. O Analiza Exegetica Si Teologica A Metaforelor Bisericii A Epistolei Lui Pavel Catre Efeseni

CUPRINS

Introducere

Analiza exegetică a metaforei „Trupul lui Cristos” în cartea Efeseni

Metafora „trupului” în concepția lui Pavel

Analiza exegetică a textelor Efeseni 1:22b-23; 2:13-18; 4:7-16

Accente teologice ale metaforei “trupului”

Concluzii

Analiza exegetică a metaforei “Templul lui Dumnezeu” în cartea Efeseni

Metafora „templului” în concepția lui Pavel

Analiza exegetică a textelor Efeseni 2:19-22

Accente teologice ale metaforei “templului”

Concluzii

Analiza exegetică a metaforei “Mireasa lui Cristos” în cartea Efeseni

Metafora „miresei” în concepția lui Pavel

Analiza exegetică a textelor: Efeseni 5:21-33

Accente teologice a metaforei “miresei”

Concluzii

Rolul metaforelor în Epistola lui Pavel către Efeseni

Concluzii finale

Bibliografie

Introducere

Înțelegerea doctrinei despre Biserică este crucială pentru credința creștină, ea capătă o importanță majoră în studiul Scripturii. Apostolul Pavel aduce multe contribuții la doctrina eklesiologiei, mai ales prin Epistola sa către Efeseni. Aceasta a fost epistola favorită a lui John Calvin. J. Armitage Robinson a numit-o „coroana scrierilor Sfântului Pavel”. În această Epistolă Pavel folosește trei metafore: „trupul lui Cristos”, „templul lui Dumnezeu” și „mireasa lui Cristos”. Prin aceste metafore Pavel vrea să sublinieze importanța Bisericii lui Dumnezeu și rolul ei pe acest pământ.

Lucrarea de față are ca obiectiv analiza exegetico-teologică a metaforelor întâlnite în această Epistolă. Mai exact studiul acesta urmărește exegeza pasajelor în care apar aceste metafore. Doctrina Bisericii domină epistola Efeseni, de aceea cuprinsul lucrării va conține o analiză exegetică și teologică. Această lucrare va analiza aceste metafore așa cum sunt întâlnite în contextul cărții Efeseni.

În capitolul întâi va fi evidențiată metafora „trupul lui Cristos”. Apostolul acordă cel mai mult timp acestei metafore, pentru că prezintă mare importanță în concepția sa. În prima parte se va face o analiză a termenului „soma”, contextele în care apare acest termen și semnificația lui în concepția lui Pavel, în mod special în epistola către Efeseni. În partea a doua se va face un studiu exegetic al pasajelor în care este folosit acest termen, contextul apropiat și contextul întregii cărți. Partea a treia din acest capitol va analiza implicațiile teologice pe care le are această metaforă în doctrina Bisericii, și implicațiile practice pe care le subliniază Pavel.

Al doilea capitol se va ocupa de studiul metaforei „templul lui Dumnezeu”. Apostolul preia acest concept din Vechiul Testament și îl introduce în epistola sa, pentru a sublinia importanța Bisericii. În prima parte se va analiza conceptul de „templu” în scrierile pauline și în mod deosebit în contextul cărții Efeseni. Partea a doua se va ocupa de analiza exegetică a acestei metafore, semnificația ei în contextul apropiat și în contextul întregii cărți. În partea a treia se va face o analiză teologică a acestei metafore, vor fi scoase în evidență implicațiile teologice pe care o are această metaforă în viața Bisericii.

În capitolul trei se va analiza cea de a treia metaforă folosită de Pavel în această epistolă. Conceptul de „mireasă” este preluată din scrierile Vechiului Testament, în mod special din cărțile profetice. Această metaforă descrie relația dintre Dumnezeu și poporul său. Pavel preia această metaforă și o aplică Bisericii. Prima parte se va ocupa de analiza acestui concept: „mireasa” în gândirea paulină, de semnificația pe care o are ea în epistolele sale timpurii și în cele târzii. După acest studiu, se va analiza și din punct de vedere exegetic, evidențiind rolul acestei metafore în contextul cărții Efeseni. În partea a treia, se va face o analiză asupra acestei metafore din punct de vedere teologic.

Capitolul patru va sumariza și va scoate în evidență rolul celor trei metafore și importanța lor în epistolă.

Analiza exegetică a metaforei „Trupul lui Cristos” în cartea Efeseni

Metafora „trupului” în concepția lui Pavel

Termenul sw/ma, în scrierile Pauline, este întâlnit de nouăzeci și unu de ori, cu sensuri bogate și diverse. Majoritatea referințelor la sw/ma în scrierile lui Pavel sunt expresii ale trupului, iar analogia membrelor este privită ca și imagine a congregației creștine (Romani 12:4-5; 1Corinteni 10:16-17; 12:12-27). În unele epistole metafora „trupul lui Cristos” este modificată și are o altă semnificație, fiind descrisă în termini cosmici și uniți sub domnia Lui Cristos. El își exercită domnia peste tot universul: „l-a dat căpetenie peste toate lucrurile”, și peste biserică (Efeseni 1:22), „El este capul trupului, al Bisericii”(Coloseni 1:18).

Termenul sw/ma, în antropologia lui Pavel are o importanță semnificativă. În descrierea acestei metafore scriitorul folosește mai multe expresii cum ar fi: tw/| qnhtw/| u`mw/n sw,mati trupul vostru muritor, și la plural ta. qnhta. sw,mata apare de două ori (Romani 6:12; 8:11), descriind trupul morții și trupul păcatului. O altă expresie foarte accentuată în concepția lui Pavel este trupul spiritual sw/ma pneumatiko,n (1Corinteni 15:44-46). Pavel vorbește despre trupul spiritual al credincioșilor după înviere. Altă semnificație a acestui termen, pe care o atribuie Pavel, este trupul lui Cristos, ca o descriere caracteristică a bisericii.

În scrierile pauline este întâlnită exact fraza „trupul Lui Cristos”, care are patru sensuri tou/ sw,matoj tou/ Cristou/: (1Corinteni 10:16) contextul aici fiind unul euharistic. În Efeseni 4:12 Pavel se referă la metafora trupului care crește. O altă referire se face la sw/ma Cristou/ (1Corinteni 12:27) ca fiind o descriere a unui grup de credincioși. Expresiile echivalente sunt: „trupul Domnului”,(1Corinteni 11:27), aici termenul având o semnificație euharistică; „trupul lui de carne” prin care a împăcat pe Iudei și Neamuri (Efeseni 2:15); expresia „trupul Lui glorios” din Filipeni 3:21 care subliniază trupul înviat după moarte; „trupul Lui” (Efeseni 1:23; 5:30; Coloseni 1:24) se referă la biserica universală, și „trupul meu”( 1Corinteni 11:24) la împărtășanie în sens euharistic.

Aceste fraze pot fi clasificate în trei secțiuni: trupul fizic a Lui Cristos, trupul Lui Cristos în context euharistic și trupul Lui Cristos ca și o denumire a bisericii. Trupul fizic a lui Cristos (Romani 7:4) este un instrument prin care credincioșii au fost predați morții și de acum încolo sunt liberi de lege, e trupul în care El a suferit moartea pe cruce. Practicarea împărtășaniei vinului și a pâinii în euharist sunt mijloacele participării la sângele și trupul lui Cristos (1Corinteni 10:16), acestea fiind beneficiile morții Lui și a părtășiei cu El. Trupul ca și metaforă a Bisericii este folosit numai de Pavel în scrierile Noului Testament, și este cea mai explicită ecuație a ekklesiei, pe care o folosește Pavel, trupul lui Cristos.

În Romani 12:4-5 și în 1 Corinteni 10:17; 11:29; 12:12-27 tema tratată de Pavel constă în extinderea comparației între trupul uman (sw/ma) și biserică. Prin urmare, el accentuează unitatea orizontală dintre membrii trupului lui Cristos, și demonstrează relația dramatică dintre diversitate în unitate (12:12a, 14:19), și în același timp unitate în diversitate (12:12b, 20-27). Aici limbajul trupului lui Cristos poate fi aplicat la congregația locală (1Corinteni 12:27), dar la fel vorbește și despre cea universală (1Corinteni 12:13), biserica locală fiind o manifestare localizată a bisericii universale (1 Corinteni 1:2;2; 2 Corinteni 1:1). Metafora trupului lui Cristos folosită de Pavel pentru a descrie biserica, care este foarte semnificativă în teologia lui, și îi este aplicată unui număr de entități, cu un șir de conotații, este mult mai vie, mai intensă și mai expresivă. Ea este folosită de apostol în scrisorile lui timpurii către o adunare locala cum ar fi Corint, către creștinii din Roma, un grup mai restrâns, creștini care nu sunt neapărat membri ai aceleiași adunări (Romani 12:4-5) și despre un grup mai larg, posibil incluzând toți creștinii (1Corinteni 12:13), aceasta însemnând că toți au fost uniți în Isus Cristos, Domnul.

Spre deosebire de celelalte epistole, în Coloseni și Efeseni imaginea trupului denotă o entitate cerească, prin care toți creștinii sunt uniți în El. El este viața lor și locuiește la dreapta lui Dumnezeu, în timp ce credincioșii înșiși nu au fost numai înviați împreună cu Cristos, ci și au fost făcuți să stea cu El în locurile cerești.

Metafora din epistolele timpurii este descrisă ca un trup real (1Corinteni 12:17-20). Fiecare membru cu darul său este necesar celorlalți membri pentru binele trupului ca un întreg (1Corinteni 12:17-21). Referința exactă la ”voi”, în concluzia paragrafului (1Corinteni 12:27) arata clar că această metaforă a “trupului” este predicată la congregația locală din Corint. Existau astfel doua entități la care apostolul se referă printr-o singura exprimare: la adunarea locală din Corint, care este specifică în mintea lui Pavel in 1Corinteni 12:27; și la un grup mai larg, incluzându-l pe Pavel și posibil si alții (“noi” din 1Corinteni 12:13). Fraza “trupul lui Cristos” poate fi folosită cuprinzător pentru toți care sunt “uniți în El”, și, de asemenea, pentru o manifestare particulară a acelui trup, în acest caz adunarea locala. Această noțiune se potrivește exact cu interpretarea noastră despre ekklesia (și motivul trupului), unde termenul poate descrie o manifestare locală ( o adunare specifică sau o casă a bisericii ) și o entitate cerească.

În Romani 12:4-5 metafora trupului se referă la credincioși în general, în relația lor unul cu altul (probabil împrăștiați prin toată capitala, în Roma), mai degrabă decât descriindu-i pe ei ca o singură adunare.

În epistola către Efeseni și Coloseni ideea de biserică ,ca și trup al lui Cristos, primește o elaborare clară. Este evident, mai ales în aceste epistole, că această calificare a bisericii corespunde unei substanțe fixe a ekklesiologiei pauline. Aceste epistole fac foarte clar distincția între Persoana lui Cristos și trupul lui, Biserica; (Coloseni 1:18; Efeseni 4:15), pentru că aici Cristos este declarat ca și Salvatorul trupului (Efeseni 5:23). Biserica ca și trup al lui Cristos ocupă un rol foarte semnificat în planul lui Dumnezeu. Aceasta este evidențiată mai ales în Efeseni 1:23, unde Pavel afirmă că domnia lui Cristos, peste toate lucrurile, este pentru și de partea bisericii, și un alt pasaj foarte important este Efeseni 3:1:10, unde el accentuează cuvântul ekklesia, prin care înțelepciunea lui Dumnezeu este făcută cunoscută chiar și puterilor cosmice.

Analiza exegetică a textelor

Efeseni: 1:22b-23

Această imagine a trupului lui Cristos este una dintre cele mai importante și mai des folosită în epistolele pauline. În scrierile lui Pavel această metaforă are mai multe conotații. Una dintre ele, cum deja am amintit mai sus, se referă la congregații locale: cum ar fi Corint, Roma (Romani12:3-4), și unui grup mai larg (1Corinteni 12:13).

Cea de a doua conotație, care va fi prezentată în această lucrare, este metafora din epistolele Coloseni și Efeseni. În aceste epistole imaginea trupului subliniază congregația cerească, toți creștinii uniți în Cristos. În Efeseni termenul sw/ma apare în pasajul 1:23, înțelesul pe care îl are trupul lui Cristos în acest pasaj este să arate dimensiunea cosmică a trupului lui Cristos, care se referă la Biserica universală, trupul este comunitatea credincioșilor supusă lui Cristos (1:22b-23). Expresia evn sarki, care apare de mai multe ori (2:11; 2:14), la fel ca și în Coloseni, subliniază crucificarea lui Cristos, care este un eveniment decisiv (2:14). În Coloseni 2:16 termenul sw/ma, vorbește despre un singur trup prin care este creată o nouă umanitate. În acest trup a fost înlăturată vrăjmășia dintre ei, legea poruncilor în orânduielile ei, ca să facă dintre iudei și neamuri un singur trup, unitatea în trup înseamnă unitatea cu alții. De asemenea termenul sw/ma, atunci când cerească, toți creștinii uniți în Cristos. În Efeseni termenul sw/ma apare în pasajul 1:23, înțelesul pe care îl are trupul lui Cristos în acest pasaj este să arate dimensiunea cosmică a trupului lui Cristos, care se referă la Biserica universală, trupul este comunitatea credincioșilor supusă lui Cristos (1:22b-23). Expresia evn sarki, care apare de mai multe ori (2:11; 2:14), la fel ca și în Coloseni, subliniază crucificarea lui Cristos, care este un eveniment decisiv (2:14). În Coloseni 2:16 termenul sw/ma, vorbește despre un singur trup prin care este creată o nouă umanitate. În acest trup a fost înlăturată vrăjmășia dintre ei, legea poruncilor în orânduielile ei, ca să facă dintre iudei și neamuri un singur trup, unitatea în trup înseamnă unitatea cu alții. De asemenea termenul sw/ma, atunci când se referă la biserică în original, se referă la toți străinii, care sunt acum uniți cu Israel (2:12; 1:23; 4:4, 12, 15-16; 5:23, 30). În pasajul 5:21-33 autorul face unele paralele între relația dintre soț soție, și relația lui Cristos cu Biserica Sa. El este Mirele în ceruri și are Biserica pe pământ. Se va face o analiză a acestor pasaje și vor fi analizate afirmațiile care fac referire la metafora trupului lui Cristos în contextul cărții Efeseni.

În textul original porțiunea din Efeseni 1:15-23 are forma unei propoziții lungi. Structura acestei pericope poate fi împărțită în trei elemente majore: 1) slujba de mulțumire (15, 16), 2) intervenția rugăciunii (16b-19), 3) puterea lui Cristos, înălțarea Lui și rolul Bisericii în planul lui Dumnezeu (20-23). La sfârșitul capitolului întâi, în secțiunea aceasta (20-23) sunt trei afirmații, toate trei fiind construite cu verbe la modul indicativ. Aceste afirmații sunt foarte dificile de interpretat și au dat mare bătaie de cap comentatorilor. Nici una dintre ele nu au probleme mari de sintaxă și traducere, dar introduc mai mulți termeni cheie cum ar fi: cap, biserică, trup și plinătate.

Prima dintre afirmații este: kai. auvto.n e;dwken kefalh.n u`pe.r pa,nta th/| evkklhsi,a|( „Și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii”, aici îl prezintă pe Domnul Isus Cristos ca și „cap”, numindu-L căpetenie peste toate lucrurile. Acest termen kefalh. primește o distincție teologică semnificativă în Efeseni și Coloseni când se referă la Cristos și Biserică. Pasajele din care reiese acest termen sunt : Efeseni 1:22; 4:15; 5:23 și Coloseni 1:18; 2:10; 2:19. Este clar că termenul se referă în primul rând la Cristos Domnul, care a fost înălțat ca și cap al trupului. Termenul kefalh. este folosit aici să introducă poziția și autoritatea lui Cristos peste toate lucrurile Bisericii, capul fiind o entitate distinctă de trup. Toată supremația și puterea Dumnezeu a dat-o lui Cristos, El a folosit-o în favoarea Bisericii. În acest fel Biserica este văzută ca un rol special în scopul Lui Dumnezeu pentru cosmos.

Versetul 22 menționează autoritatea Lui supremă, folosind aceeași expresie: ‚toate lucrurile’ de două ori, și în acest context aceasta cuprinde nu numai universul material, ci, de asemenea, în mod special toate ființele inteligente bune și rele, angelice și demonice care îl populează. Totalitatea își are eficiența în Cristos, care este capul trupului Bisericii. La fel ca și biserica, creația este prezentă numai sub domnia capului. Cel mai important aspect este în Efeseni 1:22 unde întâlnim expresia: kai. auvto.n e;dwken kefalh.n u`pe.r pa,nta th/| evkklhsi,a|(/. La fel cum capul este dat bisericii, tot așa El este Domn asupra tuturor. Scriitorul folosește limbajul Psalmului 8 în favoare de a-și dezvolta argumentul său în această direcție ekklesiologică. Investiția lui Cristos cu putere și domnie este mai târziu descrisă într-un mod impresionant prin superioritatea care o are asupra domniilor și puterilor, care mai înainte păreau invincibile. Domnia lui atotputernică este descrisă într-un citat (versetul 22a): „I-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii”. Din moment ce autorul împreună cu citatul său se îndreaptă către o propoziție independentă (la modul indicativ), este simplu pentru el să continue pe această linie de gândire și să demonstreze poziția lui Cristos pentru salvarea bisericii (v.22b)

Cea de-a doua expresie este: h[tij evsti.n to. sw/ma auvtou/` „care este trupul Său”, această afirmație se referă la biserica universală, subliniind totala dependență și supunere față de Cristos care este Capul, expresia mai este întâlnită și în Coloseni 1:18, 1:24. Acolo, în același mod, biserica este identificată cu trupul lui Cristos. Pavel scrie 1Corinteni, folosind metafora trupul lui Cristos, cu un scop euharistic, prezentând trupul lui Cristos crucificat. Aici, în Efeseni, scriitorul își focalizează atenția pe Cristosul înviat, ridicat la cer, plin de putere și slavă, făcând declarația glorioasă: Biserica este trupul său. Pavel îl prezintă aici pe Cristos într-un mod intim și indisolubil unit cu ea. El o iubește cu o dragoste profundă și nemărginită, este apropierea legăturii unui caracter al dragostei între Cristos și biserica Lui, care este evidențiată de simbolul Cap-trup. Pe Cel care L-a înviat din morți, pe care L-a întronat mai presus de orice stăpânire, Dumnezeu L-a dat Bisericii pentru a fi capul ei, deși El era deja capul universului, toate i-au fost supuse astfel, atât universul cât și Biserica au în Isus Cristos unul și același cap.

Cea de a treia expresie: o. plh,rwma tou/ ta. pa,nta evn pa/sin plhroume,nouÅ Aici termenul plh,rwma poate fi tradus: conținut, întregime, totalitate, plin, complet, desăvârșire, împlinire. Acest termen mai apare în scrisorile pauline, în Romani 11:12. În acel context apostolul se referă la întoarcerea evreilor. În Galateni 5:14, Romani 13:8 Pavel vorbește despre împlinirea legii. Cel mai frecvent termenul plh,rwma este întâlnit în epistolele Coloseni și Efeseni. În Coloseni în mod special este accentuată supremația și autoritatea lui Cristos peste creație „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El”(1:16). În Efeseni termenul este întâlnit în versetul 1:23, „plinătate Celui ce plinește totul în toți”, și în 3:19 „și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. La fel este întâlnită și în capitolul 4:10 aici se referă la Cristos, „Cel ce S-a pogorât, este același cu Cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile”

Expresia to. plh,rwma tou/ ta. pa,nta evn pa/sin plhroume,nou, deși este foarte dificilă din punct de vedere gramatical poate avea mai multe semnificații. Această expresie a stârnit multe controverse printre comentatori. Sunt trei posibile interpretări ale acestei expresii, și toate aceste interpretări au susținătorii și apărătorii ei.

O interpretare posibilă este cuvântul în aplicarea la to; sw`ma aujtou` sau la aujtovn (v. 22b). Cu alte cuvinte, termenul “plinătate” are aici rolul de a descrie biserica, sau pe Cristos? Termenul to. plh,rwma este folosit și în epistola către Coloseni, unde este relatată supremația lui Cristos, iar plinătatea este atribuită de Dumnezeu lui Cristos (1 :19). „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”, afirmația este repetată și în 2:9, căci în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii. O interpretate posibilă ar fi: Cristos este plinătatea lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte Dumnezeu îl împlinește pe Cristos, și nu Biserica este plinătatea lui Cristos. El este cel care este împlinit de Dumnezeu. O astfel de interpretare, deși poate părea foarte atrăgătoare, nu cred că este validă, din cauză că, atât epistola scrisă colosenilor cât și cea scrisă efesenilor, îl prezintă pe Cristos ca cel care umple toate lucrurile, și nu Dumnezeu (Efes. 4:10, Col 2:9).

O altă interpretare, care poate fi susținută din acest pasaj, este faptul că Biserica este plinătatea lui Cristos. Aici termenul pleroma poate avea un sens activ, care înseamnă: „ceea ce umple”, sau „conținutul” la ceva. Acest înțeles activ îl găsim frecvent în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu 6:43 „kai. h=ran kla,smata dw,deka kofi,nwn plhrw,mata kai. avpo. tw/n ivcqu,wn” „și au ridicat doisprezece coșuri pline cu fărămituri și pești”. Termenul plhrw,mata este la activ, la fel și în 8:20. Susținând sensul lui plh,rwma la modul activ, aceasta ar însemna că Biserica îl împlinește pe Cristos sau îl desăvârșește. Când vorbim despre Biserică ca și plinătate a lui Cristos, nu ne referim la faptul că Biserica îl umple sau îl completează pe Cristos, această interpretare ar duce la devierea faptului că Isus Cristos este incomplet.

Cea de a treia alternativă interpretează acest cuvânt plh,rwma, ca având un sens pasiv, și această interpretare pare a fi cea mai plauzibilă. Cu siguranță că în acest pasaj Pavel vrea să accentueze Biserica ca fiind plinătatea Lui, domeniul care este umplut de El. Cuvântul pleroma în sensul său pasiv, nu ca și „cel care împlinește”, ci ca și „cel care este împlinit”,se referă nu conținut, ci la recipientul care a fost umplut…Biserica este plinătatea lui Cristos, nu pentru că ea îl împlinește, ci pentru că El o împlinește” În pasajul 1:15-23 este prezentată gloria lui Cristos, prin faptul că El este Capul tuturor lucrurilor, care determină poziția Sa de cap al Bisericii. Biserica este plinătatea Lui (Efes. 1:23), acesta fiind domeniul umplut de El. Ne întâlnim cu un pasaj similar în Efeseni 3:19, aici ea este prezentată ca obiectul locuirii lui Cristos. În Biserică tu poți să fii umplut de toată plinătatea lui Dumnezeu, „ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. În final, Efeseni 4:7, este prezentată maniera prin care Cristos cu puterea Sa a dat daruri bisericii „dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Cristos”, rolul acestor daruri este ca biserica sa ajungă la „înălțimea staturii plinătății lui Cristos” (4:13c).

O altă porțiune, din această epistolă ,care are o importanță deosebită, referitoare la metafora trupului lui Cristos, este Efeseni 2:13-18. Acest pasaj este focalizat de scriitor asupra lucrării de salvare a lui Cristos. În trupul lui prin cruce, a unificat pe Iudei și neamuri într-un singur trup, care este Biserica.

Efeseni 2:13-18

În capitolul doi din această epistolă Pavel prezintă un viu contrast: între ceea ce este omul prin natura sa, și ceea ce poate deveni el prin Cristos. În capitolul întâi și capitolul doi Pavel scoate în evidență o paralelă; în capitolul întâi puterea lui Dumnezeu L-a înviat pe Cristos și L-a pus să locuiască în locurile cerești; în v.6 este arătată lucrarea pe care a făcut-o Cristos iudeilor: „El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus”. În v.13 este descrisă lucrarea pe care a realizat-o Cristos între neamuri. Prin sângele Lui a făcut pace între iudei și neamuri (v.14). În ambele cazuri este prezentată o descriere a vieții fără Cristos: „morți” (v.1-3) și „străini”. Apoi urmează, din nou în ambele cazuri, conjuncția adversativă: „Dar Dumnezeu” v.4 și în versetul 13 „Dar acum”. Apostolul folosește de două ori în mod emfatic pronumele voi (u`mei/j): „Aduceți-vă aminte că (voi) altădată erați străini…Dar acum în Cristos (voi)…ați fost apropiați”. Deosebirea principală constă în faptul că în a doua jumătate a capitolului Pavel subliniază experiența neamurilor.

Expresia uni. de. evn Cristw/| VIhsou/ u`mei/j oi[ pote o;ntej makra.n evgenh,qhte evggu.j evn tw/| ai[mati tou/ Cristou/Å`, „Dar acum în Cristos”, are un efect similar ca și expresia o` de. qeo.j, „Dar Dumnezeu”, în 2:4, este anunțată schimbarea dramatică a neamurilor. Expresia în Cristos Isus, indică reversul a ceea ce au fost neamurile fără de El, „separați de Cristos”. În v.14, Pavel zugrăvește portretul lui Cristos, făcătorul de pace, subliniind lucrarea de salvare pe care a realizat-o, aducând pace între iudei și neamuri „El este pacea noastră, care din doi a făcut unul…” Această pace este sursa întrupării lui Cristos, care devine foarte clară în v. 16-18, aici Pavel îl arată pe Cristos ca fiind realizatorul activ.

În această porțiune este o schimbare, arătând lucrarea cristologică. Lucrarea Lui deplină este realizată în „noul fel de om” creat în afara celor care au fost înstrăinați în trecut. Așa cum este bine cunoscut în Vechiul Testament noțiunea de pace „șalom” această noțiune implica mai mult decât absența războiului sau lipsa de ostilitate, conceptul de pace denotă bunăstarea (în sens spiritual) și salvarea, și este văzut ca și dar din partea lui Dumnezeu. În acest context (Efes.2), „a face pace”, totuși, rămâne înainte de toate o îndepărtare a ostilității și realizarea unității între iudei și neamuri.

În unele porțiuni din epistolă se vede o schimbare foarte clară, în care Dumnezeu este figura proeminentă și Cristos este agentul. Schimbarea este sesizată în v.13-18, unde accentul principal este pus pe cristologie. Cristos este Cel care dărâmă zidul ostilității și aduce pace așa cum este profețit de Isaia în cartea sa (9:6). El este „Prințul păcii”. Pavel folosește doar aici, în Noul Testament, expresia surparea zidului de către Isus. Această expresie prezentată de Pavel este foarte importantă și are implicații teologice. “Surparea zidului” este menționată doar aici, cuvântul tou` fragmou` “zidul” este un genitiv de apoziție – “zidul dărâmat, care este de fapt, bariera între Dumnezeu și oameni, și în același timp bariera dintre iudei și neamuri. Pentru a vorbi din punct de vedere literal și istoric, zidul n-a fost dărâmat înainte ca legiunile romane să fi intrat în Ierusalim în anul 70 d.Cr. Acest zid stătea în picioare încă înconjurând Templul, și le ținea încă departe pe neamuri, atunci Pavel a scris această epistolă”. De remarcat este că, deși din punct de vedere material el a rămas, din punct de vedere spiritual zidul a fost surpat, distrus odată cu moartea pe cruce a Lui Cristos, în jurul anului 30 d.Cr. Armitage Robinson afirmă: „El stătea încă intact: dar era deja învechit, demodat, scos din uz, cel puțin în ceea ce privește semnificația lui spirituală. Semnul stătea încă: dar lucru pe care-l semnifică era deja surpat”.

Versetul 15 și 16 subliniază lucrarea lui Cristos, felul în care a pus capăt dușmăniei dintre iudei și neamuri. Autorul accentuează foarte specific ceea ce a făcut Cristos: a înlăturat legea poruncilor pentru a crea o singură nouă umanitate, și pentru a împăca ambele părți cu Dumnezeu. În versetul 16 Pavel introduce o idee nouă, care se focalizează pe lucrarea de răscumpărare a lui Cristos kai. avpokatalla,xh| tou.j avmfote,rouj evn e`ni. sw,mati tw/| qew/| dia. tou/ staurou/( avpoktei,naj th.n e;cqran evn auvtw//|Å „și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup prin Cruce, prin care a nimicit vrăjmășia”. Verbul avpokatalla,xh|, „a împăca, a reconcilia”, este întâlnit și în Col.1:20,22. În Coloseni, autorul folosește acest termen în imnul cristologic, unde este implicată distrugerea ostilității cosmice și restaurarea armoniei între cer și pământ (1:20), și aplicată la acest termen în locul formei mai simple katallssein folosit în Rom 5:10, 2Cor. 5:18,19, pentru restaurarea păcatelor umanității.

Aceasta furnizează un precedent pentru scriitor în Efeseni, în dezvoltarea unei tranziții similare, de la folosirea termenului într-un context cosmic, autorul îl aplică aici evreilor și neamurilor. Cristos le-a adus laolaltă, le-a unit printr-un act suveran de creație. Această nouă unitate prin și în Cristos înseamnând mai mult decât un pod dintre despărțirea dintre iudei și neamuri. În epistolele Coloseni 3:11 și Galateni 3:28, Pavel subliniază că această unitate înlătură și diferențele bazate pe sex sau stare socială. „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu…, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Cristos este totul și în toți” Și iarăși întâlnim în Galateni: „…nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți suntem una în Cristos.”

Expresia într-un singur trup accentuează ascultarea lor de Dumnezeu și înțelegerea unității, care este scopul lui Dumnezeu. Unirea într-un sigur trup se referă la biserică. În ea, Cristos prin cruce a realizat reconcilierea, aducându-i pe iudei și pe cei dintre neamuri în biserică. Din adânca divizare a celor două părți, El a creat o nouă umanitate. Expresia „un om nou” este „un singur trup”. Noua umanitate este omul nou în sens calitativ, valoros. Barierele au fost dărâmate prin cruce, creând un nou popor, vrăjmășia dintre cele două rase a fost înlocuită cu pace”. Imaginea crucii sugerează pe Cel care Însuși a murit ca să nimicească moartea (Ev. 2:14). Crucea este mijlocul prin care ambele părți au fost unite într-un singur trup.

Versetul 17 vorbește despre pacea pe care a realizat-o Cristos prin cruce, ea este o nădejde escatologică. Propovăduirea urmează după ceea ce a realizat. Cristos continuă să propovăduiască lumii contemporane pacea prin cuvintele urmașilor Lui. Reconcilierea pe care a realizat-o Cristos este accentuată în v.18 „acest acces este prin Cristos, pentru ambele părți,

într-un singur Duh către Tatăl. Împăcarea este un eveniment, iar intrarea este acea relație continuă la care ne conduce ea (Rom. 5:1-2). Atât iudeii cât și neamurile, care sunt membri ai noii societăți a lui Dumnezeu, au acces liber să se apropie de El. Stott menționează că: ”Cea mai înaltă și mai completă realizare a lui Cristos, Făcătorul de pace, este trinitariana intrare a poporului lui Dumnezeu, când prin El și într-un Duh venim cu îndrăzneală la Tatăl nostru”.

Al treilea pasaj care subliniază această metaforă a trupului este Efes. 4:7-16. În acest context Pavel descrie unitatea care este dată de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, dar în același timp autorul accentuează diversitatea în trupul lui Cristos.

Efeseni 4:7-16

Această secțiune din epistolă se referă mult mai specific la biserică decât celelalte capitole din epistolă, scopul principal este axat pe unitate, subliniind viața bisericii. Imaginile majore introduse în acest capitol de autor: „trupul” (v.4, 12, 16), „clădire” (v.12, 16), „plinătatea lui Cristos” (v.13), și „noua umanitate” (v.13).

În capitolul patru, apostolul introduce în epistolă o idee nouă, în care este cuprinsă „biserica” (4:1-6). Această idee subliniază: varietatea în unitate, și în același timp subliniază scopul lucrării în Biserică. Versetele 1-6 sunt concentrate pe unitatea trupului, și versetele 7-16 sunt concentrate pe diversitatea lucrării trupului. Unitatea este subliniată de autor prin mai multe afirmații cum ar fi: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde… un Singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor (vv.4-6)”. Autorul gândește consistent biserica în dimensiunea ei universală.

Dacă privim în detaliu putem observa continuitatea: în v.7 autorul face o despărțire clară prin conjuncția de (dar), contrastul dintre versetul 6 și versetul 7 este izbitor. Versetul 6 vorbește despre Dumnezeu ca Tată al nostru al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează în toți, și care este în toți. Totuși, versetul 7 începe cu: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat… Apostolul trece de la „noi toți” la expresia „fiecare dintre noi”, dorind să scoată în evidență diversitatea Bisericii. După ce îl prezintă pe Cristos, ca Cel care împarte daruri bisericii, apostolul dezvoltă din nou ideea „zidirii trupului Cristos”. Aceasta pare să fie un proces de durată, fiind ținta la care va ajunge (sau pe care o va ajunge) într-o zi Biserica.

Unitatea Bisericii, descrisă în v.1-6, este prezentată în v.7-16 ca un organism, în care Suveranitatea lui Cristos distribuie har, prin faptul că a oferit daruri, producând astfel diversitate în Biserică. În alte pasaje din Noul Testament dwrea „dar”, se referă la Duhul (F.A. 2:38; 8:20; 10:45; 11:17). Termenul care se referă aici la exaltarea lui Cristos, la Cel care a împărțit daruri, nu exclude intermediul Duhului. Deși în Romani, sursa împărțirii darurilor este: Dumnezeu – Tatăl și harul său, în Efeseni, Dumnezeu – Fiul, și în 1Corinteni, Dumnezeu – Duhul Sfânt. Aceasta subliniază că sunt daruri ale harului trinitarian, toate aceste daruri au un singur scop, care vizează zidirea Trupului lui Cristos, numai că Efeseni 4:14, subliniază aceasta într-un mod mai explicit. După ce apostolul descrie modul în care Cristos a împărțit darurile spirituale bisericii și felul în care acestea au fost împărțite după credința fiecăruia, el precizează care este scopul acestor daruri. Deși folosește termeni pe care i-a folosit și medicii antici greci, ca și Hipocrat și Galen: „Aproape că-l vedem întorcându-se spre doctorul preaiubit , despre a cărui prezență ne vorbește în Biserica soră Col.4:14, înainte de a încerca să abordeze acel limbaj tehnic privind fiecare încheietură a corpului omenesc”. Intenția apostolului nu este să ne învețe cum funcționează trupul omenesc, ci modul în care crește trupul lui Cristos.

Cu siguranță că pasajul din Col.2:19 servește ca și model pentru Efes. 4:16: „Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat,” începutul propoziției corespunde verbal cu cea din Col.2:19, expresia accentuează același gând important, trupul este ținut strâns legat de Cristos, care este capul. Pavel folosește aici aceeași idee din Col.2:19, deși are o semnificație diferită în contextul din scrierea către Coloseni, autorul aduce material ajutător pentru a-l adapta scopului lui, accentuând ideea creșterii trupului. În Coloseni, creșterea trupului este dată de Dumnezeu, în Efeseni trupul își obține creșterea și se zidește pe dragostea Lui Cristos. Pavel folosește două participii legate îndeaproape alături de pa/n to. sw/ma (întreg Trupul) „adus împreună și ținut împreună”, aici ele rămân cuprinse într-o priveliște, care îl are în centru pe Cristos : Pentru că Fiul, Cristos, a efectuat unirea în Trup.

În 1:22, 23 scriitorul deja a vorbit despre Cristos care este “cap” peste toate lucrurile bisericii, care este descrisă ca și trupul Lui. Ideea a fost înțeleasă implicit, Cristos este cap peste biserică, dar acum în 4:7-16 această relație este descrisă explicit, toți creștinii supuși cresc și se identifică cu Cristos, care este capul. El este capul trupului, Biserica. În acest sens trupul își extrage creșterea din cap. Din acest plan reiese clar că avem mai mult decât o aplicație figurativă a trupului uman al lui Cristos și Biserica. Biserica este sw/ma care își are capul în Cristos și care este prezentă în forme divine în Cristos. Capul nu este prezent sau aparte de trup nici trupul nu este separat de cap. Biserica nu este trupul pământesc a capului ceresc.

Scopul împărțirii darurilor spirituale este să crească, așa încât Trupul, prin aceste daruri se zidește pe sine însuși în dragoste. Fiecare membru individual contribuie la dezvoltarea matură și creșterea trupului, scopul ultim fiind însăși plinătatea lui Cristos. Poporul este introdus în felul acesta în organismul bisericii, aceasta este unica cooperare cu toți credincioșii, care contribuie la zidirea trupului lui Cristos. Toți împreună (v.13a) trebuie să păstreze unitatea bisericii și să crească în plinătatea lui Cristos, care este capul (v13). În această unitate a autorității pe care o are capul lui Cristos se manifestă în faptul că El direcționează creșterea în El Însuși. Termenul kefalhv nu determină pur și simplu existența trupului, dar de asemenea se referă la plinătatea existenței lui.

Metafora trupului scoate în evidență relația dintre domnia lui Cristos, Capul, și membrii bisericii, trupul. Descrierea lui kefalh. ca și cap al trupului Lui, biserica, conține în cele din urmă un element de orientare escatologică. Trupul crește până la nivelul capului ceresc, (Ef. 2:15; 4:12, 15). Este făcut în așa fel încât kefalh. este întotdeauna un țel ceresc al trupului. Din acest motiv relația dintre cap și trup este întotdeauna de ascultare și de supunere (Ef. 5:23).

Cristos ca și Cap este sursa a toate-incluzând unitatea și alimentarea-este Cristos, la fel El este și măsura creșterii membrelor (13). Scopul acestei creșteri este maturitatea. Diferiți membri, care sunt în legătură unii cu alții și cu Cristos, sunt instrumentele ale a lucrării capului și a comunicării. În Efeseni 3:3-13 Pavel expune misterul, sau deschide secretul, privitor la scopul veșnic a lui Dumnezeu de a uni pe toți oamenii în Cristos. Dumnezeu este Cel care a dat unitate bisericii: responsabilitatea membrilor este să actualizeze această unitate în formarea vieții lor. Ceea ce trebuie să facă ei, Dumnezeu le descoperă ‘prin biserică’ 2:10 „Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.

Accente teologice a metaforei “trupului”

În urma studierii din punct de vedere exegetic a pasajelor care vorbesc despre metafora „trupul lui Cristos”, este importantă analiza accentelor teologice enunțate de Pavel. În toată literatura Noului Testament, nu găsim nicăieri atât de extinsă și de structurată învățătura despre biserică, ca și în Epistola către Efeseni. Pavel descrie rolul și scopul bisericii în epistola către Efeseni folosind trei metafore, prin care vrea să scoată în evidență taina lui Dumnezeu care a fost revelată. El folosește „metafora trupului”, „metafora templului” și „metafora miresei”.

În Coloseni și Efeseni apare o avansare a gândirii pauline, implicând un cadru mai amplu al relației cu Biserica. Ca trup a lui Cristos ea ocupă un rol foarte însemnat în planul lui Dumnezeu. În aceste două epistole ideea de biserică ca și trup al lui Cristos suportă o continuă dezvoltarea și elaborare. Este evidentă în aceste epistole, că această calificare a bisericii se raportează la o substanță consolidată de Pavel în ekklesiologia lui. Se evidențiază de asemenea anumite distincții, și anume: că aici Cristos este în moduri repetate numit Capul Bisericii sau Capul trupului, ceva ce nu se petrece în cadrul trupului declarat în Romani și 1 Corinteni. Pavel în elaborarea învățăturii despre Biserică, Pavel accentuează câteva lucruri foarte importante din punct de vedere teologic.

În primul rând, Pavel subliniază foarte clar domnia lui Cristos asupra cosmosului și în același timp asupra bisericii. Mai mult ca în oricare epistolă Pavel subliniază autoritatea bisericii pe care i-o dă Cristosul înălțat. Este accentuată mai mult decât în celelalte epistole relația lui Cristos cu biserica. Pavel arată foarte clar care este scopul bisericii aici pe pământ, și care este puterea ei. Aceasta este scoasă în evidență în Efeseni1:23, unde se afirmă că domnia lui Cristos deasupra tuturor lucrurilor, este pentru sau în numele bisericii; și in Efeseni 3:10, unde este declarat că prin ekklesia înțelepciunea lui Dumnezeu este făcută cunoscută chiar puterilor cosmice (Efeseni3:10). Aici ekklesia este identificată cu trupul lui Cristos (Ef.1:22, 23; 4:12, 15-16; 5:23; Col. 1:18, 24). În aceste pasaje, mai specific este introdus un concept Cristologic. Cristos ca și cap, stăpânește peste toate lucrurile. Domnia lui Cristos peste biserică este prezentată în termenii unei relații organice, în care El exercită controlul peste poporul Său, ca și cap al trupului, după cum capul trupului exercită control peste părțile lui variate. Viața relației dintre membrii este ținută în evidență, in timp ce dependența membrilor din trup pentru viață și putere, precum si supremația Sa, este repetată. Mult mai mult decât epistolele timpurii, Coloseni și Efeseni accentuează dependență bisericii sub domnia lui Cristos în orice lucru. Aceasta, de asemenea, semnifică faptul că biserica este instrumentul lui Cristos în această lume, „plinătatea lui” care umple toate lucrurile (Ef.1:23). Pavel extinde metafora un pas mai departe, în epistolele din închisoare, și vorbește despre Cristos ca și cap al trupului-o idee ne întâlnită în Romani și Corinteni (Ef.4:15; Col. 1:18). Este clar că Pavel nu identifică în mod complet pe Cristos și biserica lui. El este Salvatorul trupului sau Mântuitorul trupului (Ef.5:23). Metafora trupului devine improprie dacă ostilitățile au existat între evrei și creștinii dintre neamuri. Trupul trebuie să urmărească: să funcționeze unitate între cele două părți și să nu existe ostilitate între cele două. Această dezvoltare a metaforei trupului, aplicată dezvoltării bisericii, este un aspect universal.

În al doilea rând, Pavel prezintă „trupul lui Cristos”, Biserica, ca pe o nouă societate. Aici Cristos este văzut ca și sursă a vieții bisericii, și ca și plinătate. Supremația lui este în special accentuată ca și factor unificator (Ef.1:22-23; 4:15). Procesul unificării în trup este realizat prin cruce (Ef.2:16), prin faptul că a înfrânt dușmănia dintre Iudei și Neamuri, dărâmând zidul ostilității (Ef.2:14). In Efeseni 2:14-16 nu se găsește termenul de ekklesia, dar ideea apare: „Căci el este pacea noastră, care din doi a făcut unul, și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea , și în trupul Lui,(se referă la trupul lui fizic) a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia”. În starea lui întrupată (v.14), Cristos, prin cruce, a făcut pace pentru înlăturarea dușmăniei care separa om de om și om de Dumnezeu. Vorbind despre noul statut în acest sens, Pavel le reamintește creștinilor la Efes că biserica este o nouă creație, care înlocuiește vechia ordine caracterizată de divizarea dintre evrei și neamuri. Vechile ostilități etnice au fost abolite în Cristos, și a făcut o nouă unitate care a ieșit la iveală. Unicitatea esențială a bisericii este scoasă în evidență. Cristos a creat o nouă umanitate în loc de două (2:15), realizând unitatea între cele două grupuri (2:14); reconciliind cele două grupuri înaintea Lui Dumnezeu într-un singur trup (2:16), așa că ambele grupuri au acces înaintea lui Dumnezeu într-un singur Duh Sfânt (2:18).

În Efeseni 3:1-13 el descrie varietatea creștinilor și aparent inventează un cuvânt pentru a accentua solidaritatea neamurilor cu evreii în Cristos. În această expresie specifică, din versetul Ef.3:6, este vorba despre adăugarea neamurilor. Ele sunt moștenitoare, în același trup (su,sswma) și împart aceleași promisiuni în Cristos. Baza acestei idei din Efeseni este așadar, identică cu cea din Romani și 1 Corinteni: biserica este un singur trup, în virtutea acesteia Cristos a împlinit în mod desăvârșit această unitate, suferind și murind pentru a realiza unitatea dintre iudei și neamuri. Trupul este de asemenea universal. El este pentru toți cei care vor să facă parte din el. Nu mai există nici un fel de cerințe speciale, cum ar fi naționalitatea.

În al treilea rând, această metaforă accentuează, de asemenea, unitatea bisericii, în special, în ekklesia din Efeseni și Coloseni, care se referă mai degrabă la biserica universală, decât la congregația locală. În Capitolul 4 din epistolă, Pavel vorbește despre unitatea bisericii care a fost dată de Tatăl Fiul și de Duhul Sfânt (4:4-5). Această unitate nu este ceva ce trebuie creat; este dată în Cristos astfel poate fi dezbinată (Ef.4:3). Aceasta este și poate fi o singură biserică, deoarece este un singur Cristos, și El nu poate fi divizat (1Cor.1:13). „Este un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde, un singur Domn….” (Ef.4:4-6). Această unitate nu este un lucru static, constituit dintr-o structură exterioară sau o organizație formală, ci este una a Duhului Sfânt, și a vieții de credință, și de părtășie, este o unitate realizată într-o diversitate considerabilă. Această unitate, care este dată bisericii, trebuie să excludă schismele într-o congregație locală (1Cor:1:13), care Îl exprimă în umilință de la unul la altul (Rom 12:3), și în dragoste și afecțiune (1Cor.12:25-26), care înseamnă sfârșitul diferențelor rasiale (Ef.2:16), și care ar trebui să excludă aberațiile doctrinare și religioase (Col2:18-19). Acesta a fost scopul lui Cristos. Scopul final a lui Cristos în lucrarea de răscumpărarea a bisericii este restaurarea ordinii și unității în întregul univers care a fost dezbinată de păcat. Planul Lui Dumnezeu este să unifice toate lucrurile în El, toate lucrurile în cer și toate lucrurile pe pământ (Ef.1:10). Unitatea cosmică în Cristos a fost deja subliniată. El a fost deja înălțat mult deasupra tuturor puterilor ostile și a fost făcut capul tuturor lucrurilor pentru biserica lui (Ef.1:22).

Toate aceste indicatoare de unitate elucidează ideea unui singur trup în Cristos. Cele două părți au devenit una în Cristos- când în carnea Lui, ca și mod uman de existență a suferit și a murit pentru ambele părți pe cruce. El le-a creat pe amândouă în El Însuși într-un singur om (Gal.3:28), o descriere echivalentă cu expresia „un singur trup în El”. Această creație nu este numai o intenție de comuniune spirituală între iudei și neamuri fundate în moartea lui Cristos, dar El deja le-a unit pe ele amândouă în El Însuși pe cruce. Acest pasaj ne arată în mod clar cum este unitatea crucii fundamentată, și de ce poate fi denumită un singur trup: pentru că este deja reprezentată în moartea și în suferința lui în toate părțile și devenind uniți în El într-o nouă umanitate. În acest context, capul nu este o analogie cu capul trupului, pentru că în acest sens reprezintă supremația, probabil că scopul constatat în Ef.4:13 este escatologic.

În ultimul rând Pavel tratează importanța darurilor spirituale, el se referă la harul lui Cristos, care dă diferite daruri bisericii lui. Apostolul descrie care este scopul acestor daruri în viața ekklesiei. Deși biserica primește diverse daruri, membrii trebuie să mențină unitatea bisericii dată de Cristos. Pavel de obicei face o strânsă legătură între doctrină și etică. Credința nu a fost niciodată despărțită de practică. Epistola lui Pavel către Efeseni poate fi împărțită în două părți: o secțiune doctrinară și una practică. Capitolul patru este descris ca unul care îndeamnă cititorii la o viață pusă în practică. Darurile primite de Cristos trebuie puse în practică, acesta este modelul prin care biserică se zidește. Este accentuat, foarte bine de Pavel, cum trebuie să funcționeze diversitatea în unitate. Darurile spirituale sunt date ca să echipeze biserica, pentru ca să ducă lucrarea sa până în momentul în care El se va reîntoarce după Biserica Sa. Prin primirea acestor daruri și exersarea lor în modul corect, Biserica crește în asemănare cu Cel care a răscumpărat-o.

Pavel evident exprimă o analogia proprie a psihicului trupului și a capului, pentru că trupul este descris ca derivând din creșterea și unitatea lui cu capul (Col.2:19); trupul trebuie să crească în toate privințele în El care este capul (Ef.4:15). Aceasta scoate în evidență și mai mult faptul că în epistolele timpurii, este subliniată dependența completă a bisericii de Cristos în toate punctele de vedere și în creștere. Pavel desemnează pe Cristos ca fiind sursa de creștere și de unitate a trupului (Col.2:19); trupul se dezvoltă și se maturizează în supunere față de El, care este cap (Ef.4:15). Pentru a sumariza această metaforă a trupului, învățăturile prezentate de ea descriu mai mult autoritatea capului, care este în relație cu trupul, de asemenea capul este accentuat ca fiind sursa oricărui lucru din univers și din Biserică.

Elementul creșterii trupului, este prezentat simplu în Coloseni 2:19, și chiar mai mult în Efeseni. Edificarea este menționată în contextul unității în diversitate, după cum creșterea derivă de la Cristos, astfel membrii se relaționează la El ca și cap, și în același timp unul altuia (Efeseni 4:1-16). Relația dintre biserică, trupul Lui, și Cristos ,capul, nu trebuie înțeleasă ca și o continuare a „întrupării lui Cristos” în biserică. Biserica nu este Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru că Cristos a înviat în trupul Său uman, El a fost înălțat în trupul Său uman și-acum domnește în cer. Așa că, aici este o distincție clară între Cristosul întrupat care domnește în cer și biserica Sa pe pământ. Biserica este prezentată ca fiind un singur organism, „trupul lui Cristos”, astfel încât, ea trebuie să crească la statura plinătății lui Cristos. Noi trebuie să creștem în toate privințele în El, în Cel care este capul, în Cristos, „din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei…(Ef.4:16)”.

Deși se pare că această creștere spre maturitate vizează întregul , Biserica fiind descrisă ca întreg, totuși ea depinde în mod clar de maturitatea fiecărui membru în parte. Biserica, ca trup a lui Cristos, este descrisă ca plinătate a lui Cristos (Efeseni 1:23), aceasta este completată prin afirmația “este un trup, după cum este un singur Domn” (Efeseni 4:4-6). Pe de alta parte, el crește și va fi desăvârșit în ziua finală. Trupul este o realitate prezentă si totuși escatologică. În calitate de trup a lui Cristos, Biserica este extinderea lucrării lui Cristos. În sensul că le-a Bisericii i s-a dat un mandat și o autoritate. Isus i-a trimis să evanghelizeze, să boteze și să dea învățătură, promițându-le că va fi mereu cu ei, până la sfârșitul veacului (Mat. 28:19-20). Cristos a spus că lucrarea începută de El va fi continuată într-un fel uimitor: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl” (Ioan 14:1). Lucrarea lui Cristos, dacă va fi făcută, va fi făcută de trupul Său, Biserica.

Concluzii

În acest capitol am analizat metafora trupului lui Cristos, urmând sursele de bază pe care le poate avea: mai întâi în epistolele timpurii ale lui Pavel, apoi în mod special în epistola către Efeseni. Din aceste surse se poate observa că metafora trupului capătă o importanță majoră în studiul epistolelor lui Pavel, ea ocupând un loc central și în Efeseni. Prin această metaforă apostolul aduce o contribuție enormă în definirea ekklesiologiei. Metafora aceasta are o varietate de accente teologice și practice.

Prima implicație teologică este metafora care subliniază foarte clar domnia lui Cristos. El este „capul” Bisericii, care este Cristos. El domnește asupra întregului Univers dar și asupra Bisericii (Ef.1:22-23). A doua implicație majoră este puterea cu care este înzestrată Biserica asupra domniilor și stăpânirilor, și prin ea, Dumnezeu se descoperă. Metafora „trupul lui Cristos”, Biserica, este prezentată de Pavel ca și o nouă societate. Aici, Cristos este văzut ca și sursă a vieții și a plinătății bisericii. Supremația Lui este în special accentuată ca și factor unificator (Ef.1:22-23; 4:15).

Una dintre cele mai mari contribuții teologice pe care o aduce autorul în această epistolă, este unitatea dată trupului „Biserica”, sursa acestei unități este: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aici în Efeseni, Pavel prezintă unitatea restabilită între iudei și neamuri prin crucea lui Cristos, și unitatea Bisericii universale. Unitatea Bisericii, nu este o unitate organizațională sau una realizată prin conformitate. Unitatea Bisericii, care este prezentată aici de Pavel este analogă unității care există în Sfânta Treime.

Implicații practice: în Efeseni, Pavel vorbește și despre interconexiunile dintre toate persoanele care alcătuiesc Biserica. Credința creștină nu trebuie definită doar prin prisma relației individuale cu Domnul. Nu există ceva în genul unei vieți creștine solitare și izolate. În capitolul patru, autorul dezvoltă conceptul relațiilor reciproce dintre membrii trupului, mai ales în termenii darurilor pe care le-a dat Cristos Bisericii. Aceasta subliniază dependența credincioșilor unul față de celălalt. Aceste daruri sunt date pentru edificarea trupului. Fiecare credincios trebuie să-și exercite darul, să-i încurajeze și să-i zidească pe ceilalți. În calitate de trup, Biserica trebuie să extindă lucrarea lui Cristos pe pământ. Prin urmare lucrarea lui Cristos, dacă va fi făcută, va fi făcută de trupul Său, Biserica.

Analiza exegetică a metaforei “Templul lui Dumnezeu” în cartea Efeseni

Metafora „templului” în concepția lui Pavel

Această metaforă atribuită Bisericii apare doar în scrierile lui Pavel. Pentru a înțelege semnificația ei, este necesar ca aceasta să se analizeze și în alte epistole pauline, precum și modul în care o folosește el în diferite contexte.

Metafora „templul lui Dumnezeu” ca și metafora trupului și a miresei, are semnificații bogate și diverse în concepția lui Pavel, pentru a descrie natura Bisericii. Imaginea Templului, este folosită metaforic în scrierile Noului Testament, pentru a desemna poporul lui Dumnezeu. O altă semnificație a metaforei este să ilustreze noua relație a credinciosului cu Dumnezeu, relație, care este realizată prin Cristos, și semnifică imaginea comunității. Pavel folosește doi termeni diferiți când vorbește despre templu: nao.j și i.ero,n. Termenul folosit să descrie templul ca și metaforă, este- naos. Acest termen este întâlnit în scrierile pauline mai mult decât i.ero,n.

În Noul Testament, nao.j este găsit mult mai frecvent în cărțile Apocalipsa și în scrierile lui Pavel. Pavel rămâne pe baza tradiției iudaice când vorbește de naos: comunitatea răscumpărată, „templul lui Dumnezeu” (1Cor. 6:19; conf. 1Împ.8:1, Numele lui Dumnezeu va locui în templu). Pavel folosește termenul „templu” (Greek, nao.j, literal „sanctuar”) când se referă la închinătorii unei comunități corporative. Împreună ei compun naos theou, „Templul lui Dumnezeu”. Termenul nao.j se referă la clădire, la construcții, locul în care locuiește Dumnezeu, și heiron se referă la domeniul sau incinta unde este inclus sanctuarul.

În general vorbind, termenul nao.j a fost folosit să desemneze secțiunea interioară a Templului, cunoscut ca locul sfânt și sfânta sfintelor, pe când i.ero,n desemnează curtea exterioară a Templului. În scrisorile lui Pavel cuvântul nao.j este întâlnit de șase ori (1Cor. 3:16-17; 6:19; 2Cor.6:16; Ef.2:21; 2Tes. 2:4), în toate aceste locuri apare expresia: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu…”, care subliniază că, cei răscumpărați sunt Templul lui Dumnezeu în sens spiritual. Termenul i.ero,n apare o singură dată (1Cor.9:13). Aici Pavel folosește analogia Templului material. El folosește cuvântul i.ero,n arătând slujba și locul preoților. În toate celelalte pasaje, nao.j, este folosit într-un sens metaforic, el descrie locuința omenească pentru Duhul Sfânt. Imaginea sanctuarului este folosită să descrie trupul creștinului individual (1Cor. 6:19); în altă situație, sanctuarul descrie trupul lui Cristos, care este Biserica (1Cor. 3:16-17; 2Cor. 6:16; Ef.2:21).

În particular, apostolul a dezvoltat aceasta imagine a bisericii, ca fiind o comunitate a răscumpăraților, care prin activitatea sfințitoare a Duhului Sfânt, este constituită ca fiind locul unde locuiește Dumnezeu. Această idee apare în 1Corinteni 3:16-17; 2Corinteni 6:16-18 și în Efeseni 2: 20-22 conf. 1Corinteni 6:19.

În contextul epistolei 1Corinteni 3:16-17, apare termenul nao.j (templul). În acest context, autorul a căutat să combată certurile de partide în Biserica din Corint (1Corinteni 1:10-17; 3:5-9), aici Pavel folosește naos theou (“Templul lui Dumnezeu”), aceasta este specific congregației locale. În acest text, comunitatea creștină este identificată cu Templul lui Dumnezeu, și această imagine are o nuanță escatologică. În 1Cor.16-17 , Pavel vorbește despre lucrarea Duhului prin Cristos în Noul Templu a lui Dumnezeu. Folosind această imagine a templului, el caută să descrie congregația din Corint ca și Templu al lui Dumnezeu, argumentând că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuiește în adunarea oamenilor lui Dumnezeu (1Corinteni 10:16).

In al doilea rând, Biserica este înseși locul unde locuiește Dumnezeu. Locașul de pe pământ nu aparține poporului sau, în schimb El este Unul care locuiește în ei (1Corinteni 10:16-17). In al treilea rând, Pavel accentuează unitatea și sfințenia Templului lui Dumnezeu. Toți corintenii împreună formează locul unde locuiește Dumnezeu, și acest loc este sfânt. A-l pângări prin dezbinări interne sau partide, înseamnă a-l distruge, și orice încercare de a face aceasta va stârni judecata divină.

În pasajul din 2 Corinteni 6:16-18 este întâlnită una din declarațiile sale, care mai apare în scrierile lui, ideea că cei credincioșii sunt Templu lui Dumnezeu, Pavel, referindu-se mai întâi la membrii adunării din Corint el declară: “noi suntem Templul Dumnezeului viu”. El citează texte din Vechiul Testament care vorbesc despre prezența lui Dumnezeu în poporul Său (Levitic 26:12 și Ezechel 37:27); oricum, poate fi implicat faptul că pentru apostoli prezența lui Dumnezeu în poporul Său merge dincolo de noțiunile Vechiului Testament, care înțelegeau “prezența Lui cu sau împreună cu ei”; acum se referă la “locuirea” Lui în ei. Deși nu este o declarație specifică că acest Templu este sfânt, aceasta rezultă clar din mustrarea unde corintenii sunt rugați să se separe de tot de ce este necurat (2Corinteni 6:17, citând Isaia 52:11).

A treia mare referire la Templu în scrierile pauline se află în pasajul din Efeseni 2:20-22 aici apostolul le reamintește neamurilor convertite că prin moartea lui Cristos, ei au fost făcuți moștenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu. Biserica aici este descrisă ca și „Templul ceresc”, ea are dimensiunii cerești. Acest text, sumarizează pasajul în care a fost descrisă unitatea dintre iudei și neamuri în biserică (2:11-19). Aici imaginea Templului este întrebuințată pentru a descrie biserica universală. Conform profețiilor Vechiului Testament, Templul de la Ierusalim trebuia să fie un loc unde toate națiunile la împlinirea vremii vor veni să se închine și să se roage (Isaia 66:18-20; conf. Isaia 2:1-5; Mica 4:1-5). Imaginea Templului în acest context, trebuie înțeleasă ca fiind îndeplinirea acestei promisiuni. Prin Cristos, neamurile au fost aduse lângă Dumnezeu înainte ca iudeii sa devină noul Templu, locul unde se află prezența lui Dumnezeu. Prezența lui Cristos în Templu este accentuată: “El este piatra din capul unghiului”. “Un Templu sfânt în Domnul și locașul de locuit al Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2:21-22), sunt descrieri paralele. Templul este locuința cerească a lui Dumnezeu. Credincioșii de pe pământ, destinatarii scrisorii sale circulare, sunt legați de tărâmul ceresc în și prin Duhul Domnului Înălțat. În final, metafora trupului, este asociată cu cea a clădirii, pentru a atrage atenția la elementul creșterii (Efeseni 2:21-22). Privită ca un Templu, Biserica este o locuință locuită de Dumnezeu, dar din punct de vedere al ființării unei clădiri, ea este în curs de construire.

Analiza exegetică a textelor

Efeseni 2:19-22

În acest pasaj, Pavel este preocupat să explice beneficiile pe care le au neamurile la un loc cu iudeii: ei au aceleași privilegii dar și aceleași binecuvântări. Această secțiune din Ef.2:19-22, indică bogăția poziției lor schimbate și a noilor privilegii în Cristos. Aceste versete urmăresc să vorbească despre creștinii care devin încorporați în templu, pentru a sta împreună cu Dumnezeu prin Duhul. Aici Pavel face apel la trei modele familiare ale bisericii, care sunt dezvoltate în multe alte pasaje din Scriptură. Prin acestea, el ilustrează o nouă comunitate a neamurilor prin care acestea devin poporul lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu și templul lui Dumnezeu. Creștinii rămân pe temelia vechiului Israel, împărtășind aceeași credință cu ei în singurul Dumnezeu, la fel și lucrarea salvării Lui pentru credința creștină; aceasta a fost împlinită și realizată prin noua cale în Cristos (1:10).

După ce descrie modul în care a lucrat Dumnezeu prin Cristos, pentru a reconcilia pe cei dintre neamuri, în versetul 19 autorul trage o concluzie :Ara ou=n (dar acum, sau așadar) la interpretările pe care le-a explicat pas cu pas referitor la ceea ce a făcut Mântuitorul ca să-i „apropie” de Dumnezeu și de poporul său pe cei dintre neamuri, care mai înainte au fost „depărtați”. Aici scriitorul elaborează imaginea pe care deja a introdus-o, formulată în termenii unui contrast, între pre – creștinii din trecut și creștinii din prezent. Acest contrast este explicat în 2:14-18, făcut posibil prin lucrarea lui Cristos de reconciliere.

Statutul neamurilor este prezentat în (v.12) ei au fost: ca și xe,noi, „alienați, necunoscuți”, și pa,roikoi, „străini” în relație cu poporul lui Israel. Cuvintele „necunoscuți” și „străini” sunt expresii comprehensive care includ ”pe toți” cei care, natural sau demarcați teritorial, sunt absenți de la privilegiile civile unde nu sunt cetățeni”. Există o diferență între acești doi termeni, deși în Efeseni nu poate fi bine sesizată. Termenul xe,noi, înseamnă străin, într-un sens calitativ: cei care sunt diferiți calitativ sau natural, (cum ar fi păcătoșii, care sunt străini de împărăția lui Dumnezeu), având o natură total depravată, sunt diferiți în sensul ostil. În timp ce pa,roikoi, se referă la străini în țară sau locuitori străini. Poporul lui Dumnezeu a fost constituit doar din poporul Israel, neamurile fiind excluse din poporul lor. Chiar dacă veneau să locuiască pe teritoriul iudeilor nu le era permis să se integreze în societate, deși le era permis să locuiască aici, dar fără drepturi de cetățean. Ei erau străini, total în afara comunității.

Dar acum, Ara ou=n ouvke,ti evste. xe,noi kai. pa,roikoi avlla. evste. sumpoli/tai tw/n a`gi,wn, „voi nu mai sunteți nici străini nici oaspeți, ci sunteți concetățeni (sumpolitai) cu sfinții”, care aici pare să însemne poporul evreu, „sfinți” sau „națiunea sfântă”. Cuvintele voi nu mai sunteți nici străini nici oaspeți…ci împreună cetățeni subliniază contrastul dintre viața dezrădăcinată, trăită fără Cristos, și modul trainic al vieții, în noua societate a lui Dumnezeu. Lloyd-Jones, explică ideea aceasta în cartea sa God’s Way of Reconciliation „Noi nu mai trăim în baza unui pașaport, ci…avem cu adevărat propriile noastre certificate de naștere,…noi avem cu adevărat o apartenență”.

Persoana a doua care apare aici (voi erați) face referință la v.11-12, care descriu viața veche a neamurilor. Versetul 19 are un accent pozitiv, prin care apostolul își dezvăluie argumentul său cu privire la ce au devenit. Pavel argumentează că toți creștinii în Cristos devin împreună cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu cu toți sfinții, credincioșii din toate timpurile care s-au încrezut în Dumnezeu. Acum, poporul lui Dumnezeu este format din noii creștini ai comunității. Creștinilor dintre neamuri li s-au acordat drepturi de cetățeni, ca și celorlalți. În Cristos, restricțiile naționale au fost distruse, toți creștinii dintre neamuri fiind parte a „adevăratului Israel”. Această idee vorbește despre relația intimă a tuturor credincioșilor cu Dumnezeu. Expresia dublă „cetățeni împreună cu sfinții și în casa lui Dumnezeu” conduce la metafora clădirii, la locul în care locuiește Dumnezeu, prin aceasta fiind descrisă Biserica, locul unde este realizată părtășia comunitară și părtășia cu Dumnezeu. Nu mai este accentuată înstrăinarea lor, ci modul în care neamurile au fost adăugate la vechiul popor al lui Dumnezeu.

În prima parte a versetului 19, Pavel a subliniat intrarea neamurilor prin Cristos în Împărăția lui Dumnezeu, fiind cetățeni împreună cu sfinții; în a doua parte a versetului 19 apostolul îi numește „voi sunteți oameni din oivkei/oi tou/ qeou//”( (casa lui Dumnezeu). Aici imaginea este mișcată la o formă politică, la o comunitate de națiuni, o descriere mult mai intimă a familiei. Ei pot fi cetățeni împreună cu sfinții, adică, cu oamenii din poporul lui Dumnezeu, devenind membri ai familiei lui Dumnezeu, în care Dumnezeu este Tată. Conceptul de familie include Iudeii și Neamurile, aceasta s-a realizat prin crucea lui Cristos, Iudeii și Neamurile au fost făcuți un singur popor, o nouă umanitate.

În această afirmație se poate observa un dublu contrast, ambele în v.12, unde neamurile au fost fără de Dumnezeu, în timp ce aici ele sunt prezentate ca și inima (sau centrul) familiei, și termenul care a fost asociat cu oivkeoj, este pa,roikoi „toți cei care sunt străini de casă” acum neamurile sunt văzute ca și casa în care domnește Dumnezeu. Celălalt contrast poate fi observat între versetul 19 și versetul 13, cei străini devin copii ai familiei lui Dumnezeu. Aici nu apare ideea de Dumnezeu ca și rege, El este tată dar în același timp este și rege. Această combinație este întâlnită și în rugăciunea „Tatăl nostru”, unde ne adresăm lui Dumnezeu ca Tată, și în același timp cerem să vină împărăția Lui. Accentul lui Pavel cade atât pe paternitatea lui Dumnezeu cât și pe fraternitatea la care sunt aduși copii Tatălui, în pofida barierelor rasiale.

Versetele 20-22 introduc metafora Templului lui Dumnezeu, și felul în care neamurile sunt zidite în Biserică, pe temelia apostolilor și proorocilor. Versetele scot în evidență imaginea clădirii și templului pentru noua comunitate, Biserica, în care neamurile creștine au devenit acum parte. Imaginea aceasta prezentată de Pavel în acest context are ca scop descrierea Bisericii. Templul din Ierusalim-întâi al lui Solomon, apoi al lui Zorobabel, apoi al lui Irod – a fost aproape o mie de ani punctul focal al identității lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. Templul Irodian a fost un obiect religios pentru iudeii care erau împrăștiați prin toată lumea, simbolizând unitatea iudeilor”. Când Isus curăță templul de negustori și schimbători de bani, El citează din Isaia 56:7, „casa de rugăciune” și a doua expresie este „Casa de rugăciune pentru toate neamurile”, care cuprinde toate neamurile.

În versetele 20-22, Pavel își dezvoltă viziunea cu privire la noul templu, pe măsură ce dezvoltă această imagine, el se referă la temelie, la piatra din capul unghiului clădirii și la creșterea ei. Expresia evpoikodomhqe,ntej evpi. tw/| qemeli,w| tw/n avposto,lwn kai. profhtw/n( „fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor”. Folosirea termenului oivkodomh. și oivkodomen în sens pur metaforic este cu scopul de a descrie „edificarea” spirituală”; această descriere este comună și foarte aproape în scrierile pauline. Aici, El folosește verbul evpoikodomhqe,ntej aurist, participiu, pasiv „fiind întemeiați, fondați”, fiind plasați pe fundație, ambele acțiuni deja s-au întâmplat. Folosirea acestor termeni este variată pentru imaginea întâlnită în Coloseni, evpoikodomou,menoi 2:7 în acest context, este înrudit verbal cu forma de la substantivul qeme,leioj „temelie, fundament” teqemeliwme,noi, „fiind întemeiați” sau „fondați”, apare în Col. 1:23 și în Ef.3:17 contextul aici fiind chemarea cititorilor să continue în credința, care a fost primită prin evanghelia apostolilor. Apostolul, în această epistolă poate avea același scop ca și în 1Cor. 3:9-17. Limbajul pe care îl folosește este mult mai înfluiențat de epistola 1Corinteni decât cea din Coloseni.

Pavel, în 1 Corinteni folosește imaginea clădirii (oivkodomh, 1Cor.3:9), a templului sfânt (nao.j tou/ qeou/ a[gio,j 1Cor 3:17), a credincioșilor din Corint (conf. Ef.2:21) și Duhul Sfânt locuiește în templul lui Dumnezeu (cf. Ef.2:22). De asemenea poate fi observat același limbaj a zidirii pe fundație (evpoikodomei/n1Cor.3:10,12,14; qeme,lio,j 1Cor.3:10,11). În acest context Pavel se vede pe el însuși ca un meșter zidar, care zidește pe temelia pusă de Cristos, pe care Pavel, Apolo, Chifa și alți învățători au continuat să zidească. Dar, aici în Efeseni limbajul nu este asemănător cu cel din 1Cor 3, are o altă uzanță în concepția scriitorului, el face o schimbare majoră a imaginii. Apostolii și profeții nu mai sunt cei care zidesc pe temelia lui Cristos, ci ei înșiși sunt numiți „temelie”. În această metaforă, Cristos apare ca și piatra din capul unghiului. Unii comentatori susțin că aici genitivul este unul de apoziție, (fundația pe care apostolii și profeții o constituiesc). Cine sunt apostolii sau prorocii pe care Biserica este înălțată? Ei sunt menționați și în (3:5) ca și cei la care le-a fost revelat Misterul lui Cristos – putem deduce că ei au fost mesagerii care au propovăduit Evanghelia (3:6). Din moment ce, atât apostolii cât și profeții erau grupuri, având ca rol împărțirea învățăturii, pare foarte clar faptul că ceea ce constituie temelia, nu este nici persoana lor, nici slujba lor ci învățătura lor.

În capitolul 4:11, Pavel face o diferență clară între apostoli și profeți Ei sunt două grupuri separate, de asemenea și în 1 Cor 12:28; și Apocalipsa 18:20. În Noul Testament profeții sunt probabil oameni și femei care au primit darul profeției; aceasta este prezentat în Epistola către (1 Cor 11-12) și în capitolul (14), de asemenea mai sunt menționate aceste teme activ și în altă parte cum ar fi Rom 12:6; 1 Tes. 5:20; F.A 11:27; 13:1, 2; 15:32; 19:6; 21:9, 10; Apoc. 1:3; 10:11; 16:6; 18:20, 24; 19:10; 22:6–10, 18, 19. Referirea la apostolii și proorocii care sunt temelia, este în sensul că, aceste două daruri sunt primare și autoritative, ei fiind recipienți și proclamatori ai revelației. Unii dintre apostoli, asemenea lui Pavel, au fost și prooroci, dar nu toți apostolii au fost prooroci, cu siguranță nici toți proorocii nu au fost apostoli. Apostolii sunt cei care au fost martori ai învierii lui Cristos, împreună cu proorocii au pus temelia a ceea ce a făcut Dumnezeu prin Cristos, pentru a edifica Biserica. Apostolii au avut o autoritate specială prin faptul că au fost autorizați de Domnul înviat, în timp ce profeții au primit autoritate carismatică.

În concepția lui Pavel apostolii nu sunt o congregație oficială (1 Cor.12:28) cum ar fi preoții, ei sunt soli ai lui Cristos prin care Biserica este zidită. Din acest punct de vedere ei pot fi comparați cu profeții din Vechiul Testament (Ef. 2:20; 3:5), mandatul lor a fost să pregătească calea a Celui care trebuia să vină”. Apostolii și profeții sunt înțeleși aici, ca fiind liderii primilor creștini, făcând legătura între Domnul Isus (când a fost pe pământ) și generațiile creștine de mai târziu. Stott susține că acest pasaj (20-22) nu se referă la o legătura dintre profeții Vechiului Testament și Apostolii din Noul Testament. „Cupletul „apostoli și profeți” poate să aducă laolaltă Vechiul Testament (profeții) și Noul Testament (apostolii), ca bază a învățăturii bisericii. Dar ordinea schimbată a cuvintelor (nu „profeți și apostoli” ci „apostoli și profeți”) sugerează faptul că probabil este vorba de profeții din Noul Testament”.

Cuvântul „profeți” indică de asemenea învățători inspirați cărora le-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au transmis altora cu credincioșie. Prima generație a profeților, a fost de asemenea crucială în înființarea temeliei a ceea ce Dumnezeu a intenționat să facă prin Cristos, aducerea neamurilor în poporul lui Dumnezeu (F.A. 13:1–3 unde Luca descrie profeții ca având un rol foarte important și bogat în partea misionară a bisericii din Antiohia). Apostolii și profeții (3:5) și în special Pavel (3:3) au avut un rol fundamental, prin ei, misterul lui Cristos a fost făcut cunoscut și în această ordine a putut fi proclamat Neamurilor. Abilitatea caracteristică profetului nu a fost puterea de a prevesti viitorul, ci interpretarea mesajului de la Duhul Sfânt pentru acele timpuri. Profeții în Noul Testament sunt listați după apostoli, și sunt parte a zidirii Bisericii lui Cristos (3:5; 4:11). Funcția lor unică a fost să vorbească cuvântul lui Dumnezeu cu autoritate bisericii, în timpul în care canonul Noului Testament nu a fost complet. Prin acest fapt ei sunt identificați cu temelia Bisericii.

Apostolii și profeții împărtășesc același mandat, iar caracterul credinței lor este identic cu cel al urmașilor Mielului. Cristos este cel care consolidează construcția în mod mistic; Lui îi aparține titlul de pierre angulaire, piatra din capul unghiului, piatra din care toată dimensiunea este măsurată. Separat de El, întreaga clădire s-ar risipi ca praful; El îi este Susținerea esențială și legătura”. În Efeseni noțiunea de temelie a apostolilor și a profeților, este partea importantă a scriitorului prin care încearcă să dea Neamurilor Creștine un puternic sens a identității lor ca și parte a bisericii.

Familia lui Dumnezeu este construită pe temelia reprezentată de apostoli și profeți, Isus Cristos fiind El Însuși piatra de căpătâi, temelia.

ntoj avkrogwniai,ou auvtou/ Cristou/ VIhsou//( „piatra din capul unghiului este Isus Cristos Însuși” Această propoziție cu participiu prezent în cazul genitiv absolut și auvtou/ pronumele accentuat „El Însuși”, se referă la Isus Cristos, care face distincția între temelia care a fost pusă de apostoli și profeți, și între cei ce au fost plasați pe această temelie. Distincția focalizează atenția pe statutul și funcția lui prezentă. Următoarele idei din versetele 21-22 subliniază felul cum unul, care deține o poziție distinctă se raportează întregii clădiri ca fiind un întreg; dar ce este această poziție distinctă? În timp ce Ieremia susține că piatra din capul unghiului este piatra din vârful clădirii, care a fost pusă probabil deasupra porții, ultimile cercetări au fost împărțite asupra întrebării dacă avkrogwniai,oj este înțeles ca și piatră a temeliei clădirii (Mitton, 113-114, Best, One Bady, 165-166, S. Hanson, Unity, 131 etc…)

Înțelesul cuvântului grec avkrogwniai,oj a fost tradus cu cuvântul „temelie”, „piatră de căpătâi”. Acest cuvânt apare doar o singură dată în LXX (Isaia 28:16), și în acest context cuvântul se referă la o piatră importantă având un loc special în fundație, dar în alte cazuri, cuvântul înseamnă nu faptul că face parte din fundație, dar este partea care încoronează clădirea. O altă interpretare posibilă a acestui cuvânt, este aceea care se referă la piatra din vârful piramidei, care a fost tăiată înainte de a fi pusă la locul ei. Este foarte greu să dai un sens acestei interpretări.

Câteva motive pot fi date: există o diversitate de a afirmații ale lui Pavel, una dintre ele fiind „Isus este temelia Bisericii”, în așa fel încât, clădirea stă fermă puternică. O altă problemă care apare este că, „clădire” din epistola Efeseni nu este terminată;ea încă mai crește (2:21). Aceasta înseamnă că dacă Cristos ar fi piatra care încă crește biserica, nu i s-ar da nici un loc important în etapa dezvoltării prezente, și așteaptă să fie încorporat doar când totul este terminat. O altă chestiune, care trece dincolo de problema exegetică in domeniul controversat al teologiei este ridicată de genitivul absolut conclusiv: în ce relație este „temelia” apostolilor și profeților cu „piatra din capul unghiului” sau, cum traduc alții, „piatra cheie” – care este Cristos? Existența acestei pietre este deliberat subliniată prin o;nto care o precede. Dezvoltarea argumentului din Efeseni 2:19-22, ne condiționează faptul că apostolii și profeții sunt fundația, iar Isus este baza în jurul căreia fundația a fost construită.

Temelia pe care El Însuși a pus-o, este proclamarea lui Isus Cristos: nu este posibil ca ei să fie așezați pe altă fundație, pietrele sunt oamenii, pietrele din fundație sunt apostolii și profeții, cea mai importantă piatră dintre toate pietrele fiind Isus Cristos”.În Isaia 28:16, piatra de căpătâi este înțeleasă ca fiind parte a fundației: „Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică”. Chiar dacă se vorbește despre Cristos în termeni vechi profetici ca fiind piatra de căpătâi, nu poate fi spus că Domnul Isus este toată fundația.

Din punct de vedere exegetic, relația pronumelui auvtou este neclară. Trebuie să traducem așa: „Isus Cristos este piatra din capul unghiului a ei, adică a temeliei” sau, „Isus Cristos este El Însuși piatra din capul unghiului?” Ambele traduceri sunt posibile în propoziție. In primul caz, ar însemna că Isus Cristos este văzut ca piatra din capul unghiului inclusă în temelie. În cel de al doilea caz, persoana Sa, în contrast cu cea a apostolilor și a profeților ar avea funcții speciale, inclusiv cea de piatră din capul unghiului. Dar folosirea lui avkrogwniai,oj aici, nu este probabil o aluzie la Isaia 28:16,ci doar o apropiere a mărturiei pe care o are „piatra” care a fost folosită în mod sincer de către biserica primară. În particular (Ps.18:22) „piatra care a fost lepădată de zidari a ajuns în capul unghiului” privită ca și expresie apropiată a ceea ce Dumnezeu a făcut prin crucificarea lui Isus pentru a fi Domnul asupra tuturor. Viziunea scriitorului asupra lui Cristos ca și Domn ceresc și a bisericii care crește față de El.

Poziția care i-a fost atribuită lui Cristos în Efes. 1:20-23; 2:6; 4:8-10, și în special accentul pus pe poziția lui Cristos în 2:20, conduce la interpretarea că El este Cap peste toată clădirea „El nu este o piatră a temeliei în comun cu Apostolii și profeții, ci El este piatra din capul unghiului, El este piatra de sus a turnului clădirii… Deoarece Cristos este kefalh. „capul” al sw/ma, „trupului” El este avkrogwniai,oj al oivkodomh. Aici, clădirea se referă la biserică, trupul mistic a lui Cristos compus din credincioșii cei care au fost aduși la mântuire de la ființarea bisericii odată cu pogorârea Duhului Sfânt, și până la răpire.

Cuvintele „legați la locul lor împreună” sunt traduse sunarmologeo, ”a îmbina, a lega” și lego „a selecta”, expresia aceasta „selectați împreună sau legați împreună”, se poate referi la „a fi legat strâns împreună”. Expresia legați împreună, sau „bine închegată” este aici expresia care descrie templul viu. Această expresie se referă la modul cum Dumnezeu i-a pus împreună pe creștini într-un mod minunat prin lucrarea Duhul Sfânt, în felul acesta templu este văzut, format din creștini „pietrele vii” care sunt „legate sau închegate împreună”. Aceasta este o metaforă arhitecturală. „Templul” este aici nao.j, „interiorul sanctuarului”, nu i.ero,n „templu cu pridvoare și clădirii”.

O altă expresie importantă, este în v.21: evn w-| pa/sa oivkodomh. sunarmologoume,nh au;xei eivj nao.n a[gion evn kuri,w| |( „în care toată clădirea bine închegată, crește într-un templu sfânt în Domnul”. A fost argumentat deja în notițe că textul original se citește pa/sa oivkodomh. și nu pa/sa h oivkodomh… Aceasta nu înseamnă că scriitorul are acum în vedere fiecare clădire, în sensul tuturor congregațiilor locale (Meyer, 146-147; Abbot, 74; Mitton, 115.) Toată clădirea aici este în proces, subliniind toată munca făcută la Casa Domnului, fiecare piatră așezată pe piatră, fac ca biserica să crească, toată această muncă fiind o creștere, ea este un organism viu.

În capitolul 4, Pavel vorbește despre acest organism care este zidit (12,16). Întâlnim aici o controversă a tranziției: de la biserica care crește la trupul care este zidit. Pavel nu a ezitat să amestece metaforele, pentru a exprima mai bine adevăratul înțeles”. În continuarea epistolei, scriitorul are biserica universală în minte. Aceasta este diferența: ca și imagine a clădirii și a templului, pentru biserică devine explicită, de la folosirea acestei imagini în 1Cor.3, care se referă la comunitatea locală a corintenilor. Termenul oivkodomh apare în 1Cor.3:9.

În epistola către Efeseni acest termen este întâlnit într-un sens mult mai abstract „zidirea” sau „edificarea” (4:12) aici termenul naovj (templu) este analizat în legătură cu termenul a[gioj (sfânt). În 2Cor 6:16, face referire la congregația corintenilor și se referă la trupul credincioșilor individuali (1Cor.6:19). Biserica fiind compusă din mai multe congregații, toate sunt legate indirect de apostoli și profeți, ei direcționează spre Acela, în care toate lucrurile își au originea în Isus Cristos. Ținta lor este să devină un Templu sfânt în Domnul.

În concepția iudeilor, templul era singurul loc unde Dumnezeu era prezent (Ps. 11:4), locul în care oamenii trebuiau să aibă o teamă de El. Templul era locul unde oamenii trebuia să se închine în sfințenie; în templu, toate nevoile spirituale erau împlinite. Epistola către Efeseni reprezintă un stadiu mai înaintat în alocarea imaginii templului de către creștinii timpurii. Mai mult sau mai puțin, scriitorul are asemenea profeții în minte în acest context din Efeseni unde neamurile sunt menționate ca și moștenire în care au intrat, imaginea templului în mod cert se pretează la o înțelegere escatologică. Cititorii ar trebui să perceapă că ei trăiesc într-un anumit timp prin intermediul lui Cristos, ei ca și neamuri, au fost aduși aproape, li s-a dat acces și au devenit parte a templului bisericii.

O subliniere majoră în folosirea imaginii templului din versetul 21, este bazată pe relația dintre clădire și Cristos. Biserica este constituită și funcționează numai în relație cu Cristos. evn w- „în care”, această expresie atrage atenția asupra începutului propoziției și evn kuri,w| „în Domnul” atrage atenția la sfârșitul propoziției. evn w- se poate referi în mod simplu la Însuși Cristos ca și la un antecedent imediat, mai degrabă decât la funcția lui ca și element de bază dar, „piatra cheie” suportă toată presiunea care formează bolta. Conform 1Petru 2:4 pro.j o]n proserco,menoi „apropiați-vă de El”, secretul unei creșteri armonioase este legătura care, totuși mediată, unește fiecare parte a clădirii cu piatra din capul unghiului” evn kuri,w de la sfârșitul propoziției pare a fi neclar. Expresia „în Domnul”, este prima dată când apare aici în epistolă. Cristos este piatra de căpătâi; iar clădirea crește ca un templu sfânt în Domnul.

Participiul sunarmologoume,nh „puși împreună” se referă la o unire atentă a fiecărei părți componente dintr-un zid, clădire sau ori care altă structură. Acest termen mai este întâlnit în Noul Testament o singură dată în Efes. 4:16, iar verbul au;xei „a crește” este analizat cu substantivul cu care se înrudește în 4:15. Ambii termeni introduc noțiunea despre biserică ca și organism care este mai mult dezvoltată în 4:15, 16 și care are Col 2:19 ca și inspirație imediată. De asemenea, ambii termeni introduc un element temporal în perspectiva scriitorului asupra bisericii. Alăturarea tuturor elementelor care fac structura (clădirea) întreagă a bisericii este o activitate prezentă și continuă.

Un alt argument adus de scriitor cu privire la primirea neamurilor este evn w-| kai. u`mei/j sunoikodomei/sqe eivj katoikhth,rion tou/ qeou/ evn pneu,matiÅ „în care și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș a lui Dumnezeu prin Duhul”. evn w-| kai. u`mei/ aceste cuvinte au o sonoritate familiară. Pavel insistă din nou pe cuprinderea sau primirea neamurilor. Este o replică a ceea ce el a spus deja, dar aceste două expresii pe care el le folosește, produce efectul unui punct culminant „sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș a lui Dumnezeu prin Duhul”. În această ultimă propoziție se poate face referire mai degrabă la Domnul sau la Templu Sfânt decât în propoziția precedentă, dar este mult mai bine înțeles paralela cu evn w-| (în care) a acestei propoziții din v.20, cu siguranță aici se face din nou referire la „Isus Cristos”.

Toate lucrurile sunt în Cristos, Biserica este zidită împreună în Cristos, și Dumnezeu locuiește în ea prin Duhul. În acest sens (v.22) poate fi văzut ca o paralelă generală a v.21 sunoikodomei/sqe „sunteți zidiți împreună”, care corespunde cu sunarmologoume,nh „fiind puși împreună”, scopul procesului zidirii determină locuința lui Dumnezeu mai mult decât un templu sfânt; și evn pneu,mati „în Duhul”, îndeplinește o funcție similară cu ceea evn kuri,w „în Domnul”.

Diferențele dintre expresiile „în Domnul”, „în Cristos”, „în Duhul” scot în evidență mediul în care locuiește Dumnezeu, fiind cel spiritual, casa spirituală (1Pet. 2:5), acest lucru fiind în contrast cu templul fizic. Prezența lui Dumnezeu este acolo prin Duhul Sfânt (1Cor.3:16). De asemenea, referirea aici la „Duh” poate indica libertatea nerestricționată a prezenței lui Dumnezeu în biserică, ca fiind comparată cu localizarea lui Dumnezeu în Templul de la Ierusalim; Dumnezeu locuia în cer dar în același timp și în Sion. Locuința lui Dumnezeu atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament (2Cor.6:16) sunt expresii consacrate. Scopul noului templu, are același scop ca și cel vechi, și anume să fie un locaș a lui Dumnezeu (v.22). Noul templu nu este însă nici o clădire materială, nici un altar național, și nu are un teritoriu localizat. El este o clădire spirituală (Casa lui Dumnezeu) și o comunitate internațională (cuprinzând neamuri și evrei),fiind răspândit în întreaga lume (oriunde pot fi găsiți poporul lui Dumnezeu).

În ultimile două propoziții sunt întâlnite câteva diferențe majore, prin faptul că în v.22 se adresează în mod direct cititorilor. Apostolul nu permite imaginii bisericii să rămână în termeni generali, este aplicată neamurilor creștine, destinatarilor scrisorii, urmând să le reamintească ceea ce ei au devenit prin relația lor cu Cristos. Ei sunt zidiți în noua locuință a lui Dumnezeu Însuși. Ei sunt pietrele care sunt zidite în Noul templu a lui Dumnezeu (conf. 1Pet.2:5). Prin expresia „voi de asemenea”, Pavel se referă la cititorii lui dintre neamuri. Acum ei nu sunt numai admiși; ci ei înșiși sunt părți constitutive ale templului lui Dumnezeu.

Așa cum în alte locuri din epistolă (1:3, 13, 14), Duhul este Cel care produce legătura dintre credincioșii de pe pământ și regatul ceresc, făcând din Biserică locul unde se unesc locuințele cerești și pământești unite în Dumnezeu. În acest verset este dezvoltat conceptul trinitarian, prin expresiile „în Cristos”, „Locuința lui Dumnezeu” și „în Duhul” (Cf.2:18).

Încă o dată în această epistolă, Pavel atrage atenția asupra aspectului trinitar care a creat biserica și o susține. Dumnezeu este Cel care locuiește în mijlocul poporului Său, poporul fiind templul Său „în Domnul” și „în Duhul” sau prin Fiul Său și prin Duhul. „Timpul în care Pavel se adresa celor din Efes, acolo se înălța mărețul templu al zeiței Artemis ( acest templu era identificat de romani cu zeița Diana), una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, în al cărui sanctuar, exista o statuie a zeiței. În același timp, la Ierusalim se înălța Templul Iudaic zidit de Irod cel Mare, (a început să construiască în anul 20 și a fost terminat în anul 60) baricadat împotriva neamurilor, iar acum și împotriva lui Dumnezeu, a cărui glorie locuise în sanctuarul său timp de secole, dar a cărui glorie, așa cum fusese ea revelată în Mesia, ei căutau s-o stingă. Două temple, unul păgân iar celălalt iudaic, fiecare proiectat de către credincioșii lui ca să fie o reședință divină, dar amândouă lipsite de Dumnezeul cel viu. Pentru că acum există un templu nou, un locaș a lui Dumnezeu prin Duhul”

Accente teologice a metaforei “templului”

Această metaforă a Templului lui Dumnezeu, descrisă în Efeseni, ca fiind locul în care Dumnezeu își manifestă prezența Lui peste poporului Său. Poporul este adăugat în El, și ei sunt uniți și reînnoiți de Dumnezeu să reflecte sfințenia și puritatea Lui. Metafora Templului, pe care o folosește Pavel, descrie Biserica ca fiind adevăratul Israel. Ceea ce Vechiul Testament a anticipat, crearea unui nou templu în Împărăția lui Dumnezeu (Ezec. 37:26; 40:1; Hag. 2:9), este împlinit în Noul Testament. Însuși Isus Cristos a vorbit că își va ridica și își va construi biserica (Mt.16:18). În Efeseni, Pavel face o asemănare a Bisericii cu clăirea care este fondată pe Cristos, în care locuiește și dă unitate Duhul Sfânt (Efes. 2:20-22).

Unul dintre accentele majore pe care îl subliniază Pavel aici ca și în metafora „trupului lui Cristos” punctează unitatea, care a fost dată Bisericii de Dumnezeul triunic. Apostolul descrie lucrarea Sfintei Treimi în biserică, și felul în care a realizat unitatea în biserică, iar acum ambele părți au acces la Tatăl prin Duhul. Crucea Lui a fost sfârșitul separării dintre iudei și neamuri, greci și barbari. Distincția națională și socială sunt nimicuri în comparație cu unitatea dată de Duhul în Isus Cristos.

Apostolul vorbește despre această unitate ca fiind deja realizată de Cristos, fiind dată ca și o piatră de temelie a existenței Bisericii, pe aceasta, își clădește autorul argumentul când le reamintește Creștinilor dintre neamuri privilegiile lor ca și membri în Biserica universală. Această imagine a „Templului lui Dumnezeu” completează conceptul trinitarian de biserică a lui Pavel. În cap. 20-22 avem iarăși o expresie care se referă la doctrinei Trinității. Tatăl, Dumnezeu, care este, care locuiește în biserică, Fiul. Isus Cristos, piatra din capul unghiului, în care templul sfânt crește. Duhul Sfânt, ziditorul, prin care toate pietrele vii sunt unite unele cu altele și împreună cu piatra din capul unghiului, sunt într-o perfectă părtășie cu Dumnezeu.

Un alt aspect pe care îl evidențiază autorul într-un mod specific, este Lucrarea Fiului, care a unit ambele părți, iudeii și neamurile într-un singur trup. Prin moartea Lui cei alienați și străini au devenit „împărăția” peste care domnește Dumnezeu. Lucrarea lui Cristos accentuată de Pavel scoate în evidență modul în care i-a adus pe creștini dintre neamuri într-o nouă societate „Templul lui Dumnezeu”, Biserica. Prin Cristos cele două părți au fost unite într-un singur trup, Biserică. În această metaforă Cristos este descris ca și Cel care ține în unitate toate lucrurile (Ef.2:21), și prin El Biserica crește, se maturizează.

Se poate observa o paralelă profundă între ceea ce a scris Pavel și evanghelistul Matei 16:18 „pe această piatră va fi zidită biserica mea”. Ideea aceasta este dezvoltată de Pavel în 1 Corinteni. piatra din capul unghiului. Contradicția care apare în 1Corinteni 3:11 unde Cristos este numit temelia, și în Efeseni „apostolii și profeții” sunt numiți temelia, și Cristos este piatra din capul unghiului. Pavel cunoștea bine experiența istorică a bisericilor creștine, ele au crescut ca și rezultat al mărturiei apostolilor și profeților, piatra de căpătâi în întreaga structură fiind Isus Cristos. Această nouă societate adusă în ființă de Dumnezeu, nu este nimic mai puțin decât o nouă creație, o nouă rasă umană, a cărei caracteristică nu mai este alienarea, ci împăcarea, nu divizarea și vrăjmășia, ci împăcarea și pacea. Dumnezeu locuiește în „noul său Templu”, Biserica, prin Duhul, cu alte cuvinte Biserica este locuința lui Dumnezeu pe pământ.

Un alt aspect principal accentuat în acest pasaj este să scoată în evidență părtășia credincioșilor cu Duhul Sfânt. Pavel, în capitolul doi le vorbește neamurilor ca și străine de legământ și de promisiuni, dar acum ei sunt aduși prin sângele lui Cristos, prin care a distrus dușmănia și acum, prin Duhul cei creștini dintre neamuri au acces la Tatăl. Părtășia cu Cristos, care este piatra din capul unghiului, este realizată de asemenea prin lucrarea binecuvântată a Duhului Sfânt. În El, credincioșii de pe pământ și Tatăl din cer sunt legați în armonie, într-o părtășie cu Tatăl și cu Fiul, această este o comuniune, intimă, sfântă și continuă, pentru aceasta omul a fost creat, și Isus Cristos este Cel care a refăcut această părtășie.

Un alt lucru pe care apostolul îl scoate în evidență, este Lucrarea Duhului Sfânt. Biserica este acum locuită de Duhul Sfânt atât la nivel individual, cât și colectiv. Pavel folosește această metaforă în trei feluri pentru a descrie Biserica. El atribuie această metaforă Creștinul individual care a devenit templul lui Dumnezeu pentru că Duhul lui Dumnezeu locuiește în el sau în ea (1Cor.6:19). Ca și templu a lui Dumnezeu, creștinii sunt sfinți; ei aparțin lui Dumnezeu. În Efeseni, credincioșii sunt descriși ca fiind „un lăcaș sfânt” în care locuiește Dumnezeu (Ef.2:21-22). La fel și Petru vorbește despre credincioși ca fiind „o casă duhovnicească”(1Pet.2:5).

Nu numai creștinul individual, dar și congregația locală este templul lui Dumnezeu pentru că Duhul locuiește în comunitatea unită. Aceasta din nou are aplicații foarte practice. Ca și locuință unde locuiește Dumnezeu, congregația este un popor sfânt. Comunitatea din Corint a fost ruptă de schisma a patru nume proeminente: Pavel, Apolo, Chifa și Cristos. Această schismă nu a condus la mai multe secte, dar schisma care s-a produs a avut rezultate de la impactul iudaizatorilor, ei s-au întors să distrugă biserica. Pavel pus în această poziție, condamnă printr-un limbaj de avertizare (1Cor. 3:17). Faptul că Biserica este locul în care locuiește Dumnezeu nu ar trebui să existe nici o legătură între „lumină și întuneric”. Aici (2Cor 6:14) Pavel se referă mai mult la relațiile cu idolii păgâni, care au compromis mărturia creștinilor. Aceasta conduce să reflecte ideea templului lui Dumnezeu (1Cor.3:16). Totalitatea credincioșilor locali sunt considerați ca și locul în care locuiește Dumnezeu, dar aceasta presupune ca fiecare creștin să fie templul lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu locuiește în sfințenie, astfel Duhul Sfânt locuiește în ekklesia. Noțiunea de clădire devine pe de-a întregul metaforic și totuși spiritual.

Pavel mai aplică aceiași metaforă și la biserica universală (Ef.2:19-22). Neamurile creștine nu mai sunt străine de poporul lui Dumnezeu; ei sunt adevărata familie a lui Dumnezeu; sunt zidiți în templu pe temelia lui Cristos, apostoli și proroci, care cresc în templu sfânt a lui Dumnezeu. Motivul pentru care Pavel folosește această metaforă a templului este să indice biserica locală și cea universală, și să scoată în evidență scopul ekklesiei, unitatea bisericii în diversitate”.

În pasajul din Efeseni biserica întreagă este considerată Templul lui Dumnezeu (Efes. 2:19-22). Pavel vorbește „despre întreaga clădire” membrii sunt pietre vii care sunt legate strâns împreună și cresc ‚un templu sfânt în Domnul’.

Această Biserică a Iudeilor și neamurilor crește într-o singură clădire, sanctuarul sfânt în Domnul, a cărui Isus Cristos este Însăși piatra din capul unghiului.(2:19-22). Zi de zi pietrele vii sunt adăugate în această clădire, Biserica. Nu mai există nici un templu pământesc, sau al ideilor, sau al neamurilor în care să locuiască Dumnezeu. Singurul loc în care locuiește Dumnezeu este Biserica Sa. Scopul intenționat de Dumnezeu față de Biserica Sa este ca ea să crească. Aceasta trebuie să fie o creștere organică, pietrele fiind „pietre vii” (1Pet.2:5). La fel cum Templul a fost un loc sfânt și sacru sub vechiul legământ ca urmare a locuirii lui Dumnezeu în el, în același fel și credincioșii, pietrele vii, sunt sfințiți sub noul legământ ca urmare a faptului că ei sunt Templul Duhului Sfânt în care locuiește Dumnezeu (1Cor.19-20).

Concluzii

Așa cum am observat în studiul exegetic și teologic, metafora templului deși apare doar în câteva versete, ea urmărește același scop cu cea a trupului. Prin această metaforă Pavel face o legătură între poporul Vechiului Testament și cel al Noului Testament. Pavel preia imaginea templului, cu dorința de face mai multă lumină în învățătura Sa despre biserică. Ca și din celelalte metafore, autorul scoate la lumină unele aspecte teologice și practice.

Implicații teologice: o implicație teologică este conceptul trinitarian de Biserică dezvoltat de Pavel. Este dezvoltat modul în care întreaga Sfânta treime se implică în Biserică și o ține unită. Prin crucea lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt Biserica continuă să se mărească și să fie un Templu sfânt în Domnul. O altă implicație teologică pe care o accentuează această metaforă este prezența sau locuința lui Dumnezeu în Biserică.

Prin această metaforă, apostolul accentuează comuniunea pe care o au toți membrii unii cu alții, indiferent de rasă și sex, ea descrie părtășia dintre iudei și neamuri, care a fost realizată. Această metaforă descrie biserica universală în care nu există nici o barieră națională pentru a intra.

Biserica este acum locuită de Duhul lui Dumnezeu, atât la nivel individual, cât și colectiv. Locuind în cadrul Bisericii, Duhul sfânt își împarte viața cu Biserica, dându-i putere, și producând unitate în cadrul trupului.

Implicații practice: Toți credincioșii alcătuiesc Biserica și sunt pietre vii. Pavel subliniază că pietrele vii zidesc biserica Lui Dumnezeu. Toți cei care sunt pietre vii în templul lui Dumnezeu, trebuie să trăiască o viață sfântă și curată, la fel cum Templul Vechiului Legământ a fost sfânt, așa și credincioșii trebuie să trăiască sfânt. Un alt aspect important este că, fiecare membru este umplut de Duhul lui Dumnezeu, Duhul îi dă anumite calități. Aceste calități care reprezintă natura Lui și despre care se vorbește ca despre „roada Duhului”, prin aceste roade creștinii se edifică unii pe alții.

Analiza exegetică a metaforei “Mireasa lui Cristos” în cartea Efeseni

Metafora „miresei” în concepția lui Pavel

Imaginea mariajului întâlnită în Sfânta Scriptură este frecvent aplicată la Dumnezeu și poporul Israel. În Vechiul Testament în mod specific apare în Isaia 54:5-6; 62:5, și în Osea 2:7. În acest context descrie relația dintre Dumnezeu și poporul Său Israel. Această imagine este aplicată într-un mod similar la Cristos și Biserică în Noul Testament. Imaginea este dezvoltată în scrierile profeților, fiind întrebuințată să descrie întreaga istorie a relației mariajului între Dumnezeu și poporul său (Ier. 3:1-4; Ezec.16, Osea 1-3 ). În Vechiul Testament, Profeții într-un mod îndrăzneț au descris relația lui Dumnezeu cu poporul Israel în termenii mariajului (Ezec. 16:8). Această relație este descrisă ca fiind un legământ sacru între Dumnezeu și poporul Său. În timp ce, în Vechiul Testament relația lui Iuda (Is.54:5; Osea 2:19), sau a Ierusalimului (Ezec.16:8) cu Dumnezeu este descrisă în termenii dragostei, ai căsătoriei, această imagine este întâlnită și în Noul Testament.

Această metaforă pregătește calea pentru aluziile pe care la face Noul Testament cu privire la biserică, și anume că, ea este mireasa lui Cristos, în special în epistolele 2Cor.11:2. În acest context, Pavel descrie puritatea miresei lui Cristos, (Efes. 5:25-27), este descris modul prin care Cristos a răscumpărat-o. Cartea Apocalipsa descrie partea escatologică atunci când mireasa va fi răpită (19:7, 21: 2; 22:12). Conform acestui tablou, Domnul Isus Cristos este mirele divin care Își caută cu dragoste mireasa, și încheie un legământ cu ea. În acest context, relația dintre bărbat-soție este într-un sens metaforic aplicată la relația dintre Cristos și Biserică; Gen. 2:24 este citat ca și bază pentru unirea dintre Cristos și biserică (Ef.5:31-33). Cristos este mirele care Și-a ales Biserica să-i fie mireasă (Efes. 5:25-27). Datoria ei este să-i fie credincioasă în timpul logodnei (2Cor.11:2; Ef.5:24). La venirea parousiei ceremonia oficială va fi ținută, cu ea, și unirea eternă a Lui Cristos cu mireasa Sa va fi împlinită (Apoc.19:7-9; 21:1-2).

Pavel preia această imagine din Vechiul Testament, subliniind cu ajutorul ei, legătura dintre soț-soție ca și o analogie a legăturii dintre Cristos și comunitatea credincioșilor. Când vorbește despre mariaj, el îl descrie ca fiind un „un mister profund”, subliniind legătura strânsă dintre Cristos și Biserică (Ef. 5:32). Pavel privește căsătoria ca și o pictură a relației omului cu Dumnezeu. Căsătoria ca și instituție este presupusă clar în Noul Testament. Ea nu este bazată pe reguli umane ci pe porunca divină a lui Dumnezeu. Acest lucru este văzut frecvent în (Gen. 1:27; 2:24; Mc.10:6; Mat. 9:4; 1Cor.6:16; Efes.5:31).

Ideea Noului Testament în mod esențial privește mariajul din punct de vedere al omului (ca și kefalh. „cap”1Cor.11:3; Ef.5:23). Termenii folosiți în Noul Testament pentru a descrie mireasa lui Cristos: (Gk. nymphe-‘mireasa’) sunt întâlniți în Ioan 3:29, Apoc.21:2: „…Ierusalimul era gătit ca o mireasă” și (gyne – ‘nevastă ,soție’) în Apoc. 19:7; 21:9; în 1Cor.11:2 apare termenul (parthenos – ‘virgină’); și (kyria – ‘doamnă’) în 1Ioan 2:5. Ioan folosește în acest context imaginea aceasta, pentru a îndepărta apostazia. Această imagine a Bisericii accentuează ideea de puritate, supunere, credincioșie și relația intimă dintre Cristos și comunitate, unirea între mire și mireasa Sa.Pavel, în mod particular dezvoltă legătura Bisericii cu Cristos (2Cor.11:2 „…ca să vă înfățișez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată”), aici comunitatea este numită parqe,non (virgină, pură), ca și mireasă a lui Cristos.

În Efeseni 5:22, Cristos este mirele Bisericii, mariajul trebuie să fie păstrat sfânt. Scopul acestei imagini este ca să dea directive în ceea ce privește relația dintre soț și soție, apostolul facând o paralelă între relația cu Cristos, (mirele din ceruri), și biserica, comunitatea creștină, ai cărei membri sunt pe pământ. În Efeseni 5:32, relația mariajului este descrisă ca și un “mister”, care simbolizează relația lui Cristos cu Biserica. El interpretează acest “mister” pe baza versetului din Gen. 2:24 : “se vor face un sigur trup” ca și referință la Cristos și biserica Lui (Efes. 5:32). Ideea centrală a căsătoriei transmisă de Pavel în Efes. 5:22-31, include rolul miresei (Biserica), ea trebuie să stea în supunere și ascultare, împreună cu mirele (Cristos), rolul său fiind autoritatea și sacrificarea. Arhetipul mariajului, așezat ca și ideal, nu este Adam și Eva, ci relația dintre Cristos și Biserică.

Mult mai frecvent sunt întâlnite în Noul Testament referințe la Biserică ca și mireasă a lui Cristos în Apocalipsa. În pasajul 19:7-9, Ioan prezintă nunta mielului, mireasa fiind pregătită. Mireasa lui Cristos este îmbrăcată în haină strălucitoare și curată. Ioan nu aplică această imagine direct la comunitatea răscumpărată, ci la Ierusalimul ceresc care coboară din ceruri pe pământ. Ierusalimul ceresc este el însuși simbol pentru biserică. În Apocalipsa sunt patru referințe care descriu Biserica ca și mireasă a lui Cristos (Apoc.19:7-9;21:2; 9; 22:17), în acest context este prezentată ca și mireasa glorioasă a lui Cristos. Pavel dezvoltă imaginea despre căsătorie în 2Corinteni 11:1-3 și în Efeseni 5:21-33, în timp ce în Apocalipsa, Ioan prezintă Biserica glorificată, “gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Un alt aspect scos în evidență de Ioan, este “nunta Mielului” care urmează să vină (Apoc.19:6-9; 21:2,9).

Analiza exegetică a textelor

Efeseni 5:21-33

Acest pasaj poate fi văzut ca și un întreg, fiind legat și completând ideea din pasajul 5:18-20, unde este descrisă umplerea cu Duhul Sfânt, introducând o nouă topică identică, a supunerii, care este dezvoltată în restul pasajului.

Scriitorul, ca și în epistolele sale timpurii, vorbește despre relația lui Cristos cu Biserica Sa, și despre chemarea Bisericii în lume. Într-un mod surprinzător această viziune a lui, relația Cristosului înălțat și Biserica Sa portretizată în pasajul (1:20-23), aici autorul colorează perspectiva lui în relațiile umane. Putem fi siguri, că scopul său primar în această pericopă este să dea instrucțiuni despre mariaj, și în același timp, el își fundamentează afirmațiile în jurul relației mirelui ceresc, Cristos, cu mireasa Sa, Biserica. În întreg pasaj aceste relații se interpolează între ele. Aceasta este indicat prin folosirea particolelor – w`j (vv.23,24), ou[twj (v. 24,29), kaqw.j (vv.25,29).

Relația dintre soț-soție este văzută în (v. 22, 23a) ea este susținută prin expunerea relației Cristos – Biserica în (v.23b, 24a). Căsătoria umană este focalizată în v.24b, 25a, Cristos și Biserica, din nou în (v.25b-27). Atât relația dintre soț-soție și Cristos – Biserica sunt aduse împreună în (vv31,32) prin referirea la (Gen.2:24). Scriitorul în final subliniază scopul său principal prin sumarizarea instrucțiunilor despre căsătorie (v.33).

În versetul 21 ~Upotasso,menoi avllh,loij evn fo,bw| Cristou/`, “Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos”. În acest verset, Pavel aduce în discuție o altă cale a vieții umplută cu Duhul Sfânt care trebuie să se exprime pe ea însăși. ”Supunere” acest verb a fost folosit în greaca clasică în sens militar, (a alinia pentru bătălie, a se echipa pentru marș) este folosit atât pentru trupe cât și pentru vase”. Acest termen arată soldații militari, care mărșăluiesc sub ordinul ofițerului. Astfel, el vorbește despre supunerea unuia față de altul. Prefixul upo însemnă (sub). Hupotasso în greaca clasică însemna (să te supui, a te face supus). În Noul Testament, are sensul (să rânduiești sub, să subordonezi pus în supunere) mai poate însemna aici (a asculta)”, acesta este similar cu a ”a fi supus” conduce în direcția copiilor și sclavilor din (6:1,5). În acest context subordonarea este folosită din perspectiva soților și a creștinilor față de creștini (unii altora).

În continuare, sunt trei paragrafe care sunt date ca și exemple ale supunerii creștine, iar accentul în toate trei este pus pe supunere. Pavel se adresează soțiilor care trebuie să fie supuse soților (v.22); copiii trebuie să fie supuși părinților și să-i asculte (6:1); robii trebuie să fie supuși stăpânilor lor și ascultători (6:5). Verbul în greacă este la gerunziu („supunându-vă”) întocmai ca și „vorbind între voi”, „cântând și aducând laudă” din (v.19) și „mulțumind” (v.20), toate aceste gerunzii descriu rezultatul plinătății cu Duhul Sfânt. Gerunziul în greacă era folosit ca și imperativ. Toate aceste verbe la gerunziu sunt dependente de verbul plerouste, ”a fi umplut”, din (v.18). Pavel explică aici funcția structurală a familiei ca fiind asemănătoare cu cea a bisericii. În general, supunerea este atitudinea spirituală și reală la fiecare credincios în toate relațiile. Aici, Pavel se referă la atitudinea pe care a avut-o Cristos față de Dumnezeu, în mod asemănător trebuie să fie supuși toți membrii congregației.

În versetele (22-24) Pavel prezintă datoria soțiilor, el răspunde la întrebarea de ce nevestele trebuie să fie supuse, de asemenea este prezentat și statutul bărbatului. Poziția soțului de cap al soției, se aseamănă cu poziția Lui Cristos de cap al Bisericii Lui, atunci supunerea bisericii se va asemăna cu cea a Bisericii.

22 ai` gunai/kej toi/j ivdi,oij avndra,sin w`j tw/| kuri,w|( ”Nevestelor supuneți-vă bărbaților voștri ca Domnului”. În relația de căsătorie apostolul se adresează în primul rând nevestelor. În codul familial, cei care trebuie să fie subordonați sunt nevasta și copiii. Rolul femeii este arătat încă de la creație. Sunt două motive pentru care nevasta ar trebui să fie supusă bărbatului ei. Primul derivă din creație și privește poziția soțului de ”cap” al soției, în timp ce al doilea derivă din răscumpărare, și privește poziția lui Cristos drept ”cap” al Bisericii. Verbul hupotasso, ”a supune”, este înlocuit, subînțeles din versetul precedent.

Expresia toi/j ivdi,oij ”ai voștri” ”proprii, posesie unică”. Cuvintele acestea în special accentuează caracterul sfânt al relației în căsătorie. w`j conjuncție subordonatoare, în acest context, are rolul de adverb de comparație, “la fel de, asemănător ca”. Autoritatea sau supremația bărbatului a fost exprimată prin cuvintele, ca Domnului w`j acest adverb denotă mai mult similaritatea sau asemănarea. Astfel, cum sunt nevestele supuse lui Cristos, tot așa trebuie să fie supuse și bărbaților lor. Cuvintele din acest pasaj sunt foarte similare cu pasajul din (Col. 3:18) ”Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul”. Aici Pavel vrea să sublinieze autoritatea și înțelepciunea care este dată soților creștini, iar pe de cealaltă parte Pavel subliniază și autoritatea bisericii. Atât în familie, cât și în biserică ierarhia este: Dumnezeu, Cristos, bărbatul, nevasta. Capul este Cristos, care este Dumnezeu; capul fiecărui om este Cristos, capul nevestei este bărbatul ei (1Cor.11:3; Ef.5:23). Pavel își argumentează mai bine această poziție în pasajele din 1Corinteni 11:3-12 și 1Timotei 2:11-13. Aceste pasaje se întorc la narațiunea din Geneza 2, și arată că femeia a fost făcută după bărbat, din bărbat și pentru bărbat. În versetul următor se dă explicația, aici este vorba despre o subordonare sau supunere benevolă a ei înseși față de bărbatul ei, în căsătorie relația soț-soție reflectă relația dintre Cristos – Biserică.

23 o[ti avnh,r evstin kefalh. th/j gunaiko.j w`j kai. o` Cristo.j kefalh. th/j evkklhsi,aj, “căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii”. În acest verset Pavel își argumentează afirmația și explică motivul pentru care nevasta trebuie să fie supusă. În 1Cor. 11:3 bărbatul și soția sunt „un singur trup” (v.31), și bărbatul în această unire sfântă este conducător. În felul acesta Cristos și Biserica sunt una, și Cristos este conducătorul. Conceptul de kefalh; a fost deja întrebuințat de autor în această epistolă. La fel cum a fost accentuat mai sus (v.1:23) aici kefalh; ”cap”, este folosit cu semnificația de conducător sau lider, în unele locuri din LXX apare expresia Supremația lui Cristos și autoritatea Sa peste cosmos. Domnia Lui este exersată acum asupra și în folosul bisericii (Col.1:8; 2:10). Aceasta este evidențiat în 1Cor. 4:15; aici Cristos este descris ca și capul bisericii, El este, de asemenea , sursa și viața ei.

Cristos este Salvatorul trupului, Biserica Lui, pentru care El a murit pe cruce. El este Protectorul și Capul bisericii Lui, care este trupul Lui. Isus Cristos este modelul divin pentru bărbați, ei asemenea lui Cristos trebuie să ofere protecție, dragoste și să conducă soțiile și familiile la fel cum Cristos își conduce Biserica. Cum Biserica îi este supusă lui Cristos, la fel și nevestele trebuie să fie supuse bărbaților în orice lucru. Conceptul de Cristos ca și Salvator al trupului nu este găsit în alt loc din Noul Testament. Cristos este numit ca și Salvator în Filipeni 3:20, mai apare și în Luca 2:11; Faptele Apostolilor 5:31, 13:23; Ioan 4:42; 1Ioan. 4:14; . Această porțiune din epistolă se referă numai la relația dintre Cristos și Biserică

24 avlla. w`j h` evkklhsi,a u`pota,ssetai tw/| Cristw/|( ou[twj kai. ai` gunai/kej toi/j avndra,sin evn panti,, “și după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile” aJlla; ”dar” este cel mai mult luat ca și adversativ, furnizează contrastul cu cuvintele precedente din v. 23c.

Autoritatea bărbatului este înrădăcinată în domnia lui Cristos, aceasta nu se referă la scopul de a instrui. Aici supunerea nu este o ascultare oarbă de poruncile bărbatului, ci mai degrabă o acceptare plină de mulțumire a grijii lui. „Supunerea față de soț, și respectul pentru el, la care soția este, în mod specific, îndemnată….nu este în nici un caz docilitatea unei pisici sau a unui câine slugarnic…Pavel…se gândește la o tovărășie voluntară, liberă plină de bucurie și mulțumire, după cum arată analogia relației Bisericii cu Cristos”.

Dacă cuvântul care caracterizează datoria soției este „supune-te”, cuvânt care o caracterizează pe cea a soțului este „iubește”. În versetele (25-33). Pavel se întoarce și se adresează bărbaților.

25 Oi` a;ndrej( avgapa/te ta.j gunai/kaj( kaqw.j kai. o` Cristo.j hvga,phsen th.n evkklhsi,an kai. e`auto.n pare,dwken u`pe.r auvth/j( ”Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea”. Îndemnurile sunt pentru bărbați ca ei să-și iubească soțiile lor. Termenul pentru dragoste este aici agapa`o, , și se referă la dragostea lui Dumnezeu (1Ioan 4:8). Această dragoste este văzută la calvar (Ioan.3:16), și ea este produsă în inima credinciosului (Gal.5:22). Aceasta este dragostea care se sacrifică, dragoste care implică dăruirea și sacrificiul de sine.

Kenneth S. Wuest prezintă trei feluri de dragoste: dragostea pasiunii (eros), dragostea care satisface (stergo), și dragostea afecțiunii. Pavel alege aici cuvântul tipic creștin agapao, dragostea care este total neegoistă, ea nu caută propria satisfacție, ea nu este un răspuns la afecțiune, dar tinde pentru a face cel mai bun posibil pentru cel iubit. Această dragoste a fost modelul de dragoste standard a lui Cristos pentru Biserica Sa. Ideea aceasta a fost deja enunțată în 4:2, 15,unde este descris modelul de relație al creștinilor. Acum este folosit să le reamintească bărbaților ceea ce ar trebui să facă pentru nevestele lor, dar aceasta trebuie să se realizeze din propria dorință. Autorul face o paralelă între dragostea pe care Cristos și-a arătat-o față de biserica Sa, și dragostea bărbatului față de soție, care cere sacrificiu de sine. În relația de căsătorie, dragostea cere, în termeni mult mai profunzi, sacrificiu de sine. Analogia dragostei lui Cristos pentru Biserică este introdusă prin kaqw;" subliniind o comparație. Pentru Pavel, dragostea lui Cristos trebuie găsită în comunitatea creștină, și ea trebuie să reflecte această dragoste; iar în particular bărbații trebuie să reflecte această dragoste pentru soțiile lor.

26 i[na auvth.n a`gia,sh| kaqari,saj tw/| loutrw/| tou/ u[datoj evn r`h,mati, ”că să o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin cuvânt”. Pavel acum precizează scopul dragostei Lui Cristos pentru Biserica Sa. În primul rând dragostea lui este văzută prin sfințirea Bisericii. Westcott afirmă că „Cristos și-a iubit Biserica nu pentru că era perfectă, dar a iubit-o ca să o facă astfel”

Sfințirea privită în lumina Vechiului Testament implică așezarea deoparte. Prin moartea lui Cristos, credincioșii au fost separați de lumea păcatului și transferați în sfera sfințeniei lui Dumnezeu. Autorul se adresează destinatarilor cu care și el se identifică și îi numește agio" ”sfinți” acest termen mai apare în această epistolă (1:1, 4, 15, 18; 2:19; 3:18; 4:12; 5:3). Sfințirea a`gia,sh înseamnă „a fi pus deoparte”. Aici aspectul distinct al sfințeniei este lăuntric, purificare etică ca și în 1Tes.5:23. ”Curățirea” aici este la participiu modal, și arată cum sau în ce mod a avut loc Sfințirea. Sfințenia este explicată ca și curățire, ea are loc prin spălarea cu apă. Curățirea pe care o oferă Cristos credincioșilor nu este ceremonială sau simbolică, ci una reală și completă. Curățirea are nevoie de Cuvânt. Aceasta este similar cu pasajul din 1Pet. 3:21. Petru explică că apa, Botezul, nu spală niciodată „întinăciunile trupești”. Totuși, de vreme ce a fost poruncit, botezul trebuie acceptat ca răspuns al conștiinței curate a omului înaintea lui Dumnezeu. Apa botezului este asemenea apei judecății-este similar cu apa potopului, și această indică foarte clar ceea ce merită omenirea pentru păcat. În Romani 6 Pavel vorbește despre botez ca fiind participarea credincioșilor în moartea și în învierea lui Cristos.

Acțiunea participiului aorist, kaqarivsa" este cel mai bine luat ca și coincident cu verbul principal, avgiavsh, ”a sfinți”; de aici traducerea ”a curăți” este mai bună decât ”au fost curățiți”. Timpurile verbale sugerează că curățirea Bisericii precedă consacrarea sau sfințirea ei. Într-adevăr, curățirea pare să se refere la purificarea sau curățirea inițială de păcat și vină. Ea este realizată prin spălarea cu apă prin Cuvânt, sau prin apă și Cuvânt. „Spălarea cu apă se referă clar la botez” (F.A.22:16).

În 1Cor 6:11 spălarea și sfințirea sunt întâlnite împreună, ca și metafore ale mântuirii, cu aluzie probabil la botez. Sfințirea și curățirea au fost foarte asemănătoare cu ritualul spălării la Qumran. Adevărul soteriologic în această analogie este harul salvator, care îi face pe credincioși curățiți și sfințiți, prin Cuvânt, care este agentul lui Dumnezeu, așa că cei credincioși sunt prezentați în Cristos ca și Mireasa curată, și locuiesc totdeauna în dragostea lui.

Arthur Patzia notează câteva interpretări posibile ale relației dintre Cuvânt și Botez. Botezul în contextul Noului Testament, a fost acompaniat de cuvinte. Aici ar putea avea mai multe înțelesuri: (a) unii declară evanghelia; (b)mărturisirea candidatului, în care el sau ea exprimă credința în Dumnezeu; (c) unele cuvinte sunt pentru instruire înainte de botez; sau (d) se referă la formula pentru botez, în numele lui Cristos (F.A. 2:38; 8:16; 19:15; 22:16; 1Cor. 6:11) sau în numele Sfintei Treimi (Mat. 28:19). Există mai multe interpretări a acestui verset: Stott susține că „referirea la „Cuvânt” indică faptul că botezul nu este o ceremonie mecanică sau magică, ci este nevoie de o explicație pentru a defini semnificația lui, pentru a exprima promisiunile de curăție și viață nouă în Duhul, pe care el simbolizează, și pentru a întări credința noastră”. O altă interpretare a acestui verset este: Mărturisirea însăși a convertitului, declararea credinței lui în Cristos, ca și Domn, care a fost înviat din morți. Aceste două interpretări par a fi plauzibile. După ce și-a curățit mireasa prin apă și Cuvânt, planul Mirelui ceresc este să o sfințească.

27 i[na parasth,sh| auvto.j e`autw/| e;ndoxon th.n evkklhsi,an( mh. e;cousan spi,lon h' r`uti,da h; ti tw/n toiou,twn( avllV i[na h=| a`gi,a kai. a;mwmojÅ ”ca să o înfățișeze (Sieși) înaintea Lui, Biserică Slăvită, fără pată și zbârcitură, sau ceva de acest fel, ci sfântă și fără prihană”. Cristos s-a dat pe Sine Însuși pentru Biserică, scopul Său final fiind prezentarea Bisericii Lui ca și pe o Mireasă curată. Aceasta este punctat în descrierea relației dintre Cristos și Biserică, printr-o imagine a nunții. Diferit de 2 Corinteni 11:2 și Ioan 3:29, în Efeseni mireasa este Biserica universală, și Cristos este mirele, El nu are nevoie ca mireasa să fie prezentată de cineva, ci El însuși o prezintă. El își prezintă mireasa Sa Sieși e;ndoxon în splendoare glorioasă. Ea va fi eliberată de toate deformările și desfigurările, ea va fi sfântă și fără zbârcitură. Această imagine poate din nou reflecta pe Dumnezeu, care își împodobește mireasa Lui „cu haine cusute de fir, împodobită cu scule scumpe, împodobită cu argint și aur ”desăvârșită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem” (Ezechiel 16:10-14).

În alte pasaje din Efeseni Biserica este văzută ca și moștenirea glorioasă a Lui Dumnezeu (1:18) și sfera în care gloria lui este mărturisită, confirmată (3:21). Prezentarea Bisericii ca și mireasă este scopul final al răscumpărării lui Cristos, această se referă la Parousia. Aici, gloria cu care este împodobită Biserica, ca și mireasă, va fi elaborată în termenii perfecțiunii morale. Biserica va fi fără cusur moral. Cuvântul spi,lon poate însemna întinare sau defect, în unele feluri, dar împreună cu r`uti,j care înseamnă rid de piele, se poate referi la pată sau defect pe trupul fizic. Imaginea pregătirii miresei lui Cristos pentru Sine, nu constă în pregătirea fizică, aici nu se referă la pete fizice, încă de la început devine foarte clar că se referă la frumusețea morală. „Sfințirea” probabil se referă la procesul prezent al transformării caracterului și comportamentului ei prin puterea Duhului Sfânt, care sălășluiește în ea, în timp ce dăruirea este escatologică.

Aici scriitorul își focalizează atenția spre gloria și sfințenia escatologică, acestea sunt văzute și atribuite Bisericii. Activitatea lui Cristos denotă Biserica cu aceste calități care sunt prezente și continui. În versetul 1:4 sfințenia și neprihănirea sunt aspecte ale existenței creștine. Pavel în acest verset a descris implicațiile poziției lui Cristos de Cap al Bisericii. Cristos care este Capul, este și Mirele ei. De asemenea, este desemnat ca Cel care se sacrifică pentru ea, ca s-o slujească, pentru ca ea să devină tot ceea ce El dorește ca ea să fie, și anume ea însăși în plinătatea gloriei ei

28a ou[twj ovfei,lousin Îkai.Ð oi` a;ndrej avgapa/n ta.j e`autw/n gunai/kaj w`j ta. e`autw/n sw,mataÅ”în același fel trebuie să-și iubească și bărbații nevestele ca pe trupurile lor”. Dragostea lui Cristos pentru Biserică a fost prezentată în versetele 25-27, acum ea servește ca și model (ou{tw" în același fel) pentru bărbați. Afirmația a doua a scriitorului este să puncteze foarte clar obligația bărbaților față de soțiile lor: ei trebuie să le iubească. Bărbații trebuie să-și iubească nevestele ca pe trupul lor. Astfel, după cum Cristos este capul bisericii, tot așa și bărbații sunt capul soțiilor. Cristos și-a iubit Biserica, prin faptul că s-a dat pentru ea, în acest mod bărbatul trebuie să-și iubească nevasta.

Versetele 28, 29 arată dragostea profundă a lui Cristos pentru Biserica Sa. Noțiunea că bărbatul trebuie să-și iubească nevasta, ca pe trupul său, reflectă modelul Cristologic. Dragostea lui Cristos pentru Biserică poate, de asemenea, fi văzută ca și dragostea lui pentru trupul lui (vv.23, 30). Aici apare ideea că „bărbatul și nevasta devin un singur trup”, bazată pe principiul căsătoriei, cei doi au devenit un singur trup (5:31), nevasta este propriul trup. Bărbații și nevestele lor sunt părți complimentare ale unei singure personalități. Aceasta subliniază unitatea și intimitatea familiei.

28b–30 o` avgapw/n th.n e`autou/ gunai/ka e`auto.n avgapa/|\ Ouvdei.j ga,r pote th.n e`autou/ sa,rka evmi,shsen avlla. evktre,fei kai. qa,lpei auvth,n( kaqw.j kai. o` Cristo.j th.n evkklhsi,an( o[ti me,lh evsme.n tou/ sw,matoj auvtou/`. ”cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ci fiecare îl hrănește și-l îngrijește, precum și Cristos Biserica, pentru că suntem mădulare din trupul lui…”. Apostolul scrie din perspectiva pasajului Genesa 2, unde bărbații și nevestele sunt văzuți ca și o singură entitate, o singură persoană. Scriitorul continuă să argumenteze, și declară că cel care își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. „Așa cum Biserica este Trupul lui Cristos, în felul acesta nevasta este trupul bărbatului. Prin ea el își extinde viața lui”. Cristos își privește biserica în toate slăbiciunile și lipsurile ei, și o iubește ca pe trupul Lui, de aceea caută pentru ea adevărata sfințenie. Astfel bărbații trebuie să-și iubească nevestele ca pe trupul lor, pentru că nevasta devine parte a trupului lui, printr-o unire intimă cu el. Pavel, având deja în minte cuvintele din Genesa 2:24, citează acest verset pentru a descrie relația dintre soț – soție: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup”(31), dar mai mult de atât, aici el scoate în evidență felul în care Cristos a încorporat pe creștini în Sine Însuși, printr-o unire profundă și indisolubilă (v.31), taina aceasta este mare.

Pavel folosește două analogii, pentru a accentua dragostea soțului față de soția sa, și anume sacrificiul lui Cristos plin de dragoste față de mireasa Sa, Biserica, și grija plină de dragoste a soțului față de propriul trup. Acum El le unește pe amândouă. Mireasa lui Cristos și trupul lui Cristos sunt una și același lucru. Aceste două imagini majore ale scriitorului, folosite în această Epistolă, pentru a descrie Biserica-trupul și mireasa, sunt folosite explicit împreună. Verbul ejktrevfein „a hrăni” survine din nou familiei din 6:4, unde este folosit pentru a crește copiii, și verbul qavlpein ”a îngriji” a fost folosit de Pavel în 1Tesaloniceni 2:7, aici subliniază grija unei doici pentru copii. Deși aceste verbe pot fi asociate copiilor, în afara Noului Testament, ele sunt folosite în diferite contexte.

În versetul 29 este descrisă dragostea față de trup, prin ”a hrăni, a îngriji” propriul trup. Expresia în greacă, pentru a hrăni (evktre,fein în altă parte tre,fein) este folosită cu conexiuni variate, incluzând, un sens figurativ hranei spirituale, darul acordat de Dumnezeu oamenilor prin darurile spirituale. În aceste versete apariția celor două verbe au scopul să afirme responsabilitățile soțului față de soție în căsnicie ”îl îngrijește și îl hrănește cu drag”. Acest tratament aplicat de Cristos bisericii are menirea să reamintească grija Sa constantă și permanentă pentru trup. În versetul 29 termenul trup se referă la trupul de carne, th.n e`autou/ sa,rka , schimbarea de la sw,ma, aceasta marchează tranziția unei idei noi, bărbatul și nevasta cu toate că sunt un ’singur trup’ , nu sunt ca și Cristos și Biserica, „ci trup fizic” ca și în Genesa 2.

În versetul 30 scriitorul introduce persoana întâi la plural, ”noi suntem”, prin aceasta el vrea să accentueze destinatarilor că și ei fac parte din trupul de care se îngrijește Cristos. Ceea ce a afirmat scriitorul despre Biserică se aplică acuma și destinatarilor, pentru că ei sunt mădulare ale comunității, ale trupului lui Cristos. Aici cuvântul ”membrii” are o poziție emfatică. Kenneth S. Wuest afirmă: „Noi nu suntem ceva aparte de Cristos, nu avem o relație accidentală cu El. Noi suntem membri adevărați, părți a trupului Lui, și din acest motiv El este Cel care hrănește și crește Biserica”. Cristos are grijă de trupul Lui, Biserica, împlinindu-i toate nevoile pentru sănătatea și bunăstarea ei. În câteva manuscrise s-a găsit o adăugare la versetul 30 ”trup din trupul lui și carne din carnea lui”, dar această parte a versetului este respinsă, pentru că nu este nici un argument care să afirme că aceste cuvinte se referă la Biserică. Cei care resping această afirmație sunt: Nestle și Westcott de asemenea și Hort.

31 32 avnti. tou,tou katalei,yei a;nqrwpoj Îto.nÐ pate,ra kai. Îth.nÐ mhte,ra kai. proskollhqh,setai pro.j th.n gunai/ka auvtou/( kai. e;sontai oi` du,o eivj sa,rka mi,anÅ to. musth,rion tou/to me,ga evsti,n\ evgw. de. le,gw eivj Cristo.n kai. eivj th.n evkklhsi,anÅ ”de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (Eu vorbesc despre Cristos și Biserică)”.Textul din Genesa 2:24 a influențat argumentul scriitorului (v.28), fiind citat fără nici o formulă de început. Acest verset, citat din Genesa 2:24, concluzionează istoria despre crearea Evei, care a fost creată din coasta trupului lui Adam. Versetul este citat aproape identic, doar două diferențe nesemnificative, de aceea în LXX anti; touvtou ”de aceia”, înlocuit eneken touvtou ”de aceia” și pronumele posesiv autou ”a lui”, este omis `după patevra ”tatăl”, și mhtevra ”mama.

Autorul afirmă, că aici se referă la Cristos și Biserică. El nu afirmă că fiecare parte a acestui verset se referă la Cristos și la biserică. J.Jeremias susține că autorul se focalizează pe unirea dintre Biserică și Cristos doar în partea a doua a textului (la parousia). Cristos este Mirele, Cel care va veni după mireasa Lui (comunitatea credincioșilor), și o va conduce în cer Partea a doua a versetului kai. e;sontai oi` du,o eivj sa,rka mi,an „cei doi vor deveni un singur trup”, scoate în evidență adevăratul scop. Afirmația apostolului din versetul 31 este susținută mai târziu în versetul 32 ”taina aceasta este mare”, mevga ”mare” indicând semnificația și profunzimea tainei. Interpretarea termenului „mister sau taină” este dificilă în v.32.

Aici termenul are un alt sens, față de celelalte sensuri folosite în epistolă. În alte cinci evenimente din epistolă (1:9; 3:3; 4:9;6:19), ”taina” se referă la scopul lui Dumnezeu odată ascuns, dar revelat prin Cristos. Conceptul de ”mister” este înrudit cu dorința lui Dumnezeu, revelată pentru mântuire (1:9).Scopul lui Dumnezeu a fost să aducă împreună într-o unitate, prin Cristos, pe tot poporul din lume, care este dezbinat, să reconcilieze toate lucrurile. Latina Vulgata interpretează termenul ”taină”, ca fiind vorba de căsătorie, traducând prin sacramentum, care ne conduce la acest verset, având suport pentru afirmația ”căsătoria este un sacrament”. În concepția Romano Catolică „căsătoria” este un mare sacrament în Cristos și în Biserica Lui. Diferite aspecte ale tainei pot fi reliefate conform contextului (C.C. Caragounis, The Ephesian ”Misterion”,p.136-146, el crede că pasajul din 5:32 se referă la incomprehensibilitatea unirii lui Isus Cristos cu Biserica), iar cap. 3 se focalizează asupra egalității dintre Iudei și Neamuri.

Pasajul 5:32 scoate în evidență același eveniment al lui Cristos, subliniind aspectul central al pasajului, unirea intimă a lui Cristos cu Biserica. Cuvântul „taină” în acest context nu este un secret, ci o revelație – unirea între Cristos și Biserică. Biserica este trupul lui Cristos, ea este unită cu El, și acest lucru devine un model pentru căsătoria umană. Căsătoria creștină în Efeseni nu este ridicată la planul sacru, dar rămâne asemenea celeilalte căsătorii. Apostolul Pavel vede relația din căsnicie ca pe un model frumos al unității Bisericii în și cu Cristos. Când Îi este aplicat lui Cristos și Bisericii Lui acel „un singur trup” este identic cu „un singur om nou” (din 2:15). Partenerii în căsătoria creștină au ca și model relația dintre Cristos – Biserică, trupul aparține lui Cristos, și trăiește devotat viața creștină. Toate cele trei metafore despre Biserică, folosite în această epistolă – trupul, clădirea și mireasa, subliniază realitatea unității ei în baza unirii ei cu Cristos.

Accentul autorului, pus pe ejgw;, și pe particula de din versetul 32, scoate în evidență focalizarea asupra interpretării din Genesa 2:24, ca la o taină profundă a unirii lui Cristos cu Biserica. Afirmația este fondată pe asemănarea dintre creație (Gen 2:24) și răscumpărare (Cristos și Biserica). Isus Cristos a fost deja studiat prin termenii adamici în Efeseni 1:22 (Biserica și trupul), un text care se referă al unirea în trup a lui Adam, care acuma poate fi atribuită unirii Domnului Isus cu Biserica. Stott afirmă că acesta este un simbolism adânc: „Vorbesc despre Cristos și Biserică”. Autorul nu folosește aici numai acel ego al autorității sale apostolice, ci însăși expresia ego de lego („dar eu vă spun”), expresia pe care a folosit-o Însuși Isus în cele șase antiteze ale „Predicii de pa munte” (Matei 5:22, 28, 32, 34, 39 44). Apostolul folosește aceste cuvinte pentru că ”taina”, care i-a fost descoperită, este un adevăr revelat, și marea taină de aici, adică unirea dintre Cristos și Biserică, este îndeaproape înrudită cu unitatea dintre Iudei și Neamuri în Trupul lui Cristos, care i-a fost descoperită și despre care a scris (Efeseni 3:1-6).

33 plh.n kai. u`mei/j oi` kaqV e[na( e[kastoj th.n e`autou/ gunai/ka ou[twj avgapa,tw w`j e`auto,n( h` de. gunh. i[na fobh/tai to.n a;ndraÅ”Încolo (acum) fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă (respecte) de bărbat”. plh;n folosit la începutul propoziției, conduce cititorul la esența mesajului despre căsătorie. plh;n poate fi adversativ ”dar”, ”oricum” aici este folosit pentru a încheia mesajul și pentru a concluziona ideea principală (acum, în orice caz). Cu acest verset prin care concluzionează, el se reîntoarce la sfaturile practice cu care a fost începută această secțiune. Scriitorul se adresează în primul rând bărbaților „fiecare să-și iubească soția ca pe sine însuși”.

Apoi el se reîntoarce și repetă versetele 25 și 28, unde nevasta trebuie să se teamă de bărbat. Cuvântul „teamă” este traducerea cuvântului fobh/tai, care literal înseamnă „frică”, dar acest verb „poate exprima sentimentul fricii în toate nuanțele și în toate formele lui, de la simplu respect până la reverență și adorare, în funcție de obiectul ei”. Termenul fobh/tai, în acest context, poate fi tradus prin respect, mai apare și în versetul 21, de asemenea, aici are sensul de reverență. Relația sacră între bărbații creștini și soțiile lor este inexplicabil relatată de relația sacră dintre Cristos și Biserică. În acest pasaj poate fi văzută unitatea acestuia, combinată foarte clar.

Există un mesaj pentru soții în versetele22-24, un mesaj pentru soți (vv.25-32), în versetul 33a din nou este un mesaj pentru soți, și în partea a doua a versetului 33b este cel de al doilea mesaj pentru soții. În versetul 25 este subliniat motivul pentru care bărbații ar trebui să-și iubească soțiile, prezentând comparația dintre dragostea lui Cristos față de Biserica Sa. Dragostea lui Cristos pentru Biserică este faptul că s-a dat pentru ea că să o răscumpere și în versetele 31, 32 dragostea lui Cristos pentru Biserică mai implică–unirea Bisericii într-un trup cu El, astfel putem să înțelegem cum și-a iubit Biserica ca pe Sine Însuși”. Pavel descrie și datoria soțiilor, ele ar trebui să aibă aceeași atitudine față de soțul ei, asemenea atitudinii bisericii față de Cristos.

Frica soției față de soțul ei reflectă frica tuturor credincioșilor față de Domnul Isus (v:21). Această frică include și respect, dar este ceva mai mult decât atât, cu siguranță aici nu se referă la frica unui sclav. J.A. Robinson accentuează că „frica Bisericii față de Cristos este modelul pentru frica soției față de soțul ei, nu este frica sclavului, dar este teama plină de reverență”. Frica față de Cristos (v.21) este răspunsul credincioșilor la dragostea și puterea copleșitoare, irezistibilă; teama soției este răspunsul ei față de capul familiei, exercitată în dragostea care se sacrifică pe sine.

Versetul 33 scoate în evidență importanța căsătoriei în ochii scriitorului. Prin dragoste, pe de-o parte, și prin teamă, de altă parte, el subliniază ceea ce implică căsătoria. Soțul și soția sunt oglinda marii taine, unirea dintre Cristos și Biserică

Accente teologice ale metaforei “miresei”

Deși imaginea căsătoriei a fost folosită de Isus Cristos în Matei 25:1-13, și de Ioan Botezătorul în Ioan 3:29, ea nu a fost folosită ca și metaforă a bisericii mai înainte de Pavel. Prin această metaforă el descrie Biserica, și ea a fost aplicată comunității creștine (Efeseni 5:21-33). Această metaforă apare într-un pasaj foarte semnificat, și anume în 2Corinteni 11:2. Aici Pavel aduce în discuție angajamentul dintre Cristos ca și Mire, și Biserică ca și Mireasă, iar acest angajament sau logodnă dintre mireasă și mirele ei: „pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Pavel aici privește dinainte la timpul reîntoarcerii Lui Cristos, când își va prezenta Biserica ca pe mireasa sa lui.. Pavel prin această metaforă atribuită bisericii, subliniază mai multe aspecte importante referitoare la ekklesiologie.

Un aspect important pe care îl scoate în evidență Pavel, aici în Efeseni, este prezentarea lui Cristos ca Mirele, Capul și Salvatorul Bisericii. Prețul miresei a fost plătit de sângele lui Cristos la Calvar. Poziția, care este aici atribuită capului, implică o anumită inițiativă și conducere, dar mai specific ea implică sacrificiu. Ca și în cazul lui Cristos, El s-a dat pe Sine pentru mireasa Lui. Aici puterea sau conducerea pe care o manifestă „capul”, este de a purta de grijă, de a sluji. Toate aceste lucruri sunt găsite în Cristos, prin faptul că s-a abandonat pe Sine, dându-se chiar și morții, în dragostea Lui lipsită de egoism pentru mireasa Lui Martyn Lloyd-Jones în cartea sa Life în the Spirit (Viața în Duhul) afirmă că „Noi trebuie să ne gândim la căsătorie în termenii doctrinei răscumpărării”

Dragostea (agape) care este menționată în pasajul acesta, nu este o emoție sentimentală, ci o afecțiune spirituală. Această dragoste (agape) a lui Cristos pentru Biserică este văzută în sacrificarea Lui, El s-a dat pe Sine Însuși la moarte (25b). Acest act benevol al dăruirii de Sine are trei implicații asupra Bisericii, pe care ea ar trebui să le urmeze. În primul rând, ea a fost sfințită (hagiase) și curățită în apă prin cuvânt (26). Mențiunea curățirii prin apă face aluzie la botez, care este văzut ca și un răspuns la cuvânt. În al doilea rând, Cristos își va prezenta Biserica Sa fără pată, sau zbârcitură (v.27). Cristos își pregătește Mireasa, Biserica pentru El Însuși. În al treilea rând, Cristos s-a dat pe Sine Însuși ca ea, mireasa, să fie sfântă și fără pată (27b). Aceste trei idei, menționate în acest pasaj, au scopul de a pregăti și implica Mireasa în curăția ei morală. Biserica își datorează existența lui Cristos, care s-a dat pe Sine la moarte (v.25), El este salvatorul ei (v.23), care continuă să o hrănească și să o îngrijească (v.29)

Un alt aspect, de o mare importanță teologică, pe care îl accentuează această metaforă, este relația specială între Cristos și Biserica Sa. Este clar că acest pasaj (5:21-33), ca și în toată epistola, reprezintă ekklesia. În interpretarea căsătoriei din Noului Testament, mireasa este îndemnată să adopte o atitudine de supunere și de ascultare față de bărbatul ei, pentru că acesta este modelul relației Bisericii cu Cristos. Pavel aplică aici principiul armoniei la bărbați și la soțiile lor (5:21-33). Aici supunerea nu înseamnă robie, ci trebuie să fie benevolă asemenea lui Cristos, față de Biserica Sa. Supunerea este obligația creștină universală. Supunerea trebuie să fie reciprocă, voluntară, după cum afirmă și Barth: „Prin faptul că s-a subordonat Tatălui, Isus Cristos și-a demonstrat demnitatea, nu și-a pierdut-o. Când o persoană se supune în mod voluntar alteia, renunță la sine și se pune la dispoziția ei”. Biserica este supusă lui Cristos în toate lucrurile, pentru că El este capul ei.

Un alt aspect, pe care îl prezintă aici Pavel, este portretul dragostei lui Cristos față de Biserica Sa (25-27). Biserica trebuie să fie supusă lui Cristos, la fel și nevasta trebuie să fie supusă bărbatului ei, dar acum Pavel subliniază obligația bărbatului față de soția sa. Dragostea lui Cristos și dăruirea lui de Sine au avut un scop bine conturat. Și scopul Lui nu a fost să impună Bisericii o identitate străină, ci să o elibereze de petele și zbârciturile ce-i răpesc frumusețea și s-o arate în adevărata ei glorie. Pentru aceasta s-a dat Cristos pe Sine. Soțul creștin trebuie să aibă o preocupare similară. Cristos ca și „cap” al Bisericii rămâne modelul suprem pentru bărbat. Bărbatul este capul nevestei, ea trebuie să fie supusă și el are obligația să se sacrifice pentru ea și să o iubească.

Un alt element nou, în expunerea acestui pasaj, este unirea dintre Cristos și Biserică. Acesta este scos în evidență de citatul din Genesa 2:24, unde unirea este descrisă ca un profund mister. De fiecare dată când apare acest termen „mister” în epistolă, este aplicat la noțiunea de unitate: la unitatea cosmică în Cristos (1:9,10), la unitatea dintre iudei și neamuri într-un singur trup, Biserica (3:3-6). Acum nu doar credincioșii formează unitatea în Cristos, dar ca și în Biserică relația lor cu Cristos este una de unitate. Ca și alte aspecte ale relației dintre Cristos și Biserică, ea formează un prototip al căsătoriei creștine, în felul acesta unitatea este un aspect fundamental. Unitatea Bisericii în Noul Testament nu poate fi concepută întru-un mod aritmetic: Biserica nu este o sumă simplă a congregațiilor locale (ekklesiai). Unitatea Bisericii derivă din „unul Dumnezeu” Efeseni 4:4, din acest fapt toate (ekklesiai) bisericile locale sunt „în Cristos”. Și astfel, Biserica este o unire organică, nu una aritmetică. Unirea lui Cristos cu Biserica Sa este un mare mister (5:32), dar aceasta nu înseamnă că Biserica este „unită invizibil”. Biserica există pentru a manifesta în viața ei unitatea care există între Cristos și Tatăl. Unitatea este pentru că soțul și soția devin un singur trup, bărbatul este îndemnat să-și iubească soția ca pe trupul lui.

Marele mister revelat în acest text, nu vorbește inițial despre unirea dintre bărbat și nevastă, ci despre unirea dintre Cristos și Biserică. Căsătoria creștină este analogia la aceasta. Biserica ca și Mireasă a lui Cristos este văzută într-o relație intimă cu El, deși este subordonată Lui. Unitatea dintre Cristos și Biserică nu poate fi descrisă mai viu. Unitatea Bisericii nu este ceva care poate fi creată sau rânduită de noi. Omul nu poate crea unitatea, și nici nu poate să o distrugă, pentru că unitatea a fost dată de Dumnezeul Triunic (Efeseni 4:1-6).

La fel ca și imaginea trupului, imaginea Miresei are același scop: de a accentua unirea profundă dintre Cristos și comunitatea creștină, Biserica. Unirea lui Cristos cu biserica, este reflectată aici pe pământ în unirea dintre soț-soție. Imaginea Miresei este în particular ilustrată ca și relația intimă dintre Cristos și Biserică, aceasta presupune o strânsă legătură a dragostei între Cristos – Biserică.

Concluzie

Pavel preia cea de a treia metaforă din Vechiul Testament, mireasa Domnului, și o aplică miresei lui Cristos. Vechiul Testament, și în special cărțile profeților, au descris relația dintre Dumnezeu și poporul său în termenii unei căsătorii. Această metaforă este întâlnită și în Apocalipsa, ea este descrisă de apostolul Ioan în termeni escatologici.

În concepția lui Pavel această metaforă are mai multe conotații și este complexă. În contextul din epistola către Efeseni, Pavel descrie această metaforă ca pe o taină mare, care a fost descoperită de Dumnezeu. Această metaforă, ca și celelalte, subliniază relația strânsă dintre Cristos și Biserica sa.

Implicații teologice: Un accent important pe care îl descrie Pavel doar în epistola către Efeseni, este faptul că Cristos este descris ca și Salvatorul trupului, Bisericii. Prin această afirmație autorul subliniază sacrificiul și dragostea lui Cristos față de mireasa Sa. De asemenea, punctează foarte specific prețul pe care l-a plătit pentru Mireasa Sa. O altă implicație subliniată de Pavel este relația dintre Cristos și mireasa Sa, Biserica. Această relație este bazată pe dragostea agape, jertfitoare, și pe sacrificiu. Această relație descrie și supunerea Bisericii față de Cel care s-a jertfit pentru ea, Cristos capul Bisericii. Ca și în celelalte metafore, unitatea este puternic accentuată și în această metaforă. Unitatea este descrisă ca și un mister, ea este dată de Dumnezeul triunic. Un alt aspect subliniat de Pavel este aspectul escatologic, Mirele își va prezenta Mireasa, înaintea Tatălui, sfântă și curată.

Implicații practice: Biserica este îndemnată să se supună Capului, Cristos, care este Mirele miresei. Ea trebuie să se păstreze curată, pentru că a fost curățită de El și sfințită. Această supunere trebuie să fie benevolă din partea Bisericii, ca răspuns la sacrificiul pe care l-a făcut Cristos pentru ea. Un alt aspect subliniat de apostol este că Biserica trebuie să păstreze această unitate dintre Cristos și ea. Unitatea derivă din Dumnezeu și trebuie să fie păstrată de mireasa Lui, Biserica.

Rolul metaforelor în cartea Efeseni

Scriptura folosește un șir deschis de metafore, pentru o înțelegere mai clară a naturii Bisericii. Pavel folosește multe metafore semnificative ale poporului lui Dumnezeu în Cristos. Aceste metafore nu sunt întotdeauna sinonime, învecinându-se cu ekklesia. Uneori ele au conotații sau nuanțe diferite, de aceea este important să ne întrebam: ce punct este transmis sau învățat prin aceste metafore? Fiecare metaforă, folosită pentru Biserică, ne poate ajuta să prețuim mai mult privilegiul bogat dat de Dumnezeu, prin incorporarea noastră în Biserică. Deși există un mare număr de imagini ale bisericii, pe care le-a folosit Pavel în legătură cu Biserica, se vor analiza doar trei, care sunt menționate în Epistola către Efeseni. Arthur Wainwright a afirmat că într-o mare parte a operei lui Pavel, există un trinitarianism de la sine înțeles, care reiese până și din felul în care își structurează el epistolele. Acest trinitarianism este prezent și în modul în care înțelege el Biserica, deoarece în Efeseni o descrie ca pe trupul lui Cristos, templul lui Dumnezeu și mireasa lui Cristos.

Este important să se analizeze rolul acestor metafore în Efeseni, pentru a da un răspuns clar la întrebarea: de ce autorul folosit aceste metafore în acest context, și care este legătura dintre ele?

Prin aceste trei metafore Pavel vrea să descrie legătura strânsă pe care Cristos a realizat-o între Iudei și Neamuri. În întreaga epistolă se poate observa relația dintre iudei și neamuri, care este foarte accentuată de Pavel. Autorul folosește termeni și idei din Vechiul Testament. Încă de la început Pavel se adresează creștinilor din Efes ca fiind ‚sfinți’(1:1), acest titlu este întâlnit în Vechiul Testament, desemnând pe Israel ca poporul lui Dumnezeu. Benedicția pe care o rostește (1:3-14), introduce mai mulți termeni cheie și idei de bază în această epistolă. În rugăciunea sa de laudă, a ceea ce a împlinit Dumnezeu prin Cristos, Pavel enumeră toate binecuvântările acordate credincioșilor, acestea fiind folosite la plural. Multe din aceste binecuvântări au fost odată promise lui Israel, iar acum ele sunt adunate în Cristos. În această benedicție expresia ‘în Cristos’ este foarte des întâlnită în Efeseni, este întâlnită de unsprezece ori într-o singură secțiune. Pavel prezintă alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu comunității creștine ‚înainte de întemeierea lumii’, subliniind răscumpărarea pe care o realizează Cristos în istorie (versetele7-8).

Asemenea lui Israel, Biserica a fost ’răscumpărată’, dar în acest caz prin Isus Cristos (versetul 7) (conform Deuteronom 7:8; 9:26, 13:5, 15:5, 24:18; 1Cronici 17:21). Această hotărâre de răscumpărare a fost luată înainte de întemeierea lumii, și este împlinită la ‚plinirea vremii’ (v.10). Cuvintele acestea implică în prezent împlinirea speranței escatologice din Vechiul Testament. Acest act al răscumpărării a fost de dimensiune comică, ‚spre a-și uni într-unul în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ’. După ce vorbește despre Cristos, în acești termeni cosmici, apostolul se întoarce la comunitatea creștină, adăugând: ‚în care voi ați obținut moștenire’(v.11). Verbul (kleroun) din această propoziție are formă pasivă și poate fi tradus prin a atribui, a confirma. Tot așa este numit și poporul Israel ales de Dumnezeu ca și moștenitorii Lui (Deuteronom 32:8-9; Ps.32:12; conform Deuteronom 4.20, 9:29; Psalmul 106:40). F.F. Bruce afirmă: „Așa că aici, credincioșii sunt poporul ales de Dumnezeu, ca proprietatea sau moștenire Sa”.

Există o idee foarte similară, urmată în versetul 14, unde darul Duhului Sfânt este dat credincioșilor, ca și ‚o arvună a moștenirii lor’. Substantivul (kleronomia) tradus ‚moștenire’ a fost de asemenea folosit pentru Israel (Exod 19:5; Deuteronom 14:2, 26:18; Maleahi 3:17), dar aici este aplicat creștinilor dintre neamuri ca și în 1Petru 2:9 și Faptele Apostolilor 20:28.

Prin aceste idei similare, Pavel prezintă o legătură strânsă între ekklesiologia Vechiului Testament, și cea a Noului Testament. Există o continuitate între Israel, ca și popor al lui Dumnezeu și Biserică. Una dintre preocupările lui Pavel, în această epistolă, este să arate cum a fost produsă această continuitate prin Cristos. Tocmai aceste metafore arată ceea ce a făcut Cristos pentru poporul lui Dumnezeu. Toate promisiunile făcute celor din Vechiul Testament sunt acum împlinite prin Cristos în Biserică.

Sensul sau rolul acestei benedicții, adresată poporului escatologic al lui Dumnezeu, Biserica, căreia i s-a declarat că este aleasă ‚în Cristos’, arată că atât metafora trupului, cât și metafora templului sunt contribuția lui Pavel, pentru a argumenta și sublinia unitatea dintre Cristos și Biserica Sa, și unitatea realizată de El între iudei și neamuri. Cea de a treia metaforă, care este preluată din Vechiul Testament, și actualizată în contextul scrisorii din Efes, este pentru a descrie nunta Mielului și destinul poporului lui Dumnezeu. Pavel alege aceste trei metafore, din multe altele pe care le folosește în alte epistole, din dorința de a le clarifica celor din Efes natura Bisericii și scopul ei. Tot prin aceste metafore, apostolul în întreaga epistolă scoate în evidență Biserica universală, mai mult decât în alte Epistole.

Un aspect foarte important, pe care îl introduce Pavel, este sublinierea puterii, care a fost dată de Dumnezeu Bisericii. Prin aceste metafore, scriitorul demonstrează supremația existentă a puterii lui Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos din morți, și l-a înălțat într-o poziție de putere și autoritate în regatul ceresc peste toate puterile ostile cosmice. Această putere este disponibilă pentru poporul Lui, este subliniată în afirmația:” Dumnezeu l-a dat pe Cristos ca și cap peste toate lucrurile Bisericii”. Toată domnia și autoritatea dată de Dumnezeu lui Cristos poate fi folosită în favoarea Bisericii, dată de Dumnezeu prin înălțarea lui Cristos pentru Biserică. Stott afirmă că: „Puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus din morți, și care ne-a înviat și pe noi împreună cu El, a pus toate lucrurile sub picioarele Lui; ea poate pune tot răul sub picioarele noastre”. Biserica este trupul capabil să înfrunte puterile care sunt în întreg cosmos (3:10). Metaforele, și într-un mod special cea a trupului, subliniază dependența în relație a Bisericii față de Cristos, pentru că Cristos este capul ei, și o umple cu prezența Lui. Același aspect îl subliniază și metafora templului, puterea jertfei lui Cristos, prin care a unit cele două părți: Iudeii și Neamurile.

Un alt aspect, pe care îl subliniază aceste trei metafore, este relația Bisericii cu Cristos, unitatea dată de Dumnezeu Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt. Biserica este noua creație, care înlocuiește vechea ordine, și umanitatea ei despărțită. Ea are în loc „o nouă persoană”, „o nouă umanitate inclusă în Cristos”, care constituie trupul Lui. Noua comunitate este caracterizată de unitate: „un singur om” (2:15), „un singur trup”(2:16). Metafora „trupului” și metafora „templului” subliniază foarte accentuat această unitate în Biserică. Biserica, care este „o nouă umanitate în Cristos”, „un nou templu a lui Dumnezeu” scoate în evidență unitatea, dar în același timp locuința în care domnește Dumnezeu cu prezența Sa. La fel ca și metafora trupului, și cea a templului, metafora miresei accentuează și ea unitatea dintre Cristos și Biserică, ca pe un profund mister. În întreaga scrisoare, termenul mister a fost aplicat la noțiunea de unitate: la unitatea cosmică în Cristos (1:9,10), la unitatea dintre Iudei și Neamuri într-un singur trup, Biserica (3:3-6).

Imaginea trupului lui Cristos vorbește despre interconexiunile dintre toate persoanele, care alcătuiesc Biserica, asupra trupului există o reciprocitate; fiecare credincios îi încurajează și îi zidește pe ceilalți. Trupul este caracterizat și de o părtășie autentică. În Efeseni 4:11-16, Pavel dezvoltă această idee a valorii contribuției fiecăruia pentru ceilalți. În Efeseni, în mod special, este subliniată dimensiunea universală, pentru toți acei care vor să facă parte din el. Metafora templului scoate în evidență că această unitate a „trupului” este dată de Sfânta Treime, și este menținută tot de ea prin prezența Duhului, care produce unitate în cadrul trupului. Prezența Duhului Sfânt în Biserică o face ca ea să fie sfântă și curată. Deoarece, la fel cum Templul a fost un loc sfânt și sacru sub vechiul legământ, ca urmare a faptului că Dumnezeu locuia în el, și credincioșii sunt sfințiți sub noul legământ, ca urmare a faptului că ei sunt Templul Duhului Sfânt . La fel și prin metafora miresei, Pavel stimulează pe destinatari la o năzuință pentru o mai mare puritate și sfințenie, și, de asemenea, la o mai mare dragoste de Cristos, și la supunere față de El.

Toate cele trei metafore urmăresc să demonstreze unitatea dintre Biserică și Cristos, și unitatea dintre membrii Bisericii. În acest context, metaforele se completează una pe cealaltă, urmărind același scop principal: unitatea în trupul Lui Cristos. Prin ele, Pavel aduce mai multă lumină asupra misterului, care a fost ținut ascuns de Dumnezeu, și descoperit sfinților apostolilor. Metafora trupului arată rolul lui Cristos în lucrarea Sa de răscumpărare și reconciliere a Bisericii, și evidențiază puterea dată Bisericii de Dumnezeu. În calitate de trup al lui Cristos, Biserica este extinderea lucrării lui Cristos în lume. Metafora templului subliniază locul unde Dumnezeu locuiește și continuă să lucreze unitate în Biserică; metafora miresei evidențiază acea puritate și sfințenie a Bisericii prin care stă într-o unire indisolubilă strânsă cu Cristos.

Concluzii finale

La începutul lucrării de față s-a propus să se analizeze metaforele din Epistola lui Pavel către Efeseni, din punct de vedere exegetic și teologic. Analiza a fost una obiectivă, care a evidențiat diferite opinii, interpretări ale mai multor comentatori, urmându-se nu impunerea unei păreri personale, ci, mai degrabă, descoperirea unei interpretări exegetice și teologice, corespunzătoare gândirii teologice pauline, și contextului Sfintei Scripturi.

În primul capitol al lucrării, s-a analizat metafora trupului lui Cristos. Pavel acordă cel mai mult timp pentru această metaforă, care este, cred cea mai importantă, nu numai în această epistolă, ci, în toate scrierile sale. În prima parte, s-a analizat conceptul de „soma” în gândirea paulină, în epistolele timpurii și în cele târzii, și în mod special în Efeseni. Partea a doua s-a ocupat cu analiza fiecărui text din cartea Efeseni, în care apare termenul de „soma”, din punct de vedere exegetic, pentru a se înțelege importanța pe care o are această metaforă în contextul apropiat. Cea de a treia parte s-a ocupat cu analiza din punct de vedere teologic ale celor mai importante caracteristici ale metaforei trupului lui Cristos. În acest sens, s-a evidențiat faptul că, Pavel folosește această metaforă cu scopul de a sublinia unitatea strânsă dintre Biserică și Cristos.

În al doilea capitol, preocuparea a fost să se analizeze cea de a doua metaforă, pe care o folosește Pavel în această epistolă, metafora templului lui Dumnezeu. S-a analizat conceptul de „naos” în concepția lui Pavel, pe baza scrierilor sale, și în mod specific contextul din Efeseni . În partea a doua, s-a analizat pasajul, în care apare acest termen, din punct de vedere exegetic, pentru a se înțelege care este rolul ei în această epistolă. În al treilea rând, s-a accentuat pe baza analizei exegetice, care sunt implicațiile teologice și practice ale acestei metafore. Pavel preia acest concept din Vechiul Testament, pentru a scoate în evidență unitatea dintre poporul vechiului legământ, și cel al noului legământ. La fel ca și metafora trupului, această metaforă subliniază unitatea, care a fost restabilită de Cristos prin cruce.

Al treilea capitol, s-a ocupat de analiza celei de a treia metafore, care apare în acest context, din epistola către Efeseni. Pavel preia această metaforă din contextul Vechiului Testament, pentru a sublinia mireasa lui Cristos, Biserica. În primul rând, s-a analizat acest concept de „mireasă” în gândirea lui Pavel, în epistolele sale. Partea a doua, s-a ocupat cu analiza exegetică a pasajului în care apare, contextul apropiat și în întreaga carte. În partea a treia din acest capitol, s-au analizat implicațiile teologice ale acestor metafore și rolul lor în această epistolă. Metafora miresei, ca și celelalte două, subliniază foarte pronunțat unitatea care există între Cristos, care este Mirele, și Biserica Sa, care este Mireasa. Această relație este descrisă ca fiind o taină, autorul o descrie în termenii mariajului.

Capitolul patru sumarizează acest studiu, și s-a căutat care este rolul acestor metafore, și care este aplicabilitatea lor în viața Bisericii. De asemenea, s-a evidențiat care este rolul acestor metafore în cartea Efeseni, și de ce Pavel le folosește în acest context. Pavel folosește aceste metafore pentru o înțelegere mai clară a destinatarilor, care este natura ekklesiei. El subliniază, în toate cele trei metafore, unitatea pe care a dat-o Dumnezeul triunic Bisericii. Pavel scoate în evidență acest mister al unității, care s-a produs între Cristos și Biserică, între Iudei și Neamuri. Toate aceste metafore urmăresc același scop, care este unitatea dată de Dumnezeu, și păstrată de trupul lui Cristos, templul lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, acestea toate subliniază un singur lucru: unitatea Bisericii.

Bibliografie

Abbott, T. K., Epistle to the Ephesians and to the Colossians, (Ed. Edinburgh: T.& T. Clark, 1909).

Alexander, T. D., Brain, S. Rosner, New Dictionaty of Biblical Theology, (Ed. Inter-Varsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 2000).

Arnold, E. Clinton, Zodervan Illustrated Bible Backgrounds Commentary, vol.3 (Ed. Zondervan Grand Rapids, Michigan, 2002).

Barth, Markus, A Study of the Epistle to the Ephesians, (Ed. The Judson Press, Chicago, 1963).

Bromiley, W. Geoffrey, The International Standard Bible Encyclopedia, vol. I, (Ed. William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, 1988).

Brown, Collin, Dictionary of New Testament Theology, v. 2, (Ed. Zodervan Publishing House Grand Rapids, Michigan, 1986).

Bromiley, W.Geoffrey, Theological Dictionary of the New Testament, (Ed. William B. Eerdmans Publishing Company The Paternoster Press, 1985).

Bruce, F. F., The Epistles to the Colossians to Philemon and to the Ephesians, (Ed. WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1993).

Douglas, J. D., Dicționar Biblic, (Ed. Cartea Creștină, Oradea 1995).

Elwell, A.Walter, Evangelical Dictionaty of Biblical Theologh, (Ed. Paternoster Baker Book 1996).

Erickson, J. Millard, Teologie Creștină, vol. 3, (Ed. Cartea Ceștină, Oradea, 1998).

Foulkes, Francis, Tyndale New Testament Commentaries, Ephesians, (Ed. Inter-Varsity Press, Leicester, England 1983).

Giles, Kevin, What on Earth is the Church?, (Ed. Inter-Varsity Press, Downers Grove, Illinois, 1995).

Grudem, Wayane, Bible Doctrine, (Ed. Inter-Varsity Press, 1999).

Grudem, Wayne, Systematic Theology,An Introduction to Biblical Theology, (Ed. Inter-Varsity Press, Leicister, England, 1994).

Grudem, Wayne, Tyndale New Testament Commentaries 1Peter, (Ed. Inter-Varsity Press, Leicester, England 1989).

Guthrie, Donald, New Testament Theology, (Ed. Inter-Varsity Press, 1981).

Hawthorne, F. Gerald; Martin, P. Ralph, Dictionary of Paul and his Letters, (Ed. Inter-Varsity Press, 1989).

Hendriksen, William, New Testament Commentary Ephesians, (Ed. The Banner of Truth Trust, 1972).

Hole, F. B. Paul’s, Epistles, vol.II, (Ed. Central Bible Hammond Trust Limited, Wooler, Nouthumberland).

Kittel Gerhard, Theological Dictionary of the New Testament, vol.I, III, IV, V, (Ed. WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1978).

Ladd, George, Eldon, A Theology of the New Testament, (Ed. William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, 1993).

Lincoln, T.Andrew, Word Biblical Commentary Ephesians, (Ed. Word Books, Publisher Dallas, Texas, 1990).

Lloyd-Jones, D. M., God’s Way of Reconciliation, (Ed. The Banner of Truth Trust, 1981).

Lloyd-Jones, D. M., Life in the Spirit in Mariage Home & Work, (Ed. The Banner of Truth Trust, 1985).

MacArthur, John, The MacArthur New Testament Commentary Ephesians, (Ed. Moody Press Chicago, 1986).

Mitton, C. Leslie, The New Century Bible Commentary, Ephesians, (Ed. W.M. Eerdmans Publ. Co., Grand Rapids, 1989).

Moody, Dale, Christ and the Church, Ed. Grand Rapids Michegan: Eerdmans Publishing Company, 1963

Moule, H. C. G., Studies in Ephesians, (Ed. Kregel Pubications Grand Rapids, Michigan, 1977).

Murray, Andrew, The Beliver’s Call to Commitment, (Ed. Bethany House Publishers Mineapolis, Minnesota, 1983).

Murray, J. O. F., The Epistle of the Paul the Apostle to the Ephesians, (Ed. Cambrige: at the University Press, 1933).

Patzia, G.Arthur, Ephesians, Colossians, Philemon, (Ed. Paternoster Press, 1990).

Richardson, Alan, An Introduction to the Theology of the New Testament, (Ed. Harper & Brothers, Publisher, New York, 1958).

Ridderbos, Herman, Paul An Outline of His Theology, (Ed. William B. Eerdmans Publishing Company, 1997).

Robinson, J. Armitage, Commentary on Ephesians, (Ed., Kregel Publications, Grand Rapids, Michigan, 1980).

Schnackenburg, Rudolf, The Epistle to the Ephesians, (Ed. T&T Clark Edinburgh, 1991).

Simpson, E. K. and Bruce, F.F., Commenatary on the Epistles to the Ephesians and Colossians, (Ed. WM. B. Eerdmans Publishing Grand Rapids, Michigan, 1968).

Smith, L. David, All God’s People, (Ed. A Bridge Point Book, 1996).

Stagg, Frank, Teologia Noului Testament, (Ed. Gnosis, București, 1999).

Stott, R.W John, Noua Societate a lui Dumnezeu, (Ed. Societatea Misionară Română, Oradea, 1987).

Taylor, Mills, Theophilus, Interpretation, A Journal of Bible and Theology, (Ed. Brook Road, Virginia, 1958).

Taylor, V. John, The Go-Between God, (Ed. SCM, London, 1972).

Vaughan, W. Curtis, The Letter to the Ephesians, (Ed. Convention Press, Nashville, Tennessee, 1963).

Westcott, Brooke, Foss, Saint Paul’s Epistle to the Epheians, (Ed. London Macmillan And Co. Limited, 1906).

Wuest, S. Kenneth, Wuest’s Word Studies Ephesians and Colossians, (Ed. WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1953).