O Abordare Din Perspectiva Dogmatica A Intruparii [628612]

1
11.. MMAARREELLEE SSCCAANNDDAALL AALL MMEETTAAFFIIZZIICCIIII

Una din întrebările de actualitate de pe paginile Sfintelor Scrip turi care a soli citat cele mai
strălucite minți aparține ucenicilor și a fost ridicată într-un moment în care au crezut că își vor
pierde viața. Deși erau pescari cu experiență, confruntarea cu valurile uriașe a scos la suprafață o
întrebare care trebuia să primească răspuns atât în cazul ucenicilor, cât și în ce îi privește pe cei
care trăiesc la distanță de 2000 de ani de acel eveniment : „Ce fel de om este acesta?” Teologia
corectă trebuie să debuteze cu Isus Hristos și nu cu pr incipii generale, indiferent cât de
superioare ar fi acestea, pline de relevanță sau clarificatoare ar părea1 iar ecoul acestei interogații
ajunge până la noi (Matei 8:27).2
Mirarea celor 12 este reacția umană la intervenția divină a lui Hristos, iar întrebarea
acestora trădează nedumerire cât și posibilitatea ca ei să nu îl fi cunoscut în profunzime pe Fiul
lui Dumnezeu. În ciuda părtășiei dintre ei și Isus se pare că există un tărâ m neexplorat. Nevoia de
clarificare ascunde o miză uriașă pe care Millard Erickson o surprinde foarte pertin et: „De vreme
ce creștinii sunt prin definiție oameni care cred în Hristos și Îl urmează pe El, concepția despre
Hristos trebuie să fie esențială și determinantă pentru caracterul credinței creștine.”3
Această miză este recunoscută și de McGrath care în incursiunea sa de a scrie pe marginea
înțelegerii persoanei lui Isus notează următoarele: „Concepția creștină despre Dumnezeu și
despre om provine din înțelegerea creștină a identității și a semnificației lui Isus Hristos. ”4 Se
poate afirma fără echivoc că Hristos este centrul credinței creștine și a vieții celor ce cred în El.
Creștinismul nu se focalizează pe un sistem de doctrine abstracte sau de afirmații teologice
concise, ci pe o Persoană, care în acord cu propriile afirmații despre Sine dorește să fie înțeleasă
și cunoscută. Hristos este o fer eastră spre cer, face ca Dumnezeu să devină dintr -odată disponibil
pentru oameni într -un mod nou .5
Întruparea Fiului este modalitatea prin care Dumnezeu se face pe sine cunoscut oamenilor
într-o manieră originală, inedită. Autorul epistolei către Evrei enumeră diferitele metode folosite
de Dumnezeu de -a lungul timpului pentru a -și comunica voia, dar rec unoaște supremația Fiului
în raport cu acestea: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri
și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne -a vorbit prin Fiul, pe care L -a pus
moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. ” (Evrei 1:1,2) .

1 Karl Barth, Dogmatica Bisericii, București, Ed: Herald, 2008, p. 122.
2 Ghiță Mocan, Alături de Isus , Oradea, Ed: Metanoia, 2014, p.
3 Millard J. Erickson, Teologie creștină, Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2004, p. 575.
4 Alister McGrath, Doctrina întrupării: persoana, lucrarea și semnificația, Cluj Napoca, Ed: Logos, 2007, p. 9.
5 Ibidem, p. 108.

2
Ryrie confe ră aceiași importanță Întrupării6, notând următoarele:
Doctrina despre Persoana lui Hristos este esențială pentru credința creștină. Ea are o importanță
fundamentală pentru soteriologie, căci da că Domnul nostru n -a fost ceea ce a pretins că este, atunci
ispășirea Sa a fost o plată deficientă și nu eficientă pentru păcat.7

Înțelegerea identității lui Hristos conform lui Ryrie nu afectează doar prezentul celor ce
cred în Hristos ci și viitorul acesto ra, mântuirea fiind legată de întrupare . În identitatea Lui – în
cine a pretins că este și ce a făcut este ancorat întreg procesul soteriologic al omului.
Prin creație, dorința lui Dumnezeu a f ost ca omul să îl iubească, să î l slujească și să aibă
părtășie cu El. Eșecul în atingerea acestui obiectiv a condus la alegerea ca Hristos să fie
răspunsul și soluția la problema universală a păcatului. Cu alte cuvinte, „El a ales să acționeze
prin intermediul lui Hri stos pentru a -l repune pe om în starea și r elația intenționată de El.”8
Atanasie sugera că singura concluzie posibilă este să acceptăm că Isus este Dumnezeu întrupat
concentrându -se pe următorul fir logic al argumentației: „Numai Dumnezeu poate mântui. Isus
mântuiește. Deci Isus este Dumnezeu.9 (Tit 1:3 -4, Matei 1:21, Luca 2:11, Fapte 4:12, Evrei 2:10)
Dar felul în care a procedat Dumnezeu este unic; în loc ca omul să îl caute pe Dumnezeu,
Scripturile declară că divinul a pornit în căutarea omului. Actul întrupării trebuie înțeles și
analizat doar prin prisma misiunii lui Hristos, aceea de a căuta și mântui tot ceea ce este pierdut
(Luca 19:10). Desigur că în istoria creștinismului acestei doctrine i -au fost aduse multe obiecții,
dar de fiecare dată a fost reafirmată cu aceiași tărie și autori tate de către diferiți exponenți ai
creștinismului.
În ce -l privește pe Hristos, întruparea nu este o retro gradare sau dovada faptului că a fost o
ființă creată așa cum pretindea Arie , ori un act prin care îi este diminuată calitatea ființei, ci din
contr ă, un episod prin care îl slăvea pe Tatăl prin ascultarea de care a dat dovadă (Evrei 10:7) .
Analiza Evangheliilor evidențiază calitatea rel ației dintre Isus și Dumnezeu; este specială
și în același timp întreținută de ascultarea Fiului cât și de dorința de a face în totul voia Tatălui,
iar efectele unei astfel de relații sunt întâlnite nu doar în paginile Scripturilor ci și în prezent în
viața atâtor oameni, după cum reiese și din afirmația lui McDowell: „Orișiunde Isus a fost
proclamat, viețile oamenilor au fost schimbate, na țiunile au fost transformate, tâlharii au devenit

6 Întrupat/întrupare este echivalentul grec al expresiei latine în carne (en sarki, „în carne”) . În 1 Timotei 3:16,
Pavel afirmă că „El a fost arătat în trup (în carne)”.
7 Charles Ryrie, Teologie elementară, Făgăraș, Ed: Agape, 1986, p. 214.
8 Erickson, Teologie creștină, p.575.
9 Alister McGrath, Un nor de martori, Cluj, Ed: Logos, 2001, pp. 25 -26. Anselm de Canterbury (d. 1109), în
lucrarea clasică De ce s -a făcut Dumnezeu om susține același punct de vedere potrivit căruia Dumnezeu s -a făcut om
în Hristos, deoarece numai cineva care era atît Dumnezeu cât și om putea să realizeze mântuirea (Anselm de
Canterbury, De ce s -a făcut Dumnezeu om, Iași, Ed: Polirom, 1997)

3
oameni cinstiți, bețivii au fost vindecați de patimă, ura s -a transformat în dragoste și nedreptatea
în dreptate.”10
În cartea sa, Viața lui Isus, Renan subli niază unicitatea Mântuitorului când scrie că „a fost
cel mai măreț geniu religios care a trăit vreodată. Frumusețea lui este eternă iar domnia Lui nu va
avea sfârșit, motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu este special în toate privințele. ”11 Această
deosebire e ste recunoscută cu primordialitate în chiar nașterea Sa din fecioară care servește ca un
semn al unicității Persoanei care s -a născut.12
În Evanghelia omonimă, Ioan notează următoarele: „Și Cuvântul s -a făcut trup și a locuit
printre noi, plin de har și de adevăr .” (Ioan 1:14) Lossky comentează expresia ioanină sugerând
că cuvântul „trup” exprimă aici totalitatea naturii umane, iar „devenirea” din Cuvâ ntul care
„devine trup” se adaugă plinătății ființei divine, spre marele scandal al metafizicii.13 În privința
umanit ății lui Hristos, Scriptura nu lasă nici o urmă de îndoială. Întruparea a deschis ușa
experiențelor inerente oricărei ființe umane precum setea, foamea, suferința, chiar și moartea ,
care trebuie interpretată în contextul r ăscumpărării divine. Viața lui a f ost la fel ca și a noastră,
„din pântece și până în mormânt.”14 Umanitatea lui Hristos a fost evidențiată în repetate rânduri
tocmai pentru a se confirma adevărul potrivit căruia a venit într -o fire asemănătoare omului.
Acestor experiențe trebuie adăugate ș i emoțiile: bucuria, tristețea, dragostea, mila, uimirea,
mânia. O completare avizată pe marginea referinței ioanine :
Cuvântul (termen folosit pentru cineva care e viu, nepieritor, creator și divin) S-a făcut (sau „a
devenit”, adică a intrat în istoria umană) trup (termen folosit pentru o ființă creată, pieritoare, finită,
muritoare și umană). Ideea de „întrupare” înseamnă pur și simplu că Dumnezeu a luat natură umană,
că S-a umilit, pent ru a lua asupra Sa într eaga experiență a existenței omului, cu toate situațiile pe care
le presupune condiția omenirii.15

Reymond se referă la întrupare ca și actul prin care F iul etern a lui Dumnezeu, fără a înceta
să fie ceea ce este, Dumnezeu Fiul, S -a unit cu ceea ce nu a posedat înainte de acel act, o natură
umană, și „astfel El a fost și continuă să fie Dumnezeu și om în două naturi distinc te și o singură
persoană, pentru totdeauna.”16 Această temă teologică majoră este susținută cu următoarele
pasaje biblice: Ioan 1:14, R omani 1:3, Galateni 4:4, Filipeni 2:7,8. Prin întrupare se înțelege că
El a venit și a murit în starea și în condițiile vieții fizice și psihice create.17

10 Josh McDowell, Mai mult decât un simplu tâmplar, Ed: Picorp, p. 27.
11 Ernest Renan, Viața lui Iisus , București, Ed: Orizonturi, 2013, p. 43.
12 Ryrie, Teologie elementară, p.220.
13 Vladimir Lossky, Teologia mistică a bisericii de răsărit, București, Ed: Bonifaciu, 1998, p.
14 Bruce Milner, Cunoaște adevărul, Oradea, Ed: Făclia, 2006, p. 173.
15 McGrath, Doctrina întrupării, p. 89.
16 R.L. Reymond, „Întrupa re”, Dicționar evanghelic de teologie , Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2012, p. 649.
17 J. D. Douglas (editor), Dicționar biblic, Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2008, p. 700.

4
Următoarea completare este necesară: încarnarea, odată realizată este o stare permanentă a
lui Hristo s (c.f. Ioan 20 :27, Apocalipsa 19:15,16) . După moartea și învierea Sa glorioasă,
Hristos nu a renunțat la natura sa umană. El s -a arătat ucenicilor având un trup fizic, l -a provocat
pe Toma să pună degetul în rănile produse de cuie (Ioan 20:25 -27) și conf orm lui Luca 24:41,42
a consumat hrană.
La înălțare a avut același trup omenesc înviat iar îngerii i -au anunțat pe ucenici că „Acest
Isus, care s -a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L -ați văzut mergând la
cer.” (Fapte 1:11) .

5
22.. NNEECCEESSIITTAATTEEAA ÎÎNNTTRRUUPPĂĂRRIIII

Sub aspectul definiției , întruparea este actul prin care Fiul etern a lui Dumnezeu a luat
asupra Sa în mod liber o altă natură – umanitatea, prin nașterea din fecioară. În capitolul anterior
s-a afirmat că întruparea nu este o retrogradare a calității ființei lui Hristos sau originea existenței
sale. Potrivit mărturiilor Scripturii dar și propriilor declarații cu privire la Sine, Hristos a existat
înaintea timpului , spațiului și a materiei. Pentru a evi ta capcana în care a căzut Arie este necesar
să susținem existența eternă a lui Hristos, nu doar preexistența Sa!
Înțelegerea acestor realități face ca întruparea să fie cel mai mare eveniment care a existat
vreodată, un eveniment epocal după cum îl numește Brunner18 și care a fost pregăti t cu
minuțiozitate de Dumnezeu: „Dar când a venit împlinirea vremii , Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, născut din femeie, născut sub Lege.” (Galateni 4:4). Pentru a nota motivel e întrupării Fiului
trebuie să apelăm la Scripturi într -o atitudine de recunoștință. Se remarcă în urma analizei
Scripturii urm ătoarele motive ale în trupării:
2.1. Întruparea ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu
Învățătura Vechiului Testament corelată cu cea a Noului subliniează ca prim motiv al
întrupării împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Hristos a devenit om pentru a
împlini pr omisiunile făcute evreilor și pentru a arăta îndurare față de neamuri conform Romani
15:8-12. Thiessen observă că începând cu promisiunea din Geneza 3:15 și parcurgând întreg
Vechiul Testament, Dumnezeu a promis în diferite împrejurări că va trimite pe Fiul Său în
lume.19 Profetul chemat de Dumnezeu, Isaia, profețeș te sub călăuzirea Duhului : „Căci un Copil
ni s-a născut, un Fiu ni S -a dat” (9:6) și „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și -i
va pune numele Emanuel” (7:14).
Interpretând nu mele Emanuel într -un sens personal se poate înțelege apropierea lui
Dumnezeu de oameni. Întruparea reflectă dorința d ivină vestită cu secole înainte și împlinită în
Hristos. Conform aceluiași autor, promisiuile Vechiului Testament pot fi înțelese din do uă
unghiuri diferite: promisiuni care vestesc apariția unui Mântuitor de păcate – aspect recunoscut
de Matei 1:21 și promisiuni care vestesc apariția unui Împărat în Împărăția Sa.20

18 Emil Brunner, Temeiurile credinței creștine, București, Ed: Herald, 2009, p. 97.
19 Henry Clarence Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, Oradea, Ed: Societatea Misionară Română, 1979, p.
242.
20 Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 243.

6
Venirea lui Hristos în calitate de Mântuitor este prefigurată în jertfele Vec hiului
Testament, în psalmii mesianici (16:8 -10, 22:1, 18, 41:9 -11) dar și în cărți profetice precum Isaia
52:14, 53:4 -6, Daniel 9:26, Zaharia 11:12. Apariția ca și Împărat este anunțată prin îngerul
Gavril în momentul în care i -a spus Mariei că Dumnezeu î i va da lui Isus „scaunul de domniei al
tatălui său David.” (Luca 1:32) La scurt timp după inaugurarea lucrării publice , Isus își
dezvăluie misiunea în prezența ucenicilor : „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui
Israel.” (Matei 15:24)
Îndeplinirea tuturor condițiilor pentru ca promisiunea să se materializeze era obligatorie .
Deși Scriptura nu dezvăluie motivele speciale care țin de „împlinirea vremii” (Galateni 4:4),
Sfinții Părinți sugerează că trebuia să treacă o vreme îndelungată, pe ntru ca omenirea să se
convingă pe deplin, prin experiența trăită de gravitatea păcatului și a urmărilor lui.21
Experimentarea acestor stări i -a convins pe oameni să caute ajutor supranatural pentru mântuire
cât și cu privire la neputința de a se salva pe e i înșiși: „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul,
nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă,
că nu se va face niciodată.” (Psalmul 49: 7,8).
2.2. Întruparea ca mijloc prin care Tatăl este revelat
Al doilea motiv care trebuie consemnat este că prin întrupare Fiul îl descoperă pe
Dumnezeu. Cu puțin timp înainte de moartea Sa, Hristos răspunde curiozității lui Filip de a -l
arăta ucenicilor pe Tatăl prin următoarele cuvinte: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. ”
(Ioan 14:9). Aceste cuvinte reprezintă una dintre cele mai uimitoare afirmații rostite de Isus.
Tatăl este în Fiul și Fiul îl revelează în mod perfect.22 Întruparea stabilește aici un principiu
crucia l: Dumnezeu este ca și Hristos. McGrath c omentează astfel ultima afirmație:
Când ne închinăm lui Isus, ne închinăm lui Dumnezeu; când îl cunoatem pe Isus, îl cunoaștem
pe Dumnezeu; când auzim promisiunile lui Isus, auzim promisiunile lui Dumnezeu; când îl întâlnim
pe Isus, nu întâlnim pe nimeni a ltcineva decât pe Dumnezeul cel viu. Ideea întrupării este punctul
culminant al reflecției creștine cu privire la taina lui Hristos – recunoașterea faptului că Isus L -a
revelat pe Dumnezeu, că Isus L -a reprezentat pe Dumnezeu, că Isus vorbește în calitate de Dumnezeu
și pentru Dumnzeu, că Isus a acționat în calitate de Dumnezeu și pentru Dumnezeu; că Isus a fost
Dumnezeu.23

Revelația Vechiului Testament este progresivă și atinge apogeul în întruparea Domnului
Isus care permite oamenilor o cunoaștere personală a lui Dumnezeu. Ioan Botezătoru l
mărturisește despre Hristos în debutul evangheliei lui Ioan astfel: „Nimeni n -a văzut vreodată pe

21 Isidor Todoran și Ioan Zăgrean, Dogmatică ortodoxă, Cluj-Napoca, Ed: Renașterea, 2005 , p. 198.
22 Edwin A. Blum, „Ioan”, Comentariu al Noului Testament, John F. Walvoord și Roy B. Zuck (editori), Arad, Ed:
Multimedia, 2005, p. 317.
23 McGrath, Doctrina întrupării , p. 95.

7
Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L -a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18).
Eriugena este de părere că
„din cauza acestei invizibilități divine, natura umană ar fi lipsită de toată fericirea – căci
contemplarea lui este fe ricirea adevărată – dacă nu i -ar fi venit în ajutor bunătatea divină prin
întruparea Fiului Unul – Născut al lui Dumnezeu, care în trup, adică în totalitatea omului pe care l -a
asumat, nu numai că s -a arătat pe sine, ci a și descoperit oamenilor pe Dumneze u Tatăl, întru totul
necunoscut mai înainte, după cum a spus chiar El: „Am arătat numele tău oamenilor pe care mi i -ai
dat.” (Ioan 17:6)”24

Hristos așadar, este „întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3), imprimarea precisă a substanței lui
Dumnezeu, copia exa ctă a esenței Lui.25 Cuvântul grecesc folosit pentru „întipărire” este
charakter, derivat de la charasso și înseamnă „a sculpta”. Este posibil ca această înțelegere a
sensului etimologic al cuvântului să îl fi determinat pe Origen să compare întruparea cu o mică
statuie – un model la scară mică a ceva real, care ne permite să -i distingem mai clar trăsăturile .26
Dumnezeu devine prezent în cuvintele și semnele lui Isus, motiv pentru care prin El
primim o imagine a lui Dumnezeu – ceva care se poate vizualiza, pe care ni -l putem închipui în
mințile noastre și la care ne putem raporta.27 Din acest moment, se poate spune mult mai mult
decât că Dumnezeu este invizibil, nemuritor , infinit sau atotputernic. Prin Fiul se poate cunoaște
dragostea Tatăului, disponibilitatea Lui de a restau ra relația cu omul căzut ș.a.m.d. În prelegerile
sale, Thiessen învață că Hristos a completat revelația adăugând ideea de Dumnezeu ca și Tată
(Matei 6:9, Ioan 16:27, Matei 6:32), relația dintre un copil al lui Dumnezeu și Tatăl lui ceresc
fiind cel mai prețios concept adus de Noul Testament.28
Puig subscrie acestui punct de vedere adaugând că „paternitatea lui Dumnezeu în relația cu
Israelul, poporul ce -i este fiu, se extinde la toate popoarele și se concretizează în ocrotirea tuturor
popoarelor.”29
2.3. Întruparea ca soluție pentru problema păcatului
Scriindu -le romanilor, Pavel stabilește diagnosticul pentru întreag a rasă umană: „Căci toți
au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23). Universalitatea păcatului este o
temă recurentă a Scr ipturii, motiv pentru care a fost nevoie de un Salvator. Hristos a venit să
îndepărteze păcatul jertfindu -se pe Sine (Evrei 9:26). Sistemul jertfelor așa cum este prezentat în
Vechiul Testament pregătește mintea și inima evreilor pentru ce avea să urmeze pe Golgota ,

24 Ioan Scotus Eriugena, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, București, Ed: Polirom, 2009, p. 31.
25 J. D. Watson, Un cuvânt pe zi, Oradea, Ed: Casa Cărții, 2010, p. 250.
26 McGrath, Doctrina întrupării, p. 107.
27 Ibidem, p. 107
28 Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 245.
29 Armand Puig, Iisus – un profil biografic, București, Ed: Meronia, 2017, p.35.

8
aspect confirmat și de Ioan Botezătorul.30 Moartea Lui este cerința fundamentală a oricărei alte
binecuvântări de care se bucură oamenii.
Din teologia Noului Testament reiese că Isus trebuia să devină om pentru a muri pentru
păcatele omenirii, acesta fiind punctul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Hristos în
lume. MacArthur Jr. crede că esența tuturor învățăturilor Evangheliilor rezidă în faptul că Isus a
venit în această lume într -o misiune de salvare și căutare a celor păcătoși.31 Sfântul Irineu, un
exponent al teologiei patristice, urmând teologia Scripturii consideră că Dumnezeu s -a întrupat
pentru că noi nu putem ajunge la nemurire și nestricăciune, „decăt dacă Acela care e nemurire și
nestricăciune prin esență se unește cu fire a noastră și prin aceasta cu întreaga omenire, pe care El
o recapitulează în El. ”32
A fost necesar ca Isus să fie Dumnezeu deoarece „mediatorul sau intermediarul cel mai
bun ar fi o persoană pe care atât A cât și B o cunosc și o respectă, care însă va fi i mparțială. Să
numim acest mijlocitor C. C trebuie să -l reprezinte pe A în fața lui B și pe B în fața lui A. El nu
trebuie să se identifice nici cu A, nici cu B, dar trebuie să aibă puncte de contact cu ambii, pentru
a fi acceptat.”33 Sintetizarea ultimei idei s -ar putea face astfel: El a fost om pentru fi ispitit, a
fost Dumnezeu, pentru a fi slăvit.34
Soluția lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii putea fi corectă doar dacă întruparea
garanta superioritatea Fiului în raport cu diavolul. Ori profeția din Gene za 3:15 s -a împlinit la
Calvar. Hristos s-a arătat ca să îndepărteze păcatul dar în același timp ca să nimicească lucrările
diavolului (1 Ioan 3:8). Venirea lui în lume și în special luc rarea Sa de la cruce, l -a înf rânt pe
Satan. Stott consideră că „întregul scop al primei veniri a lui Hristos a fost să îndepărteze păcatul
și să strice lucrările diavolului.”35 Această victorie trebuie să fie un imbold suficient de puternic
pentru creștini și să conducă la o trăire sinceră și cu rată. Ei nu trebuie să facă compromis nici cu
păcatul nici cu diavolul, altminteri se vor trezi că luptă ei înșiși împotriva lui Hristos.
2.4. Întruparea ca model pentru trăirea creștină
Imitarea lui Hristos este un concept biblic fundamental prin care se înțelege că omul este
copilul lui Dumnezeu și astfel trebuie să imite binele, nu răul (1Ioan 2:6).36 În lumina
învățăturilor Scripturii , întruparea a permis o analiză personală a vieții lui Isus și stabilirea unor
principii de conduită morală necesare oricărui individ care dorește să ajungă în Împărăția

30 Ioan 1:29 – „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
31 John F. MacArthur Jr., Evanghelia după Isus, Oradea, Ed: Societatea Misionară Română, 1992, p. 114.
32 Ioan G. Coman, „Și cuvântul trup s -a făcut”, Timișoara, Ed: Mitropoliei Banatului, 1993, p. 19.
33 McGrath, Doctrina întrupării, p. 98.
34 Coman, „Și cuvântul trup s -a făcut”, p. 19.
35 John Stott, The Epistles of John, Grand Rapids, Ed: Eerdmans Publishing, 1969, p. 246.
36 T. B. Crum, „Imitarea lui Cris tos”, Dicționar evanghelic de teologie , Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2012, p. 583.

9
cerurilor. Fără a fi acuzați de reducți onism, ceea ce El a făcut se poate sintetiza după cum
urmează : în Vechiul Testament , Dumnezeu ne-a spus ce să facem, iar în Noul Testament ,
Dumnezeu prin H ristos ne-a arătat cum să facem. A fost necesar ca El să devină om ca să poată
trăi ca exemplu și model de viață pentru întreaga rasă umană. Invitația lui Hristos rămâne
deschisă pentru oricine: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt
blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:29) coroborat cu
ceea este notat în scrierile petrine: „Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit
pentru voi și v -a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.” (1 Petru 2:21).
În viziunea apostolului, înt ruparea oferă un exemplu cu privire la modul în care omul
trebuie să trăiască în lume.37 Speranța creștinilor că într -o zi vor fi asemeni Maestrului conferă o
creștere a purității morale în viața d e zi cu zi. Se observă o legătură între ascultarea lui Hristos de
Dumnezeu și ascultarea oamenilor de Hristos întru mântuirea pe care aceștia o așteaptă. Actul
salvific este necesar doar datorită obedienței Fiului. Reymond face ideea mai ușor de înțeles,
sugerând că „prin ascultarea Sa, Isus Hristos a luat asupra Lui prin imputarea legală pedeapsa
cuvenită po porului pentru păcatele lor. ”38
Din epistolele pauline se înțelege că Isus a fost reprezentantul întregii umanități, ascultând
în locul nostru acolo unde Adam a căzut din cauza neascultării. Superioritatea lui în raport cu
Adam a f ost reiterată în câteva rânduri , cu predilecție pe episoadele în care a fost ispitit de diavol
în pustiu. Lucrul a cesta este reflectat cu claritate chiar și în paralela făcut ă de Pavel între Adam
și Hristos, între neascultarea lui Adam și ascultarea lui Hristos.39 Astfel, această ascultare devine
temeiul în baza căruia Dumnezeu îi justifică pe păcătoși. Aflat în dialog cu mulțimea curioasă,
Isus subliniază că motivul întrupării este ascultarea de Dumnezeu: „Căci M -am coborât din cer
ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M -a trimis.” (Ioan 6:38)40 În economia înțelegerii voii lui
Dumnezeu se poate considera că pentru Isus a fost ceva care a cântărit mai mult decât cerul, și
aceea a fost dorința de a asculta de Tatăl (Evrei 10:7) .
Wright susține că obediența Fiului a fost plenară pentru că la baza ei a fost conștiența
chemării și a vocației, a ceea ce trebuia să fie și să facă, aspect care în opinia lui conduce la
înțelegerea faptului că Fiul trebuie să fi fost Dumnezeu.41

37 James Montgomery Boice, Fundamente ale credinței creștine, Oradea, Ed: Institutului Biblic Emanuel, 2000, p.
272.
38 R.L. Reymond, „Ascultarea lui Hristos”, Dicționar evanghelic de teologie , Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2012, p.
86.
39 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Oradea, Ed: Făclia, 2004. P. 568.
40 Pentru onestitatea interpretării Bibliei următoarea precizare este binevenită. Expresia „coborât din cer” pot fi
interpretat[ în două moduri distincte. Unii teologi consideră că aceste cuvinte pot fi înțelese ca un simbol pentru
autoritatea divină, la pol ul opus situându -se cei care cred că expresia se referă la nașterea miraculoasă a Fiului
veșnic a lui Dumnezeu. (Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, Germania, Ed: Lumina lumii, 1999, p. 272)
41 Peter S. Williams, Understanding Jesus, Milton Keys, Ed: Pater noster, 2011, p. 97.

10
33.. IINNTTEERRPPRREETTAARREEAA PPEERRIICCOOPPEELLOORR NNAATTIIVVIITTĂĂȚȚIIII ȘȘII ÎÎNNȚȚEELLEEGGEERREEAA
CCOONNTTEEXXTTUULLUUII IISSTTOORRIICC

Datoria oricărei persoane care dorește să pătrundă taina întrupării lui Hristos este de a
analiza pericopele nativității în lumina promisiunilor pe care Dumnezeu le face în Vechiul
Testament. O precondiție în demersul înțelegerii întrupării este de a cunoaște și contextul istoric
în care evenimentele s -au desfășurat. Așa cum s -a stabilit deja, întruparea este o împlinire a
făgăduințelor dumnezeiești rostite evreilor în vechiul legământ. În Isaia 9:6 este prezisă unirea în
Fiul a dumnezeirii ș i a omenescului în același timp, „Căci un Copil ni s -a născut, un Fiu ni s -a
dat, și domnia va fi pe umăr ul Lui; îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele
veșniciilor, Domn al păcii.” iar în prima și cea de -a treia Evanghelie acestă profeție se împlinește
cu lux de amănunte.
Preocuparea lui Ioan în economia întrupării nu este de a reda evenimen tul nașterii ci de a
aprofunda realitatea dincolo de exprimarea ei practică. Ioan este interesat de implicațiile
întrupării și de legătura dintre Isus și oameni. El observă în întrupare șansa oferită de Dumnezeu
evreilor de a -l descoperi, de a -l cunoaște, iar prin Hristos posibilitatea de a face parte dintr -o
familie duhovnicească ( Ioan 1:12) .
Armonia dintre textele Vechiului Testament și cele ale Noului Testament exclud ipoteza că
nașterea lui Hristos este o theologoumenon (poveste inventată de biserica primară pentru a
sprijini dogma sa hristologică. )42 Pentru un credincios evanghelic, apariția acestor descrieri ale
nașterii în Cuvântul inerant al lui Dumnezeu ar trebui să treacă testul autenticității. Chiar și așa,
investigațiile ulterioare sau o exegeză profundă a evenimentului nu ar trebui să lipsească.
Desigur că ele trebuie să țină cont de principiile compatibile cu revelația creștină
Două persoane diferite: Matei – un ucenic, și Luca – de profesie doctor, au înregistrat
evenimentul care avea să schim be soarta întregii lumi, respectiv nașterea miraculoasă din
Fecioară. Evangheliile care le poartă numele sunt dat ate în perioada 70 -100 d.H., dar dacă este
acceptată presupunerea confo rm căreia Hristos a prezis căderea Ierusalimului din anul 70 există
suficiente dovezi pentru o datare mai timpurie, respectiv anii 60 d.H. sau chiar mai devreme.43
Chiar î n absența unui consens cu privire la datarea exactă a celor două evanghelii , fără
îndoială că relatările converg în aceiași direcție: nașterea lui Hris tos din fecioară este de sorginte

42 J.M. Frame, „Nașterea lui Isus din fecioară”, Dicționar evanghelic de teologie, Oradea, Editura Cartea Creștină,
2012, p. 830
43 Ibidem , p. 830.

11
divină . Cele două relatări referitoare la nașterea lui Isus din Matei și Luca sunt independente una
de cealaltă dar ambele consemnează că El s -a născut prin acțiunea directă a Duhului Sfânt, fără
contribuția unui tată uman .44 Thiessen susține că relatările nașterii „prezintă un raport istoric al
încarnării și o atribuie lucrării miraculoase a Duhului Sfânt.45
Atât pentru Matei cât și pentru Luca importanța principală a nașterii lui Hristos pare să fie
o aducere aminte (ca un „semn”, Isaia 7:14) de marile profeții despre mântuire din Vechiul
Testament .
3.1. Contextul nașterii lui Hristos
„Isus s -a născut într -o lume dură, violentă, crudă și instabilă”, sunt cuvintele cu care
istoricul Paul Johnson începe „Viața lui Isus”. Acestei descrieri sumbre trebuie anexată și
următoarea: „era în același timp o lume materialistă și tot mai prosperă.”46 Cu cincizeci de ani
înainte de nașterea lui Hristos, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie și efectuase
două misiuni de recuno aștere în Bri tannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după
moartea lui Isus.47
Numărul sclavilor era uriaș, motiv pentru care extinderea imperiului se baza pe forța
muschilor. În perioada care ne interesează pe noi, întreaga lume civili zată, cu excepția unor
regate puțin cunoscute din Orientul îndepărtat era sub dominația Romei. Roma era în floarea
creșterii: clădiri supraetajate care găzduiau o ple be al cărei număr se ridica la peste un milion ,
aristocrația cheltuia profiturile de la tre i continente pe vile suburbane și domenii la țară, iar
cezarii înfrumusețau centrul cetății cu o serie de clădiri publice de neegalat în nici o altă
capitală.48
Sub autoritatea romanilor se afla și Palestina condusă de Irod cel Mare , un lider recunoscut
pentru despotismul de ca re dădea dovadă cât și pentru tirania și teama nutrită față de un posibil
adversar la tron. Printr -o vorbire care să îi fie favorabilă și prin intrigi secrete a obținut acceptul
lui Antoniu și a lui Octavian de a fi instalat cu dreptu ri depline rege al iudeilor.49 A rămas fidel
Romei tot re stul domniei sale, expulzând chiar și membri ai familiei în capitală ca ostatici. Se
pare că sfârșitul vieții lui Irod a fost plin de violență și ură.
Diagnosticat cu hidropizie și cancer al intestinelor, istoricii consemnează că spre finalul
vieții a fost torturat de imaginile crimelor sale . A murit la data de 1 aprilie, anul 4 d.H . Aceste
detalii sunt importante în interpretarea textului din Matei 2:1 -12. Interesul manifestat de Irod în

44 Douglas (editor), Dicționar biblic, p. 888.
45 Thiessen, Prelegeri de teologie sistemati că, p. 242.
46 Paul Johnson, Viața lui Isus, București, Ed: Humanitas, 2010, p. 15.
47 Ibidem , p. 15.
48 Douglas (editor), Dicționar biblic, p. 1125.
49 Merrill C. Tenney, Privire de ansamblu asupra Noului Testament, Cluj, Ed: Europontic, 1998, p. 25.

12
fața magilor ascundea un scop mal efic: acela de a -l găsi pe Isus și de a-l ucide , cum reiese din
decretul pe care îl emite, conform cu Matei 2: 16.50
Aflați sub autoritate romană, evreii se bucurau de privilegii pe care altfel nu le -ar fi
dobândit. Un astfel de privilegiu care în opinia teologilor a condus la „împlinirea vremii”
(Galateni 4:4) a fost p erioada numită Pax Romana, sau „pacea romană” . Dar o pace brutală,
adaugă Swindoll.51 Interesul romanilor era îndreptat doar spre starea de spirit din Imperiu –
supunere față de Roma și de fluxul constant de bogății din vistieriile romane. Câtă vreme aceste
interese nu erau tulburate, cât timp nimeni nu se revolta și rutele comerciale erau libere,
stăpânitorii evreilor nu erau interesați de ceea ce se întâmplă în imperiu. Erau cu alte cuvinte
împărății în conflict după cum surprinde Colson în cartea cu același nume:
Acum două mii de ani Palestina era (așa cum este și astăzi) o țară agitată, cei două milioane și
jumătate de locuitori ai săi fiind despărțiți de bariere religioase, culturale și lingvistice. Un amestec de
evrei, greci și sirieni populau orașele de coastă și văile fertile ale vechiului teritoriu, iar tensiunile
dintre ei erupeau adesea în ciocniri sângeroase. Roma nu se obosea să descurajeze această stare de
instabilitate, a tâta timp cât oamenii î și direcționau violența unii către alții și nu împotriva cuceritorilor.
Între aceste grupuri disparate, numai evreii aveau speranță pentru viitor, pentru că ei așteptau
împlinirea promisiunii că nu Mesia, tr imis de Dumnezeu, va veni într -o zi pentru a -i elibera. Potrivit
Scripturilor, acest Salvator avea să aducă o judecată grabnică peste asupritorii lui Israel și să
restaureze în mod triumfal tronul marelui rege David.52

Așteptările evreilor aveau să se materializeze, generația Mariei și a lui Iosif fiind martora
nașterii celei mai importante ființe omenești care a trăit vreodată, despre care s -a scris și s -a
discutat cel mai mult. Desigur că agenda evreilor nu era aceiași cu agenda lui Dumnezeu.
Așteptăr ile primilor erau limitate, ancorate în prez ent și doar în ceea ce se vede. Ori Dumnezeu
avea în vedere mult mai mult: instaurarea unei noi împărății și eliberarea de sub puterea
păcatului.
Chiar și ucenicii Domnului Isus au preluat această speranță într -o izbăvire politică,
exprimând -o în câteva rânduri, dar corectată de Învățătorul lor : „Noi trăgeam nădejde că El este
Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s -au
întâmplat aceste lucruri.” (Luca 24:21). Vinovați pentru lipsa de perspectivă a ucenicilor din
ultimul verset nu sunt cei care l -au răstignit pe Hristos. Sigur că în stabilirea verdictului poate fi
invocată și confuzia și durerea resimțită în urma morții lui Isus dar istoria se repetă la câteva
săptămâni distanță. Teama le -a fost spulberată, neliniștea a fost înlocuită cu pace dar orizonturile
și așteptările au rămas aceleași : „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou
împărăția lui Israel?” (Fapte 1:6).

50 Ibide m, pp. 27 -28.
51 Charles S. Swindoll, Isus: cel mai mare om din istorie, Oradea, Ed: Societatea Biblică din România, 2011, p. 27.
52 Charles Colson, Kingdoms în Conflict, Grand Rapids, Ed: Zondervan, 1987, p. 81.

13
3.2. Matei 1:18 -25
Matei introduce nașterea lui Hristos prin prezentarea arborelui genealogic al celui care
urma să se nască. Autorul noteaz ă o genealogie ascendentă care duce prin Iosif la Isus. La polul
opus se situează Luca unde este prezenta t un arbore genealogic descendent . France consideră că
relevanța principală a genealogiei este de a sublinia identitatea iudaică a lui Isus: „fiul lui David,
fiul lui Avraam” (v.1 , c.f. Ioan 8:56, Evrei 11:13).53 Matei descrie relația lui Iosif cu Isus în v.16
adoptând o poziție de precauție . În opinia lui Hendricksen, motivația care stă la baza acestei
alegerii este de a elimina confuzia paternității .54 Maria este mama biologică a Domnului Isus, pe
când soțul ei Iosif doar tatăl legal.
În prima evanghelie, genealogia constă în trei grupuri de câte paisprezece nume. Adoptarea
acestui stil de prezentare c onține în sine însuși un mare mister, respectiv identitatea regală a celui
care urmează să se nască. Pornind de la premisa că în Scriptură
…cifra indică frecvent totalitatea rânduită de Dumnezeu, cifra paisprezece, care este de două ori
șapte, aduce și ea în prim plan această idee. La fel, se pare, și de trei ori paisprezece = patruzeci și doi.
Aceasta este egal cu șase ori șapte și introduce imediat pe al șaptelea șapte, completitudinea dublă,
perfecțiunea. Din moment ce, în genealogia oferită de Matei , Isus Hristos este menționat la încheierea
întregii liste cu cele trei serii de câte paisprezece sau șase serii de câte șapte și din moment ce
evanghelistul nu se oprește aici, ci continuă istoria minunată a Mântuitorului, nu greim dacă spunem
că el Îl zugrăvește ca Cel care nu numai că împlinește sau completează ceea ce este vechi, ci cu
siguranță că inaugurează și ceea ce este nou.55

Conexiunile pe care Matei le face cu Vechiul Testament sunt uimitoare. În vv.22 și 23 este
reiterat caracterul supranatural al nașterii care de fapt este o împlinire a ceea ce fusese vestit mai
înainte de Dumnezeu prin profetul Isaia: „ Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un Fiu, și -I vor
pune numele Emanuel, care tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi. ” Expresia favorită a lui
Matei în descrierea tabloului este „ca să se împlinească” (1:22, 2:15, 2:23). În primele două
capitole, Matei leagă acțiunile care se derulează de profețiile pe care Dumnezeu le rostește în
Vechiul Testament prin intermediul slujitorilor Săi.
Prin armonizarea prezentului cu ceea ce a fost profețit cu secole în urmă, este evidențiată
puterea și dorința lui Dumnezeu de a trimite Mântuitorul mult promis. Pornind de la presupoziți a
că Evanghelia lui Matei este cea mai „iudaică” dintre cele 4 evanghelii, nu ar trebui să ne mir e că
autorul insistă asupra continuității dintre mesajul Torei și profeții veterotestamentari, pe de o
parte și mesianismul hristologic , pe de alta.56

53 Richard T. France, Matei , Oradea, Ed: Scrip tum, 2008, p. 86.
54 William Hendricksen, Evanghelia după Matei, Oradea, Ed: Reformatio, 2006, p. 98
55 Hendricksen, Evanghelia după Matei, Oradea, Ed: Reformatio, 2006, p. 101.
56 Cristian Bădiliță, Evanghelia după Matei, București, Ed: Curtea Veche, 2009, p. 18.

14
Spre deos ebire de copiii demnitarilor care se nasc înconjurați de lumini strălucitoare și în
compania celor mai competente cadre medicale, nașterea lui Isu s este de o simplitate debordantă ,
motiv pentru care „nu trebuie să ne mire faptul că împrejurările nașterii lui Isus i -au determinat
pe mulți să ridice din sprâncene.”57 Relatarea propriu zisă începe cu prezentarea viitorilor părinți
deși se concentrează mai mult asupra experiențelor lui Iosif decât ale Mariei . France observă o
progresie în prezentarea evenimentu lui, anume că „concepția miraculoasă a lui Isus este relatată
numai pe măsură ce descoperirea ei l -a afectat pe Iosif.”58
Evitând vinovăția unei interpretări superficiale, se ridică o întrebare legitimă. Dacă Pavel
prin folosirea expresiei „La împlinirea v remii” (Galateni 4:4) are în vedere mai mult decât
liniște a instaurată de romani prin Pax Romana , mai mult decât drumuri bune și o politică
favorabilă expansiunii creștinismului și surprinde și găsirea de către Dumnezeu a unei familii
credincioase și disponibilă pentru a accepta situația și de a -l crește pe Fiul lui Dumnezeu? v.18
subliniază puritatea sexuală a celor doi: „înainte ca să locuiască ei împreună, ea s -a aflat
însărcinată de la Duhul Sfânt”.
Pentru e vreii din Palestina pri mului veac , mariajul era mai mult decât unirea d intre soț și
soție; însemna chiar unirea dintre două familii. Cu o astfel de miză în joc, părinții „nu ar fi lăsat
aceste lucruri la latitudinea naturii capricioase a emoțiilor unor adolescenți.”59 Căsătoriile
copiilor erau aranjate în cele mai mici detalii , iar contractul negociat cu exigență . Spre deosebire
de căsătoriile moderne, tinerii evrei erau considerați soț și soție dar nu locuiau încă împreună. Cu
toate că trăiau despărțiți, comunitatea se raporta la ei ca și la niște tineri proaspăt căsătoriți,
deoarece logodna era echivalentul căsătoriei. De la logodnă se numărau 12 luni în care femeia
continua să locuiască cu părinții ei. Această perioadă de așteptare era crucială în stabilirea
purității miresei. În cazul unei sarcini în intervalul respectiv , lipsa ei de puritate și angajarea în
relații nepotrivite era evidentă, iar mirele putea anula căsătoria.60
În perioada celor 12 luni, Iosif descoperă că Maria este însărciată. Potrivit legii mozaice,
adulterul era considerat păcat iar Maria pasibilă de pedeapsa prin lapidare. Dacă Iosif ar fi
procedat conform legii în vigoare, pedeapsa publică i -ar fi reabilitat numele în comunitate și
arunca o pată asupra familiei din care provenea Maria. Fărăgău este de părer e că neprihănirea
trebuia să fie imboldul care să îl determine pe Iosif să anunțe infidelitatea și să insiste asupra
implinirii legii, adică pe omorârea cu pietre.61

57 Swindoll, Isus: cel mai mare om din istorie, p. 17.
58 France, Matei , p. 89.
59 Swindoll, Isus: cel mai mare om din istorie, p. 17
60 Louis A. Barbieri, „Matei”, Comentariu al Noului Testament, John F. Walvoord și Roy B. Zuck (editori), Arad,
Ed: Mul timedia, 2005, p. 20.
61 Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Matei, Cluj Napoca, Ed: Ardealul, 2001, p. 77.

15
Dar decizia lui Iosif a fost contrar așteptărilor vremi i. În ciuda așa zisei infidelități ,
alegerea lui este de a o lăsa pe Maria pe ascuns. În mijlocul acestor frământări un înger al
Domnului i se arată în vis și îi spune să continue procedurile cu privire la viitoarea nuntă.
Despărțirea nu era o soluție; caracterul supranatural al nașterii este reafirmat (v.18, v. 20) iar
Iosif asigurat de înger că totul este bine pus la punct în planul divin. Duhul Sfânt este sursa lui
Isus din pântecele Mariei – ek pneumatos hagiou . Divinul întâlnește umanul pentru a -i oferi
posibilitatea lui Hristos să fie în același timp atât Dumnezeu cât și om, în aceiași Persoană; un
om dar fără păca t.
O astfel de concepție nu ar trebui privită cu suspiciune și nici pusă sub semnul îndoielii
pentru caracterul ei miraculos dacă e privită din perspectiva omnipotenței lui Dumnezeu . Noul
Testament se deschide prin prezentarea unei acțiuni supranaturale – respectiv nașterea, într -un fel
identic cu maniera în care începe Vechiul Testament – creația.
Cuvintele „Iosife, fiul lui David”, cu care îngerul deschide pledoaria în favoarea nașterii
sunt rostite cu rol de aducere aminte a promisiunilor făcut casei lu i David, indicând totodată că
aceste promisiuni se împlines c acum.62 Din nou, armonia textelor veterotestamentare cu ceea ce
se întâmplă în realitate exclud orice negare a evenimentului.
Potrivit comentariului lui Hendricksen, expresia „nu te teme” sugerează că în inima lui
Iosif era ceva ce dorea cu adevărat dar nu îndrăznea să facă.63 Din analiza pasajului reiese
încurajarea pe care îngerul a adus -o lui Iosif. Cu multă înțelepciune , viitorul tată așază planurile
lui Dumnezeu în locul propriilor plan uri, schimbare care avea să conducă spre un deznodământ
fericit. Zidul infidelității avea să fie dărâmat, iar gândurile lui privitoare la o posibilă despărțire
spulberate. Visul – dezlegare intervine pe un fond de maximă tulburare sufletească dar schimbă
situația radical. Acest „nu te teme” constituie „un gaj de prietenie oferit de trimisul ceresc.64
Lui Iosif i se explică evenimentul dincolo de aparențe cât și intenția divină cu privire la cel
care urma să se nască: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale.” (v.21) Responabilitatea
așezată pe umerii lui Iosif era uriașă. Trebuia să numească Pruncul Isus, dar privilegiul alegerii
numelui nu îi aparț ine nici lui, nici soției sale potrivit lui Luca 1:31. În spatele acestei decizi i se
află conceptul iudaic al autorității : cel care oferă nume, este considerat stăpânul celui care îl
primește . Numele Isus provine de la ebraicul Iosua sau Ieshua care înseamă Iehova este
Salvatorul. În corespondentul ebraic al numelui se ascunde taina lui Dumnezeu (v21).65
Totodată, se poate observa dualitatea divino -umană a Mântuitorului.66

62 Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Germania, Ed: Lumina Lumii, p. 26.
63 Hendricksen, Evanghelia după Matei, p. 121.
64 Bădiliță, Evanghelia după M atei, p. 139.
65 A.C. Gaebelein, The Gospel of Matthew, New York, Ed: Our Hope, 1910, p. 33.
66 Frederick Dale Bruner, The Christbook, Matthew 1 -12, Grand Rapids, Ed: Eerdmans Publishing, 2004, p. 33.

16
Potrivit mesajului angelic primii spre care se va îndrepta lucrarea mesianică vor fi evreii,
dar ign oranța acestora face posibilă și mântuirea neamurilor după cum se înțelege din evanghel ia
ioanină : „A venit la ai Săi , și ai Săi nu L -au primit. Dar tuturor celor ce cred în Numele Lui, le -a
dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; ” (Ioan 1:11,12) Decizia divină de a include și
neamurile în lucrarea de răscumpărare a lui Mesia este reda tă inițial prin apariția celor patru
femei în genealogia Domnului Isus. Această hotărâre indică faptul că Dumnezeu a lucrat în
moduri neașteptate în istoria răscumpărării. Includerea Neamurilor reiese și din episodul magilor
de la rasărit, care au acceptat călăuirea stelei și s -au deplasat spre Betleem sub impulsul dorinței
de a aduce un omagiu acestu împărat nou -născut .”67
Misiunea lui Isus așa cum a fost anunțată de înger se situează la antipodul așteptărilor
evreilor. Restaurarea pe care Dumnezeu o are în vedere prin Hristos nu este de natură fizică ci de
natură spirituală. În viziunea lui Dumnezeu eliber area de sub puterea diavolului era urgentă, nu
cea de sub stăpânirea neamurilor . Cu vintele îngerului stabilesc un cadru de referință pentru
înțelegerea misiunii Domnului Isus dezvăluită în Evanghelii și întărită prin semnele și minunile
lui Hristos.68
Neprihănirea lui Iosif face posibilă acceptarea mesajului și înțelegerea că un eveniment de
așa mare anvergură își găsește originea în Vechiul Testament, iar ceea ce este pe cale să se
întâmple este doar o împlinire a lui. De aceiași părere este și Dragomir: „Îngerul i -a vorbit lui
Iosif despre Duhul Sfânt în lumina și în termenii teologiei V echiului Testament, singurul mijloc
prin care Iosif l -a putut înțelege.69 Profeția lui Isaia citată de înger în v.23 a fost adresată inițial
Regelui Ahaz și era un semn pentru el. Prin apelarea la profeție, îngerul accentuează din nou
puritatea sexuală a Ma riei: „fecioara va rămâne însărcinată” (v.23). Talbert susține că textul
original se referă la o femeie tânără aflată la vârsta căsătorie i care ajunge însărcinată dar fără a
mai asocia pe cineva cu sarcina ei.70
Textul din Matei se finalizează cu ascultarea lui Iosif și cu decizia de „a lua la el pe nevasta
sa” (v.24), care indică spre finalizarea stadiului doi al procesului marital, cu mențiunea că „n -a
cunoscut -o până ce ea a născut un Fiu.”(v.25) Hristos s -a născut fără intervenția unui tată uman,
dar trebuie precizat că Maria a rămas virgină în tot intervalul concepție – naștere. v.25 asigură
cititorii că teoria virginității perpetue a Mariei nu își găsește nici un sprijin în Scriptură, Hagner
considerând că ce i doi s -au bucurat de relațiile sexuale precum orice familie sănătoasă.71

67 Thomas R. Schreiner, Teologia Noului Testament, Oradea, Ed: Făclia, 2011, p. 730.
68 France, Matei, p. 92.
69 Stancu Dragomir, Studii asupra Evangheliilor, Deva, 2008, p.254.
70 Charles, H. Talbert, Matthew, Grand Rapids, Ed: Baker Academy, 2010, p. 34.
71 Donald A. Hagner, Matthew 1 -13, Dallas, Ed: Word Books, 1993, p. 21.

17
3.3. Luca 1:26 -38
Spre deosebire de Matei care începe cu arborele genealogic al celui care urma să se nască,
Luca prezintă paralel atât nașterea lui Hristos cât și nașterea lui Ioan Bote zătorul. Se confirmă
încă dinainte de momentul nașterii celor doi că viața ultimului avea să fie strâns legată de viața
lui Isus. Re latarea paralelă a celor două înștiințări crează un prim contrast: vestirea nașterii lui
Ioan are loc în Templu, iar vestirea nașterii lui Isus în mijlocul vieții cotidiene, într -un cadru fară
nici o semificație.72
Misiunea îngerului, potrivit v.26 era de a merge într -o cetate obscură din Galilea , numită
Nazaret și da a o informa pe Maria cu privire la planul lui Dumnezeu: un împărat avea să se
nască iar ea urma să fie mama acestuia. Trebuie menționat că din acest mom ent, cetatea Nazaret
care nu a fost nici măcar menționată în paginile Vechiului T estament, primește un loc de cinste
în scrierile Noului (Luca 2:4; 4:16; Matei 2:23, 4:13; Marcu 1:9; Ioan 1:45; Fapte 10:38) .
Însemnătatea acestui loc este direct proporțională cu măreția evenimentului pe care avea să îl
găzduiască.
Este din noua accentu ată puritatea sexuală a Mariei cât și statutul acesteia: „o fecioară
logodită cu un bărbat, numit Iosif.” (v.27). În gândirea teologilor, v.27 constituie împlinirea
cuvintelor cu caracter profetic rostite de Isaia în cartea omonimă . Hendricksen e de părere că atât
concepția cât și nașterea este unică, „așa cum nu a mai fost înainte și niciodată nu va mai fi.”73
Dialogul dintre cei doi este deschis printr -un salut respect uos care în cazul lui Zaharia lipsește și
de menționarea favorii divine de care se bucură Maria. Cu siguranță că perpl exitatea acesteia
izvorăște din atitudinea arhanghelului față de ea. Îngerul recunoaște rolul Mariei în planul divin
de răscumpărare al omului și o asigură de prezența Domnului.
Green consideră că alegerea ei pentru a duce la îndeplinirea misiunea lui Dumnezeu este o
invitație deschisă la bucurie: „Rejoice, favored one!”74 Dincolo de motivul alegerii sale, Maria
trebuia să se bucure pentru că este destinatarul unei binefaceri divine și a unei însoțiri
supranaturale. Expresia „D umnezeu este cu tine” înseamnă mai mult decât veghere divină;
asigurarea de care are parte Maria, raportată la scrierile Vechiului Testament se referă la o
persoană specială aleasă de Dumnezeu pentru un scop special, de regulă de salvare a unui om sau
a unei națiuni, așa cum a fost cazul lui Ghedeon . În cazul de față, Maria se bucură de protecție
divină și de resurse supranaturale.75

72 Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, Germania, Ed: Lumina Lumii, 1999, p. 36.
73 William Hendricksen, The Gospel of Luke, Grand Rapids, Ed: Baker Academy, 1973, p. 83.
74 Joel B. Green, The Gospel of Luke, Grand Rapids, Ed: Eerdmans, 19 97, p. 86.
75 Green, The Gospel of Luke, p.

18
O astfel de veste livrată printr -un astfel de mesager a tulburat puțin liniștea logodnicei lui
Iosif, după cum subliniază v.29. Lipsa înțelegerii a condus la întrebări interioare care aveau
nevoie stringentă de un răspuns. Probabil că în mintea Mariei se derula la nesfârșit scena,
spunându -și sieși că este o anonimă, că localitatea din care face parte nu este un reper pe
firmamentul istoriei și că soțul ei este doar un tâmplar. Din moment ce v.29 permite aceste
speculații, este oportună următoatea divagație. Prin ceea ce i se întâmplă Mariei, fiecare creștin
trebuie încurajat că în planul lui Dumnezeu nu numele sau resursele proprii contează ci puritatea,
sfințenia cât și disponibilitatea de a fi obedient de voia suverană a lui Dumnezeu.
Din cuvintele îngerului reies aceste stări contradictorii care invadează încet dar sigur ființa
Mariei: „Nu te teme, Mar ie;”76 Tratamentul pentru starea de neliniște a Mariei constă într -o nouă
reafirmare a faptului c ă era beneficiarul harului și a îndurării venit e din partea lui Dumnezeu. O
interpretare situată la polul opus speculațiilor făcute vine din partea lui Hendrick sen: „Maria a
experimentat teamă deoarece chiar dacă a fost o femeie tânără cu un caracter spiritual și moral
excelent, ea a rămas o păcătoasă care acum, pe neașteptate stă față în față cu o făptură cerească,
briliantă și fără păcat.”77 Indiferent de interp retarea pe care o oferim cuvintelor îngerului, cert e
că din acel moment Maria este așe zată în galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu care pe
parcursul vieții s-au bucurat de privilegii neobișnuite (c.f. Noe, Geneza 6:8; Moise, Exod 33:16;
Daniel, Dan. 10: 11).
Deosebit de important atât în abordarea lui Matei cât și în cea a lui Luca este stabilirea
relației dintre naștere și împlinirea profețiilor veterotestamentare. Analiza pe care o face Matei
este similară cu a predecesorului său. Evenimentul nu este unul de sine stătător, ci mai degrabă
unul care trebuie să se întâmple , potrivit v.31 . Așa cum s -a precizat în interpretarea textului
mateean, privilegiul alegerii numelui nu re vine nici unuia dintre părinți din cauza importanței pe
care scriitorii biblici o acor dau numelor.
Clarificarea pe care o aduce McGrath este binevenită:
Numele nu numai că dezvăluie ceva din personalitatea celui care -l purta, dar faptul că puteai să
dai nume unei persoane îți conferea autoritate asupra ei. În relatările creației, omului i se permite să
dea nume animalelor (Gen. 2:19 -20) și astfel își stabilește autoritatea asupra lor. Dar omului nu i se
permite să -I dea nume lui Dum nezeu – Dumnezeu este Cel care î și revelează Numele omului (Ex.
3:13-15. Omului nu i se permite să aibă autori tate asupra lui Dumnezeu.78

A fost necesară atât informarea lui Iosif cât și a Mariei pentru a elimina orice dilemă iar
călăuzire a pe care o primesc cei doi merge până la cele mai mici detalii. Motivul care se află în

76 Expresia respectivă a mai fost folosită o dată de înger în dreptul lui Zaharia. Ca și în cazul Mariei, îngerul
anticipează starea de teamă iar prin folosirea acestor cuvinte intenționează să instaleze din nou l iniștea.
77 Hendricksen, The Gospel of Luke, p. 85.
78 McGrath, Doctrina întrupării, p. 114.

19
spatele deciziei divine este că numele lui Isus este strâns legat de misiunea l ui pământească,
aceea de a mântui oamenii. Creștinii au înțeles acest adevăr, de aceea peștele a ajuns să fie un
simbol al credinței primilor creștini. Cele cinci litere din care e format cuvântul pește (ichtys) în
limba greacă, reprezintă un adevăr teologic profund: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul.”79
Maier consideră că alegerea lui Dumnezeu de a-i priva pe părinți de responsabilitatea
numirii copilului nu este singular ă în Scripturi : „în mai multe cazuri, vestirea unei nașteri a fost
legată de porunca divină pentru numele copilului: cazul lui Ismael (Gen. 16:11), Isaac (Gen.
17:19), Ioan (Luca 1:13) .”80
Ulterior descoperirii planului lui Dumnezeu cât și a împlinirii profețiilor rostite în Vech iul
Testament, Luca inserea ză în narațiunea evenimentului cinci lucruri despre Isus care în relatarea
lui Matei lipsesc. Deși identitatea Fiului a fost prezistă și de primul evanghelist, Luca aduce
câteva particularități deosebit de importante. Ele pot fi înțelese și ca puncte de reper în viața
Domnului Isus, așa cum este ea prezentată în Evanghelii.
a. El va fi mare
b. Va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt
c. I se va da scaunul de domnie al tătălui Său David
d. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci
e. Împărăția lui nu va avea sfârșit
Din structura mesajului adresat Mariei cu privire la Isus Hristos, Hendricksen observă că
„aceste gânduri, aranjate simetri c constituie un punct culminant; care este, în această serie de trei
afirma ții; cea de -a doua dând semnificație primei a dintre ele , iar ultima întărindu -le pe primele
două.81 Dezvăluirea pe care i -o face îngerul Mariei dovedește la unison că originile lui Hristos
sunt atât de natură umană cât și de natură divină. Există în relatarea lucană un puternic accent
hristologic sec ondat de accentul mariologic.82
Este onest să afirmăm că primul accent susține fără echivoc caracterul extraordinar al
Fiului lui Dumnezeu, iar accentul pe care îngerul îl pune pe Maria confirmă umanitatea lui Isus.
Până în acest stadiu al lucrării s -a afi rmat necesitatea ca Fiul să fie atât om cât și Dumnezeu
pentru a realiza mântuirea promisă de Dumnezeu tuturor oamenilor. Doar identitatea divino –
umană face din Hristos Mielul care ridică păcatele lumii, identitate recunoscută și proclamată și
de Ioan Bote zătorul. (Ioan 1:29).

79 John R. W. Stott, Crucea lui Cristos, Oradea, Ed: Societatea Misionară Română, 1992, p. 20.
80 Maier, Evanghelia după Luca, p. 40.
81 Hendricksen, The Gospel of Lu ke, p. 86.
82 Joseph A. Fitzmyer, The Gospel According to Luke, Garden City, New York, Ed: Doubleday, 1981, p. 337.

20
Fitzmyer consideră că anunțarea Mariei de către îngerul Gavril are loc în două stad ii. În
prima parte a declarației, caracterul Său extraordinar este evidențiat conform descendenței din
David și a rolului mesianic, cu aluzii clare la oracolul dinastic al lui Natan din 2 Samuel 7.83
Următorul tabel ilustrează asemănările dintre profeția lui Natan făcută lui David și cuvintele pe
care îngerul le adresează tinerei ma me:
2 Samuel 7:9 – „un nume mare” Luca 1:32 – „El va fi mare”
2 Samuel 7:13 – „scaunul de domnie al
Împărăției lui” Luca 1:32 – „scaunul de domnie al tatălui său
David”
2 Samuel 7:14 – „El va fi fiul Meu” Luca 1:32 – „Fiul Celui Preaînalt”
2 Samuel 7:14 – „Casa ta și împărăția ta vor
dăinui veșnic” Luca 1:32 – „Va împărăți peste casa lui Iacov
în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit”

Swindoll e de părere că Maria nu avea cum să nu pătrundă semnificația acestor cuvinte.
Argumentul care stă la baza c onvingerii sale sunt profețiile care anunțau venirea unui nou Rege
Suprem care să revendice tronul, înfrân gerea dușmanilor lui Isra el și inaugurarea unui timp de
pace și de prosperitate fără precedent.84 În opinia acestuia, între timpul consumat dintre profețiile
propriu zise și împlinirea lor, fiecare evreică se gândea că ea va fi mama subiectului acestor
izbăviri. Maria va descoperi că era „o onoare a cărei frumusețe sfida orice descriere, dar
privilegi ul presupune un sacrificiu imens.”85
Deși există suficiente motive să credem că cunoștințele despre sexualitate erau minime în
acea vreme, interogația Mariei la mesajul îngerului trădează uimire: „Cum se face lucrul acest a,
fiindcă eu nu știu de bărbat? ” În opinia ei, descope rirea îngerului pare imposibil de realizat din
moment ce nu cunoaște pe nimeni de sex opus . Desigur, în pasajul de față a cunoaște este un
eufemi sm pentru actul sexual în sine; act interzis persoanelor care erau doar logodite și se aflau
în perioada de așteptare.
În stadiul al doilea al declarației îngerului către Maria cu privire la identitatea și rolul lui
Isus, o construcție paralelă, comună în poezia ebraică este folosită pentru a o informa că ea va
concepe acest copil prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Doar această intervenție de
natură supranaturală face ca imposibil ul să devină posibil, respectiv nașterea unui copil fără
intervenția unui tată uman cât și păstrarea virginității cum înțelegem din Scripturi.
„Duhul Sfânt” venind peste ea cât și „puterea Celui Preaînalt” umbrind -o, sunt expresii
paralele pentru ceea ce înseamnă intervenția lui Dumnezeu. Aceste elemente așezate împreună

83 Fitzmyer, The Gospel According to Luke, p. 339.
84 Swindoll, Isus: cel mai mare om din istorie, p. 20.
85 Ibidem, p. 20.

21
conduc spre aceiași concluzie: că acest copil nu va fi doar descendentul mesianic a lui David, ci
însuși Fiul lui Dumnezeu.86 Felul în care a procedat aici Dumnezeu, în opinia lui Maier con duce
inevitabil cu gândul la actul creației, când Duhul „se mișca pe deasupra apelor.”87 Cele două
episoade distincte separate în timp ilustrează suveranitatea lui Dumnezeu care se întâlnește atât
în creație cât și în viața Domnului Isus.
De fapt, este inc eputul itinerariului vieții și lucrării lui Hristos. Așa cum ulterior vor
prezenta evangheliștii, viața lui a fost sub directa călăuzire a Duhului nu doar la naștere ci pe tot
parcursul ei , îndeplinindu -și nu propria agendă ci voia lui Dumnezeu. (Luca 3:22 , 4:1,
4:14) Hendricksen observă că expresia „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” este înțeleasă de
către cei mai mulți comentatori în relație cu slava lui Dumnezeu – Shekinah, cu acea descoperire
glorioasă a prezenței Sale.88
Foarte posibil ca v.36 să fie adus în discuție ca și suport de încurajare pentru Maria. Stă în
puterea lui Dumnezeu de a duce la îndeplinire tot ceea ce îngerul i -a adus la cunoștință. Există o
relație între cele două nașteri recunoscută și de Nollan d. Prezența primei nașteri – și ea c u
caracter supranatural face posibilă înțelegerea celei de a doua. Șocul citirii nașterii lui Isus și a
felului în care Dumnezeu își pune în aplicare planul este amortizat de nașterea lui Ioan.89 Într-o
manieră similară unui episod din Vechiul Testament, cu vintele de final ale îngerului evocă
puterea nelimitată a lui Dumnezeu90. Sara a fost confruntată de înger (Gen 18:14) cu interogația:
„Este ceva prea greu pentru Domnul?” iar Mariei i se oferă posibilitatea de a descoperi
răspunsul.
Fiind în aceiași situație – private de posibilitatea de a da naștere la copii, la care se adaugă
și vârsta înaintată , atât Sara cât și Elisabeta au experimentat puterea lui Dumnezeu. Aceste
exemple au rolul de a zugrăvi suveranitatea lui Dumnezeu și de a consolida încreder ea în
promisiunile divine! Completarea pe care Gavril o aduce este demnă de a fi amintită: „nici un
cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (v.37)
Ca și în cazul logodnicului său, decizia pe care o ia Maria este de ascultare și supunere față
de voia lui Dumnezeu. Se pare că acesta e testul final al credincioșiei celor doi. În planul lui
Dumnezeu, alegerea unei femei credincioase și de o înaltă ținută morală a fost prioritară. Din
momentul acceptării planului divin, responsabilitatea lui Iosif era de a crește copilul al cărui tată
biologic nu era el. Climaxul pasajului, potrivit. v.38 este acceptarea planului fără șovăială: „facă –
mi-se după cuvintele tale!”

86 Fitzmyer, The Gospel According to Luke, pp. 339 -400.
87 Maier, Evanghelia după Luca, p. 41.
88 Hendricksen, The Gospel of Luke, p. 88.
89 Nolland, Word Biblical Commentry: Luke 1 -9:20, Grand Rapids, Ed: Zondervan, 2016, p. 56.
90 Green, The Gospel of Luke, p. 91.

22
3.4. Filipeni 2:6 -11
Pentru început este necesar să amintim că m otivul pentru care Pavel scrie fi lipenilor este
diferit de cel cu care și -a obișnuit cititorii până în momentul expedierii acestei epistole. Dacă
multe din scrierile sale își au originea în dorința de a corecta anumite situații sau doctrine dintr -o
biserică, există anumite dovezi care susțin recunoștința apostolului față de Dumnezeu pentru
maturitatea și dezvoltatea spiri tuală a corpului eclesial din Filipi. În aceiași notă , se poate afir ma
că excepție de la regulă nu este doar scrisoarea în sine ci și imnul cristologic din capitolul 2: 6-11.
Terinte e de părere că în referința dată
Descoperim toate elementele care dovedesc faptul că avem de -a face cu un imn închinat lui
Hristos: modul în care începe, ritmul propozițiilor, piciorul metric și vocabularul poetic. Sursa ideilor
exprimate în acest imn se presupune a fi găsită în cuvintele și faptele Domnului Isus relatate de
tradiția evanghelică.91

Acestui punct de vedere subscrie și Fowl în comentariul său când precizează că pasajul e
argumentul cel mai înalt al epistolei, care într -o formă foarte poetică narează statutul și
activitatea Domnului Isus.92 Prezența imnului în cadrul epistolei demonstrează existența unei
doctrine înalte a cristologiei în primele decenii din viața Bisericii iar din conținutul lui ,
descoperim că Pavel îl descrie pe Hristos ca pe Unul care „avea chipul lui Dumnezeu”, care S-a
smerit și a murit pe cruce ca să aducă mântuirea. Dar în ce îl privește pe Hristos, nu moartea a
avut ultimul cuvânt , ci învierea din morți , iar Pavel își ancorează prezentul în promisiunea
glori oasă a revenirii lui Isus .93
Mântuirea pregătită de Dumnezeu și aplicată de Hristos a condus la „golirea de Sine” a
Fiului sau la „chenoză ”. Acest termen, cum apare în cercetările amănunțite ale lui Douglas,
derivă de la verbul heauton ekenosen, „S -a golit de Sine însuși” .94 Subiectul de față a fost mereu
discutat de -a lungul istoriei Bisericii, cu predilecție în cadrul Sinodului de la Antiohia în 341,
când teologii și cei prezenți au concluzionat astfel: „H ristos s -a golit pe Sine de calitatea de a fi
egal cu Dumnezeu, deși a susținut în mod clar divinitatea deplină a lui H ristos.”95 A fost adus pe
ordinea de zi și în cadrul altor întâlniri precum Reforma, sau în secolul XVII și secolul XIX.
Din analiza lui Kittel se subînțeleg două sensuri ale cuvântului. Sensul de bază este „a
goli”, iar sensul figurat suportă traduceri precum „zadarnic”, „fără valoare”, „inutil”.96 Atât
prima expresie cât și cea de -a doua sunt termeni teologici creștini care se referă la încarnarea

91 Ciprian Terinte, „Preexistența lui Isus în imnul hristologic din Filipeni 2:6 -11”, Jurnal Pleroma , București, Ed:
Institutului Teologic Penticostal, 2000 – decembrie, p. 41.
92 Stephen E. Fowl, Philippians, Grand Rapids, Ed: Eerdmans, 2005, p. 89.
93 D.A Carson și Douglas J. Moo, Introducere în Noul Testament, Oradea, ed: Făclia, 2007 , p. 589.
94 Douglas (editor), Dicționar biblic, p. 224.
95 Ryrie, Teologie elementară, p. 237.
96 Gerhard Kittel, Theological Dictionary of the New Testament, Grand Rapids , Ed: Eerdmans, 1993, p. 659.

23
Domnului Isus. Acest termen – chenoză, raportat la Hristos și la lucrarea Sa, în înțelegerea lui
Macki ntosh, se folosește pentru „a arăta modul în care a Doua Persoană a Trinității a putut intra
în viața umană așa încât să aibă ca rezultat experiența umană autentică descrisă de evangheliști.97
Ca măsură de precauție, trebuie să afirmăm că doctrina golirii de Sine a lui Hristos nu este
ușor de interpretat , iar dificultatea înțelegerii potrivit lui Bromiley , derivă din misterul încarn ării
și morții Fiului lui Dumnezeu, Cel care a devenit om, fără a înceta să fie Dumnezeu.98 Erickson e
de părere că în Scripturi realitatea încarnării lui Isus uneori e afirmată în mod direc t, cu accent
fie pe ceea ce Isus a lăsat în urma Sa, fie pe ceea ce a luat asupra Sa, textul cu pricina situ ându -se
în prima categorie: Isus Hristos „n -a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat chip de rob, făcându -se asemenea oamenilor .” (v.6)
Lucrurile la car e a renunțat Isus venind pe pământ au fost de nedescris. De la „deopotrivă cu
Dumnezeu”, părtășia cu Tatăl și cu Duhul, precum și lauda îngerilor, a venit pe pământ unde nu
a avut nimic din toate acestea.99
Interpretarea imnului cristologic trebuie să țină cont de încadrarea lui în contextul imediat
al epistolei. Un astfel de demers furnizează pârghiile necesare unei analize biblice și corecte pe
un subiect a cărui miză teologică e prea ridicată pentru a lăsa loc de interpretări rigide și
superficiale. Cercetările efectuate în timp con stată că cele 6 versete repre zintă o reacție față de
valorile false ale filipenilor. Situația căreia i se adresa apostolul era în mod evident generată de
egocentrismul de care dădeau dovadă unii dintre creștini.100 În replică, Pavel oferă un model
suprem de trăire morală. „În ciuda cont roversei pe această temă, pasajul îi transmite cititorului
un mesaj despre măreția lui Hristos și bunăvoința cu care El a acceptat să se smerească pentru a
ne aduce mântuirea.”101
El (Hristos) este exemplul suprem de smerenie și de preocupare altruistă pentr u alții iar
credincioșii sunt chemați să preia și să exprime în relațiile dintre ei aceiași atitudine: „să aveți în
voi gândul acesta care era și în Hristos Isus” (v.5), iar în versetele imediat următoare suntem
familiarizați cu natura și implicațiile gând ului lui Hristos.
Primul verset din cele studiate ne familiarizează cu relația dintre Isus și Dumnezeu, pe care
Pavel o descrie folosind cuvintele „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu , totuși n -a crezut ca
un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumneze u. (v.6 ) În introducerea imnului, autorul îl

97 Ibidem, p. 224.
98 Geoffrey W. Bromiley, The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Ed: Eerdmans, 1982, p. 7.
99 Erickson, Teologie creștină, p. 668. („Măreția lucrurilor la care a renunțat El este dincolo până și de puterea
noastră de imaginație, deoarece noi nu am văzut niciodată cum este cerul. Când vom ajunge acolo vom fi probabil
copleșiți de splendoarea celor lăsate în urmă de EL. El, cel care a devenit un cerșetor, fusese fără îndoială un prinț în
cel mai puternic sens al cuvântului.”)
100 Robert P. Lightner, „Filipeni”, Comentariu al Noului Testament, John F. Walvoord și Roy B. Zuck (editori),
Arad, Ed: Multimedia, 2005, p. 644.
101 Carson și Moo, Introducere în Noul Testament, p. 588.

24
descrie pe Hristos înainte de întrupare, având natura lui Dumnezeu și fiind egal cu El.
Completarea pe care Terinte o face în studiul său este binevenită; el susține că v.6 descrie nu
numai statutul anterior întrupării lui Hristos ci și poziția pe care El a ocupat -o în acel statut.
Astfel, pronumele relativ din v.6 leagă identitățile lui Isus cel istoric din v. 5 și Cel care exista
înainte de încarnare, v.6 referindu -se în prima parte la preexistența lui Hristos, iar în partea
secundă relatând ce s -a petrec ut în acea perioadă.102
Lightner atrage atenția asupra importanței cuvântului tradus prin chip (gr. morphe)
motivând că avem de -a face cu un termen de o importanță crucială al cărui scop e să sublinieze
esența internă sau realitatea lucrurilor la care se fac e referință în pasaj. Înțelegerea paulină a
relației dintre Hristos și Dumnezeu evidențiază similaritatea esenței dintre cele două Persoane ale
Trinității.103
Din v.6 observăm că prin întrupare, Isus a îmbrăcat o umanitate perfectă. De fapt, potrivit
lui En ns, dezbrăcarea sau golirea nu a fost o scădere ci o adunare: (a) a luat forma unui rob, (b)
s-a făcut asemenea oamenilor, (c) a fost găsit om la înfățișare și (d) S -a smerit devenind
ascultător până la moarte. Dezbrăcarea lui Hristos a însemnat, potrivit acestor explicații,
asumarea unei alte naturi – cea umană, cu limitările ei, dar fără renunțarea la divinitate .104
Hristos nu a renunțat la folosirea suverană a divinității când s -a întrupat, cum de altfel și
relatează anumite pasaje din Evanghelii. Pe marginea celor amintite anterior, Lighner aduce o
notă explicativă: „Ca Dumnezeu, El (Isus) avea toate drepturile div inității și totuși, în timpul
stării întrupate, El a renunțat la dreptul Său de a se manifesta în mod vizibil ca Dumnezeu al
splendorii și al slavei depline.”105
Decizia lui Hristos a condus la ceea ce subliniază Pavel în v. 7: „a luat un chip de rob,
făcându -se asemenea oamenilor.” Din cele notate până acum reiese că Logosul este Acela care a
schimbat chipul dumnezeiesc cu chipul de rob.106 Cuvântul grecesc doulos 107 înseamnă sclav,
unul care este într -o permanentă relație de servitute față de o altă persoană și a cărei voință este
total anihilată de voința celeilalte persoane.108 Această alegere arată spre poziția Sa umilă și
smerită cât și dorința de a asculta de Tatăl, de a sluji interesele Împărăției și de a pune în aplicare
planul de salvare a întregii umanită ți.
Asumarea unui trup uman este în înțelegerea pasajului și a lui Enns deopotrivă, o latură a
chenozei. Identificarea dintre Isus și oameni s -a ridicat la cel mai înalt nivel, cu excepția

102 Terinte, „Preex istența lui Isus în imnul hristologic din Filipeni 2:6 -11”, Jurnal Pleroma, p. 48.
103 Lightner, „Filipeni”, Comentariu al Noului Testament, p. 644.
104 Paul Enns, Manual teologic, Oradea, Ed: Casa Cărții, 2005, p. 230.
105 Lightner, „Filipeni”, Comentariu al No ului Testament, p. 644.
106 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Ed: Omniscop, 1993, p. 150.
107 http://biblehub.com/greek/1401.htm
108 J.D. Watson, Un cuvânt pe zi, p. 65.

25
păcatului. Acest lucru este exprimat atât de categoric de Pavel în Epistola către Corinteni: „Pe
Cel ce n -a cunoscut nici un pă cat, El L -a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui
Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21)
Ryrie consideră că asemănarea cu oamenii indică cel puțin două aspecte distincte: mai
întâi că El era cu adevărat ca oamenii și în al doilea rând că El era diferit de oameni. Prima
afirmație indică identificare , iar cea de -a doua superioritate. Este vorba despre sfințenia absolută
a lui Hristos, care nu poate fi pusă la îndoială și care a fost e xprimată așa de clar în activitatea pe
care a desfășurat -o pe pământ.
Golirea de Sine a permis adăugarea naturii omenești și nu a im plicat în nici un fel
diminuarea Divinității sau utilizarea atributelor Divinității.109 În opinia celor mai mulți teologi,
Isus a renunțat la exercitarea independentă a at ributelor Sale divine, ceea ce nu înseamnă că El a
pierdut câteva din atributele Sale ci doar că a renunțat la capacitatea de a le exercita pe cont
propriu.110 Urmare a unei hermeneutici sănătoase, Grudem ajung e la aceași concluzie când scrie
că nici un teolog recunoscut al primilor 1800 de ani din istoria Bisericii, inclusiv vorbitorii nativi
de limba greacă, n -au crezut că expresia „S -a dezbrăcat pe Sine” înseamnă că Fiul lui Dumnezeu
a renunțat la câteva din atributele Sale divine.111
Dacă ascultarea a fost motorul din spatele acțiunii, motivația a fost dragostea lui
Dumnezeu, așa de frumos exprimată de Keller, într -al său Argument pentru Dumnezeu:
„Dumnezeu ia nefericirea și suferința noastră într -atât de în serios, încât a coborât printre noi să
le ia asupra Sa.112 Comentariul lui Camus este și mai explicativ:
Și Hristos, Dumnezeul -om, suferă, cu răbdare. Răul și moartea nu -i mai pot fi imputate în
întregime, cât timp El suferă și moare. Golgota este atât de im portantă în istoria omenirii numai pentru
că, în umbrele ei, divinitatea, în mod vizibil, renunță la privilegiile sale tradiționale și suferă până la
capăt și cu disperare agonia morții. Astfel, se explică strigătul de „Lama Sabactani” și îdoiala
înspăimân tătoare a lui Hristos în agonia Sa.113

Alegerea deliberată de a coborî în mijlocul oamenilor a atras cu sine toate neajunsurile
condiției umane.114 Culorile în care autorii evangheliilor îl creionează pe Domnul Isus surprind
oboseala și îngrijorarea, durerea și suferința, respingerea și abandonarea din partea ucenicilor.
Din stările experimentate de Hristos în întervalul naștere -moarte înțelegem profunzimea
expresiei „la înfățișare a fost găsit ca un om” în sens ul amintit deja, acela de identificare cu
întreaga rasă umană . Această interpretare se situează la polul opus celei pe are o lansează

109 Ryrie, Teologie elementară, p. 238.
110 Erickson, Teologie c reștină, p. 670.
111 Grudem, Teologie sistematică , p. 578.
112 Timothy Keller, Argument pentru Dumnezeu, Oradea, Ed: Kerigma, 2013, 53.
113 Ibidem , p. 53.
114 Erickson, Teologie creștină, p. 670.

26
Dibelius care consideră că Isus nu a fost în realitate om, El doar a apărut ca și un om.115 Epistola
către Evrei furnizează un contraargument care neagă deghizarea lui Isus într -un trup uman,
afirmând contrariul: „Căci n -avem un Mare Preot care să n -aibă milă de slăbiciunile noastre, ci
unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15)
Dacă vv .6-8 descriu umilirea pe care a acceptat -o Isus, vv. 9 -11 prezintă înălțarea de care
El se bucură din partea lui Dumnezeu. Prin preluarea inițiativei de către Tatăl se înțelege învierea
lui Isus cât și înălțarea Lui într -un loc de onoare. Greenslade e de p ărere că înălțarea primită din
partea Tatălui e o consecință normală care decurge din atitudinea pe care Isus a avut -o pe
pământ. Cu alte cuvinte, El nu a folosit natura divină în propriul avantaj, nici nu a exploatat -o
pentru propriile interese .116 Autorita tea primită de la Dumnezeu face ca „în Numele lui Isus, să
se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ.” Pavel vizează o
recunoaștere a identității lui Isus. În pofida umilirii El este Fiul lui Dumnezeu, Domnul, în al
cărui n ume oamenii sunt mântuiți. (Fapte 2:33, 4:12)
În lumina v.11 înțelegem că numele pe care Isus l -a primit de la Dumnezeu este Domnul
(kyrios). Folosirea numelui Kyrios în Septuaginta urmărește traducerea numelui lui Dumne zeu
(Yahweh). Martin a ajuns la concluzia că folosirea lui Kyrios în raport cu Isus transmite
competența, puterea și autoritatea de care dispune Domnul Isus în relație cu oamenii și cu
natura.117 Lightner e de părere că într -o zi stabilită de Dumnezeu, toți oamenii vor trebui să
recunoască că „Isus Hristos este Domnul”, adică tot ceea ce El a pretins că este. Dar, din
nefericire pentru cei mai mulți va fi prea târziu.118

115 Ralph P. Martin, Philippians, Nottingham, Ed: Inter – Varsity Press, 2008, p. 110.
116 Philip Greenslade, Philippians, Waverley Lane, Ed: CWR, 2003, p. 59.
117 Martin, Philippians, p. 113.
118 Lightner, „Filipeni”, Comentariu al Noului Testament, p. 645.

27
44.. UUNN EEVVEENNIIMMEENNTT CCRRUUCCIIAALL DDIINN IISSTTOORRIIAA BBIISSEERRIICCIIII ––
NNIICCEEEEAA 332255

La data de 20 mai 325, biserica creștină intra într -o nouă eră , Niceea fiind gazda primului
conciliu ecumenic sau internațional din istoria bisericii cât și un punct de reper la care se va face
referire în repetate rânduri de -a lungul secolelor. Motivul întâlnirii, cum este prezentat de Noll a
fost adjudecare a înțelesului divinității lui Hristos, care în opinia celor două sute treizeci de
episcopi viza însăși esența credinței creștine.119
De fapt prezența episcopilor la dezvoltarea dogmei privind identitatea Domnului Isus a fost
un răspuns la invitația împăratu lui roman Constantin (288 -337). Niceea a fost cosiderat
întotdeauna „ca unul dintre momentele fundamentale din istoria Bisericii și a fost estimat ca
primul conciliu plănuit ca „general„ sau „ecumenic.”120
4.1. Problema teologică
Rolul conciliului a fost acela de a contracara învățăturile lui Arie , un prezbiter din
Alexandria. În anul 318 sau 319, Alexandru – episcop de Alexandria, le -a predicat prezbiterilor
săi despre „Marele m ister al unității Trinității”, însă unul dint re cei p rezenți, respectiv Arie a
atacat predica, pe considerentul că episcopul nu a reușit să mențină o diferență clară între
persoanele din Dumnezeire.121 North prezintă mai pe larg ce s -a întâmplat atunci:
Episcopul Alexandru (313 -328) a folosit termenul homoousios („aceeași substanță”) pentru a
descrie relația dintre Fiul și Tatăl. Arie a considerat această formulare periculos de apropiată de
sabielianism. Pentru a contracara această teorie, el a susținut că numai Tatăl este Dumnezeu adevărat,
iar Isus, d eși este divin, este o divinitate subordonată. Textele pe care le aducea ca argument erau
Proverbe 8:22 și Ioan 14:28.122

Astfel, în dorința de a evita o concepție politeistă despre Dumnezeu, Arie a luat o poziție
care nu trata corespunzător sub aspect teo logic, adevărata dumnezeire a lui Hristos. Trebuie să
afirmăm că premergător acestei întâlniri de la Niceea, din 318, de când Arie a început să își
răspândească ideile s -au scurs șapte ani de întâlniri teologice, schimburi de scrisori, dezbateri și
certuri .
Implicațiile interpretării ariene îl limitează pe Hristos și ridică întrebări de natură
soteriologică. Dacă Fiul este o persoană creată, inferior Tatălui și de esență asemănătoare dar

119 Mark Noll, Momente cruciale din istoria B isericii, Cluj, Ed: Logos, 2008, p. 56.
120 Diarmaid MacCulloch, Istoria creștinismului, București, Ed: Polirom, 2011, p. 210.
121 Earle E. Cairns, Creștinismul de -a lungul secolelor, Oradea, Ed: Societatea Misionară Română, 1992, p. 127.
122 James North, Istoria Bisericii, Oradea, Ed: Făclia, 2008, p. 82.

28
diferită de Tatăl, mai poate fi numit Mântuitor? Aceste întrebări sunt justificate și rezultă dintr -o
interpretare greșită cu privire la identitatea Fiului lui Dumnezeu. Interpretarea la care facem
referire este următoarea: Arie respingea faptul că Fiul, a doua Persoană a Trinității, era divin în
totalitate. „El era cea mai mare dintre creaturile lui Dumnezeu, un arhanghel puternic, dar nu era
Dumnezeu.”123 În viziunea lui Arie, Fiul este inferior sau subordonat Tatăl ui, și creat de Tatăl
din nimic (ex nihilo).
Hill consideră că secretul promovării rapide a erorii sale teologice s-a datorat transmiterii
prin cântece a convingerilor sale. Oamenii veneau din împrejurimile Alexandrei cântând despre
faptul că Fiul îi era inferior Ta tălui.124 Se spune că în timp ce -și prezenta învățăturile înaintea
Conciliului de la Niceea, și înaintea împăratului Constantin, Arie a început să cânte.
Dintr -un anumit punct de ve dere, acest prezbiter carismatic și dedicat propriei interpretări a
Scripturii poate fi consider at urmașul lui Origen, care considera că Isus a fost generat de Tatăl,
iar această generare este „veșnică”. Predecesorul său a avut aceiași abordare atunci când a vorbit
despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, stabilind o ierarhie în care Tatăl era cel mai mare, iar Duhul cel
mai mic. Interpretarea s a eronată, a condus la înțelegerea conform căreia atât Fiul cât și Duhul
erau generați de Tatăl.
Creștinătatea nu ar trebui să se refere la Fiul, folosind caracteristicile Tatălui, din moment
ce este o „creație” născută din Dumnezeu, asemenea tuturor celorlalte forme de viaț ă. Interesant
este însă că c ercetarea învățăturii lui Arie, care a supraviețuit doar în câteva fragmente și citate
din scrierile oponenților săi, a dovedit un respect deosebit față de Isus, o atenție specială acordată
Scripturilor și o reverență copleșitoa re față de Dumnezeu.125 Avantajul acestor dezacorduri între
Arie și episcopii cu care se afla în conflict teologic, a condus la crearea unui cadru pentru
dezvoltarea a ceea ce ulterior se va numi doctrina Trinității.126
Episcopii prezenți la conciliu au încerc at să corecteze eroarea doctrinară, atât de populară
deja prin imperiu. Principala problemă a lor a fost definirea statutului special al lui Isus, ca „Fiu
al lui Dumnezeu”, „Cuvântul” sau „Logosul”, așa cum apare în sintagmele din Noul Testament,
și ca Mân tuitor care este „una cu Tatăl”.127 Amânarea stabilirii unei doctrine sănătoase și corecte,
nu era o soluție. Învățătura care susținea că Hristos era un fel de cvasi -Dumnezeu, care funcționa
ca agent a lui Dumnezeu trebuia eradicată și înlocuită cu prezentarea adevăratei identități a
Fiului, cât și cu prezentarea relației dintre cele două Persoane ale Trinității.

123 Jonathan Hill, Istoria gândirii creștine, Oradea, Ed: Casa Cărții, 2007, p. 62.
124 Ibidem, p. 64.
125 Noll, Momente cru ciale din istoria B isericii, p. 62.
126 Jonathan Hill, Ghid al istoriei creștinismului , Oradea, Ed: Casa Cărții, 2007, p. 80.
127 Noll, Momente cruciale din istoria B isericii, p. 56.

29
4.2. Atanasie – un oponent pe măsură
Prezent între episcopii de la c onciliu, Atanasie – un tânăr diacon la vremea aceea, a fost un
veritab il apărător al ortodoxiei creștine și un proeminent susținător al Trinității în controversa
ariană. Personalitate extraordinară și teolog curajos, l -a înfruntat cu mult curaj pe Arie. Din
nefericire , nu s -a bucurat de ratificarea ideilor sale ca ortodoxie creștină.128 Nu vom insista
asupra altor detalii biografice sau a învățăturii sale despre Întrupare întrucât ele vor fi prezentate
în capitolul următor. Aici este suficient să amintim, pentru a evalua corect rolul său în ecuația
stabilirii dreptei doctrine a Fiului, că Atanasie, din cauză că a apărat divinitatea lui Hristos, a fost
exilat de cinci ori.
4.3. Soluționarea dogmatică
Arianismul a fost un punct de divergență în care se înnoadă un număr mare de chestiuni
teologice129 care au agitat primul creștinism elenistic , consideră Lafont.130 Cu această ocazie,
conciliul a dezbătut erezia ariană aproximativ 30 de zile , iar printre soluțiile propuse au fost și
aceea de a accepta o poziție de compromis, refuzată însă de cei prezenți. Au respins sloganul
arian „a fost când El nu a fost” – Dumnezeu a existat când Isus nu a existat, introducând cuvântul
homoousios în noul crez care era în curs de elaborare, cât și expresiile „Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat” și „născut, nu făcut”.131
Deși Arie a dezvăluit în polemica susținută cu episcopii o cunoaștere profundă a Scripturii,
se pare că modul în care se folosea de ea era selectiv și caracterizat de sofism. A f ost acuzat că
atribuie anumite semnificații unor texte care nu le presupun, distorsionând astfel sensul corect al
textului. Episcopii prezenți au reacționat vehement, stabilind că Hristos este întipărirea Ființei lui
Dumnezeu (Evrei 1:3), că împărtășește s lava lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:8) și că este etern
(Evrei 13:8). Toate aceste identificări ale Fiului cu Tatăl, stabilesc drept corectă doctrina
potrivită căreia Isus este Dumnezeu.
În prezența tuturor, tânărul Atanasie (puțin peste 30 de ani) a insistat că Hristos este din
veșnicie împreună cu Tatăl și că este de aceiași substanță cu El (homoousios), diferența dintre cei
doi nefiind una calitativă ci mai degrabă una care ține de rol. Suținea în același timp, potrivit
cercetării lui Cairns că problema mân tuirii veșnice a omului este legată organic de relația Tatălui
cu Fiul, și că El este coegal, coetern și consubstanțial cu Tatăl.132

128 Hill, Istoria gândirii creștine, p. 65.
129 Cu ocazia acestui conciliu au fost dezbătute și alte probleme teologice, dar pentru că nu constituie obiectul
studiului nu sunt amintite în corpul ace stei lucrări.
130 Ghislain Lafont, O istorie teologică a B isericii, sibiu, Ed: Deisis, 2003, p. 72.
131 North, Istoria bisericii , p. 83.
132 Cairns, Creștinismul de -a lungul secolelor, p 128.

30
Ortodoxia a câștigat o victorie temporară la Niceea, care poate fi sintetizată în patru
puncte, care au deveit temelia vieții și a teologiei creșine:
a. Hristos este Dumnezeul adevărat din Dumnezeul adevărat. Singurele diferențe dintre
cei doi, așa cum s -a afirmat anterior nu sunt de esență, ci de lucrările pe care le
săvârșesc întru mântuirea omului.
b. Hristos are o substanță identică cu Tatăl. ( homoousios, de la homo – „același” sau
„identic” și ousia , „substanță” sau „esență”) Termenul folosit pentru a evidenția
divinitatea lui Isus a fost contestat susținându -se că e un termen prea filozofic și nu
poate fi găsit în Scriptură. S -a sugerat înlocuirea lui cu termenul homoiousios – o
substanță asemănătoa re cu Tatăl, fără succes însă.
c. Hristos este născut, nu făcut – El nu fost creat, sau alcătuit asemeni celorlalte persoane,
ci există din veșnicie ca Fiu al lui Dumnezeu.
d. Hristos s -a făcut pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră . Prin folosirea ac estei
afirmații se transmite imposibilitatea omului de a se mântui singur. Dar ca Hristos să
fie Mântuitor, El trebuie să fie Dumnezeu.133
Toți episcopii prezenți, cu excepția a doi dintre ei, au fost de acord să semneze mărturisirea
de credință redactată în urma acestei întâlniri, cunoscută sub numele de Crezul niceean. Cei doi
episcopi care au refuzat semnarea mărturisirii au fost exilați, iar scrierile lui Arie au fost aruncate
în foc ca un gest simbolic.134
Tensiunile dintre cele două puncte de vedere conv ergente s -au prelungit pe durata a 50 de
ani, până când, la Conciliul de la Constantinopol din 381 d.H., Crezul niceean va fi afirmat ca și
crez oficial al Bisericii.

133 Noll, Momente cruciale în istoria Bisericii, pp. 66 -68.
134 Hill, Istoria gândirii creștine, p. 63.

31
55.. ÎÎNNTTRRUUPPAARREEAA ÎÎNN GGÂÂNNDDIIRREEAA CCÂÂTTOORRVVAA CCOORRIIFFEEII AAII
CCRREEDDIINNȚȚEEII CCRREEȘȘTTIINNEE IISSTTOORRIIAA BBIISSEERRIICCIIII 4477

5.1. Atanasie cel Mare
Atanasie cel Mare și -a dedicat viața studiului Scripturii, dezvoltând astfel o bogată
activitate teologică , dar și implementării unui sistem politic bisericesc împotriva arianismului.
Din scrierile sale, înțelegem că întruparea Fiului a avut la origine iubirea de oameni și bunătatea
lui Dumnezeu pentru a noastră mântuire. Deși nu era din fire om, dragostea a fost elementul care
a pus întreg mecanismul în mișcare. Afirmă fără nici o reținere că noi am fost „pricina întrupării
Lui și pentru a noastră mântuire S -a lăsat mișcat de iubirea de oameni ca să Se sălășluiască în
trup omenesc și să Se arate în el. ”135
Episcopul de Alexandria insistă pe falimentul omului, urmare a ispitirii venite din partea
diavolului. În ciuda mediului divin creat de Dumnezeu, a premiselor care erau favorabile omului,
acesta a c ăzut și s -a întors împotriva Celui ce l -a creat . Atanasie vede o depărtare de Dumnezeu
și o întoarcere spre cele ale stricăciunii: „s -au făcut lor înșiși pricinuitori ai stricăciunii mo rții.”
Profunzimea dezastrului pr odus în urma neascultării este surprins în multe rânduri: „neamul
omenesc se strica și omul rațional, zidit după chipul lui Dumnezeu, dispărea, iar lucrarea făcută
de Dumnezeu se pierdea” sau „se întinseseră peste tot preac urviile și furturile; tot pământul era
plin de ucideri și de răpiri. Nu se mai gândea nimeni la lege, în pornirea spre stricăciune și spre
nedreptate.”136 Omul a fost făcut rațional, dar la scurt timp după ce a fost creat a început să ducă
viața animalelor necugetătoare .
Din pricina aceasta Cuvântul netrupesc, nestricăcios și nematerialnic al lui Dumnezeu vine
în latura noastră. Dar pentru a ne salva din aceste stări din care omului îi era cu neputință să se
salveze, S -a milostivit de neamu l nostru și S -a îndurat de neputința noastră, pogorând la
stricăciunea noastră și nesuferind stăpânirea morții prin care se pierdea ceea ce a făcut și se
nimicea lucrul Tatălui Său privitor la oameni, își ia trup.
Atanasie e de părere că dacă oamenii pute au ajunge la Dumnezeu exclusiv prin împlinirea
legii, atunci Dumnezeu nu ar fi trebuit să vină pe pământ. Însă El a venit, tocmai pentru că
oame nii căzuți, prin eforturile și strategiile proprii, nu puteau să -și dobândească propria
mântuire. Această venire în lume , pe lângă mântuirea oamenilor, denunță celelalte religii ca

135 Atanasie cel Mare, Scrieri, București, Ed: Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p.
93.
136 Ibidem , p. 96.

32
deșarte și mincinoase.137 Creștinismul pretinde exclusivitate, fiind singurul care îl descrie pe
Hristos mai mult decât o persoană istorică sau un învățător moral. El se referă la Fiul ca ș i la
singurul care poate oferi mântuirea.
Importanța asemănării trupului încarnat cu trupul pe care noi îl avem nu este trecută cu
vederea. Îl ia pe al nostru, și pe acesta nu în chip simplu ci din Fecioară neprihănită, neîntinată și
neștiutoare de bărbat, un trup curat și cu adevărat străin de unirea femeii cu bărbatul, pentru că
doar așa putea învinge nestricăciunea și moartea în locul nostru.138
La Atanasie întâlnim un adevăr pe care secole mai târziu îl vom regăsi și la Calvin: „știind
Cuvântul că nu se putea desființa altfel stricăciunea oamenilor decât prin moarte, dar nu era cu
putință să moară Cuvântul, odată ce era Însuși Fiul cel nemuritor al Tatălui, își ia un trup în stare
să moară.”139 Reiese din citatul anteri or – de fapt, similar predecesorilor săi dar și teologilor care
i-au urmat, că în ecuația întrupării Domnului Isus este importantă atât umanitatea Sa cât și
divinitatea Sa.
Subliniază astfel contrastul dintre planul diavolului – acela de a -l distruge pe o m, și planul
divin – acela de a -l restaura. Dacă la influența diavolului rasa umană a fost departată de cel
numit Viața, la inițiativa lui Dumnezeu Hristos s -a întrupat într -o fire asemănătoare omului. În
opinia lui Atanasie, lui Dumnezeu i -ar fi fost impo sibil să vadă stricăciunea oamenilor și să
rămână indiferent. Miza întrupării reiese din cuvintele rostite de Hristos: „Am venit să aflu și să
mântuiesc pe cel pierdut.” (Luca 19:10) căci ce folos ar avea cei creați dacă nu ar cunoaște pe
Făcătorul lor? Sau cum ar fi raționali, necunoscând pe Cuvântul (Rațiunea) Tatălui, în Care s -au
și făcut?
Acestea sunt câteva din întrebările care în gândirea lui Atanasie au nevoie urgentă de un
răspuns plauzibil, care să satisfacă interesul pentru divinitate al fiecă rui om. În interpretarea
episcopului, Cuvântul S -a pogorât pe Sine ca să se arate prin trup, pentru ca să întoarcă spre Sine
ca om și să îndrepte simțurile lor spre Sine. O subliniere foarte importantă în dezvoltarea
întrupării : apariția lui Hristos în tru p nu a fost înțeleasă de scriitor în sensul închisorii sau a
temniței așa cum au sugerat unii din cei cu care se afla în polemică.
Hristos nu a fost închis în trup: „Cuvântul nu era cuprins de ceva în chip deosebit; ci mai
degrabă le cuprindea El însuși p e toate.140 Hristos nu era legat de trup, ci mai degrabă îl stăpânea
pe acesta. Chiar și atunci când Fecioara îl năștea, El nu pătimea, nici nu se întina de trup, ci mai
degrabă sfințea și trupul. Cu ocazia nașterii din Maria, Atanasie consideră că Hristos n u suporta

137 Gerald, L. Sittser, Izvoare de spiritualitate creștină, Oradea, Ed: Casa Cărții, p. 49.
138 Atanasie, Scrieri, p. 99.
139 Ibidem, p.100.
140 Ibidem , p. 109.

33
pasiv nașterea, și El însuși Și -o lucra. Prin această exemplificare, întărește din nou caracterul
divin al Domnului. Se subânțelege acest aspect și din următoarele cuvinte
Căci Cel ce dă ceea ce nu are omul din naștere, e vădit că e Domnul însuși al nașterii
oamenilor. Căci cine, văzânt că se naște fără de bărbat un trup, numai din fecioară, nu se gândește că
Ce ce se arată în acest trup este făcătorul tuturor celorlalte trupuri. Și cine, văzând firea apelor
schimbându -se și prefăcându -se în vin, nu putea înțelege că Cel ce a făcut aeasta e Domnul și
Făcătorul tuturor firii apelor.141

Prin actul întrupării se înțelege o necesitate a oamenilor de a se convinge ei înșiși că prin
faptele săvârșite de Hristos, El este nu numai om, ci și Dumnezeu, dar în același timp și Cuvântul
și Înțelepciunea adevăratului Dumnezeu.142 Pe lângă rolul de Mântuitor atribuit de Tatăl și
recunoscut de Atana sie, mai identificăm unul, aproape la fel de important ca și primul. Hristos
este văzut ca și pedagog , ca și Cel ce învață oamenii să trăiască în virtutea scopului pentru care
au fost creați. De cine era deci nevoie, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu, Care vede sufletul și
mintea și care mișcă toate în zidire și prin ele face cunoscut pe Tatăl?
Iar ceea ce nu vede cineva, cum poate învăța pe alții? De aceea, vrând să învețe pe oameni,
vine într -o fire asemănătoare acestora, „pentru ca cei ce n -au voit să -l cunoască din purtarea de
grijă și din cârmuirea tuturor143 să-L cunoască din cele de jos – înțeleg din faptele tr upului, adică
din faptele săvârș ite de prin trup – pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup și, prin El, pe Tatăl Lui
ceresc.144 Peagogia divină realizată prin Hristos se desfășura prin două metode: o învățare activă,
care consta în învățăturile Sale și în dialogurile cu oamenii și o învățare pasivă , carese realiza
prin faptele pe care le făcea în prezența ucenicilor sau a oamenilor care L -au urmat. Rezultă din
învățătura episcopului, că Hristos s -a folosit de trupul omenesc ca de un organ spre arătarea
adevărului și spre cunoașterea Tatălui.
Din moment ce principalul scop al întrupării a fost moartea în locul oamenilor, Atanasie
identifică în înviere garanț ia primirii jertfei de către Dumnezeu. Potrivit acestuia, nu era cu
putință ca altcineva să rezidească în om existența după chipul lui Dumnezeu, decât Chipul
Tatălui ; și nu era cu putință ca altcineva să facă prin înviere, pe muritor nemuritor, decât cel c e
era însăși Viața, adică Domnul nostru Isus Hristos .145 Deși a trăit aproximativ 33 de ani, viața lui
Isus a însemnat o așteptare a morții dar spre desființarea ei. De aceea a îmbrăcat El trupul, ca

141 Ibidem, pp. 112 -113.
142 Ibidem, p. 110
143 Atanasie face dinstincție între pedagogia „de sus” și cea „de jos”. Prima se referă la conducerea suverană a
Universului de către Dumnezeu – dar fără a -L vedea, iar a doua la purtarea de grijă ori cârmuirea de care a dat
dovadă Domnul Isus. Sigur că prin această comparație, nu se are în vedere stabilirea unei ierarhii între Dumnezeu
Tatăl și Dumnezeu Fiul. Pentru a explica mai bine acest aspect, se folosește de metafora profesorului: „Așa cum un
bun învățător, care are grijă de ucenicii săi, învață pe cei ce nu se pot folosi de cele mai înalte coborând la ei prin
cele mai simple, la fel face și Cuvântul lui Dumnezeu.”
144 Ibidem, p. 108.
145 Ibidem, p. 114.

34
aflând moartea în trup, în el să o nimicească. De aceea, trupul unindu -se cu Viața (umanul și
divinul) să nu mai rămână muritor în moarte, ci ca unul ce a îmbrăcat numurirea să rămână
nemuritor în înviere.
Chiar mai mult, a venit să poarte blestemul ce ap ăsa asupra noastră; având în vedere
această realitate, se ridică retoric următoarea întrebare: cum s -ar fi făcut blestem, dacă nu primea
moartea celor blestemați? Iar aceasta este crucea. Deznodământul final a fost altul, potrivit
așteptărilor diavolului, iar în prezent, Hristos poartă ca trofeu al biruinței Sale asupra morții
nestricăciunea și nepătimirea dobândită în trupul Său. Iar aceste înnoiri ale ființei, sunt lansate ca
promisiuni tuturor acelor care trăiesc viața în curăție și în așteptarea arătări i Domnului Isus.
5.2. Jean Calvin
În galeria giganților care au contribuit substanțial la apariția și substanța epocii moderne în
Europa, se numără și Jean Calvin (Joannes Calvinus) de naționalitate franceză, deși toată viața sa
matură a trăit în exil la Gene va în Elveția.146 S-a născut la data de 10 iulie 1509 în orașul Noyon,
în Picardia, într -o familie de aristocrați locali; tatăl său a fost secretarul episcopului din Noyon.
Și-a început studiile în compania celui mai proeminent om din zonă, iar ulterior, la 12 ani, din
dorința de a primi o educație specială a fost trimis la Paris, la College de la Marche, în cadrul
Universității Sorbona.
A demonstrat un mare talent lingvistic și dialectic, iar la 17 ani, imediat după terminarea
programului de studii, tatăl s ău l-a transferat la College de Orleans pentru a studia dreptul, deși
intenția inițială era pregătirea în vederea preoției. La 14 februarie 1532 obține licența în drept, iar
corpul profesoral votează în unanimitate să obțină și titlul de Doctor pe care îl refuză. Continuă
studiile, dar nu pentru titluri academice, ci doar pentru plăcerea de a studia. La vârsta de 22 de
ani se întoarce la Paris și scrie prima sa carte, De Clementia, un comentariu al lucrării lui Seneca.
În mai 1532 se întoarce la Orleans cu gândul de a -și continua studiile – mutare care e asociată cu
trecerea lui de la catolicism la credința reformată. Din rațiuni care țin de spațiu și de motivația
lucrării de față, evităm amintirea unor fragmente din viața reformatorului, pentru a marca fuga
lui Calvin de furia necruțătoare a catolicilor.
Își începe viața în exil la Geneva în 1536, după ani mulți de călătorii și șederi în ascuns,
perioadă în care a scris Psyhopannia . La Geneva scrie prima variantă a operei sale principale,
tipărită în 1536, dar rescrisă și dezvoltată în 1539. Dacă primele două ediții au fost în limba
latină, în 1542 a rescris -o în franceză, cu mici adăugiri. Varianta folosită pentru acoperirea
subiectului de față este cea publicată în limba latină, în varianta ultimă, din 155 9.

146 Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, (vol. 1), Oradea, Ed: Cartea Creștină, 2003, pp. 13 -14.

35
Deși a fost un scriitor prolific, cea mai importantă operă a fost Institutio Christianae
religionis . Învățătura credinței creștine – cum apare în limba română, este o prezentare
sistematică a întregului crez creștin, așa cum îl înțelegeau în general reformatorii, dar cu
predilecție cum îl înțelegea Calvin. Printre subiectele de maxim interes scrise împo triva
catolicilor din acea vreme cu care se afla în conflict, se numără și subiectul întrupării Domnului
Isus, tratat în 3 capitole diferite, fiecare cu implicațiile sale.
În gândirea reformatorului elvețian, întruparea este soluția lui Dumnezeu pentru a înlătura
distanța147 dintre divin și uman, și implicit pentru a reface pacea, aspect care conduce imediat la
înțelegerea lui Isus ca și intermediar. Calvin susține că atunci când Dumnezeu a voit să fim
răscumpărați, S -a făcut pe Sine Răscumpărător în persoan a singurului Său fiu născut (Romani.
5:8). Acest fel de a proceda a fost singurul care putea asigura succesul, din moment ce „nici un
om, dacă nu -i aparținea lui Dumnezeu, nu ar fi putut fi intermediar pentru refacerea păcii. Dar
cine putea să ajungă până la El? Oare vreunul din copiii lui Adam? Nu, asemenea tatălui lor, ei
toți s -au înspăimântat la vederea lui Dumnezeu.”148
Din moment ce misiunea Lui a fost să ne readucă în prezența harului divin, Calvin
consideră că situația ar fi fost cu siguranță fără ieșire dacă maiestatea lui Dumnezeu nu ar fi
coborât la noi, „căci nu stătea în puterea noastră să ne urcăm la El. Iată de ce a fost necesar ca
Fiul lui Dumnezeu să devină pentru noi „Emanuel”, adică „Dumnezeu este cu noi”, astfel încât
divinitatea Lui și natura uma nă să poată crește împreună printr -o legătură mutuală.”149 Acest
punct de vedere coincide cu cel pe care McGrath îl exprimă: „Creștinismul nu învață că omul
trebuie să urce pe o scară până la cer, ca să -L găsească pe Dumnezeu și să fie cu El – ci învață că
Dumnezeu a coborât pe scara aceea pentru a ne întâlni și pentru a nu duce înapoi cu El.”150
Atât cercetările reformatorului cât și cele ale profesorului McGrath ne transmit că nu noi
trebuie să devenim ca Dumnezeu înainte de a -L putea întâlni, pent ru că Dumnezeu a devenit ca
noi mai întâi. La întrebarea, de ce a fost necesar ca Hristos să fie cu adevărat Dumnezeu și cu
adevărat om , se oferă următorul răspuns:
pentru că doar în calitate de Dumnezeu nu putea să simtă moartea și doar în calitate de om nu
ar fi putut nici să o biruie, el a pus laolaltă natura umană și cea divină pentru ca ispășind păcatul să
poată supune morții slăbiciunea unei; și pentru ca luptând cu moartea prin puterea celeilalte naturi, să
poată câștiga victoria pentru noi.151

147 Calvin se referă la un dezacord de ordin moral între uman și divin, între necurăția noastră și puritatea desăvârșită
a lui Dumnezeu.
148 Calvin, Învățătura religiei creștine, p. 581.
149 Ibidem, . 582.
150 McGrath, Doctrina întrupării, p. 112 -113.
151 Calvin, Învățătura religiei creștine, pp. 583 -584.

36
Cu o dialectică foarte bine pusă la punct și o logică de invidiat, Calvin i -a confruntat fără
reținere pe toți cei care au obiectat în legătură cu afirmația exprimată anterior. În opinia lui, să îl
lipsești pe Hristos fie de divinitatea Lui, fie de umanitatea L ui înseamă să îi diminuezi maiestatea
și gloria sau să îi pui în umbră bunătatea.
Se opune cu vehemență speculațiilor conform cărora Hristos ar fi devenit totuși om chiar
dacă nu ar fi fost nevoie de răscumpărarea noastră, declarând că motivul venirii Lui a fost ca prin
împăcarea cu Dumnezeu să ne treacă din moarte la viață. Este adevărat că singurul motiv
identificat în Scriptură pentru care Fiul lui Dumnezeu s -a întrupat a fost să poată fi o jertfă pentru
păcatele omului, dar trebuie precizat că în urma întrupării au rezultat și alte beneficii, precum
cele amintite în capitolul 2.
Consideră că cei care pun la îndoială divinitatea sau umanitatea Mântuitorului
distorsionează grosolan pasajele Scripturii ca să își confirme eroarea. Din această cauză înfruntă
cu stoicism acuzațiile ridicate împotriva naturii Domnului, răspunzând că Isus s-a înveșmântat în
trupul nostru păstrând în același timp și divinitatea. Analiza pe care o face întrupării evidențiază
un plus pe care Fiul îl adaugă ființei Sale. Cu alte cuvinte, așa cum s -a afirmat deja în cadrul
prezentei lucrări de cercetare, întrup area nu înseamnă o retrogradare a calității ființei
dumnezeiești, ci un câștig. „Noi nu avem un mare preot incapabil să simpatizeze cu infirmitățile
noastre„ ci din contră, unul care ne cunoaște până în cele mai mici detalii, tocmai prin prisma
identificăr ii cu noi.152
În opinia reformatorului, această identificare ar trebui să genereze un plus de speranță și
încredere în voia suverană a lui Dumnezeu. Certitudinea trebuie să ia locul îndoielii, iar
nesiguranța trebuie înlocuită cu siguranță. Îl prezintă pe H ristos cu claritate drept camarad și
părtaș la aceiași natură cu noi, conform declarației pauline din Evrei 2:4.153
Recunoaște că autenticitatea naturii sale omenești a fost contestată cu mult timp în urmă
atât de către manihei cât și de către marcioniți și oferă răspunsuri plauzibile și dogmatice celor
care încă interpretează eronat afirmațiile Scripturii cu privire la Isus.154 Motivul care se află în
spatele acestui demers este de a contracara orice încercare de a atenta la gloria și maiestatea lui
Hristos.
Exegeza pe care o face pasajelor cu pricina trădează o bună cunoaștere a Scripturii. La
sugestia lui Marcion că Mântuitorul s -a îmbrăcat într -o fantomă nu într -un trup (Filipeni 2:7,8),
reformatorul face apel la intenția originală a lui Pavel, susținând că apostolul nu intenționează să
arate ce fel de trup își asumă Hristos, ci felul în care s -a purtat; prin întrupare, Isus a lăsat ca

152 Ibidem, p. 593.
153 Ibidem , p. 595.
154 Marcioniții și -au imaginat că trupul lui Hristos a fost o simplă aparență, în timp ce maniheii au susținut că I S -a
dat doar un trup ceresc.

37
divinitatea să îi fie ascunsă în spatele unui „văl de carne”. Din 1 Corinteni 15:47, Mani a înțeles
că Hristos are doar un t rup ceresc. Calvin îl contrazice printr -o nouă trimitere la intenția lui
Pavel, susținând că în pasajul la care ne referim, apostolul nu prezintă nici o esență cerească a
trupului lui Hristos, ci o forță spirituală care, revărsată de Hristos, ne însuflețeș te.
Susține că originea lui Hristos derivă din Adam, chiar dacă El nu a fost născut în mod
nemijlocit de un tată muritor. Scrie despre El că este „întâiul născut”, dar evitând primejdia de a
se referi la vârsta lui Hristos, ci doar la privilegiul și la mă rimea puterii Sale.
Nu crede că expresiile „sămânța lui Avraam” sau „rodul coapselor lui David” sunt simple
alegorii (așa cum considerau unii din contemporanii săi) ci mai degrabă expresii care se referă la
Hristos și care descriu atât ascendența umană câ t și umanitatea autentică. I se pare absurd ca Fiul
lui Dumnezeu să fie numit „rodul pântecului ei (Luca 1:42) dacă afirmația ar fi doar de natură
alegorică și nu ar desemna originea umană. În înțelegerea sa, Fiul lui Dumnezeu a coborât din
cer în așa fel încât, fără să părăsească cerul, a voit să se nască în pântecul fecioarei, să umble pe
pământ și să atârne pe cruce; deși în permanență El a umplut lumea tot așa cum a făcut de la
început.155
Explică natura umană și divină în Hristos printr -un apel la imagin ea omului care e compus
din două substanțe: suflet și trup. Așa cum sufletul nu este trupul nici trupul nu este sufletul.
Acest exemplu demonstrează că există o singură persoană în om, compusă din două elemente
alăturate și că există două naturi distincte care se află la baza structurii acestei persoane.156
Sub aspect teologic, Cel care era Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului – nu printr -o
confuzie a substanțelor, consideră Calvin, ci prin unitatea persoanei. Deși divinitatea s -a alăturat
și s-a unit cu umanitatea Sa, fiecare își păstrează neîmpărțită natura sa distinctă, iar cele două
naturi compun un singur Hristos. De altfel, numele Fiul lui Dumnezeu este oferit în virtutea
divinității și a esenței Sale eterne, iar numele Fiul omului este oferit în vir tutea umanității.
Mai mult, în înțelegerea teologului, există o armonie între cele două naturi. Există pasaje
care subliniază divinitatea Sa și pasaje care subliniază umanitatea Sa dar fără a se afla în conflict
unele cu celelalte. Însă pasajele care cupri nd ambele naturi în același timp, pun în evidență mai
limpede decât oricare altele adevărata Lui esență. Acolo nu citim doar despre o natură , ci despre
ambele în același timp (Ioan 1:29, Ioan 5:21 -23, Ioan 9:5) Calvin sugerează că cei care contestă
aceste adevăruri teologice se sprijină pe atributele umanității pentru a -i contesta divinitatea, apoi
pe cele ale divinității pentru a -i contesta umanitatea;157

155 Calvin, Institutele religiei cr eștine, p. 599.
156 Ibidem , p. 600.
157 Ibidem, p. 604.

38
Spiritul apologetic este demonstrat încă o dată, în relație cu afirmațiile lui Nestorie și ale
lui Euti h. Primul separa drastic cele două naturi (divină și umană) care a condus la posibilitatea
de a crede în doi Hristoși, iar cel de -al doilea a minimalizat natura umană a lui Hristos încât a
ajuns să o nege. Victoria creștinismului a constat în respingerea a cestor doctrine în cadrul
Conciliului de la Calcedon, din 451.
Trebuie așadar, să subliniem că nu trebuie să vedem în unitatea persoanei Lui o fuziune,
care anulează lucrurile ce aparțin divinității sau umanității. Hristos, fiind și Dumnezeu și om,
constă din două naturi unite, dar nu amestecate.
5.3. Dumitru Stăniloae
În accepțiunea acestui scriitor care a adus o contribuție semnificativă teologiei ortodoxe,
întruparea a fost necesară din cauza eșecului oamenilor de a păstra părtășia cu Dumnezeu inițiată
în Grădina Eden. Hristos urma să devină calea și ajutătorul nostru spre restaurarea obiectivului
pierdut. Precum ținta e reală, tot așa și calea pe care El avea să o traseze. Hristos ne -a făcut
accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în forma umană culminantă.
Desprindem din dogmatica pe care o lasă moștenire celor ce îi urmează, că oamenii au fost
chema ți de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin lumea lucrurilor create. Spre deosebire de
ceilalți teologi, Stăniloae consideră că Isus cel istoric a fost în atenția lui Dumnezeu
dintotdeauna, El fiind imaginea după care omul a fost creat. A fost prototipul pe care Dumnezeu
l-a folosit ca model când a creat primul om. Hristos a fost omul deplin și desăvârșit, Care avea să
se arate p e pământ, iar Creatorul, cunoscând acest aspect de la început, l-a creat pe Adam potrivit
cu prototipul viitor – Isus!
În calitate de ființe create, ne mișcăm spre existență în baza une i chemări a noastre la viață
din partea Logosului. Aceată optică conduce la înțelegerea că ființarea sau viața pe care omul a
primit -o, coincide cu un răspuns al nostru la chemarea Lui, chiar dacă la început nu ne dăm
seama de aceasta, sau chiar nu ne dăm seama niciodată. Posibilitatea unei gândiri raționale cât și
folosirea cuvintelor demonstrează parteneriatul dintre om și divin. Însăși Cuvântul personal a
așeza t în fața noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate cu o tărie
creatoare care în mod natural lipsește omului. Există iată, o trebuință după Hristos înscrisă în
constituția spirituală a omului. Am luat rațiune pentru El, ca să cun oaștem pe Hristos, iar dorință,
ca să alergăm spre El, iar memorie ca să -L purtăm pe El.
Prin actul întrupării înțelege că Cel fără început s -a supus benevol celor supuse începutului,
ca din toate acestea să ne adune treptat la Sine pe noi, ce ce urmăm Lui .158 Logosul nu a fost

158 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2 (ediție electronică), București, Ed: Institutului biblic și
de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 5.

39
inventat o dată cu întruparea, ci posedă caracter etern: „din veșnicie în veșnicie”. Mântuitorul nu
a apărut pe lume ca o ființă care înainte de aceea, nu a existat în nici un fel.159 Părintele profesor
cosideră că întreg Universul s -a aflat, timp de milenii într -o dispoziție de pregătire pentru ceea
ce urma să se întâmple în Betleem, cu ocazia nașterii Sale. Cuvântul lui Dumnezeu și -a făcut
prin revelația Vechiului Testament mai simțit ă prezența și acțiunea Lui personală în relație cu
oamenii.
Procedâd astfel, Isus a avut în vedere pregătirea pentru viitoarea Lui prezență personală.
Există un simbol al acestor acțiuni viitoare în prezența cortului din Vechiul Testament. Stăniloae
consi deră că această construcție primitivă apărută la inițiativa lui Dumnezeu era un simbol dar
nu numai în sensul intelectual al cuvântului, ci și în sensul de recipient a ceva din puterea
cortului de sus. Prin întrupare, Hristos a adus toată puterea Sa în tru pul omenesc – adevăratul Lui
cort, și deci în relația cu oamenii.160
Nu numai Revelația culminează în Logosul întrupat și înviat, fapt ce se va descoperi deplin în
viața viitoare, ci cosmosul întreg își face vădită și luminoasă concentrarea și bogăția lui de sensuriîn
Persoana lui Hristos, sau a logosului întrupat. Cheia de boltă a creației nu este o lege impersonală
generală, nu este o substanță, ci Persoana plină de sens, plină de toate sensurile a Logosului.161

Având în vedere aceși poli ai revelaț iei, de vine foarte clară progr esia din planul divin al lui
Dumnezeu, între prezența Cuvântului dumnezeiesc prin rațiunile sau cuvintele lucrurilor, și cea
prin cuvintele și faptele directe ale Vechiului Testament și venirea Lu i în Trup. Această
progresie a atins apogeul „la împlinirea vremii”, cum de altfel descoperim și din teologia
paulină. Citându -l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, părintele spune că „inainte de venirea văzută
și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi și prooroci, pr eînchipuind
tainele venirii Lui.162
Este de părere că Logosul dumnezeiesc comunică prin creație, prin hărăzirea și dezvoltarea
ei, o conduce prin providență, dar în alt fel Se comunică pe Sine cu atenția Sa iubitoare , în și prin
întruparea din fecioara Maria, pentru conducerea ființelor umane spre o tot mai adâncă și
nuanțată cunoaștere a Sa și spre o tot mai sporită conformare și comuniune cu Sine. În Hristos se
deschide nesfârșitul dragostei și al libertății în Dumne zeu. Această împlinire a faptelor, este
posibilă din cauza arătării ca Dumnezeu minunat, dar și ca ființa omenească cea mai minunată.
„El a apărut, dintr -un punct de vedere deplin încadrat în condițiile vieții umane, dar pe de altă
parte, depășind limitele acestei vieți, săvârșind nu numai faptele cele mai umane, ci și pe cele

159 Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului , p. 158.
160 Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, p. 10.
161 Ibidem, p. 10.
162 Ibidem, p. 14.

40
mai presus de lume.163 Părintele e de părere că între oameni a pășit un om care nu mai e centrat
în el însuși, ci în Dumnezeu și e identic ca persoană cu Tatăl; iar în mijlocul creației s-a plasat
pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în același timp dumnezeiesc.
Mărturiile Evangheliilor sunt convingătoare în prezentarea umanității Domnului Isus: El a
flămânzit, a însetat, a avut nevoie de somn, a suferit dureri fizice, s -a smerit. Noutatea pe care o
inserează Staniloae, spre deosebire de predecesorii săi – Atanasie și Calvin, est e smerenia lui
Isus, pe care o identifică nu numai în actul golirii de Sine, ci și prin faptul că a umblat cu
vameșii, cu oprimații și cu batjoco riții societății.
Cu privire la divinitatea Domnului, părintele profesor consideră că în ciuda episoadelor în
care a demonstrat originea cerească, persoana lui Hristos îș i deschide toate dimensiunile e i de-
abia în urma învierii. Dacă ucenicii n -ar fi avut experiența î nvierii glorioase din morți, a
înfrângerii diavolului și implicit a eficienței Lui reale după înviere, dumnezeirea Lui ar fi rămas
pentru ucenici și cei ce i -au urmat doar o realitate în mare parte închisă, ascunsă și neluminată.
Învierea este considerată un răspuns afirmativ venit din partea lui Dumnezeu acordat Fiului în ce
privește viața și moartea Sa răscumpărătoare.
Urmează același fir al dezbaterii teologice explicat de predecesorii săi (Atanasie și Calvin)
când tratează aspectul celor două naturi. „Prin întrupare s -a realizat uniunea ipostatică, sau unirea
într-un ipostas a firii dumnezeiești și omenești, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus
Hristos.164 Fiul lui Dumnezeu sau Cuvântul, își face apariția în planul experienței c omune a celor
care cred în El, ca o persoană din rândul celor umane, dar în același timp crează cadrul optim de
a fi sesizat și în calitate de ființă dumnezeiască. Elementu l nou pe care îl înserează este
înțelegerea potrivit căreia înainte de întrupare, ce le două firi erau „despărțite”, pentru că
Dumnezeu era numai E l, și firea omenească era numai ea.165
În unitatea firii divine și umane identificate în persoana Domnului, Stăniloae vede un
simbol al nevoii noastre de unitate, considerând că în El se realizea ză de fapt ea, întâlnindu -se și
împlinindu -se voința divină de unificare cu noi cu setea omenească de unire cu toți în centrul
divin unificator al tuturor.166
Armonia celor două firi se construiește pe înțelegerea rolului diferit pe care îl presupune
natura divină de cea umană sau invers. Următoarea notă explicativă este obligatorie: Hristos le -a
săvârșit pe toate dumnezeiește și omenește în același timp, în mod unit, dar neconfundat. Iar
părțile naturii umane țin organic împreună, așa încât Ipostasul divin nu poate vedea, simți, gândi

163 Ibidem, p. 15.
164 Ibidem, p. 18.
165 Stăniloae preia ideea de la Nicolae Cabasila și o dezvoltă în corpul lucrărilor sale. Se regăsește ce l puțin în
teologia dogmatică ortodoxă și în Iisus Hristos sau restaurarea omului .
166 Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 22

41
și lucra omenește, numai printr -o parte a omenescului. Ca om, Hristos cunoaște că se
împărtășește de infinitate, că Se odihnește în ea, dar știe în același timp că nu ca om e sursa
acelei infinități, ci ca Dumnezeu.
Interpretar ea imnului hristologic din Filipeni reliefează identificarea Domnului Isus cu
oamenii , excepție fiind păcatul. Cel întrupat are în umanitatea Sa personală un mediu prin care
trăiește durerile întregii umanități. A luat pătimirile noastre asupra Sa, dar cu scopul bine
determinat de a le depăși, iar acea stă lăsare în urmă putea fi realizată doar printr -un act de
suportare a lor.
El nu compătimește cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le -a purtat pe al e trupului
Său. N -a voit numai să ne izbăvească de rele, nici n -a privit numai la durerea noastră ca la ceva
îndrudit, ci Și -a însușit și a mutat de la noi la Sine durerile noastre. Nici nu acceptă să fie mijlocitor
pentru scăparea noastră de greutăți, ci ia totul asupra Sa și moare moartea noastră; și nu a compătimit
numai cu nenorocirea noastră, ci a și participat la necazurile noastre.167

Deși aceste idei trebuie să garanteze certitudine și siguranță fiecărei persoane care se
încrede în Isus, trebuie totu și să afirmăm că Fiul lui Dumnezeu se umanizează fără a înceta să fie
Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omenești. Această decizie i -a permis însușirea modurilor
noastre de gândire și de sensibilitate.
Implicația care stă la baza unirii dintre cele două firi în Persoana Sa unică, în interpretarea
lui St ăniloae este chenoza, care se realizează în două etape diferite: prima este anterioară
întrupării și se referă la acceptarea lui Isus de a se face om, iar a doua etapă se referă la procesul
prin care ia pă timirea noastră asupra Sa.
Chenoza a fost necesară și din cauză că firea omenească nu L -ar fi putut suporta, arătându –
se în toată slava și puterea Lui. În Hristos, puterile dumnezeiești sunt infinit prea mari ca să se
poate măanifesta toate prin trupul Lui de carne . Coborârea Lui e condiția întâlnirii cu noi la
nivelu l în care noi în calitate de oameni putem primi bogăția Lui. Coborârea Lui e condiția
îndumnezeirii noastre.168
Această interpretare face mai ușor de înțeles prezența suferinței din viața Domnului Isus,
arătând că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci mai mult, expresia chenozei Fiului
lui Dumnezeu devenit om.

167 Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă , p. 26.
168 Ibidem, p. 31.