O Analiza Globala a Discursurilor Politice
Introducere
Prin lucrarea de față am urmărit analizarea globală a discursurilor politice din punct de vedere evolutiv, ca retorică, mimică, gestică dar și ca mod de manipulare, persuasiune.
Discursul politic reprezintă un proces complex de comunicare, constând într-un schimb masiv de informații, adevărate sau false, de opinii și comentarii, rezonabile sau pasionale, transmise pe căi și prin mijloace variate și cu participarea unor diverse grupuri sociale.
Acesta este un mod de utilizare a limbii și limbajelor și ridică statutul celui care îl produce, statut dobândit nu doar prin funcția pe care o deține protagonistul, dar și prin manevrarea iscusită a cuvintelor, el ajungând să fie în final conducătorul unor alegători.
Cuvintele, simbolurile, imaginile alese pentru a-l promova pe arena politică trebuie să înfățișeze un om simplu, care nu e preocupat de popularitatea sa, „Arma omului politic este de „a vorbi simplu fără a da impresia că, de fapt, vorbește mult”.
Un discurs este politic atunci când evaluează situații de interes public, ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este în primul rând convenționalitatea sa: oricât de “originală” ar fi conjuctura care declanșează acest discurs, ea este imediat normalizată printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituției și a celui care reprezintă instituția.
Nu putem concepe existența noastră fără comunicare, pentru că, într-o societate, comunicarea este indispensabilă, altfel spus, comunicarea, într-un organism social, este vitală, iar lumea de neimaginat fără ea,tocmai prin această caracteristică, se face diferența dintre om și speciile animale. Expresia verbală vorbită sau scrisă este specific umană. "A trăi într-o societate înseamnă a comunica. Schimbul de idei, de informații, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot așa de importante ca și respirația pentru organism".
Pentru că omul, ca ființă socială, simte permanent nevoia de a comunica; mai exact de a transmite și de a primi semnale, mesaje, care pot fi idei, informații, sentimente, așa că, revelațiile și framântările sale, îndoielile de fiecare zi, grija pentru viitorul său (și al lumii) se nasc în mintea lui spre a fi împărtășite, dezbătute, verificate în dialogul cu oamenii din jur, cu societatea, precum și la scara planetară.
A vorbi cu expresivitate, cu eleganță și putere de sugestie, în scop de a comunica sau a convinge, de a consemna evenimente petrecute sau de a înfățișa întâmplări imaginare, a devenit o formă principală a comunicării umane și totodată o artă.
Introducere
În trecut, arta de a vorbi în public, tehnica vorbirii în scopul asigurării echilibrului vieții sociale, în viața publică sau juridică, în învățământul filosofilor, devenise o adevărată instituție, alcătuind o parte esențială a vieții culturale.
Limbajul politic este folosit și perceput în rândul oamenilor politici, la nivel inter și intra-guvernamental, în instituțiile politice (unde limbajul conține termeni specifici), este folosit în științele politice și în domeniul sociologiei politice, limbajul politic, pe lângă funcția de cunoaștere, are și o funcție de informare, de mobilizare, de atragere și de participare. Limbajul politic mai este folosit în cadrul discursurilor politice, gen:cuvântări – electorale, aniversare, conferințe, congrese politice, în parlament, la radio și tv, conferințe de presă, …”Discursul politic are mai mult rol agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizării politice, al racolării aderenților, al lărgirii bazei de susținere, al orientării stării de spirit într-o discuție sau alta.Tocmai datorită acestor valențe ale lui, discursul politic se bucură de atenția deosebită a politologilor și sociologilor.”
Discursul politic este strâns legat de putere și este totodată unul dintre cele mai importante instrumente pe care le au la dispoziție forțele politice pentru ascensiunea lor la putere. Fiecare individ, fiecare grup, fiecare organizație care se află în posesia puterii are dorința și face eforturi de a o menține cât mai mult, pentru că puterea asigură și numeroase avantaje. Puterea stabilește regulile jocului în comunitate.
A vorbi în public nu este cel mai ușor lucru, mai ales pentru cei fără experiență sau fără abilități oratorice. Nu sunt mulți cei care se simt confortabil în fața maselor, vorbind cu oameni de diferite condiții, în diverse ocazii. După decembrie1989, limbajul politic a împrumutat diferiți termeni de origine engleză, folosiți de politicieni și în același timp de presa scrisă și audio-vizuală (de exemplu: boss, briefing, congressman, leadership, lider, lobby, miting, speech, staff, summit,etc… )
Mass media este o denumire generală a tuturor mijloacelor de informare în masă. Aceste mijloace sunt variate: presa sau mijloacele electronice de informare (televizor, radio, rețele de calculatoare). Dezvoltarea acestora a dus la o răspândire pe scară largă a informației. Această dezvoltare este rezultatul dorinței oamenilor de a fi informați.
Cele mai răspândite mijloace de informare sunt presa scrisă, televiziunea și radioul. Acestea ocupă primele locuri ca popularitate, deoarece informația este transmisă ușor individului, tocmai de acea politica ar fi de neconceput în statele moderne de astăzi fără mass-media. În ceea ce privește conceptul de spațiu public, asistăm la o mișcare în planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale.
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
1.1. Istorie și evoluție.
Retorica este arta sau știința comunicării plăcute și frumoase, ea trebuie să convingă, să influențeze auditoriul în așa fel încât ideile, trăirile și convingerile noastre să fie însușite de aceasta, să devină indispensabile și să ia caracterul unor idei sau hotărâri proprii.
Apărută în Grecia antică retorica a cunoscut o dezvoltare sinuoasă și cu multe urcușuri și coborâșuri, se răspândește asupra mai multor domenii, rostirea textelor retorice în piețele publice duce la ruperea granițelor dintre scris și oral.
De-a lungul secolelor retorica a cunoscut diferite modificări, în Evul Mediu a fost cultivată în cadrul celor „șapte arte liberale”, ea devenind o știință rigidă ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic, epoca modernă a subordonat-o altor domenii ca viața parlamentară sau științele juridice. Transformarea retoricii s-a facut din cauza modificării metodelor de transmitere a informațiilor: de la oral la scris, din moment ce cărțile devin ușor de achiziționat retorica pierde din importanța practică zilnică, scrierea duce și la o aprofundare a cunoștințelor devenind o știință dedicată elitei.
Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esențială a activității discursive în general, a celei politice, publicitare în particular. Sofiștii sunt cei dintâi profesori de retorică, responsabili, în mare parte, atât de erorile cât și de reușitele acestei discipline. Termenul sofist, avea sensul de învățat, savant, în centrul preocupărilor lor se afla omul, capacitatea sa de cunoaștere (relativă și nesigură), principalul scop al sofiștilor este formarea omului politic, capabil să conducă cetatea, să fie întotdeauna eficace, superior.
Sofiștii urmăreau să facă din elevii lor buni cetățeni, care să-și organizeze în mod optim atât viața particulară, cât și viața publică. Sofiștii nu-și arogă dreptul de a fi posesorii unui adevăr absolut despre ființă sau despre om, pur și simplu, îi încredințează pe discipoli că vor avea dreptate întotdeauna dacă urmează preceptele lor.
Învățarea retoricii presupunea două aspecte: teoria disciplinei (era destul de restrânsă și consta în noțiuni generale ce puteau fi adaptate în cazuri de orice fel) și practica, foarte extinsă, ce includea exerciții oratorice, bazate pe planul-tip al discursurilor judiciare. Cea mai importantă contribuție a sofiștilor la dezvoltarea retoricii ca disciplină constă în concepția despre atotputernicia omului și a judecății sale individuale asupra lumii, în acest sens sofiștii îi pun la dispozitie omului o tehnică a argumentării, o știință care va fi dedicată în întregime convingerii interlocutorului, auditoriului.
Sofiștii au fost primii educatori ai tineretului atenian, venind în întâmpinarea interesului acestora transmițând cunoștintele necesare pentru a deprinde arta cuvântului și pentru a le permite accesul la putere. Datorită faptului că ideile sofiștilor îi făceau pe oameni să se îndoiască de justețea vechilor legi și obiceiuri, răspândind în cetate ateismul și scepticismul, mulți dintre ei au fost prigoniți și exilați, iar cărțile lor arse, însă influența sofiștilor asupra mentalității oamenilor a fost imensă, de la ei, individul a învățat să pună totul sub semnul îndoielii, să pun totul în balanța cugetării, pentru a afla adevărul, trăsăturile dominante ale gândirii sofiștilor fiind agnosticismul și relativismul pragmatic.
Filozofii greci Platon și îndeosebi Aristotel, care i-a dedicat lucrarea „Retorica”, au fundamentat-o din punct de vedere filozofic, iar Demostene, cel mai de seamă reprezentant al retoricii, în secolul al IV-lea î.e.n., i-a dat utilizare practică în activitatea politică.
În realitate, ceea ce definește omul grec antic cu adevărat cultivat, nu sunt studiile științifice ori medicale, care interesează doar un număr restrâns de specialiști, ci faptul de a fi primit una sau alta dintre cele două forme de învățământ superior, pe rând rivale ori conjugate: cultura filozofică, definită de către Platon, și cultura oratorică, definită de Isokrates, ultima a dominat incontestabil, fapt ce trebuie subliniat, deoarece, pe plan istoric, Platon a fost înfrânt, el nereușind să impună posterității idealul său pedagogic.
Isokrates a fost educatorul antichității într-o cetate democratică ce solicita elocința și tehnicile sale, în schimb, epoca elenistică aduce în centrul atenției monarhia absolută și, odată cu ea, consilierul aulic. Elocinta epideictică ori arta conferențiatului se dezvoltă, se îmbogățește, se extinde și în alte domenii, datorită practicii lecturii cu voce tare, nu mai există graniță între cuvântul scris și cel rostit, elocința își impune categoriile în toate formele de activitate spirituală: poezie, istorie, filozofie, cultura elenistică este în primul rând o cultură oratorică, al cărei gen literar tipic este conferința publică.
Retorica nu a încetat vreodată să fie practicată ca formă superioară de învățământ și acest lucru nu se explică prin caracterul rutinant al învățământului în care inovația își face mai greu loc. Deși uzanțele se perpetuează printr-o tacită reluare, există o altă justificare: Isokrates și remarcabila sa doctrină au demonstrat că arta de a vorbi bine înseamnă să înveți să gândești bine și chiar să trăiești bine.
În secolul XX, după ce statele au promovat la rang de drept constituțional dreptul liberei exprimari, istoria retoricii se confundă cu istoria politicii, asociată cu „ars bene dicendi”, retorica trimite la o multitudine de semnificații contextuale:
– persuasiunea și convingerea, crearea asentimentului
– seducție și manipulare
– instituirea verosimilului, a opiniei, sugerând inferențe sau chiar calculându-le în locul interlocutorului
– sugerând implicitul prin explicit
– instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal
– utilizare unui limbaj figurat și stilizat
– decelarea intențiilor locutorului sau autorului textului.
Din punct de vedere al oratorului ceea ce contează sunt metodele retorice de persuadare a auditorului: manipularea, seducerea, propaganda, pentru auditor contează descifrarea intențiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse. Retorica tradițională distinge trei categorii de discursuri, pe care le întâlnim și azi, în neoretorică:
1. discurs juridic, în fața unui auditoriu care reprezintă tribunalul, care judecă o faptă și oratorul apară sau acuză incu intențiilor locutorului sau autorului textului.
Din punct de vedere al oratorului ceea ce contează sunt metodele retorice de persuadare a auditorului: manipularea, seducerea, propaganda, pentru auditor contează descifrarea intențiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse. Retorica tradițională distinge trei categorii de discursuri, pe care le întâlnim și azi, în neoretorică:
1. discurs juridic, în fața unui auditoriu care reprezintă tribunalul, care judecă o faptă și oratorul apară sau acuză inculpatul;
2. discurs deliberativ (persuasiv), autorul determină publicul să gândească, să acționeze ca el
3. discursul epidictic, confirmă valori admise de ambele subiecte ale dialogului, emițător și receptor.
Fiecare dintre cele trei modele de discursuri își găsește modele funcționale: critica socială, drama pentru cel în tribunal, text publicitar, utopia, predica pentru cel politic, elogiul, pamfletul, epitaful pentru cel epidictic. Pentru teoria modernă a textului, retorica și diviziunea sa în genuri, nu are doar semnificație istorică, pragmatica textului putând fructifica acest concept de situație textuală integrându-l într-un model textual funcțional.
Discursul propus de retorica antică era compus din cinci elemente: inventio, disposito, elocutio, memoria și actio, în neoretorică importanța existenței unei ordini clare a părților constitutive ale discursului scade, se păstrează doar elementele importante fiecărui model de discurs.
Dacă fondatorii retoricii intenționau să se ajungă la astfel de discursuri este imposibil de precizat, importanța schimbării este găsirea beneficiilor ei, retorica, neținând cont de modul de transformare, de impedimentele care le va întâlni, va rămâne întotdeauna principala modalitate de educare a intelectului, o madalitate sigură de aflare a adevărului prin întrebare și negare a cunoștințelor anterioare și un atuu sigur al celor ce vor să promoveze în societate.
O altă trăsătură importantă a retoricii este modul în care aceasta privește noțiunea de adevăr, noțiune care în contextul juridic ajunge la două ipostaze: advărul juridic și adevărul moral. În acest context se vor înfrunta ce este adevărat și bine din punctul de vedere al societății și al moralității și ce este bine și adevărat din punctul de vedera al legislaturii și justiției, cele două ipostazae vor fi de multe ori într-o contradicție acerbă, lucru cauzat și de modalitățile opinabile ale retoricii și de incapacitatea cunoașterii în totalitate a evenimentelor trecute.
Cee ce era specific procesului atenian, adică înduplecarea judecătorului prin seducție și persuasivitate estetică, devine în epoca modernă un element desuet. Într-un proces în care se aplică un sistem procedural precis și sobru, totul se întemeiază pe structura psihologică și pe o cunoaștere socială și psihologică, principalul scop devine adeziunea la o teză opinabilă.
Textele pot fi de mai multe feluri, relatând fapte, trăiri, sentimente, altele încercând doar să demonstreze publicului veridicitatea raționamentelor propuse. După Socrate textele pot fi întemeiate pe credințe ori pe cunoștințe. În cazul celor întemeiate pe fapte concrete oratorul se bazează pe știință, dar în cazul în care el nu deține toate informațiile, se reduce la afirmarea opiniilor.
Opiniile sunt înfățișări unilaterale ale adevărului, justificate și argumentate, fiind o imagine unilaterală a adevărului, deci publicul nu deține informațiile necesare pentru conturrarea unei imagini clare, oratorul comunică disuasiv, aprecierile lui depășind cunoștințele auditorului și persuadându-l.
Dacă ar exista probe complete și univoce problema opiniei ar dispărea, propozițiile opinabile care se emit în timpul discursului judiciar nu sunt adevărate sau false, juste sau nu, deși ele duc la rezolvarea cazului. Opiniile juridico-politice au argumentări justificative, cele morale, argumetări emoționale și altele se bazează pe justificări epistemice sau psihologice, specifice opiniilor științifice și filosofice. Justificare este ceea ce are loc conform cu principii și valori morale, juridice, politice aplicate propozițiilor nondescriptive. În afară de calitatea coerenței logice norma juridica trebuie sa fie justa si legala.
Demostene, 384 – 322 î.e.n., este cel mai mare otrator al Greciei antice și unul din marii oratori ai tuturor timpurilor. În această epocă, Filip al Macedoniei amenința tot mai mult libertatea polisurilor și încerca să-și extindă dominația asupra întregii Elade.
La vârsta de 7 ani Demostene își pierde tatăl, iar averea părinteasca trece în administrarea tutorilor săi, care nu-și îndeplinesc obligațiile cum se cuvine. Primește, totuși, o educație aleasă. Ajuns la majorat, își dă tutorii în judecată, redactându-și singur
discursurile sub îndrumarea lui Isaios, magistrul, dar nu obține decât o parte din averea părintească și de aceea e nevoit să se dedice meseriei de logograf. În același timp, frecventează Adunarea poporului, ascultă dezbaterile, pregătindu-se pentru momentul când va intra în viața politică. Citește multă istorie, în special opera istoricului Tucidide, a cărui influență este prezentă în stilul discursurilor lui de mai târziu. Debutul său în viața politică a Atenei nu este însă cel așteptat: deficiențele de pronunțare și respirația sacadată îl expun ironiilor auditoriului.
Demostene își dă seama că nu este suficient să fii un bun cunoscător al regulilor și principiilor artei oratorice și să te pricepi să elaborezi un discurs, mai trebuie să știi să-l rostești cu măiestrie în fața auditoriului. Perseverența și pasiunea îl vor ajuta în această privință, el dovedind printr-o tenacitate ieșită din comun și prin multe exercitii că-și poate corecta defectele. Începând din anul 355 î.e.n., Demostene, susține mai multe discursuri politice și juridice, aflându-se în fruntea partidului național-democrat. El își consacră întreaga viață unui singur țel: trezirea conștiințelor și realizarea unei rezistențe militare și politice în fața expansiunii macedonene, în acest scop, el rostește mai multe discursuri dintre care cele mai cunoscute sunt: Filipicele (patru discursuri, rostite între anii 351 – 340 î.e.n.) și Olintienele (trei discursuri 349 î.e.n.).
Demostene reușește să câștige încrederea atenienilor și între anii 340 – 338 î.e.n. conduce treburile publice în calitate de șef al partidului său aflat la putere. În 336 î.e.n. dușmanii săi declanșează un proces cunoscut sub denumirea procesul „Pentru coroană”, care se va judeca abia în anul 330 î.e.n. Demostene propusese un decret pentru refacerea zidurilor cetății și poporul îi încredințează conducerea lucrărilor. Acuzațiile puneau la îndoială legalitatea decretului aprobat de senat. Demostene se afla în exercițiul funcției și nu făcuse bilanțul activității sale. În timpul procesului, Ctesiphon, spune câteva cuvinte, după care Demostene rostește discursul „Pentru coroană”, în calitate de synegoros.
Discursul „Pentru coroană” a fost considerat de-a lungul secolelor o capodoperă a artei oratorice. De la Demostene au rămas 60 de discursuri, unele considerate apocrife.
Socrate a întruchipat cel mai puternic spirit critic specific sofiștilor, și el, ca și sofiștii, considera că viața individului trebuie să aibă la bază descoperirile propriei conștiințe, la care se ajunge prin autocunoaștere.
„Cunoaște-te pe tine” – era deviza sa. Socrate a înțeles primejdia pe care o reprezentau pentru cetate niște conducători lipsiți de virtute, imorali, dar stăpâni pe arta oratorică, de aceea, folosind metodele sofiștilor, Socrate își propune să abordeze educarea
tinerilor pornind de la formarea caracterului, de la familiarizarea lor cu virtuțile morale înainte de toate. Ideea de bază a concepției sale este că fericirea și bunăstarea cetății nu pot fi atinse decât prin formarea unor cetățeni de o moralitate ireprosabilă. Ei trebuie să practice virtuțile atât în viața personală, cât și în cea publică, însă, pentru aceasta, virtuțile trebuie mai întâi cunoscute.
Către cunoașterea acestora și practicarea lor tinde învățătura lui Socrate, adresată tinerilor atenieni. Platon, care i-a fost discipol începând cu anul 407 î.e.n. a redat cu fidelitate ideile lui Socrate în unele din dialogurile sale, căci, înțeleptul Socrate, nu a lăsat nimic scris de el însuți. Socrate asista la lecțiile sofiștilor dar nu accepta nici o idee până când nu o supunea unei îndelungi meditații, unui șir de întrebări. Cu cei tineri, înțeleptul se purta drept și simplu, pe cei aroganți, așa zișii-atotștiutori, pe sofiști sau pe guvernanții cetății, Socrate nu-i ierta, iar ironia sa devine usturătoare.
Socrate considera Binele și Răul niște date naturale, care pot fi relevate prin autocunoaștere. În anul 403 î.e.n. regimul celor ”treizeci de tirani” este înlăturat, iar democrații, care iau puterea, permit dezlănțuirea unei adevărate „vânători de vrăjitoare” împotriva celor suspecți de colaborare cu vechiul regim. Sunt vizați în primul rând sofiștii, dar principala victimă va fi Socrate, ce va fi acuzat de impietate, coruperea minorilor și de introducerea unor zei noi.
În anul 399 î.e.n. este judecat în fața unei secții din Heliaia, care număra 500 de membrii din totalul de 6 000, cât avea tribunalul ales în fiecare an. Dintre judecători, 280 au votat pentru condamnarea sa, iar 220 împotrivă, astfel încât Socrate va sfârși bând cucută și refuzând sprijinul prietenilor care îl sfătuiau să părăsească cetatea. Platon, discipolul său, arată în dialogul „Apărarea lui Socrate” cu câtă demnitate și înțelepciune s-a comportat filozoful în aceste împrejurări tragice.
Socrate rîmâne o figură vie care ne privește zâmbind cu indulgență din negura vremurilor, el este „principium movens” al filozofiei, precursorul și magistrul lui Platon, Aristotel și al unui neântrerupt sir de cugetători.
Aristotel (384 – 322 î.e.n.) la 18 ani vine în Atena și frecventează Academia platoniciană timp de două decenii. Regele Filip al II-lea îl însărcinează cu educația fiului său, Alexandru. În 344 î.e.n. se reântoarce în Atena, unde fondează o școala de filozofie proprie.
După moartea lui Alexandru, Aristotel pleacă din Atena, pentru a nu mai da ocazia concetățenilor săi să greșească, după condamnarea lui Socrate. Opera sa, care în epocă numara 400 de lucrări, din care s-au păstrat doar 47, constituie, alături de dialogurile lui
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
Platon, momentul de apogeu al filozofiei grecești. Aristotel este întemeietorul științei logicii, el a dat gândirii științifice o metodă – sinogismul, un instrument indispensabil în demersul rațional, mai precis al raționamentelor prin care gândirea umană poate ajunge la adevărata natură a lucrurilor.
Aristotel studiază omul ca zoon politikon, ca animal politic, prezența sa în activitatea politică fiind caracterizată de morală, iar scopul acestei activități fiind fericirea individuală și socială. El delimitează domeniul retoricii, care cuprinde discursul judiciar, discursul politic și discursul epidictic – cele 3 genuri ale discursului pe care romanii le vor numi: – genus judiciale; – genus deliberativum; – genus demonstrativum.
Aristotel dă retoricii o definiție mai adecvată, deși mai modestă și anume ea nu mai este „arta de a convinge pe oricine de orice”, ci „arta de a descoperi tot ceea ce un caz dat conține ca potențial persuasiv”. Dacă retorica este necesară, susține Aristotel, pentru că ar fi nedemn ca un barbat să nu știe să se apere cu ajutorul cuvântului, arma proprie numai omului.
„Retorica – afirma Aristotel – este o antistrofă a dialecticii” într-un cuvânt, reversul acesteia. În timp ce dialectica este tehnica discuțiilor, un îndreptar în arta controversei și a argumentării, retorica este tehnica discursurilor. Așadar, retorica utilizează argumentarea, opusă demonstrației, întâlnite în științele exacte, care duce la descoperirea unor adevăruri indubitabile. Spre deosebire de demonstrație, argumentarea are următoarele caracteristici:
– se adresează cuiva anume, căruia i se ia în considerare caracterul, obiceiurile, gândirea, emoțiile, credințele, în timp ce demostrația este valabilă pentru oricine;
– argumentarea se sprijină pe premise care nu sunt în mod necesar dovedite sau evidente, ci doar verosibile;
– argumentarea folosește limba naturală, în opoziție cu limbajele artificiale;
– in argumentare, legătura logică nu e constrângătoare, ea poate fi mai puternică sau mai slabă;
– ea este rareori imbatabila și poate fi combătută sau respinsă prin alta.
Pentru marele filozof, retorica este o disciplină căreia ăi revine o mare responsabilitate pe plan social, pentru că domeniul său predilect este acela al deliberării ce stă sub semnul verosimilului. Spre deosebire de dialectică, în retorică nu este vorba de a susține o teză, de un joc de idei, ci de a apăra o cauză, în joc fiind destinul judiciar, politic sau moral. O lume în care dacă totul ar fi catalogat o dată pentru totdeauna, n-ar mai fi loc nici pentru arte, nici pentru sentimente, nici pentru existența umană.
Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om politic și personalitate de mare cultură, a fost un titan al promovării și afirmării retoricii. Marele orator beneficiază de o educație aleasă, studiază poezia și retorica cu Aelius Stilo, elocința cu renumiții Marcus Antonius și Licionius Crassus. Cicero se distinge foarte repede prin inteligență, talent și începe să se inițieze în arta vorbirii după toate regulile prescrise de retorică. A urmat o carieră strălucită de avocat și om politic, devenind cel mai mare orator al antichității, un geniu care continuă și azi să influențeze cultura umanității.
Opera pe care Cicero a lăsat-o umanității cuprinde: discursuri, pledoarii, tratate de oratorie (De oratore, Brutus, Orator) și lucrări mai puțin extinse de retorică: Partitiones oratoriae (Despre părțile discursului), De optimo genere oratorum (Despre cel mai bun fel de elocvență), Topica (Locurile comune ); opere filozofice: Hortensius, De finibus bonorum et malorum (Limitele binelui și răului în sine), Tusculanae disputationes (Discuții de la Tusculanum), De natura deorum (Despre natura zeilor); opere politice: De republica, De legibus (Despre legi), De oficiis (Despre îndatoriri); o bogată corespondență din care s-au păstrat 16 cărți de scrisori, cele mai multe destinate prietenului său Atticus.
Cicero rămâne primul prozator latin clasic și nimeni nu a depășit niciodată bogăția, puritatea, eleganța și armonia stilului său, orator și om politic, începe o carieră strălucită de avocat, cu puțin timp înaintea împlinirii vârstei de 25 de ani. Primul său discurs judiciar care s-a păstrat, rostit în anul 81 î.e.n. este Pro Quinctio (În apărarea lui Quinctius). În anul următor (80), Cicero i-a luat apărarea lui Roscius din Ameria, rostind discursul cunoscut sub numele de Pro Sexto Roscio Amerino, care i-a adus gloria, cel mai important proces, în care Cicero s-a situat pe poziția acuzatorului și l-a consacrat definitiv ca cel mai mare avocat al Romei antice, este procesul Verres (anul 70 î.e.n.).
Cicero, nu a rămas deoparte și s-a implicat în activitatea politică cu toată ființa, inteligența și talentul lui de om de cultură, filozof și narator, fiind unul din marii oameni de stat ai Romei antice. El a fost un apărător consecvent al republicii ca formă de guvernământ. În anul 76 î.e.n. devine questor și în anul următor își îndeplinește funcția în Sicilia. În anul 69 î.e.n. este aedil currul, în 66 î.e.n. – pretor urban, calitate în care rostește primul său
discurs politic, Pro lege Manilia, iar în anul 63 î.e.n. accede la funcția supremă, aceea de consul. Cicero a fost socotit de contemporanii lui cel mai mare orator. În concepția lui Cicero un orator trebuie să întrunească o serie de calități ca: ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filozofului, exprimarea aproape ca a poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru.
1.2. Aspecte lingvistice și terminologice în discursul politic
Însemnătatea practică a artei de a mânui cuvântul a devenit și mai mare în zilele noastre, viața socială a luat în ultimele decenii forme de coerență și diversitate de raporturi între indivizi în ceea ce privește difuzarea comunicării, mult diferite de ceea ce era în trecut.
Prin radio și televiziune, prin vorbirea înregistrată, prin tirajul ziarului și cărții, prin îndatorirea cetățenească a individului de a lua parte la întruniri de oraganizație politică, la ședințe de sindicat sau la discuții publice de ordin profesional, prin înmulțirea congreselor și a simpozioanelor internaționale, calitatea de a exprima cu putere de convingere și claritate, cu eleganță și corectitudine a devenit , în special pentru oamenii cu o viață publică , o îndatorire socială.
Expresia verbală este rodul unei munci asidue în care intervin mai mulți factori, ca supravegherea de sine, ajutorul unui profesionist, dar și un studiu îndelungat, deși la început deprinderea de a vorbi expresiv pare greu de însușit, cu timpul, datorită factirilor enumerați
mai sus, dar și a trăsăturilor individuale, ea devine automatizată, individul nu va mai fi atent la modul de a rosti ci se va exprima fluent, cu ușurință ceea ce îi va îngădui o activitate creatoare personală, stăpân pe tehnica sa și dând chiar o interpretare personală subiectelor abordate, expresia verbală dobândește, în aceste condiții, o semnificație socială și culturală esențială.
Arta de a vorbi în public îl învață pe individ să gândească logic, ajutându-l să se exteriorizeze și să socializeze, în timp păstrându-și identitatea de sine, cu o personalitate liberă, integrată unei comunități, acest fapt alcătuiește însuși procesul de formare a personalității, care se săvârșește cu ajutorul valorilor sociale și prin intermediul limbajului.
Felul în care oamenii își reprezină realitatea influențeaza ceea ce vor face ei în continuare, la originea reacțiilor și inițiativelor lor se află mediul de reprezentări, pseudo-environment-ul, care modelează interpretările și pozițiile noastre, inclusiv comportamentul și atitudinile politice, de aceea, cu toate că trăiesc în aceeși lume exterioară, oamenii gândesc și simt în lumi diferite (lumile trasate de mediul lor de reprezentări, de propriile ficțiuni, chiar de propriile prejudecăți).
Se face o strictă deosebire între transmiterea unei informații oarecare, privitoare la o situație concretă și comunicarea în care sunt implicate o gândire logică, o simțire profundă, și personală care sunt marturia unei activități creatoare.
Prima situație este una neutră, care poate fi exprimată în vorbirea curentă fără nuanță personală . În cea de-a doua situație , intră un fond de gândire și simțire proprie, o
convingere , un ideal, exprimate printr-un stil personal, acesta include cuvântul, sintaxa, cadența și armonia frazei, expresivitatea cuvântului, în perfectă îmbinarea cu gesticulația, atitudinea și ritmul vorbirii.
Cuvântul este mijlocul cel mai bogat în sensuri, de comunicare complexă între oameni, plin de sensuri semantice, cu putere de convingere, expresiv, ce dă valoare oratoriei. Are de asemenea o semnificație ambivalentă: poate sluji la decsoperirea adevărului dar și la disimularea acestuia, poate instrui dar poate înșela, apără dar și acuză, poate dezlănțui prăbușiri sau poate însenina. Cuvântul are o funcție complexă: un sens noțional, conținut al unei semnificații logice și o valoare de sugestie, creând în același timp, în mintea receptorului o zonă de incertitudine dar și de stabilitate fonetică. El este mărturie a unicității unei comunități sociale, pe care personalitatea oratorului o prelucrează, dându-i valori unice, ce izvorăsc din viața individului ce îl folosește.
Fiecare orator dă o accepțiune diferită cuvintelor pe care le folosește și chiar dacă de multe ori două persoane par să spună același lucru se pare că totuși nu o fac. În esență, cuvântul izvorăște din procesele subconștiente, pe care gândirea logică le ordonează, analizează, filtrează și le transpune logic. Arta oratorică îndeplinește anumite funcții: funcția manipulatorie, persuasivă, hermeneutică/interpretativă, de soluționare a conflictelor.
Manipularea este acțiunea prin care modificăm anumite lucruri, acțiuni, sentimente, atitudini, credințe ale altor indivizi. Este un act intenționat făcut de către emițător, în afara regulilor de corectitudine discursivă iar individual manipulat nu este conștient de aceasta. Poate fi fizică sau discursivă.
Persuasiunea semnifică exercitarea unei influențe asupra celorlalți fie realizate prin calități personale (ethos) sau cu ajotorul limbajului, a discursului (logos). Prin interpretare se mijlocește trecerea de la un dat la un rezultat, se atribuie un sens propriu interpretului și se face trimiterea la realități, se acordă semnificații.
Soluționarea unui conflict presupune existența unei teze supuse discuției, un interlocutor care o consideră adevărată și unul care o consideră falsă. Se emit judecăți, se face o argumentare și se ajunge la o clauză de închidere. Se pot întâmpina blocaje (forme de raționare incorectă, erori în limbajul utilizat, ambiguitate).
În credința comună inspirația este considerată ca fiind izvorul creației artistice. În discursul oratoric, inspirația se reduce la o pregătire sufletească îndelungată prin integrare în timp, prin reflecție și meditație conștientă, întrepătrunse de stări emoționale și o claritate a gândirii. Inspirația este o mărturie a întregii personalități, a vieții conștiente și subconștiente,
fiind forma cea mai proprie activității creatoare a personalității, fie că își are o expresie artistică, științifică, filosofică sau tehnică. Este personală, a unui om integrat într-o comunitate socială și, în nici un caz a unui om singuratic. Totodată, inspirația nu este un act nepregătit ci apare ca termenul ultim al unei îndelungi incubații sufletești. Chiar dacă de multe ori scriitorul are impresia că textul parcă vine de la sine, că este dictat de cineva, este totuși un lucru eronat, deoarece aici intervine inspirația care înseamnă o muncă interioară prelungită.
Scrisul și vorbirea oratorică se reduc, în esență, la o expresie a unui adânc personal, prin disciplină, supraveghere, rigoare și muncă. Disciplina mintală este o condiție esențială a comunicării verbale. Nu este suficient ca oratorul să cunoască principiile artei vorbirii și să le aplice pasiv, va trebui să cunoască și să anticipeze greșelile pe care le poate face și care sunt frecvent întâlnite chiar și la profesioniști. Așadar, este important să se ferească de banalitate, nesemnificativ și repetiții. Pentru evitarea acestor posibile erori, oratorul realizează în prealabil discursul ținând seama de factorii anterior menționați, de rigorile impuse, dar și de audiența pentru care se pregătește actul oratoric.
Din momentul în care sunt cunoscute subiectul, datele despre audiența potențială și informațiile relevante cu privire la subiectul avut în vedere, se va trece la elaborarea discursului. Acum trebuie ținut cont de părțile componente ale discursului. În vechime, cele patru părți ale discursului erau numite exordium, narratio, argumentatio și peroratio.
Teoriile moderne cu privire la arta de a vorbi în public recomandă ca vorbitorul să alcătuiască mai întâi corpul discursului, astfel, se urmărește ca în cuprinsul discursului să fie prezentate faptele, care fac obiectul relatării discursului. Prezentarea trebuie să fie clară, concisă, vie, să nu plictisească și să nu cadă în banal. În acest moment al discursului, prin arătarea faptelor într-o anumită ordine se urmărește atât informarea auditoriului cât și convingerea sa. Vorbitorul trebuie să decidă care este cea mai bună modalitate de prezentare a faptelor, în sensul de a avea cel mai bun impact pentru convingerea audienței.
Faptele pot fi prezentate cronologic, adică în ordinea lor firească, spațial, când vorbitorul poate construi o hartă a celor prezentate, jurnalistic, pe baza întrebărilor specific presei: cine, ce, când, unde, de ce și cum sau juridic, prezentând fiecare argument și contrargumentul său, poate fi făcută și crescător/descrescător, când se prezintă de la cel mai important la cel mai puțin important sau invers, sau pot fi prezentate din punct de vedere al cauzei și efectului.
În momentul în care au fost pregătite și elementele de demonstrație a discursului, se vor avea în vedere și elementele privind introducerea și concluzia prezentării. În introducere, vorbitorul intră în materia propriu-zisă a intervenției sale, pregătește publicul și încearcă să creeze terenul propice pentru prezentarea sa. Desigur, fiecare teoretician a avut ideile sale legate de începutul discursului. Unii cred că acesta e bine să fie abrupt, pentru a șoca audiența, alții cred că e bună o introducere sinuoasă și lungă, însă toți subliniază că rolul acestei introduceri este a câștiga atenția și bunăvoința publicului.
Se recomandă vorbitorului să sublinieze importanța și dificultatea subiectului, în raport cu vorbitorul. Publicul trebuie să se simtă flatat de vorbitor, trebuie să fie atras de partea acestuia și de aceea se recomandă modestia oratorului până la autoumilire. Pentru a nu îndepărta audiența, e bine ca introducerea să nu fie banală, prea lungă sau să arate ostentație ori siguranță de sine în exces. Toate acestea constituie motive pentru ca audiența să întâmpine cu ostilitate prezentarea vorbitorului.
Încheierea trebuie să decurgă în mod logic din faptele prezentate. Auditoriul trebuie să fie puternic influențat, pentru a fi gata să răspundă la chemarea vorbitorului de a susține ideea prezentată. Aici trebuie introdus un element de recapitulare sumară pe fond emotiv, scurt și patetic. Mișcarea retorică trebuie să fie rapidă, e recomandat ca încheierea să nu fie mai mult de 10 – 15% din corpul discursului. Pentru eficiența discursului, e bine ca el să se încheie cu o afirmație spectaculoasă, cu un citat memorabil, care să rămână viu în amintirea publicului. Reluarea poveștii din introducere, cu rezolvarea propusă de discurs va da senzația de unitate și de încheiere firească.
În organizarea discursului trebuie să se țină cont și de elementele ce țin de partea artistică: figurile de stil, tropii: metafore, repetiții, aliterații, enumerații, personificări, etc.. În general e bine ca un discurs să nu conțină prea multe elemente de stil, să nu devină pompos sau prea pretențios. Trebuie însă ca vorbitorul să aibă grijă la vocabular și la elementele de gramatică, pentru a nu se strecura în discurs greșeli flagrante, care pot afecta credibilitatea sa. ’’Discursul oratoric –adresat continuu, nereplicat, oral sau scris, spontan sau elaborat –are totdeauna un auditoriu general sau specifial, care, în orice caz , reacționează comportamental.’’ Autorul trebuie să găsească un număr cât mai mare de argumente în sprijinul tezei sale, să anihileze dovezile eventual contrare, iar intenția lui reală fiind totdeauna convingerea. Discursurile pot fi informative sau persuasive.
Discursul informativ urmărește să ofere audienței noi informații legate de subiectul tratat. Se recomandă ca aceste discursuri să nu supraestimeze cunoștințele audienței.
Vorbitorul trebuie să își adapteze la audiență informația și modul de prezentare a ei și să nu cadă în capcana unui limbaj prea abstract, care e greu de urmărit și digerat chiar și de un public specializat.
Un mod de a asigura succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect general nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul în care se dau exemple concrete, eventual chiar din proximitatea membrilor audienței. Un discurs despre efectele dezastruoase ale curelor de slăbire va avea un impact mai slab decât o prezentare a cazului unei persoane cunoscute, sau ușor de identificat ca membru al comunității căreia i se adresează și care a suferit în urma unei astfel de cure.
Discursul persuasiv urmărește să convingă sau să întărească convingerile auditoriului. În general, discursurile persuasive apelează la argumente bazate pe fapte, pe judecăți de valoare sau pe decizii personale. Deciziile personale se bazează, la rândul lor pe anumite elemente: nevoi, soluții și aplicabilitate. Pentru a susține luarea unei decizii, vorbitorul trebuie să vadă dacă există nevoia pentru schimbarea respectivă și, deci, pentru luarea unei decizii, dacă răspunsul e favorabil, trebuie văzut dacă discursul poate propune o rezolvare, iar dacă rezolvarea propusă există, trebuie verificat dacă aceasta este aplicabilă sau va genera alte probleme.
Metodele de prezentare a discursului sunt: citirea, recitarea din memorie, prezentarea după note, în care vorbitorul, deși a pregătit discursul înainte, se folosește doar de niște note care cuprind elementele principale ale prezentării și prezentarea improvizată, adică fărăo pregătire prealabilă.
Anumite discursuri trebuie citite, din considerente ce țin de necesitatea unei prezentări corecte, sau din nevoia de a se încadra în timpul acordat. Dezavantajele acestei metode sunt legate de faptul că discursul poate suna nenatural iar vorbitorul nu poate avea contactul vizual necesar cu audiența sa, de asemenea, ritmul prezentării poate avea de suferit, precum și lipsa pauzelor sau plasarea lor fără a ține seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel de neajunsuri, vorbitorul trebuie să exerseze îndelung tehnica citirii discursului și să pregătească din timp toate pauzele necesare, adaptându-și modul de prezentare la informațiile comunicate.
Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul că impresionează prin naturalețe, dar poate afecta prezentarea coerentă, în cazul în care vorbitorul uită elemente din materialul pregătit. În zilele noastre această metodă este folosită doar în cazul unor scurte discursuri.
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
Prezentarea după note este o prezentare a unui discurs îndelung elaborat, ale cărui elemente esențiale sunt scrise pe un set de cartonașe, cu ajutorul cărora vorbitorul își amintește cursul demonstrației și elementele pe care vrea să le sublinieze. Acest gen de prrezentare are avantajul că permite o mai mare spontaneitate și naturalețe. Vorbitorul își păstrează în cea mai mare parte a timpului privirea asupra publicului și le poate simți reacțiile, având posibilitatea de a-și ajusta discursul în funcție de reacția auditoriului.
Prezentarea improvizată este o metodă care presupune o pregătire foarte redusă a discursului. Puțini vorbitori aleg să vorbească astfel, dar de multe ori acest lucru nu poate fi evitat. Vorbitorul trebuie să încerce să își organizeze intervenția cât mai bine în astfel de condiții și să își schițeze un mic plan, eventual câteva elemente cheie pe care vrea să le acopere.
Comunicarea non-verbală are un rol foarte important în prezentarea discursului.
Înfățișarea vorbitorului, postura, gesturile, expresia feței și a ochilor constituie tot atâtea elemente care pot sublinia sau pot anula argumentele demonstrației. Înfățișarea vorbitorului trebuie să respecte atât instanțele discursului (smoking sau rochie de seară la recepții, ținută business pentru întâlniri de afaceri, o ținută mai sport pentru întâlnirile relaxate) cât și de imaginea personală, nu ne putem aștepta să vedem un ministru ținând un discurs la începutul anului școlar, în fața studenților, îmbrăcat în jeans și tricou, deși probabil că majoritatea celor din audiență sunt astfel îmbrăcați.
De asemenea, posturile asumate în timpul discursului pot atrage atenția și aprobarea audienței sau pot crea disconfort și dezaprobare. De luat în considerare ce dizgrațios poate fi un vorbitor stând într-o poziție prea relaxată sau necontrolată în fața audienței. Acest lucru semnifică, chiar dacă nu intenționat, o lipsă de respect față de publicul căruia i se adresează vorbitorul. Gesturile pe care le va face vorbitorul trebuie să apară ca naturale și spontane. Trebuie evitate jocul cu inelele sau alte bijuterii personale, mișcările prea ample, frecarea mâinilor sau „frângerea” lor și în general orice gest care ar putea trăda o stare de nervozitate ce se va transmite, în final, și audienței. Expresia feței și a ochilor constituie elemente cruciale în receptarea discursului de către public.
Argumentele prezentate cu toată convingerea de vorbitor pot fi anulate de o privire necontrolată sau o mimică neadecvată. E important ca vorbitorul să păstreze contactul vizual cu membrii audienței. Contactul vizual îi dă informații directe vorbitorului despre starea audienței, despre modul în care asimilează discursul, despre forța argumentelor prezentate și despre alte elemente ce impun ajustarea discursului în sensul obținerii rezultatelor urmărite.
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
La fel de important ca și discursul propriu-zis este modul în care vorbitorul va răspunde la întrebările publicului. Răspunsurile directe ale vorbitorului au darul de a sublinia impresia bună făcută și măresc impactul prezentării asupra audienței, în timp ce evitarea răspunsurilor și afișarea unei stări de nervozitate vor avea efectul contrar, putând distruge tot ceea ce a construit vorbitorul într-un discurs meșteșugit, de aceea trebuie exersate și întrebările potențiale ce urmează discursul. Acest mod de lucru presupune ca vorbitorul să prevadă toate întrebările ce ar putea veni din public și să le găsească răspunsurile potrivite, în concordanță cu cele prezentate în discurs.
O prezentare de succes trebuie însoțită și de câteva materiale ajutătoare, care să susțină ideile discursului și să ajute la clarificarea subiectului și memorarea ideilor sale de către audiență, în acest scop pot fi folosite planșe, grafice, fotografii, slideuri și chiar filme și prezentări multimedia. Vorbitorul trebui însă să fie foarte atent pentru ca aceste materiale ajutătoare să nu distragă atenția audienței de la elementele prezentării, de aceea, trebuie respectate câteva reguli simple:
Nu se va folosi tabla sau flip-chart-ul în timpul prezentării. E de preferat ca vorbitorul să își scrie pe tablă sau pe planșele flip-chart-ului ceea ce are de scris și să le dezvălui publicului pe măsura prezentării.
Materialele trebuie plasate în locuri vizibile pentru toți participanții la prezentare. Materialele ajutătoare nu trebuie să fie date din mână în mână și nu vor fi arătate decât atunci când se vorbește despre ele, pentru că în felul acesta atenția celor din public va fi distrasă de la prezentare, de asemenea, vorbitorul trebuie să aibă grijă să explice audienței ce vede, clar, concis și să aibă grijă să își concentreze prezentarea asupra audienței, nu a materialului ajutător. Orice tip de suport ar utiliza însă, discursul politic trebuie să țină seama de “regula celor trei S: Simplitate, Spectacol, Substanță”, pentru a avea impact asupra audienței
În lumea agitată și mereu în schimbare în care trăim, ar fi minunat și liniștitor să ne înțelegem unii cu alții, unii pe alții.Ar fi o lecție pe care ar trebui să o învățăm cât mai repede pentru a putea trăi omenește în prezent și în viitorul apropiat. Societatea și ordinea socială țin de posibilitatea ca participanții la o interacțiune să-și poată articula actele fără să ajungă rapid la certuri, la conflicte mai grave.
În concluzie, tot ceea ce săvârșește omul încă de la începutul existenței sale, poartă pecetea frumuseții, urmărită conștient, fie că este vorba de munca fizică sau de cea intelectuală. Cuvântul a dobândit cu vremea înobilare, expresia verbală a ajuns, încă de la începutul epocilor istorice, o artă.
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
1.3. Manipularea
Mass-media este cea mai puternică entitate pe pământ. Ea are puterea de a-l face vinovat pe cel nevinovat și nevinovat pe cel vinovat, și aceasta înseamnă putere. Deoarece, ea controlează mintea maselor.”
Metodele folosite de micul ecran pentru a ne influența gusturile, preferințele, motivele de ură și invidie, sunt modalități de manipulare aflate la îndemâna oricui.
Comportamentul fiecăruia în fața ziarului, televizorului, a radioului se supune în mare parte unor mecanisme psihologice inconștiente care au fost decriptate prin studii de specialitate. Aceste mecanisme sunt folosite de mass-media în diferite scopuri, toate fiind circumscrise ideii de a face oamenii să creadă cu convingere tot ceea ce ei spun.
Există mai multe pârghii pe care distribuitorii de informații televizate le acționează pentru a obține opinia dorită în rândul maselor. Aceste pârghii sunt:
1. Timpul considerabil petrecut de individ în fața televizorului;
2. Derularea rapidă a știrilor;
3. Repetarea obsedantă a unor imagini conexe unui anumit subiect;
4. Acordarea unui spațiu larg registrului emoțional;
5. Efectul „anestezic”.
1. Timpul considerabil petrecut de individ în fața televizorului
În ziua de astăzi, majoritatea oamenilor petrec câteva ore pe zi în fața televizorului. Acest timp este folosit de către canelele de televiziune pentru a ne servi știrile pe care ei consideră că trebuie să le aflăm, și nu ceea ce ne-ar interesa cu adevărat și care ar conduce la un progres real al societății. Televizorul ne transportă în câteva zeci de minute în aproape toate colțurile lumii, oferindu-ne știri de tot felul. Însă acest tur al mapamondului nu este controlat de noi, ci este direcționat de cei care fac desfășurătorul ediției de știri către diferite evenimente care, de fapt, ne interesează mai mult sau mai puțin. Per ansamblu, există o suprasaturație cu informații de care suntem conștienți mai mult sau mai puțin.
2. Derularea rapidă a știrilor
Zi de zi oamenii sunt bombardați prin intermediul televizorului cu diferite informații, pe un ton alert și uneori aproape isteric, aspect care ajunge să le modifice viziunea asupra lumii și asupra vieții, datorită naivității lor. Experimentele psihologice realizate au arătat că în momentul în care informația este prezentată prea rapid, creierul uman tinde să o considere tot mai mult adevărată, fără a-i pune la îndoială veridicitatea. Și astfel, fiecare își formează o
Cap. 1. Începuturile discursului politic cu "retorica"
imagine falsă despre lume, deoarece emisiunile de știri dau prioritate crimelor, violurilor, accidentelor, calamităților, grevelor, atentatelor. Astfel se generează o imagine a realității cu mult mai neagră decât este de fapt, majoritatea oamenilor având senzația că această planetă este un loc periculos. În psihologie acest fenomen a fost denumit „sindromul lumii rele”.
Mass-media ne zugrăvește o imagine ireală asupra realității și astfel ajungem să dezvoltăm convingeri eronate față de anumite informații, fără să le supunem unei minime analize. De asemenea, forma rapidă a expunerii știrilor suprastimulează sistemul nervos. Aceasta poate conduce la dependența de o infuzie regulată de imagini și sunete rapide pentru a ne simți bine.
Unii se așează în fața televizorului pentru a nu se mai gândi la problemele zilnice, stresante. Este mult mai simplu să înghiți pasiv niște emisiuni de la televizor decât să îți focalizezi atenția asupra a ceea ce trebuie rezolvat cu adevărat. Când ne gândim la ceva concret, structurile mentale produc imagini care se succed prin efortul imaginativ. În fața televizorului, activitatea voluntară a creierului este topită într-o pasivitate nediferențiată datorită afluxului mare de informații, care de multe ori sunt asimilate ca adevăruri indubitabile din cauza formei de prezentare.
Nevoia de a înțelege rapid o informație densă îl determină pe individ să o considere adevărată. Se pare că prezumția de adevăr este un suport al înțelegerii. A considera o informație adevărată ajută la asimilarea conținutului, a sensului acestuia. Astfel, atunci când fluxul știrilor se derulează rapid, avem tendința să cedăm prezumției de adevăr, pentru o mai bună asimilare a sensului. Acest fenomen se aplică emisiunilor TV. Fluxul rapid al știrilor este o capcană pentru spiritul critic al rațiunii oricărui individ. Creierul omenesc este vulnerabil la situațiile în care este nevoit să înțeleagă rapid. Dar… în loc să ne dorim să înțelegem totul rapid, mai bine ne-am întreba dacă ceea ce vedem este adevărat sau nu.
3. Repetarea obsedantă a unor imagini conexe unui anumit subiect
Experimentele psihologice au arătat că atunci când încercăm să ne reprezentăm probabilitatea ca un eveniment să se producă, adunăm rapid în minte toate imaginile mentale legate de acesta și, cu cât găsim mai multe astfel de imagini, cu atât considerăm că evenimentul respectiv este mai probabil să se producă. Este ceea ce a fost denumit euristica disponibilității: cu cât imaginile mentale sunt mai disponibile, cu atât probabilitatea estimată este mai mare.
Mecanismul fundamental ar putea fi puțin diferit: este vorba de ușurința cu care ne putem reprezenta un eveniment care ni se pare mai probabil. Cu cât mass-media oferă descrieri bogate în imagini și detaliate asupra unui eveniment, cu atât crește ușurința cu care spectatorul și-ar putea reprezenta acest eveniment. Creierul va interpreta această ușurință în reprezentare drept o probabilitate importantă ca evenimentul să se producă.
4. Acordarea unui spațiu larg registrului emoțional
Reacțiile publicului sunt dictate direct de tonul emoțional folosit de mass-media . O expunere pasională a știrilor are adesea un impact profund asupra opiniilor și comportamentelor, chiar dacă nu vehiculează informații adevărate. Psihologii consideră că există două moduri de abordare a informației: deliberativ sau asociativ. Modalitatea deliberativă ne permite să luăm o decizie pe baza unei reflecții impuse asupra informațiilor de care dispunem. Modalitatea asociativă se realizează prin analogii clare și mașinale, de obicei, prezentarea alertă și plină de încărcătură emoțională a informațiilor nu permite decât o abordare asociativă a acestora, eliminând abordarea rațională a lor.
Modul în care sunt prezentate informațiile în presa scrisă, la televizor sau radio este ales astfel încât să acorde un spațiu larg încărcăturii emoționale. Astfel că modul în care sunt formulate cele câteva fraze dintr-o știre are efecte pe scară largă asupra comportamentelor, influențând uneori chiar piețele economice.
5. Efectul „anestezic”
În televiziune se folosesc în mod intenționat schimbări de plan la fiecare 2-3 secunde, pentru a induce și menține creierul într-o stare de relaxare artificială. Dacă vrea să revină la realitate, telespectatorul trebuie să iasă din această stare de relaxare. Aceasta este resimțit uneori ca un efort de a învinge un fel de toropeală, de dificultate de a se ridica din fotoliu.
Televizorul nu produce întotdeauna dependență, dar structura emisiunilor, cu schimbări frecvente de cadru, activează reflexul de orientare care este însoțit la scurt timp de o stare de relaxare aparentă. Aceasta explică pasivitatea noastră la o oră relativ târzie, când ne este greu să stingem televizorul. De asemenea, aceasta face ca, pe lângă celelalte modalități descrise mai sus, să preluăm știrile pasiv, fără să le trecem prin filtrul rațiunii.
Așadar modul alert și emoțional de prezentare a știrilor, repetarea obsedantă a anumitor imagini în legătură cu persoane sau evenimente petrecute sau probabile, concentrarea emisiunilor informative asupra evenimentelor tragice, modificarea planurilor de filmare la 2-3 secunde, toate acestea și multe alte aspecte, declanșează anumite resorturi inconștiente care înclină formarea opiniilor și a imaginii despre realitatea prezentată într-o anumită direcție dorită de cei aflați în spatele marilor trusturi responsabile de informarea publicului asupra a ceea ce se petrece în lume.
„A vota pe baza a ceea ce ne arată mass-media seamănă cu un fel de ruletă rusească. Fără să ne dăm seama, atitudinea noastră față de un candidat poate fi perturbată de o înclinare a capului sau de o încruntare a jurnalistului care îi pune întrebările sau de prezența unei personalități populare în aceeași emisiune cu el. Conform unor studii, creierul nostru triază între ceea ce ne convine (elementele favorabile candidatului nostru) și ceea ce nu ne convine (elementele defavorabile) atunci când privim o dezbatere televizată. Ceea ce psihologia ne învață despre homo politicus este că acesta e fundamental irațional. Deciziile sale sunt adesea afective, determinate de mecanisme inconștiente care lasă puțin loc analizei imparțiale. Căutarea obiectivității trebuie să înceapă cu o „demontare” a reflexelor noastre condiționate în fața informației politice.”
Apariția frecventă simplă în mass-media creează o opinie favorabilă (efectul simplei expuneri). A fi văzut foarte des, a fi auzit frecvent, cu alte cuvinte a ocupa spațiul vizual și/sau sonor în mod repetat declanșează o atitudine favorabilă a opiniei publice față de persoana respectivă. Acesta este „efectul simplei expuneri”.
Este o metodă simplă utilizată pentru promovarea a orice se dorește, de către anumite concernuri sau grupuri de interes, de la personalități politice la… Dero, Ariel sau mașini. Întotdeauna aceste apariții media ale personalității respective sunt simple, neasociate cu afaceri de corupție, aspecte ilegale, conflicte sociale, devieri, etc. Aspecte ca cele amintite mai devreme sunt puse în corelație în mod voit cu diferite personalități care sunt sau au devenit indezirabile grupurilor de interes, atunci când se dorește formarea unei opinii negative față de acestea. Majoritatea apreciază ceva/pe cineva în funcție de aprecierea altora (influența socială).
Puțini sunt cei care au luciditatea de a asculta cu detașare și curiozitate discursul unei personalități politice sau sociale care afișează o orientare contrară credințelor lor proprii. Marea majoritate a oamenilor, când aud vorbind la radio sau televizor o persoană despre care știu ca are idei contrare lor, o consideră imediat ca fiind puțin credibilă, chiar agasantă.
Respingerea sau acceptarea unui personaj politic sau social sunt declanșate de apartenența acestuia la anumite grupări sau sisteme de valori. Suntem mai deschiși la opiniile exprimate de membrii grupului nostru, fenomen denumit în psihologie prejudecată a grupului, decât la opinii exprimate de persoane care știm că au o altă orientare, se consideră că ne comportăm astfel, alocând atenție în mod diferit celor pe care îi urmărim la radio sau TV, în funcție de asemănarea/diferența de opinii și convingeri.
1.4. Discursuri electorale, mimica, gestica.
Gesturile pe care le realizează orice personalitate politică influențează publicul, reverberează în psihicul celor care privesc emisiunea. Majoritatea indivizilor sunt influențați, în fața televizorului, de gestica folosită de cei prezenți în emisiune. Această influență este rezultatul unui mecanism de punere în rezonanță între ființa respectivă și cei care îl urmăresc.
S-a arătat prin studii de specialitate că atunci când urmărim discursul unui om politic, gestica pe care o abordează este reprodusă în diferite zone ale creierului nostru, fără ca acestea să fie realizate și concret. Dacă această activitate cerebrală corespunde gesturilor pe care suntem obișnuiți să le facem, avem senzația unei mai mari apropieri de persoana respectivă. Așa a făcut Nicolas Sarkozy într-un moment esențial al campaniei sale electorale când a vizitat uzinele din Ardeni – a adoptat o gestică „mai proletară”.
Cei care urmăresc să câștige cât mai multe voturi, în funcție de grupurile sociale în fața cărora vorbesc, au grijă să facă anumite gesturi sau altele care să corespundă exact cu anumite gesturi pe care le fac oamenii din profesiile respective, pentru a le influența în acest fel opiniile și preferințele.
În domeniul politic comunicarea și Pr-ul sunt două discipline care se întrepătrund
încercând să explice mecanismele de funcționare a vieții politice sub toate aspectele ei. În
acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează aspectele
ideologico-doctrinare și aspecte legate de discursul politic (mitingurile electorale,
prezentarea programelor politice, discursuri, interviuri acordate de demintari cu privire la
problemele de interes public, dezbaterea moțiunilor de cenzură, sondaje electorale,
comunicate de presă sau conferințe de presă, exercitarea dreptului de vot etc.) pe când PR-ul politic, se referă la strategiile și tehnicile de creare de imagine intra și interelectorală ale actorilor politici.
Prima strategie folosită în detrimentul creări și mențineri imaginii actorului politic și a apropierii acestuia de opinia publică în vederea câștigării votului cetățenilor la sfârșitului
campaniei electorale este numită stragegia de proiectare.
Aceasta presupune o evaluare a actorului politic care urmează a fi consiliat. O evaluare corespunzătoare presupune din partea consilierului folosirea unor metode, cum ar fi:
observația, dialog direct cu actorul politic, interviuri de la apropiații acestora, CV, chestionare de inteligență, test de personalitate, jocuri de rol, etc. Toată această cercetare minuțioasă servind consilierului politic pentru a-și crea o imagine de amsamblu asupra actorului politic.
Totuși cel mai important pas într-o campanie electorală este transmiterea unui mesaj direct și convingător din partea candidatului dat fiind faptul că timpul destinat unei campanii electorale este relativ scurtă. Comportamentul agresiv al unei persoane se poate manifesta prin diverse forme, de la violență verbală până la agresivitate fizică. Acesta este anticipat de obicei, de unele gesturi care trădează exprimarea autorității, desconsiderării, urii față de o persoană, grup prin utilizarea semnalelor nonverbale agresive, chiar și de către unii politicieni carismatici.
Semnalele făcute cu mâniile sunt considerate cele mai intelectuale gesturi umane care relevă gândirea narativă, relațiile între obiecte și asocierile de idei. Astfel, degetul arătător este cel mai intim legat de vorbire, participând activ, alături de cuvântul rostit, la comunicarea în fața unei persoane, dar mai ales la dezbateri publice. Poziția agresivă este exprimată prin gestul când palma este închisă, iar degetul arătător e întins.
Degetul arătător este considerat un gest negativ, nepoliticos și disprețuitor. Arătătorul este un deget imperativ, chemător și demascator. Pe o arie întinsă a Europei funcționează un tabu sau o regulă a eticii comportamentale: interdicția de a arăta cu degetul spre o persoană, iar, uneori, și spre un lucru. Însă gestul care exprimă cel mai clar sentimentele bolnăviciose de repulsie, mânie, desconsiderarea cu un substrat batjocoritor este arătarea degetulului mijlociu al mâinii. În evul mediu, de exemplu, întinderea de către împărat a acestui deget pentru a fi sărutat de supușii săi era considerat un gest de suprem dispreț. Specialiștii în comunicare verbală recomandă persoanelor publice să evite categoric utilizarea acestui gest. Iar în cazul gestului degetului arătător întins către public, să fie folosit unul mai neutru.
În chiromanție degetul mare desemnează tărie de caracter și forța eului. În limbajul non-verbal, folosirea degetului mare are același înțeles: este o manifestare a priorității, a superiorității și chiar a agresivității. Gesturile degetului mare sunt gesturi secundare, părți componente ale unui grup de gesturi.
Etalarea degetului mare este un semnal pozitiv. Extrem de expresivă, fața umană are trăsăturile foarte mobile și „vorbește pentru ea însăși”, vocabularul ei are doar câteva cuvinte care să exprime multitudinea și diversitatea gesturilor sale. Omul este singurul animal care râde, se poate afirma că râsul este parțial moștenit, parțial învățat, variază foarte mult ca formă, durată și intensitate și apare ca răspuns într-o situație emoționantă, jenantă sau amuzantă, acestea din urmă, specific umane. Mimica și gestica poate să comunice adesea foarte mult.
Cap. 2. Discursuri celebre ale unor lideri politici
2.1. America (Lincoln, Kennedy, Castro)
Marile realizari sunt obtinute prin abilități personale. De-a lungul anilor s-au ținut prezentări ce au inspirat o lume întreagă. Mari oratori au transformat câteva minute într-o adevarată experiență.
Cu 50 de ani în urmă, în Houston, John F. Kennedy a declarat într-un discurs celebru, către miniștrii protestanți că credința lui catolică nu va influența deciziile politice publice în calitatea sa de președinte.
Arhiepiscopul Chaput a atras atenția asupra faimosului discurs Kennedy, explicând că în 1960, candidatul democrat, "trebuia să-i convingă pe cei 300 de miniștri, și țara în general, că un catolic ca el ar putea servi cu loialitate în postul de șef executiv al națiunii noastre."
Discursul a fost un succes, Kennedy a câștigat voturile în alegerea sa – dar Chaput afirmă că discursul "a lăsat un semn de lungă durată asupra politicii americane. Acesta a fost sincer, convingător, articulat – dar eronat".Deși cuvintele lui Kennedy erau menite să îi asigure pe miniștrii protestanți că Biserica Catolică nu va influența Președinția, Chaput afirmă că, în cele din urmă, ei și toți oamenii de credință religioasă au devenit… învinși: discursul Houston "i-a marcat profund nu doar pe catolici, ci și pe toți credincioșii religioși din viața publică și din dezbaterile politice ale Americii”.
"Astăzi, cu o jumătate de secol mai târziu, noi plătim aceste daune".
Luând act de proclamarea fulminantă a credinței lui Kennedy în "America, unde separarea bisericii de stat este absolută", a spus Chaput, putem remarca o viziune a Americii care nu a fost împărtășită de părinții fondatori ai Statelor Unite, și nici de cei ce au realizat Constituția SUA.
"Fondatorii Americii, au încurajat sprijinul reciproc între religie și guvern. Motivele lor au fost mereu practice. În opinia lor, o republică precum Statele Unite are nevoie de un popor virtuos pentru a supraviețui", a spus Chaput.
"Credința religioasă, trăită corect, formează oameni virtuoși”.
Pe data de 20 iulie 1969 Neil Armstrong devenea primul om care pășește pe Lună. Misiunea rămâne, probabil, cea mai mare realizare a umanității. La 8 ani de la discursul lui Kennedy, cu câteva luni până la termenul impus de acesta, S.U.A. reușește ceea ce nimeni nu a mai reușit de atunci și până azi.
Aselenizarea rămâne, alături de alte câteva evenimente importante, amintirea cea mai puternic întipărită în mințile oamenilor, de la începuturile noastre și până azi.
Președintele de atunci al Americii, John F. Kennedy, a fost direct răspunzător de acest succes, el fiind cel care anunță, într-un discurs celebru, că S.U.A. va trimite un om pe Lună până la sfârșitul deceniului. Ce nu e știut de toată lumea e cauza acestei promisiuni istorice.
Într-o conversație avută cu James Webb, directorul N.A.S.A. de la acea vreme, Kennedy a fost citat ca spunând următorul lucru:“Tot ce facem ar trebui să fie direct legat de trimiterea unui american pe Lună înaintea rușilor, […] altcumva nu ar trebui să cheltuim atât de mulți bani, cu atât mai mult cu cât nu găsesc spațiul interesant. […] Singura justificare a cheltuirii acestor sume e speranța că vom bate U.R.S.S.-ul și vom demonstra lumii întregi că S.U.A. nu este în spatele rușilor cu câțiva ani, ci, din contră, i-am depășit cu mult.”
Discursul „Casa dezbinată” (în engleză House Divided) este o cuvântare ținută de Abraham Lincoln (care avea să devină Președinte al Statelor Unite) la 16 iunie 1858, în Springfield, Illinois, după ce a acceptat nominalizarea din partea Partidului Republican drept candidat pentru postul de senator federal din partea statului Illinois.
Discursul a devenit punctul de lansare al campaniei sale nereușite pentru Senat împotriva democratului Stephen A. Douglas, în care au avut loc dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858. Discursul a creat o imagine clară a pericolului divizării din cauza sclaviei, și i-a adus împreună pe republicanii din toate statele din Nord. Împreună cu Discursul de la Gettysburg și al doilea său discurs inaugural, a devenit unul din cele mai celebre cuvântări ale carierei.
Discursul conține citatul „O casă dezbinată în sine nu poate sta în picioare”, extras din Matei 12:25: „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui”. Lincoln se referea la dezbinarea țării între state libere și state sclavagiste. Fraza „casa dezbinată” mai fusese folosită și de alții înainte.
Cu opt ani înaintea discursului lui Lincoln, în timpul dezbaterilor din Senat pe tema Compromisului din 1850, Sam Houston a spus: „O națiune dezbinată în sine nu poate rezista".
Cel mai celebru citat din discurs este: „O casă dezbinată în sine nu poate dăinui.» Eu cred că guvernul nu poate rezista, permanent, jumătate sclavagist, jumătate liber. Nu aștept ca Uniunea să se dizolve — nu aștept ca această casă să se prăbușească — aștept în schimb să înceteze să mai fie dezbinată. Va deveni fie cu totul una, fie cu totul cealaltă. Fie adversarii sclaviei vor frâna răspândirea sa, și o vor pune acolo unde mintea poate sta liniștită în credința că ea este pe calea spre dispariția totală; fie susținătorii săi o vor împinge înainte, până când va deveni legitimă în toate statele vechi și noi — din Nord sau din Sud.”
În 1953, acesta a fost judecat și condamnat la 15 ani de închisoare pentru că se ridicase împotriva regimului, cuvântarea sa fiind una de apărare în instanță. "Vă atenționez, sunt doar la început! Dacă v-a rămas în inimă măcar o urmă de iubire pentru țara voastră, pentru umanitate, pentru dreptate, ascultați cu grijă… Știu că regimul va încerca să ascundă adevărul prin toate mijloacele; știu că va exista o conspirație ce va încerca să mă facă <uitat>. Dar vocea mea nu va fi sugrumată – mă voi ridica, chiar și dacă rămân singur. Condamnați-mă. Nu contează. Istoria mă va ierta!".
2.2. Europa (Churchill, Hitler, Ceausescu)
Dincoace de Ocean, în Marea Britanie a anilor '40, prim-ministrul Winston Churchill (foto) scria două pagini din istoria discursurilor celebre cu două alocuțiuni în Camera Comunelor.
"Nu am altceva de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare", le-a spus el parlamentarilor în 13 mai 1940, în primul său discurs ca premier, când Germania devenise deja o amenințare pentru întreaga Europă. Câteva zile mai târziu, același Churchill le spunea hotărât englezilor, de la tribuna Parlamentului: "Vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare și pe străzi, vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată".
Nici francezii nu au fost mai prejos la capitolul discursuri. Liderul și mai apoi președintele Franței, Charles de Gaulles, a fost creatorul multor alocuțiuni strălucite. "Credeți-mă, vă vorbesc în cunoștință de cauză și vă spun că nimic nu-i pierdut pentru Franța.
Nicolae Ceaușescu (n. 26 ian 1918, Scornicești-d. 25 dec 1989, Târgoviște) a fost conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 și până la căderea regimului comunist în această țară, survenită între 17 – 22 decembrie 1989, cu puțin timp înaintea execuției sale. La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu pleacă la București, unde se angajează ca ucenic cizmar.
"Dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România"… Decenii în șir, românilor le-a ieșit pe urechi această formulă de început a discursurilor "mult iubitului și stimatului" tovarăș. Prea lungi, plictisitoare și șablonizate. Așa caracterizează specialiștii cuvântările ceaușiste.
Dragi tovarăși și prieteni,
Cetățeni ai Republicii Socialiste România,
(Publicată pe data de 21 decembrie 1989 în Scînteia, nr. 14725)
"Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timișoara.
…Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplina certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strînsă legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine.
Scopul acestor acțiuni antinaționale a fost acela de a provo-ca dezordine în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste. Nu întîmplător posturile de radio de la Budapesta și din alte țări au declanșat, încă în cursul acestor acțiuni antinaționale, teroriste, o campanie deșănțată, de ponegrire, de minciuni împotriva țării noastre.
…Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situație, dar aceasta nu se datorește organelor de ordine și unităților militare, care timp de doua zile au dat dovadă de maxima răbdare și îngăduința față de acțiunile elementelor teroriste, fasciste din Timișoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine și care au acționat în mod premeditat șî bine pregătit pentru declanșarea acestor grave incidente de la Timișoara !
Mă adresez tuturor organelor si organizațiilor de partid, comuniștiloi, organizațiilor U.T.C., sindicatelor și tuturor sindicaliștilor, Organizației Democrației și Unității Socialiste, tuturor organelor și organizațiilor obștești pentru a acționa, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acțiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii pașnice, de realizare a hotărărilor Congresului al XIV-lea al partidului!
Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre – fără deosebire de naționailitate — cu chemarea de a da dovadă de o înțelegere deplină a situației grave care s-a creat prin acțiunile teroriste de la Timișoara și de a acționa, în deplină unitate și solidaritate, pentru apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea stări de lucruri ! Societatea noastră asigura condiții de partfcipqre deplina a tuturor cetățenilor țării, a tuturor categoriilor sociale ia întreaga viața politică, !a conducerea întregii societăți. Sint create cele mai largi posibilități ca, în cadrul democrației noastre murtci-torești-revoiuționare, să dezbatem si să soluționam, în deplina unitate, toate problemele privind viața, munca, bunăstarea întregii națiuni, dar și independența, suveranitatea și integritatea patriei.
….Doresc să declar, în această seară, în fața întregii noastre națiuni că, în ce mă privește, ca fiu devotat al poporului, în munca și răspunderile incredințate de partid și popor, voi acționa în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea și fericirea sa, în
interesul construcției socialiste, al independentei și suveranității țării! Nu am și nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României și socialismul!
….Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt spirit patriotic și revoluționar, de a înțelege că cele întimplate la Timișoara constituie acțiuni organizate din timp de cercurile reacționare, de agenturile de spionaj străine, care au inițiat toate acestea împotriva patriei noastre.
….Vă adresez, dragi tovarăși și prieteni, dragi compatrioți, chemarea de a întări colaborarea și unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcția socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea și independența României!"
Se cunoaște rolul pe care l-a avut Hitler in ceea ce priveste decizia exterminarii evreilor si felul in care germanii aflati sub regimul totalitar impus de Führer au reactionat la hotararile luate de acesta.
“Cea mai mare realizare a propagandei naziste – lucru crezut chiar de Goebbels – a fost crearea “mitului Führerului”. Acest lucru nu este insa decat in parte adevarat. Imaginea supradimensionata a Führerului n-a fost numai un produs propagandistic bagat pe gat populatiei, ci si, in mare masura, rezultatul asteptarilor de salvare nationala ale populatiei naive, asteptari care urmau sa fie implinite de un viitor “mare lider”
Desi gaseste cateva asemanari intre nazism si comunism, ambele fiind regimuri totalitare, sau intre nazism si fascism in ceea ce priveste formele de organizare si metodele de mobilizare a maselor, “Personalitatea lui Hitler a fost, desigur, o componenta vitala a unicitatii nazismului. Cine ar nega asta? Insa hotarator pentru radicalismul neingradit si capacitatea distructiva nelimitata a nazismului a fost altceva: pozitia de lider a lui Hitler si stilul de conducere adoptat de el.”
Reactiunea germană era atrasă de disprețul profund a lui Hitler, față de democtație, față de masele populare. Cu cât cunosc mai bine oamenii, a spus această fiară cu chip de om în martie 1945, cu atât îmi plac mai mult câinii. Lui Hitler îi aparțin și alte maxime similare Poporul este orb, puțini sunt cei chemați să fie stăpâni. Capacitatea de asimilare a maselor este foarte limitată, sfera lor de înțelegere este foarte restrânsă. Masa este aidoma unui animal, ea nu ține seama de logică și de rațiune. Hitler căuta întotdeauna să trezească în cei cel ascultau sentimente josnice ura, disprețul, răzbunarea, etc, pentru ca apoi să profite de ele. Ca să-și asigure succesul, el lua lecții de mimică, hipnoză și gesticulație. În cartea sa Hitler și cu mine, Otto Strasser, în trecut fruntaș nazist care a colaborat timp îndelungat cu Hitler, înfațișează metoda folosită de Hitler Hitler de a intra în sală.
Eforturile anumitor personalități fac să renască natiunea, proclama el, numai eforturile personalităților au importanță. Masa este oarbă și proastă. Fiecare din noi este un conducător, și din astfel de conducatori este formată Germania. Hitler era un aventurier, un șovinist și un obscurantist extrem, adept al cultului nelimitat al forței și agresiunii, demagog și mizantrop care își supra aprecia în mod evident forțele și posibilitățile. El era întruchiparea vie a agresivității prădalnicului imperialism german. Nu este de mirare că sprijinind concentrarea întregii puteri politice, în țară, în mâinile lui Hitler și a partidului nazist, forțele reacțiunii germane s-au străduit cu perseverență sa creeze în jurul numelui lui Hitler un adevărat cult.
2.3. Asia (Mao, Indira Gandhi)
Indira Gandhi a fost prim-ministrul Indiei pentru 3 mandate consecutive (1966-1977) și al patrulea între 1980-1984. Indira Priyadarshini Gandhi a fost asasinată de extremiștii Sikh. Indira Gandhi a fost singurul copil al lui Jawaharlal Nehru, primul prim-ministru al Indiei independente.
Indira a terminat facultatea Visva Bharati din Bengalul de vest și facultatea din Oxford și în anul 1942- s-a casatorit cu Feroze Gandhi, membru al Congresului National. Indira Gandhi a fost membru al comitetului muncitoresc al conducerii congresului începând cu 1955 și în 1959 a fost aleasă pentru onorificul post de președinte de partid. Lal Bahadur Shastri, care l-a urmat pe Nehru la postul de Prim Ministru în 1964 a numit-o pe Indira Gandhi Ministrul Informației și Radiodifuziunii.
În martie 1972, Indira Gandhi a adus Congresul în fața unei noi victorii în alegerile naționale. După ce și-a învins oponenții socialiști, s-a discutat despre Indira Gandhi că ar fi violat legile alegerii.
Ea a ținut discursuri oficialilor guvernamentali, a aplanat conflictele, și a supravegheat eforturile de reconstrucție ale zonelor afectate. Shastri și miniștrii au fost rușinați de lipsa lor de inițiativă. Acțiunile ministrului Gandhi nu ținteau spre Shastri sau spre propria avansare politică. Ea nu dădea dovadă de interes față de îndatoririle sale zilnice de ministru, dar era charismatică și capabilă să-și construiască o imagine politică pozitivă prin intermediul mass-media.
În iunie 1975,Inalta Curte din Allahabad a găsit-o vinovata pe Indira Gandhi pentru folosirea Guvernului și a lucrărilor Partidului Congresului în campania sa electorala. Aceasta constituia o fraudă electorala și curtea a decis să-și piardă locul în Parlament și dreptul de a candida în alegeri pentru urmatorii 6 ani. Gandhi a contestat decizia, dar partidele de opoziție s-au aliat cerând demisia ei. Protestele din multe state au paralizat sistemele de administrație. Coalitia Janata a lui J.Pnarayan a cerut poliției să ignore ordinele dacă li se cere să deschidă focul asupra unei multimi neânarmate. Dezlănțuirile publice s-au combinat cu vremuri economice grele și cu un guvern iresponsabil. O uriașă mulțime de oameni au înconjurat Parlamentul și resedința lui Gandhi din Delhi, cerându-i să demisioneze.
Revoluționar și conducător, marxist și naționalist, eliberator și dictator, Mao Tzedun deține un loc important printre liderii politici ai scolului 20. Între rolul său, ca lider al unei revoluții comuniste într-o țară preponderent rurală și sfâșiată de razboi, și între dezastrele
Marelui Salt Înainte și cele ale Revoluției Culturale, relația dintre ideile lui Mao și idealurile sale politice este foarte controversată. Cu o autoritate pe care Mao a dat-o marxismului ne oferă cheia pentru a înțelege această extraordinară carieră politică.
Putine personalități ale secolului XX au jucat, într-un timp istoric scurt, roluri politice atât de radicale-revoluționar, conducător, marxist și naționalist, eliberator și dictator- ca Mao Tzedun, conducatorul Chinei, care a conceput și condus cea mai cunoscută revoluție din istoria umanitatii, care le depaseste pe cele din Franta sau Rusia, dupa parerea foarte multor analisti.
Pe cat de serioase pareau planurile sale, pe atat de utopice erau in realitate. S-ar putea spune ca atributele personalitatii sale enumerate mai sus reflecta, in fond, o evolutie fatala a oricarui revolutionar care, din conducator, sfarseste prin a deveni despotic, in cele din urma renegat chiar de cei pe care i-a condus. In randurile care urmeaza, vom prezenta doar cateva aspecte din aceasta uriasa lucrare utopica, la finele careia una dintre cele mai mari natiuni ale planetei a fost mai intai eliberata de imperialism, apoi transformata “pentru a o incatusa din nou cu cerintele impovaratoare ale doctrinei revolutiei continue”, cum aprecia Deng Xiaoping, suscesorul lui Mao.
In 1958, Mao estima ca tara va atinge nivelul economic al natiunilor avansate din punct de vedere industrial in 15 ani. Conform promisiunilor sale, trei ani de munca grea vor fi urmati de un mileniu de fericire comunista! Ce reprezenta tot acest urias efort? “Marele Salt” social si economic, care avea sa materializeze telurile finale vizate de marxism. La inceputul anului 1958, Mao credea chiar ca, din punct de vedere social, acest salt era deja atins, urmand sa gaseasca formula organizatorica pentru realizarea celuilalt palier, saltul economic, sau ceea ce obisnuia sa numeasca “revolutia tehnologica”.
Asa au aparut “comunele populare”, care erau de fapt o amalgamare de ferme colective in unitati economice mult mai mari, ce urmau sa se conformeze principiilor comuniste de organizare si renumerare. In aceasta campanie uriasa pentru realizarea “Marelui Salt”, Mao si-a asumat rolul de profet, prevestind iminenta atingere a utopiei comuniste: abolirea diferentelor majore dintre orase si sate si chiar disparitia statului. “
2.4. Africa (Nelson Mandela)
Cape Town, capitala legislativa a Africii de Sud, este orasul în care și-a ținut primul discurs Nelson Mandela, valul schimbărilor care aveau să abolească pentru totdeauna apartheidul și să aducă în fruntea Africii de Sud primul președinte de culoare, tot de aici a plecat.
Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut într-un sat lângă Umtata, în regiunea Transkei, pe 18 Iulie 1918. Tatăl său era prim consilier al Acting Paramount Chief din Thembuland. După moartea tatălui său, tânărul Mandela a ajuns ajutorul șefului din Paramount pentru sarcinile de birou. Totuși, influențat de cazurile ce apăreau în fața tribunalului teritoriului, acesta a decis să devină avocat.
Ascultand povestile batranilor despre vitejia stramosilor in timpul razboaielor de rezistenta pentru patriei, acesta a inceput sa viseze sa-si aduca contributia la eliberarea oamenilor sai. Dupa primirea educatiei la o scoala locala, Nelson Mandela a fost trimis la Healdtown, o scoala secundara cu reputatie din Wesleyan. A intrat in cadrul colegiului Universitatii FortHare pentru licenta in arte unde a fost ales in Consiliul Studentilor. Suspendat datorita implicarii intr-un protest, a plecat la Johannesburg unde si-a terminat studiile prin corespondenta. A intrat in politica cand inca mai studia in Johannesburg, devenind membru in Congresul National African (ANC) in 1942.
În scurt timp, Mandela și-a impresionat colegii prin munca sa disciplinată și efortul depus, fiind ales secretar ANCYL în 1947. Printr-o muncă susținută, făcând campanie printre membri ANC, ANCYL a reușit să găsească sprijin în rândul ANC. La conferința anuală din 1945, 2 din liderii ligii tinere, au fost aleși în comitetul de conducere (NEC). Doi ani mai târziu, Oliver Tambo, membru ANCYL, a intrat în NEC.
De-a lungul anilor 50, Mandela a fost victima mai multor acte de represiune, a fost interzis, arestat și închis. În cea mai mare parte a următoarei jumătăți de deceniu a fost unul dintre cei acuzați în imensul proces de trădare, costul plătit fiind cariera sa politică și cea în domeniul dreptului. După masacrul de la Sharpeville din 1960, ANC a fost scos în afara legii și Mandela care încă era judecat a fost reținut. Procesul de trădare s-a prăbușit în 1961 deoarece Africa de Sud a început să se îndrepte spre adoptarea consituției republicane. Cu ANC acum ilegal, 1400 de delegati s-au reunit la Conferinta Africana in Pietermaritzburg in Martie 1961.
Mandela a fost oratotorul cheie, într-o adresare electrifiantă el a provocat regimul politic sa convoace o convenție naționala la care reprezentanții tuturor cetățenilor din Africa de Sud să discute și să întemeieze o nouă constituție bazată pe principiile democratice.
În aceasta perioada el si alti lideri de la ANC au constituit o noua sectie specializata a miscarii liberale : Umkhonto we Sizwe, sub forma unui nucleu armat al carui scop era pregatirea pentru o lupta armata.
La procesul de la Rivonia, Mandela a explicat :” La inceputul lui Iunie 1961, după evaluari lungi ale situatiei din Africa de Sud, eu si cativa colegi am ajuns la concluzia ca violenta in aceasta tara este inevitabila.
Ar fi gresit si nerealist pentru liderii africani sa continue sa predice pacea si nonviolenta la un timp cand guvernul a raspuns la cererile noastra pasnice cu forta. Numai cand totul a dat gres, cand toate celelalte metode de protest pasnic ne-au fost interzise, numai atunci s-a luat decizia sa adoptam o forma violenta de lupta politica si sa formam Umkhonto we Sizwe. Guvernul nu ne-a lasat nici o alta varianta.”
Erou în propria țară, simbol universal al luptei împotriva rasismului și nedreptății sociale, arhitectul democrației sud africane, „sfânt secular" cum l-au numit unii dintre biografii săi și, probabil, cea mai cunoscută figură a continentului african – sunt câteva dintre sintagmele care îl descriu pe fostul lider al Africii de Sud.
Imaginea salutului cu pumnul strâns și ridicat spre mulțimea care îl aștepta la ieșirea din temniță rămâne emblematică pentru lupta constantă pentru libertate, egalitate și fraternitate (perimate vorbe). „Vă salut pe toți în numele păcii, democrației și libertății tuturor", spunea Mandela în primul său discurs ca om liber.
Dacă este posibil, uneori, ca istoria unei țări să se confunde cu istoria unui om, atunci, cu siguranță, istoria Africii de Sud este confundabilă cu aceea a lui Mandela. Sacrificiul personal pentru o cauză pe care a considerat-o mai importantă decât propria viață, rezistența constantă împotriva politicii de apartheid, conducerea țării pe care și-a asumat-o (a fost primul președinte de culoare al Africii de Sud, ales în urma unui scrutin la care a participat pentru prima dată și populația de culoare), premiul Nobel pentru Pace primit în 1993 – sunt realitățile care confirmă ceea ce spunea fidelul Castro despre Mandela: „Este unul dintre cele mai extraordinare simboluri ale acestui timp".
In ciuda teribilelor provocari, Nelson Mandela n-a raspuns niciodata rasismului cu rasism. Viata lui a reprezentat inspiratie pentru Africa de Sud si pentru toata lumea, pentru toti cei asupriti si pentru toti cei ce s-au opus rasismului.
A fost primul președinte al Africii de Sud ales în mod democratic pe 10 Mai 1994, până în Iunie 1999. S-a retras din viata publică în iunie 1999. În momentul de față se află în localitatea sa de naștere Qunu, Transkei.
Cap. 3. Existența unei evoluții a discursului politic
Istoria umanității este paralelă cu istoria discursurilor politice și fiecare moment al acestei istorii a cunoscut tendința structurii dominante de a determina, și prin mijloace comunicaționale, supunerea maselor. Fie că este vorba de impunerea unui sistem politic, a unei credințe religioase sau a unei formule etice, dezvoltată în coduri morale sau de legi, sau de variante combinate ale acestora, toate s-au realizat prin tehnicile discursului.
Deși considerat a fi fundamental legat de media și, deci, de realitățile secolului XX,
discursul s-a dezvoltat în întreaga istorie a umanității ca fiind acea cale prin care
liderul unui sistem impunea ascultarea supușilor săi folosind informația și imaginea, nu
alte căi de constrângere. Până să existe ziarele, televiziunile, radiourile și cinematografele
care să direcționeze cetățeanul, au existat templele, scribii, artiștii ambulanți și
monumentele, monedele și slujbele religioase, legendele și miturile, ceremoniile și tot
cortegiul de ritualuri, și nu în ultimul rând educația.
Desigur, nimic nu se poate asemăna cu minuțiozitatea ministerelor discursului politic construit în regimurile totalitare ale secolului trecut, dar și împăratul indian Ashoka Maurya a înființat o structură pentru afaceri religioase, al cărei scop era propovăduirea valorilor budismului pe întregul continent asiatic.
Discursul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate genera evenimente într-o campanie electorală. O dată lansat în spațiul concurențial al campaniei, discursul electoral parcurge o continuă mișcare de reorganizare și negociere conform unei “gramatici” convenționale care include “capitole” alocate participantilor protagonisti: candidatii, mass-media, “clasa mediatica” (personalitatile publice care comenteaza evenimentul), electoratul si diferitele reprezentari ale acestuia.
Cu alte cuvinte, înainte chiar de a deveni “discurs”, exista deja instituția și practica discursului electoral. “Discursul” este un mod de utilizare a limbii și a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, utilizând o limbă și anumite limbaje, produce efecte asupra unor fapte. În măsura în care, utilizând o limbă și anumite limbaje, produce efecte asupra interlocutorilor direcți și indirecți, putem spune că orice act de comunicare are o dimensiune discursivă.
Elaborand un “discurs”, se pune în circulație anumite fapte și, în același timp, se caracterizează faptele respective; se atribuie interlocutorilor o pozitie in functie de situatia in care ne aflam; indicam cat de mult ne implicam in actul de comunicare si cat de importanta este pentru noi situatia in care comunicam. Prin discurs se redefinește situatia în care evoluează societatea..
Un discurs este politic atunci cand evaluează situații de interes public. Ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este in primul rând conventionalitatea sa: oricat de “originală” ar fi conjuctura care declanseaza acest discurs, ea este imediat normalizata printr-un comentariu corespunzator cu rangul institutiei si a celui care reprezinta institutia. Orice discurs politic functioneaza pe baza unei argumentatii conventionale care justifica, pe de o parte, rolul institutiei si, pe de alta parte, imaginea publica a celui care reprezinta institutia. In al doilea rand, un discurs este politic atunci cand se autoevalueaza ca fiind “adevarat” sau correct. Mai mult decat orice alt tip de discurs, cel politic comunica “versiunea corecta” a unor fapte, precum si implicarea maxima a autorului in ceea ce priveste veridicitatea continutului. Discursul politic comunica adevarul, “ianaintea” chiar a continutului propriu-zis.
Material discursului politic provine din faptul ca actorul politic activeaza, in functie de situatia de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica “adevarul”. De ce opinia publica ridiculizeaza sau condamna “minciuna politica”, iar actorii politici continua promisiunile adesea fara acoperire? Probabil pentru ca politicianul are nevoie nu doar sa afirme adevaruri, ci sis a fie perceput de catre electorat ca fiind persoana care spune adevarul atat in situatia data, cat si adevarul “in general, indifferent de situatie”.
Prea preocupati sa-si construiasca credibilitatea, actorii politici promit prea mult sau spun cu prea mare usurinta ceea ce vor oamenii sa auda. Pe de alta parte, regimul mediatic in care actioneaza actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce in ce mai sophisticate. Astfel, daca intr-o prima etapa discursul politic se intemeia pe “adevar” pe baza de criterii ideologice, in epoca mediatizarii, politicienii beneficiaza de un intreg dispozitiv tehnologic si scenic care produce “imagini adevarate”.
Discursul politic este si electoral atunci cand este generat de un eveniment conventional (campania electorala) si este construit pe baza unor conventii de interactiune si comunicare specifice. Campanile electorale confera actorilor politici roluri discursive multiple inainte chiar ca acestia sa se lanseze in competitie. Astfel, fiecare actor politic actioneaza simultan in calitate de: “candidat” care detine puterea politica in timpul campaniei versus “candidat” situate in opozitie, “contracandidat”, “politician” care dispune deja de o imagine publica alimentata de un trecut politic si de o memorie colectivă. Participand la aceasta interactiune relativ pre-stabilita, la un spatiu de comunicare conventional si, ca atareaparent “inchis “, candidatul isi poate construe in mod legitim o identitate in conditii de publicitate.
Evenimentul conventional care este o campanie electorala distribuie nu numai rolurile, ci si tipurile de resurse electorale de care pot benefiacia actorii politici. Potentialul
acestor resurse variaza in functie de caracteristicile sistemului politic, electoral si mediatic din fiecare tara.
Depinde de actorii politici cum vor utilize la nivelul discursului electoral:
resursele electorale formale provenond din organizarea constitutionala si procedurala a campaniei (avem in vedere o serie de prevederi constitutionale si legislative care vizeaza eligibilitatea candidatilor, accesul la mass-media durata campaniei, finantarea, rolul unor organizatii nonguvernamentale etc.); resursele electorale cumulate – imaginea publica a candidatului bazat pe trecut si familie politica, intreaga istorie discursive a candidatului;
resursele electorale create pe baza actiunii in campania electorala a candidatului (aceste resurse fie sunt depistate de catre candidat in conjuncture electorala, fie constituie resurse “date” pe care respectivul le creeaza in favoarea sa).
Unele dintre resursele unui candidat sunt deopotriva formale, accumulate si create. De pilda, “electoratul” este o resursa formala (electoratul ca interlocutor colectiv si institutie care legitimeaza actiunea candidatului), o resursa acumulata (electoratul ca interlocutoru care dispune deja de o imagine preelectorala a candidatului si implicit, de criterii de evaluare a acestuia), precum si o resursa create (electoratul, un interlocutor care trebuie mentinut sau – dupa caz – convertit).
Resursele electorale formale si accumulate atribuie candidatului o marja de putere care poate fi perdanta sau performanta. De aceea, in timpul campaniei, un candidat are nevoie si de alte resurse care sa mentina, sa suplimenteze sau sa anuleze marja de actiune electorala. Rolurile discursive confera candidatului o identitate formala. Astfel, in fata electoratului si a mass media, candidatul trebuie sa “se lase” investigat si, in acelasi timp, sa se prezinte. In fata contracandidatilor, candidatul se lasa chestionat de acestia, si la randul sau, ii poate interpela. Din acest punct de vedere, campania electorala este singura practica politica care egaleaza conditiile discursive ale actorilor politici si care face posibila “comunicarea orizontala” dintre acestia.
Rolul de candidat constituie numai in aparenta o pozitie de subordonare. In realitate, acest rol confera politicianului dreptul de a simula pozitia celui care ia decizii politice. Pornind de la aceasta “reprezentatie”, candidatul poate accede la decizia politica efectiva.
Intr-o campanie electorala, nu numai candidatii, ci si electoratul si mass-media beneficiaza de roluri distinctive. Totusi, cata putere are electoratul, in conditiile in care , desi el concentreaza atentia mass-media si a electoratului, posibilitatile sale de participare la dezbaterea electorala sunt extreme de limitate.
Dincolo de faptul ca mandateaza liderii politici, electoratul legitimeaza organizarea unui spatiu de comunicare electorala la care, paradoxal, el nu aprticipa in mod direct. Pe de alta parte, depinde de politica de mediatizare si de sondare a opiniei cat de eficienta este participarea electoratului la campania electorala chiar prin formulele de mediere.
Ca si in perioada dintre alegeri, pe parcursul campaniei electorale, mass-media asigura circulatia informatiei politice si evalueaza evenimentul electoral in calitate de opinie publica independenta. Spre deosebire insa de perioadele politice “normale”, mass-media abordeaza acelasi subiect timp indelungat – un timp a carui durata este stabilita prin conventie –, astfel incat mass-media va avea nevoie de un proiect de comunicare electorala. De regula, acest proiect modifica grila canalului mediatic fara ca acesta din urma sa renunte la modelul de comunicare consacrat (modelul care a propulsat canalul mediatic drept “voce” sau “gen” mediatic).
Controversata problema a efectelor mass-media este relansata mai mult ca oricand in timpul campaniilor electorale, cand mass-media trece drept o resursa atat pentru bublicul care urmeaza sa voteze, cat si pentru candidatul care actioneaza in regim concurential. Din perspective candidatilor, “oferta mediatica” inseamna, in primul rand, eleborarea unor ituatii de mediatizare a candidatului. Din acest punct de vedere, candidatii se raporteaza la mass-media ca la o resursa formala. Pe de alta parte, pentru candidat, mass-media poate fi si o resursa acumulata in masura in care candidatul dispune de un “trecut mediatizat”.
Nu este clar încã dacã discursul politic propriu-zis a apãrut odatã cu afirmarea retoricii sau odatã cu inventarea politicii în sine, deși problema este fãrã îndoialã, în mod ironic, una caracteristicã oricãrui homo sapiens sapiens care se respectã. Și dacã un homo faber ne-ar vorbi de prima posibilitate, în timp ce un homo politicus și-ar respecta cu strictețe Egoul, gãsindu-l în cea de a doua.
Dacã el își propune sã-i convingã pe toți, el e cu siguranțã ratat. Dacã își va propune sã fie cea mai frumoasã încercare lingvisticã rostitã vreodatã, el va fi lamentabil ca și eficiențã. Iar dacã nu-și propune nimic, este chiar posibil sã iasã bine. (apud O. Henry)
"Trebuie sã le vorbesc – ei nu gândesc ca mine – ei gândesc invers decât mine – eu va trebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc la fel ca ei".
Nu este obligatoriu ca aceasta sã fie secvența exactã a raționa-mentului implicat, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivația este arareori o ușurințã și o plãcere deosebitã de a ține discursuri – când se întâmplã, oratorul este un caz special, cu mari șanse de a reuși oricum. În rest, obiectivul oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenția publicului sãu printr-o disimulare a propriului interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticã adoptatã pe moment, în funcție de diferitele reacții ale ascultãtorilor.
De aceea, discursurile cele mai complicate și de aceea supuse celor mai multe studii sunt "cele fãrã public", unde avantajul relaxãrii aparente este devansat de absența feed-back-ului general, element crucial în reglarea nivelului paratextual implicat. Existã și în acest sens unele posibilitãți de manipulare evidente, precum și altele subliminale.
De exemplu, pentru discursul radiofonic, întrebãrile, invocațiile și exclamațiile retorice sunt redundante, pentru cã sunt realmente adresate "nimãnui", atâta timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precãdere pentru confruntãrile directe. În schimb, este profitabilã "tactica Churchill", care rezidã în utilizarea, în același text, a multor elemente sloganice – originale, evident – alcãtuindu-se o concentrare de fraze care rãmân în memorie asociate numelui celui ce le-a rostit.
O altã tacticã utilã, mai ales în situațiile limitã este aceea a "gentlmanului" – anume, a oferi ascendentul moral unui inamic potențial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cu scopul de a te menține în luptã, prin realinierea argumentelor în așa fel încât sã accepți pierderea unei bãtãlii, dar nu a rãzboiului, apoi, pentru a schimba în mod subtil poziția fațã de admiratorii adversarului, în așa fel încât acesta sã piardã mult din sprijinul lor dacã atacã imediat pe același subiect în fața cãruia i se pare cã a câștigat.
În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice și a sloganurilor, fiecare din acestea vizând câștigarea unei pãrți cât mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din voturi se datorește calitãților oratorice ale candidatului și modalitãții de realizare a discursului.
În cartea "L`os à moille", Pierre Dac afirmã urmãtoarele: "un discurs politic bun nu trebuie sã vorbeascã despre nimic, dar sã lase impresia cã vorbește despre toate". Ceea ce intereseazã la un discurs politic nu este doar conținutul sãu, ci într-o mare mãsurã și forma care îmbracã ideile.
Psihologia celor ce ascultã. E un talent sã știi sã asculți – e mai mare talentul celor care mai mult ascultã decât vorbesc. Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã aprecierea meritului aparent. Dintre toți pãunii, o pãunițã alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasã, indiferent de calitãțile genetice cu adevãrat importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în mod perfid în viața politicã.
Coada pãunului este discursul, oricât de multe și de colorate artificii ar atașa un candidat campaniei sale. Singurele efecte care detașeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de obișnuințã și efectul de frondã, pe care le vom trata separat, pentru cã, ele indicã participarea de mare finețe a structurii sociale moderne în chiar formarea ei.
Primul efect se manifestã evident mai ales la publicul în vârstã, însã regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenției mai multe argumente într-un anumit domeniu – inevitabil ele se vor repeta – aceasta tinde sã le acorde mai puținã atenție și sã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvențã care, la un moment dat, i-a atras atenția în mod pozitiv. Este clarã, aici, importanța pe care o are originalitatea într-un discurs cu unele șanse.
Efectul de frondã are în mod fatal o pondere mai mare în rândul tinerilor și, cu toate cã de regulã nu are consecințe negative (se traduce în refuzul de a vota), uneori se îndreaptã în proporții mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum învechit; totuși el nu va fi prea des un curent pozitiv "pentru" ceva – prin definiție, este un curent "contra".
O categorie aparte a discursului politic modern – într-un stat democratic – este cea a "realegerii". Se referã, evident, la acea categorie de personaje din arena politicã, pentru care lupta este de a pãstra și nu de a câștiga, printre care nu sunt rare noțiunile de "guvernul meu" sau "ministerul nostru", în opoziție cu "senatorii voștri" și "moțiunile dumitale".
Având avantajul unor realizãri deja împlinite și dezavantajul ratãrilor mult mai mediatizate, ca întotdeauna, un potențial "reales" are de optat, când își construiește atât discursul, cât și publicul țintã, între a se lãuda sau a o lua de la capãt. De exemplu, dacã se aflã în fața unor oameni neutri politicianul își poate permite sã riște o ușoarã laudã de sine de tipul "uite ce am fãcut eu pentru ceilalți" – ceea ce nu e tocmai etic din partea lui, însã adesea se întâmplã ca acest punct sã fie negativ, cãci imediat ce apare un declanșator (bãnuialã, acuzație) lauda provoacã o reacție în lanț dezastruoasã.
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În orice stat relativ democratic, discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemicã. El rãmâne "coada pãunului", dar, prin efectul de obișnuințã nu mai este un discriminant absolut. În statul totalitar, ideea nu mai este efect pe termen scurt, de aceea, pierzându-și caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu este sã reveleze, ci sã acopere, sã motiveze publicul sãu sã închidã ochii – sã recunoaștem, o sarcinã mult mai dificilã.
Textul se adreseazã tuturor, și, în plus, el este considerat ratat atunci când mãcar un ascultãtor nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau mãcar "fãcut atent". Evident, un discurs, în aceastã configurație, trebuie sã conținã destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltați, transformându-i în mod natural în adepți și eroi ai "doctrinei", dar îndeajuns de puținã "doctrinã" pentru a nu-i deranja pe pacifiști, care au un anumit prag de toleranțã fațã de lucrurile cu care sunt împãcați, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când ești convins de la început și fãrã nici o ezitare cã nu crezi un cuvânt din ce ai de gând sã spui.
"Dacã se întâmplã sã crezi cu adevãrat cã adevãrul este acolo și cã singura menire a discursului este sã-l prezinte într-o manierã elegantã, atunci fie ești orator, fie ești pierdut".
Comunicarea umanã reprezintã o strategie directã și eficientã de influențare socialã a comportamentului politic al indivizilor, prin impactul direct pe care îl are asupra atitudinilor și credințelor.
O dată cu asumarea discursului ca domeniu de investigație, s-a conturat o nouă dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului, o „știință integratoare a textului“, ce studiază discursul din perspectivă sintactică, ca obiect formal – structural, din perspectivă semantică, ca obiect purtător de sens și din perspectivă pragmatică, ca obiect al comunicării.
Întrucît limbajul este prin excelență intențional, el vizează pe un altul decît pe
sine. De aceea, discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunțurilor, a
forței ilocuționare prin care se realizează o anumită performanță și a capacității de a
produce efecte și se supune anumitor legi și principii specifice, care îi reglementează
modurile de manifestare.
În căutarea invarianților care îi circumscriu identitatea, am comparat discursul
politic cu alte tipuri de discurs. Am reținut ca însemne dominante ale discursului
politic caracterulprescriptiv și celevaluativ. Continuînd analiza comparativă, am
constatat că discursul în atenție este o specie a discursului retoric și, în această calitate,
dobîndește o structură argumentativă și o finalitatepers uas ivă. Avînd ca gen proxim
discursul ideologic, discursul politic preia caracteruldisimulat, ambiguitatea intenționată, caracterul polemic, caracterul de clasă și statutul de discurs de legitimare apu ter ii.
Discursul în atenție se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său prescriptiv, întrucît este un discurs al puterii, iar de la discursul religios preia, într-o formă specifică, dimensiunea liturgică. Asemenea discursului filosofic, cel politic trimite la semnificațiile pe care le atribuie lumii și propune lumi alternative, chiar dacă la un alt nivel de generalitate și interferează cu discursul etic sub aspectul responsabilității, ca valoare dominantă.
Discursul politic are un fundament rațional și evoluează în sfera verosimilului. Considerăm că dincolo de interese și raporturile de putere, discursul politic aparține unei comunicăris im bolice ca producție de semne, încărcate de sens atît la nivel.
Considerăm că dincolo de interese și raporturile de putere, discursul politic
aparține unei comunicăris im bolice ca producție de semne, încărcate de sens atît la nivel cognitiv, cît și la nivel emoțional. Acest fapt evidențiază posibilitatea extinderii analizei și explicitării acestuia în cadrul unui model semiotic, capabil să reliefeze mai adecvat structura sa internă și mecanismele performative specifice acestui tip de discurs.
Trasarea limitelor cunoașterii realității și stabilirea valorii de adevăr a aserțiunilor reprezintă o primă etapă necesară în analiza mai elaborată a triadeirealitate –
reprezentare – discurs, în care își are originea și manifestarea conceptului de minciună.
Considerăm că pot fi identificate două genuri de relații cognitive determinante: (a) o
primă relație, care reliefează adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate și demersul
de cunoaștere a acesteia; (b) o a doua relație, ce relevă caracterul veridic sau mincinos al
raportului dintre cunoașterea realității și discursul rostit despre ea.
Adevărul și etica ce întemeiază realitatea epistemologică a lumii contemporane au devenit noțiuni care se nuanțează în funcție de interesele pragmatice imediate ale societății, ale grupurilor sau ale indivizilor. Între adevăr și realitate există o multitudine de opinii care nu ajung la adevăr, la adevărata cunoaștere, dar nici nu sînt pur și simplu erori. Prin opinii,
oamenii se apropie suficient de adevăr pentru a trăi la nivelul realității contingente, al
practicii cotidiene.
Pe de altă parte, la nivel conceptual se elaborează cele mai rafinate modalități
comunicaționale persuasive și manipulative. Orice încercare de a simplifica complexitatea realului duce inevitabil la eroare în gîndire. Orice schematizare a reprezentărilor mentale în discurs duce la denaturarea informației comunicate. Astfel, devine posibilă minciuna. „Minciuna nu este tot una cu eroarea: pe cînd eroarea se opune realității, minciuna se opune adevărului“.
Ea poate fi definită, într-un sens restrîns, ca un demers comunicativ intenționat de transmitere a unor informații false de către locutor, în scopul inducerii în eroare a receptorului. Minciunile din sfera conceptelor pot dobîndi diverse forme, de la afirmații neadevărate la operațiile intelectuale care încalcă criteriile gîndirii corecte, de la demersurile polemice, avînd ca obiectiv distragerea atenției, la anticiparea contraargumentativă a reacțiilor posibile ale adversarilor de idei,„de la contextualizarea categoriilor și principiilor incomode pînă la ieșirea la rampă a unor valori încărcate forțat cu conținutul justificativ și ideologic dorit, ajungîndu-se la <<asasinarea>> argumentativă a ideologiilor concurente, la
proclamarea <<adevărurilor unice>>, imuabile și eterne“.
Minciunile de acest gen sînt elaborate și folosite pentru a influența ceea ce se concepe, se imaginează, se gîndește creativ, manipulînd felul de a vedea realitatea, dar și ansamblurile de opinii, de idei cu privire la problemele filosofice, științifice, politice, sociale, economice ș. a. Putem considera că una din devizele discursului politic poate fi: nu este bine
să spui tot adevărul. Acest tip de discurs este unul de ocultare a tot ceea ce îl contrazice
Cap. 3. Existența unei evoluții a discursului politic
și îl deranjează în evenimentele realității sau în discursurile concurente. După cum afirma
Hannah Arendt, „sinceritatea nu a fost socotită drept o virtute politică, iar minciuna a
fost considerată pur și simplu o cale perfect justificată în tranzacțiile politice“.
Prin urmare, mecanismul minciunilor funcționează atît în societățile democratice, cît și în cele totalitare, ca un element necesar al coeziunii sociale, reglîndu-se și reproducîndu-se, cu implicarea, mai mult sau mai puțin eficientă, a puterii politice decidente.
În societățile democratice, se inovează lingvistic prin împrumuturi din limbile vii,
dar mai ales prin transformarea propriei limbi, ceea ce face nesigur sensul cuvintelor. Se
impun termenii generici și cuvintele abstracte, care cresc ambiguitatea ideilor; frecventa
schimbare a referențialelor unor termeni generici consacrați, precum „libertate“,
„democrație“, „economie de piață“, „tranziție“ ș. a. facilitează exprimarea rapidă și
convingătoare a minciunilor conceptuale ca adevăruri incontestabile și sprijinite pe
valorile consacrate, dar și „mobilizarea energiei maselor anesteziate epistemologic în
susținerea unor valori opace la critică, conștientizate superficial, aplicate mecanic sub
biciuirea stimulilor informaționali mediatici, generați în flux controlat, cantitativ și
axiologic, de către guvernanți“.
Autorul minciunii politice are avantajul de a ști dinainte ceea ce dorește auditoriul să audă, iar minciuna este mult mai ispititoare pentru rațiunea acestuia decît realitatea. Disimularea (minciuna) este utilizată la nivel ideologic și politic de către partidele și organizațiile politice care intenționează perpetuarea propriilor interese și justificarea existenței lor în cîmpul politic.
Orice discurs politic trebuie, totuși, pentru a ficredibil, să respecte normele
elementare ale raționalității și să aducă în discuție fapte verosimile. Numai în aceste
condiții el poate fi convingător. Orice locutor politic știe că denaturarea realității nu poate
fi oricît de amplă, întrucît ea nu poate acoperi imensa sferă a realului. Cu totul altfel se
petrec lucrurile, însă, în societățile totalitare, cînd limbajul ajunge să nu mai descrie
nimic, fiind doar o expresie a lui „ce trebuie să fie“, ajungînd să primească denumirea de
„limbă de lemn“.
Ideologiile totalitare intră în conflict cu realitatea, rezultatul fiind respingerea
acesteia ca neconformă. Realitatea ajunge să nu mai existe decît prin evenimentele care
confirmă acest tip de ideologii. Istoria este rescrisă, trecutul însuși ajungînd să fie adaptat
intereselor politice prezente, prin eliminarea tuturor faptelor care contrazic „principiile“
ideologiei totalitare. De exemplu, înnoua istorie a României, venirea comuniștilor la
Cap. 3. Existența unei evoluții a discursului politic
putere impuși, prin forță, de sovietici, a fost descrisă ca expresie a voinței întregului
popor român.
Discursul politic totalitar este subordonat limbii de lemn, un subsistem lingvistic ce conține unități frazeologice „cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite <<autorități>>, utilizate stereotip – dogmatic ca exprimare a unei ideologii [… ] imitate, dar și impuse de puterea politică…“.
Aceste expresii sînt repetate frecvent, intenția reală a locutorului politic fiind de a impune o anumită modalitate de gîndire sau chiar anihilarea acesteia și de a masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă ideologiei promovate. Mai mult decît atît, ideologia face din lume o limbă. Pentru puterea totalitară, nimic nu se petrece de la sine, fără indicațiile, participarea și controlul ei, negînd tot ceea ce nu depinde de ea.
După cum arăta Alain Besançon, în cazul ideologiei comuniste, „adevărul <<proletar>> este Partidul, adevărul <<burghez>> este societatea care rezistă Partidului“. De aceea, puterea nu poate acționa asupra realului „decît în mod distrugător de vreme ce acesta este realul pe care trebuie să-l distrugă pentru ca să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este“.
Anularea realității se referă la judecățile despre viața din țările socialismului real, dobîndind aspectul unei directive metodologice: analiza sau evaluarea elementelor vieții într-o țară a socialismului real trebuie să se fundamenteze„nu pe ce se întîmplă acolo cu adevărat, ci pe ceea ce trebuie să aibă loc în lumina doctrinei, nu pe observarea faptelor materiale, ci pe deducția din principiile sistemului, nu pe cele întîmplate efectiv, ci pe planuri sau
dorințe“.
La nivelul discursului oficial ocultarea este maximă: nu există accidente, evenimente, disfuncțiuni, erori care să contrazică mersul implacabil al societății spre binele final. Și chiar dacă există, prindiver s iune, ele sînt prezentate ca efecte ale abaterii de la esența orînduirii dominante, aflîndu-și legitimitatea în lumea coruptă a capitalismului. „Limba de lemn nu comunică nici un gînd nou și nu descrie nimic“.
Limba de lemn este alcătuită în întregime din elemente împrumutate din limba naturală. Ea trimite însă la un univers semantic extrem de rudimentar, bicolor, însă nu se limitează să priveze cuvintele de substanța lor, ci ea vizează însăși capacitatea de reprezentare a limbajului. Ideologia încearcă să compeseze pierderea sensului prin imaginarea unui alt univers semnificant, structurat analog limbajului. Această lume este
complet inteligibilă și are drept misiune să facă uitat faptul că nu are sens, căci elementele constituiente nu au corespondent în realitate.
Limba de lemn s-a reliefat ca un mijloc de anihilare a gîndirii, „de introducere a unor structuri de gîndire din afara individului“, astfel, individul devine pasiv, ajungîndu-se la faptul ca altulsă gîndească pentru el.
Pentru a ilustra cele afirmate, propunem spre analiză următorul fragment din
Mein Kampf: „De altfel, nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să
fie deplin puși la curent și nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii șefului
mișcării. Esențial este ca el să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale, puțin
numeroase, dar foarte importante.[…] el va fi pentru totdeauna pătruns de aceste
principii, convins, deasemeni, de necesitatea victoriei partidului său și a doctrinei sale.
Nici soldatul nu trebuie amestecat în planurile șefilor. Așa cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe, cu convingerea că lupta sa este dreaptă și trebuie să biruie și că el trebuie să se dedice trup și suflet, tot așa același principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei mișcări de mare amploare, sortite unui viitor strălucit, susținut de voința cea mai fermă“.
Ca orice ideologie totalitară, și cea nazistă se formulează în principii care devin
stereotipii de gîndire, exprimate în clișee „esențial este ca cel ce luptă pentru doctrină să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale, puțin numeroase, dar foarte importante“.
Pentru a realiza limitarea gîndirii și a limbajului politic într-un stat totalitar, se acționează pentru îndoctrinarea cetă-țenilor, considerîndu-se că este suficientă minima
cunoaștere a doctrinei: „nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să fie
deplin puși la curent și nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii șefului mișcării“.
Supunerea oarbă, convingerea în sacralitatea ideologiei promovate, purtătoare a
„adevărului final“, exprimată de un conducător divinizat, ce reprezintă „voința cea mai
fermă“ sînt alte deziderate ale procesului de mode-lare a omului nou(sintagmă
promovată mai ales de ideologia comunistă), depersonalizat și un supus perfect:„Așa
cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe, cu
convingerea că lupta sa este dreaptă și trebuie să biruie și că el trebuie să se dedice trup
și suflet, tot așa același principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei
mișcări de mare amploare, sortite unui viitor strălucit “.
Credința liderilor politici totalitari în posibi-litatea de a controla și stăpîni viața, așteptările și mințile oamenilor, în a remodela sentimentele, în a impune, prin minciună, deformarea relațiilor interpersonale și recrearea sistemelor de valori era totală.
Persuadarea auditoriului este eficientă în sfera politicului în condițiile în care se ține seama de contextul social – politic în care este produs discursul, de prestigiul locutorului, de calitatea argumentelor, dar și de strategiile semantice utilizate. J. J. van Cuilenburg, O. Scholten și G. W. Noomen au identificat cinci variante de strategie semantică, fundamentate pe:
(a) manipularea den-otațiilor care presupune abaterea de la semnificația uzuală a termenilor în scopul impunerii unei idei, a unui argument;
(b) manipularea conotațiilor, prin asocierile de sens pe care cuvintele le generează la nivelul receptorilor politici.
Pentru a surprinde dinamica formării și acțiunii procedurilor aplicate în cadrul
acestor strategii, propunem situarea lor în acord cu variabilele hexadei semiotice:
(1) amplificarea disensiunilor de ordin intensional, prin care deosebirile de ordin intensional sînt prezentate ca probleme extensionale; prin urmare, „conflictele din planul definirii termenilor sînt transpuse în planul aplicabilității acestor termeni“, de exemplu, termenul „democrație“ poate avea o anumită intensiune în discursul politic occidental și o altă intensiune în discursul politic totalitar;
(2) impunerea / modificarea disimulată a intensiunii, care se realizează printr-o lărgire sau restrîngere a extensiunii și se manifestă atunci cînd locutorul pretinde că extensiunea termenului utilizat de el poartă singura intensiune corectă; de pildă, într-un număr al publicației „Pravda“ din 1968 putem citi: „la noi acționează democrația socialistă, garantată de statul maselor de oameni ai muncii și reprezentînd cel mai înalt tip de democrație. Ea și numai ea pune în mîinile majorității poporului, sub conducerea clasei muncitoare, stăpînirea asupra propriului destin“;
(3) relaționarea improprie a cuvintelor care se realizează prin: (a) pseudosinonimie, cînd se exprimă sentințe de tipul „liberalismul și conservatorismul sînt unul și același lucru“; (b) pseudoantonimie, care consideră doi termeni într-o contrarietate continuă, cînd de exemplu, se susține că un stat este sau o democrație, sau o dictatură, ignorîndu-se posibilitatea existenței unui proces de trecere de la una la alta; de asemenea pseudoantonimia se manifestă și atunci cînd doi termeni sînt considerați opuși, fără ca ei să fie, cum sînt termenii „muncitor
(într-un stat comunist)“ și „grevă“; (c) pseudohiponimie, care apare în formulări de tipul „Socialismul este doar o formă de revizionism“, urmărindu-se transferul conotațiilor negative ale termenului socialism asupra conceptului revizionism; (d) pseudoomonimie, care apare cînd semnificația termenului din contextul A este transpusă în contextul B;
(4) manipularea conotativă, care se poate realiza prin eufemisme sau construcții de imagini; astfel, creșterea prețurilor este prezentată ca „reașezare“, sloganurile politice vizează mai ales acest tip de manipulare conotativă: „Un președinte pentru liniștea noastră“; „Franța francezilor“, „Numai împreună vom reuși“.
Putem constata, încă o dată, că orice formă de comunicare politică persuasivă presupune o anumită interdependență între mijloacele comunicării și finalitatea politică a acesteia, între planul semantic și cel pragmatic al rostirii discursive în cîmpul politic. Opiniile și atitudinile instaurate prin strategiile semantice se manifestă ca o credință larg acceptată, care oferă semnificație evenimentelor și favorizează realizarea intereselor politice de grup.
Studiul cunoașterii politice se ocupă pe larg cu reprezentările mentale pe care oamenii le împărtășesc ca actori politici. Cunoștințele si opiniile noastre despre partide și
politicieni, judecățile de valoare și atitudinile pe care le manifestăm cu privire la demersurile politice sunt, în cea mai mare parte, însușite, schimbate sau confirmate de formele variate ale socializarii noastre prin educație formală, folosirea mijloacelor media etc. Astfel, procesarea informației politice este adesea o formă a procesării discursului, pentru că multe dintre acțiunile politice sînt realizate prin discurs și comunicare.
Discursul politic argumentativ este o formă de rostire politică prin care sunt identificate situațiile politice și apoi sînt formulate ─ sub forma recomandărilor, criticilor, apologiilor ─ răspunsuri adecvate la aceste situații. Pentru a-și îndeplini menirea de legitimare și exercitare a puterii, discursul politic utilizează mai multe strategii rgumentative: interogația, negația polemică, respingerea cauzei, metafora, ipoteza, justificarea ș. a.
Printre finalitățile politicului, ideea de egalitate a reprezentat mereu o tentație pentru majoritățile guvernate, aflate într-o situație economică și culturală mult sub nivelul elitei conducătoare. Dorința de a fi egali cu cei puternici și bogați i-a animat pe oamenii simpli, dar i-a sedus și pe mulți intelectuali idealiști.
Poporul și filosofii deopotrivă au ajuns să accepte uneori sacrificarea idealului libertății, pentru a face posibil un anume fel de egalitate (egalitatea aristocraților și a stării a treia în fața insecurității și a ghilotinei – în timpul
Revoluției franceze; egalitatea economică – propovăduită de socialiști în teorie ca bunăstare, dar realizată în practica regimurilor comuniste ca o egalitate în sărăcie; egalitatea
celui performant cu mediocrul și cu incapabilul, în materie de exprimare a voinței politice prin votul universal; egalitatea de tratament din prisma serviciilor sociale, din motive de solidaritate etc.).
Dacă pentru liberali și conservatori egalitatea s-a remarcat ca o valoare specifică ordinii juridice din statul guvernământului constituțional, pentru socialiști ea a însemnat în primul rând principiul unei noi ordini în sfera economiei în general și a proprietății în special. Socialismul a apărut ca un răspuns la sfidările unei societăți care se năștea pe ruinele politice ale Vechiului Regim și pe edificiul încă șubred al sistemului economic capitalist. El se voia soluția pentru toate problemele pe care le crease vreodată existența comunitară și ordinea ei politică.
În anii ’20 ai veacului al XIX-lea, Saint-Simon constata că lumea se află într-o epocă de tranziție ce începuse odată cu amurgul Evului mediu. Feudalismul, sprijinit pe puterea militară și religioasă a marilor seniori, fusese un mod de organizare social-politică în care echilibrul era dat de un lanț bine determinat de dependențe personale.
Acest sistem, conceput în vederea războiului și a apărării, a început să se descompună treptat, ca urmare a progresului factorilor productivi. Avântul producției a condus la îmbogățirea și la afirmarea intelectuală a stării a treia, în interiorul căreia s-a conturat o clasă a industriașilor.
Din unghi politic, ea reprezenta o contra-putere în raport cu vechea clasă aristocrată, iar din perspectivă socială și economică era fermentul noului sistem industrial. Spre deosebire de sistemul feudal, centrat pe conflictul militar, sistemul industrial avea ca scop fundamental producția de bunuri materiale și intelectuale care să satisfacă tot mai umeroasele trebuințe ale oamenilor.
Dinamica sistemului industrial trebuia să înlocuiască vechile raporturi de dominație-supunere cu relații de asociere, specifice cooperării productive. Însă acest lucru nu se putea petrece de la sine. Mai mult, însuși capitalismul, pe lângă dimensiunile sale pozitive, genera o serie de inconveniente în prelungirea vechilor inegalități feudale și, în general, în prelungirea tuturor modurilor de organizare socială care polarizează bogăția și sărăcia.
O acțiune politică bazată pe știință era singura aptă să conducă la instituirea și consolidarea părții bune a noului sistem, precum și la eliminarea celei mai mari probleme a sa: inegalitatea. Această convingere o vor avea deopotrivă reprezentanții socialismului utopic și exponenții socialismului revoluționar.
Cap. 4. Concluzii
Lucrarea de față demonstrează că discursul politic reprezintă un tip distinct de discurs, în sensul în care el repectă deopotrivă regulile lingvistice și regulile politice, servind
fenomenelor de putere socială, care constituie forța de propulsare a societății.
Retorica – arta de a compune și expune un discurs – s-a născut în sălile de justiție din Atena, în vremea antichității. N-a mai trecut mult și au început să apară pe bandă rulantă oratori "cu normă întreagă" care nu făceau altceva decât să scrie și apoi să rostească tot felul de cuvântări, postați în mijlocul piețelor publice. Mai apoi, s-au înființat chiar și școli unde grecii de toate vârstele învățau să-și uimească semenii cu ajutorul cuvintelor. Profesori desăvârșiți în retorică au fost sofiștii.
"Oratorul perfect" al antichității a fost Demostene, dar alături de el s-au remarcat și romanii Cicero, Seneca și Marc Antoniu.
Mai târziu, în Evul Mediu, discursurile au fost asociate Bisericii, sub formă de predici. În școlile de discursuri din Europa se scriau chiar compendii care conțineau formule standard pe care cei care doreau să se adreseze mulțimilor le consultau cu atenție. Un secol mai târziu, o dată cu apariția parlamentelor, și-au făcut debutul și primii "tribuni".
Vreme de mai bine de două mii de ani, din antichitate până în epoca modernă, discursul despre ordinea politică existentă și despre cea dezirabilă a fost produs în interiorul filosofiei politice. Filosofia politică a justificat și a lăudat guvernămintele pe care le considera bune din punct de vedere moral, criticându-le pe cele care contraziceau valorile fundamentale ale civilizației (libertatea individului, egalitatea oamenilor în fața legii, dreptul la viață și la fericire etc.).
De prin secolul al XVIII-lea, însă, filosofii nu s-au mai mulțumit doar să reflecteze asupra lumii politice; ei au căutat să provoace o schimbare reală în domeniul politic, mai întâi convingându-i pe guvernanți de necesitatea unei ordini a libertății. Văzând că monarhii, deși agreau în teorie ideea libertății, nu erau dispuși să renunțe la guvernământul absolutist, filosofii au înțeles că o schimbare politică se poate realiza nu prin bunăvoința autorităților, ci prin acțiunea maselor populare.
Dar masele nu știau mare lucru despre politică și nici nu înțelegeau ideile filosofice. Pentru popor, trebuiau explicate lucrurile politice într-un limbaj simplu, care să îndemne la acțiune. Așa s-a născut discursul ideologic în epoca modernă
Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mișcării socialiste europene spre sfârșitul secolului XIX, în condițiile disputelor ideologice din cadrul Internaționalei a II-a (1889-1914) dintre marxiști (susținătorii socialismului revoluționar de tip comunist) și revizioniști (adepții socialismului democratic reformist).
Cap. 6. Concluzii
La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaționala a II-a a fost placa turnantă a mișcării muncitorești și a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice și lideri ai mișcării socialiste care au ocupat un loc important în viața politică a secolului XX.
Corectitudinea politică este o tendință a comunicării publice și în special politice, specifică epocii contemporane. Fenomenul se manifestă diferit de la o societate la alta și este perceput diferit de diversele categorii de vorbitori.
La nivel lingvistic, corectitudinea politică se manifestă prin exprimarea eufemistică și prin transformarea sintagmelor “corecte politic” în șabloane, în clișee, astfel încât efectul scontat, și anume atenuarea impactului pe care un mesaj îl are asupra destinatarului, este dublat de un alt efect: crearea unui nou “limbaj de lemn”.
Discursul politic este conceput ca un discurs ce trebuie sã convingã și sã placã, în același timp, publicului receptor. Pornind de la aceste cerințe, discursul politic recurge adesea la anumite formule retorice, cum ar fi sloganul, cuvintele-șoc, expresiile șablon. Dintre formele discursului politic, ideologia politicã și, mai ales, publicitatea politicã utilizeazã din plin aceste formule. Rolul pe care sloganul îl are în discursul politic, precum și efectele pe care le poate avea asupra receptorilor constituie obiectul intervenției noastre.
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. In orice stat relativ democratic (i.e. republica, monarhie constitutionala, etc.), discursul este adesea inlocuit sau eclipsat de polemica. El ramane “coada paunului”, dar, prin efect de obisnuinta, nu mai este pe termen scurt, de aceea, pierzandu-si caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu este sa reveleze, ci sa acopere, sa motiveze publicul sau sa inchida ochii – sa recunoastem, o sarcina mult mai dificila.
Textul se adreseaza tuturor, si, in plus, el este considerat ratat atunci cand macar un ascultator nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau macar facut atent. Tendinta normala a oamenilor este cu siguranta divergenta: pe de o parte sa se impace cu situatia, sperand ca nu va deveni mult mai rea, pe de alta – sa se revolte constienti de riscuri. Evident, un discurs in aceasta configuratie, trebuie sa contina destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltati, transformandu-l în mod natural in adepti si eroi ai “doctrinei”, dar indeajuns de putina “doctrina” pentru a nu-i scoate din sarite pe pacifisti, care au un anumit prag de toleranta fata de lucrurile cu care sunt impacati, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci cand esti convins de la inceput si fara nici o ezitare ca nu crezi un cuvant din ce ai de gand sa spui. Daca se intampla sa crezi cu adevarat ca adevarul este acolo si ca singura menire a discursului este sa-l prezinte intr-o maniera eleganta, atunci fie esti orator, fie esti pierdut.
Bibliografie
1. Aristotel, Retorica, Editura IRI, București, 2004;
2. Augustin, De doctrina christiana, Editura Humanitas, București, 2002;
3. Beciu, Camelia, Comunicare politică, Editura comunicare.ro, București, 2002;
4. Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed. Polirom, , 2000;
5. Bochman, K., Dezvoltarea vocabularului social-politic între 1840-1850, în „Actele Congresului internațional de Lingvistică”, Vol I, București, 1986;
6. Burke, Kenneth, On Symbols and Society, The University of Press, Chicago, 1990;
7. Burke, P., Porter T., The Social history of language, , 1980;
8. Carlson, Malvin, Performance, Routledge, /, 1996;
9. Cornea, P., Regulile jocului, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998;
10. Cosnier, J., Echanges sur la conversation, Paris, CNS, 1979;
11. Coteanu, I., Semantică și semiotică, București, Ed. Științifică, 1981;
12. Derrida, Jacques, La mythologie blanche, în: Poétique, n° 5, Seuil, Paris, 1971;
13. Domenach, Jean-Marie, Propagandă politică, Editura Institutul European, Iași, 2004;
14. Dragoman, Dragoș, Metode de analiză aplicate în științele politice, Editura Continent, Sibiu, 2003;
15. Febvre, L., Combats pour l’histoire, Paris, 1953;
16. Gadamer, H. G., Adevăr și metodă, Editura Teora, București, 2001;
17. Ghilezan, Marius, Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală, Ed. Active Vision, București, 2000;
18. Habermas, Jurgen, Conștiință morală și acțiune comunicativă, Ed. ALL, București, 2000;
19. Hențea, Călin, Propaganda fără frontiere, București, Ed. Nemira, 1995;
20. Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în Politologie, București, Ed. All, 2002;
21. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversația: structuri și strategii, București, Ed. All, 1995;
22. Irimias, George, Structuri textual ale discursului politic totalitar, Cluj Napoca, Ed. Clusium, 2003;
23. Kapferer, Jean-Noel, Căile Persuasiunii, București, Ed. Comunicare:ro, 2002;
24. Larson, Charles, U., Persuasiunea. Receptare și Responsabilitate, trans. Odette Arhip, Iași, Ed. Polirom, 2003;
25. Lo Cascio, Vincenzo, Gramatica argumentării, București, Ed. Meteora Press, 2002;
26. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Iași, Ed. Polirom, 2002;
27. Maftei, Ștefan, Note și comentarii, în Aristotel, Retorica, București, Ed. IRI., 2004;
28. Manet, Pierre, (2000) Originile politicii moderne. Machiavelli, Hobbes,
Rousseau, București, Ed. Nemira, 2000;
29. Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, București, Ed. Albatros, 1997;
30. Meyer, Michel, De la problématologie: philosophie, sciences et langage, Pierre Mardaga, Bruxelles, 1986;
31. Muchielli, Alex, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom, Iași, 2002;
32. Nietzsche, Friedrich, Rhétorique et langage, în: Poétique, n° 5, Seuil, Paris, 1971;
33. Orescu, Șerban, Ceaușismul.România între anii 1965 și 1989, Editura Albatros, București, 2006
34. Perelman, Chaim, Olbrechts-Tyteca, Lucie, Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique, préface de Michel Meyer, 6e édition, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2008;
35. Perelman, Chaim, L’empire rhétorique. Rhétorique et argumentation, 2e édition, , Vrin, 2002;
36. Platon, Gorgias, în: Platon, Opere I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974;
37. Platon, Phaidros, în: Platon, Opere IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983;
38. Platon, La République, Paris, Ed. Garnier-Flammarion, 1966;
39. Quintilian, Arta oratorică, vol. 1-3, Editura Minerva, București, 1974;
40. Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Editura Polirom, 2006;
41. Roventa-Frumușani, Daniela (2004). Analiza Discursului. Bucuresti, Ed. Tritonic, 2004;
42. Rusti, Doina, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, București, Ed. Tritonic, 2000 ;
43. Sălăvăstru, Constantin, Discursul Puterii. Încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iași, 1999;
44. Sterpu, Bogdan și Barcan, Doina, Regimul comunist în România (decembrie 1947- decembrie 1989), Editura Institutul European, , 2003;
45. Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând oameni și idei, Editura Humanitas, București, 2000;
46. Van Cuilenburg, J. J, Știința comunicării, București, Ed. Humanitas, 2004;
47. Wierzbicki, P., (1996) Structura Minciunii, Ed. Nemira, București, 1996;
Resurse Internet:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C5%9Fescu
http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=4848
http://ro.wikisource.org/wiki/Cuv%C3%A2ntarea_lui_Nicolae_Ceau%C5%9Fescu_din_seara_de_21_decembrie_1989
http://ro.wikisource.org/wiki/Tezele_din_iulie
http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=49517
http://arhiva.informatia.ro/Article13464.phtml
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: O Analiza Globala a Discursurilor Politice (ID: 107466)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.