O Analiza Asupra Comportamentului Nonverbal al Participantilor la Campionatele Europene de Patinaj Artistic

=== Comunic nonverb patinaj ===

"Comunicarea nonverbala. O analiza asupra comportamentului nonverbal al participantilor la Campionatele Europene de patinaj artistic"

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Comunicarea a existat și va exista mereu, fiind un proces care mijlocește relațiile sociale. Societatea s-a dezvoltat pe baza principiilor existente în urma colaborării dintre oameni, care fără comunicare nu ar fi existat.

În orice moment din viață, chiar și intuitiv, omul comunică cu cei din jur, verbal, în scris sau prin gesturi corporale. Fără comunicare societatea nu s-ar fi putut dezvolta, tehnologia nu ar fi avansat,iar oamenii nu ar fi reuțit să evolueze pe treptele existenței.

“Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective” , care pot fi comune sau individuale.

Comunicarea verbală nu poate fi receptată în totalitate decât prin susținerea ei prin diferite componente specifice limbajului nonverbal. Limbajul nonverbal transmite informații psihice ale comunicatorului către receptorul mesajului, care prin propriile abilități descifrează semnificațiile acestor semnale.

Prezenta lucrare pleacă de la premisa că interacțiunile umane nu ar fi fost posibile fără transmiterea și receptarea de mesaje. Rolul comunicării nonverbale nu trebuie diminuat deoarece “din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale – cuvinte, 38% sunt vocale – inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje nonverbale, mai precis, în situația unei conversații, componenta verbală deține 35% iar comunicarea nonverbală 65%”

În prezenta lucrare "Comunicarea nonverbală. O analiză asupra comportamentului nonverbal al participanților la Campionatele Europene de patinaj artistic" m-am gândit să să studiez cum comunică nonverbal sportivii, mai exact cum își afișează patinatorii emoțiile în caz de success și de eșec și să observ dacă există diferențe interculturale în modalitățile de exprimare nonverbală.

În primul capitol voi prezenta principalele definiții ale comunicării nonverbale, urmând ca în capitolul al doilea să se prezinte tipologia gesturilor, așa cum au fost prezentate de autorii de referință în domeniu respectiv. În ultimul capitol sunt studiate elementel nonverbale ca urmare a unei cercetări pe un eșantion semnificativ al patinatorii participanți la Campionatele Europene, în cadrul probelor la care sunt concurenți.

În cadrul acestui studiu se vor determina în detaliu gesturile acestora, concomitent cu programul artistic și evoluția lor pe gheață. Se vor remarca eventualele discrepanțe între exerciții și gesturi, între ceea ce vor să arate și ceea ce se vede cu adevărat.

CΑPIΤОLUL 1

COMUNICAREA NONVERBALĂ B#%L!^+A?

1.1. Conceptul de comunicare nonverbală

Procesul comunicării necesită un emițător și unul sau mai mulți receptori. Comunicarea este iniâiată prin intermediul unui emițător, care își codifică mesajul pe care-l transmite. Transmiterea acestui mesaj se realizează printr-un canal de comunicăre având ca destinator unul sau mai mulți receptori.

Receptorul își decodifică mesajul primit, după care, în funcție de circumstanțe oferă un feedback. Acest feedback poate fi un mesaj verbal, în care acesta devine emițător iar celălalt partener de comunicare va fi receptor, sau poate fi de tip nonverbal, caracterizat prin gesturi, mimică, expresii faciale, mișcări ale corpului care în unele cazuri oferă răspunsuri mai concludente decât orice mesaj transmis pe cale verbală.

Prin “comunicare se înțelege orice transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”

Prin nonverbal se înțelege tot ceea ce este transmis diferit, prin alte canale decât cele verbale. “Termenul de “comunicare nonverbală” are o sferă mai largă decât cel de “comportament nonverbal”, care desemnează modificarea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi, membre, etc) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respectivelor persoane fără acordul acestora” .

Pentru mesajele specifice comunicării nonverbale trebuie să se țină cont și de factorul cultural, religios, care poate interveni în cadrul acestor mesaje, transmise codificat de către corp. Comunicarea nonverbală, deși identică, are conotații diferite în funcție de context, tipologie și cultură. Un gest, o privire, acestea pot avea o anumită semnificație într-o anumită cultură, iar în alta pot avea semnificații contrare.

Comunicarea nonverbală își are rădăcinile în cele mai vechi timpuri, chiar înainte ca omul să înceapă să vorbească. În acele perioade oamenii se înțelegeau prin semnale transmise prin gesturi ale corpului și desene sau picturi care sunt acum adevărate și valoroase izvoare istorice.

În cadrul unei comunicări noverbale pot apărea anumite anomalii care pot periclita, fără voie, comunicarea verbală. Se poate susține comunicarea verbală prin comunicare nonverbală dar cu repercursiuni de întrerupere a acesteia. De asemenea, se poate anihila comunicarea verbală prin gesturi, priviri, studii asupra comportamentului nonverbal care practic face inutilă comunicarea verbală.

„Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial” .

1.2. Elemente ale comunicării nonverbale

Elementele specifice comunicării sunt:

emițătorul – cel care codifică mesajul pe care-l transmite

receptorul – cel care recepționează mesajul pe care-l decodifică

canalul de transmitere al mesajului – reprezintă modul prin care se transferă mesajele de la emițător la receptor: verbale sau nonverbale, de genul gesturilor, mimicii, posturii

feedback-ul care poate fi transmis în mod intenționat sau involuntar.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale comunicării nonverbale sunt elementele codificate. Aceste codificări sunt în strânsă legătură cu tonalitatea, gestul, mișcări ale corpului și alte modalități de comportament în timpul comunicării.

Codificările prin ton, gesturi și mișcări corporale sunt cele care conțin cele mai multe informații și definesc calitatea relațiilor interpersonale. Mesajul care este astfel codificat indică în mod clar ascultătorului felul în care acesta percepe și participă la comunicare, vorbind despre natura celui care transmite mesajul, despre intențiile și starea lui de spirit.

Comportamentul din timpul comunicării este determinată prin diverse modalități: ca: aparența fizionomică și corporală (expresia feței, felul de a se îmbrăca, pieptănătura, folosirea produselor cosmetice), habitusurile , utilizarea spațiului (modul de așezare a unora față de alții sau dispunerea obiectelor), succesiunea inițiativelor în conversație, aprobări sau dezaprobări exprimate mimic sau pantomimic. Habitusul reprezintă un concept complex care reprezintă o structură a minții caracterizată de un set de elemente și trăsături care sunt dobândite într-o comunitate:conform unor sensibilitați, dispoziții și gust., fiind termen ethnic care apare la Norbert Elias pentru prima data, ulterior reluată de Perre Bourdieu.

Aceste elemente de comunicare nonverbală sunt cele care pot închide sau deschide o comunicare, un canal de comunicare, putând afecta relațiile personale dintre comunicatori.

1.3. Clasificările

Literatura de specialitate prezintă mai multe tipuri de clasificări ale comunicării nonverbale, apărute în decursul cercetărilor specialiștilor în domeniu.

În anul 1965, Ruesch și Kees. au realizat o clasificare a comunicării nonverbale după trei criterii ale limbajului: limbajul semnelor (care include gestica), limbajul acțiunii (include mișcările corpului) și limbajul oferit de obiecte (amplasarea în spațiu al obiectelor). Burgoon, Buller și Woodal au susținut că această clasificare este nediscriminatorie și au realizat propria lor clasificare în care au inclus cronemica și paralimbajul.

Ekman și Friesen au clasificat comportamentele nonverbale în cinci categorii preluate de Druckman, Rozelle și Baxter: embleme (mișcări substitutive cuvintelor), ilustratori (mișcările care însoțesc vorbirea accentuînd-o și modificând-o), reglatori (mișcările care semnalează schimbările de comunicare de la emițător la receptor), expresiile faciale și adaptorii (modul de manipulare a obiectelor în funcție de dorința individuală sau emoțională a participanților la comunicare) .

Dittman realizează în anul 1972 o clasificare în funcție de elementele componente ale comunicării nonverbale, având în vedere: emițătorul sau sursa, receptorul, codificarea, decodificarea și canalul prin care se realizează comunicarea. În același an, Mehrabian consideră că trei elemente sunt dimensiunile necesare pentru o clasificare concretă a acestei comunicări nonverbale: evaluarea, statusul și sensibilitatea.

Doi ani mai târziu, Harrison realizează o clasificare după patru tipuri de coduri: de executare (asociată mișcării corpului, a expresiei faciale, a privirii, atingerilor și a activității vocale), spațio-temporală (mesaje obținute prin combinația dintre spațiul și timpul utilizat), artefact (mesaje transmise prin obiecte) și mediatoare (efecte ale transmisiunilor prin efecte speciale între emițător receptor prin canalele mass-media). .

Dale Lethers, în anul 1986, după studiile lui Charles Larson din anul 2003 a identificat canalele de comunicare care clasifică comunicarea nonverbală după: mișcări ale ochilor, expresii faciale, proxemică, postură, aspect fizic și factori suprasegmentali (intonație, timbru și volum al vocii) .

Conform principiilor lui Mark L. Knapp, clasificarea comunicării nonverbale trebuie să țină cont de următoarele principii: privire (modul în care se privesc persoanele în timpul comunicării verbale, felul de a privi), auz (felul în care se recepționează mesajul, conform modului de transmitere al acestuia de către emițător, prin tonalitatea vocii), miros (mișcări, gestică, atât cea individuală cât și cea aflată în conjunctură cu alte persoane, determinată de gesturi, postură, privire, expresii faciale, atingeri corporale, proximitatea) și relația de afectare a mediului înconjurător la interacțiunea cu factorul uman (dispunere spațială a mobilei, temperatura mediului ambiant, prezența altor persoane, zgomote de fond) .

În concluzie , la aceste studii referitoare la principiile ale comunicării, cei mai mulți cercetători au acceptat o clasificare ca o rezultantă a combinației de coduri și a mediului sau canalului de transmitere a mesajelor. Conform acestui criteriu, clasificarea se face după limbajul corporal, privirea de ansamblu, gestul vocal, percepția spațiului și a timpului. Clasificările astfel realizate sunt după:

kinezica – (mișcările corporale, faciale) ce include o mică parte a semnificațiilor privirii

paralimbajul – “gesturile” vocale

cronemica – percepția timpului

oculezica – privirea în ansamblu

proxemica – percepția spațiului

1.4. Funcțiile

Așa cum asupra categoriilor și clasificărilor cercetătorii din domeniu nu au ajuns la un consens, nici în cazul funcțiilor comunicării nonverbale nu există o unanimitate în aprecieri.

Paul Elkman a identificat în urma cercetărilor cinci funcții care sunt specifice comunicării nonverbale, precum:

repetarea (clarificare sau accentuare prin gesturi a comunicării verbale),

substituirea (gesturi nonverbale care înlocuiesc efectiv comunicarea verbală),

completarea (gesturi sau atingeri, de aprobare a comunicării verbale),

accentuarea sau modelarea (punere în evidență prin amplificare sau diminuare a mesajelor verbale),

contrazicerea (prin comunicare directă se susține un anumit lucru, iar prin componentele comunicării nonverbale ca mimica, gesturile sau privirile ascunse se transmite alt mesaj).

După Argyle Michael care în anul 1988 a finalizat conceptele legate de comunicarea nonverbală, există doar patru funcții care caracterizează această comunicare: de exprimare a emoțiilor, de transmitere a unor atitudini interpersonale, de prezentare a personalității și de acompaniere a comunicării verbale prin feedback. În schimb, Maurice Patterson, la trei ani după Argyle, amplifică funcțiile comunicării nonverbale împărțindu-le în mai multe categorii dinstincte:

de transmitere a informațiilor,

de gestionare a interacțiunilor,

de reflecție a gradului de apropiere dintre comunicatori,

de exercitare a influenței,

de control al sentimentelor,

de facilitare a satisfacerii obiectelor și/sau intereselor

Începând cu anul 1989, Burgoon, Buller și Woodall au stabilit în anul 1996, în urma unor analize detaliate ale comunicării nonverbale faptul că aceasta deține mai multe roluri în cadrul general al comunicării, ele urmând să devină și funcțiile acesteia. După opiniile acestor cercetători, preluate de Chelcea el. all, funcțiile sunt:

de structurare a interacțiunii, a rolurilor comunicatorilor,

de identificare, proiectare a identității eu-lui, al sinelui, făcând referire la modurile de codare-decodare a mesajelor,

de formare a unei impresii despre persoane, felul de percepere a comunicatorilor între ei,

de exprimare și de management a sentimentelor emoționale,

de management al relației de comunicare,

de management al conversației,

de management al impresiilor,

de influență socială, specifică procesului de persuasiune,

de suspiciune a înșelării și a înșelării propriu-zise.

Conform analizei lui Ilie Fârte Gheorghe, în lucrarea acestuia “Comunicarea. O abordare praxiologică“, preluată de Chelcea. , caracteristicile pe care acesta le consideră funcții specifice comunicării nonverbale, sunt: repetarea, completarea, substituirea, inducerea în eroare (făcându-se referire la ascunderea sau dezvăluirea anumitor informații), reglarea și sublinierea.

În urma acestor multitudini de caracteristici și clasificări ale funcțiilor comunicării nonverbale, se poate constata că acest tip de comunicare nu trebuie neglijată, fiind mai mult decât o parte secundară a comunicării propriu-zise.

1.5. Elementele componente

Prin elementele componente ale comunicării nonverbale se înțeleg acele semne discrete, care oferă anumite semnale care transformate în coduri, transmit informații prin diverse canale către receptor. Aceste semnale sunt transmise indiferent dacă transmițătorul este emițător sau receptor al mesajului verbal însoțitor..

Kinezica este un element al comunicării nonverbale care face referire la gesturi. Acest element al comunicării a apărut ca o necesitate pentru decodificarea și cercetarea detaliilor specifice persoanelor participante la comunicare. Prin kinezică se urmăresc și se investighează mișcările vizibile ale corpului, care influențează în mod inevitabil comunicarea. Acest termen a fost introdus de Ray Birdwhistell pentru prima dată în anul 1952, în propria lui lucrare “Introduction to Kinesics”.

Proxemica este percepția și modul de utilizare al spațiului. Acest limbaj reprezintă un obiect de studiu al relațiilor “spațiale ca mod de comunicare, jocul teritoriilor, modul diferit de a percepe spațiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spațiale și a distanțelor fizice”. Acest element component al comunicării nonverbale este reprezentat prin ceea ce influențează modul de folosire al unui anumit spațiu.

Teritoriul și spațiul personal destinat comunicării au roluri importante în definirea și percepția mesajului și a unui feedback aferent. O dimensiune spațială pentru comunicare este văzută prin prisma a două moduri ale distanței apropiat sau îndepărtat, interior sau exterior, în funcție de înălțime, amplitudine și de gradul intimității. Distanțele de comunicare sunt personale, intime, sociale și publice.

Acest spațiu poate fi definit ca spațiu fizic, cultural sau social. Sunt mai multe controverse legate de spațiul fizic dar Edward Hall oferă varianta optimă, conform lui Deschamps care a studiat și concluzionat în acest sens, în anul 1993, rezultând datele prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 – Zona de distanță conform Hall

Artefactele sunt reprezentate de îmbrăcăminte, accesorii vestimentare, podoabe. Acestea oferă informații personale ale comunicatorilor: sexul, vârsta, statusul, profesia, tipuri de categorii. Vestimentația comunică apartenența persoanelor în funcție de zona geografică, istorică și culturală. Haina este un “simbol al identității personale și sociale”

Expresiile faciale sunt cele care oferă informații specifice momentelor de comunicare, de emitere-recepție mesaj. Aceste informații sunt oferite de zâmbet, care apropie și încurajează comunicarea verbală.

Oculezica face referire la contactul vizual din cadrul comunicării. Prin privire se obține cel mai concludent feedback.

Haptica este reprezentata de contactul cutanat. Acest contact are loc în special la strângerea mâinilor, la sărutarea mâinii, alte sărutări și îmbrățișări. În cadrul acestui element sunt incluse și autoatingerile: frecarea ochilor sau a pleoapelor, scărpinatul nasului, a urechii sau a feței. Prin comunicarea tactilă, limbajul nonverbal se manifestă prin intensitatea și frecvența atingerilor. Fiecare atingere reprezintă o anumită semnificație în funcție de contextul în care are loc și mai ales de stările psihice ale participanților.

Paralimbajul este reprezentat de intonație, de tonul sau intensitatea vocii, de ritmul și pauzele vorbirii. Pe lângă aceste elemente, la comunicarea nonverbală un rol important și decisiv îl pot avea și manifestările sonore care nu conțin componente verbale sau sonorul prin care se manifestă râsul. Davitz a realizat în anul 1964 un tabel al caracteristicilor principale negative ale sentimentelor, preluate de Knapp în 1990, prezentat de Chelcea et. all în lucrarea lor în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2 – Caracteristici paralingvistice pentru emoții

Prin olfactică se transmit semnale olfactive care pot fi decisive în cadrul oricărei comunicări. Mirosul în cadrul comunicării poate înlesni sau “distruge” o comunicare.

Prin cronemică se percep semnificațiile modului de utilizare a timpului. Timpul, deși este același, diferă în dimensiunea comunicării. Există o anumită distincție între timpul științific sau matematic și timpul social, cel care implică adevăratele trăiri emoționale, fie ele pozitive sau negative.

CΑPIΤОLUL 2

GESTURI ȘI TIPOLOGII B#%L!^+A?

2.1. Rolul gesturilor

O privire fixată asupra unei persoane generează automat o primă impresie pe baza unor indicii care conduc intuitiv la anumite păreri referitoare la persoana respectivă. Prin privire se intermediază un contact, în urma căruia se acordă un anumit credit acelei persoane, pe baza unei prime relații, care pot fi obiective sau nu. Procesele de apreciere și evaluare a calităților și trăsăturilor unei persoane se realizează ca urmare a unei interacțiuni directe și imediate.

Prin contactul vizual, cel al privirii, anumite gest este catalogat într-un anumit fel, completând sistemul de comunicare. Gesturile trădează realitatea stării emoționale a participanților la comunicare.

Dacă gesturile sunt reținute, prima impresie nonverbală este aceea că persoana respectivă este una timidă, care evită inițiativele. Dacă gesturile sunt dezinvolte, atunci persoana respectivă este una care preia frâiele, inițiază și conduce comunicarea. Prin gesturi se pot crea situații confuze, indiferent de natura lor. Dacă gesturile sunt controlate și voluntare, acestea devin ideale în orice tip de comunicare, având efecte benefice asupra tuturor participanților, fie ei activi sau pasivi.

În urma acestor gesturi apar unele analize a mesajelor transmise și în funcție de impactul acestora se pot modifica anumite trasee mentale, gândiri și rațiuni.

Impresia oamenilor despre cei din jur contează foarte mult în orice domeniu de activitate. În momentul în care o persoană este caracterizată, se ține cont de mai multe surse de informații: cunoașterea apartenenței și a categoriei din care face parte persoana respectivă, a datelor individuale și elementele semnificative de exprimare (poziția și atitudinea corpului, gesturi involuntare).

Contactul vizual este nelipsit atât din comunicare cât și din evenimentele sociale, politice, economice și artistice. Orice spectacol este savurat în urma vizualizării acestuia. Anthony Robbins în „Putere nemărginită” dezvăluie faptul că privirea din unghiurile sus, mijloc și jos atrag informații din contextele: vizual făcând apel la memoria vizuală, sau la cea auditiva și unghiurile de jos fac apel la cea kinestezică. Acum se poate vedea său observă când o persoană încearcă să „fabrice” ceva în loc să spună adevărul din „stânga – care este considerată a fi întotdeauna a amintirilor unor lucruri certe petrecute deja.

Gesturile punctează o idee, amplifică sau oferă mai multă originalitate decât cuvintele însăși. Gesturile trebuie să fie specifice, concrete și simple, pentru a nu deveni obositoare receptorilor, mai ales acolo unde gestul reprezintă un procent important din evenimentul desfășurat. Prin mișcări se captează atenția receptorilor.

Corpul aflat în poziție dreaptă, dar nu rigidă, capul ușor orientat în sus oferă siguranță, încredere, postură relevantă pentru o personalitate puternică.

Poziția brațelor încrucișate este un simbol al închiderii nevoilor de comunicare, de neinteracționare cu cei din jur, de finalizare. Atunci când capul este plecat și umerii lăsați, persoana este văzută ca fiind un emițător cu grad înalt de inferioritate și timiditate, acest lucru putând afecta și claritatea verbală a comunicării.

Cea mai expresivă parte a corpului care influențează comunicarea prin gesturi esta fața. Au existat mai multe păreri legate de mimica și expresia feței, dar cei mai mulți specialiști în acest domeniu au stabilit șase categorii de tipologii ale feței:

tipul pătrat – este considerat a fi energic, activ, are voința de a realiza, caracter autoritar, orgolios

rectangularul – are nevoie de activitate și de dominare, dar este mai teoretic și arată mai puțină forță în realizarea ideilor

cei cu fața lungă – sunt hipersensibili, pesimiști, meditativi

triangularul – este cerebral, îndrăzneț, original, aventuros, imaginativ, instabil

tipul rotund – are un temperament cald, aerian, sanguin, vesel, optimist, cu supărări trecătoare

ovalul – este plin de farmec, are înclinații artistice și un caracter diplomatic, este mai curând pasiv și are o rezistență fizică scăzută.

De sus în jos, fața prezintă 3 diametre care exprimă predominanța cerebrală (la tâmple, lățimea frunții), predominanța afectivă (zona pomeților), predominanța instinctivă (zona maxilarelor).

Limbajul gesturilor este constituit pe baza unui ansamblu de semne vizuale. În sens larg, se înțelege prin gest orice mișcare corporală, involuntară sau voluntară, purtătoare a unei semnificații de natură comunicativă sau afectivă.

Gesturile manifestate prin frecvența de atingeri, modul de a da mâna sau de a gesticula cu mâna, îmbrățișările, bătutul pe umăr, mișcarea brațelor sunt aspecte de limbaj non-verbal studiate în timp, oferind anumite semnificații speciale. Localizarea acestor atingeri a fost determinată și analizată diferit, în funcție de culturi. Un gest specific unei anumite comunicări într-o cultură poate fi opusă, ca semnificație, în altă cultură. Prin gest este desemnată o mișcare a corpului sau doar a unui membru. În timpul comunicării între indivizi, unii își amplifică comunicarea prin diverse atingeri ale partenerului de discuții (pe spate, pe umăr), fiind considerate gesturi amicale, de aprobare, de susținere. În cazul persoanelor care au statusuri diferite, acestă manifestare nu este normală deoarece ar putea semnifica o anumită lipsă de respect.

Prin gesturi se realizează o legătură între suflet și trup care se corelează vizual și există din cele mai vechi timpuri, fiind antagonismul dintre ordine și dezordine pe scena medievală a gesturilor . Prin gesturi se fac mișcări recunosccute sub numele de „a face semn”.

Comunicarea prin gesturi este universală, ea oferind mai multe date receptorului decât comunicarea verbală pe care de multe ori o înlocuiește sau o întărește cu succes, încă din cele mai vechi timpuri. Gesturile au statut de limbă universală „omnium hominum communis sermo.” Gestul este un subansamblu al sistemului comunicării culturale. Modul de percepție al gestului și al suportului fizic (reprezentat prin corp), oferă informații relevante despre evoluție.

O anumită poziție singulară poate avea semnificații diferite, uneori și opuse în alt spațiu cultural.

Complexitatea unei comunicări gestuale nu infirmă individualitatea specifică limbajului sonor. Gesturile însoțesc limbajul sonor care are o direcție precisă în cadrul comunicării, dar a cărei veridicitate poate fi pusă la îndoială prin semnificația gesturilor. Mobilitatea corpului este doar un mijloc auxiliar de scoatere în evidență a ideilor, nuanțarea, susținerea și fixarea lor. Gradul de folosire a gesturilor variază în funcție de vârstă, civilizație și mediu social.

2.2. Clasificarea gesturilor

Literatura de specialitate prezintă mai multe clasificări ale gesturilor. În Antichitate, Cicero, în “De Oratore”, realizează o distincție clară între „significatio” care are semnificația de gest ce însoțește exprimarea și „demonstratio” , acesta fiind un gest expozitiv, reprezentativ.

În “Exprimarea emoțiilor la om și animale”, Charles Darwin realizează primele cercetări cu caracter științific. Acesta diferențiază semnele naturale și perceptibile din diferitele culturi de semnele convenționale tradiționale.

Aceeași problemă prezentată de Darwin este preluată, dezbătută și extinsă de Wilhelm Wundt, în lucrarea “ Die Sprache” care definește trei tipuri de gesturi și anume: indicatoare (numite și diectice), imitative sau descriptive și simbolice.

Gesturile indicatoare sunt folosite pentru obiectele prezente sau pentru prezentarea însușirii acestora, chiar în lipsa acestor obiecte.

Gesturile imitative sunt cele cu caracter complex care s-au dezvoltat din mișcări expresive. În funcție de modul în care acestea se execută, ele se împart în două tipuri: gesturi desenatoare și gesturi plastice. Gesturile desenatoare sunt cele care reprezintă un obiect prin mișcarea în aer a degetelor. Gesturile plastice sunt cele care fac referire la o imitare cu mâna sau cu alte părți componente ale corpului.

Prin gesturile simbolice se transmit în mod nemijlocit, ideile. Printre cele mai simbolice gesturi sunt cele uilizate pentru a consimți o afirmație sau o negație. În acest caz, asocierea dintre noțiune și gest are la bază faptul că motivarea este una predominant metaforică și metonimică.

Charles Morris și-a continuat cercetarea în domeniul gestului, făcând o clasificare mai amplă. În opinia acestuia, gesturile sunt:

expresive,

mimice,

schematice,

simbolice,

tehnice,

codate.

Gesturile expresive sunt considerate cele comune atât oamenilor cât și animalelor. Aceste gesturi sunt întâmplătoare, dar nu au o funcție mecanică, fiind doar una comunicativă.

Prin gesturi mimice se realizează imitări și copieri ale unui obiect sau ale unei acțiuni. Aceste gesturi sunt specifice anumitor momente sau clipe prin care trece persoana respectivă, în funcție de spațiu, timp și obicei: aprinderea unei brichete, adoptarea unei figuri (mimici) triste în timpul desfășurării unui cortegiu funerar. Aceste gesturi sunt specifice caracterului uman.

Acest tip de gesturi se poate clasifica astfel în:

mimetism social,

mimetism teatral,

mimetism parțial,

mimarea relațională.

Prin mimetism social se înțelege un gest tipic social. Un exemplu concludent este zâmbetul larg, fals, la întâlnirea cu o persoană neagreată. Imitarea unor acțiuni specifice, a unor persoane, poartă denumirea de mimetism teatral. Nu are loc doar în lumea artistică, fiind prezentă și în viața de zi cu zi.

Prin mimare parțială se realizează o încercare de imitare pentru situații, obiecte care corespund unui cadru al situațiilor și nu sunt reale. Mimarea relațională este de fapt o mimare a absenței relaționării cu un anumit obiect sau situație. Ca exemplu al acestei mimări poate fi descrierea senzației de foame, de oboseală.

Gesturile schematice sunt considerate cele în care gestul imitativ este unul prescurtat, de genul unui deget care semnifică un anumit lucru (semnul de ok). Acest tip de gest a apărut și s-a dezvoltat cu intenția de a imita în timp scurt, cât mai multe acțiuni.

Gesturile simbolice sunt cele care reprezintă o calitate de genul abstract, cum ar fi cele două degete care semnifică litera V de la victorie.

Prin gesturile tehnice se transmit informații care sunt înțelese doar de o anumită categorie de persoane sau grupuri care sunt specialiști într-un anumit domeniu. Gesturile codate fac referire la un sistem formal, a căror bază a fost alfabetul surdo-mut.

Frey a realizat o analiză de tip secvențial a activității corpului. Acesta a descris comunicarea integrală, pe baza comportamentului verbal și non-verbal. A pornit de la conceptul unei notări secvențiale temporare a mișcărilor aferente vorbirii și a împărțit corpul uman în părți semnificative în cadrul comunicării prin gesturi:

capul,

bustul,

brațele,

mâinile,

picioarele până în glezne,

picioarele de la glezne în jos.

După această împărțire, acesta a continuat împărțirea codificării pe diverse dimensiuni și anume cea verticală, orizontală, tactilă, de profunzime și tipuri de mișcări ale corpului: braț ridicat/coborât sau în contact cu persoane sau obiecte.

Abordarea gesturilor este una diversă. Deschamps și Guiraud au abordat gestul ca un limbaj aparținând corpului, iar Mauss ca o metodă de exprimare culturală. În același timp, Birdswhistell o vede ca pe o componente kinezică. Indiferent de abordare, gesturile prin complexitatea lor sunt metode de interacțiune comunicațională, oferind o multitudine de variante și invariante.

2.2. Corpul și gesturile

Denumirea de gest are rădăcinile în limba latină – gestus. Acesta semnifică diverse mișcări ale corpului uman, în special ale brațelor și mâinilor. Prin prisma acestor gesturi sunt determinate anumite comportamente și acțiuni ale persoanelor în general, reflectând comportamentul acestora în societate.

Gesturile sunt prezentate de emițător către receptor prin mișcările corpului. Pentru a găsi o semnificație pentru comunicare, trebuie urmărit corpul, gestul informativ pe care acesta îl oferă. Semnificația gesturilor se grupează în funcție de părțile corpului cu care acestea sunt executate. Astfel se disting următoarele gesturi, realizate cu: mâinile, capul, trunchiul și picioarele.

Gesturile mâinii

Mâna este partea corpului care este cea mai des utilizată în cadrul comunicării și nu numai. Cu ajutorul mâinii se modelează și se realizează obiecte iar aceste obiecte, la rândul lor, au anumite semnificații. Mâna este o componentă importantă a corpului omenesc așa cum a concluzionat și Gourhan: ”a nu mai gândi cu mâinile echivalează însă cu pierderea unei părți a gândirii”. Mai mult decât gesturile mâinilor, în arta oratorică și nu numai, poziția degetelor are un rol semnificativ. Gesturile membrelor superioare sunt susținute de mimică. Prin expresia facială se intensifică sau se atenuează semnificația celor prezentate. Această atenuare, de multe ori conduce chiar spre anularea semnificației comunicării inițiale, verbale.

În propria-i lucrare, Flora Davis a estimat că se fac cel puțin 1 700 de gesturi cu mâinile, care se combină atât cu postura cât și cu cu articulația mâinii sau a degetelor. De asemenea, M.H. Krout (citat de Roger E. Axtell) a identificat 5 000 de gesturi care se realizează cu mâinile.

Gesturile mânii se pot descompune în patru componente, deoarece în gesticulație intervine toată mâna, uneori chiar întregul corp: gesturi ale degetelor, gesturi ale palmelor, gesturi cu pumnii, gesturi cu brațele.

Gesturi cu degetul

Degetul arătător participă la multe gesturi, având diverse semnificații: de prietenie, apreciere, chemare, insultă.

Degetul mare în combinație cu alte degete are o mare diversitate de semnificații: una dintre acestea ar fi cea religioasă.

Degetul mijlociu, singur are o conotație de insultă sexuală, dar în combinație cu alte degete întărește anumite semnificații.

Inelarul nu se folosește singur în cadrul limbajului nonverbal. Acest deget se folosește gestic la cununia religioasă, acesta fiind cel pe care se pune inelul.

Degetul mic nu are rol activ singur, în cadrul comunicării fiind folosit în combinație cu celelalte degete.

Gesturi cu palmele și pumnii

Aceste gesturi au semnificații bine stabilite, conform studiilor de specialitate. Allen Pease atrăgea atenția asupra faptului că viteza cu care oamenii își freacă palmele poate avea înțelesuri diferite: agenții comerciali își freacă mâinile rapid pentr a-i convinge pe clienți că li se oferă bunuri sau servicii de o foarte bună calitate. Clientul își freacă palmele când își manifestă nerăbdarea de a fi servit. O frecare lentă a palmelor transmite inconștient o lipsă de sinceritate, viclenie sau gânduri ascunse.

Lipirea palmelor cu degetele întrepătrunse exprimă o atitudine negativă, cu atât mai gravă cu cât degetele sunt orientate în sus, iar mâinile încleștate înaintea feței, așezate pe masă sau lăsate în poală indică o starea de frustrare. Acesta este un gest specific relațiilor interpersonale și asimetrice (șef/subordonat, avocat/client). Dacă mâinile sunt în poziție de coif sau piramidă, gestul transmite încredere, atât în ei însiși cât și în cei care fac acest gest.

Conform cercetărilor s-a demonstrat faptul că femeile fac apel la gesturi mai mult decât bărbații.

Gesturi specifice mișcării capului

Specialistul Horst Rückle a clasificat mișcările gestuale ale capului în șapte categorii:

mișcarea capului îndreptat înainte,

capul plecat,

datul din cap,

înălțarea capului,

mișcarea capului spre spate în sus,

înclinarea laterală a capului,

legănarea capului.

Semnificația acestor gesturi referitoare la poziția capului sunt prezentate în tabelul 2.1.

Exprimarea dezacordului se face în același fel, prin mișcarea repetată a capului de la stânga la dreapta, acest lucru fiind prezent la majoritatea popoarelor. În țările balcanice (Bulgaria, Turcia, Grecia) acest gest reprezintă acordul, iar dezacordul se manifestă prin aplecarea și ridicarea repetată a capului. Deci acest gest ține parte de cultură.

Conform cercetărilor efectuate în 1984, de Pierre Feyereisen și Xavier Seron, în cazul persoanelor cu leziuni cerebrale care afectează vorbirea apare și incapacitatea de a produce gesturi simbolice. În cazul bolnavilor cu tulburări de limbaj (afazicilor) apar dificultăți de imitare a gesturilor convenționale, aceștia fiind în incapacitatea de a efectua, la cerere, gesturile specifice semnificațiilor socio-culturale.

Tabelul 2.1 – Semnificația mișcărilor realizate cu capul după Horst Rückle

Gesturile realizate prin mișcările trunchiului

O mișcare a trunchiului poate transmite semnale privind acordul/dezacordul, interesul/dezinteresul, frica/agresiunea, planificarea/neplanificarea acțiunii, prin înclinarea sau răsucirea părții superioare a corpului.

Horst Rückle interpretează gesturile realizate cu ajutorul trunchiului după cum urmează, conform tabelului 2.2.

Tabelul 2.2 – Semnificațiile înclinării trunchiului după Horst Rückle

Aceste semnale nonverbale, mișcările trunchiului, nu sunt interpretate în sine, ci în context cu alte mișcări. Conform analizelor lui Rückle, mișcările trunchiului pot veni în contradicție cu semnificația mișcărilor realizate cu ajutorul altor segmente ale corpului. Horst Rückle a numit aceste comportamente „ambivalente” și le-a prezentat conform tabelului 2.3.

.

Tabelul 2.3 – Semnificațiile comportamentelor ambivalente după Horst Rünckle

Gesturile realizate cu picioarele

Gordon Allport definea studierea mersului ca fiind „un domeniu de studiu fascinant”. Totuși nu există un număr considerabil de cercetări cu privire la caracteristicile mersului uman.

Cercetarea medicală este cea mai vastă în acest domeniu. Virgil Enătescu afirma faptul că mersul furnizează multe date semiologice de o deosebită valoare, începând cu medicina generală și terminând cu specialități ca ortopedia, neurologia, pediatria.

Pentru o analiză concludentă a semnificației gesturilor realizate cu picioarele se pot lua în considerare diverse caracteristici specifice cum ar fi: regularitatea, viteza, presiunea, lungimea pasului, elasticitatea, precizia direcției, viabilitatea și ritmul.

Horst Rückle concluzionează în urma propriilor cercetări faptul că cele mai semnificative aspecte legate de mers ce caracterizează gesturile sunt:

tempoul (se face referire la lungimea pasului și la tensiunea mișcării),

poziția capului și poziția trunchiului (ținută oferită de poziția latentă),

traiectoria mișcării,

poziția vârfurilor picioarelor,

tactul de mers,

ritmul deplasării.

În tabelul 2.4 sunt prezentate semnificațiile mersului, conform cercetătorului german care susține că pașii lungi și ritmul alert indică „dorința indivizilor de a-și atinge repede scopurile și nerăbdarea lor”.

În interpretarea semnificației mersului se ține cont și de modelul cultural. O persoană se poate deplasa încet datorită trăsăturilor culturale ale regiunii în care s-a născut și în care trăiește.

Tabelul 2.4 – Semnificațiile mersului după Horst Rückle

CΑPIΤОLUL 3

COMPORTAMENTULUI NONVERBAL AL PARTICIPANȚILOR LA CAMPIONATELE EUROPENE DE PATINAJ ARTISTIC B#%L!^+A?

3.1. Patinajul artistic

Patinajul artistic este unul dintre cele mai apreciate sporturi de iarnă. Pe lângă spectacolul feeric de pe gheață, elementele tehnice fac ca acest sport să fie unul dintre cele mai apreciate din lume. Acest sport este inclus în agenda Jocurilor Olimpice de iarnă.

Patinajul artistic cuprinde patru discipline distincte: două probe individuale, feminin și masculin și două combinate: perechi și de dans.

În cadrul fiecărui concurs, al fiecărei discipline există două programe: unul scurt și unul liber. Aceste programe depind de anumite cerințe tehnice precum: piruete, sărituri, sărituri aruncate, “spirala morții”, pași, ridicări, sincronizare, muzică.

Unii specialiști susțin în cadrul comentariilor în cadrul acestor concursuri televizate că patinajul este mai mult decât un sport, un concurs, fiind un adevărat show de business.

Fiecare gală de concurs se finalizează cu o paradă a căștigătorilor, numită gală demonstrativă, în care se execută la alegere un program special, fără stresul de a cuceri publicul.

Probele individuale, feminin și masculin au același tipar de concurs. În cadrul programului scurt, de maxim două minute și 50 de secunde, acestia trebuie să efectueze pe o piesă muzicală bine aleasă, câte trei sărituri, trei piruete și două secvențe de pași rapizi. Orice ratare determină o depunctare, prin penalizare a concurentului. Doar primii 24 de clasați intră în programul liber, unde nu există elemente obligatorii, iar timpul maxim devine patru minute și 30 de secunde. În cadrul programului liber, patinatorul trebuie să îmbine armonios muzica, tema aleasă, coregrafia și elementele tehnice alese. Concurenții sunt evaluați în funcție de dificultatea și varietatea programului. La acestea se adaugă încrederea, acuratețea și interpretarea artistică a programului, conform mesajelor emise de concurent, atât prin prisma exerciuțiului cât și prin elementele nonverbale.

La probele combinate, participă câtre un reprezentant de sex feminin și unul masculin.

Proba de perechi conține de asemenea două programe: unul scurt și unul liber. În cadrul programului scurt se execută obligatoriu opt elemente: sărituri, spirale, ridicări, piruete pe un fond muzical instrumental ales de fiecare participant care să corespundă exercițiului și ambianței specifice. Această probă durează maxim două minute și 50 de secunde. În cadrul programului, a cărui durată este de maxim patru minute și 30 de secunde, nu există elemente tehnice care să fie obligatorii.

Proba de dans este cea mai apreciată pentru că îmbină arta, dansul, muzica și priceperea patinatorilor.În cadrul acestei probe componentele importante ale dansului pe gheață sunt ritmul și precizia pașilor în cadrul interpretării muzicale. Partenerii rămân în contact permanent pe parcursul probei. În cadrul acestei probe, în preliminarii au loc probele de dans obligatoriu și dans original. În cadrul probel de dans obligatoriu se execută același dans cu ritm și pași specifici iar în cadrul probel de dans original se impune un tip anume de ritm, realizată pe o versiune originală, având mișcările la alegere, în timp de maxim două minute. În cadrul programului liber nu există elemente obligatorii iar concurenții își expun gama largă de elemente tehnice și artistice, pe baza unui fond muzical și o coregrafie bine aleasă, pe un timp de maxim patru minute.

"Daca eu dau cuiva ceea ce el vrea și de care are nevoie, el o să-mi dea ceea ce eu vreau și de care am nevoie" poate fi deviza spectacolelor de patinaj artistic. Concurenții oferă spectacol, publicul aplauzele iar juriul notele.

3.2. Scurtă istorie a patinajului

Istoria patinajului a început în urmă cu peste 200 de ani. În anul 1772, locotenentul britanic Robert Jones a publicat ceea ce astăzi este considerat primul manula de patinaj: “A Treatise on Skating” (în traduce “Tratat despre patinaj”). Primele concursuri se desfășurau după modelul tipic englez, stil rigid, unde gesturile erau mecanice. Ceea ce diferenția concurenții, era partea tehnică a exercițiilor, contând mai puțin, aproape deloc, partea artistică. La început, la aceste concursuri patinau doar bărbații iar în cadrul concursului realizau simple desene cu patinele pe gheață de genul cifrei opt și a unei figuri geometrice, cercul.

Primul concurent care a îmbinat baletul și dansul a fost primul campion al Americii Jackson Haines. Acesta în anul 1864 și-a uimit publicul când a executat primele figuri complexe combinate cu dans pe un fundal muzical. Publicul american nu a apreciat cele văzute, iar Haines a plecat la Viena unde a cunoscut consacrarea, având mai mulți adepți și a înființat o școală numită Skating Union International (sau ISU, care apare alături de Haines în figura 1) , care astăzi este forul care conduce și organizează patinajul artistic.

Figura 1 – Sediul ISU și exercitțiul lui Haines

Urmărind imaginile cu Haines ne putem da seama că totul era realizat din pasiune. Mișcările sunt libere, gesturi relaxante ca în cadrul unui spectacol de balet. Patinajul se aseamănă cu baletul, nu toți care încearcă să practice această artă, reuseșc cu adevărat. Este nevoie de muncă, ardoare, pasiune și talent.

Săriturile care se execută la concursuri poartă denumirile celor care le-au dat naștere, primii care le-au executat, contribuind astfel la dezvoltarea acestui sport. Norvegianul Axel Paulsen a realizat în 1882 prima săritură care-i poartă numele (Axel), urmat de suedezul Ulrich Salchow în 1909, cu săritura Ulrich. Un an mai târziu , germanul Werner a realizat prima săritură care-I poartă numele și semnătura: Rittberger.

Pentru prima dată, patinajul a devenit sport olimpic de vară în anul 1908, iar din anul 1924, de la olimpiada de la Charmonix a devenit sport olimpic al sezonului de iarnă.

Suedezul Salchov a fost campion european de nouă ori.

În anul 1908 se oferă prima medalie olimpică feminină britanicei Madge Syers care este câștigătoare și la proba de perechi alături de antrenorul și soțul ei Edgar Syers. Madge a participat la competițiile de patinaj în corcursuri comune cu băieții. Ea a câștigat la mondialele din 1902, medalia de argint, clasată imediat după Ulrich Salchow. A fost un moment cumpănă și pentru a împăca pe toată lumea s-a introdus proba separată, de patinaj feminin.

O mare celebritate a patinajului artistic este norvegianca Sonja Henie, prezentată în figura 2.

Figura 2 – Sonja Henie

Richard Button a reușit în anii 1947-1950 să cucerească publicul american, iar prin aceasta obținind o “mondializare” a acestui sport. Button a fost apreciat atât în Europa cât și în America. Exercițiile acestuia, îmbinau clasicele figuri cu acele opturi obișnuite americanilor cu extravaganța existentă deja în Europa: muzică-dans-ritm, așa cum apare în imaginea de mai jos, figura 3.

Figura 3 – Richard Button

Sporturile de spectacol s-au dezvoltat în paralel cu publicitatea și mass-media, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Canale întregi (Eurosport; Sky Sports) sunt apreciate de telespectatori fiind destinate doar sporturilor în rețeau de televiziune prin satelit sau cablu unde patinajul ocupă un loc important.

3.3. Vedete ale patinajului european

Vedete ale sportului pe gheață, participanți și căștigători la Campionatele Europene de patinaj artistic vor fi prezentați în continuare, urmând ca apoi să le studiem gesturile, expresiile faciale, vestimentația, adică comunicarea lor nonverbală cu publicul și cu juriul.

Austriacul Karl Schafer a fost de patru campion european între anii 1920-1930, figura 4.

Figura 4 – Karl Schafer

Irina Rodina este adevărata legendă a patinajului european, la proba de perechi. A câștigat între anii 1960-1970 cele unsprezece titluri europene din cariera ei cu Alexei Ulanov și apoi cu mai celebrul Alexandr Zaițev, alături de care apare în figura 5.

Figura 5 – Irina Rodina și Alexandr Zaițev

Denise Bielmann (figura 6) este patinatoarea elvețiană care a ieșit campioană Europei în 1981, după ce a executat pentru prima dată în competiția feminină săritura triplu Lutz

Figura 6 – Denise Bielmann

Patinatoarea Elena Berejnaia a reprezentat Rusia la proba de perechi, fiind un simbol al luptei cu viața și ea însăși. Accidentată la antrenamentele din 1996 de partenerul Oleg, a suferit o paralizie. După mai mulți ani de suferință, a revenit cu succes în arenele competițiilor de patinaj fiind de două ori campioană europeană alături de Anton Siharudge. În imaginea din figura 7 apare alături de partenerul Anton.

Figura 7 – Elena Berejnaia și Anton Siharudge

Surya Bonaly (figura 8), fata adoptivă a Franței care a dominat patinajul feminin între 1991-1995 când a fost o constantă campioană a Europei.

Figura 8 – Surya Bonaly

Ekaterina Gordeeva și Serghei Grinkov, figura 9, au dominat și câștigat toate titlurile europene la care au participat începând cu anul 1988.

Figura 9 – Ekaterina Gordeeva și Serghei Grinkov

Marina Anissina și Gwendal Peizerat reprezentații Franței, figura 10, au cucerit publicul de la primele lor apariții.

Figura 10 – Marina Anissina și Gwendal Peizerat

Evgheni Plușenko din Rusia a avut o carieră controversată din cauza arbitrajelor dar nu și-a dezamăgit fanii, figura 11.

Figura 11 – Evgheni Plușenko

În figura 12 este prezentat logo-ul ediției 2016, deșfășurată la Bratislava.

Figura 12 – Logo Campionat European 2016

Tatiana Volosojar și Maksim Trankov au câștigat aurul probei de perechi de la Campionatele Europene. Cei doi patinatori au uimit publicul și au cucerit juriul în urma prestației avute. Cei doi sunt prezentați în figura 13. Ei au fost urmați de fiind urmați de germanii Aliona Sacenko și Bruno Massot și de rușii Evghenia Tarasova și Vladimir Morozov.

Figura 13 – Tatiana Volosojar și Maksim Trankov

Cuplul francez Gabriella Papadakis și Guillaume Cizeron (figura 14) s-au impus la proba de dans. Cei doi au uimit publicul prin grația, ritmul șiplăcerea cu care au dansat.

Cei doi francezi au dominat concursul, fiind lideri la ambele programe prezentate. Papadakis și Cizeron au câștigat și ediția anterioară a campionatului european. Pe următoarele locuri s-au clasat italienii Anna Cappellini – Luca Lanotte și rușii Ekaterina Bobrova și Dmitri Soloviev.

Figura 14 – Gabriella Papadakis și Guillaume Cizeron

Rusoaica Evghenia Medvedeva având vârsta de doar 16 ani, a patinat pentru prima dată la campionatul european pe gheața de la Arena Ondrej Nepala din Bratislava unde a cîștigat medalia de aur, în fața a două compatrioate de ale ei, mai mari cu un an: Elena Radionova și Anna Pogorilaya. Foarte slăbuță, cu picioarele și brațele de o finețe extremă, Medvedeva a concurat cu succes pe ''Nopțile albe'' ale lui Schwarz. A fost singura dintre cele trei rusoaice care a făcut efortul să vorbească în limba engleză la conferința de presă, dând dovadă de respect pentru presă.

Figura 15 – Evghenia Medvedeva cu Elena Radionova și Anna Pogorilaya.

Figura 15 – Evghenia Medvedeva

Reprezentantul Spaniei, Fernandez a devenit primul patinator din ultimele decenii care s-a impus pentru al patrulea an consecutiv la campionatele continentale. A fost urmat în clasament de israelianul Alexei Bychenko și pe rusul Maksim Kovtun. Acesta a evoluat în cadrul programului liber pe o melodie interpretată de Frank Sinatra, întitulată "Guys and dolls" și a prezentat trei "quads".

Figura 16 – Javier Fernandez

În continuare se vor studia comportamentele nonverbale ale patinatorilor participanți la campionatele europene și a câștigătorilor celor patru probe de patinaj de la Campionatul European 2016.

3.4. Comunicarea nonverbală la patinatori

Spectatorii nu vor neapărat numai spectacol, ei vor să fie luați în considerație, stimulați, antrenați, binedispuși de ceea ce li se oferă. Acesta este și motivul pentru care unii spectatori au momente de plictiseală, căutând să facă și altceva în timpul spectacolelor, să vorbească la telefon, să comunice între ei. Prin comunicarea nonverbală, spectatorii pot fi cuceriți și prin aplauzele și manifestările lor, să influențeze deciziile juriului. Publicul este adevăratul juriu la concursurile de patinaj. Acesta își dorește să ia parte la o prezentare reușită din toate punctele de vedere și manifestă o toleranță fașă de greșeli (ratari din cadrul programului executat) sau ezitări.

Se poate întîmpla ca pe parcursul programului să se piardă șirul exercițiilor, continuarea programului dar interpretarea continuă , chiar și cu căderi fizice ale concurenților, iar acestea să primească aplauzele meritate.

Fiecare concurent comunică cu publicul său, dând astfel dovadă că sunt pregătiți trup și suflet pentru marea confruntare, iar publicul primește aceste semnale și manifestă toleranță. Cu cât se apropie mai mult acest public de participanți și de spectacol, cu atât se va simți mai antrenat.

Sportivii mențin permanent un contact vizual cu auditoriul. Ei privesc spre public pentru a le comunică că ceea ce fac este pentru ei. Privirea nu este una insistentă, aceasta fiind îndreptată către grupuri, spre un anumit punct imaginar, nu către anumite persoane. Privirea este una deschisă, nu evitantă. În cadrul exercițiului se evită grimasele și atmosfera este una destinsă prin zâmbet. La finalul prezentării, concurentul sau concurenții, își îndreaptă privirile către toate zonele arenei, salutând pe cei prezenți. Atitudinea sportivilor este una relaxată dar serioasă.

Limbajul trupului este racordat la nivelul programului artistic și a cerințelor acestuia, în care se angajează conștient. Modul în care o persoană zâmbește, poziția corpului, a mâinilor toate conturează expresivitatea limbajului nonverbal. Starea sufletească este expusă prin analiza acestor mișcări sau gesturi. Efortul de a “dialoga” cu cineva încruntat, cum este în general juriul este zadarnic. De aceea este importantă analiza nonverbală: pentru a preveni pierderea de timp din ambele tabere: a emițătorului și a receptorului.

Aceste semnale nonverbale sunt transmise de subconștient și evaluate de către participanții la “dialog”. Se creează astfel dialoguri nonverbale.

Limbajul trupului este important atât pentru emițător cât și pentru receptor, fiecare analizând aspectul celuilalt. Dialogul nonverbal este stimulat în primul rând de limbajul trupului. Sportivul emițător este conștient de impactul informației asupra receptorilor, și-și poate da seama de gradul de atenție al acestora, de maniera de acceptare sau de respingere a mesajului.

Poziția relaxată atrage un bagaj mai mare de informații pe care le poate percepe mai ușor și le poate reține; însă poziția încordată respinge o mare parte din mesaj, relevă faptul că receptorul nu împărtășește aceleași opinii cu emițătorul.

Mimica transmite sentimentele unei persoane.

Zâmbetul câștigă bunăvoința auditoriului atrăgând la rândul lui alte zâmbete. Se degajă momente de încurajare, de siguranță, de prietenie sau de toleranță.

Încruntarea prevede o stare de încordare sau de concentrare acerbă asupra unei informații. Se poate transmite o tensiune.

Contactul vizual nu poate lipsi din nici o formă de comunicare. Privirea este cea care asigură conexiunea entităților participante la un dialog. O privire intensă indică gradul de concentrare asupra unui mesaj și dorința imediată de descifrare a lui.

Privirea orientată în stânga releva date preluate din trecut (date din timpul programului executat, frământări) iar privirea orientată în dreapta trădează maniera de construire a unui mesaj nou. Evitarea privirii directe către asistență denotă nesiguranță, sau dorința de a ascunde ceva, un eșec, o ratare, o neconcordanță. Starea de neliniște este indicată de mișcarea rapidă a pleoapelor. Deși cine este „deschis” pentru un dialog trebuie să-și racordeze și starea nonverbală să fie capabil să comunice prin priviri, gesturi.

După cum se poate observa și în cadrul imaginilor, mâinile sunt ținute cu palmele în sus, ceea ce descrie o poziție deschisă ce exprimă sinceritatea și deschiderea. Niciun sportiv nu are ticuri specifice, mâinile sunt libere sau împreunate dar nu încrucișate, pentru a masca o stare de surescitare. Mâinile sunt folosite și ca semn de respect pentru asistență: un sărut transmis prin degetele apropiate de gură.

Gesturile vin să completeze acest cumul nonverbal, conferind o notă de îndreptare a mesajului într-o direcție clară. Ele punctează idea prezentată în cadrul programului artistic, o amplifică sau o redau cu mai multă originalitate decât programul în sine. Acestea sunt folosite cu măsură pentru a evita obosirea inutilă a receptorului. O persoană extrovertită va folosi gesturi mai energice decât una introvertită.

Poziția corpului trebuie este dreaptă, dar nu foarte rigidă. Capul este ușor orientat în sus. O astfel de postură conferă încredere și relevă o personalitate puternică.

Mișcările sunt un instrument important în comunicarea nonverbală și în cadrul prezentării artistice, prin ele se poate capta atenția. Poziția brațelor încrucișate închid nevoia de comunicare și se traduc prin dorința de a nu interacționa de a se închista în propriile păreri, folosit de unii participanți pentru momentul final al prezentării. Capul plecat și umerii lăsați presupun un anumit grad de inferioritate și timiditate, atins de emițător. De asemenea, o poziție de acest fel perturbă și stilul exercițiului.

Un sportiv de succes va adopta mereu poziția dreaptă degajată pentru a atrage succes și în continuare. Legea simetriei funcționează de fiecare dată. Neîncrederea afișată printr-o poziție a corpului atrage la rândul ei neîncredere în schimb, stăpânirea de sine, redată clar și de limbajul trupului atrage încrederea receptorilor și dorința de cooperare a acestora.

Vestimentația scoate în evidență starea patinatorilor. Culorile, accesoriile și modelul îmbrăcăminții indică statutul acestora, îmbinând stilul clasic și sport. Vestimentația este practic imaginea publică personală.

Îmbrăcămintea denotă o mare parte din personalitatea fiecăruia. Stilul adoptat în ținuta vestimentară atrage imediat atenția și vorbește despre personalitatea fiecăruia. O afișare cât mai plăcută se face prin ținute curate, adecvate sitului de program artistic, decente alese cu bun gust și mai ales în ton cu evenimentul. Culoarea aleasă în ținuta vestimentară comunică prin ea însăși. Albastrul este culoarea echilibrului și a dialogului calm temperat. Culoarea roșu distrage atenția de la subiectul comunicării alegând să dialogheze ea însăși. Este important a se alege tonuri temperate care să nu atragă atenția de la subiectul comunicării. Contrastul alb-negru este cel mai eficient pentru conturarea unui climat optim comunicării. Atât albul cât și negrul dau o notă de distincție, de echilibru de putere de decizie, siguranță. Simplitatea și contrastul sunt două elemente care facilitează o relație de succes într-o confruntare directă.

Îmbrăcămintea este o parte anexă a personalității, o continuare a ideilor percepute prin afișarea unor ținute racordate cu starea de spirit.

Veșmintele crează o impresie importantă și dau o notă de originalitate sau de copiere a unor tendințe moderne. Unii se supun tiparului impus unei vremi sau din contră, afișează o notă originală prin abordarea unor stiluri ajustate propriilor nevoi și tendințe de comunicare.

Îmbrăcămintea marchează statutul social și anumite veleități. Îmbrăcămintea de calitate, sobră, elegantă, conferă distincție celui ce o poartă.

În acest context, simbolurile cromatice au alte conotații.

Complexitatea descifrărilor cromatice este importantă și în comunicarea nonverbală datorită impactului vizual pe care îl poate avea un sportiv în cadrul competiției.

Culorile calde încurajează comunicarea, dându-i o tentă de echilibru, în schimb culorile reci pot preveni negociatorul în fața unei stări ușor inhibate. Contrastele excesive pot perturba atenția participanților la spectacol, alterând valoarea mesajelor transmise și primite.

Culoarea comunică prin ea însăși în mod independent dar se raportează la contextul competițional și prigramul artistic, beneficiind de simboluri aparte date în contextul specific.

Raportată la personalitatea celui ce optează pentru un contrast anume, sau o tonalitate simplă sau complexă, culoarea reda, asemenea unei oglinzi interioare, starea de spirit a celui analizat.

Fiind o redare directă a personalității, poate reda dorința de comunicare sau nu.

Se consideră că se poate coopera cu o persoană îmbrăcată în albastru. Galbenul stimulează atenția, concentrarea. Albul din interior semnifică puritatea și creează un mediu optim de refacere. Roșul stimulează energia iar verdele o echilibrează, o temperează. Culoarea oranj denotă optimism, energie, căldură, dorința de adaptare la nou.

Persoanele introvertite aleg culori terne care să nu perturbe starea lor placidă, în schimb, persoanele comunicative preferă strălucirea culorilor pentru a se remarca ușor.

Concurenții sunt dependenți de culori și le aleg în mod inevitabil pentru că fără ele nu pot distinge în prezența luminii diferitele lucruri, obiecte, peisaje.

Fiind o redare directă a personalității, poate reda dorința de comunicare sau nu. Persoanele introvertite aleg culori terne care să nu perturbe starea lor placidă, în schimb, persoanele comunicative preferă strălucirea culorilor pentru a se remarca ușor.

În cadrul vestimentației culorile folosite cele deschise sau sobre. Cele patru culori și combinații fundamentale sunt cele care scot cel mai bine în evidență comportamentul nonverbal: albastru închis, albastru-verde, roșu-oranj, galbenul strălucitor.

Albastrul întunecat sugerează o adâncime a sentimentelor fiind concentric, perceptiv și unificator. Aspectele afective pe care le oferă culoarea sunt: liniște, tandrețe, dragoste, mulțumire, afecțiune.

Albastrul-verde reprezintă elasticitatea voinței care este una pasivă, defensivă și neschimbătoare. Aspectele afective sunt afirmarea de sine, aprecierea de sine, persistența dar și încăpățânarea care este una benefică, de nerenunțare la greu.

Culoarea roșu-oranj sugerează o forță a voinței pentru sportivul activ dar excentric, ofensiv dar agresiv, autonom și competitiv. Afectivitatea este legată de dorință și dominare.

Galbenul este simbolul spontaneității. Reprezintă pe cel care este activ, excentric și aspiră tot mai sus. Aspectele afective sunt: veselia, originalitatea și variabilitatea.

O notă importantă se poate acorda și pauzelor din comunicarea nonverbală, amomentelor de așteptare a notelor juriului. Acestea pot accentua o idee creându-i acel spațiu de degajare a ei. Receptorii sunt lăsați să absoarbă bine informația și a o reține cât mai ușor. Acestea sunt de fapt forme ușoare de manipulare a atenției și de controlare a punctelor forțe din comunicare..

Tăcerea ca formă de răspuns nu este o soluție optimă, deoarece presupune nesiguranța

Sau chiar slabă pregătire. În alte contexte, tăcerea poate însemna dezaprobare a unei provocări. Sportivii comunică intens și calm cu antrenorii lor, cu publicul și mass media.

Prin tăcere se creează bariere în comunicare.

Timpul este un element perceput diferit de fiecare entitate. Unii îl pot respectă mai mult decât alții. Unii au la dispoziție și timpul altora dar alții pot abuza de timpul celorlalți. Timpul pare uneori scurt, alteori prea ling deși este același pentru toți concurenții. Acesta este gestionat perfect, pentru încadrarea impusă de limita concursului.

Relațiile de comunicare derulate la niveluri optime se axează pe reciprocitatea dispunerii programului într-un interval de timp.

Spațiul este cel de care dispune fiecare concurent și la fel ca orice bun de care dispune fiecare, este atent supravegheat de gradul de percepție a fiecăruia. Spațiul în mediul programului are limite diferite de spațiul din afară. Păstrarea distanței față de interlocutor este de fapt o regulă a bunelor maniere ce presupune respect reciproc și o notă de profesionalism.

Fața este cea mai expresivă parte a corpului. În general patinatorii au fața de tip rotun, semnificând un temperament cald, aerian, sanguin, vesel, optimist, cu supărări trecătoare. Însă la unii dintre ei se poate observa o alungire a feței, spre oval, care conferă farmec deplin, înclinații artistice și un caracter diplomatic, dar trădează un caracter mai curând pasiv și are o rezistență fizică scăzută.

Sportivii sunt de tip endomorfi și sunt considerați a fi mai toleranți, amuzanți, deschiși dialogului. Pe lângă acestia se regăsesc și cei mezomorfi situați în fruntea preferințelor fiind cei puternici, cu spirit de lider, învingătorii.

CONCLUZII

Ființa umanã participã afectiv și mental la crearea, perceperea și reprezentarea propriei lumi, realitatea perceputã fiind diferitã de realitatea în sine.

Conflictele și dificultățile de comunicare sunt cauzate în general de diferențele prea mari între realitatea perceputã și realitatea în sine. Percepția umanã este subiectivã, selectivã și mai poartã și amprenta personalã a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurãtor o enormã mulțime de stimuli de tot felul abundã și încearcã clipã de clipã sã strãbatã toate simțurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizeazã, sistematizeazã, structureazã, ajusteazã sau completeazã informațiile obținute pentru a le da un înțeles.

Percepția este problema centrală îndiferent de formele, contextul și nivelurile comunicãrii umane,. Percepția rãmâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.

Percepția reprezintã un proces de conștientizare pentru stimulii interni și externi ce provoacã simțurile și care totodatã privește fenomenele senzoriale și mentale prin care ia naștere imaginea primarã, unitarã a obiectelor și fenomenelor care acționeazã asupra organelor de simț.

Mesajul recepționat diferã de cel expediat, uneori semnificativ. Din acest motiv analiza oricãrui mesaj sau când dorim sã aflãm cu exactitate ceva trebuie sã pãtrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora.

Comunicarea interumană transmite multiple semnale codificate, dintre care alături de postură, mimică, gestică, fizionomie, de maximă importanță prin pregnanță, se dovedesc a fi semnalele statice supraadăugate, respectiv îmbrăcămintea cu întregul său cortegiu de caracteristici (accesorii, culori, stiluri, calitatea materialeleor, combinații de articole, culori, imprimeuri) care influenteaza formarea primelor impresii.

Comunicarea nonverbală câștiga o mare importanță în transmiterea mesajului și respectiv în „citirea” sau descifrarea lui. Tonul adoptat acompaniat de o atitudine pozitivă, modestă, calmă va multiplica șansele de transmitere optimă a acestuia, sau, din contră, atitudinea negativă descurajează receptarea optimă a informațiilor.

Modalitatea de traducere a acestor limbaje este diversificată și relaționata cu fiecare individ, raportat la un grad de cultură, la o anumită profesie. Acesta va fi pregătit să vadă semnificația comportamentului celor cu care interacționează și în funcție de ce vede, va fi pregătit să înfrunte cu succes anumite bariere din comunicare.

Se spune că se pot intui anumite mesaje, se poate citi printre rânduri însă de fapt trebuie să valorificăm meritul acestei limbi înnăscute care fie că vrem sau nu, sau indiferent dacă suntem conștienți de valoarea ei sau nu, această stare a nonverbalului se regăsește în fiecare din noi. În funcție de modul în care acceptăm importanța acestui limbaj ne putem modela un comportament optim adaptat la fiecare situație și în aceiași măsură putem descifra comportamentul celor din jur.

Pentru că unele gesturi se pot învăța, în fiecare zâmbet pe care ni-l impunem, în gesturile controlate, echilibrate, în mimica de acceptare de toleranță față de ceilalți se creează medii propice comunicării, se stabilesc noi legături, sau se consolidează mai bine cele deja existente.

Acea intuiție, sau presimțire care ne atrage atenția asupra unui mesaj, de fapt se convertește în conotațiile comunicării nonverbale care transmite un întreg arsenal de coduri ce trebuie însușite pentru a fi descifrate corect.

Acest simț ascuțit determină derularea unor relații optime. Vizualizarea unor stări de ignoranță determina schimbarea modalității de transmitere a mesajului. Captarea atenției și mai ales păstrarea ei sunt apanajul celor ce stăpânesc foarte bine atât limbajul verbal prin complexitatea ideilor sau simplitatea lor dar care stăpânesc la fel de bine și limbajul nonverbal prin redarea convingătoare a mesajului dar și prin receptarea reacțiilor auditorului.

Comunicarea înțeleasă din toate unghiurile asigură derularea cu succes a episoadelor de negociere desfășurate pe orice nivel: profesional, familial și nu numai.

BIBLIOGRAFIE

B#%L!^+A?

Cărți de specialitate

Allport, Gordon , Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

Balaban, Delia, Comunicare Mediatică, București, Editura Tritonic, 2009

Boudon, Raymond (coordonator), Tratat de sociologie (cap.14, Comunicarea), Editura Humanitas, București, 2002

Chelcea, Septimiu (coord), Comunicarea nonverbală în spațiul public, București, Editura Tritonic, 2004

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana și Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns (ediția a II-a, revăzută și adăugită), București, Editura Comunicare ro, 2008

Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003

Darwin, Charles. Expresia emoțiilor la om și animale. Despre instinct (The Expression of the Emotions in Man and Animals), București, Editura Academieiei RSR., 1967 [1872]

Davis, Flora , Intuiția. Ce știm despre comunicarea nonverbală, Editura Meridiane, București, 1974

Dinu, Mihai, Comunicarea umană non-verbală, în M. Dinu: Comunicarea. Repere fundamentale (pp. 208-216), București, Editura Științifică, 1997

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură și Presă “ȘANSA” S.R.L.București, 1996

Duduciuc, Alina și Ivan, Loredana coord, Comuncare nonverbală și context social, București, Editura Tritonic, 2011

Ekman, Paul, Emotiile date pe față, București, Editura Trei, 2014

Ekman, Paul, Minciunile adulților. Indici ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică, București, Editura Trei, 2009 [1985]

Enătescu, Virgil , Comunicarea extraverbală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987

Gourhan, Andre Leroi , Gestul și cuvântul, vol. I,, Editura Meridiane, București, 1983

Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală, București, Editura Tritonic, 2009

Ivan, Loredana & Duduciuc, Alina, Comunicare nonverbală și construcții sociale, București, Editura Tritonic, 2012

Lakhani, Dave, Persuasiunea-Arta de a obține ceea ce vrei, București, Ed. Amaltea, 2009

Larson, Charles U., Mesajele nonverbale în persuasiune, în C.U. Larson. Persuasiunea. Receptare și responsabilitate (pp. 269-293), Iași, Editura Polirom, 2003 [2001]

Levinson, Jay Conrad, Guerrilla Advertising, Metode eficiente pentru creșterea profiturilor investind în reclamă, traducere de L. Decei, București, Editura Bussiness Tech International Press S.R. L, 1996

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, 1999

Pease, Allen, Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Editura Polimark trad.), București, 1981

Pruteanu, Ștefan, Manual de comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, Iași, 2000

Schmitt, Jean-Claude, Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, trad. Doina Marian, București, Editura Meridiane, 1998

Stancu, Serb, Relații Publice și Comunicare, București, Editura Teora, 2006

Stănciulescu, Elisabeta, Introducere în teoria comunicării, Editura Paideia, București, 2002

Sultana, Craia, Teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, EdituraȘtiințifică, București, 1973

Site-uri web

https://ro.wikipedia.org/wiki/Patinaj_artistic

http://www.agerpres.ro/sport/2016/01/27/patinaj-artistic-tanara-rusoaica-evghenia-medvedeva-16-ani-a-stralucit-deja-la-euro-2016-19-17-02

http://www.agerpres.ro/sport/2016/01/30/patinaj-artistic-ce-2016-rusii-volosojar-trankov-medaliati-cu-aur-in-concursul-de-perechi-17-01-56

http://www.europafm.ro/campionatele-europene-de-patinaj-artistic-la-bratislava/

http://www.isu.org/en/single-and-pair-skating-and-ice-dance/news/2016/01/day-4-ice-dance-fd-isu-european-fs-champs-2016-bratislava-svk

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-patinajului-sonja-henie-evgheni-plusenko

http://www.publika.md/perechea-care-a-castigat-concursul-de-dans-la-campionatul-european-de-patinaj-artistic_2518201.html

https://www.youtube.com/watch?v=-OdrZMTO-E4

http://www.europafm.ro/campionatele-europene-de-patinaj-artistic-la-bratislava/