O Abordare Psihanalitica a Fenomenelor Religioase Si Spirituale

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL I

CADRUL TEORETIC……………………………………………………………………………………….7

1.1 Fenomene religioase…………………………………………………………………………………..7

1.2 Fenomene spirituale……………………………………………………………………………………10

1.3 Sacrul……………………………………………………………………………………………………….14

1.3.1 Definirea și abordarile sacrului……………………………………….………14

1.3.2 Definirea sacrului……………………………………………………………..14

1.3.3 Abordările sacrului…………………………………………………………….15

1.3.3.1 Abordarea sociologică și etnologică……………………………………….15

1.3.3.2 Abordarea fenomenologică……………………………….………….……17

1.3.3.3 Abordarea hermeneutică…………………………………………………..19

1.4 Comportamentul religios și comportamentul prosocial……………….………….22

1.4.1 Comportamentul – definiții generale…………………………………………..22

1.4.2 Comportamentul religios……………………………………………….……..22

1.4.3 Comportamentul prosocial……………………………………………………25

1.5Conduite morale…………………………………………………….…………….28

1.5.1 Definirea moralității……………………………………………….………….28

1.5.2 Dezvoltarea morală…………………………………………………………….29

1.5.3 Modelul stadiilor de dezvoltare morală……………………………………….31

CAPITOLUL II

METODOLOGIA CERCETĂRII………………………………………………..33

2.1 Obiectivele cercetării………………………………………………………………………………..33

2.2 Ipotezele cercetării……………………………………………………………………………………33

2.3 Metode, tehnici și instrumente ale cercetării………………………………………………..34

2.4 Lotul de subiecții ai cercetării……………………………………………………………………40

CAPITOLUL III

ANALIZA DATELOR, PRELUCRARE ȘI INTERPRETAREA DATELOR………………………………………………………………………………………..41

CAPITOLUL IV

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………57

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………..59

ANEXE …………………………………………………………………………………………………………..61

Introducere

Termenul de „religie” provine de la cuvântul latin “religio” , care ,în traducere literală, inseamnă “ legătură”. Factorul cel mai de seamă al religiei îl constituie legarura omului cu divinitatea. Orice religie reprezintă credința într-o lume supranaturală, inexistentă, care ar fi populată de zei, îngeri, spirite, sfinți, suflete ale morților sau de alte ființe supranaturale. Tocmai această credință în supranatural constituie elementul principal în orice religie.

În ultimii ani a început să apară în literatura de specialitate o distinție între spiritualitate și religie. Acest lucru a stimulat o nouă preocupare fața de conceptualizarea de spiritualitate care direcționează gândirea noastră fața de evaluara obiectivă si de aplicare prin cercetare.

Prin urmare, cercetările actuale încercă să creeze definiții teoretice și operationale de spiritualitate care să îl distingă de religioazitate sau arată cum sunt legate cele două concepte. Conotațiile de spiritualitate sunt mai mult personale și psihologice decât instituționale, în timp ce conotațiile de religie sunt mai mult instituționale și sociologice.

În acest concept , cei doi termeni nu sunt sinonimi, dar sunt distincți : spiritualitatea implică convingeri, valori și comportamente personale, în timp ce religiozitatea denota implicarea persoanei cu o tradiție religioasă și instituție.

Religia poate fi înțeleasă în mai multe moduri : devoționale, teiste/teologice, sociologice/culturale, istorice, cognitive, fenomenologice si funcționale. Religia simplă și mai inclusivă este “povestea întalnirii omului cu sacrul – un fenomen universal evidențiat în moduri nenumărate” (Eliade 1992, XI ). King dezvoltă aceste lucru prin identificarea a opt aspecte ale unei religii ca : tradiționalism ; experiența religioasă ( experiența psihologică într-un context religios sau cadru ); mit si simbol; concepte de mântuire; locuri și obiecte sacre; acțiuni sau ritualuri sacre; scrierile sfinte; și comunitatea sacră .

Analiza psihologică a fenomenului religios necesită trecerea din plan social, în plan psihologică, trăirea credinței la nivelu subiectiv individual, are în vedere, modul în care se manifestă “sacrul” în viața psihică a individului. “Religia dă omului credință și întelepciunea ce se desfășoară la infinit în cunoașterea lumii și viața omului.Religia alimentează speranța de mai bine.” (Ursula 2005, pg 184). În religie se manifestă implicațiile comunicării transpersonale ca structuri ale unuia dintre cele mai vechi necesități de comunicare, funcția de comunicare cu transcendentul devenind mai târziu rugăciunea.

Religiile și credința pot avea o tentă puternică, una socială și una de apartenența etnico-socială, axându-se în genere, pe structurile de fond ale religiei de apartenența ce se implică în structurile supraeului, a comunicări transpersonale și în selectivitatea morală a conduitelor.

În psihologia religiilor se ajunge la concluzia că comportamentul religios rezultă din interacțiunea mai multor variabile si anume : variabile ce țin de cogniție cât și componente afective. Comportamentul religios (sentimentul religios) reprezintă reflectarea subiectivă a conținutului religiei în ipostazele lui concrete, el se constituie ca un sitem de valori, ritualuri și trăiri.

Capitolul I

CADRUL TEORETIC

1.1 Fenomene religioase

Religia poate fi înțeleasă în mai multe moduri : devoțional , teiste/teologice , sociologice / culturale , istorice , cognitive , fenomenologice și funcționale . Aceasta este o dezbatere complex teoretică care a dominat istoria religiilor , precum și psihologia religiilor, dar aceste discuții se află dincolo de această cercetare . Religia simplă și mai inclusivă este “ povestea întâlnirii omului cu sacrul – un fenomen universal evidențiat în moduri nenumărate “ (Eliade 1995 , XI ) , care într-o tradiție occidentală se bazează în primul rând din tradițiile creștine și evreiești teiste sublinind credința într-o Ființa Supremă/Dumnezeu . King dezvoltă acest lucru prin identificarea a opt aspecte ale unei religii ca: tradiționalism ; experiența religioasă ( experiența psihologică într-un context religios sau cadru ) ; mit și simbol ; concepte de mântuire ; locuri și obiecte sacre ; acțiuni sau ritualuri sacre ; scrierile sfinte ; și comunitatea sacră ( King 1987 , 282 ) .

Abordarile funcționale, descriptive și inclusive sunt adoptate în aceasta cercetare , deoarece stabilirea unui teren comun pentru cuplarea cu spiritualitatea și psihanaliza. Istoric , psihanaliza s-a angajat cu religiile teiste , în cazul lui Freud cu catolocismul și iudaismul , în ciuda nerespectarii lui Freud ca “ un evreu fără Dumnezeu “ cunoșterea lui despre iudaism este mai considerabilă decât el a recunoscut.

E. Durkheim în ani de pionerat ai psihologiei ca știință (1880-1930 ) , a fost considerat unul dintre “părinții fondatorii “ , el a fost preocupat de fenomenul religios și a considerat că este o datorie a lui să studieze aspectele psihologice ale religiozității. În această perioadă domeniul era cunoscut ca “psihologia religiei’ și se refera la “analiza semnificțiilor originilor și pattern-urilor psihologice în ideația și practica religioasă”. Temele abordate variau de la rugăciune , convertire , paranormal până la studiul comparativ al religiei și legatura dintre religie și societate.

Stark și Glock ( 1968 ) identifică cinci dimensiuni ale implicării religioase : credința religioasă , practica religioasă , experiența religioasă , cunoașterea religioasă și implicațiile religiozității asupra vieții cotidiene a individului. (Voicu 2007 , 33 ). Menționez că termenul de religiozitate utilizat în text se referă la credința în supranatural așa cum este ea concepută de tradiția religioasă creștină în supranatural și nu la elemente ale religiozității situate în afara bisericii , cum ar fi credința în reîncarnare , în telepatie , astrologie sau meditație yoga (Voicu 2007 , p. 34 ).

Studiul fenomenului religios din perspectiva psihologică se concentrează asupra aspectelor comune, generale și pierde mult din singularitatea acestui fenomen.Și ce poate fi mai mai personal pentru om decât aspectul religios al vieții sale , respectiv dimensiunea spirituală .

Credința religioasă din perspectiva lui Jung este o milostenie , pe care nimeni nu ne-o poate impune. Prin termenul de “Dumnezeu “ , Jung spune ca prin el se întelege “ tipul din suflet , ceea ce provine dupa cum se știe de la întipărire” , el mai spune ca “Dumezeu este un arhetip “. “Religia este o cale revelată a mânturii. Concepțiile ei sunt produse ale unei cunoașterii preconștiente care se exprimă întotdeauna și pretutindeni prin simboluri. Chiar dacă intelectul nostru nu le întelege , ele acționează totuși , căci inconștientul nostru le recunoalte ca expresii ale unor stări de fapt universale de natură psihică. De aceea credința e suficientă , acolo unde există . Orice lărgire și întărire a conștiinței raționale ne duce însă departe de izvoarele simbolurilor. Supremația ei împiedică întelegerea acestora. Asta e situația de azi. Roata nu se poate întoare și nu ne putem sili să credem iarăși în << ceea ce știm că nu există >> . Am putea , în schimb , să ne dăm seama de ceea ce semnifică , de fapt , simbolurile . Astfel s-ar putea nu doar păstra comorile incomparabile ale culturii noastre , ci ne-am putea și deschide iarăși o nouă cale către vechile adevăruri care , din cauza stranietății simbolismului lor , s-au șters din << rațiunea>> noastră … Omullui de azi îi lipsește întelegerea care l-ar putea ajuta să ajungă la credință . “

Winnicott a prezentat conceptele de fenomene tranzitorii, obiecte de tranziție, și spațiu de tranziție "o zonă ipotetic care există (dar nu poate exista) între copil și obiectul". Acest lucru permite copilului să se separe, juca și de a crea atât fizic cât și psihic în lumile lor interioare și exterioare. Capacitatea de a aminti experiența de tranziție își găsește expresia în artă și religie de multe ori se concentrat în jurul unui simbol sau a unui "obiect", în esență, o relație. Cuvântul de „obiect” folosit de Winnicott a fost organizarea atât în sens intern și semnificație,dar și angajamentul extern cu un alt în subiectivitate reciprocă. Există o mama în psihicul copilului și este supusă controlului omnipotent al copilului în același timp, de asemenea, o persoană externă cu propria autonomie.

Acest concept permite credința într-un zeu / Dumnezeu, care este internă și un zeu / Dumnezeu, care este extern, fără o dihotomie falsă, deși Winnicott nu a folosit niciodată ideile sale pentru a sugera acest lucru. Pentru Winnicott "locul în care trăim" este o "zonă intermediară … un spațiu potențial … ,una nici în interiorul individului, nici în afara lumii realității împărtășite" (Winnicott 1971 ,p. 110). Bazat pe calitatea relațiilor precoce și de sprijinul unui mediu extern, jocul si creativitatea este posibil să apară. Accentul de misticism pe lumea interioara, "centrul de sine", este echilibrat de lumea exterioară infinit "ajunge de la luna și dincolo de stele și la începutul și la sfârșitul timpului, timp în care nu are nici un scop, nici un început "(Winnicott 1971 , p. 105).

Conceptul lui Winnicott despre iluzie: Experiența unui copil este de o mamă idealizat creată prin iluzia lor de omnipotență, fiind înlocuite printr-o deziluzie cu o mamă suficient de bună. Acest lucru duce la o capacitate în copilul să fie singur, atât în ​​prezența cât și în absența unei mame, și, astfel, posibilitatea de a crea și să se joace. Această capacitate reînnoită de a folosi iluzia ca un aspect creativ al ființei găsește ecouri în mit, artă și religie. Accesul la acestă experiență timpurie între mama-copil poate fi găsit prin experiența psihanalizei și, de asemenea, prin tranzițiile ontologice descoperite în simboluri mitice și religioase , ritualuri, credințe și practici. Când acest proces eșuează, copilul experimentează anxietate intolerabilă și evoluează un sine fals pentru a proteja miezul interior de a fi care Winnicott la numit "sine adevarat". Recuperarea "sinelui adevarat" cu o capacitate de a crea și a se joace prin utilizarea de iluzie a fost de o importanță vitală pentru Winnicott. Religia pentru Winnicott a fost o parte intrinsecă a naturii umane bazată pe capacitatea de a avea încredere, de a crede, să înțeleagă bine și rău, și au credință – chiar dacă credința nu erau în Dumnezeu, minuni sau viața de după moarte. Winnicott fost neutru față de religie, a respectat credințele religioase ale altora.

Experiența religioasă presupune rupturi , convertiri , schimbări , de fapt , orice experiența religioasă autentică este o convertire : subiectul se întoarce către Dumnezeu , îndepărtând tot ceea ce poate reprezenta un obstacol în calea acestei noi orientări. Experința religioasă este o transformare , rodul unei stări de grație , și ea copleșește personalitatea umană în chiar locul de unde izvorește dorința. Astfel se produce transformare și nu refulare , înflorire , nu distrugere , chiar dacă unele expresii , ici și colo pot contrazice acest lucru . Experința religioasă face referire la o prezentă divină , la o realitate transcendentă , cel puțin la o anumită alteritate . Nu putem contesta faptul că în toate timpurile oameni s-au considerat religioși , au aderat la credințe religioase , au practicat rituri religioase , au adoptat atitudini în funcție de credințele lor . Religia din punct de vedere psihologic este “ un ansamblu de comportamente , un sistem de credințe și de sentimente , prin intermediul cărora se exprimă o relație trăită și practicată cu una sau mai multe ființe considerate ca supraumane , cu un singur Dumnezeu sau cu mai mulți (…). Vom numi religia poziția subiectului în fața realității și activității divinului , recunoscut în alteritatea sa în raport cu universul uman “ .

1.2. Fenomene spirituale

Aceasta este o sarcină complexă , contradictorie , evazivă și ambiguă , totuși esențială că spiritualitatea în afară de religie este un fenomen cultural , o consecință socială , a schimbări culturale , filosofice și psihologice ale secolului XX-lea . Evoluția “ sinelui “ apariția secularizării , dezvoltarea in paralel a sacralizări contribuie la sensun contemporan de spiritualitate .

Impactul acestor tendințe pot fi văzute in cinci constructe care localizează spiritualitatea.

1. Accentul este pus pe individ, sinele și experiența trăită în izolare de la credințele și instituțiile religioase , au dus la definiți culturale ale spiritualității sublinind natura experiențelor trăite , în cazul în care spiritualitatea și terapia se suprapun. Spiritualitatea este vazută ca o entitate distinctă în afară de religie, chiar dacă la fel ca în New-Age sau mișcarile psihologice de ajutor , ele beneficiază de concepte , credințe și valori care anterior fac parte din sisteme religioase .

2. Schisma emergentă dintre religie și spiritualitate este atât de profundă încât nu există nici o legatură sau interfanță creativă între cele două. Religia și instituțiile religioase sunt considerate a fi dominante de probleme de putere exprimate în neincluderea anumitor grupuri , fundamentalism și violența .

3. La polul opus al spectrului se pune accentu pe interacțiunea spiritualității cu religia , fie ca ajutor al religiei sau o parte integrantă a religiei și credinței

4. Ideea că religia este o mișcare istorică dominată de p tradiție iudeică-creștină așa cum se găsește într-un context european occidental . Acest punct de vedere nu neagă prezența religiei , dar vede că are puțină valoare publică. Termenul de spiritualitate echivalează cu forme private de religie .

5. Religia și spiritualitatea sunt folosite alternativ , cu nici o conotație comună , fiecare utilizare fiind determinată de context : de aceea spiritualitatea este construită social cu nici un sens universal comun .

O soluție este de a identifica paramentrii care localizează un “ concept de lucru “ , suficient de larg pentru a fi inclus și totuși concentrat pentru a fi semnificativ , situat într-un anumit context , cum ar fi cel terapeutic. O paradigmă terapeutică oferă o taxonimie în șașe dimensiuni :

Întelesul – semnificația ontologică a vieții , a da sens situațiilor de viață , derivă din scopul de existență

Valoarea – credințe și standardele care sunt îndrăgite , au de-a face cu adevărul , frumusețea , valoarea unui gând , discutate de multe ori ca “ valori superioare “

Transcendența – experiența și aprecierea unui dimensiuni dincolo de sine , extinderea limitelor autoimpuse

Conectarea – relațiile cu sine , alți , Dumnezeu/Ființa Supremă , și de mediu

Devenirea – o desfășurare de viață care provoacă reflecție și experiență , incluv un sentiment de unitate și cunoaștere

Iubire – dimensiunea uitată identificată de Swinton (Swinton 2001) , iubirea de sine și față de alți prin aprecierea experienței spirituale

Bazându-ne pe aceste abordări contextuale și fenomenologice o definiție de lucru este oferită de Cook :

“ Spiritualitatea este o dimensiune distintă , potențial creativă și universală a experienței umane care decurge atât în conștiința subiectiv interioară a individului și în cadrul comunitățiilor , grupurilor sociale. Aceasta poate fi exprimentată ca relatie a ceea ce este în cele din urma “ interior “ , iminent și personal , în sine și alții , și/sau ca relație cu ceea ce este este cu “ totul altceva “ , transcendent și dincolo de sine . O definiție care ține alte posibilitați deschise este spiritualitatea ca o întâlnire de ființă și non-ființă , în interiorul și în afara sinelui , prin relația cu “ totul altceva “ cu potențial de transformare , acesta este captat de utilizarea termenului de sacru.”

Spiritualitatea e un termen mult întrebuințat în cultura românească de dupa război , mai ales de către generația tânară. Termenul este echivoc , el înseamnă exact : stare de spirit. Echivocitatea lui se datorează diversității întelesurilor cuvântului “spirit” din care derivă . Cuvântul spirit desemnează principiu imaterial , neperceptibil , considerat de esență divină și nemuritoare , suflet.

Multiplele lui întrebuințari pot fi grupate în trei accepțiuni principale :

Viața interioară ; trăirea intensă a clipei , indiferent de valoarea calitativă a conținutului sufletest trăit

Cultură ; trăirea cu sens , trăirea pentru un ideal , pentru o valoare

Viața duhovnicească ; viață veșnică , trăire în universalitatea absolută , în Duhul Sfânt , asceză și viață mistică

Spiritualitatea este complexul de idei și sentimente , în special complexul de interpretări simbolice , prin care societatea unei epoci iși justifică credința intr-o ordine perfectă și eternă pe care este sortită a o realiza în decursul timpului vieții pe pământ. Spiritualitatea este climatul special sufletesc în care prosperă tendința spre un absolut transcendent.

Omul se poate realiza ca ființă spirituală , după cum se poate și rata ca ființă așezată în orizontul darurilor supranaturale , nu a celor ce decurg din natura lucrurilor , ci acelora care decurg din calitatea sa de ființă destinată grațierii , salvării . Forma de propagare a darurilor spirituale este aceea a latențelor sufletești , ca predispoziție pe care cineva o poate descoperi devreme și astfel își poate canaliza existența în direcția actualizării darului , care astfel rămâne o simplă virtualitate. A fi religios este un dar , o promisiune , dar și o migală , o actualizare , prin urmare , prima categie a existenței specific umane este trăirea , experiența spirituală , ca latență sufleteasca. “Latențele sufletești reprezintă prima categorie a cunoașterii și totodată prima regulă morală , a manifestării omului ca ființă destinată libertății “ “ Totul este dici trăire ( experiență spirituală ) : urcuș ontologic sau cădere .

1.3 Sacrul

1.3.1 Definirea și abordările sacrului

Deși domeniul spiritual și religios a acompaniat omul din cele mai vechi timpuri, studiul sacrului , ca și concept ce ține de domeniul religios, a debutat odată cu studierea etnologică și antropologică a populațiilor așa-zis primitive. În scurta sa istorie “științifică” sacrul a fost studiat în cadrul mai multor discipline: antropologie, etnologie, sociologie, istoria religiilor, lingvistică, semiotică etc. Primele studii asupra sacrului s-au făcut în domeniile etnologei și sociologiei, pornind de la noțiunile de “mana” și “totem”.

În cele ce urmează, vom încerca să definim sacrul așa cum a fost văzut de abordările din cadrul diferitelor discipline științifice. Urmând, apoi, clasificarea lui Julien Ries, vom prezenta principalele abordări ale sacrului: sociologică și antropologică, fenomenologică și, respectiv, hermeneutică..

1.3.2 Definirea sacrului

O primă modalitate de definire a sacrului, care apare atât în abordarea sociologică, la Emile Durkheim, cât și în abordarea fenomenologică și în abordarea hermeneutică a lui Mircea Eliade este aceea de a-l prezenta în opoziție cu profanul. Sacrul și profanul sunt două realități opuse, iar opoziția lor este atât de radicală încât permite definirea unui în raport cu celălat prin simpla negare. Sacrul nu este profan, este diferit de profan.

Sacrul și profanul sunt atât de diferite, încât “amestecarea” lor este imposibilă fără un pericol real pentru cel care încearcă acest lucru. De fapt, ideea că sacrul este întinat în contact cu profanul se regăsește în însăți definiția etimologică a cuvântului. Termenul de sacru își are originea etimologică în latinescul sacer, “care înseamnă ceea ce nu poate fi atins fără a întina, dar și ceea ce nu poate fi atins fără a fi întinat”. Etimologic, sacrul are un dublu aspect: pe de o parte este ceva benefic, rădăcina indo-europeană a cuvântului, sak, desemnând ceva sfânt: sanctus, iar pe de altă partea are sensul de blestemat.

În afara opoziției dintre sacru și profan, care constituie un element comun al tuturor abordărilor, constatăm că acestea se raportează în mod diferit la sacru. Studierea sacrului începe, după cum am menționat, cu studierea sociologică, antropologică și etnologică a comportamentului religios al popoarelor considerate primitive, la începutul secolului XX. Aceste abordări, în încercarea lor de a fi cât mai științifice, vom constata că vor opera un reducționism radical al fenomenului religios și vor fi axate, in special cele din domeniul sociologic, pe evidențierea unui determinism.

Abordarea fenomenologică și, ulterior, abordarea hemeneutică, vor constitui trepte ale unei abordări din ce în ce mai elaborate a sacrului, respectiv a fenomenului religios.Complexitatea fenomenului religios este treptat subliniată de abordările menționate.

1.3.3 Abordările sacrului

Constatăm că referirea la sacru, ca și concept definitoriu pentru domeniul religios, se întâlnește în cadrul abordărilor științifice. În cadrul tradițiilor religioase, de exemplu în cadrul Tradiției creștin-ortodoxe, sacru este privit doar sub aspectul său pozitiv și înlocuit, de fapt, cu sfânt. Se pare că abordarea sacrului este, predominant de natură științifică. Într-un fel am putea spune că sacrul este un nume impersonal pentru acel “cu totul altceva”, care în tradițiile religioase primește o denumire specifică și o personalizare.

1.3.3.1 Abordările sociologice și etnologice

Teoriile sociologice și etnologice sunt primele care au încercat studierea științifica empirică a fenomenului religios. Acestea caută să explice sacrul prin prisma comportamentului social, fără a face referire la o realitate transcendentă. Unul dintre pionierii domeniului, Emile Durkheim, își propune să explice fenomenul religios “cu rigurozitatea obiectivă a disciplinelor științifice”. Studierea obiectivă, va presupue, prin urmare, pentru acești cercetători, distanțarea și atitudinea de neutralitate fața de obiectul studiat.

Studiile din acest domeniu pornesc de la un reducționism, o simplificare: pentru a înțelege fenomenul religios, atât Durkheim, cât și alți etnologi, antropologi și sociologi, caută să studieze cea mai primitivă religie pentru a înțelege apoi fenomene religioase mai complexe. Durkheim indentifică o religie primitivă și simplă pe baza a două criterii : (1) aparține unei societății care nu este întrecută în simplitate de o alta și (2) poate fi explicată fără a apela la elemente specifice unei religii anterioare.

Prin urmare, aceștia presupun că există religii mai evoluate și religii mai putin evoluate. Studiind religiile așa-ziselor popoare primitive, acești cercetători merge pe linia unei simplificări specifice unor abordări științifice pozitiviste : dacă reducem fenomenul la forma cea mai simplă și identificăm cauza si efectul, vom putea apoi să generalizăm descoperirea și în cazul situațiilor mai complexe. Durkheim remarcă faptul că :

“Oricât de simplu ar fi sistemul pe care l-am studiat, el exprimă toate marile idei și atitudini rituale care se află la baza chiar și a religiilor celor mai avansate: diferențierea în lucruri sacre și profane, noțiunea de suflet, de spirit, de personalitate mitică, de divinitate națională și chiar internațională, cultul negativ și practicile ascetice care constituie forma sa culminantă, riturile de jertfă și de comuniune, riturile imitative, riturile comemorative, riturile particulare, nimic esențial nu lipsește. Suntem deci îndreptățiți să sperăm că rezultatele la care am ajuns nu sunt specifice doar totemisnului, ci ne pot ajuta să înțelegem ce este religia în general.”

Sacrul este legat de conceptul de mana, care în cadrul acestor teorii reprezintă o forță, o putere, asociată totemului și prin acesta clanului. Această forță sacră, temută și dorită în același timp, se opune net profanului.

Conform teoriilor sociologice sacrul este elementul central al oricărei religii, iar religia este un fenomen social “prin origine, conținut și finalitate.” . Pentru Durkheim, religia este un “lucru eminamente social” , reprezentările religioase și ritualurile fiind reflexii ale reprezentărilor sociale cu scop de a menține sau induce anumite stări mentale în cadrul societății.

Prin urmare, pentru abordarea sociologică și etnologică, societatea este cauza oricărui comportament religios. În cadrul acestor abordări ale sacrului, studierea fenomenului religios este redusă la Obiect. Doar studiind obiectiv, este posibil, după părerea lui Durkheim, să identificăm substratul comun al tuturor religiilor. Subiectul este excus deoarece, fiind subiectiv , este de fapt motivul varietății exprimării religioase, cărui îi scapă imaginea obiectivă a realității fenomenului religios.

Studiile care se înscriu în abordarea etnologică și sociologică au adus numeroase informații privind fenomentul religios și au descris importanța pe care o are societatea asupra modalităților de exprimare a comportamentului și credințelor religioase. În acest sens sunt lăudabile, costruind o treaptă spre studiul actual al sacrului. Ceea ce le scapă acestora, însă, fiind mai degrabă preocupați să fie științifici, este complexitatea fenomenului. Fenomenul religios nu poate fi studiat exclusiv obiectiv sau subiectiv; obiectivitatea și subiectivitatea sunt două contradictorii care duc la descoperirea unui al treilea termen ce caracterizează cel mai bine acest fenomen: complexitatea. Dată fiind această complexitate a fenomenului religios, care presupune o interrelaționare între toate ascpectele sale, orice reducționism devine incapabil să surprindă altceva decât elemente disparate, care puse împreună nu duc la reconstituirea întregului și care nu au valoare reală.

1.3.3.2 Abordarea fenomenologică

Dacă în cadrul abordărilor sociologice ale sacrului accentul cădea pe obiectivitate, în cadrul abordării fenomenologice accentul se pune pe experiența sentimentului religios. Faptul că deschizătorii de drumuri, în acest caz : Nathan Soderblom, Rudolf Otto și Garardus vad der Leeuw au o pregătire teologică și unii sunt pastori este un aspect semnificativ de menționat. Raportându-se într-un mod personal la sacru, ei reintroduc Subiectul, iar prin referirile la prezența transcendentă, am putea spune chiar Terțul Ascuns. Prin urmare, în cadrul abordării fenomenologice triada Obiect – Subiect – Terțul Ascuns este reîntregită în ceea ce privește studiul sacrului, cu mențiunea că o importanță deosebită îi este acordată Subiectului și trăirilor sale.

Regăsim și aici diferențierea între sacru și profan, sacrul fiind elementul care se regăsește în toate religiile, indiferent de forma pe care o iau sau numele care se dă divinitățiilor. Rudolf Otto, pentru a evita confundarea sacrului cu latura sa pozitivă și conotația sa de “absolut moral” sau “desăvârșit de bunul” preferă să se refere mai degrabă la numinos , ca fiind acel sacru care există în toate religiile, care este “viu în toate religiile și constituie partea lor cea mai intimă” .

Sacrul este văzut ca o forță, o putere asociată cu ceva misterios. Prin faptul că misterul este elementul central al sacrului, că domeniul religios începe cu misterul și coincide cu acesta, sacrul scapă raționalizărilor. Dacă Otto se referă la “irațional’ o face în sensul de a afirma că sacrul și ceea ce ține de domeniul religios scapă raționalizărilor, chiar dacă noi ne referim la acesta folosind concepte. Conceptele respective nu epuizeaza ideea divinității și misterul său, pentru că aceste este inexprimabil, dar nu este nimic lipsit de rațiune în posibilitatea miracolului. Ortodoxia, lăsând loc inexprimabilului, pe care îl menține viu în experiența religioasă, după părerea lui Otto, este de fapt, cea care “a raționalizat în întregime ideea de Dumnezeu “.

În măsura în care sacrul scapă conceptualizărilor, este “inexprimabil” , experiența personală are un rol esențial, iar singurul limbaj la care poate recurge religia în acest context este simbolul. Intuiția are un rol deosebit de impotant, pentru că ea “duce la idei pure și la lucruri spirituale: ea crează sentimentul, adică o luare de contact cu realitățile superioase” .

Rudolf Otto le reproșează istoricilor religiilor și sociologilor lipsa trăirii din abordările lor. La începutul capitolului în care încearcă să explice “ sentimentul stării de creatură” , el chiar sugerează celor care nu sunt credincioși și nu au trăit niciodată o emoție religioasă puternică inulitatea continuăriii lecturi. Pentru că unui om care nu a avut nici o experiență religioasă “ aceluia este greu să-i vorbești despre religie”.

Trăirea religioasă, experiența numinosului, presupune parcurgerea mai multor etape : descoperirea “sentimentului de creatură”, sentimentul de “teroare mistică”, misterul lui “cu totul altceva “ și fascinația misterului. Rolul fenomenologiei este acela de a întelege experiența trăită de credincioși și mărturia legată de acesta, adică găsirea sensului experienței religioase.

Fenomenologia, prin rolul de găsire a sensului experienței religioase, se apropie de hermeneutică, care face un pas mai departe și încearcă să identifice și să descrie rolul pe care îl are fiecare experință religioasă în ansamblul credințelor religioase, ducând la crearea de valori noi.

1.3.3.3 Abordarea hermeneutică

Ries prezintă abordarea hermeneutică prin prisma lucrărilor lui Mircea Eliade, care încearcă să suprindă o imagine de ansamblu asupra sacrului. Pentru Eliade studiul sacrului înseamna studierea omului religios ( homo religiosus) deoarece acesta tinde în permanență să trăiască în contact cu sacrul și întreaga sa viață se desfășoară într-o apropiere cât mai mare de sacru. Prin realizarea unor comportamente arhetipale utilizarea simbolurilor sau relatarea miturilor despre comportamentul zeilor sau eroilor civilizatori , omul religios caută să se situeze în sacru.

Omul religios fiind omul total, studierea sacrului trebuie să se realizeze “total”, adică fără a o trunchia disciplinar. Studierea sacrului nu pot fi redusă nici la istoria religiilor, nici la psihologie, nici la sociologie sau oricare abordare disciplinară. Ceea ce reproșează Eliade, predecesorilor lor din domeniul istoriei religiilor este reducționismul. Evident, fenomenul religios poate fi abordat din diferite unghiuri, însă ceea ce Mircea Eliade consideră important este studierea sa în ceea ce are ireductibil, lucru deloc ușor, ținând seama de complexitatea sa. El este interesat tocmai de “această complexitate labirintică a fenomenelor care se împotrivesc oricărei formule și oricărei definiții” , o abordare liniară fiind considerată o “simplificare abuzivă”.

Prin metoda sa Eliade nu doar definește sacrul, ci încearcă să explice cum comportamentul, structurile de gândire, logica simbolică și întregul mod de gândire al omului religios sunt raportate la sacru. Pentru el nu există religii primitive, arătând, tocmai, că religiile considerate primitive au un sistem de credințe religioase la fel de închegat și semnificativ ca orice altă religie. Ideea unei evoluții a fenomenului religios de la simplu la complex nu este pentru Eliade decât o ipoteză nedemonstrabilă. Mai mult, el reușește să arate că și omul areligios prezintă reminescențe ale strămoșului său religios și că un om complet areligios este un lucru foarte rar. Pentru Eliade “ Omul religios descoperă sacrul ca pe o realitate absolută care transcede lumea, dar care se manifestă în lume”. Misiunea istoricului religiilor este una multiplă: istorică, fenomenologică și hermeneutică . Aceasta trebuie să încerce să integreze informațiile obținute prin diferite metode de abordare a fenomenului religios pentru a pune în evidență dialectica sacrului, “structurile în care se constituie sacrul” , raporturile dintre om și sacru, manipularea sacrului, raporturile dintre diferitele forme de hierofanie.

Fenomenologia sacrului urmărește modul în care sacrul se lasă descris deoarece se manifestă, printr-o hierofanie, în spațiu și timp. Structura hierofaniei este mereu aceeasși – sacrul se manifestă întotdeauna prin ceva diferit de el. Sacrul, opus profanului, “o realitate de un ordin complet diferit de realitățile naturale” este accesibil omului în măsura în care se manifestă în lume, iar această manifestare exprimă un veșnic paradox: ceva ce este “cu totul altul” se manifestă în ceva profan, care face parte din lumea noastră. Obietul sacru reunește două contradictorii: el este în același timp sacru și profan. Concilierea sacrului și profanului se realizează prin hierofanie, care reprezintă și “poarta “ de acces la sacru prin care acesta ni se revelează în lumea naturală. De aici rezultă și importanța hierofaniei, indiferent de forma pe care o ia : obiectul sacru , simbol, mit , ritual. Hierofania manifestarea sacrului în profan, revelația acestua, este singura cale de acces la sacru.

Eliade vorbește chiar de niveluri de realitate , niveluri de realitate cărora li se adresează simbolul, ca formă de revelare a sacrului, pentru că acesta își comunică mesajul adresându-se omului în integralitatea sa, chiar dacă el nu este conștient de acest lucru.

Mircea Eliade, alături de alți intelectuali români, are gena transculturii, după cum spune Basarab Nicolescu ; l-am putea numi “o ființă transdisciplinară” din mai multe motive dintre care, fără pretenția de a le epuiza pe toate, enumerăm câteva: subliniază necesitatea de a studia sacrul fără a apela la reducționisme disciplinare, pentru a ajunge la o imagine de ansamblu; este el însuși interesat de evoluția cunoștințelor din diferite domenii pe care încearcă să le integreze cunoștințelor sale, dar și abordării pe care o are despre sacru; subliniază importanța gândirii simbolice în ceea ce privește fenomenul religios și după cum am menționat mai sus, face referire la nivelurile de Realitate.

1.4 Comportamentul religios si comportamentul prosocial

1.4.1 Comportamentul – definiții generale

Prin termenul de comportament se înțelege activitatea unui organism în interacțiunea cu mediul său înconjurator . Termenul se referă la ansamblul activităților , în general , sau la o anumită activitate particulară . De asemenea , comportamentul se referă la “ ansamblul reacțiilor adaptive , obiectiv – observabile , pe care un organism , prevăzut cu sistem nervos , le execută ca răspuns la stimulii din ambianță , care , de asemenea , sunt obiectiv observabili .“

Sensul de comportament este aici echivalent al termenul de “behavior “ .

Comportamentul se definește ca reacția totală a unui organism , prin care răspunde la o situație trăită , în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne și ale cărui mișcări succesive sunt orientate într-o direcție semnificativă . Comportamentul desemnează astfel modul de a fi și de a acționa prin manifestări observabile , importante fiind sensul și direcția adaptiva a comportamentului.

Comportamentul este explicat ca și rezultat al interacțiunii sau al conflictului dintre instanțele psihice . Teoriile psihanalitice ale personalității presupun o perspectivă asupra comportamentului strâns asociată cu noțiunea de inconștient , punând accent pe forțe dinamice interioare care reglează și controlează comportamentul.

1.4.2 Comportamentul religioas

“Omul societăților tradiționale este , desigur , un homo religiosus , dar comportamentul său se înscrie în comportamentul general al omului , prezentând așadar interes pentru antropologia filozofică , fenomenologie , psihologie “ ( Eliade 1992 , pg 6 ). În psihologia reliigilor se ajunge la concluzia că comportamentul religios rezultă din interacțiunea mai multor variabile și anume : variabile ce țin de cogniție , respectiv credință și valorile religioase , cât și componente afective.

Religiozitatea este un fenomen multidimensional , care are multiple implicații în planul vieții sociale și individuale . Religiozitatea poate fi privită din punct de vedere al manifestărilor externe sau din punct de vedere al conținutului credințelor individuale și al influenței pe care acestea le exercită asupra alegerilor pe care le face individul.

Relația dintre credință și practica religioasă este similară celei dintre valori/credințe și comportamente.Există o relație între anumite valori și atitudinii , valorile dintr-un anumit domeniu fiind direct legate de atitudinile și comportamentele incluse în sfera respectivă.

Atitudinile determină o serie de intenții comportamentale , astfel , un comportament poate sa apară ca urmare a unei reacții la o situație specifică , situație care generează la nivel individual o anumită atitudine.

Atitudinea față de obiect generează o predispoziție comportamentală , care se transpune în comportament în funcție de context.

Figura nr. 1 – Formarea de comportamente

În figura nr. 1 surprinde relația dintre valori/ credințe religioase , atitudini și comportamente , o valoare de timpul credinței religioase poate să genereze o anumite predispoziții comportamentale , ce se pot transpune în comportamente deschise în funcție de context . Pentru exemplificare putem considera o credința de tip religios , în forțe supranaturale , care va genera o atitudine favorabilă față de obiectele din sfera cultului religios.

Comportamentul religios reprezintă reflectarea subiectivă a conținutului religiei în ipostazele lui concrete , se constituie ca un sitem de valori , ritualuri și trăiri religioase cu privire la “ obiectul “ său ( divinitatea ) . Orice fenomen religios nu este numai cognitiv , rațional sau volativ – acțional , ci și afectiv . Comportamentul religios în lipsa rațiunii și actiunii , rămâne la stadiul de predispoziție religioasă , de potențialitate care nu se poate manifesta .

Oamenii au anumite predispoziții față de religie , ei sunt potențiali credincioși , diferența este în forma , profunzime și gradul de manifestare față de atitudinile religioase .

Comportamentul religios reprezintă reflectarea componentelor firești religiei , preluate prin educație de individ , grupuri umane , etc . Valorile și credințele religioase se învață sau se însusesc , primele componente ale învățăturii sunt comportamentele imitative ; învățăm să ne închicăm , să mergem la biserică , să ne rugăm ; valorile religioase se însusesc în grupul familial ; primul grup uman cu care copilul vine in contact după naștere .

Valorile religioase încep cu însușirea comportamentului religios cu rutialul , la care individul asistă , îl practică ; partea teoretică și trăirile sunt ulterioase comportamentului religios.

Trăirea ca și componentă esențială a comportamentului religios ea apare și la nivelul ritualului , dar și la nivelul relației cu sacru ; trăirea asigură relația cu divinul și cu sacrul , cu ritualul reflectat cu ritual și ca trăire.

Comportamentul religios rezultă din :

Obiectul ; divinitatea , valorile supreme , Ființă Supremă

Ritualul ; valorile comportamentale , ca mersul la biserică , practicarea la slujbe , rugăciunea individuala sau de grup

Trăirea religioasă ; experiență religioasă sau spirituală

1.4.3 Comportament prosocial

Comportamentul prosocial se definește ca find orientat spre “ ajutorare , protejare , sprijinire , dezvoltatea celorlalte persoane , fără așteptarea unei recompense externe “ . Hans Werner Bierhoff (1987) menționează două condiții necesare pentru identificarea comportamentelor prosociale :

Intenția de a ajuta alte persoane

Libertatea alegerii , acordarea ajutorului în afara obligațiilor profesionale

Altruismul nu constituie decât o subspecie de comportament prosocial , care trebuie înțeles ca fiind acel “ comportament intenționat , realizat în afara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea , conservarea și promovarea valorilor sociale “(.

Termenul de comportament prosocial cuprinde fenomene foarte variate : ajutorarea semenilor , apărarea proprietății , jertfa de sine pentru dreptate , pentru independența patriei , etc .

Ajutorarea , protejarea și sprijinirea dezvoltării celorlalți ocupă o poziție centrală în sistemul comportamentelor prosociale , omul fiind valoarea socială supremă . Nu orice comportament cu consecințe pozitive în plan axiologic poate fi caractezat ca prosocial , el trebuie să fie intenționat , realizat în mod conștient , prezența intenției de sprijinire a valorilor sociale este obligatorie.

Oamenii își acordă reciproc ajutor , în procesul socializării , am învățat că “ prietenul la nevoie se cunoaște” și ne comportăm fără a urmări vreo recompensă exterioară. Ne considerăm obligați să acordăm ajutor , cu cât cei ce au nevoie de el sunt mai dependenți de noi ; persoanele necunoscute beneficiază de ajutorul nostru în masura în care percepem dependența lor față de noi , așa funcționează norma responsabilității sociale .

Persoanele se subordonează normei responsabilității sociale , nu pentru a fi recompensați , ci pentru că se simt satisfăcuți când ating standardele morale interne.

În funcție de atribuirea responsibilității pentru situații ce reclamă un comportament prosocial , și de percepția privind responsabilitatea în găsirea unei soluții, P. Brikman distinge patru modele ale ajutorarii :

Modelul moral ; în cazul responsabilității ridicate atât în cea ce privește situația , cât și găsirea soluției

Modelul iluminist ; cel ce se află într-o situație critică are responsabilitatea ridicată pentru situația în care a ajuns , dar nu are nici o responsabilitate sau are o responsabilitate scăzută în imaginarea soluției pentru ieșirea din criză

Modelul compensator ; responsabilitate scăzută pentru poziția critică în care se găsește , dar înaltă responsabilitate pentru soluționarea problemei

Modelul medial ; atât în legatură cu situația problematică individul are responsabilitate scăzută , cât și în legatură cu depășirea ei.

Conform modelului de ajutorare a lui P. Brikman , modelul compensator reprezintă cea mai bună alegere ; cel ce primește ajutor se manifestă ca un agent social activ , este ajutat cel care se ajută și singur. Modul în care se solicită ajutorul influențează și el realizarea efectivă a comportamentului prosocial.

O perspectivă inedită în sudierea comportamentului prosocial o are teoria echității , comform ei oamenii tind să mențina echitatea în relațiile interpersonale , pentru că relațiile inechitabile produc disconfort psihic.

Privind inechitatea în schimburile sociale , gradul de inechitate este cu atât mai mare , cu cât este mai favorabil raportul primei persoane față de raportul celei de-a doua ; felul în care oameniii răspund unui anumit nivel de inechitate depinde de modul lor de comparare și de obișnuința lor.

Analiza cost-beneficiu se concentrează pe raportul dintre ceea ce dă (costul acțiunii ) și ceea ce primește (beneficiu ) o anumită anumită persoană. Prin cost se înțelege o gamă largă de factori de natură materială cheltuirea unor sume de bani , ocuparea timpului , efort fizic , oboseală psihică , depresie , durere , tristețe , pierderea stării de sănatate ; beneficiul include atât recompensele externe , bani , stime celolați , ajutor reciproc m cât și recompensele interne , sporirea stimei de sine , statisfacție , dobândirea sentimentului competenței , etc.

Analiza cost-beneficiu stipulează că îi von ajuta pe alții dacă apreciem că beneficiul va depăși costul implicat de ajutor dat.

Teoria acțiuni sociale susține că actorii sociali urmăresc prin acțiunile lor atingerea unor scopuri. Scopul comportamentelor prosociale constă în obținerea satisfacției ca urmare a realizării acțiunii.

În acord cu teoria acțiunii sociale , trebuie să avem în vedere că persoanele ca și grupurile umane , au , la un moment dat , nu unul , ci mai multe scopuri , între scopurile actorilor sociali se stabilesc relații complexe.

Acțiunea socială depinde nu numai de circumstanțele concrete , de situația reală , ci și de perceperea ei , de modul de cunoaștere a ei de către actorii socialii.

O serie de enunturi ale teoriei acțiunii sociale au în vedere actorul social ,ca ideile , sentimentele , normele și valorile e care le-a asimilat în procesul socializarii.

Comportamentul prosocial este un comportament învățat , putem aprecia că socializarea are un rol determinat în orientarea spre apărarea , susținerea și promovarea valorilor sociale . Familia , grupul apropiat familial , școala , organizațiile de copii și de tineret , colectivele de muncă contribuie la formarea atitudinii prosociale.

Generozitatea este o , virtute mai subiectiva și mai spontană , deoarece definește capacitatea de a dărui altuia ceea ce lui îi lipsește : o încurajare , un sprijin ori un ajutor.

Generozitatea ține de suflet și temperament , prin acțiuni pornite din respect , stimă și solidaritate cu semenii aflați în suferințe morale sau lipsuri materiale evidente .

Acțiunile dezinteresante , orientate spre binele altora , pentru susținerea unor idealuri sau simboluri sacre , apar ân ochi multora ca având motivații egoiste , ascunse .

1.5 Conduite morale

1.5.1 Definiții generale

Termenul de morală reprezintă ansamblul consinverilor , atitudinilor , desprinderilor reflectate și fixate în principii , norme , reguli , determinate istoric și social , care reglementeză comportarea și raporturile indivizilor între ei , precum și dintre aceștia și colectivitatea și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică.

În literatura de specialitate mai putem găsi și termenul de etică , acesta reprezintă ansamblul de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizare scopurilor.

Cercetarea modernă a ființei se face și prin deosebirea între ceea ce este natura umană și psihicul său de ceea ce trebuie să fie ele. Prima percepție are în vedere ființa , existenta umană ca ceva static , subzistent prin sine. Cea de-a doua perspectivă trimite la o reprezentare morală a ființei umane : ceea ce poate să fie într-un anumit fel sau în altul ; ceea ce este necesar sau nu ca să fie . În acest caz ființa omenească este dinamică , ancorată în real și posibil , fiind raportată la lucruri care acționează unele asupra altora fie datorită unor factori interni , fie ca urmare a unor forțe transcendente.

Psihologia explică valori și normele morale invocând rolul determinat al unor procese psihice : voință , afectivitate , gândirea și inteligența.

Când se consideră că fiecare din procesele psihice reprezintă izvorul moralități , se ajunge la trei forme de reducționism :

Voluntarismul ; exagerează rolul voinței în manifestarile morale

Impresionismul ; exagerează rolul afectelor și sentimentelor

Intelectualismul ; pune accent pe rațiune și inteligența umană ca factori care conduc la viața morală

Moralitatea psihicului uman acționează prin interacțiunea voinței cu afectivitatea și rațiunea. În religie se manifestă implicațiile comunicarii transpensonale ca structuri ale unuia dintre cele mai vechi necesități de comunicare , “ religiile și credințele pot avea o tentă puternică , una socială și una de apartenență etnico-socială , axându-se în genere , pe structurile de fond ale religiei de apartenență ce se implică în structurile supraeului , a comunicarii transpersonale și în selectivitatea morală a conduitelor “. Religia este implicată în miezul identității activă sau pasivă solicitată mereu sau numai în momentele grele.

1.5.2 Dezvoltarea morală

De la venirea pe lume a copilului I se cere să învețe comportamentele bune , cu prețul unor experiențe emoțional – disconfortabile , de tipul vinovăției , nemulțumirii sau frustrării. Controlul asupra comportamentului este exercitat de societate , prin intermediul autorității părinților , stimulat cu teama de pedeapsă resimțită de copil atunci când încalcă cerințele sau regulile impuse de familie. Ulterior copilul va interioriza normele morale , ce vor conduce la exercitarea propiului control asupra conduitei.

În literatura de specialitatea ies în evidență trei componente principale ale moralității:

Componenta cognitivă – reprezentari și noțiuni morale ; se referă la cunoașterea regulilor etice și la capacitatea de a deosebi între ele actele și conduitele “bune” sau “de dorit” de cele “rele” , care trebuie să fie evitate.

Componenta comportamentală – fapte și acțiuni morale ; presupune actualizarea , standardelor morale într-o anumita cultură. Practic orice comunitate umană acceptă și promovează comportamente cooperante , altruiste , corecte și sincere , concomitent cu respingerea celor bazate pe minciună , înșelătorie , incorectitudine.

Componenta emoțională – convingeri și sentimente morale ; presupune adoptarea de către copil a sentimentelor cele mai adecvate fața de actele proprii și ale celorlalți.

Cele trei componente ale moralității acționează convergent determinând modul în care copilul va aprecia , va judeca , va simți și se va comporta în fața unei situații în care i se cere o decizie morală.

Morala este o formă a conștiinței sociale care reflectă ansamblul concepțiilor , ideilor și principiilor are ghidează și reglementează conduita oamenilor în relațiile personale , în familie , la locul de muncă și în societate în general.

Judecata morală presupune evaluarea unor comportamente și situații prin raportarea lor la cerințele morale specifice contextului social. În concepția lui J. Piaget , dezvoltarea gândirii morale se realizează progresiv , odată cu parcurgerea ordonată a stadiilor dezvoltarii cognitive.

Dezvoltarea morală se realizează pe masură ce copilul acționează , transformă și modifica lumea din jurul lui , fiind influențat de consecințele acțiunii sale. Judecata morală se dezvoltă odată cu trecere de la gândirea pre-operațională la gândirea operațională și apoi la cea operațional-formală.

În studiile lui Piaget un accent important este pus pe înțelegerea reciprocității morale. Reciprocitatea poate fi înțeleasă în plan concret ca un schimb egal între oamenii , de exemplu în sintagma “ Ochi pentru ochi , dinte pentru dinte “ întelegem că o nedreptate trebuie răsplatită printr-o altă nedreptate.

Binele și răul este perceput de copil ca fiind regulii morale co fiind absolutise , rigide și nemodificabile ; acești termenii pot de altfel fi văzuți ca fiind “ alb “ și “negru” iar acțiunile sunt judecate în termenii consicințelor lor și nu a intențiilor autorului.

Moralitatea autonomă apare în jurul vârstei de 7-8 ani , este o morală a cooperarii , în care ansamblul regulilor de conviețuire sunt stabilite și menținute prin negocierea în cadrul grupului. Acesta emană din trăirea interioară a sentimentului de egalitate , echilibru , în acest stadiu judecățile de bine și de rău se bazează nu doar pe consecințe , dar și pe intenții.

Având în vedere că dezvoltarea morală se realizează în paralel cu dezvoltarea cognitivă , acesta explică limitele moralității prin raportarea la limitele gândirii pre-operaționale și concrete , odată cu dezvoltarea operațiilor formale , moralitatea devine mai flexibilă și mai orientată social.

1.5.3 Modelul stadiilor de dezvoltare morale

Kohlberg (1969 ) postuleaza existența a trei niveluri ale dezvoltarii morale , subdizivate la rândul lor în câte două stadii

Nivelul 1. Moralitatea preconvetională ( 4- 10 ani )

Acest nivel al dezvoltării morale la copil răspunde punând etichete culturale “bun” sau “rău” , “a avea dreptate” sau “a greși” , pe care le interpretează în termenii consecințelor fizice sau hedoniste : plăcute sau neplăcute.

Stadiul 1 : orientare primitivă și supunere față de autoritate

Stadiul 2 : orientare naiv – hedonică și instrumentală

Nivelul 2. Moralitate convetională a rolurilor și conformității sociale ( 10-13 ani )

În acest nivel , copilul își construiește raționamentul moral pe baza asumării rolului de copil model , așa cum îl percepe el din experiențele avute în familie și în alte grupuri.

Stadiul 3 : orientare în funcție de relațiile interpersoanele

Satdiul 4 : moralitatea autorității și menținerii ordinii sociale.

Nivelul 3. Moralitatea postconvențională , autonomie și principii morale personale

Principala caracteristică a acestui nivel este maturitatea raționamentului moral, concretizat prin tendința individului de a se detașa de stereotipurile existente la un moment dat în societate și de a-și defini în termeni proprii valorile morale. Judecata morală devine rațională și interiorizată , fiind subordonată unui cod etic deja asimilat și relativ independent de aprobarea sa consttângerea altora.

Stadiu 5 : moralitatea contractului , social , a drepturilor individuale și a legii democratic acceptare.

Stadiul 6 : orientare după principiile etice universale

Capitolul II

Metodologia Cercetării

2.1 Obiectivele cercetării

Lucrarea de fața își propune să investigheze dacă există vreo legatură între gradul de religioazitate / spiritualitate pe care o prezintă oamenii din zilele noastre și aprececierea conduitelor morale și prosociale. Acest proces a stabilit urmatoarele obiective de lucru :

Identificarea atitudininii indivizilor față de religie

Deducerea implicită a gradului de religiozitate , auto-declarată și manifestată pe care o prezintă indivizii din zilele de astăzi

Depistarea importanței și a ponderii religiei și a credinței religioase și impactul acestora asupra conduitelor prosociale și morale a indivizilor

2.2 Ipotezele cercetării

Dacă există o legatură semnificativă statistic între comportamentul religios și comportamentul prosocial.

Dacă există o legatură semnificativă statistic între credința religioasă și conduitele morale.

Dacă există o difență între genul biologic și comportamentul religios , credința religioasă , conduitele morale și comportamentul prosocial.

2.3 Metode , tehnici și instrumente ale cercetării

Metoda folosită în lucrare este metoda anchetei, ca tehnică fiind folosit chestionarul. Chestionarele au fost distribuite aleator unui eșantion cu vârsta cuprinsă între 19 – 62 de ani.

Pentru a măsura gradul de implicare religioasă , credința religioasă , conduite morale si comportament religios am folosit 4 chestionare astfel :

Chestionar de apreciere a comportamentului religios

Chestionarul de apreciere a credinței religioase

Chestionarul de apreciere a conduitelor morale

Chestionarul de apreciere a comportamentelor prosociale

Chestionar privind comportamentul religios

Pentru a măsura comportamentul religios am folosit Chestionarul de apreciere a comportamentului religios(Anexa 1) elaborat de Cucoș Constantin și Labăr Adrian în anul 2006. Chestionarul conține 18 itemi cu variante de răspuns de la 1 la 6 , unde exprimarea acordului/dezcordului se realizează printr-o scală de tip Likert , cu sașe intervale sau trepte de intensitate (cotate de la 1 la 6 puncte) astfel :

“Dezacord puternic “ (1 punct )

“Dezacord moderat “ (2 puncte)

“Dezacord slab “ (3 puncte)

“Acord slab “ (4 puncte)

“Acord moderat “ (5 puncte )

“Acord puternic “ (6 puncte )

Chestionarul este structurat pe trei dimensiuni : practici religioase , poziționare activă și practici religioase profunde. Se adună ulterior scorurile obținute pentru fiecare afirmație , în funcție de cele trei dimensiuni , rezultând scorul total pentru fiecare din cele trei dimensiuni.

Dimensiunea practici religioase , conține șapte itemi , aceștia fiind : 1, 2, 3, 6, 15, 16 și 17. Scorul maxim pentru aceasă dimensiune este 42 ; scoruri mari obțin subiecții care obișnuiesc să spună rugăciuni , să se roage acasă și să meargă la biserică; aceștia își fac semnul crucii când trec prin fața biserici dar și acasă înaintea mesei sau a somnului, vizitează mănăstiri atunci când au ocazia și au în spațiul în spațiul intim obiecte de cult precum icoane, cruci , cărți teologice etc. Scorul minim la această dimensiune este 7 ; scoruri scăzute obțin subiecții care nu obișnuiesc să se roage nici acasă și nici la biserică, nu merg la biserică și nu-și fac curce atunci când trec prin fața unei biserici sau în mediul domenstic, familial , nu obișnuiesc să viziteze mănăstiri și nu au în spațiul intim obiecte de cult.

Dimensiunea poziționare activă conține șase itemi , aceștia fiind : 4, 10, 11,13 , 14 și 18. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 36; scoruri mari obțin indivizii care susțin puncte de vedere religioase și pot aduce argumente religioase în dicuțiile cu prietenii sau colegii , participă la întâlniri pe teme de religie de genul discuțiilor de grup , a conderințelor etc. , împărtășesc celorlalți convingerile lor religioase, dar sfaturi religioase cuiva atunci când situația o cere și citesc și carți teologice religioase. Scorul minim la această dimensiune este 6 ; scoruri scăzute obțin indivizii care nu susțin puncte de vedere religioase și nu aduc asemenea argumente în discuțiile cu prietenii sau colegii, nu împărtășesc celorlalți convingerile lor religioase, nu participă la întâlniri de grup sau conferințe pe teme de religie și nu citesc cărți teologice, religioase.

Dimensiunea practici religioase profunde conține cinci itemi, aceștia fiind : 5, 7, 8, 9 și 12. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurior subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 30; socuri mari obțin indivizii care țin post , se spovedesc , se împărtălesc și au un duhovnic. Scorul minim la această dimensiune este 5 ; scoruri mici obțin indivizii care nu postesc , nu se spovedesc și nu se împărtășesc și, de asemenea , nu au un duhovnic.

Chestionar privind credința religioasă

Pentru a măsura credința religioasă am folosit chestionarul de apreciere a credinței religioase(Anexa 2) elaborat de Cucoș Constantin și Labăr Adrian în anul 2006. Chestionarul conține 14 itemi cu variante de răspuns de la 1 la 6 , unde exprimarea acordului/dezcordului se realizează printr-o scală de tip Likert , cu sașe intervale sau trepte de intensitate (cotate de la 1 la 6 puncte) astfel :

“Dezacord puternic “ (1 punct )

“Dezacord moderat “ (2 puncte)

“Dezacord slab “ (3 puncte)

“Acord slab “ (4 puncte)

“Acord moderat “ (5 puncte )

“Acord puternic “ (6 puncte )

Chestionarul este structurat pe două dimensiuni : credință intimă și credință expresivă (afișată). Se adună ulterior scorurile obținute pentru fiecare afirmație , în funcție de cele două dimensiuni , rezultând scorul total pentru fiecare din cele două dimensiuni.

Dimensiunea credință intimă conține nouă itemi , aceștia fiind : 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 12 și 14. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 54 ; scoruri mari obțin subiecții care cred în Dumnezeu și în ajutorul divin în situații dificile, consideră că rugăciunea îi apropie de Dumnezeu , consideră că prin credință sunt mai puternici , au avut momente în care l-au simțit pe Dumnezeu aproape , cer iertare divinității atunci când greșesc sau păcătuiesc , se gândesc la Dumnezeu și la faptele bune pe care trebuie să le facă și cer îndrumarea lui Dumnezeu atunci când au de luat decizii importante. Scorul minim la aceasta dimensiune este 9 ; scoruri mici obțin indivizii care nu cred în Dumnezeu sau în ajutorul divin.

Dimensiunea credință expresivă (afișată) conține cinci itemi , aceștia fiind : 8, 9, 10, 11 și 13. Scorul total se obține prin însumarea raspunsururilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 30; scoruri mari la aceasta dimensiune obțin indivizii care se comportă în societate în acord cu credințele lor religioase , ghidându-și comportamentul după principiile credinței creștine, consideră că învățăturile creștine îi ajută în viața de zi cu zi, cred că greutățile prin care trec au până la urmă un rol pozitiv asupra lor și se consideră persoane religioase. Scorul minim la această dimensiune este 5; scoruri mici obțin indivizii care nu-și ghidează comportamentul după principiile credinței creștine, nu se comportă în societate în acord cu credințele lor religioase , nu consideră că învățăturile creștine îi ajută în viața de zi cu zi și nu se considera o persoană religioasă.

Chestionar privind conduitele morale

Pentru a măsura conduitele morale am folosit chestionarul de apreciere a conduitelor morale(Anexa 3) elaborat de Cucoș Constantin și Labăr Adrian în anul 2006. Chestionarul conține 14 itemi cu variante de răspuns de la 1 la 6 , unde exprimarea acordului/dezcordului se realizează printr-o scală de tip Likert , cu sașe intervale sau trepte de intensitate (cotate de la 1 la 6 puncte) astfel :

“Dezacord puternic “ (1 punct )

“Dezacord moderat “ (2 puncte)

“Dezacord slab “ (3 puncte)

“Acord slab “ (4 puncte)

“Acord moderat “ (5 puncte )

“Acord puternic “ (6 puncte )

Chestionarul este structurat pe două dimensiuni :conduite morale specific creștine și conduite morale generale. Se adună ulterior scorurile obținute pentru fiecare afirmație , în funcție de cele două dimensiuni , rezultând scorul total pentru fiecare din cele două dimensiuni.

Dimensiunea conduite morale specific creștine conține 8 itemi , aceștia fiind : 1, 4, 5, 6, 7, 9, 10 și 12. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 48; scoruri mari obțin subiecții care cer iertare atunci când rănesc sufletește pe cineva, încercă să corecteze situația atunci când greșesc în relațiile cu ceilalți, iartă atunci când alții greșesc față de el, sunt darnici , au răbdare cu cei din jur, sunt toleranți , întelegători și sunt răbdători în necazuri. Scorul minim la această dimensiune este 8; scoruri mici obțin indivizii care nu sunt iertători și nu caută iertarea atunci când greșesc , nu sunt răbdatori cu cei din jur , nu sunt darnici , nu sunt toleranți, înțekegatori și deschiși cu cei din jur , nu le este milă de cei în suferință și își pierd ușor speranșa în situații grele.

Dimensiunea conduite morale generale conține șase itemi , aceștia fiind : 2, 3, 8, 11, 13 și 14. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 36; scoruri mari obțin subiecții care se consideră persoane cu principii morale solide , aplică principiile și valorile morale în viața de zi cu zi, sunt persoane sincere, cinstite și corecte în tot ceea ce fac, în relațiile cu ceilalți și caută să facă ceea ce este corect în viața de zi cu zi. Scorul minim la această dimensiune este 6 ; scoruri mici obțin subiecții care nu se consideră persoane cu principii morale solide și nu aplică principiile , valorile morale în viața de zi cu zi , nu sunt sincerii , corecți și cinstiți în tot ceea ce fac și ăn relațiile cu ceilalți

Chestionar privind comportamentul prosocial

Pentru a măsura comportamentul prosocial am folosit chestionarul de apreciere a conduitelor prosociale.(Anexa 4) elaborat de Cucoș Constantin și Labăr Adrian în anul 2006. Chestionarul conține 20 itemi cu variante de răspuns de la 1 la 6 , unde exprimarea acordului/dezcordului se realizează printr-o scală de tip Likert , cu sașe intervale sau trepte de intensitate (cotate de la 1 la 6 puncte) astfel :

“Dezacord puternic “ (1 punct )

“Dezacord moderat “ (2 puncte)

“Dezacord slab “ (3 puncte)

“Acord slab “ (4 puncte)

“Acord moderat “ (5 puncte )

“Acord puternic “ (6 puncte )

Chestionarul este structurat pe două dimensiuni: implicare socială,generozitate și comportament civic. Se adună ulterior scorurile obținute pentru fiecare afirmație , în funcție de cele trei dimensiuni , rezultând scorul total pentru fiecare din cele trei dimensiuni.

Dimensiunea implicare socială conține 10 itemi, aceștia fiind : 10, 11, 12, 13, 14, 15, 17, 18, 19 și 20. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 60 ; scoruri mari obțin indivizii care se implică care se implică în activități de ajutorare a persoanelor aflate în nevoie , ar participa la acțiuni caritabile , ar dona bani pentru cauze caritabile , se implică în acțiunile sociale , ajută persoanele în dificultate , ar ajuta pe cineva indiferent de costurile implicate și consideră că fiecare ar trebuie să facă ceva pentru binele public , al comunității. Scorul minin la acestă dimensiune este 10, scoruri mici obțin indivizii care nu se implică în acțiunile sociale și nu se gândesc că ar trebui să facă ceva pentru binele public , a l comunității.

Dimensiunea generozitate conține 5 itemi, aceștia fiind : 1, 2, 3, 4 și 5 . Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la această dimensiune este 30 ; scoruri mari obțin indivizii care sunt persoane generoase și deschise , ajută oameniii necondiționat . oferă bani din mila celor neajutorați , ar face un cadou unui copil sărac și își ajută semenii în spațiul public. Scorul minim la această dimensiune este 5 ; scorui mici obțin indivizii care nu manifestă comportamente de generozitate fată de ceilalți.

Dimensiunea comportament civic conține 5 itemi, aceștia fiind : 6, 7, 8, 9, și 16. Scorul total se obține prin însumarea răspunsurilor subiecților la fiecare item. Scorul maxim la acestă dimensiune este 30 ; scoruri mari obțin indivizii care își ajută semenii în spațiul public în diferite situații , oferă locul unei alte persoane în mijloacele de transport , îndrumă trecătorii atunci când sunt solicitați , ar ajuta bătrânii dacă ar fi nevoie. Scorul minim la acestă dimensiune este 5 ; scoruri mici indivizii care nu manifestă comportamente civice în câmpul social.

2.4 Lotul de subiecți ai cercetării

În cercetare au fost investigate 60 de persoane care au participat voluntar și au prezentat vârste cuprinse între 19 si 62 de ani , din cadrul acestui lot 36 sunt gen feminin si 24 sunt gen masculin (Graficul 1) . Ca religie auto-declarată au participat 38 de creștini-ortodocși , 11 agnostici/atei , 8 nedeclarați , 1 liber-cugetator , 1 catolic , 1 taoist (Graficul 2). Culegerea de date s-a realizat in perioada 16/4/2015 -10/6/2015.

Chestionarele au fost publicate pe platforma Google Form si completate online.

Capitolul III

Analiza datelor, prelucrare și interpretarea datelor

Analiza statistică a acestei lucrări a fost realizată cu ajutorul programului IBM SPSS Statistics Versiunea 20 pentru Windows .

În studiu au fost incluse 60 de persoane distribuția în funcție de gen fiind 60% gen feminin și 40 % gen masculin (36 gen feminin, 24 gen masculin) precum reiese din graficul 1.

Lotul de subiecți prezintă o vârstă între 19 și 62 de ani cu o medie de vârstă de 32.98 de ani precum reiese din tabelul 1.

Tabelul 1: Distribuția pe varstă

Graficul 1 : Ilustrarea grafică a lotului de subiecți după genul biologic

În cadrul studiului subiecții au raspuns la întrebarea : “ Care este religia dumneavoastră ? “ , astfel : 38 de ortodox/creștin-ortodocși , 11 de atei/agnostici ,8 nedeclarant ( date lipsă), 1 liber-cugetator , 1 taoist și 1 catolic , acest lucru se poate vedea in graficul 2.

Graficul 2 : Care este religia participanțiilor

Ipoteza 1 : Dacă există o legatură semnificativă statistic între comportamentul religios și comportamentul prosocial.

Pentru a verificarea acestei ipoteze am aplicat următoarele instrumente : Chestionarul de apreciere a comportamentului religios și chestionarul de apreciere a conduitelor prosociale.

Prezentăm în cele ce urmează , datele oținute în cadrul programului computerizat SPSS 20 , cu referire la distribuții statistice , variabilitate și tendința centrală , pentru fiecare instrument aplicat la nivel de lot.

În tabelul 2 sunt prezentați indicatorii statistici , iar în figurile 1 , 2 și 3 distribuțiile statistice privind comportamentul religios , respectiv dimensiunile lui : practică religioasa , poziționare activă și practici profunde.

Tabelul 2 : Indicatori statistici privind comportamentul religios

Fig 1 :Distribuitia pe frecventa privind practici religioase cotidiene

Fig 2 :Distribuitia pe frecventa privind pozitionarea activa

Fig 3 :Distribuitia pe frecventa privind practici religioase profunde

În tabelul 3 sunt prezentați indicatorii statistici , iar în figurile 4 , 5 și 6 distribuțiile statistice privind comportamentul prosocial , respectiv dimensiunile lui : implicare socială , generozitate și comportament civic.

Tabelul 3 : Indicatori statistici privin comportamentul prosocial

Fig 4 :Distribuitia pe frecventa privind implicare socială

Fig 5 :Distribuitia pe frecventa privind generozitatea

Fig 6 :Distribuitia pe frecventa privind comportament civic

Pentru analiza corelațiilor am utilizat coeficientul de corelație Spearman (vezi tabelul 4 ).

Tabelul 4 : Corelații Spearman între Comportamenteul religioas și Comportamentul prosocial , respectiv dimensiunile testelor.

În analiza chestionarului de apreciere a comportamentelor religioase (Anexa 1) s-au obținut următoarele date :

Media

Pentru dimensiunea practici religioase sa obținute scorul de 26,78

Pentru dimensiunea poziționare activă sa obținute scorul de 19,47

Pentru dimensiunea practici religioase profunde sa obținute scorul de 15,08

Mediana

Pentru dimensiunea practici religioase sa obținut un scor de 27

Pentru dimensiunea poziționare activă sa obținut un scor de 18

Pentru dimensiunea practici religioase profunde sa obținute scorul de 12

Modul.

Pentru dimensiunea practici religioase sa obținut un scor de 22

Pentru dimensiunea poziționare activă sa obținut un scor de 14

Pentru dimensiunea practici religioase profunde sa obținute scorul de 5

În analiza chestionarului de apreciere a comportamentelor prosociale (Anexa 4) s-au obținut următoarele date :

Media

Pentru dimensiunea implicare socială sa obținute scorul de 46,98

Pentru dimensiunea generozitate sa obținute scorul de 24,67

Pentru dimensiunea comportament civic sa obținute scorul de 26,23

Mediana

Pentru dimensiunea implicare socială sa obținut un scor de 50

Pentru dimensiunea generozitate sa obținut un scor de 26

Pentru dimensiunea practici religioase profunde sa obținute scorul de 28

Modul.

Pentru dimensiunea implicare socială sa obținut un scor de 57

Pentru dimensiunea generozitate sa obținut un scor de 26

Pentru dimensiunea comportament civic sa obținute scorul de 30

Urmărind tabelul de corelație ( tabelul 4 ) , corelația are loc între cei cele 3 dimensiuni ai chestionarului comportament religios și cele 3 dimensiuni ai comportamentului prosocial descoperiți în urma aplicării chestionarului și din analiza datelor , cu valori ale sig (2-tailed) de la .003 la .650. Putem deduce o corelație între dimensiunile : Pozitionare activă și comportament civic , respectiv sig (2-tailed) find de .001 acest lucru indică o corelație medie ; Practici religioase profunde și comportament civic cu sig (2-tailed) find .003 care indică o corelație medie ; Iar între practici profunde există o corelatie slabă cu urmatoarele dimensiuni implicare socială si generozitate , unde sig (2-tailed) a fost de .028 , respectiv .023 .

Ipoteza se comfirmă parțial , comportamentul religios poate influența atitudinea comportatementelor prosociale , în special indivizi care au o poziționare activă față de religie manifestă și grad mai mare de implicare in comportamente civice , iar indivizii care au o practica religioasă profundă sunt predispuși sa manifeste un anumit grad de genererozitate , implicare socială și comportament civic.

Ipoteza 2 : Dacă există o legatură semnificativă statistic între credința religioasă și conduitele morale.

Pentru a verificarea acestei ipoteze am aplicat următoarele instrumente : Chestionarul de apreciere a credinței religioase și chestionarul de apreciere a conduitelor morale.

Prezentăm în cele ce urmează , datele oținute în cadrul programului computerizat SPSS 20 , cu referire la distribuții statistice , variabilitate și tendința centrală , pentru fiecare instrument aplicat la nivel de lot.

În tabelul 5 sunt prezentați indicatorii statistici , iar în figurile 7 și 8 distribuțiile statistice privind credința religioasă , respectiv dimensiunile lui credința intimă și credința expresivă(afișată).

Tabelul 5 : Indicatori statistici privind credința religioasă

Fig 7 : Distribuitia pe frecventa privind credința intimă

Fig 8 : Distribuitia pe frecventa privind credința expresivă(afișată)

În tabelul 6 sunt prezentați indicatorii statistici , iar în figurile 9 și 10 distribuțiile statistice privind conduita morală , respectiv dimensiunile lui conduită morală specific creștină și conduite morale generale.

Tabelul 6 : Indicatori statistici privind conduita morală

Fig 9 : Distribuitia pe frecventa privind conduite morale creștine

Fig 10 : Distribuitia pe frecventa privind conduite morale generale

Indicatorii tendinței centrale

În analiza chestionarului de apreciere a credinței religioase (Anexa 2 ) s-au obținut următoarele date :

Media

cea mai mica scorare a mediei, 19,52 , s-a înregistrat la dimensiunea credința expresivă , reprezentând o scorare peste medie ; scorul maxim find de 30 iar minim de 5

cea mai mares scorare a mediei, 37,33 , s-a înregistrat la dimensiunea credința intimă ; scorul maxim find de 54 iar minim de 9

Mediana

Pentru dimensiunea credința intimă sa obținut un scor de 40

Pentru dimensiunea credința expresivă(afișată) sa obținut un scor de 19

Modul.

Pentru dimensiunea credința intimă sa obținut un scor de 54

Pentru dimensiunea credința expresivă(afișată) sa obținut un scor de 10

În analiza chestionarului de apreciere a conduite morale (Anexa 3) s-au obținut următoarele date :

Media

Pentru dimensiunea conduite morale specific creștine sa obținute scorul de 39,70

Pentru dimensiunea conduite morale generale sa obținute scorul de 31,65

Mediana

Pentru dimensiunea conduite morale specific creștine sa obținut un scor de 42

Pentru dimensiunea conduite morale generale sa obținut un scor de 42

Modul.

Pentru dimensiunea conduite morale specific creștine sa obținut un scor de 32

Pentru dimensiunea conduite morale generale sa obținut un scor de 36

Corelația din tabelul 7 , are loc între dimensiunile testelor : credința religioasă și conduite morale ; respectiv pentru credința religioasă avem urmatoarele dimensiuni : credință intimă și credință expresivă(afișată) și pentru conduite morale avem : conduite morale specific creștine și conduite morale generale cu valori ale sig (2-tailed) de la .000 la .004 putem deduce o corelație importantă a acestor factori și scoatem în evidență mai mult datele obținute anterior și corectitudinea lor.

Ipoteza se comfirmă complet , respectiv credința religioasă influențează conduitele morale ale indivizilor ; subiecții având un grad ridicat de apreciere a credinței religioase și a conduitelor morale.

Pentru analiza corelațiilor am utilizat coeficientul de corelație Spearman (vezi tabelul 7 ).

Tabelul 7 : Corelații Spearman între Credința religioasă și conduita morala , respectiv dimensiule testelor

Ipoteza 3 : Dacă există exista diferențe între genul biologic si chestionarele aplicate , respectiv : comportament religios , credința religiosă , conduite morale și comportament religios (Anexa 1-4).

Pentru a observa mai bine diferențele din comportamentul religios , credința religiosă , conduitele morale și comportamentul prosocial în funcție de genul masculi sau feminin s-a folosit testul t pentru eșsantioane independente .În figura 11 , avem ilustrarea grafică a difențelor de gen biologic și poziționarea lor în funcție de media aritmetică pe fiecare dimensiunea a chestionarelor aplicate , pentru putea observa diferențele sau asemănările .Iar în tabelul 8 avem dispersia testul individual T , respectiv în anexa 5 rezultatul testul T .

Fig 11. Ilustrarea grafică a diferențelor de gen biologic

Tabelul 8

Anexa 5 prezintă rezultatele testului t pentru eșantioane independente. Din analiza acestor date reiese că doar 4 dimensiuni au avut diferițe semnificativ statistic în funcție de genul persoanei. Aceastea având valori ale sig (2 tailed) cuprinse între .000 și .012 < 0.05 și semnifică diferențe semnificative.

Astfel la dimensiunea credința intimă prin compararea mediilor răspunsurilor se poate observa că femeile au un scor de Mean=42,64 , în timp ce bărbații au un Mean=29,38 ;Sig (2 tailed ) fiind .000 < 0.05 .

Astfel la dimensiunea credința afișată(expresivă) prin compararea mediilor răspunsurilor se poate observa că femeile au un scor de Mean=22,08 în timp ce bărbații au un scor de Mean=15,67; Sig (2 tailed ) fiind .001 < 0.05 .

Astfel la dimensiunea implicarea socială prin compararea mediilor răspunsurilor se poate observa că femeile au un scor de Mean=50,28 , în timp ce bărbații au scor de Mean=42,04 ;Sig (2 tailed ) fiind .012 < 0.05 .

Astfel la dimensiunea comportament civic prin compararea mediilor răspunsurilor se poate observa că femeile au un scor de Mean=27,75 , în timp ce bărbații au scor de Mean=23,96 ;Sig (2 tailed ) fiind .001 < 0.05

Ipoteza este parțial comfirmată , exista diferențe între genul biologic și raspunsul la urmatoarele dimensiuni :

Credința intimă , femeile au medie mai mare a scorilor la această dimensiune decât barbați ; respectiv femei = 42,64 și barbați = 29,38

Credința afișată , femeile au medie mai mare a scorilor la această dimensiune decât barbați ; respectiv femei = 22,08 și barbați = 15,67

Implicare socială , femeile au medie mai mare a scorilor la această dimensiune decât barbați ; respectiv femei = 50,28 și barbați = 42,04

Comportament civic , femeile au medie mai mare a scorilor la această dimensiune decât barbați ; respectiv femei = 27,75 și barbați = 23,96

Capitolul 4

Concluzii

Cercetarea fenomenului religios a ridicat de la început câteva probleme. Prima se referă la identificarea lui în contextul psihologic și căutarea lui în contextul realități sociale și spirituale ale individului. Fenomenul religios conține comportamente specifice de tipul ritualurilor dar și trăirile care sunt precizate în religie , ca amsamblu de “obiecte “ sacre (Dumnezeu , entitați divine , Ființa Supremă) ; dar în același timp comportamente care sunt legate de sacru care reflectă în comportamentul individual și de grup , precum mersul la biserică , spovedania , postul . În aceasta cercetare am operat cu concepte formulate de E. Durkheim, R. Otto dar și M. Eliade care au formulat că religia nu este numai o dogmă , dar și o trăire , o apropiere a omului de sacru . Dar în același timp , literatura de specialitate a expus anumite cercetării privind legatura religiei si anumite comportamente , printre care comportamentul prosocial respectiv prin manifestarea altruistă a persoanelor religioase dar și a educației morale timpuri , în special cele învățate de copii prin grupul familial .

În lucrarea de față au expuse , verificate și cercetare urmatoarele ipoteze generale:

1. Dacă există o legatură semnificativă statistic între comportamentul religios și comportamentul prosocial.

Aceasta ipoteza este confirmată parțial , deoarece doar cateva dimensiuni au prezentate date statistic vorbind semnificative pentru corelare ,

2. Dacă există o legatură semnificativă statistic între credința religioasă și conduitele morale.

Ipoteza a fost comfirmată exista o legatura strânsă între credința religioasă și conduitele morale ale subiecțiilor

3. Dacă există o difență între genul biologic și comportamentul religios , credința religioasă , conduitele morale și comportamentul prosocial.

Aceasta ipoteza este confirmată parțial , reprezentativ femei au avut un scor mai mare la urmatoarele cateva dimensiuni ele au prezentate date statistic vorbind semnificative pentru corelare între genul biologic, acestea fiind : credința intimă , credință expresivă , implicare socială și comportament civic .

Anexe

Anexa 1. Chestionarul comportamentului religios

Anexa 2. Chestionarul de apreciere a credintei religioase

Anexa 3. Chestionarul de apreciere a conduitelor morale

Anexa 4. Chestionarul de apreciere a comportamentelor prosociale

Anexa 5 : Independent T sample