni naturale. Pentru aceast ă geografie, asimilat ă unei anumite filosofii a naturii, nu numai
cercetătorul în sine ci și întreaga societate avea un statut exterior, aproape contemplativ,
propriului obiect al studiului și respectiv al ac țiunii. Principiul explicativ al demersului științific
geografic era cel genetic ; t i m p u l, care avea s ă fie (re)descoperit de științele dure modern(izat)e
abia în a doua jum ătate a secolului al XX-lea (Prigogine și Stengers, 1986), era factorul principal al
apariției diferen țierilor organiz ărilor studiate de antropogeografie.
Antropogeografia german ă (împreun ă cu geografia politic ă de factur ă determinist ă
inventată și dezvoltat ă de același Friedrich Ratzel) a influen țat crearea a dou ă școli care vor
structura o parte din universul geog rafiei. Prima este cea anglo-saxon ă, sedusă de valen țele
practice ale geografiei germ ane, care va dezvolta și impune în a doua parte a secolului al XX-lea o
geografie cantitativ ă seacă și indigestă însă exactă, centrată pe sesizarea structurilor spa țiale și pe

19ameliorarea economic ă a acestora. A doua este cea sovietic ă, extinsă cu mai mult ă sau mai pu țină
virulență în statele Europei de Est. Redus ă la studiul peisajului (denumit ă o vreme chiar
landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organiz ărilor administrativ-economice
decise de partidele comuni ste, antropogeografia german ă a devenit de nerecunoscut în aceast ă
parte a lumii. În mai toate st atele comuniste s-a adîncit pr ăpastia dintre geografia fizic ă și cea
„economic ă”, prima perfec ționîndu-și statutul de știință, a doua devenind o caricatur ă, fiindu-i
refuzată din start chiar și abordarea determinist ă în numele exceselor teoretice germane care,
dezvoltînd conceptul de lebensraum (spațiu vital), sus ținuse construirea ideologiei naziste. În
imposibilitate de a se apropia cu adev ărat de fenomenele umane, precum și de a reflecta asupra
devenirii sale, antropogeografia german ă a rămas în lumea ex-sovietic ă și în periferiile acesteia o
disciplină limitată la a descrie morfologii și la a realiza taxonomii, într-un carusel nesfîr șit și steril
de specula ții și arabescuri intelectuale, foarte reu șite de altfel în unele cazuri.
În Franța, datorită lui Paul Vidal de la Blache ( 1845-1918), ideea antropogeografic ă
germană prinde via ță sub numele de géographie humaine , însă delestată de determinismul ini țial
extrem de rigid. Pozitivismul lui Aug uste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature
propose et l’homme dispose ), ceea ce deschide larg por țile studiilor regionale complexe, respectiv
cercetării diferen țierii și evoluției organiz ărilor spațiale în func ție de specificul cultural al
grupurilor umane implicate. Din aceast ă cauză, geografia uman ă întră în conflict identitar cu
istoria (cu atît mai mult cu cît primii șefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de
formație), cu economia și cu sociologia, disputele geografi lor cu sociologul Emile Durkheim
(1858-1917) sau cu sociologul și economistul François Simiand (1873-1935) desf ășurîndu-se cu
virulență în paginile revistelor din epoc ă (v. Claval, 1992). Rezult atul acestui conflict este
poziționarea din ce în ce mai ferm ă a geografiei umane franceze în cadrul științelor sociale,
deschisă dezbaterilor de idei și schimburilor de principii, metode și teorii.3 Mai evident decît în
cazul școlii germane, caracterul genetic al demersurilor geografice este în acela și timp și mult mai
apropiat de specificul explica țiilor istorice decît de cel al explica țiilor naturaliste. Spre deosebirea
de terna istorie care se structura în jurul unei enumer ări de fapte și de dinastii, geografia uman ă
căuta explica țiile diferen țierilor spa țiale în natura intim ă a societăților și a spațiilor acestora (de la
Blache definea geografia ca pe o știință a oamenilor și a locurilor ). Descrierile geografice deveneau
astfel mai suculente, mai pline de sens, mai aproape de continuum-ul spa țiu-timp care avea s ă
devină explicit odat ă cu teza de doctorat a lui Einstein, ceea ce nu putea fi suportat de istoricii

3 Cazul geografiei umane române ști ar fi fost f ără doar și poate analizat în acest text dac ă nu ar fi intervenit
evenimentele care au condus la instalarea comunismului în țara noastr ă; aceasta deoarece geografia româneasc ă a fost
una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau, Simion Mehedin ți, care studiase atît cu
Ratzel și Richtofen, cît și cu Vidal de la Blache, ini țiase o foarte interesant ă osmoză între cele dou ă școli. ( Terra –
introducere în geografie ca știință, Ed. “Naționala” S. Ciornei, Bucure ști, 1931).

20clasici. Nu este de mirare faptul c ă Fernand Braudel, excelent istoric al cotidianului și al
mentalităților, interesat de „locurile” isto riei atît la nivel micro cît și macro, avea s ă afirme că
„l’histoire est une géographie mal enseign ée…” (istoria este o geografie prost predat ă).

Universul geografiei științifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor
două școli europene, cu o evident ă component ă germană. Într-un articol din 1904 geograful
britanic Halford J. Mackinder (1861-1947) îmbin ă abordarea genetic ă naturalist ă de factur ă
germană (determinarea societ ății de către mediul geografic) cu cea genetic ă istoricistă de factur ă
franceză (modelarea cultural ă a mediului ini țial), punînd bazele unui demers geografic original
fundamentat pe dimensiunea socio-politic ă a fenomenelor geografice și introducînd prin aceasta
o viziune funcționalistă asupra organiz ărilor spațiale. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de
Marea Mînecii este sugerat și de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel),4
mai frecvent pîn ă în anii 1950 decît cel de human geography . Termenul de social geography , care
încerca să impună ideea unei c ăi britanice originale de analiz ă a spațializării fenomenelor socio-
economice, marca în realitate faptul c ă geografia social ă a Regatului Unit era pe cale s ă devină
pepiniera geografiei marxiste, din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare,
industrializare și proletarizare și de apariție a inegalit ăților sociale și spațiale erau mai accentuate
decît oriunde în lume..

În Statele Unite sinteza germano-francez ă a condus la apari ția mai multor școli, din ce
în ce mai originale și mai îndep ărtate de geografia european ă. Una dintre ele, școala din Midwest,
s-a structurat la University of Pennsylvania în ju rul lui Richard Hartshor ne (1889-1993), conform
căruia (1939) geografia trebuia s ă dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entități
conceptuale și nu realit ăți date a priori. Este clar faptul c ă un anume Immanuel Kant nu era prea
departe. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spa țiale de origine
germană în metodologia geografic ă, de aici rezultînd un pronun țat caracter func ționalist al
cercetărilor care trebuiau de acum s ă ia în calcul elementele culturale, sociale și politice care
concurau la constituirea și funcționarea regiunilor.
A doua școală s-a cristalizat în vestul continentului, la universitatea californian ă
Berkeley, avîndu-l ca promotor pe Carl O. Sauer (1889-1975), cercet ător interesat de peisaj
(landschaft ) în calitate de construcție culturală – die Kulturlandschaft (1925). Ambele direc ții de cercetare
au beneficiat mai mult sau mai pu țin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Semple (1863-

4 Utilizat în Fran ța încă din perioada anilor 1870 în paralel și cu același sens ca și cel de geografie uman ă, termenul de
geografie social ă capătă prin lucrările geografilor anarhi ști Elisé Reclus (1982, postum) și Kropotkine (1919) un sens
cît se poate de marxist, sens accen tuat în Marea Britanie interbelic ă de grupul de geografi st ructurat în jurul lui David
Stamp (1947).

211932) la Chicago care, pe baza lucr ărilor lui Ratzel, a promovat o abordare determinist ă a
influenței mediului asupra societ ăților umane, precum reiese explic it din lucrarea sa din 1903
American History and Its Geographic Conditions . Trebuie s ă fi fost sfî șietoare dilema de factur ă
existențialistă a geografilor americani care se vedeau brusc pu și în fața unui nod gordian realizat
de originile kantiene ale științei pe care o promovau și exigențele pragmatice … neokantiene5 ale
puterilor publice sau private c ărora le repugnau s ă finanțeze cercet ări asupra unor realit ăți
prezente doar în mintea unor cercet ători. Geografia cantitativ ă, „inventat ă” în Statele Unite, avea
să se plieze într-o prim ă etapă conform cerin țelor acestora din urm ă.
În ciuda diferen țelor dintre antropogeografia german ă și geografia uman ă franceză,
rezultatele erau invariabil acelea și: serii lungi de monografii la scar ă mai mare sau mai mic ă,
abundînd de informa ție încă imposibil de sistematizat. Singura concluzie științifică fundamental ă
permisă de aceast ă colecție monumental ă de studii și cercetări monografice era aceea a
eterogenit ății evidente a spațiului geografic – termen/sintagm ă/concept care avea s ă apară abia după
1970 – și a caracterului singular al obiectelor analizate. Caracterul idiografic (descriptiv) al
geografiei p ărea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de știință, deoarece, studiind
organizări excepționale (unice), evidente la scar ă locală ori regional ă, se dovedea incapabil ă să
„producă” legi și axiome care s ă încadreze obiectul studiat, ori a șa ceva nu putea fi tolerat într-o
paradigmă î n c a r e n o r m a și măsura se situau în inima faptului științific. Critica, direct ă sau
indirectă, adresată acestui tip de geografie uman ă a venit tot din lumea german ă, care favoriza
praxisul în fa ța oricărei dispute teoretice sterile. În 1953 ap are în Statele Unite articolul unei
german refugiat din fa ța nazismului, Frank K. Schaefer, arti col simptomatic pentru starea de
lucruri din geografia epocii (Schaefer, 1953), prin care autorul demonstreaz ă necesitatea de a
construi o geografie nomotetică, conform ă cu pozitivismul logic al Școlii de la Viena, apt ă să se
apere în competi ția cu celelalte științe sociale. Dorin ța de norm ă va abate o vreme geografia de la
ceea ce, în a doua jum ătate a secolului al XX- lea, se va dovedi punctul s ău forte: obi șnuința de a
jongla cu realit ăți proteiforme, multi sau trans-scalare, situate și studiate de mult ă vreme la sc ările
mezospațiale ale realit ății, care aveau s ă fie descoperit ă cu mult ă uimire de științele
„paradigmogenetice” precum termodinamica sa u fizica fluidelor, ori chiar matematica și
astronomia, de-abia dup ă 1970.
Reacția oficială a lui Schaefer și dinamicile firave, înc ă oficioase, ale unui alt tip de
geografie care se înfiripau în Statele Unite și Scandinavia, erau reflectarea unei schimb ări
profunde de paradigm ă care începuse s ă afecteze întreaga lume științifică. Pe de o parte, fizica

5 Cf. Raffestin și Lévy (1998) principiile neok antiene ale studierii realit ății sînt: „explicitarea total ă a procedurilor de
analiză, proba validit ății rezultatelor prin non-fals ifiere, posibilitatea generaliz ării rezultatelor independent de
condițiile de timp, spa țiu și societate; posibilitatea de predic ție asupra rezultatelor” (p. 27).

22newtonian ă se prăbușise odată cu apariția fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise
norma cu relativismul acesteia), iar pe de alt ă parte războaiele și crizele economice succesive
arătaseră șubrezimea construc țiilor economice, sociale și politice care func ționaseră între grani țele
rigide ale statelor și imperiilor moderne . Știința clasică, de factur ă enciclopedist ă, impregnat ă de
filosofie naturalist ă și de conceptualizare de dragul conceptualiz ării, practicat ă de cercet ători care
se situau în afara realit ății pe care o studiau (Prigogine și Stengers, 1986), nu mai r ăspundea unei
comenzi sociale centrat ă pe ordonarea practic ă a fenomenelor teritoriale, fie ele economice,
sociale sau culturale. Aceasta pentru simplul fapt c ă dezvoltarea economic ă o luase cu mult înaintea
progresului uman (căruia, de altfel, i se substituise). Rena șterea se disipa încet-încet în fumul
furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic, de la caz la caz, dintre stat și biserică, era înlocuit
din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat și marea întreprindere – capitalist ă sau „socialist ă”.
După al doilea r ăzboi mondial, odat ă cu generalizarea democra ției și cu democratizarea
formației și informa ției, statul devine direct interesat de amenajarea spa țiului și de organizarea
teritoriului , instrumentul s ău principal în realizarea acestor ac țiuni fiind întreprinderea. Amenajarea
spațiului și organizarea teritoriului permite statului s ă devină agentul bun ăstării generale ( Welfare
State), ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin ( l’Etat-Providence ), ale cărui acțiuni se
numărau însă extrem de banal, în voturi. Acest stat avea nevoie de instrumente opera ționale, cu
care să realizeze sau s ă dea iluzia c ă încercă să realizeze echitatea spa țială. Politica nu mai avea
nevoie de instrumente de st ăpînire și de administrare a timpului, ci a spa țiului. În perioada acelor
the golden sixties , după tatonări între politicile de stînga și cele de dreapta, ultimele se impun efectiv
sau cel pu țin conduc spre modernizarea primelor.
Nu credem c ă superioritatea sau inferioritatea conceptual ă a uneia sau alteia dintre cele
două grupe de ideologii au stat la ba za acestui fenomen. În opinia noastr ă explicația rezidă în
faptul că teoriile economice liberale î și dezvoltaser ă de timpuriu un support spațial, chiar dac ă
multă vreme neutilizat, în vreme ce teoria marxist ă era prin excelen ță a-spațială sau mai degrab ă a-
dimensional ă și, prin urmare, incapabil ă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare
teritorială. Geografia uman ă clasică, fie ea german ă sau francez ă, studia rela țiile firești, naturale,
generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spa țiului geografic cu care avea de a
face. În cadrul explica țiilor genetice ale diferen țierilor regionale sesizate de geografi, rela țiile de
autoritate încadrau omul sau societatea și nu relațiile acestora cu mediul geografic și încă și mai
puțin spațiul. „Strierea” modern ă a spațiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea și
închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste,
în La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre , 1976, numea etapa geografiei ofi țerilor), întîmplat ă
între secolele al XV-lea și al XIX-lea, era de fapt o striere a spa țiului politic, nici m ăcar social, și

23nu al celui fizic. Aceast ă practică modernă a „spațiului”, așa cum este v ăzută ea din balcoanele,
lojele și chiar stalurile și fotoliile post-modernismului, nu re prezenta altceva decît o impunere a
unui cod de putere construit de elitele po litico-militare europe ne asupra unor spa ții vag cunoscute
nu numai de europeni ci și de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proasp ăt „descoperi ți”.
Geografia colonial ă franceză, britanic ă, belgiană, franceză sau olandez ă demonstreaz ă cu
prisosință acest lucru. Spa țiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene și
continue decît pentru strategii militari și pentru eminen țele cenușii ale cancelariilor imperiale. Sau,
mai tîrziu, pentru anacroni știi6 post-modernismului exhaustiv.
Pentru geografi acest spa țiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul
puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administra ției, a codului de autoritate, a
„spațiului” era mereu contrazis ă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles ) necesare cor ăbiilor
și mai târziu steamer -elor pentru a realiza bucl a plecare-ajungere. Aceea și constelație de locuri se
regăsea în studiile locale, în care societ ățile se repartizau în spa țiu în func ție de ritmul impus de
pasul cailor iar furnalele în func ție de mersul boilor înjuga ți la carele cu minereu, cu mangal sau cu
cărbuni de p ămînt. Sisteme de locuri agricole/rurale, si steme de locuri industriale/urbane, sisteme
de locuri de locuit, sisteme de locuri ale produc ției, ale puterii, ale pl ăcerii, acesta era obiectul
studiat de geografii „modernit ății”. La diferite sc ări spațiale, la diferite sc ări temporale, aceste
sisteme se întrep ătrundeau în gîndire și discurs, f ăceau explica ția stufoasă și laborioas ă, creînd în
schimb imaginea complexit ății spațiului umanizat. Spa țiul – inexistent înc ă în calitatea sa de
concept – era prezent îns ă în urzeala construc țiilor științifice, atît pe vertical ă cît și pe orizontal ă.
Spațiul era banalitatea a c ărui apariție într-un discurs geografic ar fi p ărut puerilă. Spațiul era
cotidianul individual m ăsurat în bani, timp sau efort. Atît de cotidian și atît de banal încît chiar și
pentru științele economice – cu (foarte) mici excep ții – nici nu se punea problema de a-i da vreo
importanță în calculul efectiv al indicilor și indicatorilor specifici.
Teoria marxist ă, socială înainte de a fi pe de-a întregul economic ă, apare și se dezvolt ă
în acest cadru implicit, spa țializat de practici efective mai mult sau mai pu țin teoretizate. În plus,
marxismul este obligat de la bun început s ă funcționeze ca o teorie parțială și specifică, redusă la
spațiul urban și proletarizat, cu toate rupturile, inechit ățile și decalajele sale spa țiale. Din
multitudinea de sisteme de locuri, marxismul se va desf ășura la scara unuia sing ur: cel al locurilor
urban-industriale. Iat ă explicația faptului c ă social geography apare în acela și spațiu care a generat

6 Spunem aceasta deoarece în cercet ările postmoderniste de factur ă epistemologic ă ce încearc ă să defineasc ă
construirea modernă a spațiului (sau construirea spa țiului modern ) este sesizabil ă o extrapolare a mediului actual
(informație instantanee și ubicuă, de unde reprezentare global ă a spațiului) asupra societ ăților unei modernit ăți în care
doar o infim ă parte a indivizilor av eau acces la informa ție alohton ă și încă și mai puțini călătoreau la mai departe de
50 de kilometri de acasă. Spațiul modern era la fel de fragmentat ca și cel postmodern. Atun ci din cauza preapu ținului,
astăzi din cauza premultului de informa ție.

24revoluția industrial ă. Marxismul nu avea de ce s ă se intereseze de spa țiu în adev ăratul sens al
cuvîntului, înlocuindu-l din capul locului cu dou ă derivate: spa țiul social (mai exact spa țiul de
clasă) și spațiul economic (ce se reducea în ultim ă instanță la aceeași distanță socială). Această tară
avea să marcheze profund gîndirea „spa țială” marxist ă. Una dintre cele mai coerente teorii
„spațiale” de sorginte marxist ă, cea a centrului și periferiei , va fi incapabil ă să atingă nivelele
mezospațiale de analiz ă, fiind constrîns ă să se limiteze la dou ă capete ale ierarhiei sc ărilor de
studiu geografic: sistemul urban și sistemul mondial. Ora șe și State. Acela și lucru în esen ță dar la
scări spațiale opuse. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte sc ări spațiale (spații rurale, regiuni
infranaționale, uniuni de state) erau accidente, reminiscen țe, întîmplări, destinate s ă dispară sau să
fie transformate. Ora șul trebuia în final s ă compună locurile na țiunii iar statele na ționale trebuiau
în final să compună locurile lumii.
Dar faptele mezospa țiale existau iar mersul istoriei, dup ă cum am ar ătat mai sus,
impunea ca ele s ă fie luate în considera ție și să fie amenajate, organizate. Trebuia inventat un
limbaj spa țial, trebuia inventat ă o teorie spa țială. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja
tîrziu să inventeze un vocabular spa țial. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc,
regiune, țară, stat. „Spa țiu” nu fusese înc ă inventat cu adev ărat. Pentru geografii și economi știi
germani numi ți astăzi „spațiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim
cu distanță sau cel mult cu întindere . „Centru” și „periferie” au ap ărut drept inova ții absolute, în
fapt sosii ale termenilor de „metropol ă” și „colonie”. Apoi, spre mijlocul anilor 1960 a ap ărut ca
din neant termenul de spa țiu și, imediat, cel de teritoriu . Conceptul de spa țiu, reflectare a
atitudinilor comportamentale naturale în condi țiile liberalismului, a ajuns relativ repede un cuvînt
insuportabil pentru teoreticienii și practicienii marxi ști, care au îmbr ățișat imediat termenul de
teritoriu, cu r ădăcini obscure, venind dinspre etologia și ecologia uman ă a Școlii de la Chicago.
Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu înc ă cinci ani publicarea teoriei sale asupra
spațiului construit, pe fiecare pagin ă a cărții sale ar fi ap ărut cuvîntul „teritoriu”.
De unde acest succes al conceptului în geografia radical ă? Dintr-o ambiguitate
fundamental ă. Pentru americani, primii care au creat o știință a administr ării spațiului, respectiv
regional policy , teritoriu însemna un spațiu incomplet integrat și controlat, incomplet construit, dar
asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorit ăți (Indian Territory, North-West
Territory). Invers accep țiunii milenare, latine, în care teritoriul era un spa țiu (o întindere) legitim
apropriat( ă) și profund integrat( ă) proprietarului. Terroir (ogor) sau țară și, încă mai mult, țàrină,
sînt probe incontestabile. Accep țiunea american ă, strict administrativ ă, era legat ă de ideea de
frontieră mobilă (the Frontier , the Pioneer Frange ), de cea de administra ție-administrare, de cea de
autoritate acceptat ă de cei care legitimaser ă și delegaser ă administrarea în detrimentul celor din

25territory . În the Space erau localiza ți proprietarii „legitimi”, în the Territory erau localiza ți cei care
aveau, într-un fel sau altul, s ă facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. În spa țiul
american, the frontier a fost și rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de
border , care înseamn ă limită inflexibilă, element inexistent în procesul efectiv al fond ării – și prin
urmare în mitului fond ării federației americane. Sensul latin implica înr ădăcinare, afectivitatere,
recunoaștere legitim ă a propriet ății de către vecini, frontier ă rigidă. Ambele accep țiuni aveau aerul
de a conține ceva spa țial și, mai mult, ceva care s ă confere tridimensionalitate acestui spa țiu:
relațiile piramidale de autoritate. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant;
territorium -ul oferea mul țimea locurilor specifice respectivului cadru, oferea constela țiile de locuri
pe care geografia clasic ă le studiase și le răpise – în contumacie – ma rxismului. Geografia marxist ă
se născuse cu adev ărat.
Spațiul, așa cum este în țeles astăzi, este o crea ție a politicilor și atitudinilor liberale,
individuale sau comunitare, care urm ăreau eficien ța economic ă, în vreme ce teritoriul – ca spa țiu
produs, construit – este mai degrab ă o creație a celor de nuan ță radicală, marxistă, care ținteau
eficiența/echitatea social ă. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvor ăsc majoritatea
ambiguităților care afecteaz ă în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spa țiu și
spațialitate ori despre teritoriu și teritorialitate. Fenomenul este evident, bineîn țeles, și în
Occident, dar cap ătă accente stridente în tranzi ția estului. L ăsăm deoparte imprecizia inerent ă
utilizării acestor termeni de c ătre cercetătorii științelor sociale din jum ătatea estic ă a Europei. Ne
referim cu prec ădere la geografia uman ă româneasc ă în care se mai poart ă discuții dacă ar trebui
să se zică „geografie economic ă”, pe cît posibil de ramură (?!), „geografie uman ă” sau, ca s ă fie
împăcată și capra și varza, „geografie economic ă și umană”… În literatura geografic ă româneasc ă,
derivatele cuvîntului „spa țiu”, precum și construc țiile lexicale pe care a cest termen le-a creat pe
alte meridiane, sînt quasi-absente, evident dac ă nu este vorba de „organizarea spa țiului și
amenajarea teritoriului” sau dac ă nu apare în sintagma „spa țiu geografic”, ce beneficiaz ă de cîteva
zeci de defini ții.
Iată deci că dorința lui Schaefer de construire a un ei geografii nomotetice însemna de
fapt o descoperire a spa țiului, sau mai degrab ă o explicitare a acestuia în discursul științific, fenomen
care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societ ăților anglo-saxone, mai pragmatice.7 În
secolul al XIX-lea și în prima jum ătate a secolului al XX-lea, cînd geografia tradi țională fabrica pe
bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft -urilor, științele economice,
embrionare înc ă, încercau s ă descopere regularit ăți ale comportamentelor spa țiale ale actorilor
implicați în activit ățile de fabricare, distribuire și consumare a bunurilor și serviciilor.

7 Primul organism destinat amenaj ării teritoriului, Tennessee Valley Authority a luat fiin ță în SUA, în 1933; un an mai
tîrziu, în 1934, au ap ărut în Marea Britanie Regional Development Councils , care aveau aceea și menire.

26

Fig. 1 – Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la baz ă cîteva principii
generale:
1) serviciile banale (d e proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale a șezărilor umane
deoarece nu au nevoie de o clientel ă numeroas ă ci de una care se aprovizioneaz ă frecvent; cu cît serviciile sunt mai
specializate, cu atît clientela lor este mai difuz ă în spațiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întins ă; din aceast ă
cauză ele au tendin ța de a se concentra într-un num ăr din ce în ce mai restrîns de locuri, inducînd tendin țele de
ierarhizare cantitativ ă și calitativă în sistemul de a șezări;
2) organizarea spa țiului se efectueaz ă în funcție de principiul minimului efort (clientul se deplaseaz ă în așa
fel încît să își minimizeze la maximum timpul, banii și efortul) și de principiul satisfac ției maxime a actorilor implica ți
(repartiția spațială a serviciilor se ajusteaz ă pentru ob ținerea profitului maxim în condi țiile de asigurare a minimiz ării
eforturilor clientelei);
3) geometria modelului trebuie s ă respecte principiul echit ății spațiale (minimizarea deplas ărilor în interiorul
figurii geometrice; din acest punct de vedere cea mai „democratic ă” figură este cercul) și în acelașî timp să asigure
acoperirea integral ă a spațiului; hexagonul este figura de compromis între cele dou ă exigențe;
Lectura „postmodern ă” a acestui tip de organizare spa țială este bazat ă pe diminuarea pîn ă la dispari ție a
controlului sau influen ței asupra „ariei de polarizare” și realizarea de contacte directe între centre cu acelea și interese
(b: hubs and spokes – butuce și spițe).

În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizeaz ă un model concentric de localizare a
culturilor agricole în jurul unei pie țe, localizare dictat ă de diminuarea profitului în func ție de
distanța dintre produc ător și consumator. În 1909 economistul german Alfred Weber public ă
rezultatele cercet ărilor sale asupra localiz ării industriei sub forma unui model de localizare în care
amplasarea în spa țiu a uzinelor depinde de minimizarea co sturilor de transport. În 1933, geograful
german Walter Christaller, plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean
Reynaud (Robic, 1982) construie ște un model geometric de localizare și de ierarhizare spa țială a
sistemului de a șezări umane în func ție de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage și
dezvolta (fig. 1). Preluat de economistul spa țial – bineîn țeles tot german – August Lösch, modelul

27christallerian a condus la o teorie complex ă a organiz ărilor regionale și a făcut carieră în geografie
după 1950.
Interesul imediat al acestor modele, ini țiate în economia spa țială sau în geografie, este
acela că ele introduceau indirect spa țiul în cadrul analizelor. Indirect – și incomplet am putea
spune – deoarece spa țiul este văzut doar ca distanță care acționează asupra organiz ărilor spațiale. Din
pricina dificult ăților insurmontabile de integrare a tutu ror variabilelor economice cu expresie
spațială în cadrul unui model unic, și geografii și economi știi au abandonat destul de repede,
pentru cîteva decenii, aceast ă cale. Chiar și în aceste condi ții, introducerea metodelor de
cuantificare a fenomenelor cu desf ășurare spațială înseamnă o adevărată revoluție în geografie.
Între 1953 și 1960, la Universitatea din Seattle, Edward Ulmann (1912-1975) reu șește crearea
unui grup de cercet ători care, plecînd de la o defini ție sumară prin care geografia este considerat ă
o știință a interacțiunilor spațiale (Ulmann, 1953; Boyce, 1980), va institu ționaliza geografia cantitativ ă.
Geografia cantitativ ă își caută legitimitatea în modelele spa țiale ale economiei și geografiei
germane clasice și se îmbog ățește prin împrumuturi fie teoretice din științele economice, fie
metodologice din fizic ă, statistică și matematic ă. Scopul acestei discipline, v ăzută de mulți
geografi drept o anex ă metodologic ă a geografiei, este acela de a sesiza, prin m ăsurători și calcule,
existența structurilor spa țiale, normalizate prin intermediul legilor statisticii. Visul lui Schaëfer se
transform ă astfel în realitate, geografia c ăpătînd valen țe nomotetice, tocmai atunci cînd lumea
științifică era pe cale s ă demonstreze invaliditatea științei clasice ahtiat ă după ordine și regularitate.
Valul cantitativist, bazat pe „paradigma unei geografii care analizeaz ă efectele distan ței asupra
ordinii spa țiale” (Claval, 1998) cucere ște în cîțiva ani Statele Unite și Canada, apoi, între 1958 și
1962, face acela și lucru cu Marea Britanie și cu Scandinavia, fenomenul f iind facilitat de activitatea
unor autodidac ți autohtoni precum Peter Haggett, Robert Chorley și Torsten Hägerstrandt.
Pînă în 1970, geografia cantitativ ă era o realitate în întreaga Europ ă Occidental ă, în
Polonia, URSS, Japonia și America Latin ă. Peter Gould (1968) o boteaz ă cu un nume care avea s ă
îi rămînă lipit ca o etichet ă de marc ă: the new geography , noua geografie, iar David Harvey,
promotorul de mai tîrziu al „postmoderniz ării” geografiei, i se erijeaz ă în epistemolog, calînd-o
între dogmele pozitivismului logic (Claval, 1998).
Noua geografie permite pentru prima oar ă modelizarea fenomenelor umane în condi ții
de laborator, înl ăturînd astfel una din sursele majore de critic ă făcută geografiei de c ătre științele
experimentale, st ăpîne în paradigma newtonian ă și chiar în cea ensteinian ă. Posibilitatea studierii
interacțiunii spațiale nu mai rezum ă spațiul doar la distan ță. Modelele matematice și fizice,
coroborate cu metodele statistice și cu evolu ția rapidă a mașinilor de calcul permite efectuarea și

28apoi testarea unor ipoteze f ăcute asupra popula țiilor intrate în interac țiune și creatoare de spații sau
mai degrab ă de comportamente spa țiale

Fig. 2 – Poten țialul de interac țiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din
România
Modelul utilizat are forma tt
ii j j
jn
PF d m+
==∑1
1() , unde P i este poten țialul masei considerat ă a fi localizat ă în
unitatea i; F(dij) este func ția de distan ță utilizată, iar mj este masa localizat ă în oricare alt ă unitate j. Modelul permite o
aproximare a comportamentului spa țial al unei popula ții oarecare situat ă în unitățile j, descriind probabilitatea cu care
un anumit procentaj din popula ția acestor unit ăți poate veni în contact (poate interac ționa) într-un interval oarecare
[t, t+1] cu unitatea i. Deoarece func ția F(dij) poate fi calibrat ă, potențialul astfel definit este o m ăsură macrogeografic ă
a comportamentului mediu al unei popula ții, estim înd numărul de persoane susceptibile s ă se deplaseze, deci s ă
interacționeze cu locuri aflate dincolo de o anumit ă distanță. Modelul este construit plec îndu-se de la dou ă ipoteze
fundamentale:
a) pentru diferite agregate de popula ție localizate în unitățile j este posibil s ă se defineasc ă un comportament mediu
exprim înd propor ția locuitorilor capabili s ă intre în relație cu un anumit loc i;
b) probabilitatea ca aceast ă proporție din locuitorii unit ăților j să interacționeze cu locul i nu depinde dec ît de distan ța
care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oric ărei concuren țe spațiale).
Dacă Pi este poten țialul locului i, dacă dij este distan ța între locurile i și j, dacă D=p(dij) este probabilitatea de
interacțiune (adică proporția persoanelor susceptibile s ă se deplaseze pe distan ța dij), și dacă mj este efectivul de
populație al unei unit ăți j oarecare, modelul poate fi scris dup ă cum urmeaz ă: Pm p dij i j
jn
=
=∑ *( )
1 sau Pm Dij
jn
=
=∑ *
1.
Etapa urm ătoare consist ă în a găsi o funcție care să poată descrie cel mai bine interac țiunea spațială.
Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc s ă intre în relație cu acel loc este de 1 (sau de 100%) și descrește cu c ît
interacțiunea cu alte locuri necesit ă străbaterea unor distan țe din ce în ce mai mari, este cel mai comod s ă se ia în
calcul o func ție de distan ță f(D)=p(dij) continuă și descrescătoare de la 1 la 0 c înd dij variază de la 0 la infinit. Func țiile
utilizate de model vor fi discutate ceva mai t îrziu, în text. Este evident c ă aceste func ții trebuie alese în funcție de
anumite ipoteze de lucru, caz valabil și pentru masele aflate în i și j. Astfel, ar fi lipsit de sens s ă punem în relație
populația totală cu centrele universitare, deoarece s înt extrem de pu ține șanse ca bebelu șii sau pensionarii s ă fie
interesați de un loc în amfiteatre… (Groza, 2000 )
Ipotezele ini țiale ale modelului se refer ă pe de o parte la probabilitatea ca un licean s ă se dirijeze c ătre cel
mai apropiat centru universitar (ipotez ă conform c ăreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul
elevului), iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc și la posibilit ățile economice ale popula ției
(modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distan ței egal cu –2, și nu cu –1,8 sau 1,9 cum este cazul
altor state europene cu sisteme perfor mante de transport al persoanelor). St udii empirice efectuate în ultimii ani
demonstreaz ă satisfăcător valabilitatea datelor teoretice ob ținute cu acest model.

29
. În fig.2 este prezentat ă imaginea grafic ă a aplicării unui model probabilist de
interacțiune spațială asupra interac țiunii probabile dintre num ărul de locuri în toate institu țiile de
învățămînt superior și numărul de elevi în liceele din România.
Asemenea aplica ții conduc spre g ăsirea și analiza invariantului spa țial: structurile spa țiale
văzute ca diverse combina ții topologice de puncte (centre, poli) integrate în rețele (materiale,
imateriale, fluxuri) care încadreaz ă la rîndul lor suprafețe (arii polarizate, cîmpuri de for ță). Toate
acestea pot fi m ăsurate și prin urmare controlate, ajustate, administrate. Nu este greu de în țeles de
ce structurali știi sau geografii de orientare marxist ă, precum Harvey au promovat într-o prim ă
fază noua direc ție de cercetare asupra spa țiului.
Aceste structuri spa țiale nu sînt îns ă realități imuabile și constituite o dat ă pentru
totdeauna. Ele evolueaz ă conform principiilor eficien ței, fie aceasta spa țială sau economic ă și,
prin aceasta, sunt permanent ă sursă de inegalitate . În plus, în noua geografie spațiul devine mi șcare iar
mișcarea presupune incertitudine , deoarece comportamentul spa țial al ființelor umane nu este strict
rațional, precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este for țat să susțină și să justifice
majoritatea teoriilor economice. Iat ă două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste
asupra socialului. Lipsi ți de o teorie a spa țiului, pe care Marx îl l ăsase precaut la o parte,
cercetătorii marxi ști au construit o teorie a teritoriului, în termeni de coduri de putere aplicate
unor suprafe țe apropriate. Pe baza unei critici a eficien ței economice pure, sociologul francez
Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construc ția unui eșafodaj teoretic menit s ă conducă la o teorie
socială a spațiului. Publicat ă în anii ’70 (Lefebvre, 1974), teoria sa ofer ă o abordare seduc ătoare a
unui anumit tip de structuri spa țiale proprii unui spațiu construit de societate în urma ac țiunilor de
practicare, de percepere și de concepere a spa țiului cotidian.
Figuri artificiale, teoretice, care au te rorizat matematicienii începînd cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea deoar ece nu aveau nici una din propriet ățile oficial recunoscute,
fractalii au fost „descoperi ți” și prezenta ți de B. Mandelbrot, în anii ’70, ca fiind principiile
elementare ale formelor din natur ă. Cu dimensiuni frac ționare care pot „m ăsura” norii, ora șele,
rețelele de transport, comportamentel e economice sau fiziologice cu desf ășurare în spa țiu, fractalii
prezintă o trăsătură esențială, cea a invariabilit ății formei lor la toate sc ările lor de organizare.
Imaginea de mai sus este o simulare fractal ă (cu softul FractVision ©) a bronhiilor umane. M ărirea
unei porțiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. Aceea și tehnică și același model poate fi
aplicat pentru simularea unui ora ș care urm ărește eficientizarea structurilor sale morfologice sau,
de ce nu, pentru agregarea/dezagregarea cotidian ă a comportamentelor spa țiale ale indivizilor
unei comunit ăți.

30

Fig. 3 – Fractalii sau invariantul scalar.

Ca și în multele curente geografice care au înflorit dup ă 1970 (behaviorismul-
umanismul, geografia radical ă, etnogeografia, geografia cultural ă), spațiul lefebvrian continua s ă
fie a-dimensional, redus la stadiul de concept, nelegat de realitate decît prin intermediul
subiectivit ății cercetătorului, situa ție asemănătoare cu cea din filosofie, sociologie și chiar din
economie. Aceste tipuri de spa ții sînt inoperante f ără aportul geografiei cantitative, care a reu șit să

31impună multidimensionalitatea spa țiului și a creat premisele introducerii în modele atît a
subiectivit ății cercetătorului, cît și a individului sau a popula ției analizate.
Schimbarea de paradigm ă – aș putea spune chiar criza – survenit ă în cadrul „ științelor
dure” precum fizica, matematica și astronomia anilor ’70, cînd acestea și-au făcut mea culpa
recunoscînd inexisten ța preciziei m ăsurătorilor, a ordinii sau a relativit ății absolute, deschizînd noi
drumuri spre structurile mezospa țiale ale realit ății (ordine în haos, stabilitate dincolo de echilibru,
structuri disipative), a avut ecouri profunde și în geografie. De data aceasta îns ă geografia nu a
rămas, ca de obicei, în urma științelor avangardiste. Prin for ța lucrurilor, abilitatea sa de a
desfășura de foarte mult ă vreme studii monografice la sc ări mezospa țiale, combinat ă cu forța
geografiei cantitative, au propulsat-o printre științele din primele rînduri ale noii paradigme.
Geografia calitativ ă a pus de foarte devreme slujitorilor s ăi problema existen ței complexit ății și a
imposibilit ății măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Spa țiul ca metafor ă.
Geografia cantitativ ă a reușit să se apropie, chiar dac ă într-un mod rigid, de structurile
complexit ății, descoperind existen ța invariantului spa țial. Spațiul ca măsură. Geografia actual ă
încearcă o sinteză a celor dou ă căi. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea și mai ales utilizarea
în discurs și metodă a invariantului scalar , care să cuprindă, să îmbine, s ă sintetizeze într-o singur ă
metaforă, spațiile fizice, spa țiile matematice și spațiile umane care se creaz ă, funcționează și dispar
simultan sau stroboscopic, la toate scările spațiale. Poate să fie geometria atemporal ă a naturii,
fundamentat ă pe fractalii „descoperi ți” de Benoît Mandelbrot (fig. 3) solu ția finală?
Probabil c ă răspunsul la aceast ă întrebare va fi dat cîndva și poate că va fi negativ.
Fractalii sunt forme ale ordinii spa țiale iscate din haos. Mai mult, ei pot m ăsura haosul, a șa cum
fac deja în fizic ă, unde descriu cantitativ comportamentul haotic și spațiile de faz ă ale atractorilor
stranii (les attracteurs étranges ). Poate c ă un comportament asem ănător îl au în prezent științele
sociale: cu identit ăți științifice neclare, ele ajung s ă încadreze cu destul ă claritate dinamici generale
iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta.

5. Evoluția geografiei: de la ansamblu de cuno ștințe la știință

« Nu exist ă geografie, exist ă doar geografi ».
Robert Clozier

Civilizația european ă actuală s-a constituit pe fundamentele culturale mo ștenite de la
antichitatea greco-roman ă, în ciuda faptului c ă aceste dou ă civilizații fuseseră precedate în
antichitatea timpurie de alte culturi str ălucite. Lipsa de informa ții asupra societ ăților mai vechi și

32un eurocentrism evident fac din Grecia și din Roma antic ă sursele pricipale ale culturii și științei
europene.

5.1. Geografia antic ă

Ca și alte discipline, și geografia î și găsește astfel izvoarele în scrierile înv ățaților din
bazinul mediteranean. Ini țial, geografia î și dăduse drept obiect de studiu oikumena8, respectiv
lumea locuit ă cunoscut ă de vechii greci. De la primele nuclee de populare greceasc ă (civilizațiile
miceniene, doriene și ioniene), ap ărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. și pînă la moartea lui
Alexandru Macedon în sec. IV Î.C., spa țiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut
o expansiune continu ă. Cu armele r ăzboiului sau cu cele ale comer țului, grecii au colonizat întreg
bazinul M ării Mediterane, cu extensii spre Marea Neagr ă, spre Orientul Mijlociu și spre amontele
Nilului. Expansiunea politic ă și economic ă a fost înso țită de înflorirea artelor și științelor, lucru
favorizat de faptul c ă civilizația greacă a fost prin excelen ță o civiliza ție urbană. Orașul este prin
excelență locul de concentrare a oamenilor, a bog ăției materiale, a ideilor, a informa țiilor; orașul
este releul de neocolit între regiuni aflate la distan țe uriașe unele fa ță de altele, devenind astfel
punctul obligatoriu de trecere pentru c ălători și a legendelor, povestirilor și zvonurilor aduse de
aceștia. Orașul este locul în care se acumuleaz ă rapoartele comerciale, militare și economice.
Aceste caracteristici ale urbanului au pe rmis lui Herodot (484?Î.C.-425?Î.C.), c ătre sfîrșitul Greciei
clasice, să scrie monumentala sa Istorie , în care sînt sintetizate ansamblul cuno ștințelor epocii
asupra oikumenei , lumea cunoscut ă a epocii. Opera lui Herodot, revendicat ă ulterior de istorici și
de geografi, a marcat puternic civiliza ția greacă și mai apoi pe cea roman ă, ecourile sale
reverberînd în final în geografia uman ă academic ă a secolului al XIX-lea. Istoria învățatului grec a
însemnat începutul lungii perioade descriptive, enciclopedice , care a caracterizat geografia vreme de
peste 2000 de ani.
Grecia clasic ă a fost îns ă și izvorul ideilor filosofice care au influen țat evoluția
geografiei. Filosofia lui Platon (428?Î.C.-347?Î.C.), axat ă pe cercetarea diferen țelor dintre lumea
sensibilă (a realității percepute cu organele de sim ț) și lumea inteligibil ă (a principiilor care ordoneaz ă
realitatea) a condus geografii c ătre investigarea cauzelor diversit ății locurilor oikumenei . Mult mai
important ă pentru evolu ția geografiei a fost filosofia lui Aristo tel (385? Î.C.-322? Î.C.), elev al lui
Platon care, opunîndu-se maestrului s ău, a legat formele realității de materia din care sînt alc ătuite.
Ordonarea obiectelor realit ății avea nevoie de un cadru preexistent, de un dat intelectual a priori
care pentru Aristotel era spațiul. Filosofia aristotelian ă, a deschis calea consider ării spațiului și

8 din gr. oikos = casă, locuință; gê oikuménê = pămîntul locuit

33timpului ca ni ște categorii filosofice fundamentale , absolute, care nu servesc decît determin ării poziției și
momentului unui obiect, proces sau fenomen. Aceast ă concepție, care a început s ă fie criticat ă abia
în perioada Rena șterii, a împiedicat ( și mai împiedic ă încă) geografia s ă devină o știință în
adevăratul sens al cuvîntului. De-abia dup ă 1970 conceptul de spa țiu a început s ă fie cercetat cu
atenția cuvenită în cadrul ansamblului științelor sociale.
Adevărata înflorire cultural ă a Greciei a fost îns ă perioada elenistic ă, desfășurată între
moartea lui Alexandru Macedon (323 Î.C.) și cea a ultimei regine din dinastia macedonian ă,
Cleopatra (30 Î.C.), cînd regatele care perpetuau tradi țiile Greciei clasice se întindeau din nordul
Mării Negre pîn ă în nordul Etiopiei și de la strîmtoarea Gibraltar pîn ă în Asia Central ă (pînă la
fluviul Amu-Daria). În aceast ă perioadă cercetarea geografic ă urmărește două direcții majore .
Prima dintre acestea a fost cont inuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se
îmbinau informa ții asupra elementelor cadrului natural (relief, hidrografie, clim ă) și asupra
diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politic ă, tipuri de societ ăți și de orașe,
organizări economice, etc.). Continuînd tradi ția deschis ă de Herodot, o serie de înv ățați (printre
care Strabon) au continuat colectarea și sistematizarea informa țiilor aduse de c ălători, marinari,
militari, negustori ori ob ținute prin intermediul propriilor experien țe avute în timpul c ălătoriilor
prin lumea elenistic ă. Conjunctura politic ă (decăderea militar ă a Greciei în urma expansiunii
romane) a acutizat interesul pentru informa țiile geostrategice (originea și obiceiurile diferitelor
popoare, marile curente de migra ție și de colonizare, originea și evoluția formelor de organizare
statală). În acest context, informa țiile legate de cadrul natural nu ma i erau prezentate în sine ci în
legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei . Acest fapt a deplasat u șor interesul c ătre
aspectele sociale ale realit ății, atitudine care a creat un curent de idei umaniste care î și vor găsi
plenitudinea în dezvoltarea științelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) și, în
ceea ce prive ște geografia, în școala francez ă de geografie uman ă dezvoltat ă în a doua jum ătate a
secolului al XIX-lea.
A doua direc ție urmată de geografia antic ă a fost cartografierea realit ății. Plecîndu-se
de la ideea aristotelian ă a spațiului absolut, savan ții greci au inventat o geometrie perfect ă a
universului, crea ție pur intelectual ă care vedea P ămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu
de sfere celeste pe care erau localizate astrele. În aceast ă lume a spa țiilor sferice statice, era foarte
ușor ca, pe baza geometriei dezvoltat ă în cetățile grecești, să se calculeze pozi țiile diferitelor locuri
de pe planet ă. Deoarece la aceea și oră poziția astrelor pe bolt ă era diferit ă după cum era m ăsurată
în diferite locuri de la nord la sud, geografii epocii (Eratostene, Marynos din Tyr, Ptolemeu) au
putut măsura întinderea lumii cunoscute. Cea mai exact ă măsurătoare este cea a lui Eratostene
care a găsit între Assw ān și Alexandria (Egipt) o distan ță de 5000 de stadii, corespunzînd unei

34distanțe unghiulare de 7°12”. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului, geograful grec
a obținut o lungime liniar ă de 253 000 de stadii, respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.
Calcularea latitudinii astfel efectuat ă a permis realizarea unor h ărți mult mai precise ale oikumenei
însă dificultatea calcul ării longitudinii (care va fi rezolvat ă abia la sfîr șitul secolului al XVIII-lea) a
împiedicat mult ă vreme progrese reale ale cartografiei.
REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTIC Ă

Centrată pe descrierea complex ă a spațiului umanizat cunoscut ( oikumena ), geografia antic ă este o disciplin ă de factură
enciclopedic ă, ale cărei eforturi științifice s-au focalizat asupra ca rtografierii universului (în lucr ări numite cosmografii –
de la kosmos = univers ), a lumii (în lucr ări numite geografii – de la gê = pămînt) și a regiunilor (în chorografii – de la khorê =
loc).

Herodot (484?-425? î. Cr.) – înv ățat grec „p ărintele istoriei”
– născut la Halicarnas, în Asia Mic ă, Herodot este autorul unei opere în nou ă volume cunoscut ă sub numele de Istoria
(= anchet ă, cercetare în lb. greac ă) în care abund ă descrieri amestecate cu zvonuri și legende culese în timpul
călătoriilor sale. C ărțile sale îl vor influen ța mai tîrziu pe Strabon.
Eratostene (276-194 î.Cr.), astronom, matematician și geograf grec
– realizeaz ă prima măsurare relativ exact ă a circumferin ței terestre și stabilește faptul c ă oikumena nu reprezint ă decît
2/7 din circumferin ța pămîntului (în vreme ce Pt olemeu va considera c ă aceasta reprezint ă 1/2).
Strabon (58?î.Cr.-21/25 d.Cr.), istoric și geograf grec
– Geografia – lucrare necunoscut ă în Occident pîn ă la sfîrșitul secolului al XV-lea, cînd este tradus ă în latină la Roma,
în 1470;
– studiind rela țiile dintre om și mediul natural, Strabon studiaz ă originea popoarelor, migra țiile acestora, constituirea
imperiilor, etc.; Mai aproape de istorie, scrierile lui Stra bon vor fi revalorizate de școala geografic ă franceză începînd
cu secolul al XIX-lea
Marinos din Tyr (a doua jum ătate a secolului I d. Cr.), matematician și geograf grec
– pune la punct proiec ția ortogonal ă (care stă la baza proiec ției Mercator); cercet ările sale sînt cunos cute indirect, prin
intermediul operei lui Ptolemeu
Ptolemeu (90-168 d.Cr.), geograf și astronom grec
– Geografia – lucrare necunoscut ă în Occident pîn ă la începutul secolului al XV-lea, cînd este tradus ă la Florența de un
învățat bizantin, Emmanuel Chrysoloras
– Ghidul geografic – poate fi considerat primul tratat de geografie matematic ă; prezintă patru procedee de proiec ție
cartografic ă, mult mai precise decît cele existente (d e exemplu cele ale lui Marinos din Tyr)
Pliniu cel B ătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Cr.), naturalist roman
-Istoria natural ă, adevărată enciclopedie a timpului s ău, a fost tradus ă și reeditată în nu mai pu țin de 38 de edi ții între
1469 și 1532

9 Lungimea m ăsurată în prezent prin tehnici aerospa țiale este de 40 007,864 km.

35Decăderea Greciei ca putere militar ă și expansiunea Imperiului Roman a modificat
harta politic ă a antichit ății însă nu a marcat o ruptur ă culturală. Cultura greac ă a fost preluat ă în
mare măsură de cea roman ă. Artele și științele Greciei au constituit fundamentul celor romane,
fapt petrecut în mare m ăsură prin influen țarea direct ă a savanților latini care s-au format mult ă
vreme în școlile și academiile grece ști (Lucrețiu era epicurian, Seneca stoic iar Cicero era
descendent al Noii Academii). Unul dintre cei mai cunoscu ți savanți romani, Plinius cel B ătrîn, a
utilizat ansamblul lucr ărilor grece ști, completate cu informa ții noi culese din lumea latin ă pentru
realizarea celor 47 de „c ărți” ale Istoriei naturale , din care dou ă (a treia și a patra) erau destinate
geografiei. Apari ția și apoi destr ămarea Imperiului Roman, cu într eg cortegiul de evenimente pe
care le-a generat sau c ărora le-a suportat presiunea, a însemn at mult mai mult pentru dezvoltarea
ulterioară a științelor decît o sum ă de lucrări lăsate moștenire posterit ății. Evoluția politică și
culturală a Romei a condus la apari ția celor „dou ă Europe”, respectiv cea urma șă a Imperiului
Roman de R ăsărit (care a fost continuat de Bizan ț și de ortodoxie) și cea urma șă a Imperiului
Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic și de catolicism).

5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu și a Renașterii

REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. XIII-XIV)

Perioadă a erudiților, Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice, de o reluare a
informațiilor oferite de Strabon, Ptolemeu, Pliniu sau Po mponius Mela, completate cu cele ale enciclopedi știlor
medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Principalele lucr ări ale perioade sînt urm ătoarele:
– Sfera, în care Sacrobosco (Paris, 1230) realizeaz ă un compendiu al cuno ștințelor astronomice și cosmografice ale
Antichității; tradusă din latină în francez ă, italiană, spaniolă, engleză, ebraică, lucrarea se g ăsea în toate bibliotecile
vremii
– Speculum , de Vincent de Beauvais (1245), compila ție a cuno ștințelor antice, organizat ă în patru p ărți dintre care
Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic »;
– Cartea tezaurului , a lui Brunetto Latini (c ătre 1250) este de asemenea o compila ție a cosmografiilor preexistente.

Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324), în special Millione (sau Cartea minunilor lumii ), pe baza
căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativ ă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor
călătorului vene țian.

36
REPERE ÎN GEOGRAFIA RENA ȘTERII (SEC XV-XVI)

Geografia rena șterii este geografia marilor explor ări ale lumii intra și extraeuropene; caracteristic ile sale principale sînt
lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice), cunoa șterea « lumilor noi » (prin pu blicarea jurnalelor de bord
și a jurnalelor de c ălătorie), cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice, realizarea h ărților, portulanelor
și atlaselor)

SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor și compila țiilor
1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compila ție din lucr ările anticilor și ale Sfinților Părinți (Sfîntul
Augustin, Albert cel Mare)
1476 – publicarea la Strasbourg a lucr ării lui Vincent de Beauvais
1477 – este publicat ă la Veneția Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini), cu titlul Historia Rerum
ubique gestarum , în care se încearc ă o sinteză între geografia antic ă (Strabon) și cea medieval ă (Pierre d’Ailly, Marco
Polo, Odoacru din Pordenona, etc.);

SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii

1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ȘI JURNALELE DE C ĂLĂTORIE
Cristoforo Colombo în italian ă sau Cristóbal Colón în spaniol ă (1451-1506)
-Prima călătorie: scrisoarea c ătre G. Sanchez (trezorierul rega tului) din februarie 1493, este prima atestare a Americii;
tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis , aceasta cunoa ște o difuzie rapid ă (9 ediții între 1493-1494, la
Roma, Paris, Bâle și Anvers; în limba german ă nu este tradus ă decît în 1497);
-A doua și a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect, prin intermediul scrierilor c ălugărului Bartolomeo de Las
Casas (1470-1566) și ale fiului s ău Fernando Colomb (1488-1539), care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent
pierdute;
-Din ultima c ălătorie nu se cunoa ște decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scris ă în Jamaica, publicat ă la Veneția în 1505
sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo, vicere di Spagna e almirante de la insule Indie, alli christianissimi
e potentissimi re et regina di Spagna .
Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei și Portugaliei
-A profitat de o mai bun ă cunoaștere european ă a călătoriilor sale; una din versiunile jurnalelor sale, numit ă Quatuor
Navigationes a ajuns în Fran ța, la Saint-Dié des Vosges, unde cosmogra ful german Martin Wa ldseemüler (1470-1521),
în Cosmographiae introducti o […] insuper quatuor Am ericii Vespuccii navigationes , din 1507, consider ă nimerit a numi
continentele descoperite de Columb America, dup ă numele navigatorului florentin.
Navigatorii portughezi și descrierile Africii, Oceanului Indian și Asiei

2) SISTEMATIZAREA CUNO ȘTINȚELOR ȘI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ȘTIINȚIFICĂ LA
INTERESE PRACTICE: DUP Ă 1550
– Odată trecută febra descoperirilor, are loc un proces de triere a informa țiilor, de verificare, de comparare și de
corectare a acestora, fapt care va conduce la colec ții sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Principalele figuri
renascentiste ale perioadei sînt:
– venețianul Gian Battista Ramusio (1485-1557), cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi ; primul
volum este centrat pe cunoa șterea Africii și a Asiei sudice (c ălătoriile lui Conti, Varthe ma, Cadamosto, Vasco da
Gama, Cabral, Alvarez, Pigafetta, Leon Africanul); al doile a pe descoperirea Asiei Cent rale (Marco Polo, Hayton,
Rubrouk, Paul Jove), Rusiei (Herberstein) și mărilor polare (Zeno); al treilea este dedicat Americilo r (Pierre Martyr,
Vespucci, Verrazano, Cortés, Cabeza de Vaca, Coronado, Orellana, Oviedo, Cartier).
– englezul Richard Hakluyt (1553-1616), cu trei volume publicate în 1589, care p ăstrează structura lui Ramusio, îns ă
care sînt centrate pe c ălătoriile englezilor (Frobisher, Raleigh, Drake, Hawkins, Davis, Cavendish, etc.): Principal
navigations, voyages and discoveries of the English nation, made by sea or over land to the most remote and farthest distant qu arters of the
earth within the compass of these 1500 years .
– englezul Samuel Purchas , discipol al lui Hakluyt, care public ă în 1625 Hakluytus Posthumus,or Purchas his Pilgrimes
containing the history of the world by sea voya ges and land travels by Englishmen and others , în care descrie și călătoriile spaniolilor
și olandezilor, rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei
– flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt, între 1590 și 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones
peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale, numite și Micile
Călătorii, și 13 volume pentru Indiile Occidentale, grupate în Marile Călătorii)
-flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt, între 1598 și 1663 un num ăr de 69 de volume, începute cu Sammlung
von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien , o anthologie a 26 de c ălătorii engleze și olandeze.
– flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” c ăpitanilor olandezi, Navigatio et
Itinerarium in Orientalem Indiam , care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.

373) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVI TATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE
a) Aria germanic ă:
-M. Waldseemüller : Cosmographia Introductio (1507)
-J. Schöner : Luculentissima descriptio (1515), Opusculum geographicum (1533)
-P. Apian (inventator al proiec ției stereografice): Cosmographia (1524), tradus ă în francez ă și îmbogățită în 1544 de
Gemma Frisius , la Louvain (Belgia de ast ăzi)
– elvețienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) și Vadianus cu De Situ Orbis (1522)
– germanul Sebastian Münster – Cosmographia, Bâle, 1550
b) Aria latin ă:
– portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508)
– spaniolul Martin Fernandez de Enciso – Suma de Geographia (Sevilla, 1519), adaptat ă în englez ă de Roger Barlow
din Bristol și plagiată în francez ă de Alfonse de Saintonge (1544-1545)
– portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537)
– spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în german ă, italiană, engleză și franceză
– spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551), tradus în englez ă în 1561 de Richard
Eden ( The Arte of Navigation ) și de William Bourne, în 1573 ( Regiment of the Sea )
– francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) și Oronce Fine – De Mundi Sphaera, sive Cosmographia libri V
(1542)

5.3. Geografia modern ă

La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce ast ăzi se nume ște geografie general ă,
geografie regional ă și geografie local ă:
Pierre Davity : Les Etats et les Empires du Monde (11 ediții între 1614-1635): « Descrierea p ămîntului este numit ă
Geografie și este diferit ă, ca parte a întregului, de Cosmografie , care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea
specifică a unei provincii iar Topografia , respectiv descrierea unui loc, nu es te altceva decît reprezentarea specific ă a
unui oraș, cu sau fără teritoriul s ău ».

SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofi țerilor și geografia colonial ă; primele enciclopedii
(Bernard Varenius , geograf olandez de origine german ă, 1622-1650 – Geographia generalis , 1650; Conrad
Malte-Brun , geograf francez de origine danez ă, 1775-1826 – Geographie Mathématique, physique et
politique de toutes les parties du monde , 1803-1807)

38

Fig. 4 – Oameni și relații în apariția științei moderne

Fig. 5 – Preeminen ța științelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne

39

Fig. 6. – Schi țarea constituirii geografiei moderne

Locul geografiei umane în cadrul științelor naturii dup ă Fr. Ratzel
(sursa : Frank Debié – Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

Botanica Zoologia Antropologia
Morfologia
Evoluția speciilor

Ecologia

Fitogeografia Anatomia
Evoluția speciilor
Etologia (comportamentul speciilor)
Ecologia
(raporturi specie/mediu)
Zoogeografie
(repartiția speciilor) Antropologie fizic ă
Paleontologie
Antropologie cultural ă
Antropogeografie
(raporturi om/mediu)
Antropogeografie
(repartiția oamenilor)

Geografia – știință transversal ă a fenomenelor de repatri ție după Fr. Ratzel
(sursa : Frank Debié – Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

Științe naturale și umane Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de cercetarea geografic ă
Geologia
Topografia
Climatologia

Botanica
Zoologia

Antropologia
Științele politice Geomorfologia

Geografa climatelor

Biogeografia
Zoogeografia

Antropogeografia
Geografia politic ă Repartiția formelor de relief terestru

Repartiția fenomenelor și zonelor climatice

Repartiția asociațiilor și cuverturilor vegetale
Repartiția speciilor animale

Repartiția oamenilor și a civiliza țiilor
Repartiția statelor și sistemelor politice

40Definiția dată de Ratzel antropogeograf iei este foarte fecund ă : antropogeografia studiaz ă
repartiția oamenilor pe suprafa ța terestră precum și raporturile pe care le între țin cu mediile în care tr ăiesc.
Conform logicii lui Ratzel, geografia uman ă joacă trei roluri foarte diferite :

– geografia uman ă este o demografie spa țială. Ea studiaz ă inegala reparti ție a oamenilor pe p ămînt,
variația densităților, « deșerturile umane » și marile nuclee de dens ă populare. Ea încearc ă să explice motivele
(cauzele) acestei reparti ții precum și evoluțiile sale în curs : migra ții, fronturi pioniere, cre ștere demografic ă internă;
– geografia uman ă este o antropologie spa țială. Completînd antropologia, antropogeografia studiaz ă
repartiția spațială a fenomenelor care intereseaz ă antropologii epocii : rasele, limbile , modurile de trai, gredele de
civilizație (vînători itineran ți, păstori nomazi, agricultori sedentari, etc. );
– geografia uman ă este o ecologie uman ă. Ea studiaz ă raporturile dintre om și mediul în care tr ăiește.
Omul « împrumut ă » din mediu elementele regimului s ău alimentar, materialele de construc ție ale locuin ței sale,
precum și pe cele ale îmbr ăcăminții pe care o poart ă. Inegala durat ă a zilelor și a nopților, succesiunea anotimpurilor,
creșterea plantelor alimentare sau mi șcările nomade ale animalelor îi ritmeaz ă omului munca, via ța șî manifest ările
culturale (s ărbătorile).
(sursa : Frank Debié – Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

41

Fig. 7 – Geografia modern ă – începuturile institu ționalizării

42

Fig. 8 – Revolu ția cantitativ ă

6. Geografie fizic ă și geografie uman ă

“ [În anii ‘60] prima eroare a fost s ă se considere ca un
fapt evident separare a geografiei fizice de geografia uman ă,
fiecare din cele dou ă separîndu-se la rîndul lor într-o serie
întreagă de specializ ări: geomorfologie, climatologie,
biogeografie în geografia fizic ă, geografie urban ă și rurală în
geografia uman ă. (…) Se pare c ă în prezent se încearc ă
găsirea unui nivel de ec hilibru între cele dou ă demersuri
clasice: acela fizic, ce uit ă a d e s e a g r a d u l d e a n t r o p i z a r e a l
planetei, derivînd c ătre geologie, și acela uman care nu ține
suficient seama de medierea spa țiului [fizico-geografic] în
organizarea social ă a teritoriilor”.
Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe

Geograful și epistemologul Ron J. Johnston (1989)10 găsește diferența principală dintre
geografia fizic ă și cea uman ă la nivelul explic ării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare .
Această diferență derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice și a celor socio-economice.

10 Citat de Frank Débié, 1995
11 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esen ță » vine din verbul latinesc nascor = a naște; prin urmare natura
(esența) unui lucru, proces sau fenomen reprezint ă ceea ce este intrinsec (preexistent, spontan, or iginar) în respectivul
lucru, proces sau fenomen.

43În geografia fizic ă, mecanismele subiacente determin ă fenomenele. Problema care se
pune este aceea c ă fenomenele nu sînt niciodat ă identice și nu depind de un anume mecanism ci
de o combina ție de mecanisme multiple, nu toate cunoscute, dar care au o dinamic ă temporal ă
lentă, schimbîndu-se foarte pu țin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian
Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform c ăreia „natura merge pe un drum atît de lung încît
pare imobil ă“ ilustreaz ă foarte bine aceast ă stare de lucruri. Prin urmare, geografia fizic ă, aidoma
celorlalte științe ale naturii12, se va concentra în primul rînd asupra identific ării și înțelegerii unui
număr cît mai mare de mecanisme, precum și asupra combin ării acestora. Odat ă descoperite și
înțelese, aceste mecanisme naturale nu î și mai modific ă esența ci doar parametrii. De exemplu
circuitul apei în natur ă este un mecanism a c ărui funcționare nu se schimb ă odată cu trecerea
timpului; ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de ap ă în diversele
sale forme de agregare) care particip ă la diferitele faze ale ciclului. Sc ăderea temperaturii globale
conduce la instalarea perioadelor gl aciare, în care mari volume de ap ă sînt scoase temporar din
circuit, fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Cre șterea temperaturii din perioadele
interglaciare va reintroduce apa înghe țată în dinamica obi șnuită a hidrosferei. Evolu ția geografiei
fizice ca știință se bazeaz ă deci pe identificarea și explicarea proceselor naturale noi sau
necunoscute care intervin în func ționarea unui mecanism deja cunoscut. Se poate observa c ă
principiul cauzalit ății ocupă o poziție principal ă în cadrul cercet ărilor efectuate de geografia fizic ă,
de unde o foarte mare tenta ția pentru acceptarea determinismu lui filosofic drept tram ă teoretică generală.

În geografia uman ă, mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor
sînt ele însele pr odusul unei evolu ții istorice rapide și continue; procesele care materializeaz ă realitățile
studiate de geografia uman ă sînt evolutive iar evolu ția lor este de multe ori datorat ă unor cauze
exterioare . Mai mult, ritmul de transformare a mecanismelor nu r ămîne constant. Accelerarea
proceselor naturale și socio-economice indus ă de progresul tehnologic este din ce în ce mai
rapidă iar durata de via ță a unui ansamblu de interrela ții scade pe zi ce trece, fenomen numit
tranziență13 de sociologul american Alvin Töffler. Civiliza țiile agricole au avut nevoie de 10 000 de
ani pentru a șlefui organiz ările teritoriale rurale. Industria le-a distrus sau le-a transformat în

12 Cu sensul de realitate existent ă în afara culturii și a civiliza ției, cuvîntul natură trimite la physis , respectiv la alc ătuirea
materială a lumii, precum și la caracteristicile naturale (lat. physicus , gr. phusikos ) ale acesteia.
13 În opinia lui Töffler, tranziența reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a rela țiilor sociale. Astfel, genera ția
bunicilor no ștri era mai stabil ă din acest punct de vedere: prietenii lor r ămîneau aceia și pe întreg parcursul vie ții, cu
foarte puține șanse de a fi schimba ți. În prezent, dinamica spa țială accentuat ă a unui individ (deplas ări temporare sau
definitive la distan țe mari, pentru studii sau pentru un loc de munc ă), lărgește sfera de « prieteni », îns ă calitatea și
intensitatea rela țiilor stabilite cu ace știa este net inferioar ă celor stabilite de bunicii no ștri cu prietenii lor. Acest
concept se reg ăsește foarte bine în geografia actual ă: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid; un
cartier urban poate înflori sau dec ădea în timpul unei vie ți de om; un masiv forestier poate fi defri șat și refăcut în cel
mult 25 de ani, etc.

44profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). Organiz ările industriale (regiuni, axe, centre
industriale), care p ăreau veșnice, sînt complet modificate, sau chiar înlocuite în doar cî țiva ani, de
organizările teritoriale specifice revolu ției cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar
aceea de a identifica mecanismele și de a le în țelege combinarea, ci și de a înțelege transformarea
acestora. Exemplul dinamicii teritoriale a spa țiului geografic cuprins între frontierele Belgiei
actuale (fig. 9) poate ilustreze foarte bine aceast ă particularitate a domeniului de cercetare a
geografiei umane.

În spațiul belgian, dezvoltarea economic ă –și prin urmare centrul puterii politice – a
cunoscut o transla ție spațială multiplă. Sfîrșitul evului mediu a g ăsit Flandra înfloritoare datorit ă
activităților comerciale și meșteșugurilor dezvoltate în ora șele litorale, în vreme ce Valonia
rămăsese o provincie periferic ă, rurală și săracă. Comerțul și agricultura Flandrei, beneficiind de
cadrul medieval înfloritor al litoralelor M ării Nordului vor suferi îns ă rapid din pricina apari ției
germenilor revolu ției industriale, care vor apare în Valonia, bogat ă în zăcăminte carbonifere și
beneficiind de aportul de tehnologie adus din Fran ța în timpul ocupa ției napoleoniene.
Scimbîndu-se sursa avu ției (de la agricultur ă, meșteșuguri și comerț la industrie) se schimb ă și
sistemul politic, aristocra ția pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. Deoarece sursa
bogăției și puterea politic ă se deplasase în Valonia, Flandra devine s ăracă și se supra-populeaz ă.
Această stare de lucruri, dezastruoas ă la început, se transform ă în avantaj odat ă cu introducerea
votului universal, care ofer ă puterea celor mai mul ți. Pe fondul urm ărilor crizei economice din
1930 și a dinamicilor economice majore ale investi țiilor interna ționale, care caut ă mînă de lucru
ieftină și ieșiri rapide la ocean, Valonia va pierde treptat suprema ția.
Se observ ă așadar faptul c ă, fără înțelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru,
deseori pu țin vizibile, nu se poate explica apari ția, evoluția și dispariția structurilor spa țiale puse în
loc.
Marea diferen ță dintre geografia fizic ă și geografia uman ă ar fi deci aceea mai general ă care
separă științele naturale de științele umane: științele naturii încearc ă să înțeleagă mecanisme
relativ stabile, în vreme ce științele umane lucreaz ă cu mecanisme aflate într-o
transformare rapid ă și neîntrerupt ă. Pentru științele naturii prioritatea ar fi aceea de a
identifica, de a demonstra și de a combina aceste mecanisme, în timp ce în științele umane
accentul cade asupra în țelegerii transform ării istorice a mecanismelor. Adeasta este una dintre
explicațiile pentru care determinismul evolu ționist a fost adoptat mai repede de geografia uman ă decît
de geografia fizic ă, rămasă mult timp sub st ăpînirea determinismului mecanicist cu origini în
concepțiile filosofice ale lui Descartes și ale lui Newton.

45

Fig. 9 – Economie, politic ă și tectonică teritorială în Belgia
(după Christian Vandermotten)

Analiza lui Johnson este doar una printre mu lte altele care s-au focalizat asupra
taxonomiei științelor geografice, într-un peisaj epistemologic înfocat, cadru pentru interminabile
dispute științifice între geografi (v. Donis ă, 1977, p. 85-89). În cele ce urmeaz ă vom încerca s ă
demonstrăm că geografia r ămîne o știință unitară cu drepturi depline în cadrul cunoa șterii umane.

46
6.1. Geografie fizic ă și geografie uman ă – o divizare arbitrar ă și periculoas ă

Diferențierea unei geografii fizice și a unei geografii umane în interiorul geografiei nu
este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Aceast ă dihotomie este rezultatul aplic ării
principiului reduc ționist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrab ă didactică. Deosebirea
ramurilor și subramurilor geografice are drept scop princi pal crearea de repere epistemologice nu
atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul s ău (speciali știi celorlalte discipline, instan țele
administrative, elevi, studen ți, etc.).
În cadrul geografiei, disputele ridicate de existen ța a două geografii, fizic ă și umană, au
fost întotdeauna legate nu atît de dinamica intern ă a științei în sine ci de modificarea, în
perioadele de criz ă, a balanței puterii în structurile administrative (în institu țiile geografice precum
societățile de geografie, sec țiunile de geografie din academii și universit ăți ori în departamentele
ministeriale de profil). A cest fenomen poate fi urm ărit încă de la constituirea geografiei moderne:
conflictele între vidalieni și anti-vidalieni în Fran ța, între ritterieni și adepții lui Humboldt în
Germania. În perioada de criz ă epistemologic ă a geografiei (1950-1970) acelea și comportamente
au continuat sciziunea între geografii fizicieni și geografii umani ști în întregul Occident. Deoarece
« comanda social ă » a avantajat în acea perioad ă geografia uman ă, geografia fizic ă a fost lent
marginalizat ă iar speciali știi săi fie s-au raliat altor științe naturale, fie și-au « umanizat » discursul
și metoda. Acela și lucru se întîmpl ă în prezent în Rusia și în fostele țări comuniste din Europa
Central-estic ă, unde geografia fizic ă, inertă din punct de vedere ideologic, a fost l ăsată să evolueze
liber între 1950-1990, pe cînd geografia uman ă a fost constrîns ă să rămînă la nivelul idiografic de
la începutul secolului al XX-lea. Trecerea balan ței puterii dinspre geografia fizic ă spre cea uman ă
în Europa Central-estic ă nu este ( și nu va fi) atît de dramatic ă precum în Occidentul anilor ’60
deoarece problemele globale ale omenirii impun o ec hilibrare (o recentrare) a interesului geografic
către nivelul tradi țional de cercetare, cel mezospațial, care îmbin ă ambele direc ții de cercetare ale
geografiei. În plus, analiza istoric ă a acestor confrunt ări au adus o oarecare în țelepciune în rîndul
geografilor, care au în țeles faptul c ă nu conflictele interpersonale, fie ele și științifice, pot controla
mersul disciplinei, ci dinamica general ă a societății, singura apt ă să valideze direc țiile de evolu ție
ale științelor geografice. Este evident prin urmare c ă divizarea geografiei în fizic ă și umană este

14 Reducționismul este o doctrin ă filosofică – sau un curent epistemologic – dup ă care realitatea nu poate fi explicat ă
prin ea îns ăși ci doar plecînd de la componen tele sale primare. Astfel, via ța, ca fenomen biologic, nu poate fi în țeleasă
decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi, molecule, enzi me). În cazul nostru, geografia unitar ă
nu ar putea fi descris ă și definită în mod direct. Pentru a-i proba existen ța trebuie s ă fie analizate componentele sale,
respectiv disciplinele și subdisciplinele sale.

47artificială și exterioar ă dinamicii interne a disciplinei, care a r ămas unitar ă dincolo de diversele
dispute teoretice.

Analiza comportamentului cercet ătorului geograf precum și studiile epistemologice
asupra geografiei tind s ă demonstreze faptul c ă geografia este ancorat ă mai degrab ă într-o concepție
holistă asupra domeniului și metodelor sale de studiu. Holismul epistemologic15 postuleaz ă ideea
că o cercetare nu se bazeaz ă niciodată pe o singur ă ipoteză ci « angajeaz ă ansamblul cunoa șterii
teoretice a unui domeniu științific la un moment dat al istoriei științelor » (Clément, Démonque și
alții, 2000). Pentru a- și finaliza eforturile, cercetarea geografic ă, oricare ar fi obiectul asupra c ăruia
s-ar focaliza, este nevoit ă să facă apel la întreaga cunoa ștere de specialitate disponibil ă la un
moment dat. Prin natura lor, cercet ările geografice nu pot apar ține în exclusivitate unei singure
subdiscipline geografice. Este foarte greu s ă fie acceptat drept corect din punct de vedere științific
un studiu de climatologie, la orice scar ă ar fi el realizat, dac ă acesta se limiteaz ă la a descoperi și
explica mecanismele naturale implicate, f ără a ține seama de mecanismele antropice care pot
interveni (modificarea albedoului, a coeficientului de rugozitate spa țială, a compozi ției fizice și
chimice a aerului, a cuverturii vegetale, etc.). Acela și lucru este valabil și în cazul geografiei umane:
rețeaua mondial ă de telecomunica ții depinde de ionosfer ă și de capriciile activit ății solare;
accesibilitatea ora șelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia și de hidrografia
teritoriului analizat; in tensitatea unei civiliza ții agrare depinde și de calitatea solurilor pe care s-a
dezvoltat, etc.
Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu r ămîne prin urmare
doar la nivelul acestei artificiale separ ări a geografiei în fizic ă și umană. În chiar interiorul
geografiei fizice, reputat ă ca fiind mai clar ă din punct de vedere teoretic și metodologic, este
imposibil s ă se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiec ărei subdiscipline.
Pedogeografia este în esen ță o sumă de informa ții sintetizate din geologie, geomorfologie,
biochimie, biofizic ă, agronomie, climatologie, biologie sau din științele sociale. La fel,
geomorfologia nu poate defel s ă își structureze teoriile f ără recursul la informa țiile furnizate de
geologie, astronomie, meteorologie, hidrologie, geofizic ă, topografie. În plus, pu ține mai sînt ast ăzi
mediile care s ă se mai poat ă numi medii naturale . Teoria ecologic ă a demonstrat faptul c ă un mediu
încetează să mai fie un mediu natural dac ă acțiunea omului în cadrul s ău însumeaz ă o energie care
depășește valoarea medie individual ă zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Dac ă
pînă la revolu ția agricolă din neolitic aceast ă valoare oscila între 5 și 12 termii iar în perioada
sedentariz ării popula țiilor și a apariției civiliza țiilor rurale ea varia între 12 și 25 termii, revolu ția

15 Holismul epistemologic (de la gr. holos=întreg) a fost dezvoltat de fi zicianul Pierre Duhem (1861-1916).

48industrială (70-200 de termii) și apoi revolu ția microelectronic ă (peste 220 de termii)16 au condus
în mod clar la ruperea echilibrelor naturale și la antropizarea avansat ă a mediului înconjur ător.
Situația actuală a Terrei, în care fenomenul înc ălzirii globale a atmosferei din cauza activit ăților
umane poate s ă schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor
glaciare și ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilit ății
cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau
umane.

Dacă acceptăm aceste considera ții atunci trebuie s ă acceptăm și faptul că, neavînd un
obiect propriu de studiu, disciplinel e geografice nu pot avea teorii și metode proprii și prin
urmare nu pot efectua cercet ări fundamentale 17. Cu alte cuvinte, ele sînt lipsite de atributele esen țiale
care ar putea s ă le acorde statutul mult dorit de știință. O scurtă analiză a metodologiei lor reflect ă
foarte clar c ă disciplinele geografice, fizice sau umane, nu pot s ă conducă cercetări de sine stătătoare
către nivelele micro și macroscopice ale naturii. La nivel microscopic geografia fizic ă este
incapabilă să se desfășoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie, de
chimia molecular ă ori de fizica (sub)cuantic ă. La nivelul microscopic al științelor sociale (adic ă la
scara individului) geografia uman ă este la fel de neajutorat ă: sociologia sau etnologia se ocup ă
îndeaproape de comportamentele individuale; (s ocio)psihologia are mijloacele necesare pentru
sondarea subcon știentului sau personalit ății individuale ori colective; științele economice și-au
construit e șafodaje teoretice extrem de soficti cate pentru a putea diseca în am ănunțime
funcționarea individului economic (familie, firm ă, întreprindere, stat); științele politice și-au
dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii, etc. Acela și lucru este valabil și la nivel
macroscopic: astronomia, astrofizica, geofizic a, geologia, meteorologia, psihosociologia
mulțimilor, demografia, macroeconomia, politica rela țiilor interna ționale, toate vor fi întotdeauna
mult înaintea științelor geografice, care, dac ă ar încerca s ă le încalce domeniul de cercetare, ar
face-o cu incon știența neofitului și cu rezultate pe m ăsură…

« Există părerea că un studiu geografic, cel pu țin de geografie regional ă, sub pretextul
că analizeaz ă raporturile dintre mediul fizic și om, consist ă în enumerarea unor informa ții într-o
ordine stereotipic ă și de neclintit: structur ă geologic ă, relief, climat, hidrologie, vegeta ție,

16 CD-ROM Encyclop ædia Universalis , articolul « Milieu naturel ».
17 Spre deosebire de cercetarea normal ă (respectiv cercetarea care aprofundeaz ă cunoașterea realit ății prin intermediul
teoriilor, metodelor și mijloacelor deja cunoscute și acceptate), cercetarea fundamental ă este cercetarea care exploreaz ă
noi universuri și noi limite în scopuri decl arat non aplicative; scopul s ău este acela de descoperire a adev ărurilor
științifice fundamentale, ceea ce conduce la construirea de noi teorii și de noi metode). Spre deosebire de cercetarea
normală, care este static ă, cercetarea fundamental ă este dinamic ă și distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru
aprofundare, v. Thomas Kuhn, 1983).

49populație și așezări, activități și producții, schimburi comerciale, totul înso țit sau precizat de
nenumărate date statistice. Aceast ă rețetă poate să prezinte uneori variante îns ă asta nu o va
împiedica s ă rămînă doar o caricatur ă, deoarece diferitele informa ții sînt împrumutate din alte
discipline (geologie, meteorologie, hidrologie, biologie și pedologie, demografie și istorie,
etnosociologie, economie și tehnici diverse). Geograful apare astfel ca un tîlhar, ca un parazit, iar
aportul său științific rămîne de nesesizat. De ce ar fi luat el în serios în afara s ălilor de clas ă sau al
universităților ?»18.

Pentru a se ap ăra, geografii invoc ă faptul că obiectul lor de studiu reprezint ă nu aceste
segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor științe ci spațiul geografic, privit ca o organizare
complexă și sintetică a realității, cuprinzînd simultan toate obiectele, procesele și fenomenele care,
fiecare în parte, constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale.
Analiza celor mai multe studii geografice demonstreaz ă însă faptul c ă pentru majoritatea
geografilor « spa țiul geografic » se reduce la un banal cadru spa țial în care sînt localizate realit ățile
analizate (mai bine spus descrise) conform re țetei prezentate în citatul anterior.
Această stare de fapte este îngrijor ătoare, iar lucrurile nu se opresc aici. O privire
rapidă în istoria științelor demonstreaz ă foarte repede c ă nici un geograf modern , cu excep ția
clasicilor (von Humboldt, Ratzel, de la Blache, Davis), nu a marcat profund cunoa șterea uman ă.
În cele mai cunoscute clasific ări ale științelor și în cele mai cunoscute lucr ări de epistemologie și
de filosofie a științei (Jean Piaget, Karl Popper, Michel Foucault, Thomas Kuhn), geografia este
absentă. Extrem de pu țini geografi sînt cita ți în lucrările științifice din științele naturale sau din
științele sociale. În schimb, în majoritatea sc rierilor geografice, fie acestea teoretice,
epistemologice, metodologice sau aplicative apar frecvent cita ți specialiști din celelelalte domenii
ale cunoa șterii științifice; frecven ța citărilor este atît de mare încît la o privire superficial ă
respectivii autori pot foarte bine trece drept ge ografi. Geografia apare astfel ca o disciplin ă
secundară, tolerată, cu caracter enciclopedic, bun ă cel mult s ă contribuie la dezvoltarea
cunoștințelor de cultur ă generală ale cetățenilor statelor care bun ăvoiesc să finanțeze învățămîntul
geografic19.
Pe lîngă confrunt ările artificiale dintre geografii fizicieni și cei umani ști, prezentate
anterior, aceast ă situație este datorat ă și genezei geografiei moderne, respectiv originii sale duale:
mai apropiat ă de științele naturale în Germania și mai apropiat ă de științele sociale în Fran ța. O
analiză mai atent ă proiecteaz ă însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada

18 CD-ROM Encyclop ædia Universalis , articolul “Géographie”
19 Există state unde înv ățămîntul geografic este absent, locul s ău fiind luat de discipline cu caracter etnografic,
precum laografia din Grecia (din gr. laos=popor). În altele se p ăstrează doar un înv ățămînt geografic preuniversitar, cel
superior fiind arondat științelor sociale (economia) sau naturale (bio logia sau pedologia): Italia, Japonia, etc.

50premergătoare apari ției geografiei moderne, mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII).
În aceste dou ă secole nu se întîmpl ă nimic cu adev ărat remarcabil în domeniul geografiei.
Geografia Rena șterii, axat ă pe revalorizarea și corectarea operelor antice prin intermediul
informațiilor noi furnizate de c ălătoriile negustorilor, militarilor și marinarilor, ajunge la un nivel
imposibil de dep ășit. Specula țiile (meta)filosofice nu î și mai găsesc locul iar cantitatea imens ă de
informații devine imposibil de st ăpînit. Interesul savan ților – și implicit al structurilor de putere
ale epocii – se deplaseaz ă către domenii precise, impulsionate de inven țiile legate de
instrumentarul științific. Știintele de sintez ă, precum geografia, las ă locul științelor specializate:
meteorologia, hidrologia, topografia și cartografia, geologia, biologia, economia, științele politice,
istoria. Filosofia naturalist ă face locul ra ționalismului, empirismului și sensualismului20, bazate pe
ideea determin ării fenomenelor de cauze naturale profunde și unice. Nu puteau fi științe decît
acele discipline care î și inventau metode și mijloace de descoperire a acestor cauze (legi)
universale. Astfel se explic ă succesul științelor fundamentale (matematica, geometria, fizica,
astronomia) și a celor naturale (chimia, biologia, geologia) sau tehnice (mecanica, optica,
hidrologia, meteorologia).
Orientate c ătre micro sau c ătre macrocosmos, aceste științe produceau în serie
clasificări din ce în ce mai detaliate și mai aprofundate, descoperind noi și noi mecanisme naturale
fundamentale. Urm ărind acelea și principii de clasificare și de descoperire a mecanismelor
fundamentale se dezvolt ă între secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sociologia (denumit ă inițial
« fizică socială »), economia, științele politice, etnografia21. Rămasă descoperit ă din punct de
vedere metodologic (neavînd mijloacele și metodele proprii de studiere a micro și
macrocosmosului), geografia a fost eclipsat ă în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic.
Încercarea singular ă a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o
teorie a geografiei fizice ( Geographia generalis , 1650) a r ămas fără urmări importante. Singura
« nișă ecologică» rămasă încă neocupat ă era nivelul mezocosmic (mezospa țial), în care geografia
evoluase înc ă din antichitate, și în care a continuat s ă evolueze pe parcursul celor dou ă secole
enunțate, culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între
1810 și 1829 a geografului francez de origine danez ă Conrad Malte-Brun (1775-1826).
Nivelul mezospa țial a permis dintotdeauna geografiei s ă își desfășoare arsenalul
metodologic care, de și schematic (observa ția și descrierea), f ăcea posibil ă încadrarea realului vizibil
într-o structur ă cît de cît ordonat ă și deci accesibil ă nespeciali știlor. Efervescen ța renascentist ă
condusese geografia c ătre schițarea a trei niveluri spa țiale de analiz ă a realității vizibile: cel local,

20 Curentele filosofice care au influen țat în mod direct devenirea geografiei ca știință vor fi prezentate în a doua parte
a cursului, « Taxonomia Geografiei umane ».
21 Etnologia și antropologia sînt termeni sinonimi; școala anglo-saxon ă utilizează termenul de etnologie iar cea
francofon ă pe cel de antropologie.

51cel regional și cel planetar (Broc, 1986). În Les états et les empires du monde (11 ediții între 1614 și
1635), abatele Pierre Davity scria: « Descrierea P ămîntului este numit ă Geografie și este diferit ă, ca
parte a întregului, de Cosmografie , care este descrierea Lumii [Universului, n.n.]. Chorografia este
descrierea specific ă a unei provincii iar Topografia , respectiv descrierea unui loc, nu este altceva
decît reprezentarea specific ă a unui ora ș, cu sau fără teritoriul s ău ». Rămasă la nivelul descrierilor
generale a locurilor, regiunilor și planetei, geografia a fost surprins ă, cum am ar ătat, de
specializarea accentuat ă a disciplinelor științifice, declan șată după Renaștere și ajunsă la apogeu în
secolul Luminilor22. Dezorienta ți, geografii au încercat s ă urmărească noile linii de for ță ale
paradigmei în curs, ceea ce a avut dou ă consecințe principale.
Prima a fost cea a cristaliz ării unor subdiscipline capabile s ă părăsească trunchiul
stufos și ineficient al geografiei-mam ă. Axate pe descoperirile fundamentale din științele naturale,
unele subdiscipline s-au predat necondi ționat acestora, alc ătuind tandemuri inseparabile: geologie
– geomorfologie, meteorologie (climatologie) – geografia climatic ă, biologie – fitogeografie și
zoogeografie, hidrologie – hi drografie, pedologie – pedogeografie. Identic au reac ționat cele ce mai
tîrziu aveau s ă se numeasc ă ramuri ale geografiei umane. Sub impulsul economiei clasice
britanice, savantul rus Mihail Vasilievici Lom onosov (1711-1765), aflat din 1758 la conducerea
secțiunii de geografiei a Academiei de Științe din Sankt Petersburg tinde s ă pună bazele unei
geografii economice și a unei geografii sociale printr-o vast ă anchetă topografic ă, economic ă și
etnologică asupra teritoriului rusesc, ale c ărei rezultate vor sosi mult dup ă moartea sa și vor curma
astfel evolu ția acestor discipline. În Occident, geografii încep s ă schițeze geografia urban ă și
geografia rural ă, în strînsă legătură – chiar dac ă în esență conflictual ă – cu istoria și sociologia.
A doua consecin ță a fost imitarea științelor naturale și sociale cu succes incontestabil,
în vederea realizarea unor clasific ări pertinente a realit ăților studiate și a găsirii unor legi care s ă
explice aceste realit ăți. Clasificarea formelor de relief, a organiz ărilor hidrografice, a climatelor, a
localităților urbane, a celor rurale, a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direc țiile urmate în
această perioadă. Această imitare nu a fost decît superficial ă deoarece mijloacele și metodele de
cercetare proprii nu au ap ărut, cele utilizate apar ținînd celorlalte științe consacrate. Chiar dac ă
cerințele lucrului științific impuneau incursiuni c ătre « invizibilul » micro sau macrocosmic,
geografii reveneau degrab ă în domeniul vizibilului specific realit ății mezocosmice:

22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut și sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Lumières și germ. Aufklärung ).
Denumirea vine de la tran șarea raționalistă a conflictului scolastic dintre « lumina natural ă » și « lumina
supranatural ă » (mai exact dintre teologia natural ă, respectiv interpretarea cuvîntului divin, și teologia revelat ă inițiaților
direct de c ătre divinitate). Prin urmare « secolul Lu minilor » este perioada în care savan ții și filosofii au început s ă
afirme că lumea poate fi cunoscut ă direct, fără intermediere divin ă, prin intermediul ra țiunii (deci a luminii naturale,
înnăscute, a omului).

52« În toate aceste domenii, ancheta trebuie s ă fie adîncit ă către fenomenele chimice sau
biologice f ără de care lumea nu poate fi în țeleasă. […] Cercet ători, ingineri și tehnicieni de forma ție variată
se concentreaz ă asupra acestor nivele. Pentru geograf, incursiunile c ătre faptele microcosmosului r ămîn
limitate căci ele nu au alt ă motivație în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23.

La nivelul mezospa țial, unde se combin ă în forme vizibile obiectele, procesele și
fenomenele invizibile ale micro și macrocosmosului (particole și forțe subatomice, reac ții
biochimice, comportamen te individuale, gravita ția, magnetismul terestru), realitate este extrem de
complexă atît în ceea ce prive ște forma cît și în ceea ce prive ște conținutul. La acest nivel
reducționismul științific trebuie s ă funcționeze la capacitate maxim ă pentru ca realit ățile să poată
fi înghesuite în clasific ări și taxonomii cît de cît utile. Faptul este extrem de evident în geografie:
nu există două locuri identice, dou ă procese identice, dou ă fenomene identice. Din aceast ă cauză,
cu tot efortul s ău teoretic și metodologic, geografia a r ămas la periferia ansamblului de științe
moderne nomotetice24, condamnat ă să practice un demers descriptiv, idiografic25, sursă a gravei
crize epistemologice de imediat de dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial.

6.2. Geografia regional ă – expresie a unit ății geografiei ?

Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale
specificității sale ca știință, precum și pe cele ale unității sale fundamentale . Specificul geografiei este
acela al indivizibilit ății obiectului s ău de cercetare.

Regiunea geografic ă (după A. Bailly, 1998):

Geografia este singura disciplin ă pentru care regiunea este o no țiune centrală (Etienne Juillard, 1967). Spre deosebire de alte
științe care abordeaz ă dimensiunea spa țială a societății, geografia se distinge prin predilec ția pentru formele de
organizare spa țială, subansamblurile teritoriale, structurile sau subdiviziunile regionale, la nivelul unor na țiuni
sau a unor spa ții mai vaste. Scara regional ă este specific ă geografiei și pentru că la acest nivel este posibil de
abordat, într-o manier ă sistemică, specificul rela țiilor dintre om și mediu. Cu toat ă vechimea geografiei regionale
al cărui obiect de studiu este identificarea spa țiilor caracterizate printr-o anumit ă omogenitate natural ă și
antropică, subzistă încă o serie de ambiguit ăți în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de
națiune are structuri și finalități mai puțin afirmate.
Regiunea , în calitate de concept științific, are o istorie îndelungat ă.. Încă din sec. al XVIII-lea se generalizase
prezentarea descriptiv ă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicit ății lor (de ex. Descriptio Moldaviae a lui
Cantemir). Tot de atunci se dezvolt ă două concepte paralele care vor face carier ă geografică : bazinul fluvial și

23 P. Claval, 2001, p. 46
24 De la gr. nomos =lege, regul ă; științele nomotetice sînt științele care au un corpus teoret ic bine constituit, bazat pe
axiome, teoreme sau legi irefutabile (din lat. refutare =a respinge; refutatio =argumentare de respingere a unei idei).
25 De la gr. idios=propriu, specific; demersurile id iografice nu sînt acceptate ca științifice deoarece ele descriu obiecte,
procese și fenomene singulare, cu tr ăsături specifice, individuale, inco mensurabile (de necomparat) cu tr ăsăturile altor
obiecte, procese sau fenomene; aceasta face imposibil ă compara ția și prin urmare clasificarea, de unde deriv ă
imposibilitatea stabilirii unor legi generale.

53regiunea natural ă. La sfârșitul sec. al XIX-lea, apar alte dou ă concepte esen țiale pentru dezvoltarea curentului
regional în geografie, respectiv pol, punct central atractiv, punct de convergen ță și organism (preluat din
fiziologie, în contextul apari ției ecologiei). În acest fel se ajunge la definirea genului de via ță sau mod de trai (Paul
Vidal de la Blache), punându-se astfel bazele unei abord ări naturaliste a problematicii regionale. Genul de via ță,
văzut ca un ansamblu de modalit ăți materiale și sociale pe care un grup uman le pune în aplicare, creând un
mediu geografic specific, va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. În perioada interbelic ă, regiunea natural ă
este înlocuit ă tot mai mult cu regiunea istoric ă (spațiu eterogen modelat de voin ța politică) și de regiunea
economică (spațiu organizat de rela țiile productive și de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate câștigă teren
în analiza regional ă (W.Christaller). Geografia nu a dep ășit însă în tot acest timp orizontul local de analiz ă
(regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spa ții mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politice
sau J.Ancel în studiul frontierelor).
După 1950, se manifest ă noi orient ări legate de apari ția unor noi concepte : spațiu polarizat (spațiu construit de
un câmp de for țe, în funcție de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spa țiale), poli, rețele,
ierarhie . Regiunea geografic ă devine astfel o „arie de polarizare structurat ă spațial de influen ța unei metropole
regionale” (P. George, 1959). Se dezvolt ă astfel conceptul de regiune func țională, spațiu definit de interac țiunile
spațiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor și modurilor de func ționare a societ ăților
umane. Necesit ățile moderne ale planific ării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (de
dezvoltare), care combin ă elemente specifice regiunilor naturale, istorice, func ționale sau economice.
Regiunea este după cum se observ ă un concept dinamic , legat de evolu ția metodelor și mijloacelor
științifice. Interesul comparativ, dominant alt ădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic și sintetic, bazat pe
tehnicile matematico-statistice și informatice și pe deschiderea interdisciplinar ă. Concepte precum, tramă
industrială, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), rețele de transport, memorie istoric ă (peisaje, identit ăți
culturale) se al ătură interesului pentru sociologia organiza țiilor, analiza difuziunii spa țiale, conducând la
dezvoltarea concep ției sistemice. Regiunea este astfel conceput ă ca un sistem spațial deschis ale c ărui structuri reflect ă
interacțiunea unor energii endogene și exogene : oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informa ții, actori, mijloace,
strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotat ă cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar și
antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totu și rigide dispunând în
general de flexibilitate. Aceast ă capacitate de adaptare presupune transform ări (i)reversibile, specifice memoriei
spațiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sa u rupturi. Astfel regiunile pot deveni izotropice,
omogene și polarizate sau anizotropice, f ără centralitate și discontinue. Dezbaterile asupra regiunii r ămân
deschise, indiferent de nivelul de abordare (global, re gional sau local), de struct urile sau câmpurile de for țe care
intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun, permanen țe, specificit ăți, ritmuri, intensit ăți etc.

Prin excelen ță știință sintetică și existentă în calitate de corp de cuno ștințe specifice cu
mult înainte de manifestarea schismei care a separat științele naturale de cele sociale, geografia nu
aparține în totalitate nici unuia dintre cele dou ă domenii ale cunoa șterii umane.
Deoarece în știința modernă trebuia să își găsească un loc propriu, geografia a început
să se defineasc ă drept o știință de frontier ă, alături de un întreg corteg iu de alte discipline nomade
(ecologia urban ă, biofizica, ingineria genetic ă, etc.). Toate științele de frontier ă se află mereu
« între »: între om ca individualitate și societatea din care face parte, între natur ă și tehnică, între
mineral și biotic, între mediul natural și mediul antropic, între teorie și praxis (aplica țiile practice),
etc. Nici o știință nu poate revendica îns ă locul geografiei, acela de știință a naturii și a societății.
În ciuda asem ănării obiectului de studiu, principalele sale rivale, ecologia și mezologia (mesologia)
sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei.
Ecologia26, știință definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (1834-
1919) studiaz ă relațiile stabilite între organismele vii și mediile –naturale sau antropice – în care

26 De la gr. oykos=locuință, mediu de via ță și logos=cunoaștere, studiu.

54acestea trăiesc. Mes(z)ologia27 este o știință biologică de frontier ă, oarecum subordonat ă ecologiei,
care are drept sfer ă de interes evolu ția relațiilor dintre organismele vii și factorii lor naturali de
mediu. Ambele discipline nu consider ă în mod separat natura și societatea; conform teoriilor eco-
mezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evolu ției terestre, fiind perfect
posibil să fie analizat ă cu ajutorul metodelor și teoriilor naturaliste. Apogeul acestor concep ții a
fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock și Margulis, 1974), conform c ăreia Terra este un
organism viu, diferitele sale componente ac ționînd nu numai în sensul adapt ării la mediu ci și al
transform ării acestuia în scopul îmbun ătățirii parametrilor întregului sistem28. Gîndită ca o reac ție
(sau mai degrab ă ca o alternativ ă) pentru teoriile evolu ționiste, ipoteza Gaia se afl ă încă în sfera de
interes a științelor pămîntului.
Pentru geografie, rela țiile stabilite între componentele naturale și cele antropice nu
sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep s ă prezinte un aspect omogen29 pe o
suprafață mai mult sau mai pu țin întinsă. În plus, spre deosebire de celelalte dou ă științe,
geografia are posibilitatea s ă studieze fiecare dintre componentele celor dou ă medii, rela țiile
asupra cărora se focalizeaz ă putînd fi studiate bidirec țional (și dinspre societate c ătre natură, nu
numai dinspre natur ă către societate).
Ajungem astfel la sfera principal ă de interes a geografiei: regionarea . Regionarea nu
trebuie în țeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafe țe care prezint ă trăsături cît mai
omogene. Regionarea geografic ă, spre deosebire de cea ecologic ă sau mezologic ă nu urmărește
doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (rela țiile mediu-organism) caracterele
omogene ale unui spa țiu oarecare. Studierea rela țiilor verticale dintre elementele fizico-geografice,
socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completat ă de studierea rela țiilor în plan
orizontal, respectiv cele realizate între diferite med ii (naturale, antropice sau complexe). Ori, în
plan orizontal, parametrul care ac ționează cel mai puternic este distanța. Geografia este singura
știință care ia în calcul distan ța (fizică ori metafizic ă) în apariția și evoluția spațiilor omogene.
Distanța este parametrul care temporizeaz ă acțiunea gravita ției asupra proceselor fizice sau fizico-
chimice. Acest parametru este r ăspunzător de uscarea treptat ă a maselor de aer maritim care
invadează uscatul. Distan ța este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în func ție de greutatea
lor: un rîu va depune bolovanii și pietrișurile la cea mai apropiat ă ruptură de pantă și va transporta

27 De la gr. mesos=de mijloc, intermediar, median și logos
28 Evoluționismul este o teorie a concuren ței între indivizi și specii, în care primeaz ă egoismul și legea celui mai
puternic. Darwin spunea c ă dacă ar fi descoperit ă o ființă care să acționeze instinctiv pentru binele altor fiin țe, teoria
sa ar fi distrus ă. Alături de afinarea teoriei evolu ționiste prin studiul societ ăților animale (albine, furnici) în care
indivizii manifest ă comportamente altruiste, ipoteza Gaia deschide alte c ăi în abordarea planetei ca întreg.
29 De la gr. homos =egal, asem ănător, același (opus lui heteros =altul, diferit ) și gr. gennan (lat. geno, genere ) = a naște, a
produce, a crea, a genera; omogen =care are aceea și geneză, aceleași trăsături, nediferen țiat; eterogen =care are genez ă
diferită, diferențiat.

55mai departe mîlurile care, depunîndu- se, vor crea cîmpiile aluviale. Distan ța este aceea care
controleaz ă extensia ariei de influen ță a unui ora ș sau intensitatea difuziei unei inova ții în jurul
centrului inovator. Distan ța este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor, de avansarea și de
intensitatea avans ării fronturilor pioniere. Distan ța este răspunzătoarea de crearea teritoriilor
cotidiene ale indivizilor și comunitătilor locale. Distanța este cea care, în cele din urm ă, caracterizeaz ă în
esență spațiul geografic, diferen țiindu-l ca obiect de ce rcetare propriu geografiei . Acest parametru induce în
geografie principiul transscalarit ății30 realităților geografice. Despre regiune și regionare, ca și despre
problematica sc ărilor spațiale în geografie vom vorbi în capitolele urm ătoare. Pentru ceea ce
dorim să demonstr ăm, și anume c ă geografia a r ămas o știință unitară, este suficient deocamdat ă
să spunem c ă încercările de identificare a regiunilor geografi ce au constituit de-a lungul timpului
singura prob ă indirectă a caracterului științific și unitar al geografiei. R ămîne însă de demonstrat
dacă regiunea și procesul de regionalizare constituie într-adev ăr o probă irefutabil ă a caracterului
de știință al geografiei.
Chorografiile antice și medievale analizau și descriau « regiunile » studiate ca pe ni ște
diviziuni date a priori , fie naturale (v ăi, munți, deșerturi, continente), fie antropice (ora ș, stat,
ducat, regat, imperiu). Cara cterul descriptiv al realit ăților revelate sensibilit ății umane a continuat
pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei), între 1882 și 1891, de c ătre zoologul
german Friedrich Ratzel31. Venind dinspre științele naturii, Ratzel era pr odusul tipic al mediului
științific german, aflat sub influen ța lui Immanuel Kant și prin urmare dominat de diferen țierea
netă între natur ă și cultură. Intrînd pe t ărîmul geografiei, Ratzel a trebuit s ă facă o serie de
concesii acestei științe, guvernat ă autoritar de profesorul Karl Ritter, adept convins al concep țiilor
lui Herder. Filosof al istoriei, Herder acorda na turii partea sa în pro cesul devenirii popoarelor,
care erau v ăzute ca ni ște organisme vii ce se dezvoltau sau dec ădeau în func ție de vitalitatea cu
care se integrau în ciclurile na turale. Cu toate acestea, civiliza ția și cultura diferitelor popoare nu
erau condi ționate (determinate) de condi țiile naturale, ci de for țele pe care le dobîndea
comunitatea în procesul devenirii sale ca gr up social organizat. Altfel spus, istoria și nu natura era
cea care avea ponderea covîr șitoare în evolu ția popoarelor c ătre țelul lor final. Sub influen ța lui
Ritter, impregnat de filosofia herderian ă, Ratzel a conceput geografia uman ă ca o știință care
studiază repartiția oamenilor pe suprafa ța pămîntului, prin prisma rela țiilor pe care ace știa le
stabilesc cu diversele medii în care evolueaz ă. Rezultatul vizibil și clasificabil al acestor rela ții era
peisajul ( lanschaft -ul). Deoarece în limba german ă lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului
ci și pe cel de ținut sau de țară (precum Țara Oașului), se cuvine s ă precizăm că pentru Ratzel

30 Despre transscalarit ății v. Partea a doua, „Tax onomia Geografiei umane”.
31 Apariția geografiei umane ca știință geografic ă v a f i p r e z e n t a t ă în capitolul « Geografia modern ă» într-o edi ție
ulterioară a acestui curs.

56această ultimă accepțiune, de țară, acoperea realitatea creat ă de interrela țiile om-natur ă. Pentru a
deosebi landschaft -ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von
Humboldt, Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat, antropizat).
Ideile lui Friedrich Ratzel au g ăsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner), cît mai ales
în Franța (Paul Vidal de la Blache), unde în înv ățămîntul superior geografia func ționa numai în
tandem cu istoria (Berdoulay, 1981). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct
în francez ă, acela de pays32, trasferul conceptual a fost foarte rapid, discipolii lui de la Blache
dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spa țiului geografic ce reflect ă în mod direct
interrelațiile dintre societate și mediu s ău natural. Nuan ța herderian ă a determin ării istorice a
interacțiunilor dintre om și natură a fost exacerbat ă în spațiul academic francez, aflat mai degrab ă
sub guvernarea științelor sociale (istorie, sociologie, științe politice și economice). Școala francez ă
de geografie regional ă, axată prin urmare pe ideea de regiune geografic ă complexă ca rezultat al adapt ării
active a grupurilor sociale la mediile naturale în care tr ăiau a influențat puternic o serie de școli naționale
(olandeză, belgiană, elvețiană, spaniolă, portughez ă, italiană, româneasc ă – prin Vintil ă
Mihăilescu) și a dezvoltat o geografie care, dup ă 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o
știință socială.

Un caz aparte îl reprezint ă școala american ă care, inspirîndu-se selectiv din geografia Fran ței,
Germaniei și Marii Britanii și evoluînd într-un teritoriu recent europenizat, pu țin populat și cu organiz ări
spațiale incipiente (ora șe, ferme, c ăi ferate) a creat o geografie care avea s ă devină foarte repede o
disciplină activă, cu puternice valen țe aplicative. În vasta sa Géographie Universelle , geograful francez Elisée
Reclus, elev al lui Karl Ritter și discipol al lui Vidal de la Blache, descrisese un tip de regiune organizat ă
(polarizată) de un mare ora ș, idee care a f ăcut carieră atît în spa țiul nord-american cît și in cel european.
Coroborat ă cu cercet ările efectuate de geografii britanici asupra formelor spa țiale generate de industrie
(doar Marea Britanie se afla în plin ă revoluție îndustrial ă !…), ideea de regiune polarizat ă, urban-industrial ă
s-a dovedit pe deplin satisf ăcătoare în cadrul teritoriului american, în care popularea evoluase abia c ătre
niște insule urbane înconjurate de nesfîr șite spații rurare sau înc ă ignorate de economia modern ă.
Tot în Statele Unite, îns ă de aceast ă dată sub directa influen ță a ideilor lui Ratzel (Ellen
Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor s ăi germani emigra ți (Carl Ortwin Sauer, stabilit la Berkeley, în
California, el însu și puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvolt ă environnmentalismul determinist , care are
drept obiect principal de studiu the cultural landscape , adică exact kulturlanschaft -ul ratzelian. Apropiat de
etnologie, acest curent de geografie regional ă își propunea s ă studieze pe de o parte « paleopeisajele »
create în urma determin ărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni, iar pe de alt ă parte să
încerce descifrarea noilor peisaje pe cale s ă apară în cadrul evolu ției rapide a federa ției americane. Ecologia

32 Tot în sensul de « Țară » a Oașului, Maramure șului, Hațegului, etc.

57lui Haeckel și apoi evolu ționismul lui Darwin au marcat o vreme aceast ă abordare naturalist ă a regiunilor
geografice.

Fig. 10 – Geografie regional ă sau geografii regionale?

Transferul etologiei (știința comportamentului animal) în st udiul « peisajelor culturale »,
realizat de c ătre E. Semple și de elevii s ăi (Școala din Chicago) va include în sfera aten ției

58geografilor conceptele de teritoriu și de teritorialitate , care își va dezv ălui întregul s ău potențial
teoretic și metodologic mult dup ă al doilea r ăzboi mondial.
Avînd girul lui Ritter, elevii ru și ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul școlii
ruse, care va deveni rapid sovietic ă și care, din considerente ideolo gice, va interzice dezvoltarea
sensului ini țial dat de zoologul-geograf german. În Uniunea Sovietic ă și ulterior în statele din estul
Europei controlate de Moscova, lanschaft -ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale,
fapt facilitat și de influen ța pe care a avut-o asupra geografilor ru și determinismul și cauzalismul
propriu lui Alexander von Humboldt, colos al geografiei germane îns ă a cărui influen ță a fost
modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodat ă vreo catedr ă universitar ă. Situația lui Simion
Mehedinți, fondatorul geografiei române ști este oarecum particular ă. Deși elev al lui Ratzel și bun
cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache, Mehedin ți va fi fascinat de personalitatea lui von
Humboldt, fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare, Terra (1931) care este un Kosmos
humboldtian la scar ă redusă însă mai structurat și cu valen țe teoretice mai evidente. Prin
contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Rich tofen, geograf german aflat în siajul herderian
al lui Ritter, Simion Mehedin ți a moștenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului
terestru, mult prea pu țin vizibile îns ă în paginile Terrei . Activitatea sa, și mai ales cea a elevilor
(George Vîlsan, Grigore Cobâlcescu) s ăi ilustrează perfect influen ța humboldtian ă: pentru mult ă
vreme geografia româneasc ă va da partea leului demersului naturalist de tip determinist, fapt
poate firesc ținînd seama de foarte redusa ac țiune asupra mediului pe care o exercita societatea
țărănească din România începutului de secol XX. Marginalizarea lui Vintil ă Mihăilescu într-un
context destul de neclar înc ă a redus și mai mult impactul concep țiilor de origine francez ă în
geografia româneasc ă. Ceea ce a venit dinspre școala francez ă au fost concep țiile anti-vidalienilor,
Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în aceast ă direcție.
Ideea ce va face carier ă însă în fosta lume comunist ă va fi concep ția hettnerian ă, care
propusese ca unitatea de baz ă în analiza geografic ă să fie länd-ul (provincia politic ă, țara sau
statul). Exemplul s ău, care schimba pîn ă și numele geografiei în Länderkunde (știința țărilor) a fost
urmat à la lettre de geografia sovietic ă pentru care mult ă vreme geografia regional ă a fost
stranovedenie , respectiv studiul țărilor. Dup ă încercări nereușite (și sancționate ideologic de altfel)
de a impune ca obiect de studiu lanschaft -ul antropic, sovieticii vor face din geografia regional ă o
disciplină divizată, axată pe studiul a trei mari « unit ăți » teritoriale: lanschaft -ul natural
(landschaftologie ), complexul teritorial de produc ție (geografia economic ă) și statul ( stranovedenie ).
Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care p ăstra metodologia humbodtian ă), situația
este mai complicat ă în cazul celorlalte dou ă « entități ». La prima vedere termenul de complex
teritorial de produc ție ar putea s ă ne ducă cu gîndul la faptul c ă această « unitate » geografic ă ar

59avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea, în confruntarea sa perpetu ă cu
natura, le-ar fi pus în loc și astfel ar fi oferit o baz ă reală regionării geografice. În fapt îns ă,
complexul teritorial de produc ție este o diviziune arbitrar « decupat ă » și comandat ă de puterea
politică. Această diviziune trebuia s ă aibă o singură finalitate, și anume aceea de a face cît mai
eficientă exploatarea resurselor naturale și umane locale pe de o parte, iar pe de alt ă parte să
constituie un fel de cadru administrativ apt s ă structureze reparti ția de la nivel central a
investițiilor infrastructurale majore. Geografii erau astfel obliga ți să studieze « realit ăți » teritoriale
efemere, a priori definite, care nu aveau nici un raport cu func ționarea normal ă a spațiului
geografic. În ceea ce prive ște geografia țărilor, aceasta este o alt ă nenorocire adus ă geografiei de
către sistemul comunist. Oricine î și poate da seama, cu nici o alt ă metodă decît bunul sim ț, că o
țară (un stat) este o crea ție artificial ă, care înglobeaz ă între niște frontiere înghe țate la un moment
dat al istoriei o serie întreag ă de realități geografice (naturale și umane) foarte diferite unele de
altele. În numele ideologiei comuniste, care proclama c ă o simplă frontieră era suficient ă pentru a
face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar și omogen, geografii au fost obliga ți să
inventeze o a șa-zisă geografie regional ă care, vrînd-nevrînd, ajungea s ă studieze statele dup ă
celebra și stupida re țetă « așezare geografic ă, relief, hidrografie, etc…). Manualele române ști
actuale abund ă în asemenea “geografii regionale”, care ajung s ă dezguste rapid elevii care înva ță
mai multă geografie pe … Discovery Channel .
Din aceast scurt survol asupra apari ției și devenirii geografiei regionale și a regiunii ca
obiect privilegiat de studiu în ansamblul s ău reiese clar faptul c ă disciplina în cauz ă, văzută adesea
ca simbol al sistemului de științe geografice, este departe de a oferi o imagine unitar ă și științifică
a geografiei. Este prin urmare imposibil s ă se defineasc ă geografia drept știință de sine st ătătoare?

7. Sinteza evolu ției conceptuale a geografiei umane: de la spa țiu la teritoriu33

Puține discipline precum geografia î și caută și își afirmă cu atâta ardoare originea – și
prin urmare legitimitatea științifică – în înscrisurile antichit ății greco-romane34. Nu vom dezbate
aici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil și anume acela c ă
imensa cantitate de informa ții adunată în decursul vremii de c ătre geografi, mai mult sau mai
puțin sistematizat ă în diversele cosmografii, geografii, chorografii și topografii ap ărute până în
secolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca știință academic ă.

33 După articolul Groza, Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spa țiului către teritoriu , – in Groza, O. (dir.) –
« Teritorii (scrieri, dez-scrieri) », Paideea, Bucure ști, ISBN 973-596-171-7, pp. 235-250, 2003
34 V. de exemplu G. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique , PUF, Paris, I. Donis ă (1977) – Bazele teoretice și
metodologice ale geografiei , Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, București sau C. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la
Grèce ancienne , Armand Colin, Paris

60Cunoașterea și descrierea P ământului, ca domeniu de activitate al geografiei, are
câteva particularit ăți care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline c ătre statutul de
știință. Principalul obstacol a fost acela c ă obiectul s ău de cercetare nu a fost niciodat ă același și
dat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicin ă, Dumnezeu pentru filosofie ori num ărul
pentru matematic ă. Cunoașterea geografic ă nu s-a putut desf ășura pe vertical ă, pe baza
acumulărilor in situ , care să permită realizarea simultan ă a eșafodajelor teoretice. Obiectul s ău de
studiu nu a putut fi adus în laboratoare și nu a putut fi creat prin savante discu ții academice.
Cunoașterea geografic ă a fost un proces desf ășurat pe orizontal ă, de juxtapunere a informa țiilor
pe măsura juxtapunerii unor noi și noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. Scopul
cunoașterii geografice, definit înc ă de Ptolemeu, a fost descrierea realit ății, lucru reafirmat în zorii
modernității de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediții între 1614-1635):
"Descrierea p ămîntului este numit ă Geografie și este diferit ă, ca parte a întregului, de Cosmografie ,
care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specific ă a unei provincii iar Topografia ,
respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specific ă a unui ora ș, cu sau fără
teritoriul s ău "35.
Deloc inocent ă, descrierea P ământului, ca s ă nu spunem geografia, a servit
întotdeauna unui scop practic. Geografia explor atorilor a stat la baza primelor manuale de
navigație și a contribuit prin urmare la extensia nem ăsurată a primelor imperii europene36;
geografia ofi țerilor și geografia colonial ă a facilitat implantarea administra țiilor metropolitane și a
perfecționat artele r ăzboiului37; geografia profesorilor sau geografia ideologic ă a stat alături de
istorie în cadrul proceselor de încadrare identitar ă a națiunilor moderne38…și chiar de trasare
efectivă a frontierelor în Europa de dup ă primul război mondial39.
Avem prin urmare imaginea unei geografii aflat ă într-o îndelung ă evoluție descriptiv ă
și tributară praxisului, integrat ă "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degrab ă o analiz ă
contextual ă a devenirii sale ca știință decât o analiz ă dezvoltat ă în termeni de paradigme sau
episteme. Nu este de mirare faptul c ă geografia s-a compl ăcut în cadrele impuse de Kant, reu șind
să fie aproape ridiculizat ă de epistemologi și de filosofi ai științelor precum Jean Piaget40 și

35 Citat de N. Broc, p. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620, Les Editions du Comi té des Travaux Historiques
et Scientifiques, Paris, 1986
36 Broc, op. cit., p. 37-60
37 v. de exemplu L.C. Peltier și G.E. Pearey (1966) – Military Geography , Van Nostrand, Princeton; Y. Lacoste (1976) –
La géographie, ça sert d'abord à faire la guerre , Maspéro, Paris; P. O'Sullivan și J.W. Miller jr. (1983) – The Geography of
Warfare , Croom Helm, London
38 Lacoste, op. cit.; Cl. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir , LITEC, Paris; V. Berdulay (1981) – La formation
d'école française de géographie (1870-1914) , Bibliothèque Nationale, Paris
39 E. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie , p. 358-369 În "L'Espace
géographique", no. 4, Doin Editeurs, Paris
40 J. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique , Gallimard, Paris

61complet ignorat ă de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Spre deosebire de celelalte științe
umane, geografia nu a fost pân ă în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului s ău și nu și-a
propus niciodat ă să viziteze viitorul ori s ă dea răspunsuri definitive la interoga țiile umane
fundamentale. Geografia s-a constituit și s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului
său obiect de studiu, ceea ce pune mu lte probleme epistemologice, îns ă aceasta nu a împiedicat și
nu împiedic ă cu nimic lumea pe care o serve ște să meargă înainte. Istoria geografiei este mai întâi
istoria acțiunii umane asupra în tinderilor suprafe ței terestre și abia apoi istoria evolu ției ideilor sale .

7.1. Știința locurilor sau puterea idiografiei

Îndelungata perioad ă idiografic ă43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu
locurile descrise, catalogate, înmagazinate. Fiecare loc era atent și exhaustiv analizat apoi redat, fie
prin discursuri mai mult sau mai pu țin nuanțate, în func ție de sensibilitatea autorului, fie prin
hărți, ce puteau foarte u șor să treacă drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la un
moment dat. Harta, a șa cum o știm astăzi, este o inven ție recentă, în care fiecare loc este în mod
fundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele h ărți nu sînt decât discursuri
desenate. Simptomatic este Atlasul Ca talan (1315), care "cartografiaz ă " fabuloasele ținuturi ale
Extremului Orient pe baza nu mai pu țin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primele
manuale de naviga ție din Rena ștere nu sînt nici pe departe colec ții de hărți ci colecții de povestiri
sistematizate. Oricine a citit Karl May și l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane
poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi c ătre soare-apune un
pâlc de copaci și mai departe o stânc ă golașă…". Geograful particip ă la periplul c ălătorului care i-
a adus informa ția iar marinarul urm ărește întocmai în c ălătoriile sale traseul descris de geograf.
Orice imprecizie și orice abatere de la drumul descris poate fi pl ătită scump. Geograful și
utilizatorul produc ției sale devin consubstan țiali locurilor; orice privire exterioar ă și orice
abstractizare a locului le este interzis ă. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nunc
pentru orice om care are un loc, ia loc, locuie ște sau înlocuie ște: "place presents itself to us as a
condition of human experience (locul ni se prezint ă ca o condi ție a experien ței umane) "44.

41 M. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines , Gallimard, Paris
42 T. Kuhn (1983) – La structure des révolutions scientifiques , Champs, Flammarion (traducerea francez ă a celei de-a doua
ediții revăzută și adăugită (1970) a lucr ării inițiale The Structure of Scientific Revolutions , The University of Chicago Press,
Chicago, Illinois, 1962
43 din gr. idios – propriu, specific, individual, cf. N. Andrei (1987) – Dicționar etimologic de termeni științifici (Elemente de
compunere greco-latine) , Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București
44 J.N. Entrikin (1991), p. 1 În The Betweenness of Place. Towards a Geography of Modernity , The Johns Hopkins University
Press, Baltimore

62Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adev ărul "
geografic se construie ște încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultan ă a unei sinteze
grafice cît mai precise a locurilor, realizat ă prin mijloacele cartografiei, și prin descrierea verbal ă,
uneori stufoas ă, a locurilor individualizate pe imaginea cartografic ă. Pentru geograf harta nu este
mută și imobilă. Locurile de pe hart ă, chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii și
latitudinii, sînt vii, dinami ce, evolutive. Harta este un moment al spa țiului și un izvor al discursului.
Spațiul hărții reprezint ă suma momentelor locurilor reprezentate. Aceast ă sumă de momente nu
se desfășoară în toată complexitatea sa decât geografului, care cunoa ște sau ar trebui s ă cunoască
fiecare loc în parte. Accesul celorlal ți la "adev ărul " faptelor reprezentate trece numai prin
intermediul discursului geografic. Geografia Antichit ății și a Renașterii realizase deja o profe ție
care va deveni explicit ă odată cu Husserl: cunoa șterea geografic ă este cunoa șterea raporturilor
dintre obiect și subiect. Ciprian Mihali, într-o lucrare recent ă45 rezumă un punct de vedere
filosofic asupra spa țiului care poate fi u șor aplicat geografiei idiografice: "din perspectiv ă
hermeneutic ă și fenomenologic ă, spațiul se define ște dincoace de orice distinc ție obiectiv-
subiectiv, formal-material, a prio ri – a posteriori […]. Fie c ă spațiul este considerat ca produs al
locului sau locul ca efectuare de spa țiu, ceea ce r ămâne este dimensiunea practic ă a spațiului".
Geograful și-a dobândit în lunga perioad ă descriptiv ă a geografiei rolul de mediator între
complexitatea vastei lumii materiale și cerințele reducționiste, cu scop func țional, ale în țelegerii
umane comune.
Problema care apare în aceast ă mediere este aceea a unicit ății locurilor cercetate și deci
incomensurabilitatea46 lor. Ceea ce variaz ă este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul,
perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informa ții referitoare la acelea și locuri.
Ceea ce este variabil prin urmare, în ultim ă instanță, este discursul geografic; acesta este acela care
pliază realitatea în func ție de comanda doritorului de informa ție. Contopit ă cu praxisul, geografia
își îndeplinea cu con știinciozitate rolul îns ă nu putea visa la statutul de știință. Faptul a devenit
evident odat ă cu avântul științelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearc ă
primele sale aventuri metodologice și tatoneaz ă drumurile care o puteau propulsa în rândul
"adevăratelor " științe. Cu toate eforturile, nu va putea îns ă niciodată părăsi parfumul idiografic și
nu se va dep ărta nicicând de cotidian.

7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute

45 C. Mihali (2001), p. 89 În Inventarea spa țiului cotidian: arhitecturi ale experien ței cotidiene , Paideea, Bucure ști
46 incomensurabil = care nu poate fi comparat

63Revoluția naturalist ă, marcată în științele biologice de succesul temporar dar r ăsunător
al lui Carl von Linné a pus în fa ța geografiei problema sistematizării și clasificării locurilor
inventariate de-a lungul s ecolelor. Filosofia kantian ă, care făcuse din spa țiu un cadru ale c ărui
configurații erau diferite de la un loc la altul , a oferit un suport epistemologi c geografilor clasici. Imediat
geografia a intrat în faza sa taxonomică, etapă intermediar ă ce va conduce la abandonarea descrierii
locurilor în favoarea g ăsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesiz ării de întinderi
omogene care să poată fi clasificate în mod ra țional și să conducă spre cuprinderea și înțelegerea
complexit ății naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare țintesc spa țiile naturale (peisaje vegetale,
asociații faunistice localizate, unit ăți geomorfologice) îns ă mijloacele tehnice limitate și vastitatea
câmpului s ău de cercetare limiteaz ă drastic precizia cercet ării. Drept urmare spore ște interesul
pentru peisajul antropizat ( kulturlandschaft ) și se deschid c ăile specula țiilor asupra omului și naturii.
Vreme de aproape un secol, sub influen ța filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea ( și
mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune în eviden ță istoricitatea societ ăților și
culturilor, subliniind ceea ce datoreaz ă acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii și-au
construit o disciplin ă "conceput ă ca o interpretare teleologic ă a destinului popoarelor și umanității
"47. Este evident faptul c ă nici în aceast ă direcție instrumentarul științific nu era la în ălțime și
ambițiile taxonomice au fost repede red use la descrieri îmbinate cu încerc ări de explicare a
situațiilor locale. Explica țiile, tributare a ceea ce era mai stabil în mediu, respectiv condi țiile fizico-
geografice, au deviat rapid c ătre environmentalism și determinism , simplu surogat pentru statutul de
știință a t â t d e m u l t d o r i t . Î n p l u s , g e o g r a f i a a î n c e p u t s ă piardă și statutul de intermediar între
obiectiv și subiectiv: longitudinea și latitudinea fiec ărui punct putea fi calculat ă cu precizie,
contururile lumii au început s ă fie desenate cu exactitate iar traseele c ălătoriilor puteau fi trasate
dinainte. Lumea real ă devenea mult prea "obiectivizat ă "… și prea la îndemâna tuturor.

7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor

Către sfârșitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofistic ării instrumentarului și
metodelor științelor pozitive, istoricismul este aband onat în favoarea unei apropieri de științele
naturale, reputate drept exacte. Metoda științifică promovat ă de geografi caut ă să împartă
suprafața terestră într-un mod cât mai logic cu putin ță iar mediile , cu limite incerte, sînt înlocuite
de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spa țial, care devin obiectele principale cercetate

47 P. Claval (2001), p. 40 În Histoire de la géographie , p. 37-50 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie
humaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea edi ție; prima edi ție: Armand Colin, Paris, 1984)

64de geografie îns ă acum "peisajul nu mai este, ca la începutul secolului al XIX-lea, obiectul central
al studiului ci devine instrumentul privile giat în identificarea regiunilor naturale "48.
Termenul de regiune devine piatra unghiular ă a geografiei moderne. Dac ă se mai
vorbește încă de geografie și nu doar de geografie fizic ă și de geografie uman ă este pentru c ă
regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele dou ă tabere și, inventându- și
geografia regional ă, s-a constituit într-un solid pod de leg ătură între "fra ții inamici". Cercetarea
clasică asupra regiunii c ăuta să defineasc ă întinderi geografice omogene pe care s ă le clasifice în
tipologii diferen țiate după modalitățile de articulare dintre factorii fizici și factorii umani49.
Inventarea regiunii ca entitate rezultat ă în urma interac țiunii verticale dintre natur ă și societate a
avut o urmare neb ănuită la început: geografia s-a pozi ționat foarte inconfortabil între științele
naturale și științele sociale, între obiectul și subiectul ac țiunii umane . Tensiunea exercitat ă asupra sa de
conflictul dintre metodele exacte și metodele exploratorii și relative aveau s ă o marcheze profund
și să facă teoreticienii s ăi să oscileze neîncetat între pozitivism și fenomenologie, între
pozitivismul logic și hermeneutic ă, între materialism și idealism, între liberalism și marxism.
Pentru perioada care acoper ă trecerea dintre ultimile dou ă secole ale mileniului trecut,
marcată de pozitivism și de neokantianism, eforturile taxonomice au condus în mod necesar c ătre
o abordare fiziografică a organiz ărilor studiate și a permis continuarea atitudinii idiografice, îns ă la
un alt nivel de agregare: individul și locul au fost uita ți în favoarea regiunii și a comunit ății.
Regiunile "naturale", respectiv entit ățile rezultate în urma interac țiunilor fire ști, cotidiene, dintre
societăți și mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple între ținute de milenii de
grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercet ării.
Rezultatul a fost o panoplie impresionant ă de tipuri de regiuni și de structuri regionale: regiuni
geografice, regiuni istorice și regiuni economice, regiuni polarizate și regiuni periferice, regiuni
urbanizate și regiuni rurale, regiuni agricole și regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni
turistice, regiuni de convergen ță și regiuni de tranzit, regiuni enclavate și regiuni deschise, f ără a
uita regiunile administrative și regiunile-plan…
Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare și prin
urmare multiplicarea exponen țială a tipurilor de regiuni "descoperite " marcheaz ă o etapă
neoidiografic ă în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principal ă însă noua scar ă
geografică la care se efectueaz ă cercetarea împiedic ă reîntoarcerea la praxis, la individ și la loc.
Singura utilitate practic ă a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologic ă: prin

48 P. Claval, p. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géogr aphie. Espace, milieu, région, paysage (1800-1990) , p. 89-
118 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les disc ours du géographe", l' Harmattan, Paris, 1997
49 H. Nonn (2001), p. 76-77 În Régions, nations, p. 75-97 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine",
Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea edi ție; prima edi ție: Armand Colin, Paris, 1984)
50 Ph. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme , p. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie"

65intermediul sistemului de înv ățământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de
construire a identităților și conștiințelor naționale . Taxonii regionali s-au constituit în aceea și perioadă
într-o baz ă relativ sigur ă pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare c ătre nivelele
superioare de agregare, respectiv cele ale statelor na ționale și mai târziu ale blocurilor economine
sau ideologice. Nefericita experien ță a geografiei politice ridicat ă la rang d e doctrin ă de stat de
regimul na țional-socialist german și distrugerea celei mai mari p ărți a structurilor teritoriale
productive în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial vor conduce la reaprinderea disputelor
asupra statutului geografiei și vor marca începutul dec ăderii regiunii ca obiect de studiu academic.

7.4. Inventarea spațiului geografic

Articolul din 1953 al geografului american de origine german ă Fred K. Schaefer51,
extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excep ționalism în geografie", este considerat de
majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitiv ă a abandon ării clasicismului și semnul clar de
început al modernit ății științelor geografice. Schaefer consider ă că demersul idiografic, bazat pe
descrierea obiectelor unice (excep ționale) este profund ne științific și atacă virulent clasificarea de
sorginte herderian ă a științelor propus ă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale,
Richard Hartshorne52, după care geografiei și istoriei le sînt opuse celelalte științe zise teoretice
sau sistematice53. Polemica aprins ă a păstrat un caracter destul de violent doar cî țiva ani, respectiv
până în 1956 când Ullman54 reușește să catalizeze un puternic curent metodologic definind
geografia ca o știință a interacțiunilor spa țiale, deci pe orizontal ă, între diferitele grupuri sociale, în
opoziție cu geografia tradi ționalistă care, privilegiind rela țiile pe vertical ă (între grupul social și
mediul său natural) nu reu șise decât s ă acumuleze o impresionant ă colecție de taxoni unici și
irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea ini țială a noii geografii, care se voia
analitică, teoretică, însetată de general, c ăutătoare neobosit ă de cel pu țin regularit ăți spațiale dacă
nu chiar de legi geografice. Denumit ă nomotetică, această nouă fază a geografiei a beneficiat de
entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 și de cercet ători care au impus rapid în Europa

51 F.K. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination , p. 226-249 În "Annals of the
Association of American Geographers", vol. XLIII, no 3
52 R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography , p. 388-397 În J. Agnew, D.N. Livingstone, A.
Rogers, ed. (1996) – "Human Geography. An Essential An thology", Blackwell Publishe rs, Oxford Massachusetts,
extras din edi ția republicat ă în 1961 a lucr ării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the
Past, Association of American Ge ographers, Washington, 1939
53 P.C. da Costa Gomes, p. 257 În Le mythe de la modernité géographique , p. 255-281 În Jean-François Staszak (dir.) –
"Les discours du géographe ", l'Harmattan, Paris, 1997
54 E.L. Ullman (1980) – Geography as spat ial interaction , University of Washinghton Press, Seattle (prima edi ție în 1956)
55 ca de exemplu D. Harvey (1969) – Explanation În Geography , E. Arnold, London; W. Bunge (1962) – Theoretical
Geography , Royal University of Lund, Gleerup Publishers, Lund; P. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human
Geography , E. Arnold, London

66Occidental ă și în unele țări din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nord-
americană, cantitativ ă și subordonată necesităților de planificare și de amenajare a spa țiului.
Noua geografie lanseaz ă un nou concept: acela de spațiu. Mai exact spus de spa țiu
geografic. Menirea sa este de a înlo cui treptat pe cel de regiune sau m ăcar de a-i schimba
conținutul: "regiunea nu mai este v ăzută ca o unitate teritorial ă ci este conceput ă ca o clas ă
spațială care face parte dintr-un sistem ierarhizat . Cum propunea Schaefer, geografia abandoneaz ă
noțiunea de loc în favoarea no țiunii de spațiu. Astfel, singularitatea poate fi înlocuit ă de generalitate "56.
Fenomenul începuse mult mai devreme, și anume în prima jum ătate a secolului al XX-lea, odat ă
cu școala german ă de economie spa țială, considerat ă de geografii americani de dup ă al doilea
război ca mo ștenire legitim ă. În doar dou ăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spațiu înlocuiește
pe cel de regiune în America de Nord; în Europa se întâmpl ă același fenomen rapid, îns ă cu un
oarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative și modelizarea spa țială aduc realitatea în
interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face a șadar experien țe la scară
redusă cu planeta și astfel ultima barier ă în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale
științelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spa țiul este distan ță iar distan ța înseamn ă
obstacol în calea mi șcării. Un principiu (o lege?!) universal valabil( ă)… Urmeaz ă altele: "legea "
minimului efort în organizarea spa țiului, "legea " rang-m ărime în ierarhizarea sistemelor urbane;
principiile maximiz ării satisfac ției actorilor implica ți în dinamicile spa țiale și principul echit ății
spațiale, etc. Geografii cantitativi ști își afirmă din ce în ce mai pregnant suprema ția în fața
geografilor tradi ționaliști: lor li se adreseaz ă majoritatea comenzilor sociale. Împreun ă cu
economia regional ă, geografia cantitativ ă este rapid confiscat ă fie de ideologiile (neo)liberale fie de
cele structuraliste. Aceasta deoarece spa țiul se reducea la structuri (poli, centre, periferii, fluxuri,
arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spa țială, difuzie ori polarizare,
centralizare ori descentralizare), toate foarte u șor de cuantificat, de m ăsurat, într-un cuvînt de
modelizat și deci de controlat, în scopul realiz ării profitului pecuniar sau social, dup ă caz.
Împotriva acestei geografii ( și economii) f ără suflet, care transformase oamenii în
docile fiin țe strict ra ționale au ap ărut și au înflorit brusc geogra fii critice (cea radical ă) sau
împăciuitoare (geografia umanist ă s a u , c a s ă-i spunem pe nume, geografia fenomenologic ă și
hermeneutic ă). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar c ă, după părerea noastr ă, aceste
curente nu s-au datorat unei reac ții științifice în fața neokantianismului sau neopozitivismului care
făceau din științele geografice o re țea de chingi reci destinate s ă controleze spa țiul și, prin aceasta,
ființa umană. Ele nu au ap ărut nici m ăcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei
sau a hermeneuticii. Credem c ă, la fel ca și în cazul filosofiei, geografia a fost prins ă pe picior

56 P.C. da Costa Gomes, op. cit., p. 262

67greșit de rapiditatea evolu ției tehnologiei și că nu a făcut decât ceea ce era obi șnuită să facă: să se
obișnuiască cu un prezent în continu ă mișcare și să încerce s ă-l înțeleagă și să-l explice studiind
trecutul. Nu întâmpl ător una dintre cele mai la mod ă metode de cercetare geografic ă de la
începutul mileniului al treilea este… path dependency57, care își propune explicit s ă găsească în
configurațiile spațiale trecute rostul și sensul dinamicilor spa țiale actuale.

7.5. De la spațiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor

Dacă este într-adev ăr așa cum afirm ă Ciprian Mihali și anume c ă "granița între
funcțional și simbolic este foarte fragil ă "58 atunci putem accepta faptul c ă această fragilitate a
permis geografiei s ă se reorienteze rapid și să treacă rapid de la analiza spa țiului la cercetarea
teritoriului . Spunem c ă este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu , în toată bogăția sa
semantică, a făcut explozie în literatura geografic ă între 1980 și 2000, adic ă tocmai în perioada în
care individul era abandonat fie de către statul "providen țial", fie, mai la sfâr șitul perioadei, de c ătre
statul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce în ce mai evident ă a statului din
sistemul "pactului social", neputin ța marilor structuri birocratice inventate de modernitatea
timpurie, toate acestea au l ăsat câmp liber rela țiilor sociale pe orizontal ă, neierarhizate și din ce în
ce mai puțin controlate/controlabile de un sistem-bloc.
Mulat pe ideea de afectivitate , conceptul de teritoriu a avut în cadrul științelor
umane ceva de tabu, și aceasta în ciuda persisten ței etologice a imaginii c ățelului cu piciorul ridicat
care își marcheaz ă "teritoriul". Originar din drep tul roman în care descria sec și rece o suprafa ță
apropriată legal, termenul de teritoriu a devenit în prim ele trei sferturi ale secolului al XX-lea un
spațiu simbolic limitat de o cât se poate de "material ă " frontier ă administrativ ă, de cele mai multe
ori statală.
Către sfîrșitul mileniului trecut, sub impulsul decisiv al democratiz ării informa ției
prin intermediul noilor tehnologii de comu nicare, teritoriile individuale locale și regionale
surclaseaz ă pe toate planurile teritoriile na ționale. Robert D. Sack59 lansa în 1997 o observa ție cât
se poate de sugestiv ă: "segmentarea noastr ă teritorială ne face str ăini unii față de alții iar integrarea
globală ne face să depindem și să avem încredere mai mult în str ăini decât în familie și prieteni".
Este oare acest lucru diavolul însu și sau asist ăm la o rea șezare a lumii în alte tipare teritoriale?
Răspunsul aceluia și autor este lini știtor: lumea nu se destructureaz ă ci se restructureaz ă la alte
nivele spa țiale, guvernate de alte coduri și legi: "Lucrurile interconectate au loc ( și zic asta în

57 path dependency = dependen ța de calea, drumul, modelul urmat( ă)
58 C. Mihali, op. cit., p.89
59 R.D. Sack (1997), p. 10 În Homo Geographicus , The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London

68sensul literal al cuvântului) în nenum ărate și fragmentate unit ăți ale spațiului. Exist ă un loc pentru
orice și orice este presupus a fi la locul s ău. […] Aceast ă fărâmițare și specializare geografic ă
impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli și practici "60.
Teritoriul este un spațiu construit ; în procesul construc ției sale se parcurgîndu-se
următoarele etape:
1. Aproprierea spațiului – luarea în st ăpînire prin dreptul for ței sau prin for ța
dreptului
2. Semnalizarea spațiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile, scrise
sau nescrise, specifice grupului care a efectu at aproprierea); problema simbolizarii spa țiului
apropriat
3. Organizarea spațiului apropriat (domeniul ac țiunilor cotidiene; spa țiul-timp
cotidian devine cadrul negoci erilor tacite dintre drepturile și îndatoririle individuale și cele
colective)
4. Amenajarea spa țiului organizat , respectiv eficientizarea organiz ărilor spontane, în
funcție de evolu ția tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea î și desfășoară acțiunile.

Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului
tranzacțional . O definiție sumară a proiectului tranzac țional ar suna astfel:

Proiectul tranzac țional este programul pe care și-l dă un grup social pe calea devenirii sale; acest
program este sinteza valorilor comunitare, valorile fiind definite ca principii care definesc orient ările majore ale
acțiunilor comunitare și care orienteaz ă și fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv .

Valorile comunitare se reg ăsesc în acțiunile de practicare , de concepere și de percepere a
spațiului, acțiuni care, este evident, conduc spre tr ăsături specifice construc ției teritoriale rezultate.
Din punct de vedere spa țial, proiectul tranzac țional ordoneaz ă două tipuri de
tranzacții (negocieri):
a) tranzacțiile orizontale (cu spațiul și cu caracteristicile spa țializate ale acestuia), de
aici rezultă structurile spa țiale
b) tranzacțiile verticale (cu factorii de mediu); datorit ă faptului c ă mediul geografic
este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condi țiilor de la un loc la altul, grupurile fiind
obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul, se ajunge la diferen țieri spațiale în ceea ce
privește construc țiile teritoriale rezultate.

60 R. D. Sack, op. Cit., p. 8-9

69Aceste tranzac ții, în condi țiile unui teritoriu închis, se desf ășoară în spațiul
cotidianului, dobîndind un puternic caracter de banalitate. Banalul unor ac țiuni devenite reflexe
sociale, economice, culturale, define ște ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social
respectiv. Metafora vegetal ă a rădăcinii semnific ă pe de o parte puternice leg ături cu pămîntul
natal (preluat în autohton /alohton , de la gr. khton =pămînt, țară), iar pe de alt ă parte lipsa de
mobilitate, stabilizarea într-un anumit loc (l ocuitor-locuire). Puternica valoare simbolic ă a
cuvîntului ( și sentimentului) de înr ădăcinare deriv ă după toate probabilit ățile de la teama
ancestrală de pribegie, de neapartenen ță, de instabilitate. Individul înr ădăcinat nu devine con știent
de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situa ția de a pleca, de a- și schimba locul, și de
ajunge într-un spa țiu în care exist ă un alt fel de banal al faptului cotidian. Înr ădăcinarea este
exclusivist ă și neagă alteritatea, neag ă posibilitatea transplant ării individului într-un alt teritoriu.

« Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat.
Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementar ă a apărării spațiului pe care un animal îl
consideră esențial supravie țuirii sale ; identificarea este înv ățată în procesul de socializare ; ea ține de
psihologia colectiv ă și contribuie la fondarea identit ății de grup. Contrar r ădăcinilor, aceste principii sînt
transportabile ; ele au permis pionierilor s ă își reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spa ții în procesul
aproprierii unor noi teritorii. Ele permit de asemenea fiec ărui migrant care se deplaseaz ă în interiorul unei
națiuni, de la un ora ș la altul, să își « reconstruiasc ă un teritoriu ».
Pe de o parte, teritorialitatea pare un elemen t util coeziunii grupurilor sociale ; pe de alt ă
parte ea este o surs ă sau un support pentru ostilitate, excluziune sau ur ă. Teritorialitatea are ceva de animal
sau de vegetal și progresul umanit ății a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbat ă sau în a
o extinde la întreaga planet ă. Puțină teritorialitate creeaz ă socializare și solidaritate; mult ă teritorialitate le
asasinează. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lu pta împotriva terorismului teritorialismului ».
(R. Brunet, Les mots de la géographie , Reclus, Paris-Montpellier, 1992, p. 436).

7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferențiere – exemplu de abordare
umanistă61

Geografia normal ă (în sensul dat științei normale de Thomas Kuhn) caut ă să
sesizeze diferen țele existente între structurile spa țiului, în scopul contabiliz ării, sistematiz ării și
analizei acestora. Aceast ă muncă este laborioas ă, plicticoas ă, cu nuanțe enciclopedice și conduce
întotdeauna la rezultate derizorii în compara ție cu efortul cerut. Num ărul de finalit ăți posibile ale
unei cercet ări geografice ortodoxe se reduce la doar dou ă. Aplicînd metodele geografiei clasice se
ajunge la separarea unor organiz ări unice, incomensurabile: un ora ș este mereu Ora șul, o regiune
devine fatalmente Regiunea. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne, care
îmbină topologia cu stilistica, se ob țin mereu acelea și structuri fundamentale ale spa țiului,
repetabile la diferitele sc ări la care se poate efectua studiul: poli, re țele, arii polarizate. Doar

61 după articolul Groza Octavian – Diferență și diferențiere – o geografie a identit ății teritoriale , scris în 2000 pentru revista de
filosofie Krisis

70desenul lor difer ă iar diferen țele sînt de obicei irelevante chiar și pentru cea mai simpl ă
comparație, aceasta în cazul în care nu caracterizeaz ă de-a dreptul –iar ăși- realități
incomensurabile… Apare astfel cu claritate explica ția faptului pentru care geografia se define ște
ca o disciplin ă a gîlcevii perpetue a înv ățaților cu lumea și mai ales a înv ățaților între ei: discursul
geografic gliseaz ă invariabil c ătre dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare, de
regionare, asupra metodelor de sesizare și de încadrare a diferen țelor.
În geografia uman ă diferențele nu există decît în m ăsura în care cercet ătorul
dorește să le găsească. Organiz ările spațiale (și mai ales teritoriale ) care stau în centrul aten ției
geografiei umane sînt de fapt fascicole de rela ții extrem de fluide și de proteice, ale c ăror
metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii
imuabile. În aceste condi ții, ceea ce conteaz ă este procesul (respectiv diferențierea), care este
perpetuu, și nu rezultatul s ău (diferența), care nu ajunge nicicînd s ă se solidifice suficient pentru a
se oferi unei analize atente. Singurul proces ordonator al acestor rela ții este distanța, mai exact
filtrul pe care distan ța îl interpune între experien ța individual ă sau cea comunitar ă efectivă și
imensitatea num ărului de experien țe posibile în alte puncte ale spa țiului.
Omul este o fiin ță gregară, obsedată de centralitate . Această obsesie este creatoare de
spațiu. Spațiul și distanța își au izvoarele în interiorul persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axa
lumii, « buricul p ămîntului »): în func ție de verticalitatea persoanei, desf ășurată între teluric și
celest, lumea se desf ășoară în fața, în spatele, la dreapta și la stînga persoanei. Singur ătatea acestei
centralități nu convine, oboseala de a crea lumea în mod continuu î și spune cuvîntul, și atunci
indivizii își însumeaz ă centralitățile într-una colectiv ă – totem, catedral ă, piață, primărie, sat, ora ș-
depersonalizînd dimensiunile lumii prin instau rarea nordului, sudului, estului, vestului și tuturor
celorlalte direc ții posibile, care nu mai angajeaz ă persoana ci comunitatea sa. Practicile cotidiene
ale persoanei, libertatea sa intrinsec ă în ultimă instanță, sînt transferate practicilor cotidiene ale
comunității și astfel hoin ăreala virtual ă haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor
consfințiți și împărtășiți de toată lumea. Distan ța pură devine traseu , mișcarea devine deplasare
eficientă, experien ța individual ă se dilueaz ă în experien țele multiple ale grupului iar cunoa șterea
lumii de c ătre individ devine din ce în ce mai aproximativ ă pe măsură ce distan ța de la centrul
comunitar c ătre exterior se m ărește. Cotidianul tope ște metrii în minute iar geografiile individuale
devin geografii ale timpului ma i mult decît geografii ale spa țiului. Spa țiul rămîne apanajul
aventurierilor, celor care sfideaz ă cochilia teritorial ă sau celor care sînt constrîn și, în interesul
comunității, să se deplaseze în exterior. Polaritatea și distanțele comunitare limiteaz ă frecventarea
individual ă a locurilor în func ție de dep ărtarea de centru. Centrul comunitar devine reperul
identificator pentru to ți membrii grupului. Procesul de identificare teritorial ă evoluează în funcție

71de evoluția simbolic ă a centrului, aceasta depinzînd de informa țiile aduse de cei care s-au
aventurat în afara spa țiului comunitar. Vernacularul (respectiv localul, cunoscut doar de „cei ai
locului”) este legat de universal prin ca nale multiple, subtile, care infiltreaz ă schimbarea
simbolisticii centrului în mod gradual, în func ție de rugozitatea spa țiului înconjur ător, în func ție
de tehnicile de supunere a distan ței. Subtilitatea dizolv ării universalului (sau m ăcar al ceea ce se
cheamă în altă parte ) în vernacular depinde de accesul la informa ție formativă a membrilor
comunității. Identificarea perpetu ă la centralit ățile comunitare este relativ ă la acurate țea, puritatea
și caracterul natural al informa ției venită din exterior. O informa ție informativă deschide larg por țile
manipulării; selectarea și deformarea sau deturnarea sensurilor informa ției subțiază izvoarele
identificării pînă cînd, prin discurs, identificarea deja captiv ă în structurile cotidianului este for țată
să devină identitate .
Considerăm așadar că identitatea teritorial ă este înainte de toate un rezultat direct al
diferențierii și nu al diferen țelor, fie că acestea din urm ă sînt construite sau “naturale”. În acest
context, consider ăm că diferența teritorial ă nu este o consecin ță a procesului de diferen țiere ci
rezultatul deturn ării sensului acestui proces.
Diferența se stabile ște prin intermediul unui discurs , individual sau colectiv, și are
nevoie de o confirmare oficial ă, revelată comunității într-un mod explicit. Diferen ța este abrupt ă,
zgomotoas ă, decisivă și, pentru anumite perioade, static ă. Diferența este pentru individ un dat a
priori, extrem de restrictiv în ceea ce prive ște comportamentele individuale. Diferen ța stabilește ca
o sentință definitivă faptul că frontierele spa țiului fizic (date de distan țele dintre indivizi sau de
distanțele pe care se desf ășoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectiv ă)
reprezintă în același timp și frontierele spa țiului social (date de proiectarea în spa țiul fizic a celui
moral, etic, cultural, etc.). Între a ceste frontiere individul are mai degrab ă îndatoriri decît drepturi.
Aceasta deoarece discursul propov ăduiește implicit c ă frontierele exist ă și că sînt
administrate/ap ărate de instan ța creatoare de discurs, c ăreia indivizii sau comunit ățile i-ar fi
derogat responsabilitatea s ă facă acest lucru.
Diferențierea teritorial ă este înainte de toate o afacere personal ă, care trece prin
situarea eu-lui în interiorul cadrelor spa țiale fizice, economice și culturale ale teritoriilor. Situa ția
medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate, în mod implicit acceptat ă de majoritatea
membrilor, este creatoare de noi. Diferențierea este lent ă, liniștită, relativă și continuu dinamic ă.
Ea se construie ște și evolueaz ă în fiecare zi, prin intermediul practicilor cotidiene. Diferen țierea
își are sursa în incertitudinile legate de prezen ța frontierelor, în reprezent ările individuale și colective
ale unui aici cunoscut și al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur și simplu necunoscut, care,
pe o hart ă imaginar ă, ar putea foarte bine purta inscrip ția hic sunt leones (aici sînt lei). Pentru

72individul unei comunit ăți, chiar rurale, limitele propriet ății sale – și bineînțeles cele ale vecinilor
săi imediați- sînt bine cunoscute, îns ă cele ale propriet ăților nevecinilor sînt înce țoșate, după cum
nesigure sînt și cele ale ansamblului de propriet ăți care descriu spa țiul întregii comunit ăți. Singura
certitudine (speran ță ?!) este c ă felul propriet ății și modurile de practicare ale acesteia sînt
asemănătoare.
Diferența este rezultatul unui conflict tr ăit în mod violent, deoarece ea se întîmpl ă cel
mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Diferen țierea este efectul unei st ări conflictuale
niciodată concretizat ă, localizat ă la nivelul con ținuturilor. Între diferen ță și diferențiere, între
formele și conținuturile teritoriilor, se g ăsesc structurile de încadrare teritorial ă. Structurile
politico-administrative î și dau drept obiectiv s ă încadreze con ținuturile teritoriale pre-existente și
să genereze noile forme, « moderne », în func ție de care vor fi modelate vechile miezuri ale
organizărilor teritoriului. Ele sînt acelea care legitimeaz ă, care oficializeaz ă starea conflictual ă și
care declan șează conflictele ce vor conduce la crearea diferen țelor. Structurile separ ă cauza
(procesul de diferen țiere) de efect (diferen țele), deturnînd sensurile naturale ale evolu ției în
funcție de proiecte artificiale. De cele mai multe ori, structurile ac ționează conform unor legi
proprii și, pe fondul unor con ținuturi asem ănătoare purt ătoare a unor st ări conflictuale identice
non distructive, sînt capabile s ă conducă la crearea unor diferen țe diferite. Structurile de încadrare
teritorială sînt capabile s ă converteasc ă după bunul plac identitatea teritorial ă în discursuri
identitare. Astfel, identitatea teritorial ă cîștigă în valoare dar pierde în sens.
Dincolo de elementele structurale ale unei comunit ăți (limbă, religie, origine
etnică, administra ție), cu preten ții imuabile, exist ă întotdeauna prezentul continuu al cotidianului.
Tocmai cotidianul este acela care, prin tr ăirile individuale și colective, aduce fericirile și nefericirile
în interiorul unei comunit ăți. Războaiele, dezvoltarea, influen țele faste sau nefaste ale vecinilor,
drumurile comer țului și culturii, toate acestea marcheaz ă viață de zi cu zi a comunit ăților. Fiecare
dintre aceste fenomene exogene se manifest ă pe durate mai lungi sau mai scurte, dar întotdeauna
limitate în timp. Continuitatea influen ței lor asupra cotidianului vine din schimbarea continu ă a
ierarhiei autorit ății lor conjuncturale asupra comunit ăților. Războiul este succedat de pace,
conflictul cu vecinul devine colaborare, influen țele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale
unei alte culturi, totul într-un șir de întîmpl ări naturale și aleatoare, care șlefuiesc structurile
cotidianului. La scar ă locală identificarea la nivel individual și colectiv se face prin intermediul
acceptării unui aceluia și filtru de negociere a presiunilo r alogene. Cristalizarea acelora și
comportamente conduce la construirea acelora și mecanisme de identificare, care constituie
garanția de securitate identitar ă locală.

73Discursul, care selecteaz ă din rîndul fenomenelor exog ene doar pe cele aflate în
opoziție binară cu cele locale, proiecteaz ă nevoia de securitate identitar ă la scara regiunilor sau a
statelor. Dac ă la scară infraregional ă diferențierea este aceea care se constituie în vector al
construcției identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spa țial în raport cu al ții), la
scară interregional ă lucrurile se complic ă deoarece apar fric țiuni între macrostructurile de
încadrare teritorial ă, rezultate din încerc ările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în
numele unor generalit ăți ambigue. La acest din urm ă nivel spa țial diferen țierea este bineîn țeles
încă prezentă, însă imixtiunea politicului este mult mai puternic ă și mai înclinat ă să deturneze
identificarea c ătre discursuri identitare. Starea conflictual ă existentă în cadrul proceselor de
teritorializare, de diferen țiere, de identificare, este înlocuit ă cu starea de conflict între
macrostructuri.
Diferențierea este suficient ă pentru a- ți afirma identitatea (cel ălalt este ca și mine,
însă își spune turc, maghiar, rus, și vine din sau locuie ște în altă parte. Sub presiunea discursului,
acest proces devine o c ăutare instinctiv ă a diferențelor (celălalt nu este ca mine, ci este p ăgîn, este
catolic, este ortodox, este alb sau negru și, mai rău, ar fi posibil s ă locuiască la/lîngă mine).
Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferen țierii) conduce la cristalizarea unor structuri
identitare care î și iau drept reper structurile celuilalt. Func ționînd ca o profe ție care, fiind
cunoscută are toate șansele să se (auto)îndeplineasc ă, structurile identitare cunosc o tendin ță
perpetuă de fortificare, autogeneratoare îns ă nu și autocentrat ă. Construc ția identitar ă teritorială
are nevoie de cel ălalt, alteritatea neexcluzînd starea conflictual ă. Atîta vreme cît starea conflictual ă
nu este confiscat ă de un discurs politic, identificarea nu concretizeaz ă conflictul iar violen ța nu se
perenizeaz ă. Diferențierea continu ă nu se transform ă în diferen ță. Aceasta deoarece diferen țierea
se hrănește dintr-un prezent continuu, identificarea construindu-se în func ție de repere mobile, în
eternă schimbare, în vreme ce diferen țele se înr ădăcinează în structurile rigide ale trecutului,
identitatea rezultat ă constituindu-se într-o crust ă incasabilă ridicată în jurul teritoriului, care nu
permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în rela țiile cu vecinul identificator.
Diferența este produsul unui discurs care neag ă distanța sau care mai degrab ă transform ă distanța
fizică într-una simbolic ă, omogenă, identică pentru to ți membrii comunit ăților locale, indiferent
de localizarea lor efectiv ă. Diferențele crează teritorii rigide, cilindrice, asemenea borcanelor de
murături frumos aranjate pe un raft întunecos de c ămară. Diferențierile acoper ă teritoriile cu
clopote transparente ale c ăror limbi, aflate la verticala centralit ății acestora, fac s ă rezoneze
structurile teritoriale dincolo de front ierele lor incerte – unde se termin ă sunetul ? – alc ătuind
simfonii evolutive, rescrise în fiecare moment de ascult ătorii lor de pretutindeni.

74
II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE

Geografia poate fi considerat ă ca o știință de cercetare a diferențierilor
suprafeței terestre , aceasta din urm ă fiind rezultatul ac țiunii simultane ale mediului și spațiului în
care trăiește fiecare fiin ță umană. Prin urmare, o defini ție general ă ar putea afirma c ă geografia
este știința interesat ă de structura și natura interac țiunilor stabilite între dou ă sisteme: sistemul
ecologic (care pune în leg ătură societatea/omul cu mediul în care tr ăiește) și sistemul spa țial (care
pune în leg ătură o porțiune a suprafe ței terestre cu o alta). Geografia uman ă modernă combină în
cercetările sale trei orient ări complementare ale interesului științific:
– analiza spa țială (centrată pe problemele legate de apari ția, localizarea și evoluția structurilor
spațiale)
– analiza ecologic ă (axată pe problematica leg ăturilor om-mediu)
– analiza regional ă (fundamentat ă pe cercetarea evolu ției structurilor regionale și ale diferen țierilor
spațiale).
Poziția de interfa ță a geografiei (între natur ă și societate) a permis acestei științe o
dezvoltare continu ă a sistemului de discipline componente, în contextul unei evolu ții extrem de
complexe a cadrelor epistemologice și teoretice ale științei actuale. În cele ce urmeaz ă propunem,
pe baza unor lucr ări de referin ță62, o sinteză a orientărilor și curentelor majore de idei care au
determinat devenirea geografiei umane, precum și o sistematic ă generală a subdisciplinelor sale,
împreună cu temele majore abordate de c ătre acestea.
Orice abordare sintetic ă presupune o pierdere de informa ție, detaliul pierzînd ca
importanță în fața tabloului de ansamblu. Din aceast ă cauză, cititorul trebuie s ă fie conștient că
orientările, curentele și subdisciplinele definite și descrise în ceea ce urmeaz ă nu trebuie s ă fie
privite exclusivist, ca fiind singulare, izolate și de sine-st ătătoare. Ele coexist ă în propor ții diferite
în spiritul și opera oric ărui cercet ător, în corpusul oric ărui articol sau tratat de specialitate,
potențîndu-se reciproc.
În afara rela țiilor complexe pe care geografia le între ține cu propriul s ău obiect de
studiu și cu celelalte științe interesate de sistemul teritorial ( fig. ), o parte din întrep ătrunderile
teoretice, conceptuale și filosofice sînt datorate trans-scalarit ății, respectiv specificit ății obiectelor,
proceselor și fenomenelor geografice de a exista și de a se manifesta simultan în mai multe nivele

62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography , Penguin Books, London, 1987; Antoine Bailly (dir.) – Les concepts
de la géographie humaine , Armand Colin, Paris, 1998, a IV-a edi ție; Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain
(dir.) – Encyclopédie de géographie , Economica, Paris, 1992

75(la mai multe sc ări) de organizare teritorial ă. La fiecare dintre aceste nivele, natura, sensul și
intensitatea rela țiilor dezvoltate sînt mereu altele. De exemplu, ac țiunile și retro-acțiunile pe care
le induce și la care este supus ă o fermă agricolă sînt func ție de elementele mediului local
(microclimat natural și socio-economic sau cultural), ale celui regional (politicile de dezvoltare
regională), ale celui na țional (politicile macroeconomice și relațiile interna ționale ale statului) și ale
celui continantal sau mondial (pre țurile energiei primare, concuren ța pe piețele interna ționale,
fenomenele legate de mondializare, etc.).

Fig. 11 – Geografia uman ă și relațiile sale cu științele naturii și ale societ ății
(după Taafe, 1974 și Ianoș, 2000)

76Este prin urmare evident c ă la diferite sc ări spațiale elementele diferitelor
organizări spațiale au naturi diferite (politicile econom ice ale statelor sînt diferite, în func ție de
ideologia dominant ă; contextele culturale regionale se dilueaz ă în cadrul celor na ționale…), sensuri
diferite (statele pot avea o politic ă protecționistă în vreme ce pie țele interna ționale impun
liberalizarea concuren ței) și intensități diferite (politicile de ajustare economic ă ale Uniunii
Europene, de exemplu, sînt diferen țiate în func ție de performan țele fiecărui nou membru sau ale
fiecărui nou stat candidat).

Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în func ție de mai
multe criterii, în conformitate cu scopul urm ărit.

1. Criteriul sc ării de analiz ă

După scara de analiz ă a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orient ări
majore în cadrul cercet ărilor de geografie uman ă:

1.1. Macrogeografia

Macrogeografia se încadreaz ă într-un context holist, încercînd s ă traseze cadrul și să
descopere legit ățile generale care guverneaz ă evoluția unei întregi clase de obiecte, procese sau
fenomene spa țiale. De cele mai multe ori, caracterul macrogeografic este prezent în cercet ările de
nuanță marxistă, care își propun transformarea ordinii mondiale existente, considerat ă ca injustă
și sursă de inegalitate social ă și spațială. Teoria centru-periferie, prin care geografii marxi ști explică
diferențele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Tot
macrogeografice pot fi considerate și cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agrega ți (de
exemplu caracterizarea statelor lumii prin compara ția structurii lor socio-profesionale, respectiv
proporția avută de popula ția ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultur ă, industrie și
servicii). Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-m ărime, de exemplu), în care ora șele sînt
considerate ca avînd func ții similare, se încadreaz ă în aceeași categorie.
Critica principal ă care poate fi adus ă cercetărilor macrogeografice (de și utilitatea
lor nu poate fi pus ă la îndoial ă) este accea c ă gradul extrem de generalizare nu permite luarea în
considerație a deosebirii de natur ă ce pot să apară în cadrul aceleia și clase de obiecte, de procese
sau de fenomene. Astfel, sectorul ter țiar al Statelor Unite are foarte pu țin în comun cu sectorul de
servicii din Libia, iar un ora ș turistic are o cu totul alt ă funcție teritorial ă decît un ora ș industrial…

77
1.2. Microgeografia

Microgeografia studiază în detaliu organiz ările spațiale la nivele subregionale (locale),
fiind interesat ă în special de comportamentele indi viduale sau de cele ale microsociet ăților aflate
în interac țiune cu mediul local; structurile sociale, culturale și economice ale indivizilor sau
grupurilor sînt studiate în profunzime. În aceast ă categorie se înscriu cu prec ădere studiile de
geografie comportamental ă, umanistă, interesat ă de crearea și evoluția teritoriilor vernaculare sau
de comportamente și reprezent ări individuale sau de grup. Structurarea spa țială a
comportamentului consumatorilor, structurile spa țiale evenimen țiale (create de un festival, de o
manifestare sportiv ă, de un fenomen economic periodic), geografiile culturale ale indivizilor și
grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie.
Invers primei orient ări, critica principal ă este eceea c ă, situîndu-se foarte aproape
de nivelele inferioare de organizare a spa țiului, deci foarte aproape de obiecte, procese și
fenomene unice și prin urmare incomensurabile, microgeografia este obligat ă să acorde partea
leului empiriei, deoarece nu poate generaliza și astfel nu poate construi teorii .

1.3. Mezogeografia

Mezogeografia este o tendin ță recentă, care se focalizeaz ă asupra fenomenelor care
se desfășoară la scările mezospa țiale ale realit ății, acolo unde se combin ă constructiv sau
destructiv macro și microstructurile spa țiale, sociale, economice, polit ice sau culturale. Geografia
regională este prin excelen ță o știință mezogeografic ă deoarece regiunea, obiectul s ău de
cercetare, este rezultat direct al fascicolelor de rela ții naturale, economice, sociale, politice și
culturale antagoniste, respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) și a celor
descendente (dinspre cosmic/mondial c ătre local). În condi țiile paradigmei științifice actuale, în
care s-a renun țat la ideea de m ăsură precisă în favoarea aproxim ărilor statistice riguroase, nivelul
mezospațial este nivelul la care riscurile cercet ării și aplicațiilor practice ale aceteia sînt minimizate.

2. Criteriul suportului filosofic și teoretic

După suportul filosofic și teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi
încadrate într-o serie întreag ă de orientări, a căror succesiune și ale căror moșteniri nu fac decît s ă

78diversifice unghiurile de abordare a realit ății și să îmbogățească panoplia de metode, modele,
concepte, teorii și aplicații ale geografiei umane.

a) Geografia determinist ă este bazat ă pe filosofia determinist ă care afirm ă că toate
acțiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale, ceea ce în mod inevitabil
conduce la concluzia c ă același set de condi ții fizico-geografice duce la acelea și tipuri de
comportamente umane. Trama explicativ ă a geografiei deterministe este dat ă de analiza cauzal ă,
subordonat ă principiilor environmentalismului determinist . Această geografie a constituit suportul
antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter, Ferd inand von Richtofen, Friedrich Ratzel). Dus ă
la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste), aceast ă orientare se transform ă într-un
determinism geografic vulgar, simplist și periculos. În doze moderate, determinismul permite
stabilirea unui set de ipoteze de ini țiere a cercet ării geografice, deoarece el se adreseaz ă bunului
simț comun. Dup ă conturarea ipotezelor de amorsare a studiului, responsabilitatea verific ării lor
revine interrela țiilor teorie-empirie și bunei credin țe a cercetătorului.

b) Geografia posibilist ă este fundamentat ă pe filosofia posibilist ă (environmentalism
posibilist ) conform c ăreia mediul ofer ă ființelor umane seturi de oportunit ăți din care acestea aleg
doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice și cu nevoile lor culturale. Geografia
posibilistă nu neagă faptul că acțiunea uman ă este limitat ă de condițiile restrictive de mediu, îns ă
afirmă că structurile spa țiale sînt rodul alegerii con știente a oportunit ăților oferite societ ății de un
mediu inert/permisiv. Reprezentan ții săi sînt în primul rînd cei ai școlii franceze clasice (Paul
Vidal de la Blache, Jean Brunhes). Dac ă determinismul afirma c ă diferențierile spațiului geografic
(respectiv regiunile umanizate) sînt șlefuite prin acela și tip de reac ție cultural ă a societăților în fața
determinărilor mediului, posibilismul postuleaz ă că în fața constrîngerilor sau avantajelor mediului
societățile sînt libere s ă își aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socio-
culturale. Rezultatele cercet ărilor celor dou ă curente sînt sensibil diferite: dac ă pentru geografia
determistă unitățile taxonomice erau peisajele culturale – kulturlandschaft (rezultate din adaptarea
pasivă la mediu), pentru geografia posibilist ă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai
(genres de vie), rezultat e din adaptarea cultural ă activă la mediu.

c) Geografia pozitivist ă își trage seva din filosofia pozitivist ă a lui Auguste Comte din
sec. al XIX-lea care, delimitîndu-se de metafizic ă și de religie, afirm ă că știința poate func ționa
numai cu ajutorul chestion ărilor empirice (cu con ținut factual) iar cunoa șterea este restrîns ă doar
la faptele care pot fi observate prin intermediul sim țurilor umane (perfec ționate de instrumentar

79și echipament științific), precum și la relațiile stabilite între aceste fapte. Prin urmare cunoa șterea
trebuie să fie rațională și să se bazeze pe m ăsurarea precis ă a fenomenelor, proceselor și
obiectelor studiate. Pentru geografie, acceptarea ac estei doctrine filosofice a însemnat continuarea
stării idiografice prin perfec ționarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) și
dezvoltarea impetuoas ă a studiilor monografice (geografia regional ă). Pozitivismul, care postula c ă
pot fi cu adev ărat științe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar și echipamente științifice
de măsură și de contriol și să efectueze experien țe, a accelerat dezvoltarea geografiei fizice și a anesteziat-
o pe cea a geografiei umane, ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la m ăsuri exacte și nici la
experiențe (cum sa po ți experimenta apari ția și evoluția unui sistem urban, care are nevoie de
secole?!).
d) Geografia neopozitivist ă (the new geography , la nouvelle géographie sau geografia cantitativ ă)
se bazeaz ă pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Școala de la Viena, conform c ăruia
aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoa ștere cel pu țin
la fel de sigur ă ca și cea datorat ă simțurilor umane. Mai exact spus, neopozitivismul afirma c ă
logica și rațiunea uman ă, alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroas ă, sînt
instrumente la fel de puternice precum termometrul, telescopul, microscopul sau șublerul… Cu
ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marj ă de eroare cunoscut ă!)
comportamentul spa țial al mul țimilor (de produc ători, de consumatori, etc.) sau evolu ția unei
populații numeroase (de persoane, de ora șe, de întreprinderi, etc.). Experien ța devenea astfel
accesibilă și științelor sociale. Pentru prima dat ă, în acest cadru filosofic, a ap ărut prin urmare
posibilitatea unei geografii nomotetice , respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice , bazată pe
demersurile ipotetico-deductive. Analiza matematic ă (aplicarea în geografie a teoremelor
matematice) su ține validitatea unor enun țuri teoretice iar analiza statistic
ă servește la testarea și
confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. Din anii ’90 se face sim țită apariția unei
analize geografice matematice , care va permite probabil apari ția unor teoreme și axiome geografice.

e) Geografia umanist ă (comportamental ă sau behaviorist ă) reprezint ă o anumit ă
perspectiv ă geografic ă asupra lumii, axat ă pe luarea în calcul a cuno ștințelor, valorilor și
experiențelor umane. Baza filosofic ă, destul de confuz ă, este suportat ă de idealism , existențialism și
de fenomenologie . Geografia umanist ă, constituit ă ca o critic ă la adresa geografiei teoretice și
cantitative (pentru care omul era strict ra țional iar comportamentul s ău spațial era dictat strict de
considerente economice), încearc ă să înțeleagă lumea prin prisma rela țiilor pe care le au oamenii
cu natura și prin prisma sentimentelor și ideilor pe care ace știa le au fa ță de locuri și spații. Pentru

80geografia umanist ă, organizările spațiale sînt rezultatul unor ac țiuni umane mînate atît de ra țiune
cît și de sentiment, fiind în ultim ă instanță un amestec de real și de imaginar, înr ădăcinat în local
(vernaculare) și prin urmare imposibil de cunoscut în într egime de cineva din exterior. Geografia
umanistă este de fapt o form ă geografic ă a curentului comportament al (behaviorist) care a ap ărut
în cadrul științelor sociale prin anii 1960, și care prezint ă modelele spa țiale comportamentale
drept procese cognitive . Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a
inovațiilor, la cele de luare a deciziilor de localizare, a realiz ării hărților cognitive, etc. Un curent
aparte este constituit de geografia reprezent ărilor.

f) Geografia marxist ă, apărută la sfîrșitul sec. al XIX-lea în Marea Britanie și
dezvoltată cu precădere în a doua jum ătate a sec. al XX-lea, se bazeaz ă pe filosofia marxist ă, ea
însăși tributară materialismului istoric și dialectic . Geografia marxist ă nu încearc ă să înțeleagă lumea ci
să o schimbe. Pentru geografia marxist ă, o regiune oarecare este expresia unui set de interac țiuni
constituite în jurul unui proces social (interac țiune dialectic ă între procesul spa țial și formele sale);
pentru schimbarea procesului social (deci a organiz ării spațiale rezultate) este necesar ă schimbarea
relațiilor sociale de produc ție, de unde caracterul « revolu ționar » al acestui tip de geografie.
Geografia marxist ă nu se întreab ă asupra naturii și sensului spa țiului, acesta fiind un dat a priori ,
real, obiectiv și perfect subordonabil societ ății. Ca o consecin ță firească a acestei atitudini,
marxiștii consider ă că organizările spațiale și diferențierile acestora sînt un rezultat direct al
relațiilor socio-economice antagoniste de zvoltate între clasele dominate și clasele sociale
dominatoare.

g) Geografia radical ă (sau geografia critic ă) este mai pu țin un curent pur geografic, cît o
critică a geografiilor existente , în special a geografiei neopozitiviste și a celei umaniste. Dezvoltat ă în
cadrul activit ăților legate de drepturile civile din SUA anilor 1960, geografia radical ă este
interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de func ționarea economiilor de pia ță și de
contradicțiile din cadrul democra țiilor participative. Caracterul milit ant al geografiei radicale a
făcut ca aceasta s ă fie confiscat ă de geografia marxist ă.

h) Geografia structuralist ă a fost dezvoltat ă în anii 1970 prin preluarea ideilor
antropologului francez Claude Lévi-Strauss. Conf orm structuralismului, fenomenele observabile
nu sînt decît output -urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme ( structuri ) preexistente. Explicarea
acestor fenomene este posibil ă prin analiza structurilor generale care le genereaz ă dar cu care nu
se confund ă. Conceptele de baz ă ale structuralismului sînt cele de totalitate , auto-regularizare și

81transformare . Structuralismul, preluat de asemenea de geografia marxist ă, a fost utilizat în anii 1970
ca o armă critică împotriva neopozitivismului.

3. Criteriul obiectului de studiu

După obiectul de studiu , care trimite de multe ori la celelalte științe sociale
cărora geografia uman ă le completeaz ă cercetările cu dimensiunea spa țială a fenomenelor
cercetate, se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline:

3.1. Geografia teoretic ă și metodologic ă

Geografia teoretic ă și metodologic ă reprezint ă o colecție de discipline cu personalitate
unanim recunoscut ă (epistemologia , metodologia , istoria geografiei ) dar și unele care sînt trecute mai
degrabă în rîndul metodelor geografice ( analiza spa țială, geoinformatica și sistemele informa ționale
geografice , teledetecția și fotointerpretarea , etc.)

a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiaz ă modul în care este creat ă
știința; în cazul geografiei epistemologia este interesat ă de impactul doctrinelor filosofice, a
ideologiilor și a valorilor morale, a politicilor științifice naționale și a evoluției ideilor științifice
(paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoa șterii geografice asupra lumii.
b) Istoria geografiei este disciplina interesat ă în reconstituirea principalelor etape ale
evoluției geografiei ca știință în funcție de evolu ția tuturor elementelor sistemului socio-
economic, politic, cultural și științific; cunoa șterea acestor etape faciliteaz ă înțelegerea modului în
care s-a construit discursul geografic precum și metodologia geografiei.
c) Metodologia cercet ărilor geografice este disciplina care urm ărește evoluția tehnicilor de
cercetare a realit ății, plecînd de la ansamblul de valori care ghideaz ă cercetătorii, și pînă la
mijloacele tehnice și metodele științifice folosite de ace știa în procesul cunoa șterii geografice a
lumii.
d) Analiza spa țială, combina ție de metode statistice și matematice, este principala
disciplină a geografiei neopozitiviste și, deocamdat ă, singura cale de a construi o teorie a
geografiei. Prin intermediul s ău se pot cuantifica relativ u șor structurile spa țiale (respectiv
organizările punctiforme, liniare și planiforme) puse în loc de activitatea uman ă, ceea ce faciliteaz ă
sesizarea regularit ăților care ghideaz ă evoluția dinamicilor teritoriale . De asemenea, analiza

82spațială pune la dispozi ția cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoz ă și de prognoz ă
teritorială.
3.2. Geografia economic ă

Geografia economic ă studiază structurile și diferențierile spa țiale create de activit ățile
economice desf ășurate în cadrul sistemului complex creat de mediu și de spațiu. Definirea
geografiei economice este dificil ă, în primul rând pentru c ă raporturile sale cu celelalte ramuri
menționate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În general se accept ă că obiectul s ău de studiu
constă în analiza aspectelor spa țiale ale activit ăților economice . Prin activit ăți economice în țelegem toate acțiunile
întreprinse pentru producerea, consumul și schimbul bunurilor corespunz ătoare necesităților societății umane . În centrul
atenției acestei ramuri a geografiei umane se afl ă descifrarea cauzelor care conduc la localizarea
activităților economice și implicit a popula ției antrenate în acest proces. Localizarea se refer ă la modul în
care un loc anume este ocupat, amenajat și transformat de c ătre om în vederea desf ășurării unor
activități economice.
Multă vreme, geografia economic ă s-a limitat la o viziune descriptiv ă asupra activit ăților
umane, oprindu-se mai ales asupra reparti ției acestora la nivel local, regional sau na țional. Începând cu
sfârșitul sec. al XIX-lea apar îns ă și încercări de explicare cauzal ă, mai întâi prin intermediul factorilor
naturali (prezen ța unor resurse, existen ța unor axe fluviale sau a desc hiderii spre o ceanul planetar,
varietatea reliefului etc.) iar mai apoi și prin luarea în calcul a factorilor umani (prezen ța unor tradi ții
artizanale, a unor necesit ăți specifice, rolul urbaniz ării, al deschiderii spre modernitate, spre progres
etc.). De factur ă posibilistă sau determinist ă, aceste elemente trebuiau s ă răspundă necesității unor
reguli (legi) de localizare spațială a activităților economice. Dorin ța de elaborare a unor teorii ale localiz ării,
a fost chiar mai timpurie, în rândul economi știlor (von Thünen și teoria rentei funciare de ex.). De
altfel economia spa țială a constituit totdeauna o surs ă de inspira ție pentru geografi, fi e ca este vorba de
teorii mai vechi (a locurilor central e, W.Christaller, 1933; a localiz ării industriilor, A. Weber, 1909 etc)
sau a celor mai noi înscrise în a șa-numita știință regională (regional science ), în centrul c ăreia se afl ă
concepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spa țială etc.. S-a ajuns astfel, dup ă
1950, la o rela ție interdisciplinar ă extrem de strâns ă între geografia economic ă și economia spa țială).
Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja men ționate, sunt:
-eficacitatea , respectiv raportul între un avantaj ob ținut și efortul depus. Estimarea sa î și găsește
ilustrarea mai ales în teoria valorii, conform c ăreia eficacitatea unei activit ăți depinde mai ales de
consumul de inteligen ță și de spirit organizato ric (creativitate, inova ție, management, marketing);
-utilitatea , care exprim ă satisfacerea (pozitiv ă sau negativ ă) a unor necesit ăți. Utilitatea depinde
de agenții economici (indivizi sau grupuri care exercit ă activități economice) și de cantitatea de bunuri

83disponibilă pentru aces știa. Fiecare agent încearc ă să utilizeze la maximum bu nurile care îl intereseaz ă,
fără pierderi mari și cu un cost minim. În acest sens conteaz ă foarte mult circuitele informa ționale, în
afara cărora este dificil de ob ținut un profit;
-bunăstarea,este un alt concep t care se refer ă la măsura în care o soci etate poate asigura un
acces generalizat la bunurile și serviciile de baz ă. Raporturile dintre profitul agen ților economici și
bunăstarea social ă sunt foarte complexe, de obicei agen ții economici fiind tenta ți mai degrab ă de
profit decât de bun ăstarea general ă, exprimat ă prin contribu țiile aduse la buget. Este motivul pentru
care o parte dintre activit ățile economice eludeaz ă obligațiile fiscale (economia subteran ă), nivelul
evaziunii fiind de altfel un indi cator fidel al gr adului de bun ăstare social ă.
Principalele teorii ale geogra fiei economice, constitute pe lu ngul drum al devenirii civila ției
umane, sînt:
-teoria rentei funciare , conceput ă de Johann von Thünen în 1826, conform c ăreia fiecare cultur ă sau
mod de cre ștere a animalelor se localizeaz ă în funcție de costul de produc ție și costul de desfacere,
dependente de distan ța față de piață. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se
localizează în proximitatea pie ței de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfel
distanța față de piață este principalul factor care diferen țiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehnice
înregistrate în ultimele secole, aceast ă teorie își păstrează încă valabilitatea;
-teoria localiz ăriil industriilor a lui A.Weber (1909), postuleaz ă că profitul unui produc ător este
maxim atunci când costurile de produc ție sunt minime. Astfel localizarea ideal ă a unei întreprinderi
trebuie să corespund ă punctului median (punctu l aflat la cea mai mic ă distanță față de sursele de
materii prime și piețele de desfacere, ținând cont de costuril e de transport).. Aceast ă teorie este
verificată de multe ori în practic ă dar este destul de general ă, o sumă de factori umani intervenind și
perturbând raporturile aminti te (factori politici, culturali, interese locale, regionale etc.). În plus, foarte
multe activit ăți sunt mai pu țin dependente de costuri, fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care
utilizează materii prime preluc rate, de ex. confec țiile textile, construc ții mecanice bazate pe
subansamble etc.). Mode lele de localizare derivate din aceast ă teorie, specifice fiec ărei activități în
parte, sunt foarte nu meroase, aplicându-se și domeniului serviciilor unde conteaz ă mai ales
dimensiunea pie ței;
-teoria locurilor centrale , inițiată de geograful Walter Christaller în 1933 și continuat ă de
economistul August Lö sch (1940), încearc ă să explice relația dintre m ărimea (numărul de locuitori),
numărul și localizarea centrelor urbane , văzute ce centre pola rizatoare, furnizoare de bunuri și servicii în
spațiul rural. În acest sens un ro l important îl are conceptul de economie de propor ție, corespunz ător
câștigului rezultat din sc ăderea costului de produc ție odată cu creșterea cantit ății produse, ca efect al
unei cereri mai mari. Astfel, în marile ora șe, prezența unei piețe imense stimuleaz ă producția și reduce

84costul. Fiec ărui bun produs îi corespunde îns ă un anumit prag, în func ție de cerin ța pieței, În acest
mod, un bun rar, de ex. cele rezultate din indust ria modei, nu poate fi pr odus decât într -o metropol ă,
acolo unde exist ă o clientel ă minimală, spre deosebire de bunurile comune, care pot fi produse la
prețuri competitive în orice centru urban. De aceea se diferen țiază bunurile de ordin inferior
(cumpărate curent) de cele de ordin superior (cump ărate mai rar). Intervin e aici conceptul de economie
de aglomera ție care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni s ă poată fi prezente toate ramurile
industriale, spre deoseb ire de cele mici, situate sub pragul profitabilit ății majorității acestora. Ca
rezultat principal poate fi men ționată ierarhizarea urban ă, specifică perioadei moderne și contemporane.
Această teorie este considerat ă adesea cea mai complet ă dintre toate teoriile geografiei umane,
explicând atât reparti ția producției de bunuri cât și a popula ției. Ulterior, o serie de speciali ști au
completat axiomele acestei a cu noi concepte precum: atractivitatea , dependent ă de imaginea fiec ărui
centru urban, de pozi ția ocupată în cadrul re țelei, de rolul s ău administrativ etc.; accesibilitatea , naturală
sau antropic ă, adică măsura în care un centru urban es te favorizat (defavorizat) în rela țiile sale cu
celelalte centre vecine etc.
-teoria interac țiunii spațiale, deci a rela țiilor dintre agen ți situați în locuri diferite , este o continuare
a teoriei locurilor centrale și se află în centrul preocup ărilor actuale, utilizând masiv mijloacele
moderne de studiu (statistic ă informatizat ă, cartografie automat ă). Având în centru no țiunea de
distanță, modelele de interac țiune elaborate, sunt în mare parte abstracte, pentru c ă în realitate intervin
o serie de factori care împiedic ă interacțiunea (de ex, prezen ța unei frontiere, a concuren ței dintre
două centre urbane sau agen ți economici etc.). Totu și, în contextul unei econo mii tot mai de schise, în
care barierele sunt tot mai fragile iar informa ția circulă fără frontiere, aceast ă teorie devine tot mai
importantă. În mod general, ca ntitatea de interac țiuni dintre dou ă locuri este o func ție directă între
emisivitatea locului de origine, atractivitatea locului de destina ție și proximitatea celor dou ă locuri.
Aceste trei elemente favorizeaz ă intensitatea leg ăturilor și se pot substitui unul altuia (de ex.emplu un
plus de atractivitate poate compensa distan ța mai mare, precum în cazu l centrelor turistice, sau
proximitatea poate compensa o atractivitate mai redus ă (ca de exemplu apropierea de Europa
Occidental ă, care impune un gradient est-vest, în sensul c ă regiunile vestice ale statele situate la est
sunt mai avansate, tocmai ca efect al proximit ății);
-teoria alegerii spa țiale, s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psiholog ice, care conduc
la anumite preferin țe, nu totdeauna cele mai eficiente, at ât din punctul de vedere al localiz ării cât și din
cel al profilului activit ății desfășurate. Au fost puse la punc t modele de alegere discret ă care iau în
calcul toate alternativele po sibile, ierarhizate în func ție de un punctaj corespunz ător avantajelor și
dezavantajelor specifice. Astfel de modele su nt des utilizate în localizarea unor activit ăți productive
sau de servicii;

85-teoria economiei geografice , ia în calcul aspectele calitative ale spa țiului geografic, care este
departe de a fi omogen, impunând bariere (râuri, mun ți etc.) sau prezentând contraste majore (vaste
spații deșertice, opuse unor concentr ări umane excesive etc.). Din aceasta deriv ă conceptele foarte
actuale de internalitate ( sau economie intern ă, câștig realizat de c ătre un agent ca urmare a propriilor decizii)
sau de externalitate (cîștig rezultat ca urmare a deciziilor altor agen ți). Acestea sunt invocate adesea pentru
a explica fenomenul de aglomerare a activit ăților în anumite zone, cum sunt cele aeroportuare, portuare,
în lungul autostr ăzilor, etc., agen ții fiind tenta ți să profite de eventualele externalit ăți. Efectul principal al
economiei de aglomera ție, este suscitarea unor externalități negative , care pot sl ăbi atractivitate sau frâna
progresul (de exemplu. poluarea multipl ă, creșterea prețului terenurilor etc.).
Toată această problemtic ă se află în centrul discursului geografic contemporan, ceea ce
face din geografia economic ă una din cele mai atractive op țiuni din perspectiva cercet ării.
Principalele subramuri ale geografiei economice sînt urm ătoarele:

3.2.1. Geografia rural ă

Geografia rural ă (cunoscut ă la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii )
este, în ordinea apari ției, prima ramur ă a geografiei economice (sec. al XIX-lea). Ini țial s-a
dezvoltat ca geografie agrar ă (studiind doar peisajele și structurile socio-economice legate de
agricultură). Între 1950-1980, datorit ă necesităților de gestionare a teritoriului, geografia agrar ă
începe să se intereseze de func ționarea activit ății agricole în interiorul sistemelor spa țiale din care
face parte sau pe care le creaz ă, devenind geografie agricol ă. Complexitatea fenomenelor care au
început să afecteze mediile rurale dup ă 1980 (nu mai exista analog ie între termeni precum lumea
agricolă-lumea rural ă sau economie agricol ă-economie rural ă) a impus considerarea acestora din
unghiul organiz ării spațiilor rurale de c ătre societ ățile localizate în aceste medii, disciplina
devenind una de tip general, numit ă geografie rural ă. Explicațiile legate de aceast ă evoluție sînt
multiple.
În momentul emergen ței geografiei moderne, în a doua parte a sec. al XIX-lea, lumea
era încă dominant rural ă iar activit ățile agricole net dominante. Astfel, geografii s-au interesat cu
predilecție de aspectele economice ale vie ții rurale, mai dependente de factorii fizici. Aceast ă geografie
agrară (agricolă) a devenit o component ă esențială a studiilor de geografie regional ă, axându-se pe tipologia
peisajelor agrare și pe transform ările acestora . În aceast ă perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr.
bocage , de ex.) și peisaj agrar deschis (engl. openfield ) în funcție de modul de organizare a exploata țiilor
agricole ( morfologia agrar ă). Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densit ății construc țiilor și a
formelor derivate din dispunerea acestora în spa țiu (morfologia habitatului ), secundar fiind abordate și

86aspectele referitoare la forma și materialul de construc ție (fizionomia habitatului ). Organizarea peisajelor
rurale, în dou ă componente esen țiale – vatra satului și moșia acestuia -,a devenit esen țială în descrierea
structurilor agrare, concept care se refer ă inclusiv la formele de proprietate și de exploatare a terenurilor și
cuprinde sistemul de cultur ă, modul în care se asociaz ă diversele culturi, sistemele de cre ștere a animalelor și
tehnicile utilizate .
Geografia agrar ă astfel conceput ă face apel masiv la mijloacele de studiu ale
economiei, istoriei și antropologiei, pr ima furnizându-i și scheletul primelor încerc ări de modelizare
teoretică a localizării activităților agricole, respectiv modelul rentei funciare a lui J. von Thünen (1826).
Acest model, care încearc ă să explice productivitatea diferen țiată a muncii și a capitalului în agricultur ă
prin raportul dintre pia ța de consum și distanța față de locul de produc ție a devenit unul din cele mai
uzitate, dup ă numeroase și diverse îmbun ătățiri. Renta localiz ării, așa cum este formulat ă de autorul
citat, impune o zonare a culturilor agricole și a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultur ă și
zootehnie bovin ă în imediata vecin ătate a centrelor urba ne, culturi cerealiere și tehnice la distan țe mai
mari și creșterea intensiv ă a animalelor în regiunile cele mai dep ărtate. Testat în cele mai diverse
contexte, acest model î și dovedește perenitatea în pofida transform ărilor produse în ultimele dou ă
secole, factorul natural, de și important fiind adesea eludat.
După 1950, geografia rural ă a devenit tot mai mult o geografie agricol ă, preocupat ă mai ales
de aspectele pur economice și tehnice. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia și problema
subdezvolt ării au constituit un impuls în acest sens. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R.ené
Lebeau, 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamenta ți matematic (sociali, tehnici
sau economici, Kostrowicki, 1968), permi țând astfel o analiz ă mai profund ă a peisajelor agrare și mai ales a
dinamicii lor cronospa țiale. Pornind de la lucr ările lui von Thünen se caut ă noi modele teoretice care s ă explice
atât localizarea activit ăților agricole cât și dinamica peisajelor rezultate (Chi sholm, 1962). Aplicabile la orice
regiune a Globului, aceste mo dele au permis o aprofundar e a problematicii rurale, debu șând tot mai mult
spre problematica sociologic ă a dezvoltării rurale.
După 1975, se impun cu acuitate termenii de spațiu rural și economie rural ă iar geografii
nu au rămas indiferen ți. Acești termeni, fundamenta ți de sociologi și economi ști acordă o atenție
sporită particularit ăților demo-economice ale popula țiilor rurale în corela ție cu activit ățile pe care le
desfășoară. Industrializarea satelor și antrenarea unor vaste spa ții în procesul de peri-urbanizare a
favorizat aceast ă direcție de studiu. Spa țiul rural astfel conceput devine un spațiu concurențial, unde
competiția obligă la o regândire permanent ă a întregului e șafodaj social-economic. Utilizarea
mijloacelor moderne ale teledetec ției a reconectat aceste preocup ări la geografia general ă, o veritabil ă
școală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel na ștere, odată cu impunerea preocup ărilor ecologice
și cu turistificarea unor vaste spa ții rurale. Cre șterea accesibilit ății rurale (conectarea acestora la diverse

87rețele) a condus la conceptualizarea a șa-numitului continuum rural-urban , ansamblu de interac țiuni
intense care diminueaz ă efectele centralit ății urbane.
Devenită o geografie rural ă totală, preocupat ă de toate aspectele vie ții rurale, aceast ă
disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia general ă, fiind una din pun țile trainice de leg ătură
dintre geografia fizic ă și cea uman ă. „Renașterea rural ă” specific ă statelor dezvoltate (termen
aparținând lui Bernard Kayser, 1990) și distrugerea rela țiilor de tip comunist în estul Europei au
constituit un impuls major în multip licarea studiilor de geografie rural ă tot mai preocupate de g ăsirea
permanențelor și de urmărirea memoriei spa țiale, în contextul în care agricultura productivist ă este
considerat ă vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane.

3.2.2. Geografia industriei

Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele dou ă secole ale mileniului
al doilea. Ini țial, în spiritul geografiei idiografice, s-a studiat doar distribu ția (reparti ția) spațială a
industriilor și s-au realizat monografii asupra diferen țierilor spa țiale prilejuite de industrie (centre
industriale, districte industriale, complexe industriale, aglomera ții industriale, axe industriale,
regiuni industriale etc.). Dup ă al doilea r ăzboi mondial, valorizîndu-se experien ța economi știlor
spațiali germani, geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.
În analizele clasice factorii de localizare p ăreau suficien ți pentru a explica
distribuția/localizarea spa țială a industriei. Se uita frecvent c ă acești factori de localizare nu
acționau în sine asupra activit ăților industriale, ei fiind în primul rînd studia ți și considera ți de
către organisme de decizie care ad ministrau procesele industriale și care constituiau de fapt
structura organiza țională internă și ierarhică, a întreprinderii .
Treptat, speciali știi au demonstrat faptul c ă formele concrete, vizibile în spa țiu, de
organizare a industriei (uzina, concentrarea de uz ine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece
acolo se afl ă într-o cantitate sau calitate suficient ă anumiți factori de localizare, ci fiindc ă un agent
economic bine organizat a ales acel loc, în urma analizei și comparării mai multor combina ții
locale a diver șilor factori de localizare.
S-a ajuns astfel la o constatare important ă legată de manifestarea spa țială a
procesului industrial, și anume aceea c ă formele concrete de organizare se distribuie în spa țiu în
urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea, și anume în sediul
central al întreprinderii . Cu excep ția întreprinderilor compuse dintr-o singur ă unitate de produc ție
(caz în care întreprinderea se confund ă cu uzina ), care au de obicei o localizare impus ă de un anumit
mediu local, toate celelalte întreprinderi (cu dou ă sau mai multe unit ăți de produc ție) își dezvoltă

88o serie de strategii spa țiale care nu pot fi sesizate decît dac ă se studiaz ă simultan localizarea tuturor
unităților de produc ție, chiar dac ă acestea sînt situate la distan țe de sute sau mii de kilometri una
de cealaltă. Apare astfel în mod clar diferen ța fundamental ă între uzin ă și întreprindere: uzina este
expresia spa țială concretă a deciziei luate de c ătre întreprindere.
Strategia de localizare construit ă de o întreprindere se structureaz ă în linii mari pe
rezolvarea a patru mari categorii de probleme:
– care va fi specificul produc ției (ce să se producă)?; răspunsul la aceast ă întrebare implic ă
studierea atent ă (și continuă!) a piețelor de desfacere, pentru a se sesiza cererea existent ă, dar și a
piețelor de aprovizionare a viitoarei activit ăți industriale. Este posibil ă prin urmare o prim ă dilemă
spațială, respectiv aceea ca pia ța de desfacere s ă nu se suprapun ă cu cea de aprovizionare, ceea ce
va impune o localizare a uzinelor în func ție de una sau de alta dintre cele dou ă piețe.
– ce cantitate se va produce? ; răspunsul la aceast ă întrebare, în func ție de semnalele
venite de pe pie țele de desfacere, are de asemenea consecin țe spațiale: o cantitat e mai mare de
produse va impune o uzin ă mai mare, care va avea o capacitate sporit ă de organizare a spa țiului
(polarizare, interac țiune spațială, etc.); existen ța unor pie țe restrînse și cu o larg ă distribuție
spațială va necesita localiz ări multiple de uzine mici, calibrate în func ție de cererile locale, etc.;
– cu ce tehnică de va efectua produc ția?; răspunsul la aceast ă nouă întrebare este legat în
primul rînd de fluxurile tehnologi ce interne ale întreprinderii, îns ă nici manifest ările spațiale nu
sînt neglijabile: filierele de produc ție sînt integrate (se va produce într-o singur ă uzină)? sau, în
funcție de diverse pie țe de aprovizionare, filierele vor fi disociate spa țial (se vor localiza mai multe
uzine specializate)?; produsul final este unul de înalt ă tehnologie (se va da întîietate proceselor
automatizate, care nu au nevoie de mult ă forță de muncă) sau dimpotriv ă, unul banal (textil, agro-
alimentar), care are nevoie o cantitate mai mare de for ță de munc ă mediu calificat ă, ceea ce va
induce puternice fenomene de polarizare?, etc.;
-unde se va efectua produc ția?; răspunsul la aceast ă întrebare, cel mai apropiat
geografiei, este apanajul teoriilor localiz ării; el va induce principalele forme concrete de organizare
spațială a activității industriale (uzine izolate, aglomer ări de uzine, complexe industriale, în ultim ă
instanță regiuni industriale, etc.).
Aflarea și acceptarea r ăspunsurilor la cele patru întreb ări înseamn ă de fapt luarea
unor decizii strategice care vor guverna evolu ția economic ă a întreprinderii, și care vor induce în
spațiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modific ări organiz ărilor deja
existente. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. O întreprindere privată va
căuta localiz ările cele mai eficiente din punct de vedere financiar, pe cînd o întreprindere publică
va încerca s ă combine în procesul localiz ării cît mai bine exigen țele eficien ței economice cu

89exigențele eficien ței sociale (teritoriale). Oricare ar fi îns ă natura întreprinderii, posibilit ățile de
localizare variaz ă între dou ă puncte extreme: în interiorul pie ții de aprovizionare cu materii prime
sau de mobilizare a factorilor de produc ție sau în interiorul pie țelor de desfacere a produselor
finite.

Primul caz este în general specific industriilor pentru care distan ța, care intervine
prin prețul ridicat de transport al materiilor prime, constituie un obstacol puternic. În aceast ă
situație se află în primul rînd industriile grele (siderurgia, materialele de construc ție, chimia de
bază). Aceste industrii, care se caracterizeaz ă prin aceea c ă exigențele eficien ței economice le
impune o localizare strict legat ă de piețele furnizoare de materii prime sau de for ță de muncă, sau,
în cel mai bun caz, de axe majore de transport, sînt caracterizate de c ătre geografie a fi fiind
industrii foarte pu țin mobile în spa țiu (aceasta înseamn ă că siturile favorabile localiz ării lor sînt foarte
limitate).

În cel de-al doilea caz se pot integra ind ustriile care sînt relativ indiferente la
constrîngerile induse de distan ță în termeni de distanță-cost (distanță-preț), fiind în schimb sensibile
la constrîngerile relative la distanța-timp . Eficiența economic ă a activității lor este dat ă de localiz ări
flexibile, care urm ăresc îndeaproape evolu ția cererilor pie ții, implantarea lor urm ărind să
minimizeze timpul de acces la pia ța de desfacere. Aceste industrii, foarte evolutive, care nu sînt
condiționate de pre țul deplasării materiilor prime, for ței de munc ă sau produselor finite, sînt
numite de geografie industrii mobile în spa țiu (sau, în literatura de limb ă engleză, footlose63 industries ).

Ceea ce trebuie re ținut este faptul c ă aspectele spa țiale efective ale localiz ării apar
ca atare cu prec ădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor pu țin mobile în
spațiu. Industriile footlose în schimb sînt localizate în ge neral în urma deciziilor influen țate în mod
covîrșitor de situa țiile conjuncturale ale evolu ției piețelor de desfacere sau a evolu ției tehnologice.
În cazul lor spa țiul nu intervine decît cu totul întîmpl ător sau secundar în procesul de implantare,
interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transform ărilor actuale ale organiz ărilor spațiale preexistente
localizării lor . Aceasta este una dintre dificult ățile majore ale geografiei industriale moderne, care nu
poate să se mai mul țumescă cu descrieri a posteriori ale organiz ărilor induse de industrie, ci trebuie
să-și dezvolte un e șafodaj teoretic și metodologic apt s ă facă previziuni asupra implica țiilor spațiale
viitoare, posibile, ale oric ărei implant ări industriale.

63 Footlose = fără nici o opreli ște, fără nici o constrîngere, dezr ădăcinat.

903.2.3. Geografia transporturilor

Geografia transporturilor s-a lansat în acela și timp cu geografia industriei. Pîn ă prin
1950-1960 avea un caracter strict descriptiv, fiind un inventar spa țial al modurilor de transport
(infrastructuri fixe și mobile) și al fluxurilor transportate. Deoarece spa țiul era integrat în analiz ă
doar prin intermediul densit ății căilor de transport și al intensit ății fluxurilor dintre diversele
unități spațiale, geografia transporturilor se numea frecvent geografia circula ției. Din 1950, în spa țiul
american neopozitivist, începe cuantificarea și modelizarea sistemelor de transport, interesul
mutîndu-se asupra studiului rețelelor de transport ca sisteme spa țiale în sine. Dup ă 1980 în studiul
rețelelor de transport începe s ă fie luat în calcul, în spiritul geografiei behavioriste, și
comportamentele spa țiale ale consumatorilor .
Dezvoltarea spectaculoas ă a mijloacelor de transport dup ă al doilea r ăzboi mondial,
creșterea fără precedent a circula ției în marile ora șe, crearea unor noi tipuri de re țele de transport a
generat un interes deosebit pentru geografi, permi țând dezvoltarea unei discipline distincte. Rolul
transporturilor în economie, mai ales al costurilor acestuia, a fost subliniat înc ă de J. von Thünen,
toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul aceast ă variabilă. Acest rol a sporit și mai
mult în perioada contemporan ă, un transport performant fiind o condi ție obligatorie a globaliz ării
economice iar pe de alt ă parte, sistemele de transport au deve nit un instrument major în organizarea
teritoriului.
Obiectul de studiu al aces tei ramuri geografice este sistemul de transport . Acesta este
dificil de definit, dat ă fiind complexitatea și dinamica sa. Cererile de servicii de transport rezult ă din
nivelul produc ției, consumului și distribuției de bunuri, desf ășurate într-o multitudine de a șezări
umane. Sistemul de transport este cel care le integreaz ă într-o structur ă coerentă de organizare
spațială, generând formarea unor teritorii clar individualizate.
Explicarea modului în care apare și se manifest ă cererea de servicii de transport este
mijlocită de mai multe teorii, printre care cea amintit ă a utilității, apoi aceea a mobilit ății geografice a
populației sau cea a interac țiunii spațiale ori a comportamentului indivi zilor. Geografia transporturilor
se intereseaz ă în mod deosebit și de posibilitățile de deplasare a persoanelor și bunurilor între diferitele locuri,
plecând de la raporturile dintre distan ță, timp și preferințe specifice. Inter-rela țiile sistemului de
transport cu mediul natural și cu cel economico-social pot fi co nsiderate de fapt cheia de bolt ă a
înțelegerii acestei discipline.
Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul
distribuției lor spațiale și a diferențelor calitative, cu timpul s-a ajun s la studiul predilect al fenomenului
circulației în sine, din pe rspectiva geografic ă (adică m o d u l î n c a r e s u n t p u s e î n m i șcare mărfurile,

91persoanele, capita lurile, informa țiile într-un spa țiu dat). Accentul principal cade astfel pe studiul
fluxurilor (cantitatea de bunuri, persoane, informa ții, măsurate pe un ax de comunica ție). În general,
există o strânsă corelație între nivelul dot ărilor, calitatea infrastructu rii, intensitatea circula ției și bogăția
unui teritoriu.
Dimensiunea spa țială a unui sistem de transport este rețeaua de transport , adică locurile
și legăturile dintre ele, din perspectiva unui anumit mod de transport. Dac ă sistemul de transport este
unic, rețeaua este multipl ă, în funcție de fiecare mod de transport. Studiul re țelelor urm ărește mai ales
proprietățile sale structurale și geometrice (existen ța nodurilor, densitatea spa țială, etc.). În acest sens
foarte utilă este teoria graf ului, care ajut ă la înțelegerea genezei re țelelor de transpor t prin extinderea
continuă a căilor de comunica ții, în funcție de dinamica specific ă fiecărei regiuni. Mai mul ți indici au
fost imagina ți pentru a m ăsura calitatea unei re țele, cei mai importan ți vizând conectivitatea (gradul de
complexitate a unei re țele) și accesibilitatea (ușurința cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea
(poziția unui nod în cadrul unei re țele), Toți acești indici se bazeaz ă pe modelul gravita țional, care în
forma sa cea mai general ă se exprim ă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija, în care Iij reprezintă interacțiunea între
punctele i și j, Mi este masa punctului i, Mj este masa punctului j iar dij este distan ța dintre i și j, k și a
fiind constante specifice fiec ăruia din indicii men ționați. Constantele pot semnifica: num ărul de
conexiuni, în cazul conectivit ății, calitatea infrastructurii sa u gradul de fragmentare a spa țiului
geografic în cazul accesibilit ății ori capacitatea de pola rizare în cazul centralit ății.
Un concept devenit extrem de curent în geografia transpor turilor este cel de mediu
operațional. Acesta cuprinde mediul natural (fizic), mediul socio-economic , structura politico-
administrativ ă și nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Rela ția dintre aceste co mponente este în
centrul dezbaterilor care vizeaz ă dezvoltare regional ă, remodelarea structurilor spa țiale economice etc.
Se acceptă în general c ă relația dintre sistemul de transport și dezvoltarea economic ă este circular ă, de
multe ori fiind dificil de stabilit cine determin ă pe cine. Dac ă în perioada industrial ă un sistem de
transport eficient era garan ția demarajului economic în prezent, în contextul postindustrial aceast ă
condiție nu mai este suficient ă. Aceasta explic ă interesul tot mai viu al geog rafilor asupra transferului
informațiilor prin intermediul re țelelor de telecomunica ții, devenite un acces oriu obligatoriu al
sistemului contemporan de transport. Spa țiul tinde să-și piardă importanța astfel, informa ția circulând
practic instantaneu, independent de barierele naturale, politice etc. S-a impus în acest fel teoria
radializării sau hub-and spokes (butuc și spițe, prin analogie cu roata de car) , conform c ăreia nodurile de
transport și axele de comunica ție sunt ierarhizate în func ție de atractivitatea și capacitatea de emisie a
fluxurilor specific ă fiecărui punct locuit. În aces t mod, marile noduri, sp ecifice marilor metropole,
ignora practic spa țiul, dezvoltând predilect rela ții reciproce, ignorând adesea celelalte noduri, inferioare

92ierarhic. De ex. Bucure știi sunt de multe ori mai aproape de al te mari metropole din Europa decât de
celelalte ora șe importante ale țării, grație unui sistem de transport mai complex și mai eficient.
O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea și integrarea spa țială a
modurilor de transport . Această temă presupune atât studiul concuren ței dintre diferitele re țele de
transport cât și acela al costului specific, al compensa țiilor reciproce, inevitabile în condi țiile unui
spațiu neuniform. Unele modu ri de transport genereaz ă, prin func ționarea lor, costuri externe
(poluare, zgomot, aglomerare, accide nte), cazul transp ortului rutier și a celui aerian, suportate de
întreaga colectivitate și nu de c ătre utilizatori. Necesitatea asigur ării unei mobilit ăți eficiente a
bunurilor și persoanelor pune problema complementarit ății modurilor de tran sport, punctelor de
transbordare (rupturi de sarcin ă) care impun o discontinuitate spa țială, generatoare de costuri
suplimentare. Aceasta pentru c ă modurile de transport nu sunt decât par țial substituibile, necesitatea
unor conexiuni între ele fiind inerent ă. Astfel se formeaz ă lanțurile de transport , în lungul c ărora o
persoană sau o cantitate de m ărfuri schimb ă două sau mai multe mijloace de transport. De aici
interesul major al integr ării spațiale (interconect ării) modurilor de transport, prin procedee precum
containerizarea, care a diminuat semnificativ costul transbord ării, în special în cazu l traficului maritim.
În același mod, rețelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu
pierde la sol câ știgul de timp din aer. Iau na ștere astfel interfețe de schimb , adică ansambluri de
infrastructuri care permit trecerea cât mai rapid ă d e la un m o d d e t ra n sp o rt la a lt ul . T ra n sp o rt u l a
devenit treptat un el ement cheie în lan țul logistic al produc ției, forma cea mai evoluat ă fiind produc ția
just in time sau juste à temps ” (exact la timp), care minimalizeaz ă stocul de produse intermediare, livrate
exact în momentul prelucr ării lor și încearcă să producă numai atunci când exist ă o cerere sigur ă.
O altă direcție de studiu este aceea a disparităților generate de mobilitatea persoanelor,
bunurilor, capitalurilor și informațiilor. Se vorbește astfel de existen ța unor spa ții largi în care popula ția este
„captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa, contrapuse spa țiilor în care
populația are o mare varietate de posibilit ăți de deplasare. Tot în acest sens, o aten ție mare este
acordată și preferințelor spațiale, a modului în care fiecare persoan ă, comunitate gestioneaz ă „bugetul
spațiu-timp”, destul de diferen țiat chiar și la nivelul statelor dezvoltate.
În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru în țelegerea form ării
spațiilor economice suprana ționale, a integr ării avansate a economiei în contextul multiplic ării
schimburilor, reorient ării acestora. Dina mica sistemului de transport a devenit un element inseparabil
în studiul modific ării ierarhiei urbane și a formării regiunilor, efect al concuren ței, al dorin ței de a
deține o pozi ție strategic ă. Geografia transpor turilor integreaz ă tot mai mult tematica protec ției
mediului sub presiune a opiniei publice dar și a creșterii fără precedent a cererii de servicii de transport.
Aceste direc ții de studiu subliniaz ă că stăpânirea constrângerilor spa țiale de către sistemul de transport

93este tot mai important ă în funcționalitatea societ ății contemporane, în formarea și funcționarea
teritoriilor. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate, devenind indispensabil ă în
înțelegerea rela țiilor dintre om și teritoriul s ău.

3.2.4. Geografia schimburilor comerciale

Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché , este o
disciplină mai greu de definit, deoarece este strîns legat ă de geografia produc ției și de cea a
transporturilor, cu leg ături evidente cu geografia social ă și cu cea cultural ă. În mod tradi țional
există două tipuri de cercet ări: cele efectuate la scara lumii și a marilor regiuni geografice (care
studiază marile organiz ări spațiale ale structurilor comerciale) și cele efectuate la scar ă regională
sau locală (geografia comer țului de proximitate ). Teoriile cele mai utilizat ă în geografia serviciilor
comerciale deriv ă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoz ă și de
prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interac țiune spațială.

3.3. Geografia istoric ă

Geografia istoric ă era confundat ă pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei . Spre deosebire
de aceasta din urm ă, care studiaz ă istoria disciplinei, geografia istoric ă încearcă să stabileasc ă rolul
factorilor geografici în evolu ția istorică a societăților (încearc ă să reconstituie geografiile trecutului ).
În cadrul analizelor sale diacronice și sincronice, geografia istoric ă utilizează atît metodele
cantitative, cît și demersurile umaniste.

3.4. Geografia matematic ă

Geografia matematic ă (cartografia) , cu origini în antichitatea greco-roman ă, a dobîndit
o personalitate distinct ă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Domeniul s ău de studiu este
cel al reprezent ării suprafe ței terestre, atît din punct de vede re al cartografierii vizibilului
(cartografia general ă) cît și al invizibilului ( cartografia tematic ă)

3.5. Geografia social ă și culturală

Geografia social ă și culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale
geografiei umane. Ini țial termenii de geografie social ă și de geografie uman ă erau sinonimi.

94Ulterior, geografia social ă, completat ă în anii ’80 cu geografia cultural ă, a devenit o disciplin ă în sine,
focalizîndu-se asupra încrust ării în spațiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiec ărui grup social.
Termenul de geografie social ă este la fel de vechi ca și cel de geografie uman ă,
confundânu-se într-o prim ă fază cu acesta. Utilizat deja la 1870 în Fran ța și Marea Britanie și reluat de
Camille Vallaux la începutul sec. al XX-le a acest termen s-a impus mai ales în spa țiul germanic
(austriecii W. Hartke și H. Bobek în primul rând) iar dup ă război și în spațiul nord-american, unde se
redescoper ă interesul pentru ecologia social ă a „școlii de la Chicago” din perioada interbelic ă. Astfel se
creionează și obiectul s ău de studiu, analiza interac țiunilor spațiale dintre clasele și categoriile sociale, având în
centru conceptul de segrega ție spațială.
Geografia cultural ă are o istorie la fel de lung ă și complex ă. Inițial, geografii anglo-
saxoni și germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat , studiile lor fiind
foarte apropiate de metoda istoric ă. Carl Sauer, în S.U.A. (1963) a orientat aceast ă ramură a geografiei
umane spre antropologie, ax ându-se pe aspectele cultural e materiale. Tema cultural ă a fost eclipsat ă în
primele decenii postbelice de avântul mondializ ării și de progresul tehnic, doar studiul societ ăților
Lumii a Treia având o component ă culturală mai important ă. După 1980, se constat ă un interes
progresiv pentru acest curent favorizat, parado xal, de procesul unif ormizator al mondializ ării.
Resuscitarea identit ăților regionale, a na ționalismului și recrudescen ța fundamentalismelor diverse,
toate având în subtext fort ificarea sentimentelor de teritorialitate , au constituit fundalul pe care s-a
creat practic o nou ă geografie cultural ă, atentă nu numai la spa țialitatea elementel or spiritualit ății
umane ci și la raporturile dintre spa țiul geografic și simbolurile identita re sau teritoriale.
Analiza geografic ă a formelor de via ță socială este ambi ția oricărei geografii sociale.
Una din primele cauze ale diferen țierii geografice a faptelor sociale este legat ă de limbaj, geografia
(etno) lingvistic ă fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoa ște această disciplină. O a
doua dimensiune este aceea care are drept reper, structurile sociale și instituțiile specifice acestora: familia,
asociațiile, clasele social e, ierarhia social ă, arhitectura social ă (ansamblu de re țele de relații codificate cu
un rol determinant în fundamentarea politic ă, economic ă și ideologic ă a statului). A treia dimensiune a
geografiei sociale are în centru descrierea universului social , a practicilor sociale curente legate de munc ă,
de petrecerea timpului liber, de necesit ățile de consum, debu șînd astfel spre geografia cultural ă. În
fine, geografia social ă abordeaz ă și modul în care se localizeaz ă (teritorializeaz ă) grupurile umane,
gradul lor de mixitate sau de om ogenitate, dinamica lor cronospa țială.
Pentru a trata toate aceste aspecte, geografi i s-au familiarizat cu metodele specifice
sociologiei și antropologiei, bazându- se pe patru concepte esen țiale: rol (conduită socială stereotipă pe
care actorii vie ții colective o adopt ă pentru a- și asigura un statut anumit), colectivitate (ansamblu de
persoane care au în comun acelea și caracteristici), clasă (colectivitate ai c ărei membri au con știința

95apartenenței la o categorie distinct ă, solidară), ideologie (sistem de idei, filozofie despre lume și viață,
proprii unei clase sociale.
Progresul geografiei sociale es te intim legat de cel al sociol ogiei. Atâta timp cât aceasta
s-a mărginit la aspectele descri ptive ale structuril or sociale nu a existat un fundament teoretic. Un rol
important în dezvoltarea te oriilor sociale l-a avut Școala de la Chicago pe ntru care colectivit ățile sunt
rezultatul diviziunii muncii și a segrega ției. Aceste procese nu sunt static e, aflându-se într-o continu ă
transformare, în func ție de localizarea grupurilor rezultate și de raporturile spa țiale dintre ele. Astfel,
multă vreme, burghezia a prefer at zonele centrale ale ora șelor dar dup ă 1850 s-a constatat o deplasare
spre periferiile centrel or urbane, mai sigure și mai liniștite. Un rol important în aceast ă dinamică îl
dețin și instituțiile statului, care pot consfin ți prin tradi ție sau prin lege anumite clivaje social e (de tipul
castelor în India sau de tipul titlurilor de noble țe în Europa). Teoria marxist ă adaugă un element
esențial în dinamica societ ății, așa-numita lupt ă de clasă, în fond o combina ție între dou ă tendințe
extreme: de omogenizare social ă și de divizare (divergență) continuă. Atunci când echili brul între cele dou ă
forțe este dep ășit se ajunge la crize, rezolvate de regul ă prin revolu ții (conflictuale sau pa șnice). Se
observă din cele expuse c ă teoriile sociale trebuie dublate to tdeauna de cele economice pentru a
explica dinamica spa țială a societăților. Geografia social ă se situeaz ă astfel într-un context disciplinar
complex, limita între ec onomic, cultural, politic și social nefiind totdeauna clar ă. Aceasta cu atât mai
mult cu cât societ ățile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere și de organisme
birocratice la baza c ărora se afl ă familia, controlat ă în toate aspectele vie ții sale cotidi ene. Articula ția
acestor rela ții instituționalizate define ște arhitectura social ă prin intermediul solu țiilor funcționale
adoptate, dependente de mul te ori de ideologia colectiv ă sau de grup. Codurile de comunicare și
organizare sunt de maxim ă importanță în acest sens, fiind la originea coez iunii sociale și a climatului
de încredere necesar reduceri i costului controlului recipr oc. Analiza socio-geografic ă nu poate fi astfel
izolată de cea a fenomenelor religioase, m etafizice sau ideologice care divizeaz ă societățile și culturile
acestora.
Reflecția teoretică în geografia cultural ă actuală este îngreunat ă de dificultatea definirii
conceptului de cultur ă, a confuziei dintre acesta și cel de civiliza ție. Cultura în sens larg este un
ansamblu de forme de comportament și cunoștințe, dobândite în timp, care particularizeaz ă un grup uman.
Manifestându-se spa țial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoria le omogene prin tr ăsături
culturale comune), cult ura nu poate fi neglijat ă de geografie. Cultura este responsabil ă de transmiterea
informațiilor, a atitudinilor de via ță și a conduitei sociale, exprimat ă cel mai adesea prin utilizarea unui
vehicul lingvistic normat. Cult ura este aceea care asigur ă premizele coeziunii sociale prin capacitatea
de influen ță psihologic ă d e c a r e d i s p u n e , d e p e n d e n t ă în multe cazuri de barierele geografice.
Contextul mondializ ării și generalizarea culturii de mas ă (prin mijloacele mass -media) au bulversat

96sensul clasic al culturii introducând tendin țele de omogenizare și de alienare, contrare scopului s ău
principal, acela de prezervare a particularit ăților locale. Aceast ă cultură de masă a introdus și o
separație netă între componentele culturale anterioare: cultura savant ă a devenit știință
instituționalizată, accesibilă doar unei minorit ăți, cultura popular ă s-a transformat într-o anex ă a culturii
de masă, ambele fiind exploatate în scopuri mercant ile. Acest proces este departe de a se desf ășura
uniform în spa țiu, intervenind capacitatea de rezisten ță a unor forme culturale dar și decalajele
tehnologice. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele
moderne de comunicare și de instala țiile menite a-i facilita existen ța, accesul inegal la aceste binefaceri
conducând la coexisten ța aproape incredibil ă a unor lumi efectiv paralele.
Elementele care se transmit și se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele
trei mari ansamblu ri de practici și cunoștințe: tehnicile materiale și practicile care le pun în aplicare; tehnicile
vieții sociale (comportamente, atitud ini, mijloace de control indispensabile func ționării organismelor
sociale); valorile , care se pot referi la natura lumii, a societ ății sau a individului (val ori universale, sociale
sau individuale). Cultura permite atât cunoa șterea obiectiv ă a realității dar și pe cea imaginar ă, lumea
„de dincolo”, de o importan ță maximă chiar și în cele mai super- tehnologizate societ ăți. Spațiul
geografic nu se diferen țiază în acest sens numai în func ție de caracteristicile sale naturale sau cele
derivate din amenaj ările antropice ci opune și zonele profane ce lor sacre (Eliade, Sacru și profan , 1965).
De fapt personalitatea și identitatea individului se construie ște și se define ște tocmai prin prisma
ideilor, regulilor și obligațiilor impuse de valorile derivate din reflectarea or dinii presupus sacre în
lumea profan ă. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivit ăților și implicit reducerea
distanței sociale. Astfel societ ățile fragmentate pot opune colectivit ăți între care distan ța socială este
foarte mare împiedicând formarea unor terit orii omogene. Jean Gottmann a observat înc ă din 1952
rolul imaginilor și simbolurilor în asigurarea unit ății teritoriale. Consisten ța teritoriului este dat ă de
acceptarea voluntar ă a unor valori simbolice, în care membrii unei comunit ăți se regăsesc. Sistemul
cultural nu este închis, dincolo de coeziunea sa ac ționează filtrul cultural care elimin ă elementele
considerate dep ășite sau le re ține pe cele considerate a ctuale, novatoare. În ac est proces de filtrare,
rolul orașului este esen țial, aici producându-se inova țiile, difuzate de regul ă ierarhic sau în func ție de
capacitatea de adaptare la schimb ările culturale. Stud iile efectuate de c ătre geografi (A.Bercque, Vivre
l’espace au Japon , PUF, Paris, 1982) arat ă că dincolo de aparen țele mondializ ării, societăți la fel de
avansate precum cea nord-american ă, vest-european ă sau japonez ă își păstrează originalitatea intact ă.
Abordarea cultural ă în geografie ridic ă două probleme de fond: lumea este un
extraordinar mozaic cultural care de și posedă o serie de elemente comune, diferen țiază culturile între
ele introducând o contradic ție între idealurile de egalitate, justi ție socială, libertate individual ă și dreptul
la apărarea identit ății culturale; ideile, valor ile, preceptele mo rale ghideaz ă comportamentele

97individuale dar în acela și timp constituie o acoperire pentru unel e interese strict personale sau de grup.
Alegerea uneia din cele dou ă alternative la problemele expuse nu face decât s ă certifice ambiguitatea
oricăror valori și dificultatea stabilirii adev ărului sau drept ății. În acest fel stratificarea cultural ă, dublată
de cea social ă pare a fi inerent ă naturii umane, oricâte bune inten ții ar fi clamate sau puse în practic ă.
Inegalitățile, piedicil e, blocarea șanselor devin în acest sens „normale”, lu mea contemporan ă
dovedindu-se la fel de neputincioas ă în rezolvarea dilemei esen țiale a umanit ății: a fi sau a avea.

Geografia popula ției (demogeografie sau geografie demografic ă) a început în antichitate (cînd
era interesat ă de particularit ățile fizice și culturale ale grupurilor umane), a continuat apoi în Evul
Mediu și în perioada modern ă cu acelea și interese etnografice și antropologice , a devenit ecologică
(interesată de relațiile omului cu mediul) în prima jum ătate a secolului al XX-lea și, după 1950, a
căpătat dimensiunile sociologice și demografice care o caracterizeaz ă în prezent. Interesul științific a
glisat de la distribuțiea și densitatea oamenilor în spa țiu către fenomenele dinamice ale acestora
(fluxuri migratorii ) și ulterior c ătre analiza comportamentelor demografice spa țiale.
Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluția cronospațială a populațiilor
umane sub toate asp ectele, stru cturale și dinamice. Studiul popula ției constituie obiectul mai multor
discipline științifice (demografie, isto rie, economie, sociologie etc.) dar geografia se distinge net prin
raportarea tuturor fenomenelor și proceselor la particularit ățile fizice ale spa țiului terestru. Interesul geografiei
pentru acest domeniu este la fel de vechi ca și disciplina îns ăși, fiind una din prim ele ramuri conturate
și una din cele mai stabile di n punct de ve dere teoretic și metodologic. O lung ă perioadă a dominat
abordarea din perspectiv ă etnografic ă și antropologic ă, dar de la începutul secolului al XX-lea se
impun noi direc ții de aprofundare care vor as igura acestei discipline o baz ă teoretică deplin acceptat ă:
orientarea ecologic ă și ceva mai târziu orientarea socio-demografic ă. În acest mod, domeniul de studiu
s-a lărgit continuu, conturându-se patru ma ri sectoare de interes: reparti ția, dinamica, structurile și
mobilitatea popula țiilor. Toate acestea constituie de fapt su portul unor discipline geografice conturate
mai recent (geografia social ă, geografia cultural ă etc.) fiind în strâns ă legătură și cu geografia a șezărilor
umane sau cu geografia economic ă, celelalte dou ă mari ramuri ale geografiei umane. Orientat ă o lungă
perioadă spre aspectele tangibile ale realit ății, această disciplină abordeaz ă astăzi și chestiuni mai
abstracte, favori zate de revolu ția cantitativ ă.
Distribuția spațială a populației pornește de la conceptul de ecumenă, folosit ast ăzi cu
sensul de spa țiu locuit și transformat de om. Conceptul de densitat e este la fel de vechi și constituie una
din mărimile esen țiale în geografie. Prin raportarea num ărului de locuitori la suprafa ța unui teritoriu se
obține o apreciere descriptiv ă a prezenței umane, exprimat ă cartografic sub diverse moduri. Ast ăzi se
acordă o atenție mai mare modific ării structurilor spa țiale generate de evolu ția densității populației,

98mecanismelor socio-economice care le genereaz ă. Populația evolueaz ă între tendin țe de concentrare și
dispersie care se manifest ă diferențiat în spațiu, ciclic (reversibil) sau ireversibil. Depopularea ca și
suprapopularea sunt astfel fenomene care intereseaz ă în egală măsură.
Dinamica popula ției este în fond unul din resorturile care modific ă distribuția acesteia,
fie pe cale natural ă (diferența dintre natalitate și mortalitate) fie prin intermediul mobilit ății geografice
(diferența dintre imigra ție și emigrație). O teorie esen țială pentru în țelegerea diferen țierii spațiale a
dinamicii naturale este aceea a tranzi ției demografice. Aceasta porne ște de la realitatea ineluctabil ă a
ultimelor trei secole care sub impulsul industrializ ării și urbanizării a modificat regimul demografic
tradițional, bazat pe familia l ărgită, generalizând familia restrâns ă. Creșterea duratei vie ții și reducerea
incidenței unor factori precum mortalitatea infantil ă au generat fenomenul de explozie demografic ă.
La capătul procesului de tranzi ție demografic ă se ajunge la regimul demografic post-tranzi țional, în
care fenomenul de implozie demografic ă (scădere a num ărului de locuitori pe cale natural ă), așa cum
se întâmpl ă deja în multe state europene.
Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor , deosebite prin maxima
diversitate. Criteriile de structurare a popula ției pot fi de natur ă: socio-demografic ă (vârstă, sex, situa ție
matrimonial ă), socioeconomic ă (statut social, popula ție activă, profesie, grad de instruc ție), sociocultural ă
(apartenen ță etnică, lingvistică, religioasă). Se adaug ă structura rasial ă, mai greu de clasificat dar esen țială
în societățile multirasiale. Complexitatea acestor structuri care formeaz ă un mozaic dificil de descifrat
este deseori dezarmant ă dar este esen țială pentru fundamentarea unor comportamente spa țiale specifice
celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline.
Mobilitatea geografic ă, deși este o component ă dinamică, constituie un domeniu distinct
prin marea varietate a formelor de mani festare. Divizate arbitrar în migra ții interne și internaționale,
formele mobilit ății geografice ac ționează prin intermediul a șa-numitelor câmpuri migratorii, care
presupun existen ța unor mi șcări de tip atrac ție/respingere (push-pull) între regiuni atractive și regiuni
repulsive, la toate nivelurile ierarhice. As tfel un stat repulsiv, furnizor de emigran ți poate să aibă și regiuni
atractive, iar în acestea pot exista și arii afectate de migra ția excesivă. De ex. România a devenit dup ă
1990 un stat repulsiv, furnizor de for ță de muncă dar la nivel regional, capitala și unele jude țe din vestul
țării (Arad, Timi ș) au rămas atractive, în interiorul lor existând areale foarte afectate de migra ția continuă
(Dealurile Lipovei sau Mun ții Zarandului). Problematica migra țiilor este cu atât mai interesant ă cu cât
procesele pe care le genereaz ă nu sunt ireversibile ci se g ăsesc într-o dinamic ă ale cărei mecanisme nu
pot fi anticipate totdeauna.
În cadrul acestor domenii se remarc ă în ultimele decenii o serie de probleme foarte
frecvent abordate de c ătre geografi: utilizarea resurselor umane (forței de munc ă), cu un accent deosebit
pe fenomenul șomajului), îmbătrânirea popula ției (efect principal al tranzi ției demografice, cu consecin țe

99imprevizibile asupra echil ibrului demo-economic), potențialul popula ției (efectul conjugat al interac țiunii
spațiale dintre indivizi). Aceste as pecte abstracte au intrat în aten ția geografilor ca urmare a
posibilităților deschise de analiza cantitativ ă asistată de calculator. În acest mo d pot fi depistate cu mai
mare ușurință cauzele sau efectel e unor procese și fenomene geo-demografice, suprapunerea acestora,
utilizând procedee ma tematice care asigur ă astăzi un grad ridicat de obiectivitate și exactitate.
Abordările empirice au l ăsat treptat loc celor teoretice, caracteru l pur descriptiv, de tip monografic,
dominant pân ă de curând fiind înlocuit cu încerc ări de modelizare și teoretizare mai ales în trei direc ții:
regularitățile distribu ției spațiale a popula ției și formarea sistemelor de a șezări; studiul evolu ției
cronospațiale a comportamentelor demo grafice; modelizarea migra țiilor, pornind de la raporturile
dintre mas ă și distanță. Un interes crescând este acordat pr oblemelor contemporane legate de calitatea
vieții (depopularea rural ă, sărăcie, foamete, presiune demografic ă, suprapopulare, raporturile interetnice
și problema minorit ăților etc.). Între to ate acestea exist ă strânse condi ționări iar aspectul lor practic
asigură disciplinei o larg ă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabil ă sau globalizarea.

Geografia a șezărilor umane este de fapt geografia urban ă deoarece a șezările rurale nu
pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. În cadrul
paradigmei deterministe geografia urban ă rămîne tributar ă analizei cauzale și unei puternice
dimensiuni explicative (construirea clasific ărilor după sit și situare, analiza func țiilor urbane și
ulterior analiza zonelor de influen ță, a rețelelor și armaturilor urbane). În cadrul posibilismului ,
caracterul explicativ dispare în mare m ăsură în schimb se exacerbeaz ă caracterul idiografic, de
unde un mare num ăr de studii de caz foarte aprofundate. Geografia marxist ă deschide drumul
analizei disfunc ționalităților spațiale intraurbane și a diferen țierilor sat-ora ș, iar demersurile
pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile ora șelor în termeni de sisteme spa țiale ecologice. În
ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra ora șelor (calitatea vie ții,
sexuarea spa țiilor, etc.).
Geografia urban ă are ca obiect de studiu dimensiunea spa țială a fenomenului urban.
Orașul este considerat drept o entitate morfologic ă, fizionomic ă, socială și culturală diferențiată,
funcțional integrat ă într-o re țea ierarhizat ă care permite organizarea regiunii și integrarea ei în
economia global ă. Distingând spa țiul intraurban în cadrul spa țiului geografic, ora șul poate fi
considerat ca o entitate sistemic ă în cadrul sistemului urban.
Specificul geografiei prin tre disciplinele care au ca obiect de studiu ora șul constă în
conceptele specifice, aflate într-o continu ă evoluție (B.J. Berry, 1970) chiar dac ă inițial s-a pornit de la
paradigma determinist ă ce încerca s ă explice ora șul în func ție de condi țiile fizice ale pozi ției sale
(Raoul Blanchard, citat de Je an-Bernard Racine, 1998). Aceast ă viziune organicist ă s-a articulat în jurul

100conceptelor: de nodalitate (poziție de intersec ție în cadrul unei re țele de relații), sit (amplasamentul unui
oraș raportat la topografia local ă, un promontoriu, o teras ă, o insulă, un meandru de ex.) și situație
(amplasarea ora șului raportat ă la trăsăturile majore ale reliefulu i, un contact între dou ă unități
geografice, o confluen ță, un estuar…).
Mult mai târziu, au ap ărut conceptele: zonă de influență (spațiu aferent unui ora ș, definit
prin interac țiunea dintre centrul urban și periferia rural ă); armatură urbană (rețeaua format ă din marile
centre urbane care servesc ca baz ă pentru organizarea întregii re țele) și rețea urbană (repartiția spațială a
orașelor, integrate într-un sist em ierarhizat care asigur ă încadrarea unui spa țiu național sau regional).
În acest fel s-a dep ășit după 1950 stadiul mo nografic, efectuându-se nu meroase studii tematice
(inclusiv în România). Un concep t major a devenit astfel cel de funcție urbană (ansamblul activit ăților
desfășurate într-un ora ș) care permite precizare raport urilor specifice dintre activit ățile economice și
spațiul urban ca și degajarea rela țiilor social- economice. Apar preocup ări noi precum inadecvarea unor
activități la necesit ățile locale, impactul asupra medi ului etc. Înscrise în paradigma posibilistă, aceste
concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane, f ără însă a impune și virtuți explicative.
Bogată în informa ții și observații aceasta se axa mai pu țin pe problematizare. Unele concepte
prezentate au r ămas fixate într-un determinism îngust chiar dac ă au fost îmbog ățite printr-o abordare
behaviorist ă care a impus concepte precum atractivitatea urban ă sau textur ă urbană (concepție care
compară orașul cu organismele vegetale sau animale, formate din țesuturi diverse având fiecare
structură proprie și din relațiile cărora se asigur ă funcționarea întregului). Ora șul apare în aceast ă
viziune ca un imens si stem destinat maximiz ării funcțiilor de co municare și schimbare social ă
(P.Claval, 1968, care a încercat s ă fundamenteze un pr incipiu capabil s ă clarifice localizarea centrelor
urbane, formarea re țelelor și structurarea intern ă a spațiului).
O abordare mai avansat ă este cea funcționalist-structuralist ă care a avut drept punct de
plecare dou ă teorii esen țiale: a locurilor central e (Christaller, 1936) și a zonării funcțională (Școala de la
Chicago, 1929). Pentru prima dat ă se punea problema c ăutării unei ordini subiacente dincolo de
distribuția spațială a centrelor urbane, a rela țiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spa țiului
geografic. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul c ă orașul este un loc
central în cadrul unui sistem și că orașul este el însu și un sistem complex. Ordinea spa țială era astfel
văzută atât ca un rezultat al influen țelor reciproce dintre om și mediu dar și ca efect al fenomenelor
economice. Problema principal ă devine astfel aceea a rec onstituirii istorice a evolu ției teritoriale a
orașului, a diferen țierilor care apar și a logicii acestora. Discontinuit ățile existente sunt rezultatul
conjugat al influen ței factorilor naturali și al tendin ței de concentrare a activit ăților în noduri unde se
realizează o economie de scar ă (costul serviciilor material scade odat ă cu creșterea dimensiunii
aglomerației urbane, pân ă la depășirea nivelului optim). Extinderea aglomera țiilor urbane este înso țită

101de modificarea continu ă a structurii interne a acestora, derivat ă din jocul continuu al for țelor social-
economice care impune segrega ția spațială, competiția pentru spa țiu și pentru calitatea acestuia.
Această segregație se impune atât pe plan social (ca rtiere burgheze, cartiere muncitore ști etc.) cât și
economic (cartiere industriale, cartiere comerciale etc.). Astfel, ora șul poate fi divizat în zone
funcționale, care se succe d conform unei secven țe, dominație-invazie-succesiun e. Zona de domina ție
este prin excelen ță centrul ora șului, impunând o competi ție pentru spa țiu care conduce la structurarea
orașului în func ție de distan ța față de centru. Modelul concentric astf el imaginat (Burgess, anii ’20) sau
cel sectorial (Hoyt, 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie, 1983) au permis o abordare mai
complexă a dinamicii urbane, aplicabil ă practic la oricare centru urban, indiferent de talie, localizare
sau grad de dezvoltare. Analiza factorial ă și utilizarea unei game variate de indici (de segregare, de
urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografi c, acela al „ecologiei
factoriale”, integrat ast ăzi în orice analiz ă urban-geografic ă.
În aceeași perioadă s-a încercat și generalizarea empiric ă având drept scop evaluarea
stării de echilibru a unui sistem urban la un mome nt dat. Acestea au porn it de la constatarea c ă într-un
sistem urban exist ă o legătura directă talia și rangul unui ora ș (Pumain, 1982). Legea rang-talie, rela ție empirică
de formă lognormal ă a devenit indispensabil ă analizei oric ărei rețele urbane. Formularea sa
matematic ă (Rq*Pr=k, unde k și q sunt constante, R este rangul iar Pr este popula ția rezident ă) a
permis detectarea ma i multor forme de organizarea a re țelei urbane: primațială, atunci când aceasta este
dominată de un ora ș foarte mare; policentrică, atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe
centre concurente. Re țelele urbane se supun alometr iei, concept cheie al teori ei generale a sistemelor,
care prevede c ă într-un sistem componentele sun t interdependente. Astfel or ice avansare în ierarhie a
unor centre este concomitent ă cu reculul altora, iar cre șterea demografic ă a unora nu se poate face
decât în dauna celorlalte. Aces t model, de o simplitate uluito are, formulat incipient înc ă de Auerbach
(1909) și fundamentat de Zipf (1949) permite elab orarea unor tipologii a structurilor spa țiale urbane,
fondând un fel de geografie comparat ă a sistemelor urbane de anvergur ă națională sau regional ă. Un
alt model de generalizare empiric ă este cel al localiz ării serviciilor urbane, conform c ăruia activit ățile
localizate în zonele centrale sunt cele care î și pot permite costul centralit ății sau sunt dependente de
aceasta. Astfel, serviciile de vârf au tendin ța de concentrare în zona central ă (finanțe, administra ție
etc.) spre deosebire de cele banale care se disperseaz ă spre periferie (comer ț, transporturi). Pe baza
acestei constat ări B.J.Berry a imaginat chiar o lege a spa țializării ofertei fa ță de consumatori, func ție de
populația deservit ă, statutul familial și rangul social. Încerc ări similare au vizat și densitatea popula ției
urbane (legea gradientului densit ății intraurbane), care porne ște de la existen ța unei tendin țe manifeste
de concentrare a popula ției în zona central ă, până la atingerea unei densit ăți critice care conduce la
efectul contrar, de aglome rare la periferie, a șa cum s-a petrecut în ce le mai multe metropole

102occidentale. Considerate o form ă deghizată de determinism, aces te modele empirice suport ă critici
severe dar au devenit comu ne în analiza geografic ă.
Paradigma critic ă și viziunea umanist ă au adus începând cu anii ’80 o nou ă abordare,
bazată pe analiza cantitativ ă avansată, permisă de avântul informaticii și de introducerea statisticii
inferențiale, bazată pe indicatori calitativi . Se ajunge astfel la o geografie a reprezent ărilor, în care practicile
spațiale și percepția individului asupra spa țiului urban conteaz ă enorm. Probleme pr ecum elitizarea
centrelor urbane (gentrificar e în literatura anglo-saxon ă) sau discriminarea sexual ă (geografia
genurilor) ca și fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul aten ției
generând o adev ărată geografie a calit ății vieții sau a bun ăstării, mult mai complex ă, aflată cumva în
centrul discursului geogra fic prin implicarea no țiunii de mediu. Problema urbanit ății, calitatea unei
organizări urbane de a corespunde exigen țelor celor mai avansate societ ăți este alt subiect devenit
central. Toate acestea au debu șat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganiz ării conform ă teoriilor
formalizate de Școala filozofic ă de la Bruxelles (Ilia Prigogine). Sinergetica este un mijloc conceptual și
metodologic utilizat pentru analiza multiscalar ă, de la comportamentul indivi dual la cel local, regional
sau național. Se ajunge astfel la formalizarea unei no i teorii asupra dinamicii te ritoriale, în contextul
internaționalizării schimburilor, intensific ării diviziunii muncii, generaliz ării unei culturi individualiste
și al crizei legitimit ății statului. Ideile no vatoare referitoare la orașul-teritoriu , orașul-rețea sau hiperorașul nu
fac decât s ă continue tradi ția clasică a raportării la urbanizarea specific ă marilor metropole supuse unei
pulsații continue datorate modific ării raporturilor dintre economie și spațiu. Acestea cunosc
distorsiuni permanente de tipul lo calizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere.
Globalizarea economiei și capitalismul postmodern ist (bazat pe reproduc ția capitalului și nu pe
acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei, exprimat ă prin rena șterea zonelor
centrale ale marilor ora șe, adesea într-o form ă dispersă, favorizată de circuitele informa ționale. Cei mai
mulți specialiști sunt astfel scep tici în ce prive ște deconcentrarea popula ției și a activităților în favoarea
ariilor rurale sau periurbane, considerând c ă este o tendin ță conjunctural ă și nu de durat ă. Marile
megapole (termen preluat de la J.Bonnet, 1999) continu ă să atragă dar au devenit și „fabrici de
excluși”, marginaliza ți de diverse categorii ( șomeri, pensionari, imigran ți, delincven ți, minorități
diverse etc.), fenomen aflat în centrul aten ției geografilor urbani ști din țările dezvoltate care se v ăd
astfel cople șite de problema s ărăciei și marginalit ății considerat ă depășită până de curând. Aceste
evoluții intră în contradic ție cu costul soci al tot mai ridicat și greu de su portat chiar și de cele mai
avansate societ ăți.

103Geografia alimenta ției este destinat ă studierii regimurilor alimentare ale diverselor
societăți; cercetările sale ini țiale, de factur ă determinist ă (mediile fizico-geografice ar avea o
influență covîrșitoare asupra distribu ției regimurilor alimentare) au fost nuan țate ulterior, fiind
luate în considerare cercet ările geografiei istorice (difuzia spa țială a unor specii de plante și
animale), cele ale geografiei schimburilor comerc iale, ale geografiei politice, ale geografiei
economice, etc. Geografia gastronomic ă este o tendin ță de cercetare din ce în ce mai afirmat ă în
prezent.

Geografia medicală este din ce în ce mai constrîns ă să abandoneze calea clasic ă a
complexelor patogene (combina ții locale de factori antropici și naturali care favorizeaz ă epidemiile sau
endemiile), concentrîndu-se asupra diferențierilor spațiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuția
spațială a mortalit ății și morbidit ății în funcție de diferite varia ții locale ale factorilor generali) și
mai ales asupra distribuției spațiale a structurilor de ocrotire a s ănătății. Orientările cele mai moderne
încearcă să modelizeze difuzia spa țială a epidemiilor , diferențierile spațiale ale riscurilor medicale și de
asemenea localizarea optimal ă a unităților de asisten ță sanitară.

3Geografia sportului studiază organizările spațiale (centre, fluxuri, urm ări economice,
sociale, politice și culturale) prilejuite de manifest ările periodice la nivel mondial, continental sau
național (olimpiade, campionate) dar și organizările sportive la scar ă locală (localizarea serviciilor
sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de
jogging, etc.).

Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolel e (diferitele tipuri de cimitire),
fiind interesat ă de elemente morfometrice și morfografice (pozi ție, mărime, form ă, număr, sit,
situare, organizare intern ă) dar și de informa ții care pot oderi sprijin altor discipline geografice
(analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construc ție ale stelelor și monumentelor
funerare, etc.). Teren propice demersurilor uman iste/comportamentale, necropola poate ajuta
cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale.

3Geografia religiilor studiază împlicațiile fenomenului religios asupra organiz ării
spațiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organiz ări economice), precum și difuzia
spațială a diferitelor religii, cu în treg cortegiul de transform ări pe care acestea le-au indus (le
induc) în noile spa ții « cucerite ».

104Cronogeografia (sau geografia spa țio-temporală) este domeniul preferen țial al cercet ărilor
comportamentale, de și modelizarea comportamentelor spa țiale în cadrul continuum-ului spa țiu-
timp este efectuat ă cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercet ărilor se refer ă
la construirea spa țiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la
scară locală. Foarte legat ă de aceast ă geografie este geografia bun ăstării (welfare geography sau
géographie du bien-être ), precum și cercetările moderne relative la dezvoltarea durabil ă.

Geografia riscurilor este o ramur ă a geografiei socio-culturale deoarece analiza
riscurilor nu prive ște doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci și (mai ales)
reprezentările pe care și le fac oamenii despre aceste riscuri, precum și practicile spa țiale care
rezultă din aceste reprezent ări.

3.6. Geografia politic ă

Geografia politic ă a fost ini țiată de Friedrich Ratzel ( Politische Geographie , 1897),
termenul de Geopolitic ă (Geopolitik ) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a
celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expa nsiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului
poporului german la lebensraum (spațiu vital). Disciplina studiaz ă studiul ac țiunilor politice asupra
geografiei umane, implicînd de asemenea și analiza spa țială a fenomenelor politice. Geografia
politică (geopolitica ) este interesat ă în mod tradi țional de apari ția, funcționarea și evoluția statelor ca
sisteme politice spa țiale, precum și de relațiile interna ționale stabilite între acestea (problema
frontierelor/grani țelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de națiune se bazează pe o
serie de no țiuni precum ordinea colectiv ă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu
delimitat (frontiere), ap ărat (armate), protejat (ap ărare civilă), controlat, gestionat și animat, care trimit
cu g^ndul la tensiuni și la procese de dominare teritorial ă. Exercițiul națiunii este astfel multiform și
unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esen țial : identificarea bazelor etnice,
culturale și economice; constituirea puterii și autorității fundamentale (civile sau religioase);
voluntarismul coexisten ței. Națiunile sunt totdeauna crea ții politice, ansambluri teritoriale voluntare,
raportate la caracteristici societale și civilizaționale fundamentale. Demersurile geografice având în centru
națiunea sunt numeroase : geopolitica, un con cept greu de determinat, care studiaz ă raporturile dintre
state; geografia politic ă, atentă mai ales la organizarea intern ă a statelor, teritoriilor acestora, modului în
care sunt gestionate (centralizat sau desc entralizat); geoistoria, care abordeaz ă mai ales aspectele spa țiale
ale genezei na țiunilor; geografia frontierelor, foarte prolific ă, dat fiind impactul terminologiei
contemporane (cooperare transfrontalier ă, spiritualizare a frontiere lor, frontiera ca barier ă economic ă

105sau ca zon ă de contact etc.); geografia puterii, care vizeaz ă mai ales raporturile dintre stat și națiune sau
de legitimitatea puterii (geografia electoral ă).
Statul formeaz ă și omogenizeaz ă națiunea prin ac țiune economic ă (fiscalitate, moned ă,
instrucție etc.), social ă și teritorial ă (șomaj, educa ție, justiție, sănătate, securitate colectiv ă, cultură,
transport, integrare social ă etc.). Valorizarea și salvgardarea patrimon iului comun este esen țială în
această operă, prin crearea unor factori de coeziune.
Raportul între na țiune și teritoriu este frecvent abordat în analiza geografic ă dat fiind
interesul pentru sistemele de comunica ții (conectivitate, a ccesibilitate) dar și pentru studiul structurilor
administrative (logica organiz ării teritoriilor politice) sau al amenaj ării și dezvoltării teritoriale. În ultimii
20-30 de ani se remarc ă o creștere a interesului pentru studiile infrana ționale, centrate pe
cercetările efectuate asupra interac țiunilor dintre procesele politice și organizările spațiale (de ex.
natura și consecin țele deciziilor luate de puterile publice locale, rela țiile dintre politicile publice și
dezvoltarea resurselor locale, geografia finan țelor publice, etc.).

Geografia electoral ă, ca subramur ă a geografiei politice, este focalizat ă asupra
diferențierilor spa țiale a comportamentel or electorale. Cercet ările sale stau de multe ori la baza
politicilor na ționale, regionale sau locale.

Geografia militar ă studiază organizările spațiale prilejuite de activit ățile militare
(distribuția și organizarea bazelor militare la nive l mondial, echilibrele/dezechilibrele spa țiale între
forțele militare), dar și implicațiile cadrului natural și socio-economic asupra doctrinelor militare
naționale, asupra specificului tehnicilor de lupt ă sau asupra opera țiunilor militare propriu-zise.

3.7. Geografia aplicat ă

Geografia aplicat ă (sau geografia activ ă) este o orientare ap ărută în anii ’60 și dezvoltat ă
în următotul deceniu, ai c ărei promotori, în majoritate marxi ști, militau pentru o implicare activ ă,
revoluționară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare și de amenajare a spa țiului.

106
Bibliografie selectiv ă

ANDREI, N. (1987)– Dicționar etimologic de termeni științifici. Elemente de compunere greco-latine , Editura
științifică și enciclopedic ă, București
BAILLY, A. (1998) – „La géographie humaine. In troduction”, pp. 19-24 în A. Bailly (dir.), Les concepts de la
géographie humaine , Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée
BAILLY, A., coord. (2001) – Les concepts de la géographie humaine , cinquième édition (première édition –
1984), Armand Colin, Paris
BAVOUX, J-J. (2002) – La géographie. Objet, méthodes, débats , coll. U, Armand Colin, Paris
BĂLAN, Șt., coord. (1979) – Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale , Editura științifică și
enciclopedic ă, București
BERDULAY, V. (1981) – La formation de l’école fran çaise de géographie (1870-1914) , Comité des Travaux
Historiques et Scientifiques, Bibliothèque Nationale, Paris
BOYCE, R.E. (1980) – Ullman. Geography as spatial interaction , University of Washingt on Press, Seattle, 1980
BROC, N. (1986) – La géographie de la Renaissance , Editions du Comité des Travaux Historiques et
Scientifiques, Ministère de l’Education Nationale, Paris
BRUNET, R. Ferras, A.S., Théry, H.; 1992 – Les mots de la géographie. Dictionnaire critique , RECLUS – La
documentation française, Paris – Montpellier
CHRISTALLER, W. (1933) – Die Zentralen Orte in Suddeutschland , Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în
engleză: Central Places in Southern German y, Englewood Cliffs, Prentice Hall,
New Jersey, 1966)
CLAVAL, P. (1992) – „Géographie et sociologie”, pp. 75-92 în A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) –
Encyclopédie de géographie , Economica, Paris
CLAVAL, P. (1998) – „Histoire de la géogra phie”, pp. 37-49 în A. Bailly (dir.) – Les concepts de la géographie
humaine , Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée
CLAVAl, P. (2001) – Epistémologie de la géographie. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les
paysages, les patrimoines et la confrontation des cultures , Collection Fac., Géographie,
Nathan/VUEF, Paris
CLÉMENT, E.; DÉMONQUE, C; HA NSEL-LØVE; KAHN, P (2000) – Filosofia de la A la Z , Ed. All
Educational, Bucure ști; trad. de Magdalena M ărculescu Cojocea și Aurelian
Cojocea a edi ției originale La Philosophie de A à Z , Hatier, Paris 1994
CLOZIER, R. (1949) – Les étapes de la géographie , Presses Universitaires de France, Paris
DEBIÉ, F. (1995) – Géographie économique et humaine , Presses Universitaires de France, collection Premier
Cycle, Paris
DONISĂ, I. (1977) – Bazele teoretice și metodologice ale geografiei , Editura didactic ă și pedagogic ă, București
GOODALL, B. (1987) – Dictionary of Human Géography , Penguin Books, London

107GREGORY, D. (1994) – Geographical imaginations , Blackwell, Oxford
GROZA, O. (2000) – SIG și modelul probabilist de interac țiune spațială, p. 33-47 in Analele Științifice ale
Universității „Alexandru Ioan Cuza” Ia și, serie nou ă, suplimentul Lucr ările simpozionului
„Sisteme Informa ționale Geografice”, nr. 6, Tom XLVI, Ia și
HARTSHORNE, R. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the
Past, Association of American Geographers, Lancaster, Pennsylvania
HARVEY, D. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enqu iry into the Origins of Social Change , Blakwell,
Oxford
IANOȘ, I (2000) – Sisteme teritoriale , Editura Tehnic ă, București
JOHNSTON, R.J. (1989) – Philosophy, ideology and geography , pag. 48-66 in “Human geography”, D.Gregory,
R.Walford (dir), Macmillan, London, 1989
JOHNSTON, R.J.; GREGORY, D.; PRATT, G.; WATTS, M. (2000) – The Dictionary of Human Geography ,
4th edition, Blackwell Publishing, Malden (USA)-Oxford (UK)
KROPOTKINE, P. (1919) – Fiels, factories and workshops , XXX, London
KUHN, T. (1983) – La structure des révolutions scientifiques , Champs, Flammarion (traducerea francez ă a celei
de-a doua edi ții revizuite și adăugite în 1970 a c ărții The Structure of Scientific
Revolutions , The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1962)
LACOSTE, Y. (1976) – La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre , Maspero, Paris
LEFEBVRE, H. (1974) – La production de l’espace , Anthropos, Paris

LEY, D. (1989) – „Modernism, Postmodernism an d the Struggle for Place”, pp. 44-65 în J. Agnew și J.
Duncan (ed.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations ,
Unwin Hyman, London
LÖSCH, A. (1940) – Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft , Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în englez ă de
W.H. Woglom și W.F. Stolper – The Economics of Location, Yale University Press, New
Haven, 1954)
MARCONIS, R. (2000) – Introduction à la géographie , 2e édition, coll. U, Armand Colin, Paris
Peet, R. (1998) – Modern Geographical Thought , reprinted in 2001, Blackwell Publishing, Oxford (UK) –
Malden (USA)
PRIGOGINE, I., Stengers, I. (1986) – La nouvelle aliance , Folio-Essais, Editions Gallimard, Paris
RAFFESTIN, Cl., Lévy, B. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine” , pp. 24-36 în A. Bailly
(dir.) – Les concepts de la géographie humaine , Armand Colin, Paris, 4e édition revue et
augmentée
RECLUS, E. (1982) – L’Homme et la terre , Maspero, Paris
REYNAUD, J. (1841) – „Villes” (pp. 670-687), „Voies de communications” (pp.700-712), „Terre” (pp.
417-488), „Vauban” (pp.609-614) în vol. VIII, Encyclopédie Nouvelle , Paris
ROBIC, M.-C.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”, pp. 5-12 în L'Espace
Géographique , no 1

108ROUGERIE, G. (2000) – L’Homme et son milieu. L’évolution du cadre de vie. Une approche de la géographie globale
ou comment l’homme interagit avec son milieu , collection Fac., Géographie, Nathan/HER,
Paris
SANDERS, L. (1992) – „Géographie et statistique”, pp. 273-294 în A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) –
Encyclopédie de géographie , Economica, Paris
SAUER, C.O. (1925) – „The morphol ogy of landscape”, pp. 19-54 în Publications in Geography no 2,
University of California
SCHAEFER, F.K. (1953) – „Exceptionalism in Geog raphy: A Methodological Examination”, pp. 226-249
în Annals of the Association of the American Geographers , no 43
SOJA, E.S. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory , Verso, London
STAMP, D. (1947) – The Land of Britain, Its use and Misuse , Longman, London
Staszak, J.-F., Collignon, B. și alții, coord. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. Tendances contemporaines , Belin,
coll. Mappemonde, Paris
THÜNEN, J.-H. von (1826) – Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I:
Recherches sur l'influence que les prix des graines, la rich esse du sol et les impôts
exercent sur les systèmes de culture, Pari s, Guillaumin, 1851, traducere de J. Laverrière
după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise, den Reichtum des
Bodens und die Abgaben auf den Ackerb au ausüben., Perthes, Hamburg, 1826
ULLMAN, E.L. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”, în W. Thomas (ed.), Man’s
Role in Changing the Face of the Earth , University of Chicago Press, Chicago, 1956
WEBER, A. (1909) – Uber den Standort der Industrien , Verlag Mohr, Tübingen, trad. în englez ă de C.J.
Friedrich, Alfred Weber's Theory of the Location of Industries , University of Chicago Press,
Chicago, 1957 (ed. II)

109

110

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iași – 2005